Aproape moartă

 

Lisa Jackson
Aproape moartă
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu
 


***
Intro

Al doilea volum din trilogia Familia Cahill (după Dacă ar fi ştiut...)

Prima victimă este împinsă în gol. A doua primeşte o supradoză fatală. A treia încasează un glonţ în inimă. Trei morţi, dar încă nu s-a terminat. Aceştia sunt oameni care merită să moară, oameni care stau în cale. Iar când se va termina, nu va mai rămâne nimeni...

În umbrele trecutului labirintic al familiei Cahill există ascuns un secret şocant - un secret ce va fi satisfăcut doar de sânge. Iar Cissy trebuie să descopere adevărul letal înainte de a fi prea târziu...

Jackson dovedeşte o măiestrie în arta thrillerului care-i va încânta pe pasionaţii genului. (Kirkus Reviews)

Romanul ei cel mai recent îi poartă pe cititori într-o intrigă plină de pericole şi răsturnări şocante de situaţie. (RT Book Reviews)

Fragment
 Capitolul 1

Cu patru săptămâni în urmă.

Clic!

Sunetul slab a fost îndeajuns ca s-o trezească pe Eugenia Cahill. Din fotoliul ei favorit aflat în salonul de la primul etaj al reşedinţei, bătrâna deschise brusc ochii.
- Cissy? îşi strigă ea nepoata, surprinsă că aţipise.

Îşi aranjă ochelarii şi privi ceasul vechi de pe poliţa şemineului în interiorul căruia flăcări alimentate de gaz şuierau încet peste buştenii din ceramică înnegrită.
- Cissy, tu eşti?

Bineînţeles că ea era. Cissy îi telefonase mai devreme şi-i spusese că va sosi în obişnuita ei vizită săptămânală. Avea să aducă şi băieţelul... dar apelul telefonic fusese dat cu ceva timp în urmă. Cissy promisese că va ajunge până la ora şapte seara, iar acum... ei bine, pendula din holul de la parter tocmai bătea opt cu tonuri plăcute, liniştitoare.
- Coco, zise Eugenia şi se uită la coşuleţul în care dormea căţeluşa ei albă şi lăţoasă, care nici măcar nu ridică botul; sărmana îmbătrânea şi ea, începuse să-şi piardă colţii şi suferea de artrită. Bătrâneţea este o javră, adăugă femeia şi surâse amuzată de propria glumă.

Oare de ce nu urcase Cissy aici, în livingul unde Eugenia îşi petrecea majoritatea zilelor?
- Sunt sus, anunţă ea cu glas tare, însă când nu primi niciun răspuns simţi primul fior, mic, de teamă, pe care-l alungă prompt.

Temerile unei bătrâne, nimic mai mult. Nu auzea totuşi paşi grăbindu-se pe trepte şi nici huruitul liftului vechi care să sosească tocmai din garaj. Eugenia se împinse în braţele fotoliului Queen Anne, îşi luă bastonul şi se simţi uşor ameţită. Aşa ceva nu-i era caracteristic. Se îndreptă apoi cu paşi rigizi spre fereastră, de unde putea să vadă strada şi oraşul care se întindea la poalele dealului. În ciuda unui banc de ceaţă care plutea lent peste San Francisco, panorama îţi tăia respiraţia de la aproape oricare dintre ferestrele acestei case vechi - o vilă care fusese construită pe coama dealului Mount Sutro la începutul secolului trecut. Clădirea în stil American Craftsman, cu cărămizile, imitaţia de şindrilă şi mortarul ei, se ridica pe patru niveluri deasupra garajului îngropat în coasta dealului, în spatele căreia se afla domeniul Facultăţii de Medicină. Din camera ei situată la etajul întâi, Eugenia putea zări Golful în zilele senine şi bătrâna petrecuse multe ore uitându-se la ambarcaţiunile ce traversau apa verde-cenuşie.

Dar casa asta veche din Parnassus Heights părea uneori teribil de pustie. O fortăreaţă cu porţi acţionate electronic şi grădini luxuriante de rododendroni şi ferigi. Domeniul ei se învecina cu vastul teren al centrului medical al universităţii, totuşi uneori se simţea izolat de restul lumii.

De fapt, Eugenia nu era singură. Avea servitori, desigur, totuşi familia ei părea s-o fi abandonat.

Pentru Dumnezeu, încetează! Nu eşti vreo babă părăsită şi neglijată. Tu însăţi ai ales să trăieşti aici, precum o Cahill, aşa cum ai fost întotdeauna.

Oare îşi imaginase clicul broaştei de la parter? Poate îl visase? Deşi nu-i plăcea s-o recunoască, în ultima vreme, graniţa dintre vise şi realitate era tot mai confuză şi Eugenia nutrea temerea nerostită că ar putea fi în etapele timpurii ale demenţei. Doamne sfinte, spera să nu fie aşa! În familia ei nu existaseră cazuri de Alzheimer; mama îi murise la nouăzeci şi şase de ani, cu mintea încă "brici", înainte de a cădea victimă unui accident vascular cerebral masiv. Totuşi în seara asta Eugenia se simţea mai înceţoşată ca de obicei. Cu mintea mai puţin limpede.

Privirea îi rătăci spre strada care se întindea dincolo de porţile acţionate electric, unde maşina de poliţie fără semne distinctive petrecuse o mare parte a zilei. Acum Chevroletul lipsea din locul unde obişnuia să parcheze, imediat în afara petei de lumină albăstruie a felinarului stradal.

Ciudat...

De ce să fi plecat atât de curând după ce practic o acuzaseră că-şi ajutase nora să scape de închisoare? Şi după toată agitaţia! Nişte poliţişti grosolani sosiseră la uşa ei şi insistaseră că adăpostea o criminală sau altă prostie similară. Hm! Parcaseră pe stradă, supravegheaseră casa şi, bănuia Eugenia, o urmăriseră discret în timp ce Lars o ducea cu maşina la coafor, la partida de bridge şi la Cahill House, unde bătrâna făcea voluntariat pentru adolescente şi tinere nemăritate care rămăseseră însărcinate şi aveau nevoie de un refugiu.

Bineînţeles, poliţia nu descoperise nimic. Pentru că era nevinovată. Cu toate acestea, bătrâna fusese iritată.

Privind acum în noapte, Eugenia se simţi brusc cuprinsă de frig. Îşi văzu propria reflexie, imaginea spectrală a unei femei micuţe luminată din spate de razele blânde ale lampadarelor vechi, şi rămase surprinsă cât de bătrână părea. Avea ochii ca de bufniţă, măriţi în spatele lentilelor ochelarilor ce o ajutaseră după operaţia de cataractă la care fusese supusă cu ani în urmă. Părul cândva roşu ca focul era şi acum atent coafat, dar avea o culoare mai apropiată de cea a caiselor. Părea mai scundă cu cinci centimetri, astfel că acum avea abia 1,50 m. Deşi lipsită de riduri, faţa începuse să i se lase şi detesta asta. Detesta că îmbătrânea. Detesta că depăşise perioada de vârf a vieţii. Se gândise să-şi "aranjeze" ochii ori să-şi "întindă" faţa, ba chiar se gândise la Botox şi totuşi... de ce s-o facă? Din vanitate?

După toate prin câte trecuse, părea frivol.

Trecuse de optzeci de ani. Şi ce dacă? Ştia prea bine că nu mai era tânără, genunchii bolnavi de artrită puteau depune mărturie în privinţa asta, totuşi nu era încă pregătită nici pentru o viaţă asistată la domiciliu, nici pentru un cămin de bătrâni. Nu încă.

Scââârţ! Fusese oare sunetul unei uşi care se deschidea?

Bătăile inimii i se accelerară.

Acel ultim sunet nu fusese produsul imaginaţiei ei.
- Cissy? strigă din nou şi se uită la Coco. Aceasta abia ridicase căpşorul auzind zgomotul, pe jumătate adormită, dar care nu lătrase a avertisment. Tu eşti, scumpo?
Cine altcineva putea să fie?

Eugenia era de obicei singură în nopţile de duminică şi luni: "însoţitoarea" ei, Deborah, obişnuia să plece din oraş la sora ei; camerista pleca la ora 17:00, iar bucătăreasa Elsa avea două zile libere. Lars termina programul în fiecare după-amiază la ora 18:00, cu excepţia cazurilor când Eugenia îi solicita serviciile, iar de obicei pe ea n-o deranja să fie singură, să se bucure de linişte şi tihnă. Dar în seara asta...

Folosindu-se de baston, ieşi în coridorul ce separa salonul de dormitorul ei.
- Cissy? strigă spre scară.

Se simţea ca o proastă. Oare devenise paranoică odată cu înaintarea în vârstă?

Însă un fior glacial de îndoială îi trecu pe şira spinării, convingând-o că nu era cazul de aşa ceva şi, cu toate că centrala bâzâia încet, simţi în mădulare răceala nopţii, ca adâncul apelor Golfului. Ajunse la balustradă, se prinse de lemnul ei de trandafir lustruit şi privi în jos, spre parter. În lumina slabă a serii văzu lespezile de marmură lustruite ale pardoselii din hol, masa cu incrustaţii stil Ludovic al XVI-lea, ca şi ficuşii şi arborii de jad amplasaţi lângă uşa de la intrare cu geamuri. Aşa cum fuseseră mereu.

Însă Cissy nu se zărea nicăieri.

Ciudat, se gândi Eugenia iarăşi, frecându-şi braţele. Încă şi mai ciudat i se părea pasivitatea căţeluşei. Deşi bătrână şi bolnavă de artrită, Coco continua să aibă un auz excelent şi era de obicei suficient de energică pentru a mârâi şi a lătra din răsputeri la cel mai slab zgomot. În seara asta însă stătea nemişcată în coşuleţul ei de lângă sacoşa cu tricotaje a Eugeniei, cu ochii deschişi, dar pierduţi în gol. Ca şi cum ar fi fost drogată...

Pentru Dumnezeu! Nu era în toate minţile, lăsându-şi imaginaţia fertilă s-o ia razna. Eugenia se mustră energic în gând. Asta era urmarea maratonului de filme Alfred Hitchcock pe care le urmărise în ultimele cinci seri.

Totuşi, unde naiba era Cissy?

Scotoci prin buzunarul jerseului ei gros, în căutarea telefonului mobil. Blestemăţia nu era acolo. Probabil că-l lăsase pe măsuţă lângă andrele.

Când se întoarse către salon, auzi fâşâitul slab al unui pas, atingerea tălpii de parchet.
Foarte aproape.

Aroma unui parfum pe care aproape că-l uitase îi ajunse la nări şi-i zbârli firişoarele de păr de pe ceafă.

Inima aproape că-i stătu în loc când privi peste umăr. Zări o mişcare în umbrele de pe holul neluminat, în apropierea dormitorului ei.
- Cissy? repetă Eugenia, dar glasul îi era acum o şoaptă stinsă şi teama îi acceleră pulsul. Tu eşti, scumpo? Nu-i deloc amuzant...

Cuvintele îi rămaseră în gât.

O femeie, pe jumătate ascunsă în umbre, îşi făcut, triumfătoare, apariţia.
Eugenia încremeni.
Suspendată în timp.
- Tu! strigă ea.

Panica îi sui pe şira spinării şi femeia din faţa ei zâmbi, un surâs rece şi rău ca inima diavolului.

Eugenia încercă s-o ia la fugă, dar înainte de a putea face un pas, femeia mai tânără se repezi, mâinile ei puternice o apucară şi strânseră, iar braţele atletice o ridicară de la podea.
- Nu! strigă Eugenia. Nu!

Înălţă bastonul, dar blestematul îi căzu din mâini şi zăngăni pe trepte în jos. Coco începu, în sfârşit, să latre sălbatic.
- Nu face asta! ţipă Eugenia.

Era însă prea târziu.

Într-o secundă, femeia o ridică peste balustradă şi o împinse în spaţiul deschis în care atârna candelabrul din cristal. Strigând, bătând zadarnic din braţe, auzindu-şi căţeluşa mârâind, Eugenia căzu în gol.

Într-o secundă avea să se izbească de masa Ludovic al XVI-lea şi pardoseala din marmură a holului.

O groază cumplită îi chirci inima când izbi dalele cu un bufnet surd, oribil. Trosc! Durerea îi explodă în cap. Pentru o jumătate de secundă privi în sus, către cea care o atacase. Femeia stătea victorioasă pe palier, ţinând-o în braţe pe Coco şi mângâindu-i blăniţa.
- Răzbunarea-i nasoală, nu? rânji femeia.

Apoi, întuneric...

* * *

- Şşş! Biji, eşti bine, ai înţeles? Eşti bine!

Cissy Cahill se aplecă peste rama ţarcului de joacă şi-şi ridică băieţelul de optsprezece luni. Copilul era roşu la faţă de plâns, lacrimi îi brăzdau obrăjorii bucălaţi şi năsucul îi curgea şiroaie.
- Of, of, uită-te la tine!

Inima lui Cissy se topi instantaneu şi-i sărută creştetul blond, întinzându-se după o batistă şi tamponându-i nasul.
- O să fie bine, îţi promit, zise ea şi-i puse paltonaşul şi căciuliţa pe care fiul ei le detesta din toată inima.

Cumva izbuti să-l îmbrace, luă sacoşa cu pamperşi şi ieşi pe uşa clădirii în stil victorian în care locuia de aproape doi ani. Băieţelul fusese iritat toată după-amiaza, probabil că-i ieşeau dinţişorii, iar când sosise comanda de pizza, avusese o criză de isterie paroxistică dintr-un motiv necunoscut. Cissy nu înţelegea de ce era agitat. Să fi fost din cauza dinţilor? Îi era oare prea frig deoarece nenorocita de centrală se oprise? Îi era oare prea cald deoarece îl înfofolise cu o mulţime de hăinuţe? Indiferent care ar fi fost cauza, Cissy era convinsă că nu era nimic serios şi ţâncul trebuia să accepte situaţia. Întârziaseră, iar bunica ei avea să se enerveze.
- Preţul pe care-l plătim toţi fiindcă suntem familia Cahill, îi explică ea băieţaşului.

Încuie uşa şi merse către sedanul Acura argintiu care o aştepta pe aleea de acces, cu pizza deja răcindu-se în cutie pe scaunul din dreapta şoferului. Într-o dispoziţie la fel de proastă ca până atunci, B. J. ţipă şi încercă să-şi scoată căciula. Cissy îl prinse cu centurile pe scăunelul pentru copii din spate, după care sui la volan. Afară se întunecase şi începuse să burniţeze, astfel că luminile oraşului erau uşor înceţoşate. Cissy privi peste stradă, acolo unde maşina de poliţie fără semne distinctive era parcată încă de când auzise ştirea că mama ei evadase din închisoare; în mod surprinzător, maşina lipsea acum.

De asemenea, dispăruse şi duba TV care stătea ore în şir pe stradă, iar un reporter venise de trei ori la uşa ei ca să-i solicite un interviu. Ca şi cum ea ar fi vorbit vreodată cu presa! Cissy se rugase cerului să plece, iar în seara asta ruga îi fusese ascultată.

Perfect!

Nu mai suporta ca ea să fie tratată ca un fel de infractoare când nu comisese nici cel mai mic delict. Nimic! Nu era vina ei că avea ca mamă o jigodie narcisistă şi ucigaşă - câteva dintre adjectivele cele mai blânde pe care Cissy i le putea atribui Marlei. Din punctul ei de vedere, cu cât nebuna egocentrică de maică-sa stătea mai departe de ea şi de B. J., cu atât era mai bine.

Nu mai gândi aşa... scapă de gândurile negative... numără încet până la zece... Glasul psihiatrei lui Cissy îi reveni în minte, dar femeia îl ignoră. În seara asta nu avea o stare de spirit predispusă spre iertare şi era doar recunoscătoare că poliţia n-o urmărea până la reşedinţa Cahill, unde bunica ei locuise de când intrase în familie prin măritiş, cu aproape cincizeci de ani în urmă. Viaţa lui Cissy era şi aşa destul de agitată ca să nu mai aibă nevoie şi de poliţişti. În opinia ei, avusese parte deja de suficientă melodramă şi durere cât să-i ajungă pentru două vieţi - mulţumită Marlei Amhurst Cahill, o psihopată care se întâmpla să-i fie mamă.
- Da, Biji, aia-i bunică-ta, zise ea cu glas tare, şofând pe străzile din jurul parcului Alamo Square. Bunica Psiho.

Îşi privi fiul în oglinda retrovizoare; încetase să mai ţipe, iar ochii lui rotunzi erau lipsiţi de lacrimi. Pentru moment încetase să mai tragă de căciuliţă.

Uşurată că accesul de isterie luase sfârşit, femeia îi făcu din ochi.
- Asta era, deci, voiai doar să te plimbi cu mami într-o maşină de clasă, nu-i aşa?

Lumina semaforului din faţă deveni galbenă şi ea călcă frâna. Fusese o vreme când ar fi accelerat de câte ori ar fi văzut galben la semafor, dar după naşterea lui Biji devenise un şofer model şi o mamă aproape exagerat de protectoare. Cine s-ar fi aşteptat?

Stomacul care-i chiorăia şi ceasul de pe bord îi reamintiră că întârziase. Grozav! Mai mult ca sigur avea s-o aştepte altă dăscăleală. De parcă n-ar fi avut destule până acum. Era o femeie matură, pentru Dumnezeu!

Privi din nou în oglinda retrovizoare. De data asta verifică traficul din spatele ei, uitându-se după orice urmă a unei maşini de poliţie. Nu zări nimic, totuşi era ciudat că poliţia n-o mai fila acum, ţinând seama de faptul că i se instalase lângă uşă imediat după evadarea mamei. Ea ştia că, deşi detectivii fuseseră amabili, în spatele cuvintelor îngrijorate şi surâsurilor răbdătoare se ascundea o permanentă suspiciune.

Ca şi cum mama ei ar fi intenţionat s-o contacteze.

Ca şi cum ea ar fi acordat adăpost unei femei pe care o ura.
- Nici vorbă, şopti Cissy.

Toţi muşchii din corp i se încordară brusc. Crescuse cu atitudinea rece, distantă a Marlei, pe care fusese nevoită s-o accepte, aşa cum acceptase şi faptul că toţi din familia ei erau excentrici şi insensibili. Pentru a supravieţui, Cissy se răzvrătise, pur şi simplu, alegând toate mijloacele posibile.

Însă acum, când devenise ea însăşi mamă, nu-şi putea imagina să nu se simtă apropiată şi legată de un copil. De prima dată când îşi văzuse fiul, fusese alt om. Viaţa i se schimbase instantaneu în clipa aceea. Pe toată durata sarcinii, vorbise cu pruncul, frecându-se uşor pe burtă, ba chiar îl poreclise "Juan" pentru că poftea la tacos şi la alte preparate mexicane la orice oră din zi sau din noapte. Dar nimic nu se comparase cu senzaţia pe care o avusese în spital când îl ţinuse în braţe şi-l auzise scâncind. Da, ei doi formau o echipă. Erau inseparabili.

Aşadar, unde era mama ei?
Cum naiba reuşise să evadeze?
Se presupune că dintr-o închisoare nu poţi evada, nu?
Şi ce vei face dacă ea va apărea într-adevăr în pragul locuinţei tale?
- Termină cu ideile astea! îşi spuse cu voce tare.

Nu mai avea nevoie şi de alte tensiuni în viaţa ei. Era suficient că se găsea în primele etape ale unui divorţ şi că fiul ei se apropia iute de teribila vârstă de doi ani şi fusese iritabil toată săptămâna. N-o ajuta nici defectarea centralei. Una peste alta, ultimele şapte zile fuseseră un infern.

Lumina semaforului se schimbă şi Cissy şofă neîntrerupt până la Stanyan, după care începu să urce dealul. Tocmai când ataca o serpentină abruptă pe o stradă ce suia Mount Sutro, sună telefonul mobil. Îl scoase din buzunarul lateral al poşetei şi văzu numele de pe ecran. Ar fi putut transfera apelul telefonic pe bordul maşinii, ca să nu fie nevoită să-şi folosească mâinile, dar numele de pe ecran o făcu să se încrunte.
- Nu în seara asta, zise ea cu glas tare.

N-avea de gând să aibă de-a face cu Jack - ticălosul acela mincinos care o înşelase. Da, încă îi era soţ, dar nu pentru multă vreme. Puse telefonul înapoi şi se concentră spre strada îngustă care urca pe lângă vechile locuinţe elegante, construite cu o sută de ani în urmă şi înconjurate de grădini impecabil aranjate. Lângă casa bunicii, apăsă pe telecomandă şi încetini când porţile vechi din fier cu acţionare electronică scârţâiră, apoi se deschiseră. Opri în faţa garajului, apăsă din nou pe telecomandă şi, după ce porţile se închiseră în urma ei, se gândi cum avea să-i ducă pe B. J., cutia cu pizza, sacoşa cu pamperşi şi poşeta în garaj, iar de acolo sus în casă, fără să scape băieţelul sau fără să întindă peste tot brânză topită şi sos marinara.
- Ai câştigat, Biji, zise Cissy. Tu o să intri primul.

Îşi aruncă poşeta în sacoşa mare cu pamperşi, pe care o puse pe umăr, şi ocoli maşina, ignorând aromele ispititoare de usturoi şi pepperoni în timp ce desfăcea centurile fiului ei.
- Tu poţi să stai cu străbunica în timp ce eu o să mă-ntorc după pizza.

Îşi ridică fiul pe acelaşi şold cu care obişnuia să închidă portiera automobilului. Îşi frecă vârful nasului de urechea lui şi-l auzi chicotind.
- Haide!

Uneori era o adevărată bătaie de cap s-o viziteze pe Eugenia când personalul reşedinţei avea seara liberă. Lui Cissy i-ar fi fost mult mai uşor să-şi petreacă timpul în vechea ei casă dacă acolo ar mai fi fost cineva care s-o ajute cu copilul. Atunci n-ar mai fi existat problema cinei şi nici vinovăţia de a-şi dezamăgi bunica dacă n-o vizita.

