Introducere la Patima și moartea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos

 

Vasile Aaron
Patima și moartea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos
Editura Vremea, 2021
 

Citiți un fragment din această carte.

*****
Introducere

Autorul Patimii și morții Domnului a văzut lumina zilei în 1780 (nu în 1770, cum se vehiculează greșit), în satul Glogoveț, lângă Blaj, unde tatăl său era preot greco-catolic. Aparținea familiei Aron/Aaron von Bistra, înnobilată de Leopold I la 18 iulie 1701. Numele apare scris în două feluri: Aron sau Aaron (avocatul-poet și-l scrie cu doi a). Neamul "aroneștilor" pretinde că se trage din os domnesc, mai precis, dintr-un fiu nelegitim al lui Alexandru Lăpușneanu. Această genealogie, fictivă, e susținută și de poetul nostru. Cea mai prestigioasă personalitate din "neamul aroneștilor" este, fără îndoială, episcopul Petru Pavel Aron. Născut în 1709, episcop între 1752 și 1764 - vicar, apoi succesor al lui Inochentie Micu-Klein, el a fost ctitorul "școalelor" de la Blaj și inițiatorul primei traduceri a Vulgatei în românește. Dinastia "Aroneștilor" va fi întreruptă, nemilos, de regimul comunist.

Ultimul preot legitim, Greco-catolic, al "Bisericii dintre brazi" de la Sibiu, aparținea familiei Aroneștilor. Victor Aron, născut în 1887, protopop al Sibiului și senator de Alba al Partidului Național Țărănesc, a fost alungat din propria biserică și din propria casă după 1948, murind în închisoare la 6 aprilie 1957.

Vasile Aaron, poetul, a urmat "școalele de la Blaj", unde a dobândit o excelentă cultură clasică și teologică. Apoi a studiat dreptul la liceul piariștilor din Cluj, practica juridică efectuând-o la Târgu Mureș. În 1804, după cronologia stabilită de profesorii Popa, se instalează la Sibiu. Aici va avea două posturi fixe - avocat la Consistoriul Bisericii ortodoxe, unde era coleg cu Aron Budai, fratele lui Ioan Budai-Deleanu; și notar la o cameră de comerț grecească. Îndatoririle față de cele două instituții îi lăsau destul timp pentru a-și servi clientela proprie. Ca avocat, de pildă, s-a ocupat de recuperarea câtorva moșii ale lui Emanuel/Manolache Brâncoveanu, descendent al domnitorului ucis de turci, între care cea mai faimoasă e Sâmbăta de Sus, dăruită, în 1823, de Grigore, fiul lui Manolache, "Bisericii grecești" din Brașov. În 1806, Vasile Aaron se căsătorește cu o austriacă, adoptându-i și băiețelul, Friedrich, alintat Fritzi.

Nu în ultimul rând trebuie amintită sănătatea precară a poetului. După o lungă suferință, datorată unei boli de natură digestivă, moare pe 21 august 1821, la 41 de ani. "Dacă e să judecăm după descrierea făcută în pașaport, notează profesorul Popa, nici ca înfățișare nu era de lepădat: avea o înălțime peste medie, păr negru ondulat, ochi căprui, pielea smeadă, știa mai multe limbi".

Prin tipul de educație, prin anvergura culturală, prin operă, dar și cronologic, Vasile Aaron aparține primei "generații de aur" a greco-catolicilor români, cunoscută sub numele de Școala Ardeleană.

A absolvit la Blaj, a purtat o corespondență neîntreruptă cu mult mai cunoscuții săi colegi de generație: Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, fiind, cum spuneam, "coleg de serviciu" cu unul dintre frații lui Budai-Deleanu. Chiar debutul său literar (sub formă tipărită) e legat de două evenimente greco-catolice blăjene: aniversarea episcopului în funcție, Ioan Bob, și înscăunarea, ca episcop de Oradea, dar tot la Blaj, a lui Samuil Vulcan, strămoșul lui Iosif.