Purtându-l pe B. J., care plescăia din buze doar pentru a se auzi, Cissy merse pe aleea pavată cu cărămizi, printre rododendroni şi ferigi înalte ce continuau să picure după burniţa care se oprise cu mai bine de o oră în urmă. Clădirea asta veche în care crescuse îi trezea multe amintiri. Poate prea multe. Unele erau frumoase, dar multe nu, dar pereţii din cărămidă şi mortar, imitaţia de şindrilă, lucarnele ca nişte ochi şi frontoanele ascuţite rezistaseră cu bine la două cutremure şi generaţii succesive de Cahill. De peste o sută de ani vila se înălţa pe coama dealului Mount Sutro, oferind panorama remarcabilă a oraşului şi a Golfului. Cissy nu ştia dacă o iubea sau o ura.
Haide, termină cu introspecţiile astea, se gândi ea şi-şi băgă cheia în broasca veche.
- Bunăăă! strigă ea imediat după ce deschise uşa. Scuze c-am întârziat, dar... Oh, Doamne!

Îşi înăbuşi ţipătul şi se întoarse pentru a-şi cruţa fiul de imaginea bunicii care zăcea pe pardoseala din marmură, cu capul înconjurat de o băltoacă de sânge.
- Oh, Doamne, Doamne... oh, Doamne! şopti ea.

Dădu drumul cheilor şi sacoşei cu pamperşi, apoi, continuând să-l apese pe B. J. de corpul ei, bâjbâi în poşetă după telefon. Tremura din tot corpul şi degetele îi păreau amorţite.
- E-n regulă, e-n regulă, repetă ea fără să se poată stăpâni, apoi ridică telefonul şi tastă 911.

Simţindu-i agitaţia, Biji începu să plângă. Strângând din dinţi, Cissy îl aşeză pe bancheta de pe verandă.
- Stai aici numai un minut, iubitule, îi zise ea.
- Nuuu! ţipă copilul şi începu să coboare, imediat după ce mama lui dispăru grăbită în casă.
- Buni!

Lăsându-se într-un genunchi, Cissy întinse o mână spre gâtul bunicii ei, căutându-i pulsul şi continuând să ţină telefonul apăsat de ureche. Nu simţea absolut nimic sub buricele degetelor, niciun semn al inimii care să pompeze sânge.
- Oh, Doamne, Buni, te rog, dă Doamne să fie bine...

Tot stomacul i se încleştă şi crezu că va vomita dintr-o clipă în alta.
- Suntem nouă-unu-unu, dispeceratul poliţiei.
- Ajutor! ţipă Cissy. Am nevoie de ajutor! Bunica mea!
- Doamnă, vă rugăm să vă spuneţi numele şi care este urgenţa.
- A fost... a fost un... un accident. Un accident groaznic. Bunica mea a căzut pe scară! Este rănită. Grav. E sânge peste tot. Doamne Dumnezeule, cred că e moartă! Trimiteţi pe cineva, repede. Doamne Dumnezeule! Oh, Doamne, nu-i simt pulsul!
- Ce adresă aveţi?
- Trimiteţi repede pe cineva!
- Am nevoie de adresă şi de numele victimei.
- Este... este... Cissy dictă adresa în timp ce se străduia din nou să găsească pulsul, să audă măcar cea mai slabă urmă de respiraţie. Pe bunica mea o cheamă Eugenia Cahill. Vă rog, vă rog, trimiteţi pe cineva... Repede!

Privi peste umăr, afară pe uşă, şi nu-şi mai zări băieţaşul pe banchetă.
- B. J.! ţipă ea, intrând în panică.
- Alo, doamnă, care este numele dumneavoastră?
- Cissy Holt... ăăă, Cissy Cahill Holt. Am sosit aici pentru cină şi, Doamne Dumnezeule, am găsit-o pe Buni, şi-acum fiul meu... Vă rog, grăbiţi-vă!
- Un echipaj a fost trimis spre dumneavoastră. Dacă puteţi rămâne cu victima...
- Trebuie să-mi găsesc fiul! Închise şi ţipă: Biji!

Nu auzi însă niciun glăscior.
- B. J.! Unde eşti?

Disperată, Cissy ieşi în fugă în bezna serii şi în ploaia care începuse din nou să cadă. Nu putea face nimic pentru bunica ei. Eugenia murise, Cissy o ştia. Dar fiul ei... Doamne Dumnezeule, unde era? Nu putea să fi ajuns departe. Îl scăpase din vedere doar o fracţiune de secundă.
- B. J.!

Panica îi încleştă sufletul în timp ce căuta pe domeniul cufundat în întuneric. Încercă să-şi păstreze vocea calmă, deşi pe dinăuntru era înnebunită de griji.
- B. J.? Iubitule? Unde eşti?

Se strădui să-şi alunge tremurul din glas, să-şi camufleze teroarea.
- Biji?

Dumnezeule, unde reuşise să dispară atât de repede? Porţile erau încuiate... nu? Le auzise închizându-se în urma maşinii.

Sau nu se închiseseră?
- Nu, şopti Cissy şi o luă la fugă pe alee, cuprinsă de un val nou de panică. B. J.! Bryan Jack! Unde eşti?

În depărtare se auzi vuietul sirenelor.
- Mai repede, fir-ar a naibii, zise Cissy cu inima bubuind, cu mintea înnegurată de spaimă.

Nu te panica. B.J. este aici, ştii bine că-i aici. E la fel de speriat ca tine. Calmează-te. Uită că tocmai ai văzut-o pe bunică-ta moartă, uită că ai fi putut preveni accidentul dacă ai fi ajuns aici la ora fixată, uită că maică-ta, jigodia psihopată, a evadat din închisoare, şi GĂSEŞTE-L PE B. J.!

 

Lisa Jackson
Aproape moartă
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citeşte primul capitol din această carte aici.

Capitolul 2

Nu-i venea să creadă că o făcuse într-adevăr!
Adrenalina îi gonea prin sânge.
Când bătrâna o privise în cele din urmă, aproape că-şi pierduse cumpătul, totuşi găsise cumva o forţă interioară pentru a-şi duce la îndeplinire planul.

Acum, când ştergătoarele de parbriz îndepărtau picăturile de ploaie, inima îi bătea de un milion de ori pe minut. Deşi se simţea triumfătoare, avu grijă să ridice talpa de pe acceleraţia Fordului Taurus. Nu-şi putea permite să fie oprită pentru depăşirea vitezei legale sau să atragă atenţia în vreun fel poliţiei. Nu acum.
Calmează-te. Poţi savura totul mai târziu.

Degetele înmănuşate i se curbară pe volan, dar nu putea scăpa, nici măcar pentru o clipă, de fiorul de surescitare pe care i-l declanşase omorul şi momentul acela, chiar înainte s-o împingă pe bătrână peste balustradă, momentul acela minunat al recunoaşterii, când Eugenia dăduse ochi cu ea.

În intervalul acela infim dintre două bătăi de inimă, Eugenia Haversmith Cahill înţelesese că era pe punctul de a-şi întâlni Creatorul, că o aştepta moartea. Chiar şi aşa, javra bătrână probabil că nu se aşteptase să se întâmple atât de repede. Crezuse pesemne că va exista o modalitate să discute, să intimideze ori să-şi cumpere scăparea.

Ghinionul ei.

Surâzând mulţumită, femeia activă aerul cald pentru a sufla pe interiorul geamului şi a evapora condensul, în timp ce privea prin parbriz la stopurile strălucitoare ale micului BMW sport ce gonea în faţa ei, strecurându-se prin trafic, trecând de pe o bandă pe alta, cu motorul mugind. Bagă mare, idiotule, îşi spuse ea. Să vezi cum o să-ncasezi o amendă.

Îşi aminti oroarea de pe chipul bătrânei când fusese ridicată peste balustradă. Da, Eugenia se luptase şi ţipase, dar nu fusese în stare să se salveze. Trupul mic i se izbise de pardoseala dură din marmură cu un zgomot surd, dezgustător şi în acelaşi timp satisfăcător, care se suprapusese peste trosnetul oaselor.

Femeia deschise radioul şi fredonă alături de Sheryl Crow un cântec vechi. Hotărâtă să nu depăşească viteza legală, trecu podul ce se întindea peste apele întunecate ale Golfului şi urmă şirul constant de stopuri de automobile spre Oakland.

Simţindu-se încă uşor paranoică, verifică de câteva ori oglinda retrovizoare pentru a se asigura că nu era urmărită.

Nu avea de gând să se lase prinsă. Nu deocamdată. Avea încă multe de făcut, multe de realizat. Mijind ochii în faţa farurilor reflectate în oglindă, nu văzu nimic anormal, niciun fel de lumini stroboscopice care ar fi anunţat că un echipaj de poliţie era pe urmele ei.
Pentru numele lui Dumnezeu, nu te urmăreşte nimeni! Nu ştie nimeni ce-ai făcut.
Relaxează-te!
Ai scăpat! Iar poliţaii... sunt nişte imbecili.
Nu uita asta.

După ce ajunse pe latura estică a Golfului, porni spre nord, către Berkeley, şi se mai calmă puţin. Încetă să mai strângă volanul cu disperare şi nu mai era la fel de agitată, nici la fel de temătoare, nici la fel de surescitată. Expiră prelung şi liniştitor în timp ce şofa prin suburbii spre Wildcat Canyon, unde populaţia densă lăsa loc bungalourilor mici şi străzilor liniştite şi mărginite de arbori. O singură dată, înainte de a vira de pe şosea spre căsuţa pe care o închiriase, se mai uită în oglinda retrovizoare. Pentru siguranţă maximă, viră de două ori consecutiv la dreapta, privind cu atenţie în urmă. După aceea, satisfăcută că nu era filată, intră cu spatele pe aleea de acces la o căsuţă cu două dormitoare pe care o închiriase sub un nume fals. Îşi aminti cum îi întinsese agentei de leasing actul de identitate fals şi-şi muşcase buza neliniştită, convinsă că va descoperi că permisul auto din statul Oregon era fals. Dar, după ce verificase pe computer extrasul de credit şi istoricul joburilor Elysei Hammersly cu domiciliul în Gresham, statul Oregon, şi acceptase un cec, agenta îi înmânase cheile. Superb! Acum îi plăcea să se gândească la ea ca fiind Elyse. Păi da, era Elyse. De ce nu? Era perfect!

Chicotind în sinea ei, opri maşina. Bungaloul se încadra în tipul de case de după al Doilea Război Mondial, cu două dormitoare mici, o singură baie, un living, o sufragerie nedecomandată, o bucătărioară şi scară ce ducea la cea mai importantă caracteristică a casei: subsolul. Un subsol cu dotări speciale.

Subsolul era locul unde casa aceasta, asemănătoare cu toate celelalte de pe stradă, devenea interesantă. Şi perfectă pentru ce avea Elyse nevoie.

Acum însă avea întâlnire cu noua ei musafiră.
Marla Amhurst Cahill.

Sau, aşa cum îi plăcea să se gândească la femeia pe care o ajutase să fugă, Marla Dispăruta sau Marla Evadata. Desigur, ea n-avea să recunoască aşa ceva faţă de noua ei "colegă de cameră" enervantă.

Săptămânile dinaintea evadării propriu-zise fuseseră tensionate şi cele două femei comunicaseră prin intermediul câtorva persoane. Elyse n-o vizitase niciodată pe Marla în închisoare. Nu-i telefonase niciodată. Cei care transmiseseră mesaje nu ştiuseră nimic despre planul lor şi nici nu-i ştiuseră numele. Elyse simţea că anonimatul ei era sigur. Pentru orice eventualitate, strânse scurt din pumni ca să-i poarte noroc şi-şi adună forţele pentru confruntarea pe care o considera inevitabilă.

Deşi plănuiseră evadarea timp de doi ani şi totul se desfăşurase fără greşeală, Marla, ca întotdeauna, nu era mulţumită.

Uneori Elyse se întreba dacă merita efortul.
Bineînţeles că merită! Miza este de milioane de dolari! Nu uita asta!

Punându-şi cureaua poşetei pe umăr, femeia coborî din maşină şi o încuie. Continua să fie nervoasă şi privea într-o parte şi alta, cercetând colţurile garajului, pubela de gunoi şi veranda lungă, aşteptându-se cumva la ambuscada unor agenţi FBI care să fluture legitimaţii şi să-şi îndrepte pistoalele spre ea.
N-o lua razna! Ai reuşit.

Merse cu pas iute pe aleea din beton năpădită de iarbă, către veranda din spate, unde o clematită, acum fără frunze, se contorsiona ca o frânghie peste streşini. Bâjbâi cu cheile până o găsi pe cea dorită şi o băgă în broască.

Clic!

Cheile de pe inel zornăiau şi o călcau pe nervi, dar găsi cheia de la a doua încuietoare, pe care trebui s-o apese şi s-o hâţâne puţin înainte ca limba metalică a zăvorului vechi să iasă din locaş. Femeia împinse cu umărul uşa şi o întâmpinară izurile de mucegai şi aer stătut. Îşi notă în minte să cumpere dezodorizante de cameră, deoarece căsuţa nu fusese locuită de opt luni. Poate că exista o cale prin care s-o convingă pe Marla să-şi mişte fundul şi să folosească mopul şi detergenţii. Desigur, nu era vorba de faptul că Marla nu făcuse aşa ceva în casa ei mare, ci mai degrabă că era încă paranoică şi se temea să nu fie văzută de cineva.
- N-o să mă mai întorc niciodată acolo, îi spusese ea lui Elyse. Niciodată. N-au decât să mă omoare.

Şi Elyse o crezuse.

Acum încuie uşa, scoase din poşetă o pungă albă şi lăsă poşeta din piele pe palier. După ce urcai câteva trepte, ajungeai la bucătărie unde picura un robinet defect, iar un ceas mural de modă veche ticăia încet. Pe ea n-o interesa însă interiorul. După ce mai verifică o dată că închisese ambele încuietori, coborî scara ce scârţâia în subsolul ce părea veşnic umed şi mirosea a mucegai. Plafonul era scund, astfel că cineva mai înalt ar fi trebuit să se aplece în dreptul grinzilor şi Elyse găsise destule pânze de păianjeni în colţurile întunecate.

Simţea că o furnică toată pielea, deşi locul era perfect pentru scopurile lor.

Trecu pe lângă maşina de spălat rufe ruginită şi se apropie de peretele îndepărtat al subsolului umed. Peretele acela nu era însă ceea ce părea. În cursul ultimei jumătăţi de secol, unul dintre proprietarii bungaloului construise un perete fals într-un colţ al pivniţei, creând un spaţiu pentru un beci secret de vinuri. Construcţia în sine părea însă stranie, deoarece subsolul era prea umed şi rece ca să creeze atmosfera potrivită pentru orice fel de băuturi.

Elyse nu folosea însă spaţiul pentru a-şi ascunde sticlele de Pinot Gris, Chardonnay sau Merlot.

Peretele fals cu rafturi prăfuite şi uşa camuflată era o ascunzătoare perfectă, dacă nu pentru lădiţe cu vin, atunci cel puţin pentru o evadată dintr-o închisoare de minimă securitate.

Grijulie să nu facă prea mult zgomot, în eventualitatea că Marla dormea, Elyse ciocăni uşor în partea laterală a raftului. Probabil că femeia era epuizată după încordarea nervoasă creată de plănuirea şi executarea evadării.

Elyse aşteptă o secundă, după care apăsă o manetă secretă. Cu un clic, zăvorul se deschise şi împinse o secţiune a rafturilor în odăiţa din spate.
- Hei, şopti ea, am venit.

Intră în camera fără ferestre, luminată acum doar de lumina albăstruie pâlpâitoare a televizorului şi a unei veioze mici de lângă pat. Interiorul era spartan; pereţii erau lipsiţi de tablouri şi singurele piese de mobilier erau un scaun, un pat, noptiera şi comoda pe care stătea televizorul.

Marla abia dacă ridică ochii în semn de salut.
Dumnezeule, era prost dispusă!
Grozav!

În mod evident, euforia evadării se risipise.
- Chiar te uiţi la aşa ceva? întrebă Elyse, recunoscând un reality show la modă pe ecranul televizorului care avea sonorul oprit.

Marla nu-i răspunse, ci doar îi aruncă o privire extrem de grăitoare. În închisoare femeia devenise fascinată de tot felul de emisiuni TV bizare.
- Îmi place. Este escapism, răspunse ea şi oferi o urmă de surâs în care vechea şi secretoasa Marla ieşi la suprafaţă pentru o secundă.
- În regulă, cum vrei tu. Mă gândisem însă că ai vrea să ieşi de aici.
- Şi unde să mă duc?
- Sus, în casă.
- S-ar putea să mă vadă cineva, zise ea pe un ton care sugera că Elyse era o imbecilă.
- Poţi să stai cu jaluzelele trase, dar cel puţin... cel puţin, n-ar fi ca...
- O celulă? întrebă Marla, abia mişcând buzele.
- Da, ca o celulă. Mâine o să aduc detergenţi şi o s-o punem la punct. Este deja mobilată.

Marla pufni dezgustată şi cu ochii minţii revăzu un grup de persoane închise într-o casă fără ferestre. Cel puţin cu ele putea stabili o legătură.
- Ţi-am adus ceva de mâncare. Elyse îi întinse punga albă de hârtie. Un hamburger pe care l-am cumpărat înainte de a merge la vilă. Îmi pare rău că s-a răcit, dar n-am vrut să mă mai opresc după aceea.
- La vilă?

Marla păru brusc interesată, dar nu de mâncare.
- Da, casa de pe Mount Sutro. Elyse se apropie de scaun şi se aplecă pentru a-i şopti la ureche: În seara asta am omorât-o pe Eugenia. Exact cum am plănuit. Doamne... a fost... perfect! M-a şi recunoscut, javra bătrână.
- Ai omorât-o pe Eugenia? Pe ea mai întâi? Marla ignoră punga pe care o avea în poale şi o fixă cu privirea pe cealaltă femeie. Nu aşa am stabilit.
- Hei! S-a ivit ocazia perfectă, da? Şi am scăpat de ea. Nu văd ce contează când sau cum o să moară, atât timp cât o să moară!
- Eşti o...
- Să nu mai aud niciun cuvânt, o avertiză Elyse. Mi-am riscat viaţa pentru tine, aşa că cel puţin ai putea fi curioasă cum a fost, sau să zici "mulţumesc", ori "bună treabă", dar niciodată - ai auzit? - să nu-mi vorbeşti de sus. Nu accept aşa ceva.
- Mi se pare mie sau suntem cam irascibile? întrebă Marla încet.
- Da, suntem. Amândouă suntem!

Marla îşi destinse chipul.
- Bine, rosti ea lent. N-am vrut să mă răstesc la tine, dar m-am săturat să stau închisă aici.
- Lucrurile se vor schimba în curând.
- Nu îndeajuns de curând.

Cu un gest de frustrare, Elyse îşi îndepărtă o şuviţă de păr de pe faţă. Asta era marea problemă cu Marla - era aproape tot timpul prost dispusă.
- Bun, îmi pare rău, ar fi trebuit să-ţi spun, dar a trebuit să acţionez rapid când am aflat că Eugenia va rămâne singură în casă. La naiba, să ştii că nu-i uşor!
- Nici pentru mine nu-i uşor. Eu sunt cea care a fost în închisoare şi acum... acum aici.
- Ştiai foarte bine că pentru o vreme va trebui să stai ascunsă.

Marla se încruntă, dar - slavă Domnului! - n-o contrazise.
- Cred că am nevoie pur şi simplu de ceva timp să mă adaptez.
- Da, normal, asta-i valabil şi pentru mine. Haide, dă-i drumul, mănâncă şi uită-te la... Aruncă o privire spre televizor. La ce te uitai.
- Arest la domiciliu.
- Perfect!

Marla râse şi ea de ironia titlului.
- O să mă-ntorc mâine sau poimâine, când o să fiu liberă, şi-o să aduc nişte chestii pe care le putem folosi ca să te deghizezi. După aceea poţi încerca să ieşi din casă. Ce zici?
- N-ar fi rău, încuviinţă Marla şi serialul se întrerupse pentru o reclamă la bere. Când vii data viitoare, ai grijă ca mâncarea să fie măcar călduţă.
- Bine.

Elyse părăsi casa, întrebându-se de ce naiba se încurcase cu jigodia asta.
Pentru bani, ai uitat? Averea Cahill? Mai rezistă un pic. Femeia asta este biletul tău spre bogăţie.
Dar ai dreptate: este o jigodie de clasa întâi.
Obişnuieşte-te.

* * *

Cu inima cât un purice, Cissy îşi căuta fiul de optsprezece luni. Doamne, te rog, să nu se fi întâmplat nimic! Te rog!
- Biji? Scumpule, unde eşti?

Cissy alergă pe domeniul casei bunicii ei speriată la culme, o duzină de scenarii oribile fulgerându-i prin faţa ochilor. Privi peste tufişuri, scotocind în beznă. Inima îi bubuia în piept de groază şi acum începuse să plouă cu adevărat.

Şi dacă nu-l putea găsi?
Dacă se strecurase cumva printre barele porţilor?
Era atât de micuţ... atât de neştiutor.
Te rog, Doamne, să nu i se fi întâmplat nimic!
- B. J.?
Unde sunt nenorociţii ăia de poliţai? Ar fi putut s-o ajute!

Timp de două zile stătuseră pe urmele ei şi... slavă cerului! Văzu primele lumini pâlpâitoare, strălucind roşu şi albastru, mai jos pe deal. Sirenele se auzeau tot mai aproape când îşi zări fiul pitit sub o azalee.
- Of, B. J.!

Călcă fără să-i pese prin bălţile reci din curte şi-l luă în braţe, strângându-l la piept. Băieţaşul era murdar. Şi se agăţa de ea. Şi plângea. Căciuliţa i se deplasase într-o parte, pe o ureche, strânsă ca un laţ în jurul gâtului. Cissy o descheie şi i-o scoase. Copilul era în siguranţă. În siguranţă. Îi inspiră adânc aroma specifică şi-şi înghiţi nodul care i se ridicase în gât.
- Biji s-a speiat, rosti fiul ei tremurându-i în braţe.
- Şi eu m-am speriat, dragostea mea.

Îl sărută pe creştet, acum umed, şi-l ţinu lipit de pieptul ei. Lacrimile îi ardeau interiorul pleoapelor la gândul că l-ar fi putut pierde.
- Acum însă eşti bine. Mami e aici. Totul va fi bine!

Cissy merse la poartă, tastă un cod pe consola electronică şi, tocmai când porţile începură să se deschidă, prima maşină de poliţie - un Cadillac vechi cu girofarul montat pe bord - vui în sus pe deal şi se opri printr-un derapaj controlat astfel încât să blocheze calea de acces pe domeniu. A doua maşină, un echipaj de patrulare, găsi un loc de parcare pe strada aglomerată. Era urmată de o maşină de pompieri şi de o ambulanţă care înaintau mai încet pe drumul îngust şi şerpuit.
- A venit cavaleria grea, îi spuse Cissy fiului ei, deşi nu-i plăcea deloc primul vehicul care aducea cu o ambarcaţiune.

Îi trezea amintiri pe care nu dorea să le reînvie, amintiri din altă perioadă rea a vieţii ei, petrecute cu zece ani în urmă, evenimentele oribile ce o duseseră pe Marla la închisoare.

Când primul poliţist coborî de la volanul Cadillacului, Cissy simţi un gol în stomac. Bărbatul acela nu trebuia nici să-şi arate legitimaţia, nici să-şi rostească numele. Îl cunoştea, deoarece detectivul Anthony Paterno condusese investigaţia ce dusese la condamnarea Marlei. Faţa lui prelungă, ca a unui copoi, părea acum brăzdată de alte riduri, iar în părul des se vedeau mai multe fire sure, dar în rest el, ca şi maşina lui, se schimbase prea puţin.
- Dumneata eşti Cissy, rosti poliţistul.
- Da. El este fiul meu, B. J.... ăăă, Bryan Jack. Haide! Pe-aici! Se uită pe lângă Paterno, spre paramedici. Poate că Buni mai are o şansă, adăugă ea, simţind o umbră de speranţă, deşi era convinsă că era prea târziu.

Ţinându-l strâns pe B. J., ca şi cum ar fi crezut că-l poate pierde din nou, porni cu pas iute pe aleea pavată cu cărămizi, spre uşa din faţă. Paterno şi partenera sa, o femeie înaltă cu aer bărbătesc, ochelari simpli şi părul tuns scurt, o urmară îndeaproape, cu paramedicii şi pompierii la numai câţiva paşi după ei.
- Stai aici, zise Paterno arătând o banchetă de pe verandă, în timp ce partenera lui, care se prezentase ca fiind Janet Quinn, pătrunse pe uşa deschisă. Ce s-a-ntâmplat?
- Nu ştiu, n-am fost aici când a căzut... Doamne Dumnezeule!

Cissy înghiţi un nod uriaş care i se pusese în gât şi-l legănă pe B. J. la piept.
- Mami tristă, zise B. J. şi femeia încuviinţă din cap.
- Foarte tristă.
- Mami plânge?
- Poate că da.

Ea surâse printre lacrimi şi-l sărută pe căpşor. Ferindu-şi fiul de uşa deschisă, nu încercă să se uite în holul de la parter. Văzuse destul.

Doi paramedici cu echipamente se grăbiră înăuntru, trecând pe lângă ea.
- Cu grijă, rosti Paterno în urma lor, poate că aici s-a comis o crimă.
- Am înţeles, zise unul dintre ei, dar acum daţi-vă, vă rog, la o parte şi lăsaţi-ne să lucrăm. Oh, la naiba'... e moartă deja!

Toate speranţele lui Cissy se năruiră.
- Nu mai avem nimic de făcut decât s-o trimitem la morgă, rosti al doilea paramedic, atât de lipsit de emoţie, încât lui Cissy i se tăie răsuflarea.

Asta era bunica ei, pentru Dumnezeu! Nu era un corp oarecare, necunoscut, nerevendicat, neiubit! Femeia despre se vorbea era Eugenia Cahill, o femeie micuţă, inteligentă şi plină de viaţă care condusese corporaţii, participase la concursuri de bridge şi făcuse parte din consiliile... Doamne, ce mai conta din ce consilii făcuse parte? Murise.
- Nu există semne de pătrundere prin efracţie, anunţă Quinn. Verificăm să vedem dacă motivul a fost jaful.

Pe verandă, Cissy se întoarse cu spatele la drama dinăuntru. Totul i se părea suprareal şi, continuând să-şi ţină fiul în braţe, privi ploaia care se revărsa din cerul serii şi-şi dădu seama pentru prima dată că n-avea să-şi mai revadă niciodată bunica vie. Clipi repede, oprind alte lacrimi. Chiar dacă între ele nu existase o relaţie plină de afecţiune, ba chiar existaseră destule conflicte şi nemulţumiri de durată pe când Cissy fusese adolescentă şi locuise aici, totuşi o iubise pe Eugenia, care era singura ei rudă, cu excepţia unui unchi şi a unei mătuşi ce trăiau în Oregon şi a altui unchi internat într-un sanatoriu de boli mintale. În mod clar, Eugenia îi era ruda cea mai apropiată, alături de James, fratele ei vitreg.
Mai este şi Marla. Ai uitat de ea? Mama ta? Afurisita care a evadat din închisoare. Şi pe ea trebuie s-o pui la socoteală.
Şi cum stau lucrurile cu Jack?

Nu voia să se gândească în clipa asta la păduchele ei de soţ. Îndrăzni să arunce altă privire spre interiorul casei şi văzu un paramedic clătinând din cap. Cissy simţi un nod în gât. Din secunda în care o zărise pe Eugenia în balta de sânge, ştiuse că murise, dar confirmarea acelei bănuieli o izbi acum din plin.

Paterno apăru dinăuntru.
- Bunica dumitale...
- Ştiu.

Cissy tremura pe dinăuntru, însă izbuti să-şi păstreze un soi de calm. Mintea îi gonea în zeci de direcţii, dar se strădui să se concentreze asupra detectivului cu chip sobru şi ochi negri.
- Dar de ce... vreau să zic, ştiam că dumneata lucrezi la Omoruri. Cum de ai venit aşa prompt? Pricepu înainte ca bărbatul să-i răspundă. Ah, am înţeles. Are legătură cu mama, nu?
- Am dori s-o găsim.

Cissy se cutremură când se gândi că Marla Amhurst Cahill era în libertate. Deşi nu dorea să tragă o concluzie pripită, părea o coincidenţă cam mare ca bunica ei să cadă pe scară la numai câteva zile după evadarea Marlei.

Despre mama ei se puteau spune multe, dar un lucru era sigur: era inteligentă. Şi vicleană. Dar ar fi fost de-a dreptul prostesc să revină aici. Maşina poliţiei fusese pe stradă, în apropierea porţilor... Sau nu? Eugenia se plânsese ieri de prezenţa poliţiştilor, dar în seara asta mai fuseseră aici?

Simţi un gol în stomac.
- Atunci de ce a durat aşa mult să ajungeţi aici? Credeam că cineva fila casa. Buni zicea că doi poliţişti aveau maşina parcată pe stradă.
- Da, încuviinţă Paterno, am avut aici un echipaj, dar a fost chemat în altă parte.
- "Chemat"?
- S-au raportat împuşcături chiar pe strada asta, ceva mai jos.
- Exact atunci când bunica mea a căzut pe scară? întrebă neîncrezător Cissy.

O coincidenţă? Eugenia moare la scurt timp după ce Marla evadează, iar poliţiştii trimişi să-i supravegheze casa sunt trimişi brusc altundeva?
- Şi l-au găsit pe cel care a tras? întrebă ea.

Pe chipul prelung al lui Paterno nu se putea citi nimic.
- Nu încă.
- Dar când s-a-ntâmplat?
- Acum o oră.
- O oră... Inima începu să-i bată mai repede odată cu înmulţirea coincidenţelor. Buni nu era moartă de mult timp. Era... era... Glasul lui Cissy se frânse. Era caldă, când i-am căutat pulsul...
- Cum ai intrat?
- Am cheia mea, răspunse sec Cissy.

Îi venea încă greu să proceseze toate cele întâmplate. Paterno se uită la B. J..
- De ce nu aştepţi în maşină? Acolo este cald şi uscat. S-ar putea să mai avem nişte întrebări, iar până atunci casa va fi considerată locul crimei".
- Dar ea a căzut pe scară. Unde-i crima?

Femeia înţelesese însă deja ce sugera detectivul şi posibilitatea aceea, ca mama ei să fie cumva implicată, îi întorcea stomacul pe dos. Aşa ceva nu putea fi adevărat. Şi totuşi, iat-o pe ea însăşi: stând pe picioare ca de plastilină şi simţindu-se aproape ca şi cum ar fi avut o experienţă extracorporală.
- Mai era cineva în casă cu ea? întrebă Paterno, îndepărtând-o uşor de verandă.

Cissy simţi ploaia curgându-i pe ceafă şi grăbi pasul spre maşină.
- Nu... adică, nu cred.

Când ajunseră la Acura, B. J. îi scânci în braţe şi ea îi şopti la ureche.
- Da, iubitule, e-n regulă. Şşş.

Paterno deschise portiera din dreptul şoferului şi dinăuntru o întâmpinară mirosurile de roşii, oregano şi usturoi. Cissy îşi trase scaunul înapoi şi se aşeză la volan cu băieţelul în braţe, în timp ce poliţistul se urcă pe locul din dreapta şi călcă pe capacul cutiei de pizza. Îşi ridică pantoful prea târziu.
- Scuze!
- Nu contează.

De fapt, în clipa asta absolut nimic nu mai conta. Cissy se simţea amorţită pe dinăuntru. De fapt, nu-i păsa de nimeni şi de nimic cu excepţia copilului ei.

Din fericire, B. J. era încântat de locul în care se afla şi "şofa" de zor, trăgând cu ambele mânuţe de volan.

Stând cu picioarele desfăcute de o parte şi cealaltă a cutiei turtite de pizza, Paterno scoase din buzunarul paltonului un pix şi un carneţel.
- Aduceai cina bunicii dumitale?

Cissy aprobă din cap.
- De obicei o vizitez duminica, pentru că atunci rămâne singură. Eu vin întotdeauna cu mâncare, îi pregătesc ce cred eu c-o să-i placă şi după ce mâncăm, ne uităm la vreo emisiune la televizor - Vrei să fii milionar sau Wheel of Fortune, cu Coco şi... Se opri brusc şi-l privi pe detectiv. Unde-i căţeluşa?
- Poftim?
- De obicei, Buni stă singură, doar cu Coco, căţeluşa ei albă şi lăţoasă, pe care o adoră realmente. Acum n-am văzut-o în casă, iar asta-i foarte ciudat. Bunica o ia peste tot. Practic sunt inseparabile.

Se uită prin curte, ca şi cum Coco s-ar fi strecurat, cine ştie cum, pe uşa din faţă.
- O s-o găsim, încuviinţă Paterno, dar scrise ceva în carneţel. O atinse apoi pe braţ şi rosti: Ziceai aşadar... că vă uitaţi împreună la televizor...
- În seara asta urma să mâncăm pizza, fiindcă eu întârziasem.

Cissy îşi coborî privirea spre cutia albă turtită şi nu-i venea să creadă că, practic, cu nici jumătate de oră în urmă, îşi făcea griji că va trebui să explice de ce nu avusese timp să pregătească ceva ce Eugeniei i-ar fi plăcut mai mult decât o pizza cumpărată de la Dino's. Acum se afla în maşină cu un poliţist în care nu avea încredere, iar bunica ei era moartă. Îşi drese glasul şi se strădui să-şi organizeze gândurile.
- De obicei, eram doar noi trei, explică ea, bunica, Biji şi cu mine. Deborah, femeia care practic e însoţitoarea ei şi... ăăă, ştii, nu-i de fapt o "infirmieră". Schiţă în aer ghilimele. Buni n-ar fi niciodată de acord cu aşa ceva, dar are o însoţitoare. Deborah este liberă în zilele de duminică şi luni, iar camerista, Paloma, pleacă mi se pare pe la cinci după-amiaza. Elsa, bucătăreasa, lucrează numai - of, Doamne! - de luni până vineri, dacă Buni nu are musafiri... şi... şi... ah, da, Lars, şoferul, lucrează până la... nu ştiu... Până la cinci? Până la şase? Ceva de genul ăsta, numai dacă bunica nu are nevoie de el şi atunci se înţeleg cumva.

Încerca să rămână logică şi ordonată, dar îşi dădea seama că era dezlânată.
- Aşa că atunci ne uităm la vreo prostie la televizor şi... şi... of, la naiba!

Începu să plângă din nou, după care, dezgustată de sine, îşi şterse furioasă lacrimile.
- Mami? întrebă B. J. şi-şi întoarse capul s-o privească.

Cissy izbuti să-i zâmbească.
- Mami e bine.

O minciună sfruntată.
- Putem pleca acum? îl întrebă pe detectiv.

În faţa porţii apăruse un alt vehicul, cu echipa de criminalişti, care blocă aproape complet accesul pe domeniu. Prin porţile deschise, vedea că unii vecini ieşiseră pe stradă şi se adunaseră sub ramurile întinse ale unui stejar mare. Cissy oftă, apoi oftă încă o dată când duba unui post TV vui în sus pe deal şi parcă neregulamentar la câteva case mai jos.
- Din ce în ce mai bine, murmură ea.
- Vă pot duce eu acasă, se oferi Paterno, dar din păcate va mai dura. Ar fi util dacă mi-ai putea da o listă cu cei care lucrează aici. Numele şi adresele.
- Nu le am la mine, dar Buni le are. Eu am două numere de telefon în agenda telefonului. Deborah şi Lars. Nu le ştiu pe restul, dar pe laptopul de acasă am numerele unora dintre prietenele ei.
- Orice îmi poţi face rost este util.

Cissy îşi luă telefonul din poşetă, derulă prin lista de contacte şi apoi îl anunţă:
- Deborah Kropft, uite-o!

Dictă numărul, apoi trecu mai departe:
- Şi Lars Swanson. Ştiam că-l am, pentru că uneori ne mai duce pe mine şi pe Biji. Îi dictă şi numărul acela. Numele de familie al Palomei este Perez şi cred... cred că locuieşte în Oakland. Pe soţul ei îl cheamă Estevan. Mai există o cameristă, Rosa, care a lucrat mulţi ani pentru Buni, dar cu întreruperi. Numele ei de familie este Santiago. Nu ştiu unde locuieşte, dar cred că Buni are toate datele în bibliotecă. Lângă telefon. Într-o agendă, nu pe un computer... Ea îşi folosea rar computerul...

Dumnezeule, o lua din nou razna!
- O să verificăm. Mulţumesc.
- Acum putem pleca?
- Nu încă, dar în curând. Îţi promit, o asigură Paterno solemn. Revin în câteva minute, iar după aceea, dacă o să mai am întrebări, o să telefonez sau o să-ţi fac o vizită, sau, dacă îţi este mai uşor, poţi veni la secţie.
- Realmente, nu mai am nimic de adăugat şi, chiar, trebuie să-mi duc băiatul acasă.
- Ştiu şi o să mă grăbesc.

Detectivul ieşi din maşină şi-şi întoarse atenţia către cineva care apăruse din maşina criminaliştilor. Împreună, cei doi merseră cu pas grăbit pe aleea de cărămizi, care era acum plină de poliţişti şi paramedici. Era imposibil ca Paterno să-i ducă personal cu maşina acasă. Trebuiau să găsească o modalitate prin care să deblocheze ieşirea din curte. Deocamdată însă se părea că era captivă aici, ceea ce era extrem de neplăcut.
- Asta e, băiete, i se adresă ea lui B. J. Nu pot să fac altceva. Se pare că vom fi doar noi doi. Ce părere ai dacă am mânca în maşină?
- Biji conduce.
- Hmm. Mai târziu.

Copilul începu să plângă când Cissy îl ridică din poală, dar ea ignoră apropierea unui nou acces de isterie, îl prinse cu centura în scaunul din dreapta, scoase mai multe şerveţele din torpedo şi deschise cutia cu pizza.

Luă dinăuntru o bucăţică şi o întinse băieţelului, ale cărui plânsete încetară imediat. Ieri, Cissy şi-ar fi făcut griji să nu păteze scaunele tapisate cu piele, dar în seara asta înţelegea că ele nu însemnau mare lucru. Sosul de roşii sau bucăţile de mozzarella puteau fi şterse. Bunica ei nu avea să se mai plângă niciodată din cauza petelor.

În timp ce B. J. luă o bucăţică de pepperoni, pe care o examină cu atenţie înainte s-o bage în gură, femeia privi afară prin parbrizul ud de ploaie, spre vila veche. Pereţii din cărămidă şi imitaţie de şindrilă se ridicau patru niveluri deasupra garajului din subsol, care era flancat de rododendroni, azalee şi ferigi ce tremurau acum sub vânt, îngreunate de apă. Ferestrele primelor două niveluri erau luminate - petice calde de lumină ce dezminţeau oroarea dinăuntru. Îşi ridică după aceea privirea spre al treilea nivel şi fereastra fostei ei camere, locul unde îşi petrecuse majoritatea anilor mizerabili de adolescenţă.

Pe atunci detesta să locuiască în oraş şi prefera ranch-ul. Situaţia se schimbase, bineînţeles.

Poate că Cissy ar fi trebuit să se mute înapoi, aşa cum sugerase bunica după ce-l dăduse afară pe Jack, însă ea nu dorise să renunţe la independenţa ei. În plus, vila asta uriaşă şi întinsă nu-i trezea amintiri aşa grozave.

Acum Buni era moartă.

Gâtul i se încleştă dureros. Întreaga ei viaţă părea să se năruiască. Mama ei evadase din închisoare, bunica ei murise, soţul... Nu, nici prin cap nu-i trecea să mai revină aici. Se uită la băieţaşul ei, care mesteca fericit pepperoni, şi rupse o bucată de crustă cu brânză. I-o întinse lui B. J., care o luă încântat, strivind-o în pumnişor.

Era atât de pierdută în gânduri, încât nu văzu o umbră trecând pe lângă maşină şi nu-şi dădu seama că cineva privea prin geamul portierei ei până nu auzi bătaia degetelor în sticlă. Tresări, se întoarse brusc, aproape scăpând restul de pizza pe volan şi-l văzu pe Jack Holt privind înăuntru.
- Doamne! murmură ea, cu inima bătându-i sălbatic, după care vorbi cu glas tare: B. J., ia uite cine-a venit.

Ei înseşi nu-i venea să creadă.
- E tăticul tău.

 

Lisa Jackson
Aproape moartă
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citeşte al doilea capitol din această carte aici.

Capitolul 3

Ultimul lucru de care avea nevoie Cissy acum, cu adevărat ultimul, era prezenţa celui care avea să fie în curând fostul ei soţ. Fără chef, coborî geamul portierei. Purtat de o rafală de aer spălat de ploaie, izul de after-shave al bărbatului pătrunse înăuntru însoţit de o mulţime de amintiri nedorite. Deşi tulburată, îi văzu totuşi umbra de barbă nerasă de câteva zile ce-i acoperea maxilarul energic şi intensitatea ca de laser a ochilor albaştri.
- Eşti bine? o întrebă el.

O întrebare idioată.
- Ţi se pare că arăt bine? replică Cissy, apoi clătină din cap, străduindu-se să nu plângă. Nu, nu sunt bine.

Nu avea să-şi piardă stăpânirea de sine, în niciun caz în faţa lui.
- E... Buni... Ea... ea... Jack, a murit!

Glasul i se frânse când rosti ultimul cuvânt şi se admonestă în gând pentru asta.
- Ciss, murmură bărbatul şi ea se simţi atât de tulburată, încât simţi nevoia să-şi ferească ochii.
- Ta-tiii!

Braţele micuţe ale lui B. J. se ridicară mult, dorindu-şi ca tatăl lui să se întindă prin geam şi să-l prindă. Sosul marinara i se întinse pe faţă, pe cotieră şi pe scaun.
- Ce faci, voinicule? zise Jack, în timp ce copilul agita disperat braţele în aer. Ia stai aşa...

Ocoli iute maşina, deschise portiera din dreapta şoferului şi, ignorând sosul şi grăsimea ce-i acopereau fiul, îi desfăcu centura şi se aşeză pe scaun.
- Eşti într-un hal fără de hal, îi spuse, iar Biji, trădătorul mic, chicoti şi-şi arătă toţi cei treisprezece dinţişori.
- Ta-tiii! repetă el şi chipul îi străluci de încântare.

Migrena lui Cissy se accentuă.
- Îmi pare rău de Eugenia.

Jack o atinse pe umăr şi femeia se încordă. Bărbatul părea sincer, însă fusese mereu capabil să joace rolul prietenului atent, al logodnicului romantic sau al soţului iubitor dacă îşi dorea.

Cissy nu se lăsa păcălită de interpretarea lui. Îl cunoştea prea bine şi mai ştia cât de jalnic de uşor o fermeca. Chiar şi acum când suferea şi era asaltată de vinovăţie, continua să simtă legătura aceea ridicolă bărbat-femeie care fusese dintotdeauna parte din relaţia lor. Lua-l-ar naiba, cu cămaşa lui cu gulerul larg desfăcut, cu părul des şi zburlit şi cu gropiţele care se adânceau când surâdea! Problema era că Jack Holt era afurisit de chipeş pentru propriul lui bine. Şi pentru binele ei, Cissy ar fi trebuit să ştie asta şi să nu se încurce cu el. Fusese atrasă de prima dată când îl văzuse la un party pentru strângere de fonduri la Cahill House, căminul pentru fete nemăritate ce rămăseseră gravide pe care familia ei îl înfiinţase cu ani în urmă. Fusese atrasă de el şi condamnată în acelaşi timp. Cissy simţise că era singurul bărbat cu o undă de ireverenţă din toată sala de bal, singura persoană, cu excepţia ei, plictisită până peste cap de evenimentul acela scorţos.

Chiar şi după ce tatăl lui Jack le făcuse prezentările, Cissy îl evitase pe tânăr. Îşi văzuse de rolul ei, însă Jack îşi dăduse seama repede că nici pe ea n-o atrăgea de fapt evenimentul şi încercase în repetate rânduri să lege o conversaţie. Deşi rezervată la început, Cissy râsese până la urmă de umorul lui sec şi autocritic. Sfârşise prin a flirta cu el şi, desigur, Jack răspunsese. Plecaseră împreună de la party-ul ăla idiot, începuseră o aventură care ar fi trebuit să fie de scurtă durată şi se treziseră în Las Vegas după câteva luni cu o căsătorie rapidă şi promisiuni de iubire veşnică.

Ce glumă proastă!
O greşeală enormă.
Cu excepţia lui B. J.

Pentru fiul lor a meritat să îndure suferinţa unei căsnicii nefericite. Oricât de mizerabil ar fi fost ca soţ, Jack părea să-şi adore băieţelul. În mod evident, sentimentul era reciproc şi singurul regret pe care i-l trezea lui Cissy separarea lor şi divorţul iminent era că B. J. nu avea să crească sub acelaşi acoperiş cu tatăl lui.
- Ce s-a-ntâmplat? întrebă Jack, cu sprâncenele adunate laolaltă şi părul blond întunecat în mod artificial de ploaie.
- Nu ştiu, recunoscu ea. Cred că Buni a căzut pe scară. Poate că s-a împiedicat sau poate c-a avut un accident cerebral. Atâta doar că ea obişnuia să ia întotdeauna liftul. N-am văzut-o niciodată pe scară. Deci, cum...? Oftă, se lăsă pe spate în scaun şi se luptă cu un sentiment copleşitor de vinovăţie. Eu am întârziat. Centrala ne-a făcut figuri toată ziua şi n-am putut găsi niciun instalator fiindcă e weekend. După care B. J., spre deosebire de comportamentul de acum, a fost toată ziua extrem de agitat. Nimic nu l-a mulţumit. Nimic... decât, evident, prezenţa ta acum.

Jack îi aruncă un surâs sclipitor.
- Aşa că l-am aşteptat pe băiatul cu pizza să vină şi am ajuns cu peste o oră întârziere şi... şi...

Văzu în minte corpul mic şi contorsionat al bunicii întins pe pardoseala din marmură şi balta de sânge de sub părul ei scurt. Simţi un ghem în stomac.
- Şi când am ajuns aici, am găsit-o pe podeaua holului. Am ştiut că murise, totuşi am sunat la 911 şi... Strânse din buze. Cred că dacă aş fi ajuns aici mai devreme, la ora pe care o stabilisem... poate că nu s-ar fi întâmplat asta. Poate că ar mai fi în viaţă.
- Nu mai gândi aşa, Ciss. Nu-i vina ta şi o ştii şi tu prea bine.

Ea încuviinţă scurt din cap, luptându-se cu emoţiile.
- Îmi pare rău, repetă bărbatul, iar de data asta, când o atinse pe ceafă, ea nu se mai feri.

Cissy ar fi dorit, doar pentru câteva minute, să nu redeschidă ochii, să alunge durerea şi să lase pe cineva, chiar şi pe Jack, s-o aline. Până când îşi putea reveni.
- Vrei să te iau de aici?
- Am maşina blocată.

Clipind iute şi trecându-şi un deget pe sub ochi, Cissy privi prin luneta aburită. Duba criminaliştilor, maşina lui Paterno, o maşină de pompieri şi câteva echipaje de poliţie, cu girofarurile încă rotindu-se în noapte, erau oprite în spatele ei, blocând aleea de acces şi strada. Mai mulţi oameni se adunaseră la porţi - doi vecini pe care-i recunoscu, un practicant de jogging şi cineva care-şi scosese câinele la plimbare - şi toţi se strânseseră sub ramurile întinse şi desfrunzite ale stejarului bătrân aflat de cealaltă parte a străzii. Toate feţele lor păreau spectrale în lumina de un albastru spălăcit a felinarului stradal de care bunica ei se plânsese mereu.
- Maşina mea e-n faţă, zise Jack şi-i zâmbi uşor în semiîntuneric. Putem evada.
Ca Marla, se gândi Cissy, dar nu spuse nimic.
- Cred că Paterno mai vrea să discutăm.
- Poliţaiul de la Omoruri? Cel care-a băgat-o pe mama ta la pârnaie?
- Exact.

Jack miji ochii spre geamul maşinii care continua să se aburească.
- Crezusem c-a plecat din San Francisco. Ce naiba caută aici? Ce legătură are cu asta?
- Nu ştiu.

Migrena cu care Cissy se luptase toată ziua se intensifică, pulsându-i din nou la baza craniului. În ultima vreme, Jack avea efectul ăsta asupra ei.
- Dar Omoruri? Adică o crimă? Iisuse, ce-i asta?

Bărbatul îşi încleştă fălcile.
- Am zis că nu ştiu.

Cissy ridică umeri, îşi dădu seama că el rămăsese cu mâna pe ceafa ei şi o privi cu subînţeles.

Jack înţelese aluzia şi îşi retrase mâna, cuprinzându-l pe B. J., care-şi morfolea fericit bucata de pizza strânsă în pumnişor. Era fericit în poala tatălui său, cu adevărat fericit pentru prima dată în ziua aceea. Grozav! Cissy nu dorea să se gândească la viitor şi la ce ar fi putut aduce acesta.
- O să te scot eu de aici.
- Mă pot descurca şi singură.

Bărbatul îi aruncă o privire care o contrazicea şi femeia îşi dădu seama ce jalnic trebuia să arate, cu rimelul curgându-i pe obraji, cu părul ud de ploaie şi lipit de scalp, cu durerea întipărită probabil pe tot chipul.
- Va dura numai o secundă.

Jack dădu să coboare din maşină.
- Stai puţin, zise Cissy, oprindu-şi totuşi imboldul de a-l prinde de braţ. Tu cum ai ajuns aşa repede aici?
- Te căutam. Am sunat de câteva ori, dar n-ai răspuns. Ştiam că duminică seara vii aici, aşa că m-am gândit să-ţi fac o surpriză.

Pentru prima dată de când apăruse, în cuvintele lui se simţea o undă de reproş, ceva mai mult decât simpla conversaţie.
- Ce putea fi atât de arzător încât să-mi întrerupi cina cu Buni?
- Nu s-o întrerup, o corectă Jack, ci să mă alătur ei.
- Să te alături?

Cissy îi aruncă o privire rece. Bărbatul strânse iarăşi din fălci şi ochii lui pătrunzători păreau s-o sfredelească.
- Pentru că am primit azi actele.

Ea simţi un ghem în stomac. Desigur, asta era.
- Actele pentru divorţ.
- Da, actele pentru divorţ, încuviinţă Jack pe un ton suficient de tăios pentru a fi simţit.

Îşi îndepărtă din ochi o şuviţă udă de păr şi un muşchi începu să i se zbată pe un maxilar, aşa cum se întâmpla întotdeauna când era furios. Cissy schiţă o grimasă.
- Şi te-ai gândit că ar fi o idee bună să discutăm despre asta în faţa Eugeniei?
- În primul rând, nimic legat de divorţ nu mi se pare o idee bună, spuse Jack şi se întinse din nou spre clanţa portierei. O să vorbesc cu Paterno, ca să văd dacă te pot lua de aici.
- Jack, nu face vreo prostie.
- Prea târziu, murmură el.

Coborî din maşină, trânti portiera în urma lui şi alergă pe aleea spre uşa de la intrare. Cissy îl urmări cu ochii prin parbriz. El n-ar fi trebuit să se implice. Ea n-ar fi trebuit să-l lase şi n-ar fi trebuit să urmărească felul cum pantalonii kaki i se mulau pe fese când alerga. Fir-ar să fie, îl găsise mereu atrăgător, chiar şi acum, când bunica ei zăcea moartă în holul de la parter. Pufnind, i se adresă lui Biji:
- Mămica ta a luat-o razna. Se întinse şi îi puse un deget pe vârful năsucului. Să nu spui asta nimănui, da? Este micul nostru secret.
- Secret. Băieţaşul încuviinţă din cap, apoi se uită pe geam. Unde a plecat tati?
- Are treabă. Se-ntoarce imediat.
- Imediat.
- Da, da.

Cissy îşi zări imaginea în oglinda retrovizoare şi se strâmbă. Femeia pe care o vedea acolo era un dezastru. Părul ud i se făcuse şuviţe şi era lipit de pielea capului, albul ochilor era congestionat, avea nasul roşu şi, pe lângă rimelul ce i se întinsese în dâre, luciul de buze dispăruse de mult, pielea îi era pătată din cauza plânsului şi zări chiar un coş sau două. Arăta ca naiba.
Şi Buni a murit.

Un nod i se puse în gât.

Nu dorea decât să se ducă acasă. Nu cu Paterno, cu întrebările lui blestemate şi ochii bănuitori, dar nici cu Jack, care reuşea de fiecare dată să-i pătrundă adânc în inimă.
- Ajută-mă, Doamne, murmură ea lăsându-se pe spate în scaun.

Încerca să nu fie iritată de faptul că Jack, după cum îi era firea, decisese că avea dreptul să vorbească el cu poliţia ca şi cum încă mai era un membru al familiei ei. Nu putea să plece, pur şi simplu? Suferise deja un şoc în seara asta şi încă nu accepta gândul că bunica sa era moartă.
Moartă!

Ochii o arseră din nou.

Atunci ce căuta Jack aici, comportându-se ca un soi de cavaler pe un cal alb, apărând de parcă i-ar fi păsat câtuşi de puţin de familia lor? Ce glumă proastă! Lui Cissy i-ar fi plăcut enorm să creadă, fie numai pentru o secundă, că bărbatul o iubea cu adevărat şi că putea să apeleze la forţa lui. Desigur, era o idee cu totul ridicolă.

Jack Holt avea multe calităţi, dar nu era nici pe departe un reazem pentru ea. Cissy nu cuteza să facă greşeala de a încerca din nou să se bazeze pe el. Trase aer adânc în piept când văzu că B. J. o privea fix şi că feţişoara lui începuse deja să i se strâmbe. Îşi stăpâni lacrimile.
- Hei, omuleţule, n-ai de gând să mănânci asta? întrebă ea.

Îi desfăcu degetele şi scoase bucata strivită de pizza. Băieţelul scutură din cap şi Cissy îi curăţă degeţelele dolofane de resturile de brânză şi de sos marinara.
- Nu ştiu ce zici tu, dar eu aş vrea s-o şterg de-aici.
- Acasă! zise Biji, când mama lui îi şterse sosul de pe obraji, lăsându-i în jurul gurii o pată roşie.
- Exact, voinicule. O ştergem imediat ce putem. Porni motorul, ca să mai încălzească interiorul maşinii. Imediat ce putem.

* * *

- Soţul. La ora două, avertiză Quinn, abia mişcându-şi buzele.

Ea şi Paterno se aflau în holul de la parter al uriaşei vile vechi şi stăteau pe vine lângă trupul Eugeniei. Însă Quinn ridicase ochii şi privise pe uşa exterioară, care rămăsese deschisă.

Paterno îl recunoscu şi el pe Jack Holt, editor şi proprietar al revistei City Wise, o publicaţie de scandal despre San Francisco, care venea spre ei.

Exact ce le trebuia.
- Ce caută aici?
- Cine ştie? Probabil că l-a chemat soţia.
- O să mă ocup eu de el.

Paterno se ridică, auzi cum genunchiul lui şubred îi trosneşte uşor şi porni spre uşă, pentru a bloca intrarea în casă.
- Îmi pare rău, dar accesul este interzis - e un potenţial loc al crimei.
- Am înţeles. Sunt Jack Holt, soţul lui Cissy Cahill.
- Detectiv Paterno.

Cei doi nu se mai întâlniseră, dar Paterno văzuse fotografia lui Holt suficient de des, fie zâmbind din paginile glossy ale revistei sale, fie în ziarul local, unde imaginea lui neconvenţională era surprinsă la diverse evenimente de caritate.

În vârstă de vreo treizeci şi cinci de ani, Jack Holt era în mod clar o persoană cu notorietate, care făcea parte din societatea mondenă. Indiferent dacă purta smoching sau ţinută sport pentru golf, era prea spilcuit pentru gustul lui Paterno. Acum însă părea pur şi simplu un alt membru îngrijorat al familiei care sosise în goană prin ploaie, cu hotărârea şi tristeţea gravate pe trăsăturile ascuţite ale chipului său.

Holt trase aer adânc în piept. Se uită pe lângă detectiv şi o zări pe bătrâna care zăcea moartă. Pentru o clipă, faţa îi fu străbătută de durere.
- Cu ce te pot ajuta? întrebă Paterno.

Holt îşi îndreptă privirea la poliţist.
- Vreau să-mi duc soţia şi copilul acasă. Maşina ea e pe stradă, nu blocată ca a ei, în curte. O pot aduce aici mai târziu, poate mâine, ca s-o recupereze, după ce aţi terminat.

Avea perfectă dreptate.
- Nu ar trebui să fie o problemă, însă tot aş dori să-i mai pun câteva întrebări.

Jack îşi subţie buzele.
- Nu ştiu ce aţi mai putea dori de la ea. Cissy a venit cu fiul nostru la una dintre cinele săptămânale cu bunica ei.

Privi pe lângă Paterno către corpul contorsionat pe pardoseală şi pe chip îi apăru o grimasă scurtă; detectivul se întrebă dacă nu cumva îl judecase greşit pe bărbatul acesta.
- Cissy a întârziat şi a găsit-o pe Eugenia la baza scării, apoi a sunat la 911. Asta-i toată povestea.

Lui Paterno nu-i plăcu tonul pe care vorbea. Simţi că răbdarea i se destrăma.
- Eu nu fac altceva decât să pun întrebări. Încerc să rezolv cazul. Sunt sigur că soţia dumitale înţelege că noi dorim să aflăm ce i s-a întâmplat doamnei Cahill. Iar pentru asta, probabil că voi vorbi atât cu dumneata, cât şi cu soţia dumitale, din nou. Ieşi pe verandă. Aşa că poţi începe prin a-mi spune unde ai fost în seara asta? Ai ajuns aici destul de rapid.
Pentru că pornisem deja încoace. Ca s-o văd pe Cissy... Toţi muşchii din trupul lui Holt se încordară.
- Stai aşa, rosti el şi miji ochii în timp ce mintea i se puse în mişcare.

Temperatura de pe verandă părea să mai scadă cu alte cinci grade în timp ce ploaia susura pe streşini şi curgea prin burlane.
- Eugenia a căzut, urmă el. S-a împiedicat, s-a dezechilibrat şi a ajuns la baza scării. Se întoarse şi privi din nou înăuntru, calculând parcă în minte distanţa dintre corpul bătrânei şi scară. Te gândeşti cumva că a fost un act criminal?

În timp ce rosti aceste cuvinte, îl privi pătrunzător pe Paterno.
- Asta încercăm să ne dăm seama acum.
- Dumneata faci parte din Serviciul Omoruri, rosti Holt sec.
- Deocamdată n-am anulat nicio posibilitate. Aşa cum am spus, lucrăm la caz.

Paterno nu voia să destăinuie nimic pentru moment. La prima vedere se părea că bătrâna se împiedicase şi căzuse, se rostogolise pe treptele în spirală şi-şi rupsese gâtul, dar cine putea şti adevărul? Eugenia Cahill era o femeie bogată. Familia Cahill avusese parte de urcuşuri şi coborâşuri financiare, dar nu era niciun secret că dispunea de o avere solidă care în prezent se situa pe un curs ascendent. Totuşi printre membrii familiei se număraseră şi destule personaje dubioase, printre care Marla Amhurst Cahill. Părea o coincidenţă cam mare ca Eugenia să cadă pe scări la nici şaptezeci şi două de ore după ce Marla, nora ei ucigaşă, evadase din închisoare.

Paterno se strâmbă. Îl rodea gândul că nora Eugeniei evadase. Cu ani în urmă, se străduise din răsputeri s-o trimită pe Marla la închisoare, iar acum, din cauza numărului mare de deţinute şi ca urmare a comportării ei model, fusese transferată într-un penitenciar de minimă securitate.

Ce greşeală! Detectivul n-ar fi fost surprins dacă o parte din averea Cahill fusese utilizată pentru a unge nişte mâini în transferul acela. La doi ani după acea mutare, Marla găsise o metodă prin care să fugă din clubul rural transformat în penitenciar. Paterno nu fusese foarte surprins, dar evadarea îl iritase. În toţi acei ani cât lucrase în poliţie, i-ar fi fost greu să găsească o femeie mai calculată şi mai criminală decât Marla Cahill. Din punctul lui de vedere, ar fi trebuit să fi fost condamnată la muncă silnică pe viaţă.

Şi acum se afla în libertate.
Iar soacra ei, posesoarea averii familiei, suferise o moarte fulgerătoare şi neaşteptată.
Coincidenţă?
Nici vorbă!
Paterno nu avea pic de încredere în coincidenţe.
Mai ales când era implicată familia Cahill.

Însă în clipa asta nu avea chef să discute cu Jack Holt sau cu oricine altcineva. Nu până nu strângea mai multe dovezi. În plus, Holt făcea parte din mass-media, iar pentru moment, detectivul nu dorea niciun reporter la locul posibilei crime.
- Du-ţi soţia acasă, încuviinţă el din cap. Dacă voi mai avea nevoie de ceva, o să telefonez. Poftim... Scoase portofelul, extrase o carte de vizită şi i-o întinse. Dacă soţia dumitale vrea să mă contacteze, poate suna la oricare dintre numerele astea, inclusiv la cel personal.
- Bine, răspunse Holt încruntat. Dacă aceasta a fost o crimă, dorim să ştim. Imediat!
- Bineînţeles.

Holt se întoarse şi alergă prin ploaie, plescăind cu pantofii pe cărămizile ude. Ocoli o tufă de camelii, atinse cu umărul o floare aproape moartă şi câteva petale roşii căzură pe alee.

Uitându-se după el, Paterno se întrebă dacă Holt se însurase cu Cissy Cahill din dragoste sau pentru bani. Ăsta era necazul când aveai milioane în acţiuni, proprietăţi imobiliare sau în seifurile băncilor - întotdeauna exista cineva care să dorească să pună mâna măcar pe o parte din ei. Nu puteai să fii sigur niciodată dacă respectivul ţinea la tine pentru că te găsea fascinant şi te iubea cu adevărat sau pentru că îl atrăgea numărul de zerouri din extrasul tău bancar.

Până atunci, lăcomia costase viaţa câtorva persoane apropiate de familia Cahill.

Paterno îşi notă în minte să-l verifice pe Holt, gândindu-se că înregistrările convorbirilor telefonice ar putea fi de ajutor. De asemenea, să ceară extrase de cont şi de carduri de credit. Dacă bătrâna fusese omorâtă. Privi prin uşa deschisă către trupul frânt al femeii, care aducea mult cu un pui de pasăre ce căzuse din cuib. În timpul vieţii, Eugenia Cahill fusese o forţă ce nu putea fi ignorată. Ascuţită la minte şi în mod clar capul familiei, îi condusese pe ceilalţi cu pumni de fier, deşi micuţi, şi o voinţă incredibilă.

Oare suferise într-adevăr o căzătură ghinionistă?
Sau fusese o crimă?

Întrucât Marla Cahill se afla în libertate, el ar fi mizat mai degrabă pe a doua variantă.

* * *

Cissy îl zări pe Jack alergând spre maşină şi-şi coborî geamul.
- Ce se-ntâmplă? Putem pleca?
- Poliţiştii continuă să investigheze. Nu sunt siguri ce s-a-ntâmplat cu bunica ta şi sunt precauţi în eventualitatea că n-a fost un accident.
- N-a fost un accident? repetă femeia, străpunsă de temerile cele mai rele.
- Nimic nu-i bătut în cuie deocamdată, spuse Jack stând în ploaie, cu umerii cămăşii uzi, cu apa picurându-i din păr, cu o expresie de îngrijorare pe chip.

Cissy îl privi cu atenţie. Crimă?
- Nu se poate... nimeni n-ar fi vrut s-o omoare pe Buni, protestă ea, deşi în adâncul inimii se gândise deja că era greu de crezut ca Eugenia să fi căzut.

Evadarea mamei... Supravegherea poliţiei... Sosirea unor detectivi de la Serviciul Omoruri... Toate astea se adunau şi indicau că era foarte probabil ca în spatele morţii bunicii să se fi aflat cineva. Se simţi cuprinsă de un tremurat şi tăgăduiri nerostite îi stăteau pe buze.
- Paterno mi-a dat undă verde să vă duc acasă, urmă Jack.

Cissy n-ar fi vrut să meargă cu el, totuşi trebuia să plece de aici, departe de casa asta veche şi înfricoşătoare, cu cadavrul din hol şi cu secrete încuiate în toate odăile. Lumini ardeau acum la ferestrele tuturor celor patru niveluri, ca şi cum o mare petrecere se afla în plină desfăşurare, deşi în realitate poliţişti, fotografi, criminalişti şi Dumnezeu mai ştia cine alţii examinau fiecare centimetru pătrat din încăperile în care ea trăise atâta vreme.
- Haide, zise bărbatul, m-am udat deja până la piele. Să-i dăm drumul.

O dubă purtând însemnele medicului legist apăru în capătul străzii şi opri printre celelalte vehicule de pe caldarâmul ud. Mânuindu-şi microfonul ca pe o armă, o reporteră sări din carul TV şi se repezi către şoferul dubei chiar în clipa când acesta coborî de la volan.

Cissy privi oripilată cum cineva despre care bănuia că era asistentul medicului legist acordă un interviu scurt.
- Obişnuieşte-te să răspunzi prin "nu am comentarii", o sfătui Jack.

Femeia îşi aminti că şi el lucrase cândva la un ziar şi vânase subiectele cele mai fierbinţi nu numai din Los Angeles, după terminarea colegiului, ci şi în zona Golfului San Francisco. Acum deschisese deja portiera din dreapta ei şi desfăcea centura de siguranţă a fiului său.
- Haide, voinicule, mergem acasă.

Trădătorul Biji flutură încântat din braţe în sus şi în jos şi surâse cu gura până la urechi spre tatăl său, care în clipa asta părea să-i fie persoana cea mai dragă din lume.

Cissy nu era încântată să-şi petreacă vremea cu Jack, dar nu avea de ales. Şi, oricât de greu ar fi fost de crezut, prezenţa lui era mult mai puţin stresantă decât cea a detectivului. Îşi luă poşeta, sacoşa cu pampers şi cutia turtită de pizza, apoi se strecurară împreună printre vehicule şi bariera poliţiei. Imediat cum ieşiră pe stradă, se treziră asaltaţi de aceeaşi reporteră decisă care se repezise spre medicul legist.
- Domnişoară Cahill!

Cissy îşi auzi numele strigat, dar o ignoră pe reporteră.
- Ne puteţi spune ce se-ntâmplă? A murit cineva? A fost o crimă?

Femeia aproape că nici nu se oprea să-şi tragă răsuflarea între două întrebări, iar Cissy nu încetini pasul, ci-i urmă îndeaproape pe Jack şi B. J., refuzând să se uite în proiectorul orbitor ţinut de cineva din echipa TV sau în obiectivul camerei care îi urmărea fiecare mişcare.
- Mama dumneavoastră, Marla Cahill, are vreo legătură cu cele întâmplate?

Cissy se încordă şi trebui să-şi muşte limba în timp ce aştepta ca pe ace ca Jack să deschidă portiera Jeepului său.
- Marla Cahill v-a contactat de când a evadat?

Încuietorile Jeepului se deschise cu un clinchet şi Cissy trase de portiera din dreapta şoferului, fiind cât pe-aici să-l lovească pe cameraman.
- Înapoi! strigă Jack peste capota maşinii. Nu avem comentarii!

Cissy trânti portiera după ea, continuând să fie filmată, şi izbuti, cu degete tremurânde, să-şi prindă centura de siguranţă. Se aşezase de sute de ori pe scaunul acesta, totuşi acum se simţea nelalocul ei să stea aici şi să privească drept înainte, străduindu-se să nu întâlnească privirile vecinilor şi ale curioşilor care se adunaseră în jur. Totul era extrem de straniu. Nu numai din cauza circului făcut de mass-media, ci şi a vehiculelor de poliţie care se vedeau peste tot şi a walkie-talkie-urilor ce pârâiau întruna. Nu numai din cauză că bunica ei zăcea moartă în vila cea mare şi veche. Ci şi relaţia ei cu Jack era stranie.

Femeia oftă. După ce se separaseră, existase o oarecare tensiune de genul "asta-i a ta" şi "asta-i a mea". Dacă anterior fusese absolut firesc să-mpartă totul şi pe ea n-o deranjase deloc să conducă maşina lui, să-i folosească laptopul, să-i "împrumute" periuţa de dinţi ori să-i poarte un tricou pe post de pijama, acum regulile se schimbaseră. Modul de a interacţiona cu copilul lor, împărţirea bunurilor, zilele din săptămână când se puteau aştepta să-l vadă pe B. J., toate astea erau scrise în limbajul juridic cu dublu înţeles şi erau împletite cu suspiciuni.

Jack îl aşeză pe Biji pe scăunelul lui din spate, îi prinse centurile, apoi închise portiera, ocoli în fugă maşina şi sui la volan.
- Presa asta, comentă el simulând severitatea şi răsucind cheia în contact. Nişte şacali!

Îi zâmbi autocritic lui Cissy, deoarece amândoi ştiau că el fusese corespondent pentru un ziar local, după care lucrase ca reporter înainte de a veni cu ideea înfiinţării revistei City Wise, cea mai recentă întreprindere a sa şi publicaţia la care colabora Cissy.

Ea ştia prea bine totul despre subiecte, accente şi unghiuri de relatare, dar nu-i plăcea când atenţia se îndrepta asupra ei şi asupra familiei.

Jack eliberă frâna de mână şi roti uşor volanul, îndepărtându-se de bordură. SUV-ul porni pe străduţa îngustă şi şerpuită ce cobora dealul abrupt, iar Cissy, fără să-şi dea seama că-şi ţinuse răsuflarea până atunci, suspină prelung.
- Slavă cerului! zise ea.
- Da, bine c-am scăpat de-acolo.

Puţin spus! Masându-şi tâmpla, femeia îi aruncă pe furiş o privire. Maxilar încordat şi dur ca piatra, mâini ce strângeau atât de tare volanul încât încheieturile falangelor se înălbiseră; Jack nu părea să observe că femeia îi studia profilul când farurile automobilelor ce veneau din faţă proiectau o lumină albăstruie în interiorul Jeepului, oferindu-i lui Cissy instantanee aproape stroboscopice ale trăsăturilor lui cizelate. Ochi adânciţi în orbite, pomeţi înalţi, fălci colţuroase şi păr des, care vara era presărat de şuviţe aproape blonde. Mai lipsea o pălărie Stetson şi cizme şi putea fi imaginea de Hollywood a unui cowboy modern. Ceva din aspectul lui şoptea "rebel", "independent" şi "ireverenţios", toate calităţile masculine care o atrăseseră... dar pe care acum le detesta ca soţie. Oare el se schimbase? Sau ea se schimbase?

Bineînţeles că fusese naivă să se îndrăgostească atât de rapid şi până peste cap de el. Jack nu era tipul de bărbat care să se însoare şi ea o ştiuse prea bine. Avertismentele fuseseră clar vizibile, chiar în faţa ochilor ei, însă le ignorase pe toate. Cissy simţise că era un burlac înrăit, amator de cât mai multe aventuri sentimentale, un obsedat de muncă ce petrecea nenumărate ore asigurând succesul şi popularitatea tot mai mare a revistei sale. Jack se alăturase internetului, nu i se opusese, atunci când acesta îi ameninţase tirajul tipărit şi fusese mereu cu un pas înaintea mişcărilor de pe piaţa mass-media.

Jack Holt fusese descris ca un editor "fără principii", nemilos şi dur cu concurenţa, mai inteligent decât majoritatea.
Iar lui Cissy îi plăcuse enorm asta.
Până când el călcase strâmb.

Jack cobora acum cu Jeepul spre cartierul financiar. Când intrară pe Stanyan, Cissy îi simţi izul familiar al after-shave-ului şi se admonestă în gând fiindcă îşi amintea cu prea multă claritate cum o stârneau parfumul acela şi bărbatul. Chiar din prima seară când îl cunoscuse.

Cissy - care pe atunci era la colegiu şi se întreba ce naiba urma să facă în viaţă - participase la evenimentul de strângere de fonduri pentru Cahill House la insistenţele bunicii ei. Intenţionase să stea puţin în hotelul vechi şi demodat de pe Nob Hill, doar pentru a satisface nevoia de "solidaritate de familie" a Eugeniei, după care s-o şteargă pe nevăzute. Deşi considera Cahill House o cauză lăudabilă, nu vedea niciun motiv pentru care să-şi frece coatele cu scorţoşii din consiliul de administraţie ori să schimbe banalităţi cu membrii rigizi ai câtorva fundaţii ce ajutaseră la finanţarea căminului.

Ce mai plictiseală!

Atunci când intrase în sala de bal uriaşă, cu candelabre de cristal, mochetă cu model geometric şi panoramă incredibilă a Golfului, nu se aşteptase însă la Jack Holt, cu cravata lui deja slăbită la gât, cu mânecile cămăşii suflecate, cu părul ciufulit din cauza obiceiului de a-şi trece mâinile prin el de prea multe ori şi cu parfumul acela de after-shave. Cu un pahar în mână, un zâmbet de încredere superioară pe buze, maxilare pătrate şi o scânteie ireverenţioasă în privirea lui uimitor de albastră, avusese tupeul de a-i face cu ochiul când trecuse pe lângă el - ca şi cum ei doi ar fi împărtăşit un secret.
Un fustangiu, se gândise Cissy, apoi îl dăduse uitării.

În cursul serii se mai întâlnise de două ori cu Jack şi de fiecare dată existase ceva care i se păruse interesant la el, dar stătuseră de vorbă abia după ce-i fusese prezentată de tatăl lui, Jonathan Holt, care o cunoştea pe Eugenia.

Poate că dacă Cissy n-ar fi încercat să-şi revină după o relaţie agitată cu Noah Chandler, un viitor avocat pe care-l cunoscuse la USC, Universitatea din California de Sud, n-ar fi fost fermecată de Jack, însă adevărul era că ea căutase ceva sau pe cineva diferit. Pe cineva mai intens şi mai amuzant. Poate chiar pe cineva mai vârstnic.

Fusese rănită când aflase că Noah se întâlnea cu altă studentă la Drept, o fată frumoasă şi inteligentă din Los Angeles, pe care Cissy o cunoscuse. Simţise că fata îl privea cu ceva mai mult decât o simplă prietenie şi că pusese ochii pe Noah, deşi tânărul, care jucase permanent rolul nevinovatului, negase asta, ba chiar ajunsese s-o acuze că era paranoică.
Iadul are întotdeauna dreptate, se gândi Cissy şi pufni în gând.

La câteva zile după absolvire, ea şi Noah se despărţiseră, iar după alte câteva zile, Cissy revenise în San Francisco şi-l întâlnise pe Jack, care era numai zâmbete, gropiţe în obraji şi ochi sexy. Bărbatul dansase cu ea, băuse cu ea şi glumise în şoaptă despre "împăiaţii" de la party. În cele din urmă o vrăjise să-i scoată şi rochia roşie de sirenă.

Şi nu se terminase în noaptea aceea. Ceea ce începuse ca o aventură fierbinte de o noapte erupsese într-o relaţie incredibil de ameţitoare, care avusese ca punct culminant cununia în una dintre micile capele din Las Vegas, unde martori le fuseseră nişte necunoscuţi. Căsătoria secretă şi impulsivă dusese la un fiu minunat şi la un mariaj care păruse destinat eşecului de la bun început.

Cissy încetă să-şi rememoreze trecutul. Ce rost ar fi avut? Privi afară prin parbriz, uitându-se la ştergătoarele ce îndepărtau picăturile mari în timp ce din boxe se auzea un rock vechi. Luminile oraşului se vedeau înaintea lor într-o panoramă ameţitoare, iar dincolo de caroiajul acela sclipitor, apele întunecate ca tuşul ale Golfului se întindeau până la ţărmul opus, unde şi mai multe lumini scânteiau ca nestematele.

În seara asta femeia nu putea totuşi să se bucure de toată frumuseţea.

Se simţea pustiită pe dinăuntru. Golită şi amorţită. Nu ştiuse niciodată cum e să trăiască fără bunica ei, femeia cu pumni de fier ascunşi în mâini de copil , nu-şi putea imagina viitorul după moartea Eugeniei. Din unele puncte de vedere, putea fi mai uşor, dar în tot cazul avea să fie mai puţin definit. Eugenia Cahill era o adevărată autocrată şi regulile impuse de ea nu puteau fi modificate.
- Eşti bine? o întrebă Jack în cele din urmă.
- Nu.
- Îmi pare rău, Ciss.
- Ştiu.

Cissy clipi din nou, încercând să-şi stăvilească un nou val de lacrimi. Îi putea accepta insensibilitatea, ba chiar şi accesele de mânie, dar nu şi bunătatea, mai ales atunci când nu aveau nicio şansă de reconciliere, aşa cum se întâmpla acum.
- Pur şi simplu nu mă pot opri să nu mă gândesc că dacă n-aş fi întârziat, dacă aş fi fost acolo, ea n-ar fi căzut.
- Crezi că a căzut.
- Bineînţeles că a căzut, rosti Cissy, negându-şi din nou temerile cele mai sumbre.
- Atunci de ce-a venit poliţaiul de la Omoruri?

Degetele lui Jack răpăiră nervos pe volan când coti prin Haight-Ashbury şi pe lângă Buena Vista Park. Călcă frâna, evitând un pieton care traversa strada printr-un loc nemarcat, apoi continuă:
- Paterno şi partenera lui nu vin din întâmplare acolo unde s-a petrecut o crimă.
- E din cauza maică-mii, zise Cissy încruntată. De când a evadat, poliţia a fost peste tot. Ca şi cum Marla ar apărea în fuga mare la mine sau la Buni! Asta-i o prostie şi jumătate! E destul de inteligentă ca să ştie că vom fi supravegheate de poliţie.
- Deci, n-ai nicio veste de la ea?

Jack credea că Marla o contactase? Îl fixă cu o uitătură neîncrezătoare.
- Eşti nebun?
- Mi se pare normal să vrea să te vadă. Este posibil chiar să vrea să-l vadă pe James.
- Nu ştie unde-i James, răspunse Cissy gândindu-se la fratele ei, care avea aproape unsprezece ani acum şi trăia cu unchiul şi cu mătuşa ei, ascunşi undeva prin Oregon. Bănuiala mea este că ea va încerca să fugă cât mai departe. Poate în Mexic sau în Canada.
- Va avea nevoie de acte de identitate.

Cissy îl privi într-un fel care spunea "Nu fi naiv!".
- A evadat din închisoare. Cred c-o duce mintea în ce fel să evite poliţia şi să facă rost de acte false. Dacă n-a ştiut lucrurile astea înainte să fi fost arestată, pun pariu că acum le ştie. În mod sigur, unele dintre "prietenele" ei din închisoare cunoşteau persoane de afară care pot procura orice acte de care ar fi avut nevoie.
- N-ar fi putut obţine acte fără ajutor sau fără bani.
- Ei, bine, anunţă Cissy, de la mine n-a avut nici una, nici alta. Şi cred că poliţia s-a gândit că a avut un complice în exterior.
- Pe cine?
- Asta-i întrebarea de un milion de dolari, încuviinţă femeia; era, de altfel, o întrebare pe care şi-o pusese în mod repetat după ce auzise de evadarea Marlei. Nu-mi pot imagina cine ar fi vrut s-o ajute.
- Nu toţi o urau.

Asta era adevărat, se gândi Cissy în timp ce ocoliră un ultim colţ înainte de a ajunge la strada ei. Marla avusese întotdeauna o mare putere de atracţie. Mulţi gravitau în jurul ei, şi frumoşi, şi bogaţi. Dar ca s-o ajute să evadeze? N-ar fi fost genul de acţiuni al cercului de oameni cu care ea juca tenis sau mergea la shopping.

Jack intră cu Jeepul pe aleea de acces până în faţa garajului şi Cissy simţi un fior de uşurare că ajunsese acasă. Oare nu trecuseră nici trei ore de când pornise spre casa bunicii fără să fi bănuit nimic? În intervalul acela scurt viaţa ei se schimbase irevocabil. Acum coborî din SUV şi-şi strânse lucrurile, în timp ce Jack îl duse pe Biji în casă şi-l instală pe scaunul lui înalt.

Totul părea absolut firesc.
Micuţa familie nucleară.

Dar nu era aşa. Cissy nu se putea lăsa sedusă de speranţa că situaţia dintre ea şi soţul ei revenise la încrederea pe care şi-o juraseră când se căsătoriseră. Deşi părea perfect normal ca el să stea în bucătărie, Cissy trebuia să-şi reamintească faptul că relaţia se schimbase. Pentru totdeauna. O bucăţică din inima ei sângera, dar o ignoră.

Înainte ca Jack să se poată instala confortabil, Cissy rosti:
- Cred că mai departe mă pot ocupa şi singură. Mersi.

Jack îşi subţie buzele.
- Nu face asta, Ciss, o avertiză el.
- Ce să nu fac?
- Să joci rolul fostei soţii afurisite. Ştii ce vreau să spun - mereu caustică şi capabilă să facă faţă vieţii de una singură, indiferent prin ce traume ar fi trecut.
- Dar eu chiar pot asta. Să fac faţă vieţii de una singură, vreau să zic.
- Poţi să faci faţă şi omorârii bunicii tale?
- Nu mai vorbi aşa!

El înclină uşor din cap, acceptându-i explozia de nervi.
- Vreau doar să vezi care-i realitatea.

Cissy privi scurt spre fiul lor şi glasul i se înmuie.
- Haide să nu discutăm acum despre asta, da? Urechile mici aud multe. Poate că ar trebui să te duci acasă, Jack.
- Asta-i casa mea.
- Nu mai este. Iar eu sunt obosită. A fost o săptămână îngrozitoare.

Puse altă felie de pizza pe tava încorporată în scaunul înalt al lui Biji, apoi turnă lapte în căniţa cu pai.
- Ai grijă, îi spuse băieţelului, iar el, atât de asemănător cu tatăl lui, surâse ştrengăreşte înainte de a apuca toarta, după care legănă căniţa într-o parte şi alta, stropind cu lapte pe perete, pe podea, pe tavă şi pe Cissy.

Perfect!
- Exact de asta m-am temut. Amice, tocmai ţi-ai pierdut cartonaşul "Eliberat din închisoare".

Îi luă căniţa şi B. J. trase aer adânc în piept, pregătindu-se să ţipe, însă Cissy îi distrase atenţia cu jucăria lui favorită, o maşinuţă din cauciuc fără piese în mişcare. Semăna remarcabil cu Jeepul lui Jack.
- Maşină tati! zise el încântat, iar Cissy profită de ocazie pentru a-i tampona puloverul cu o cârpă de vase, după care şterse masa.

Ridică ochii spre Jack şi-l văzu ascunzându-şi un surâs.
- Să nu zici nimic! îl avertiză, întinzând mâna spre el şi scăpând cârpa din greşeală. Fir-ar să fie!

Se aplecă s-o ridice şi aproape că se pocni cap în cap cu Jack, care se aplecase în acelaşi timp s-o recupereze.
- Am luat-o!

Şterse după aceea cu mopul laptele împroşcat pe jos şi ieşi pe fosta verandă, care fusese închisă acum cu geamuri. Deschise o uşiţă şi azvârli cârpa murdară pe toboganul pentru rufe, care ducea în subsol.

Până reveni în bucătărie, Jack scosese două sticle de bere din frigider.
- Am uitat să le iau când m-am mutat, zise el, apoi le desfăcu. Îi întinse o bere, o ciocni cu gâtul sticlei sale şi adăugă: Pentru zile mai bune!

O parte din ea ar fi vrut să se opună şi să-l dea afară, dar altă parte îi spunea să-l accepte în seara asta; n-avea nevoie de încă o ceartă. Se gândea că la orizont se profilau destule bătălii. Şovăitor, îi oferi un zâmbet conciliant.
- Amin, şopti ea. Pentru zile mai bune!

Ridică sticla la gură, apoi se opri, izbită de un gând teribil.
Şi dacă asta era ziua cea mai bună?
Dacă de acum încolo totul avea să meargă din rău în mai rău? Trase o duşcă zdravănă în timp ce fiul ei lovea cu maşinuţa în tava scaunului înalt.

Ăsta era cu adevărat un gând vesel.

Viaţa bună. O introducere în etică

 

Cristian Iftode
Viaţa bună. O introducere în etică
Editura Trei, 2021



***
Intro

 
 Cristian Iftode (născut în 1979) este conferenţiar la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, unde predă cursuri de etică, terapie filosofică, estetică şi filosofie contemporană. A publicat numeroase studii în lucrări colective sau reviste de specialitate din ţară şi străinătate, precum şi volume de autor, dintre care menţionăm Filosofia ca mod de viaţă: Sursele autenticităţii (2010) şi Aristotel. Problema analogiei şi filosofia donaţiei (2015). Susţine constant conferinţe publice, ateliere de filosofie practică şi desfăşoară o substanţială activitate publicistică, menită să probeze relevanţa filosofiei pentru viaţa de zi cu zi.

*

Oare practicarea virtuţilor ne poate apropia de trăirea unei vieţi bune, frumoase, autentice?

La ce e bună viaţa în lipsa fericirii? Şi la ce bun filosoful, în vremurile în care fericirea nu mai este o temă de actualitate, pentru că advertisingul şi discursurile despre spiritualitate au confiscat-o, tocit-o şi îngropat-o? Nu ştiu dacă filosoful este fiul rătăcitor, dar, prin intermediul eticii aplicate, el se întoarce printre oameni pentru care captează tainele simple ale vieţii, sensurile şi nonsensurile existenţei, redându-le acestora şi pe unele, şi pe altele. Am văzut mulţi oameni dornici să-l asculte pe filosoful reîntors şi, în mod special, pe Cristian Iftode în conferinţe şi dezbateri, să afle nu la ce e bună viaţa, ci cum o poţi face mai bună. El este exact vocea aceea aşteptată care va reîmprieteni prin această carte filosofia cu cititorii şi cu practicanţii ei anonimi în vieţile lor de zi cu zi. (Svetlana Cârstean)

Viaţa bună poate fi aventura vieţii tale, dacă nu este deja. Vei găsi aici un prieten bun şi critic spre a scoate adevărul din tine, adevărul de sine. Un prieten egal ţie, totuşi, mai antrenat în virtute, spre care te cheamă. Norocul nostru e mare: culturii române i-a luat sute de ani să aibă cartea de etică pe care o avem acum în mâini, cartea de filosofie morală contemporană care face dreptate, dar mai ales bine anticului din noi. Viaţa bună, dacă ştim a o citi spre a o trăi, va fi una a libertăţii, autentică, trudind în fericire. Căci aşa s-a încercat de mii de ani, de la Aristotel la Nietzsche, de la Seneca la Foucault, şi, în sfârşit, aşa o scrie nouă Cristian Iftode. (Constantin Vică)

Dacă judecăm lucrurile în plan social, conduita morală este, întâi de toate, o aşteptare pe care o avem de la ceilalţi, mai ales dacă sunt figuri publice, şi abia apoi, un eventual răspuns pe măsură din partea noastră, adesea de ochii lumii. Cinicul modern învaţă de mic să jongleze cu două măsuri - sau mai multe. Nu e vorba că societatea ne-ar face răi, ci că ochiul privat al raţiunii publice tinde să împartă lumea în "şmecheri" şi "fraieri". (Cristian Iftode)

Cuvânt înainte

Să fi pierdut, oare, filosofia contactul cu lumea contemporană, cu problemele ei reale şi acute? Dacă privim cu luciditate la ceea ce fac filosofii "profesionişti" de azi (sau cel puţin aceia care slujesc filosofia academică), cu greu ne-am putea ascunde sentimentul că aceştia scriu cărţi şi articole pentru colegii lor, care, de cele mai multe ori, sunt chiar singurii care pot urmări şi înţelege o dezbatere purtată cu argumente foarte tehnice şi abstruse, într-un limbaj de cele mai multe ori rebarbativ.

Totuşi, lumea are nevoie ca filosofia să aibă grijă de preocupările şi nevoile ei, de aspiraţiile, de gândurile, dar şi de temerile ei; o nevoie resimţită mai acut atunci când crizele, parcă fără sfârşit, pe care le traversam ne somează să reflectăm asupra rosturilor şi faptelor noastre. În clipe de cumpănă am dori ca cineva să ne fie ghid şi să ne arate căi şi opţiuni de explorat: Cum să trăim bine şi frumos? Cum să fim autentici şi adevăraţi, în acord cu cei care contează în vieţile noastre, dar şi cu propria noastră natură intrinsecă? Întrebări grele şi importante, întrebări asupra cărora merită să reflectăm lucid şi serios, pentru că "viaţa noastră să merite să fie trăită" cu succes şi cu folos.

Cristian Iftode este ghidul nostru ideal în acest periplu exploratoriu al căilor vieţii bune şi autentice. Viaţa bună. O introducere în etică este un dozaj subtil şi just între filosofia academică problematizatoare şi filosofia ca îndrumar pentru cei care simt nevoia acestei însoţiri şi prietenii intelectuale cu cei care iubesc înţelepciunea. Un foarte erudit cunoscător al istoriei filosofiei şi, cu precădere, al istoriei doctrinelor morale, al eticii aristotelice a virtuţilor, Iftode ne conduce cu un profesionalism desăvârşit, dar fără ostentaţie sau aroganţă intelectuală, pe căile argumentării etice. În final, o bună şi reuşită lecţie de morală este nu aceea în care ni se predică doct valorile, ci aceea în care ni se arată cum să practicăm virtuţile, pentru ca vieţile noastre să fie împlinite, iar noi să fim împăcaţi cu ceilalţi şi cu noi înşine.

Recomand această carte tuturor celor care simt nevoia unui erudit şi prietenos partener de dialog, care cu răbdare şi empatie ne desluşeşte complicata harta a filosofiei morale, pentru a ne ajuta să aflăm, pentru noi înşine, cum anume practicarea virtuţilor ne poate apropia de trăirea unei vieţi bune, frumoase şi autentice. (Mircea Dumitru)

Introducere
A te pune în locul celuilalt şi ipocrizia morală

Filosofia morală modernă s-a axat pe ideea potrivit căreia a fi moral înseamnă a alege să faci tu însuţi ceea ce gândeşti că toţi oamenii ar trebui să facă în locul tău. Dar poate ca cele mai importante alegeri de viată sunt acelea legate de lucruri pe care simţi că pur şi simplu "trebuie" să le faci, deoarece gândeşti că nimeni altcineva nu le-ar putea face în locul tău.
"Bine, dar în al doilea caz oare nu asumi că, dacă eu aş fi în situaţia ta, aş gândi la fel?" ar putea să mă întrebe un cititor fervent al lui Kant. "Tot ce se poate, dar dacă ai fi în această situaţie a mea, nu ai mai fi tu, ci eu..."

Cartea de faţă porneşte de la o constatare lesne de făcut cu privire la realitatea socială contemporană. Pe de-o parte, e limpede că la nivelul dezbaterilor şi luărilor de poziţie publice, moralitatea se constituie într-un plan de referinţă de cea mai mare importanţă, dacă nu chiar în dezideratul central: judecăm în termeni preponderent morali iniţiativele politice şi calitatea oamenilor care ne guvernează, gradul de toxicitate a vieţii sociale, provocările viitorului sau noile aplicaţii tehnologice ale ştiinţei. O asemenea pondere a moralei în sfera publică (Öffentlichkeit), în arena unde se presupune că ne strângem laolaltă pentru a identifica problemele societăţii, a discuta şi a căuta soluţii pentru acestea, explică avântul pe care l-a căpătat etica aplicată în ultimele decenii, un câmp interdisciplinar al dezbaterilor etice, cu o autonomie crescândă faţă de filosofia morală. Pe de altă parte, în sfera vieţii de zi cu zi, a modului concret în care ne ducem existenţa şi ne imaginăm fericirea sau viaţa bună, suntem siliţi să constatăm că valorile şi considerentele etice sunt departe de a juca un rol dominant. Atunci când se văd confruntate cu aspiraţia de a asigura o viaţă confortabilă şi îndestulată pentru noi şi copiii noştri, de a elimina sau diminua "pericolele sociale" sau factorii de risc; atunci când se văd contrabalansate cu ambiţiile noastre de influenţă şi putere, cu dorinţa de a fi recunoscuţi de semenii noştri - nu doar în sensul validării, ci şi al popularităţii sau celebrităţii; atunci când par a intra în conflict cu visul de a fi bogaţi şi faimoşi sau chiar, aparent mai nobil, cu ideea progresului în cunoaştere, pe care nimic nu ar trebui să îl frâneze, ei bine, în toate aceste situaţii, valorile morale se văd plasate "la coada listei".

Dacă judecăm lucrurile în plan social, conduita morală este, întâi de toate, o aşteptare pe care o avem de la ceilalţi, mai ales dacă sunt figuri publice, şi abia apoi, un eventual răspuns pe măsură din partea noastră, adesea de ochii lumii. Cinicul modern învaţă de mic să jongleze cu două măsuri - sau mai multe. Nu e vorba că societatea ne-ar face răi, ci că ochiul privat al raţiunii publice tinde să împartă lumea în "şmecheri" şi "fraieri".

Partea de vină a filosofiei morale

De un lucru putem fi siguri: discrepanţa frapantă dintre locul ocupat de morală sau etică în sfera dezbaterilor publice şi acela pe care îl deţin în chip efectiv considerentele morale în existenţa noastră de zi cu zi nu va face decât să se adâncească mai mult, în condiţiile în care nu vorbim deschis despre ea. Cartea de faţă îşi propune să investigheze partea de vină a filosofiei morale moderne, adică a eticii, aşa cum a ajuns să fie studiată şi predată în universităţi, pentru aceasta contradicţie sau schizoidie socială. Cum ajunge etica să nu mai fie cu adevărat relevantă - sau de o importanţă cu totul secundară - pentru modul în care chiar ne trăim viaţa de zi cu zi?

Ei bine, un prim pas este să devii fascinat de visul unei teorii etice totalizatoare: o teorie întemeiată pe descrierea corectă a "naturii umane aşa cum este ea" şi de aceea considerată capabilă să ofere soluţii universale la toate dilemele vieţii noastre morale. Acest vis a animat proiectul iluminist al "ştiinţei moralei" şi a produs, la adversarii acestuia, reacţia la fel de nesocotită de a întoarce spatele concluziilor formulate pe baza cercetărilor experimentale din ştiinţele omului, concluzii fatalmente provizorii şi revizuibile, dar cât se poate de preţioase, la momentul lor. Însă chiar şi atunci când ne-am lecuit de credinţa potrivit căreia ştiinţa poate oferi descrierea ultima (indiscutabil adevărată) sau oglindirea fidela a ceea ce sunt oamenii în esenţa lor^[i] - sau de asumpţia că am putea extrage, simplu, dintr-o asemenea descriere obiectivă, regulile generale despre cum să trăim -, rămânem cu reflexul metodologic de a privi etica strict ca pe un domeniu onorabil de cercetare teoretică, din ale cărei rezultate să desprindem eventuale "aplicaţii" practice. Pe cât de convingător se legitimează etica în sensul unei discipline utile de studiu şi cercetare, pe atât pare să slăbească sensul eticii ca disciplină de viaţă autoimpusă.
 
Un al doilea pas sau, mai bine spus, o a doua parte de vină: în momentul în care etica este gândită din capul locului ca fiind despre corectitudinea morală în relaţiile cu ceilalţi, sensul şi întemeierea ei originare - în şi ca relaţie cu sine - sunt pierdute sau "refulate". Exprimată în felul cel mai simplu, ideea este următoarea: modul în care ne purtăm cu ceilalţi depinde, în mod covârşitor, de modul în care ne raportăm la noi înşine. Modul în care ne înţelegem pe noi înşine şi ne construim pe noi înşine; ideile şi convingerile pentru care suntem dispuşi să luăm atitudine, să ne angajăm; principiile pe care ajungem, într-adevăr, să le "încorporăm" şi să le vădim în existentele noastre, nu doar să le vehiculăm în explicaţii post factum; identificările socio-culturale pe baza cărora ne articulăm identitatea personală - toate acestea decid cu privire la modul în care ne trăim vieţile. Acesta este orizontul pornind de la care se defineşte matricea propriei căutări a vieţii bune.

Pentru epicurieni sau stoici, la fel ca şi pentru ceilalţi gânditori ai Greciei antice şi, în mod special, pentru Aristotel, întrebarea primară a eticii nu era "Ce fel de acţiuni sunt corecte?", ci "Ce fel de persoană să fiu?" sau "Ce stil de viaţă şi conduită să adopt?" Însuşi termenul "etică" deriva din êthos, însemnând "caracter". Ce fel de persoană este cineva şi ce stil de viaţă vor avea, fără îndoială, o relevanţă directă pentru acţiunile pe care acesta le săvârşeşte... A fi "fericit" şi a fi o persoană "bună" merg, în chip necesar, mână în mână... pentru o fiinţă umană care trăieşte cea mai bună viaţă posibilă pentru o fiinţă umană. Întrebarea, deopotrivă pentru Platon, Aristotel, epicurieni sau stoici, era ce fel de viaţă este cea mai bună, ce fel de viaţă constituie "fericirea"... Aici, însă, există pericolul unei neînţelegeri... Marea parte a gândirii moderne, influenţate de creştinism, acreditează această opoziţie polară între altruism şi egoism: conform acestei viziuni, dacă ne gândim la noi înşine cât de puţin, înseamnă că sacrificăm interesele altora celor ale noastre... S-ar putea să existe o speranţă mai realistă de a încuraja oamenii să acţioneze în interesul altora, dacă a face aceasta e văzut ca făcând parte, deopotrivă, din interesul lor propriu veritabil, mai degrabă decât să vedem interesul propriu şi acţiunea în interesul celorlalţi ca fiind în mod necesar antitetice (Sharples, 2003, 82-84).

Câtă vreme starea noastră de bine e cântărită în termeni strict economici, a face ca acţiunile săvârşite în folosul celorlalţi să decurgă din interesul propriu nu poate lua, în peisajul mental ce caracterizează mare parte din filosofia morală modernă, altă formă consistentă logic decât aceea a interacţiunilor repetate dintre aceiaşi indivizi, în contextul cooperării sociale. În fond, ar exista numai două variante în care e rezonabil să văd un avantaj personal decurgând, pe termen mediu şi lung, din a arăta bunăvoinţă faţă de ceilalţi: situaţii de cooperare ce se repetă exact cu aceleaşi personaje sau situaţiile în care îmi construiesc o reputaţie bună, câtă vreme e limpede că viaţa noastră socială se bazează pe bârfă, adică pe o permanentă evaluare a conduitei celorlalţi şi răspândire a informaţiilor mai mult sau mai puţin avizate despre ceea ce fac semenii noştri.

Aceasta nu este însă o formă de întrajutorare care să poată trece "testul lui Gyges". Îngăduiţi-mi să folosesc această denumire pentru a trimite la o întrebare primară pe care Platon a lăsat-o moştenire eticienilor din toate timpurile, prin intermediul unei faimoase parabole inserate în cartea a II-a a Republicii (359d - 361d), unde ni se povesteşte despre un păstor cumsecade, Gyges, care, descoperind un inel ce-l face invizibil, devine peste noapte cel mai mare nelegiuit. Testul e simplu de formulat: Ce faci în situaţia în care eşti sigur că, acţionând imoral, vei scăpa nedescoperit sau, cel puţin, nesancţionat de semenii tăi?

Secolele al XIX-lea şi XX au abundat în explicaţii evoluţioniste ale originii sociale a moralităţii, explicaţii mult mai simpliste în realitate decât cea oferită de însuşi Darwin:

În ultimă instanţă, simţul (sense) nostru moral sau conştiinţa noastră se constituie ca un sentiment (sentiment) extrem de complex, avându-şi mai întâi originea în instinctele sociale, călăuzit în mare măsură de aprobarea semenilor noştri, guvernat de raţiune, interes propriu şi, în vremuri mai noi, de simţăminte (feelings) religioase profunde; sentiment întărit de instrucţie şi obişnuinţă, toate acestea combinate (Darwin, 1981, 165-166).

Să recunoaştem, e vorba de o explicaţie complexă, nuanţată, multinivelară: dar poate că nu şi de una completă sau, oricum, complet dezvoltată. Ce ne pot aduce, în plus, filosofiile şi tradiţiile de spiritualitate ale Antichităţii? O înţelegere directă a faptului că împlinirea mea depinde, în mod strict, de calitatea relaţiilor pe care le întreţin cu cei din jurul meu, de armonia la care pot accede în plan sufletesc şi pe care o pot proiecta în exterior. Altfel spus, a înţelege că îngrijirea de sine e, de la un capăt la altul, întreţesută cu grija de ceilalţi şi că măsura "dezvoltării personale" e chiar gradul de întrajutorare dintr-o comunitate. Ei bine, această perspectivă ce poate părea extravagantă, dacă nu desuetă, în zilele noastre se constituie, de fapt, în singura şansă de a sparge cercul strâmt al reciprocităţii, sinonim cu ajustarea egoismelor pentru a obţine un şi mai mare profit (măsurabil).

La prima vedere, pare evident că "aproape orice activitate de cooperare presupune o anumită tensiune între interesul propriu şi interesul colectiv, între Eu şi Noi" (Greene, 2013, 21). Această observaţie trivială ţine însă de o înţelegere strict orizontală, materială, palpabilă a interesului propriu (de tipul "cea mai mare felie din tort să fie a mea"), înţelegere dominantă astăzi, spre deosebire de o grilă morală diferenţiind tipuri distincte de "iubire de sine", aşa cum găsim în cartea a IX-a a Eticii Nicomahice a lui Aristotel^[ii].

Atunci când eticile antice deosebeau între viaţa consacrată acumulării de bogăţii, viaţa petrecută în căutarea onorurilor publice şi aceea axată pe practicarea virtuţilor, aveau în vedere tocmai diferite feluri (sau chiar trepte) de interes propriu. Beneficiile obţinute din practicarea virtuţilor erau multiple şi numai parţial cuantificabile.

În primul rând, mai multă ordine, limpezime a minţii şi autodisciplină permit fructificarea oportunităţilor favorabile şi realizarea scopului urmărit în viaţă.

În al doilea rând, actele de curaj, generozitate, compasiune etc. aduc subiectului evoluat din punct de vedere etic o plăcere intrinsecă practicării binelui. "Dezvoltarea personală" a subiectului etic presupune, astfel, o treaptă culturală, deci un alt stadiu decât cel al moralităţii "tribale" înţelese ca rezultat direct al evoluţiei naturale. Punctul de plecare poate fi mecanismul empatiei, pe care neurobiologii de azi îl consideră dezvoltat pornind de la grija maternă, pe suportul fiziologic al oxitocinei (Greene, 2013, 38). Dar fără antrenament etic, implicând efortul susţinut în mod raţional de a acţiona în conformitate cu preceptele virtuţii în orice situaţie, indiferent de câştigul imediat sau anticipat, e de aşteptat ca înclinaţiile noastre altruiste să fie, de obicei, mai slabe decât dorinţa de a profita cât mai mult de ceilalţi sau, pur şi simplu, de a nu ne periclita bunăstarea şi a lăsa pe altcineva să sară în ajutor. Experimente faimoase, conduse de Latané şi alţi cercetători, au pus în evidenţă faptul că "întotdeauna, creşterea numărului de potenţiali salvatori diminuează şansele ajutorului oferit în mod individual" (Miller, 2004, 114). Nu e vorba că nu îmi pasă de suferinţa acelui străin: dar dacă alţii ar putea la fel de bine să ajute în locul meu, de ce să nu o facă ei? În legătură directă cu acest gen de situaţii, o lege după care s-ar părea că funcţionăm în mod spontan spune ceva de felul următor: "Responsabilitatea împărtăşită cu alţii e o răspundere diminuată". De unde şi faimoasa "tragedie a bunurilor comune", conform formulei lui Garrett Hardin (1968).

În fine, un efect greu cuantificabil al conduitei etice superioare e că armonia sufletească a persoanei virtuoase e proiectată şi în exterior, se răsfrânge asupra semenilor cu care interacţionează, contribuind astfel la ameliorarea relaţiilor sociale şi a cooperării interumane. Atât Grecia, cât şi China antică par să fi înţeles foarte bine acest lucru, aşa cum vom vedea ceva mai târziu^[iii].

---

[i] La fel de bine aş putea spune: atunci când slăbeşte încrederea în posibilitatea unei separaţii nete între "fapte" şi "valori" (Putnam, 1981) sau atunci când ajungem să vedem "măsura" incomensurabilă în care discursul ştiinţific - de fapt, orice discurs care pretinde să stabilească faptele - produce un "supliment", un surplus de realitate (Foucault, 2014), în loc să o oglindească fidel.

[ii] Ca observaţie generală despre volumul citat mai sus, problema nu e că Greene (2013) spune multe lucruri triviale în bestsellerul său, ci că unele dintre acestea doar par aşa, pentru că sunt foarte răspândite în zilele noastre, dar rămân contestabile din unghi filosofic. Este şi cazul conceptului de "interes propriu" (self‑interest) cu care operează cercetătorul american, fără a‑i da vreo definiţie, ci lăsându‑l să funcţioneze în subînţelesul său utilitarist. Simpla etimologie a cuvântului "interes" denotă o "ţesătură a fiinţei" ("a fi între", interesse): "interesele" sunt chiar modul nostru de a fi conectaţi la lume, astfel încât e la fel de adevărat că nu există altfel de interese decât cele proprii anumitor subiecţi şi că interesul nu trebuie niciodată identificat cu o închidere ("egoistă") în sine.

[iii] În aceste condiţii, e ironic, dar deloc surprinzător faptul că atenienii din zilele noastre înregistrează scorurile cele mai joase în jocurile de cooperare de tipul Public Good Games (Greene, 2013, 75). În loc să sugereze că aceşti oameni par să fie mai puţin altruişti decât locuitorii altor ţări sau că posedă un simţ al comunităţii deficitar, din raţiuni culturale ce ar fi constituit un factor cauzal cheie în criza economică a Greciei, Greene ar fi putut să ia în calcul un raport invers: scorurile sunt joase tocmai pentru că grecilor le‑a fost indusă, din raţiuni economice şi politice direct legate de istoria lor recentă, o neîncredere generalizată faţă de modul în care se cheltuieşte banul public! Desigur că danezii nu au aceleaşi probleme de încredere în sistem.

Fizica tristeţii

 

Gheorghi Gospodinov
Fizica tristeţii
Editura Pandora M, 2021
Traducere din limba bulgară şi note de Cătălina Puiu
Colecţia ANANSI. Contemporan, coordinator Bogdan-Alexandru Stănescu
 

***
Intro

Gheorghi Gospodinov (n. 1968) este cel mai tradus şi apreciat scriitor bulgar al momentului. Romanul său de debut, Un roman natural (apărut în limba română la Editura Cartier), a fost tradus în peste 20 de limbi. A publicat poezie, proză, eseuri, piese de teatru şi scenarii de film. Scrie în mod regulat articole pentru cotidianul bulgar Dnevnik şi pentru Deutsche Welle. În prezent trăieşte la Sofia.

Romanul Fizica tristeţii a fost recompensat cu Premiul Jan Michalski pentru literatură, ediţia 2016, şi adaptat într-un film de animaţie, în regia lui Theodore Ushev, ecranizare recompensată cu 14 premii internaţionale.

Utilizând Minotaurul ca pe o metaforă structurantă, naratorul construieşte un labirint din poveşti despre propria familie, sărind dintr-o epocă în alta şi dintr-o perspectivă în alta, într-o explorare incredibil de minuţioasă şi de amuzantă a mentalităţii est-europene. Fizica tristeţii este o carte ce are la bază obsesia pentru arhive, colecţii, muzee şi capsule ale timpului, despre urmele lăsate de timpul pierdut în texte, imagini şi asupra obiectelor. În povestea-cadru a lui Gospodinov, Minotaurul este victima: neputând să-şi aleagă propria formă de existenţă, el este secretul bine păstrat din pivniţe, arhive şi demisoluri. Gheorghi Gospodinov se dovedeşte a fi, în acest roman, un demn urmaş al lui Borges.

"O nebunie de carte. Extraordinară, dinamică, reflexivă, incredibil de amuzantă, filosofică şi poetică, minuţioasă şi grandioasă. Pe scurt: fantastică!" (Berliner Zeitung)

"O evocare plină de viaţă a Mitteleuropei aflate sub stăpânirea comunistă, un spaţiu în care naratorul, familia sa şi întreaga lor comunitate au trăit în subteran, atât la propriu, cât şi metaforic." (The Literary Review)

"Fizica tristeţii este povestea unicului arhivar al unei lumi ce nu mai există." (The Los Angeles Review)

Fragment

Visul Minotaurului

Visez că sunt frumos. Nu tocmai frumos, ci nediferenţiabil. La fel ca ceilalţi. Asta înseamnă să fii frumos, să fii la fel ca ceilalţi. Îmi simt capul uşor. Ochii-mi sunt poziţionaţi în faţă. Am nas, nu nări. Am piele omenească, o piele subţire, omenească. Merg pe stradă şi nimeni nu mă observă. Asta înseamnă fericire, să nu te observe nimeni. E un vis fericit.

Merg agale, la început mă feresc de oamenii care vin din faţă, chiar mă retrag pe marginea trotuarului, pe lângă pereţii caselor. Dar minunea s-a întâmplat. Nimeni nu fuge de mine, nimeni nu ţipă de groază că a văzut o fiară, copiii nu se ascund după mamele lor, bătrânele nu-şi fac semnul crucii, bărbaţii nu-şi scot săbiile. Merg pe stradă. E lumină. Nu am văzut atâta lumină de când m-am născut. O femeie, fără să vrea, se loveşte de mine. Mă sperii că o să înceapă să ţipe. S-a întors, m-a privit de foarte aproape... nu m-a recunoscut... nu a strigat... a zâmbit... şi s-a scuzat. Nimeni nu mi-a mai cerut scuze până acum.

Văd oameni stând pe bănci. Mă aşez şi eu. Singur. Mă uit ce fac ceilalţi oameni şi fac şi eu ca ei.

Se aşază şi privesc alţi oameni.

Mă aşez şi privesc alţi oameni.

Pe urmă începe să se lase seara. Aud un băieţel care-i spune tatălui: tati, haide să mergem acasă, se face întuneric. Cuvintele "întuneric" şi "acasă" sunt primele lucruri ce mă îngrijorează în visul de până acum. Întunericul a fost întotdeauna casa mea, dar acum mă simt ca un vagabond. Pentru prima dată m-am speriat că m-am pierdut. Ceea ce e ridicol, pentru că eu nu m-am pierdut niciodată, vin totuşi dintr-un labirint. Şi cu cât creşte frica, cu atât mă micşorez eu. Un bărbat înalt se apleacă asupra mea, mă prinde cu mâna lui mare (observ că nu poartă sabie) şi mă întreabă dacă m-am pierdut şi dacă-mi ştiu adresa. Eu tac. Dar unde e mama, întreabă bărbatul, îmi spui unde s-a dus mama? Nu trebuia să pună această întrebare. Simt cum maxilarul mi se alungeşte, craniul devine greu şi tare, dar nu vreau să-l rănesc. Din fericire, visul se apropie de final, pentru că situaţia devine destul de disperată. Acesta e momentul în care visele se sfârşesc brusc.

M-am trezit în întunericul casei mele de zi cu zi. A fost visul cel mai fericit. O zi cu oameni pe care nu i-am omorât, care nu m-au omorât, ba chiar nu m-au observat. Nu s-a întâmplat nimic rău între mine şi ei. Presupun că oamenii nu visează asemenea lucruri. În visele lor, rătăcesc prin labirinturi întunecoase şi se luptă cu minotauri.

Ireversibil

Din când în când, ies din adăpost şi merg la cinema Odeon. Am chef să văd numai filme vechi, alb-negru. Am citit că rulează o retrospectivă dedicată lui Dziga Vertov şi nu voiam s-o pierd. Era o după-amiază rece de ianuarie, ceţoasă şi ploioasă. Cu cinci minute înaintea începerii filmului, s-a dovedit că nu mai venise niciun alt doritor. Nu cred că l-ar fi proiectat doar pentru mine. Atunci am observat doi oameni ai străzii care se învârteau pe-afară, se lăsau de pe-un picior pe altul şi fumau. I-am întrebat dacă vor să intre să vadă un film şi să se încălzească puţin. S-au uitat la mine neîncrezător, ca nişte oameni care nu erau obişnuiţi să primească asemenea oferte. Unul dintre ei a întrebat ce film. I-am răspuns că e din ăla vechi, el a dat din cap aprobator, şi-a stins ţigara şi au intrat amândoi cu mine. Am cumpărat trei bilete. Taxatoarea ne-a privit lung, cu dispreţul unui arian pur-sânge, dar nu a avut curajul să îi întoarcă pe cei doi. Am văzut cu coada ochiului cum, la intrarea în cinematograf, şi-au îndreptat paltoanele şi şi-au dat jos căciulile ruseşti. Au ales ultimul rând, în sală era cald, şi cred că au aţipit fericiţi puţin după începerea genericului. Filmul era mut, iar un pianist, chemat special pentru asta, urma să sonorizeze proiecţia, la fel ca în anii '20.

O cameră de filmat entuziasmată, care n-a apucat să se bucure îndeajuns de posibilităţile pe care le are, se caţără pe acoperişuri, schimbă racursiuri, se lungeşte pe şinele de filmare. Toată nebunia Rusiei din anii '20, beţivii, pionierii, oamenii străzii pe bănci. Şi aici apare acel lucru despre care povestesc - un reportaj de la un abator. O sacrificare de rutină a unei vaci, pe urmă "reînvierea" ei, rulând banda de la coadă la cap. Apare textul

"Acum 20 de minute, această carne era o vacă". Camera pare că strigă "Lazăre, scoală-te!", iar bucăţile tăiate de carne se transformă în vacă şi carnea de bou - în bou. Maţele se întorc înapoi în burtă, fripturile se lipesc de pulpe... "Să îmbrăcăm pielea acum." Şi cuţitele măcelarilor se transformă parcă în ace de cusut groase, iar ei înşişi - în croitori; îmbrăcând din nou pielea pe care au dezbrăcat-o cu puţin înainte, se agită, ridicoli, în derularea inversă a lucrurilor. Până şi muzica pianistului o ia cumva la galop într-o o gamă majoră.

"Acum să reînviem vaca", scrie pe ecran. Şi aici, aşteptând punctul culminant, minunea, oda bucuriei (pianistul începe să alerge pe clape), vine şocul. Spasmele dinaintea morţii, derulate înapoi, rămân tot aceleaşi spasme dinaintea morţii. Acel moment al pieirii, şocul electric, dezacordarea corpului, groaza, adrenalina, ochii albiţi ai vacii, derulaţi înapoi, intensifică şi mai mult fiorul morţii, în loc să reînvie animalul, aşa cum ar vrea operatorul. Şi, cu toate că peste o secundă vaca dă din coadă cu o privire tâmpă, tu înţelegi: moartea ei e ireversibilă. La ieşirea din sală a trebuit să-i întorc din vise pe cei doi boschetari fericiţi, care pierduseră moartea ireparabilă a unei vaci.

În fiecare an, 1,6 miliarde de vaci, oi, porci şi 22,5 miliarde de păsări sunt sacrificate pentru hrana oamenilor. Noi suntem iadul pentru animale, apocalipsa animalelor.

Poveste despre canibalul vegetarian

- A fost odată un canibal care era vegetarian.
- Ce înseamnă vegetarian?
- Un om care nu mănâncă carne. La fel ca mine şi tine.
- Dar canibalul e om?
- Păăăi... da, seamănă cu un om, dar e mai fioros.
- Nu mai speria copilul cu prostiile astea - vocea e de femeie şi se aude din camera vecină.
- Mami, vreau să aud povestea despre canibalul vegetarian. Să închid uşa?
- Închide-o, să nu o speriem pe mami.
- Dar oamenii sunt făcuţi din carne, nu-i aşa?
- Da, din carne.
- Deci săracul canibal vegetarian murea de foame.
- Nu doar de foame, ci şi de batjocură.
- Păi, ce, se moare şi de-asta?
- Cel mai mult de-asta se moare. Ceilalţi canibali râdeau de el, îl numeau fructivor şi erbivor. Nimeni nu voia să vorbească cu el. Pentru că, dacă nu mănânci oameni, nu ai ce să le povesteşti amicilor canibali. Iar ei îşi povesteau între ei istorii haioase...
- Înfricoşătoare...
- Ce este înfricoşător pentru oameni este haios pentru canibali. Se întreceau în minciuni şi se tăvăleau pe jos de râs... Iar canibalul nostru stătea deoparte şi nu avea ce să povestească. Ba mai mult, dacă se apropia de gaşca canibalilor adevăraţi, aceştia îl batjocoreau fără milă: hai, povesteşte - cum te-ai luptat cu trei arbuşti de măceş şi te-ai întors însângerat acasă? Aşa îi ziceau. Sau câte verze poţi să decapitezi dintr-o lovitură? Iar săracul canibal vegetarian pleca cu coada între picioare...
- Au coadă?...
- E o vorbă. Şi-atunci, o canibală care era îndrăgostită în secret de omul nostru... de canibalul nostru, s-a dus la el şi i-a spus că măcar o dată în viaţă trebuie să guste carne de om, poate o să-i placă şi-o să se îndrepte. Şi cel mai bine ar fi să încerce tocmai cu un vegetarian...
- Masa e gata, îmi spune mama, stând în dreptul uşii.

Despre mâncarea cărnii

Tata e vegetarian. Şi medic veterinar. Deci nu-şi mănâncă pacienţii. Îmi amintesc cum se uită la el chelnerii în timp ce comandă ceva fără carne. Aşa cum canibalii se uitau la canibalul vegetarian. Îmi amintesc şi cum un vecin îl tot zgândărea că de ce refuză să mănânce carne, nu cumva îl învaţă cineva, nu cumva face parte dintr-o sectă sau a citit ceva, cum se poate ca toţi să mănânce carne, iar el să facă notă discordantă, mă-nţelegi? Haide, mai bărbăteşte, trei mici cu fasole şi zacuscă, ficăţei la grătar sau cap de miel. Eu, zice el, când iau capul, îl desfac bine şi prima dată scot limbuţa, mmmiam, pe urmă despic craniul cu un cuţit şi sorb creierul cu o lingură mare, iar ochişorii... Aici tata se ridică brusc şi spune că trebuie să iasă, iar eu alerg la baie să vomit. Uite, mieluţul paşte doar iarbă, începe cu el... strigă ăla în urma lui.

E straniu că socialismul şi vegetarianismul nu se potrivesc. Aşa cum nu se potriveşte iaurtul cu peştele.

Ştiam că, pe unde trece vecinul, vine mai apoi miliţia. Tata se pregătise şi, când l-au chemat la secţie, le-a explicat îndelung că anatomia corpului omenesc este adaptată pentru hrană vegetariană - tubul digestiv e lung, de 6 ori mai lung decât corpul, în comparaţie cu cel al animalelor carnivore, al căror tub e doar de trei ori, măselele, plate, saliva, alcalină ş.a.m.d. L-a citat pe Plutarh cu a sa lucrare Despre mâncarea cărnii, unde se spune (avea scris în carneţel): "Dacă sunteţi aşa de siguri că animalele vă sunt destinate spre a fi mâncate, atunci omorâţi voi înşivă ce vreţi să mâncaţi. Dar să o faceţi cu mâinile goale şi cu dinţii, nu ajutaţi de măciucă, satâr sau topor".

I-au dat drumul.

Tata se mândrea că a reuşit să-i convingă cu ajutorul anatomiei şi al lui Plutarh. Iar ei l-au lăsat în pace, considerându-l un pic dus cu capul, dar inofensiv ideologic.

Însemnări anti-antropocentrice

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, între 1940 şi 1944, în bombardamentele asupra muzeelor europene sunt distruse 17 schelete de dinozauri. Închipuiţi-vă limpede dublul asasinat, oase moarte şi sparte, prăbuşirea acestor turnuri Eiffel făcute din coaste şi vertebre. Niciun animal nu ar face asta. Să omori a doua oară pe cineva mort de milioane de ani, să trezeşti din nou spaima preistorică în cutia neagră a craniului lui.

Oare a numărat cineva trupurile animalelor ucise în timpul războaielor? Milioane de vrăbii, ciori, măcăleandri, şoareci de câmp, vulpi sfârtecate, potârnichi făcute scrum, şobolani, adăposturile antiaeriene ale cârtiţelor, ţestoasele blindate firav, strivite de tancurile blindate la greu - dublurile lor uriaşe... Nimeni nu a inventariat vreodată aceste morţi. Nu am înţeles niciodată cât de mult rău facem animalelor în timpul războiului, al bombardamentelor. Unde se ascund, ce se întâmplă în creierele "sălbatice" ale "fraţilor noştri în durere", fellow brethren in pain, cum le numeşte Darwin în însemnările sale.
Îmi place istoria naturală, dar nu şi muzeele ei. Nu văd nimic natural în ele. La urma urmei, aduc mai degrabă a mausolee. Cum altfel să numim locurile cu antilope eviscerate, iaci tibetani, bursuci, căprioare sau rinoceri? Nu am simţit vreo plăcere anume nici pentru grădinile zoologice. Dar trebuie să le vizitezi măcar o dată în viaţă, în copilărie, pentru că părinţii tăi sunt convinşi că mori să vezi cum elefantul îşi mişcă abătut trompa, iar lupul se plimbă neliniştit prin cuşca din care vine miros de mortăciune.

Nu o să uit tristeţea grea a elefantului, tristeţe ce avea să mă strivească (una dintre crizele mele obişnuite), pe urmă melancolia pumei negre, lungită pe cimentul murdar, iritarea vizibilă cu care tigrul îşi întâmpina şi conducea vizitatorii. La ieşire, eram plin de melancolie animalieră. Această tristeţe, s-a dovedit, e mult mai densă decât cea umană, e sălbatică, nefiltrată de cuvinte, e de nespus şi nespusă, pentru că, totuşi, cuvintele liniştesc, cuminţesc tristeţea, îi iau din putere, lasă sânge, aşa cum bunicul lăsa sânge animalului bolnav. A doua zi, când m-au dus la Muzeul de Ştiinţele Naturii, am avut senzaţia obsedantă că întreaga grădină zoologică a fost tăiată într-o noapte, împăiată şi adusă aici. De atunci nu am mai intrat niciodată în asemenea cimitire.

Omor din neatenţie

Colonii întregi de furnici peste care am călcat în toţi aceşti ani fără să le văd. Am tălpi mari, mărimea 45, ceea ce-mi amplifică forţa distrugătoare a pasului. Şi vina.

Miriam, sau despre dreptul de a ucide

Vorbeam noi, de fapt eu vorbeam, despre cum trebuie să facem o revoluţie anti-copernicană, despre cât de important este, vital de important, să fie înlocuit omul din centrul universului, despre moarte şi animale...
- Am trăit trei ani cu un budist, a spus Miriam, în timp ce desfăcea o scoică mare cu degetele ei lungi.

Îmi plac asemenea începuturi, fără prefaţă, dure, puternice.
- Demult, a adăugat, ca să prevină întrebările nerostite. Ştii ce e cel mai insuportabil când eşti cu un budist?

Scoica s-a pierdut pentru câteva secunde în gura ei cu dinţi albi şi sănătoşi, cu perle şi fire de nisip printre ei, până când această maşină de tocat a scos-o la capăt cu carnea.
- Legământul de a nu ucide. Asta e cel mai cumplit...

Scoica următoare.

La finalul celui de-al doilea an, toată casa forfotea de gândaci roşii de bucătărie. Miriam privea cum mişunau în hoarde, plini de sine, la câţiva centimetri de ea. Nu avea voie să îi atingă nici măcar cu un deget. Era îndrăgostită şi răbdătoare. A rezistat aşa un an întreg. Seara se băga în sacul de dormit, trăgea fermoarul peste cap, lăsând doar o deschizătură ca să respire. Într-o noapte s-a trezit şi a văzut doi gândaci încurcaţi în barba iubitului ei budist, care dormea liniştit lângă ea. Deja era prea mult. Ziua următoare, în timp ce budistul era la serviciu (m-am mirat că budiştii muncesc), a luat soluţia cea mai puternică împotriva acestor lighioane şi a stropit cu mâna ei întregul apartament. A fost un adevărat măcel. Un genocid! Miriam îl imita pe budistul scos din minţi, care, întors seara acasă, stătea în mijlocul camerei, se uita la gândacii morţi, cu picioruşele înţepenite, îndreptate spre tavan, de parcă el era ultimul supravieţuitor al apocalipsei.
- Ai văzut vreodată un budist urlând? întreabă Miriam. Merită. Urla că am rupt lanţul trofic, că lumea nu o să mai fie aceeaşi, karmele... A trântit uşa şi dus a fost. De fapt, avea amantă.

Preţ de câteva minute nu s-a auzit decât sunetul scoicilor desfăcute şi ploaia rece de afară. Mă gândeam la ultima propoziţie şi în mine se aduna o furie inexplicabilă faţă de acest budist cu serviciu şi amantă, faţă de acest păstor al gândacilor de bucătărie.
- Mi-e totuna, dreptul de a ucide este inviolabil, a spus rar Miriam.

Pe urmă a aşezat cu atenţie ultima cochilie peste munţii stâncoşi din faţa ei.

Pun în cutia de carton verde şi povestea lui Miriam, pentru echilibru. Să fie din toate genurile.

Ciberiada

 

Stanisław Lem
Ciberiada
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din polonă de Ioana Diaconu-Mureșan
 

***
Intro

Stanisław Lem, unul dintre cei mai importanți scriitori de science-fiction din toate timpurile, s-a născut pe 12 septembrie 1921 în Lvov (pe atunci în Polonia, azi în Ucraina). În 1940, din cauza războiului și a originilor evreiești ale familiei sale, a fost nevoit să își întrerupă studiile de medicină abia începute. A lucrat o vreme ca mecanic auto și sudor.

A debutat în anul 1948 cu romanul Omul de pe Marte, apărut în foileton. În 1951 a publicat Astronauții, însă abia din 1961 s-a bucurat de popularitate, odată cu apariția romanului Solaris, tradus în zeci de limbi și ecranizat de trei ori, cea mai cunoscută fiind pelicula regizorului rus Andrei Tarkovski, premiată la Cannes. Volumul de povestiri Ciberiada (1965) i-a adus consacrarea literară. Printre celelalte volume importante ale sale se numără Edificiul nebuniei absolute, Norul lui Magellan, Jurnale astrale, Eden, Întoarcerea din stele, Glasul Domnului, Catârul.

*

Doi mari roboți-inventatori ai viitorului se provoacă unul pe altul cu aparatele născocite: construiesc când un Electrobard producător de poezii pe bandă, când un instrument de dezîndrăgostit sau o mașină care creează neant și fac experimente pe sute de microlumi în căutarea Fericirii Universale. Într-un melanj alegoric de basm și fabulă modernă, aventurile roboților nasc o adevărată epopee, acoperind marile teme ale omenirii: nașterea, dragostea și moartea, binele și răul. Pe cât de distopice, pe atât de ludice și pe cât de specifice în tarele denunțate, pe atât de universal valabile, povestirile din Ciberiada se caracterizează printr-o inventivitate uimitoare. Sensurile stratificate îl incită pe cititor să le deplieze și să le sondeze, însă fără vreo garanție de a le epuiza.

Lumea viitorului nu e cea mai frumoasă și nici cea mai bună. Întâlnim aici avariția și narcisismul, violența și demagogia, absurditatea și păcatul birocrației. Printr-o fină, dar mușcătoare ironie, Lem avertizează asupra pericolelor hipertehnologizării, îndemnând la meditația profundă asupra rostului vieții, limitelor cunoașterii și complexității naturii umane.

"Un maestru al literaturii science-fiction. Unul dintre spiritele profunde ale epocii noastre." (The New York Times)

"Universul încă se străduiește să țină pasul cu enorma forță creatoare care a fost Stanisław Lem." (The Washington Post)

"Lem a creat o lume stranie, în care roboții și rachetele se întâlnesc cu regi și dragoni." (The Independent on Sunday)

"Îmbinarea dintre imaginația și știința lui Lem dă naștere unor lumi diverse și complexe. Unele se află imediat după colțul nedefinit pe lângă care trecem în fiecare zi; câteva se găsesc la doar o aruncătură de băț de orizonturile propriei noastre epoci spațiale; iar altele sunt la mare depărtare, extrapolări parabolice ale folclorului din trecut într-un viitor de legendă, populat de dragoni statistici și regate microminiaturale, utopii psihedelice care maschează suferința universală a unor muritori autobionici care persecută roboți monoteiști." (The New York Times)

Fragment

Conexferlău

Odată, pe înserat, ilustrul constructor Trurl veni tăcut și cu mintea aiurea la prietenul său Clapauțiu, iar când acesta încercă să‑l destindă povestindu‑i cele mai proaspete glume cibernetice, Trurl se răsti brusc:
- Te rog, nu încerca să‑mi schimbi dispoziția sumbră într‑una frivolă, căci sufletul mi‑e îngreunat de o convingere pe cât de adevărată, pe atât de apăsătoare. Am ajuns la concluzia că, în toată viața noastră peste măsură de harnică, n‑am realizat nimic de valoare!

Apoi își îndreptă privirea încărcată de reproș și dezgust asupra bogatei colecții de medalii, ordine și diplome onorifice în rame aurite de pe pereții biroului lui Clapauțiu.
- Pe ce te bazezi când lansezi așa o sentință aspră? întrebă, foarte serios, Clapauțiu.
- Stai să‑ți explic. E drept că am împăcat ținuturi certate între ele, le‑am făcut rost regilor de antrenotraineri ai puterii, am construit mașini povestitoare și mașini de vânătoare, am învins tirani vicleni și tâlhari galactici care ne‑au întins capcane, dar făcând asta, nu ne‑am adus satisfacții decât nouă, numai pe noi ne‑am ridicat în propriii ochi, dar pentru Binele General n‑am făcut nimic! Toate eforturile noastre menite să îmbunătățească viața celor mărunți pe care i‑am întâlnit în călătoriile noastre planetare n‑au dus nici măcar o singură dată la crearea stării de Fericire Deplină. În loc să găsim rezolvări ideale, noi am venit cu aparențe, proteze și înlocuitori. Suntem vrednici de numele de prestidigitatori ai ontologiei, de sofiști abili ai acțiunii, dar nu și de demnitatea de‑a fi Lichidatori ai Răului!
- Când aud asemenea perorații despre programarea Fericirii Universale, mă ia cu fiori pe șira spinării, spuse Clapauțiu. Vino‑ți în fire, Trurl! Chiar nu‑ți sunt cunoscute nenumăratele exemple de acțiuni care, de‑abia începute, s‑au transformat într‑un dezastru, într‑un morman de intenții nobile? Ai uitat de trista soartă a pustnicului Bunițiu, care‑a încercat să fericească Cosmosul cu ajutorul unui preparat numit altruizină? Nu știi că poți, într‑o oarecare măsură, să micșorezi grijile existențiale, să împarți dreptatea, să sporești luminozitatea undelor solare, să ungi roțile dințate ale mecanismelor sociale, dar fericirea nu poate fi produsă de nicio mașinărie? La o împărăție a fericirii poți doar să visezi la ceas de seară, ca acum; poți s‑o urmărești, să‑i cauți reprezentarea ideală, îmbătându‑ți cu dulcea ei viziune ochii minții, dar asta e tot ce‑i în stare să facă o ființă, fie ea și cea mai înțeleaptă, prietene!
- Da, da, așa se zice! răbufni Trurl. De altfel, adăugă după o clipă, poate că acțiunea de a‑i ferici pe cei care sunt pe lume de mult timp e o misiune imposibil de îndeplinit. Ar fi însă posibilă conceperea unor ființe planificate atât de chibzuit, încât să nu li se întâmple decât lucruri fericite, nimic altceva. Imaginează‑ți ce splendid monument al creației noastre constructoricești (de care oricum se va alege praful, în timp) ar fi o planetă strălucind undeva pe cer, spre care neamuri întregi de pe alte nebuloase ar privi cu încredere, spunându‑și: "Da! Fericirea chiar e posibilă sub forma unei depline armonii, după cum a dovedit‑o marele Trurl, cu un oarecare aport din partea prietenului său Clapauțiu. Iată, dovada strălucește și înflorește chiar în raza privirilor noastre încântate!"
- Cred că nu te‑ndoiești de faptul că m‑am gândit, și nu o dată, la problema aceasta, răspunse Clapauțiu. Ea naște dileme destul de serioase. Din câte văd, ai uitat învățătura pe care ne‑a dat‑o pățania lui Bunițiu, de vrei să fericești ființe care nu există încă, adică să construiești pur și simplu niște fericiți într‑un loc gol. Mai întâi ar trebui să afli dacă într‑adevăr se pot ferici niște ființe inexistente! Eu mă îndoiesc profund. Apoi trebuie să dovedești că starea de inexistență este din toate punctele de vedere mai rea decât cea de existență, chiar și decât una nu prea plăcută; fără o astfel de dovadă, experimentul fericitologic de a cărui idee ești atât de încântat ar putea să dea chix. Atunci, la furnicarul de nefericiți de care e plin Cosmosul, ai adăuga și tu o mulțime nouă, creată de tine - și ce te faci atunci?
- Clar, experimentul e riscant, recunoscu Trurl cam fără voie. Totuși, cred că ar trebui făcut. Natura e doar aparent neutră, doar aparent creează la întâmplare ce și cum se nimerește, adică și ființe bune, și rele, și blânde, și crude, dar e destul să faci un inventar ca să te convingi că în picioare rămân întotdeauna doar ființele crude și rele, care le‑au halit pe celelalte. Și când ticăloșii se prind că nu procedează tocmai frumos, își inventează circumstanțe atenuante sau justificări din rațiuni superioare, cum ar fi că hidoșenia existenței e un fel de condiment menit să crească apetitul pentru rai sau alte locuri de genul ăsta. După mine, ar trebui să cam încetăm cu chestiile astea. Natura nu‑i rea deloc, e doar proastă ca o cizmă, așa că merge pe linia minimei rezistențe. Trebuie înlocuită, trebuie ca noi să producem singuri ființe luminate, căci doar apariția lor va fi o vindecare reală a existenței. Ele vor fi ca un fel de justificare a perioadei trecute, plină de țipetele celor uciși, ce numai din cauza distanței cosmice nu s‑au auzit pe alte planete. De ce naiba tot ce are viață trebuie să sufere întruna? Dacă suferința ființelor individuale ar fi avut măcar forța, amploarea pe care‑o are o picătură de ploaie, bag mâna‑n foc pentru asta și‑mi pun la bătaie și calculele - de multe secole ar fi aruncat lumea în aer! Dar ea există atâta timp cât există viața, iar praful care acoperă criptele din cimitir și palatele părăsite tace exemplar și nici chiar tu, cu mijloacele tale puternice, n‑ai găsi în el vreo urmă a durerii și‑a grijilor ce i‑au împovărat ieri pe răposații de azi.
- Așa e, morții n‑au probleme, nici necazuri, încuviință Clapauțiu. E un adevăr de nota zece, căci definește efemeritatea suferinței.
- Bine, dar tot timpul apar alții care suferă! Ridică vocea Trurl. Nu înțelegi că planul meu ține de cea mai elementară decență?
- Stai un pic. Cum anume poate o ființă fericită (presupunând că o să‑ți iasă planul) să fie o compensație pentru tot abisul de nevoi și suferințe în care s‑au dezintegrat cei de demult și pentru nenorocirile care continuă să se întâmple în tot Cosmosul? Oare liniștea de azi anulează furtuna de ieri? Ziua șterge cu buretele noaptea? Nu vezi că bați câmpii?
- Deci după tine, nu trebuie să facem nimic?
- N‑am zis că nimic. Poți să aduci îmbunătățiri ființelor care există sau măcar să încerci asta cu riscurile cunoscute, dar pe cei pe care i‑ai pomenit n‑o să‑i satisfaci cu nimic. Să nu‑mi zici că ești de altă părere. Crezi că dacă umpli Cosmosul cu fericire până mai‑mai să crape, se va schimba, măcar puțin, ceva din toate cele la care s‑a ajuns în el?
- Se va schimba! Sigur că se va schimba! strigă Trurl. Numai să mă înțelegi cum trebuie! Chiar dacă acțiunea mea nu‑i va atinge pe cei care au dispărut, se schimbă întregul din care ei sunt parte. Din acel moment, fiecare va trebui să spună: "Osteneli groaznice, civilizații vomitale, culturi oribile - toate astea n‑au fost decât o introducere la conținutul propriu‑zis, adică la vremea desfătării din zilele noastre! Trurl - ce bărbat luminat! S‑a gândit ce s‑a gândit și‑a ajuns la concluzia că trecutul cel rău trebuie folosit pentru făurirea unui viitor bun. Din sărăcie a învățat cum se face bogăția, disperarea i‑a arătat valoarea extazului; într‑un cuvânt, Cosmosul, tocmai prin faptul că e atât de îngrozitor, i‑a dat impulsul de a crea Binele!" Epoca de‑acum se va dovedi pregătitoare, inspiratoare - nu crezi? Și datorită ei, va apărea mult dorita împlinire. Ei, ce zici, te‑am convins?
- Lângă Crucea Sudului se află țara lui Troglodic, spuse Clapauțiu, un rege căruia‑i plac la nebunie peisajele punctate de spânzurători, dar își ascunde această atracție în spatele afirmației că pe niște mizerabili, așa cum sunt supușii lui, nu‑i poți conduce altfel. A vrut să se ia și de mine de cum am ajuns acolo, dar mirosind că‑l pot face una cu pământul, s‑a cam speriat, căci i se părea ceva natural ca, dacă nu reușește să‑mi vină de hac, să‑l strivesc eu pe el. Deci, ca să‑mi intre cumva pe sub piele, a convocat de îndată sfatul înțelepților, care mi‑au expus în detaliu o doctrină morală a puterii concepută special pentru astfel de ocazii. Acești înțelepți plătiți mi‑au explicat cum, cu cât situația e mai rea, cu atât ești mai flămând, mai dornic de progres, așa că cel care face răul la cote insuportabile doar grăbește îmbunătățirea lucrurilor. Regele s‑a bucurat de prelegerea lor, căci din ea reieșea că nimeni nu face mai multe decât el în sprijinul Binelui viitor, din moment ce impulsionează, folosind anticorpii adecvați, transpunerea gândirii melioriste în faptă. Deci fericiții tăi lui Troglodic ar trebui să‑i ridice statuie, nu ție, iar tu ar trebui să le fii recunoscător celor ca el, nu‑i așa?
- Ce parabolă cinică și groaznică! sări Trurl ca picat cu ceară. Am crezut că ai să mi te‑alături, dar văd că nu faci decât să împrăștii veninul scepticismului și prin sofismele astea ieftine încerci să spulberi noblețea planurilor mele. Dar ele urmăresc izbăvirea la scară cosmică!
- Așa deci, vrei să devii izbăvitorul Cosmosului? spuse Clapauțiu. Trurl dragă, ar trebui să te pun în lanțuri și să te vâr la carceră, să stai un pic acolo, să‑ți vină mintea la cap, dar mă tem că ar dura prea mult. Îți spun doar atât: nu aduce nimănui fericirea prea brusc! Nu îmbunătăți existența la galop! Și chiar dacă vei reuși să creezi pe undeva niște fericiți (lucru de care mă îndoiesc), tot îți mai rămân ceilalți, așa că se va ajunge la invidie, la tensiuni, și cine știe dacă nu te vei găsi la un moment dat în fața următoarei dileme neplăcute: sau fericiții tăi vor ceda și se vor lăsa pe mâna invidioșilor, sau vor fi nevoiți să le facă felul acestor malefici băgăreți, plini de cusururi - și totul pentru atingerea armoniei supreme.

Trurl sări în picioare, dar, stăpânindu‑se, își descleștă pumnii - o păruială strașnică n‑ar fi fost cel mai potrivit mod de‑a începe Era Fericirii Depline, pe care hotărâse deja în mod irevocabil s‑o plăsmuiască.
- Adio! îi spuse cu răceală. Agnosticule, pateticule, necredinciosule care te lași purtat ca un nevolnic de valurile întâmplării, n‑o să discut cu tine cu vorba, ci cu fapta! După roadele lucrării mele vei cunoaște, cu timpul, că am avut dreptate!

***
Întorcându‑se acasă, Trurl se trezi într‑o mare încurcătură, căci epilogul discuției pe care o avusese cu Clapauțiu sugera că avea deja un plan de acțiune, ceea ce nu prea corespundea realității. La drept vorbind, n‑avea nici cea mai vagă idee de unde să înceapă. Așa că luă de pe rafturile bibliotecii o grămadă de tomuri în care erau descrise nenumărate societăți și le înghiți cu o lăcomie de admirat. Și pentru că ritmul în care își umplea mintea cu informațiile necesare tot era prea lent, aduse din pivniță opt sute de casete de memorie de mercur, de plumb, feromagnetice și crionice, le conectă pe toate cu cabluri la propria persoană și în câteva secunde își încărcă sinele cu patru trilioane de biți de informație din cea mai bună și mai abisală, care se poate găsi în amurgul stelelor, pe globuri și pe sorii stinși, locuiți de cronicari răbdători. Doza fu atât de puternică, încât îl zdruncină din creștet până‑n tălpi; se învineți, ochii îi ieșiră din orbite, îl apucară un trismus infernal și un cârcel generalizat și tremura de parcă nu o doză zdravănă de istoriozofie și istoriografie l-ar fi pălit, ci un ditamai trăsnetul. Puțin mai târziu se adună, se scutură, își șterse fruntea, își sprijini genunchii încă tremurânzi de picioarele mesei la care lucra și‑și spuse:
- Văd că a fost și este mult mai rău decât credeam!!!

O vreme își ascuți creioanele, turnă cerneală în călimară, aranjă colile albe în topuri ordonate, dar cum din toate pregătirile astea nu ieșea nimic, își spuse, ușor iritat:
- Dacă vreau să am cunoștințe solide, trebuie să mă familiarizez cu scrierile înțelepților străvechi, arhaici, deși cumva am tot amânat asta, în ideea că un constructor contemporan n‑are ce învăța de la ramoliții ăștia. Dar acum, fie! Treacă de la mine! O să‑i studiez și pe gândăreții ăștia matusalemici și cam primitivi, numai bine, în felul ăsta o să mă protejez de ironiile lui Clapauțiu, care sigur nu i‑a citit (de fapt, îi citește oare cineva?), dar tot extrage pe ascuns câte‑o propoziție de‑a lor și și‑o atribuie, ca să mă enerveze cu citate și să mă acuze de ignoranță.

Zis și făcut; se apucă de citit toate operele acelea putrezite și caduce, deși n‑avea niciun chef.
La miezul nopții, înconjurat de cărți groase pe care le tot arunca, nervos, de pe masă, risipindu‑le la picioare, își spuse:
- Văd că trebuie să corectez nu doar construcția ființelor inteligente, dar și ce au gândit ele sub formă de filozofie. Leagănul vieții a fost, la urma urmei, oceanul, ale cărui maluri s‑au acoperit de mâl. Astfel a apărut un noroi moale ca o smântână, coloidal‑neajutoral, Soarele l‑a încălzit, noroiul s‑a îndesit, trăsnetul mi l‑a lovit, și totul s‑a aminoacrit - adică pentru totdeauna, amin și Doamne‑ajută - și‑așa a apărut un fel de aluat brânzos, care cu timpul s‑a retras în locuri mai uscate. I‑au crescut urechi, ca să audă prada apropiindu‑se, dar și dinți și picioare, ca să poată fugi după ea și s‑o mănânce. Și dacă nu i‑au crescut sau dacă erau prea scurte, el a fost cel mâncat. Creatoarea inteligenței este, așadar, evoluția; deci, cum stă treaba cu Prostia și Înțelepciunea, Binele și Răul? Binele e atunci când eu mănânc pe cineva, Răul, când altcineva mă înfulecă pe mine. La fel e și cu Inteligența: cel mâncat, întâmplându‑i‑se asta, e mai prost decât înfulecătorul, pentru că cineva care nu există nu poate avea dreptate, și cel care tocmai a fost înfulecat nu există. Dar cel care i‑ar mânca pe toți ceilalți ar muri el însuși de foame până la urmă, și astfel se instituie moderația. Cu trecerea timpului, aluatul brânzos se calcifică, fiind un material care‑și pierde elasticitatea, așadar, căutând unul mai bun, ființele acestea mâloase au descoperit metalul. Și ce să vezi, s‑au portretizat tot pe sine, numai că din fier! Doar e cel mai ușor să scoți ceva din ce‑i gata făcut... așa că la perfecțiune tot nu s‑a ajuns. Ba chiar dimpotrivă! Dacă printr‑o altă desfășurare a lucrurilor ar fi apărut întâi calcarul și‑abia apoi din el ceva mai delicat, mai moale, și la sfârșit - fina subtilitate, cu totul altfel ar fi evoluat filozofia: după cum se vede, ea decurge direct din material; adică cu cât mai cum‑o‑fi‑să‑fie e alcătuită ființa gânditoare, cu atât mai disperată e să se înfățișeze pe sine invers. Dacă trăiește în apă, susține că raiul e pe uscat; dacă e pe uscat, zice că e în cer; dacă are aripi, își făurește un ideal cu branhii și înotătoare, și dacă are picioare - își pictează niște aripi de gâscă și strigă: "Un înger!" Ciudat că până acum n‑am observat asta. Vom numi deci regula aceasta Legea Cosmică a lui Trurl: în funcție de imperfecțiunea propriei inginerii, fiecare spirit își înfățișează Absolutul Ales. Trebuie să bag la cap toate astea pentru eventualitatea în care voi fi nevoit să îndrept bazele filozofiei. Acum însă e timpul să construim. Să fac întâi Binele - dar ce este el de fapt? Cu siguranță nu există acolo unde nu e nimeni. Cascada nu este pentru pietre nici bună, nici rea, și tot așa e cutremurul pentru apa lacului. Am să construiesc deci pe Cineva. Dar atenție: oare‑o să‑i fie bine? Dar de unde știm când cuiva îi e bine? Să zicem că aș vedea că lui Clapauțiu îi merge rău. Ei, și? Cu o jumătate de suflet m‑aș întrista, cu cealaltă m‑aș bucura, nu‑i așa? Ce încurcată poveste! E posibil ca unuia să‑i fie bine în comparație cu vecinul lui, dar el să nu știe asta și de aceea să nu i se pară că‑i merge bine. Ar trebui oare să construiesc ființe conștiente mereu de existența altora asemenea lor care se zbat în chinuri? Oare s‑ar simți pe deplin satisfăcute doar prin contrast? Poate, dar ar fi absolut îngrozitor! Deci e nevoie de o surdină și un transformator. Nu e musai să mă apuc dintr‑odată de construirea unei societăți fericite: hai să încep cu individul!

Își suflecă deci mânecile și în trei zile construi Contemplatorul Existenței Fericite, o mașină care, prin conștiința sa aprinsă în catozi, se integra în fiecare lucru pe care‑l observa și nu se găsea pe lume nimic care să nu‑i aducă bucurie. Se așeză lângă mașină, ca să‑și dea seama dacă e exact ce trebuia să fie. Contemplatorul, sprijinit pe trei picioare de metal, își plimbă ochii telescopici prin jur și fie că privirea i se oprea asupra scândurii gardului, a unui bolovan sau a unei ghete scâlciate, se bucura din tot sufletul, gemând încetișor de încântarea care‑l cuprinsese. Iar când Soarele asfințea sau zorii înroșeau cerul, se ghemuia de plăcere.
- Clapauțiu va spune, evident, că simpla ghemuire și gemetele nu dovedesc nimic, își spuse Trurl, tot mai neliniștit. O să‑mi ceară dovezi...

Atunci îi vârî Contemplatorului în burtă un ceas mare cu o limbă aurită, care indica pe o scală nivelul de fericire măsurată în hedoni sau hezi, pe scurt, un hed fiind cantitatea de extaz pe care o resimți atunci când ai călătorit patru mile cu un cui înfipt în pantof și în sfârșit ți se scoate cuiul. Înmulți drumul cu timpul, împărți rezultatul la ascuțimea cuiului, aduse în fața parantezei coeficientul de călcâi obosit și așa reuși să transpună fericirea în sistemul centimetru-gram-secundă. Asta‑l mai liniști un pic. Privind fix la șorțul de lucru mânjit de ulei al lui Trurl, care se agita pe lângă el, Contemplatorul simțea, în funcție de unghiul de aplecare și de luminozitatea generală, între 11,8 și 18,9 hezi per pată, nuanță și secundă. Acum, constructorul se liniști de‑a binelea. Calculă că un kilohed e exact cantitatea de fericire pe care‑o simțiseră bătrânii privind‑o pe Susana la scăldat, că un megahed e bucuria condamnatului căruia i se taie lațul spânzurătorii la timp și văzând că totul poate fi calculat cum nu se poate mai exact, trimise una dintre mașinuțele mai mici din laborator după Clapauțiu.

Când acesta sosi, îi spuse:
- Privește și învață.

Clapauțiu dădu ocol mașinii, iar aceasta, îndreptându‑și spre el majoritatea teleobiectivelor, se așeză pe ciuci și gemu de câteva ori. Se miră puțin constructorul de aceste sunete guturale, dar nu lăsă să se vadă și spuse doar:
- Ce‑i asta?
- O ființă fericită, spuse Trurl, și anume Contemplatorul Existenței Fericite, pe scurt, Conexferlău.
- Și ce face Conexferlăul ăsta?

Trurl simți ironia, dar o lăsă să‑i zboare pe lângă ureche.
- Percepe în mod activ și neîncetat! explică el. Și nu percepe doar luând la cunoștință, ci face asta cât se poate de intens, cu concentrare și hărnicie, și orice simte, îi provoacă o nemaipomenită plăcere! Iar plăcerea asta, umplându‑i anozii și circuitele, îi dă o stare de binecuvântată euforie, a cărei manifestare sunt tocmai gemetele pe care le auzi chiar în clipa asta în care se uită la trăsăturile tale, de altfel, banale.
- Asta înseamnă că mașina simte o plăcere activă din existența ca percepție?
- Exact! spuse Trurl, dar mai sfios, căci deja nu mai era atât de sigur pe el ca înainte.
- Și acesta este, firește, un fericitometru, care măsoară nivelul plăcerii existențiale? arătă Clapauțiu spre cadranul cu limba aurită.
- Da, ceasul ăsta...

Atunci Clapauțiu începu să‑i arate felurite lucruri Conexferlăului, urmărind cu atenție oscilațiile limbii ceasului. Trurl, liniștit, îi expuse în detaliu teoria hedonilor, adică fericitometria teoretică. Din vorbă‑n vorbă, din întrebare‑n întrebare, se închegă o conversație pe cinste, până când, la un moment dat, Clapauțiu spuse:
- Sunt curios în câte unități s‑ar măsura sentimentul care‑l încearcă pe unul care‑l cotonogește pe altul care înainte de asta l‑a bătut timp de trei sute de ore.
- A, păi e simplu! se bucură Trurl și se așeză să facă toate calculele, când îi ajunseră la urechi hohotele de râs ale prietenului său.

Mut de uimire, se ridică, iar celălalt îi spuse, încă râzând:
- Și tot mai spui că principiul fundamental pe care ți l‑ai ales e Binele, nu‑i așa, Trurl? Ce să zic, prototipul ți‑a ieșit de minune! Ține‑o tot așa și o să‑ți iasă clasa întâi! Până atunci, te salut.

Și plecă, lăsându‑l pe Trurl cu totul întors pe dos.
- Ce m‑a prins! Mi‑a făcut‑o, n‑am ce să zic! oftă constructorul, iar oftatul lui se împleti cu gemetele extatice ale Conexferlăului, care‑l enervară atât de tare, încât aruncă mașina într‑o cămară, trânti peste ea niște tinichele vechi și trase zăvorul.

Apoi se așeză la masa goală și‑și spuse așa:
- Am amestecat extazul estetic cu Binele - ce bou sunt! Dar oare Conexferlăul are inteligență, până la urmă? Asta‑i! Pe toți nucleii atomici, trebuie să abordez conceptul complet diferit! Fericirea - sigur că da, plăcerea -, fără îndoială, dar nu pe seama altora! Nu provenind din Rău! O, da! Dar ce este Răul? Hm, văd că, prins de activitatea mea constructivă, am neglijat îngrozitor teoria!

Timp de opt zile, nu puse geană pe geană, nu se odihni, nu ieși, studiind fără încetare cărți savante ce dezbăteau problema Binelui și a Răului. Află din ele că, în opinia multor înțelepți, cel mai important lucru este grija plină de încredere și bunătatea universală. Ființele inteligente trebuie să facă dovadă de amândouă în relația cu alte ființe: fără asta, nimic nu e posibil. Ce‑i drept, tocmai în numele acestei devize unii au fost trași în țeapă, peste alții s‑a turnat plumb topit, unii au fost sfârtecați în patru, alții trași pe roată sau li s‑au frânt mădularele, ba în cele mai importante momente istorice s‑au folosit pentru asta chiar echipaje de câte șase cai. Și în formele nenumărate ale altor torturi s‑a manifestat uneori istoric bunătatea, când a fost adresată spiritului, nu trupului.

Per(vers)

 Per(vers)
Postat de Ioan Grigoraș în Iunie 17, 2015 la 1:00amVezi blog
- În noaptea asta cu luciri nebune,
Iubita mea, îți fac confesiune,
Declar solemn că trupul de sirenă
Se impregnează-n mintea erogenă

Purtându-mă prin fantezii bizare
Când te sărut pe vers, între picioare,
Apoi cuprins de-o dulce nebunie
Mă pierd cu totu-n tine, Poezie,

Căpșuna sânilor o mușc cu sete,
De două ori, adânc, vreau să mă-mbete
Și pot să mor strivit între petale
Ca victimă a frumuseții tale.

- Culegi nectarul nopţilor rebele,
Vulcani erup în sânge şi în piele,
Simţi între coapse lava, te incită
Şi gura ta flămândă mă recită

Ca pe-un poem fluid, apocaliptic,
Greu accesibil, versurile gliptic
Le şlefuieşti adânc pe sâni, pe spate,
Trăim extrem şi totuşi jumătate

Din pasiune încă n-am trăit-o,
Şopteşte-mi la ureche: Ştii, iubito,
Vreau totul! Şi-ţi promit că dimineaţă
Vom cere “bis” destinului o viaţă.

Ioan Grigoraș & Liliana Trif

*poezia cu numărul 700
semnată Ioan Grigoraș & Liliana Trif