Pentru intelectualii Școlii Ardelene, orice publicație răspunde unei necesități imediate. Memorabilă și profund grăitoare mi se pare scena povestită de George Sion, unul dintre redescoperitorii lui Aaron în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Într-o librărie din Timișoara, Sion a întâlnit câțiva ciobani care cumpărau broșurile versificatorului pentru a le citi, în timp ce pășteau oile, pe vârful muntelui. Un intelectual român din Transilvania secolului al XVIII-lea vede obligatoriu în artă, în literatură, în cultură o dimensiune formativă, educativă. Nu este vorba de "arta cu tendință", specifică regimurilor totalitare, ci de un imperativ al "omului iluminist", căruia îi e străină concepția gratuității scrisului (specifică junimiștilor). Pentru iluminist scrisul are un impact existențial, ajută la formarea intelectuală, morală și spirituală a individului. Numai așa putem înțelege "filozofia" Școlii Ardelene și, în cadrul acestui curent, ipostaza de "vulgarizator", în sens apostolic, a lui Vasile Aaron. Publicul larg ignoră faptul că el a fost și primul traducător al lui Virgiliu și Ovidiu în limba română. Exercițiile de transpunere a Metamorfozelor ovidiene datează, probabil, din perioada blăjeană. Cât despre capodopera virgiliană Eneida, deși pare să fi fost tradusă integral, nu ni s-au păstrat decât opt cânturi, într-un manuscris ronțăit de șoareci. Aaron nu avea pretenții de poet original. El își alege subiectele în funcție de "feelingul" personal și de interesul publicului.

Astfel, prelucrează șase "legende" ovidiene; Mesiada lui Klopstock; Georgicele lui Virgiliu; romanele inițiatice antice; Evangheliile.

Intenția sa este îmbunătățirea moravurilor, corectarea viciilor, reconfortarea sufletească prin intermediul unei literaturi accesibile, plecând de la capodopere consacrate.

În acest scop, Vasile Aaron alege versul popular, de șapte, opt silabe, mai atractiv pentru cititorii proveniți din rândul târgoveților, meșteșugarilor, păstorilor sau țăranilor. Așa sunt transpuși hexametri gravi din Virgiliu, sau din Ovidiu; tot așa vorbesc personajele din Patima și moartea Domnului sau cele din Reporta.

Pe lângă traducerile menționate, scrierile lui Vasile Aaron - care fac parte din tezaurul literaturii române de la începutul secolului al XIX-lea (ne aflăm cu șase decenii înaintea lui Eminescu) - sunt următoarele: Leonat și Dorofata (1803, un dialog spumos, în versuri, despre daunele beției); Patimile și moartea Domnului (1805, a doua ediție, corectată, în 1808); Anul cel mănos (1820, prelucrare după Georgicele; descrierea, tot în versuri, a frumuseții naturii de-a lungul celor patru anotimpuri); Reporta din vis, operă neterminată, publicată, parțial, în 1868 și integral abia în... 1981!

Reporta din vis descrie viziunile inițiatice, mistico-filozofice, ale unui tânăr "vânător", Reporta, însoțit de un "bătrân" (după modelul ghidului spiritual din Virgiliu și Dante). Tema principală este vanitas vanitatum, tratată în registru coșmaresc. Imaginația poetului - descinderea în interiorul mormintelor și descrierea stării de putrefacție a cadavrelor etc. - trimite la imaginarul călugărilor egipteni, sedimentat în cărți precum Patericul sau Historia monachorum.

Vasile Aaron ne-a lăsat o capodoperă a literaturii religioase prin "colindul" Patima și moartea Domnului (prima ediție se numea Patimile și moartea Domnului). Autorul prelucrează tradiții foarte vechi, transmise de Evanghelia lui Nicodim și Acta Pilati; se inspiră din Mesiada lui Klopstock (apărută în 1748), dar aceste influențe, perfect normale după codul literar din epocă, nu reprezintă un minus, ci un plus. Aaron creează un poem vizionar, mistic, de factură populară, într-o cheie originală. Patima și moartea Domnului este un colind pascal, un megacolind, scris anume în ritmul și cu "tehnica" acestui "gen" popular, pentru a fi cât mai accesibil unui public larg.

Rezumând, am putea spune că poemul desfășoară, la nivelul unei drame cosmice, cântarea pascală tradițională: "Hristos a înviat din morți,/ cu moartea pe moarte călcând/ și celor din morminte viață dăruindu-le". Patima începe cu plânsul lui Isus pe Muntele Măslinilor ("Olivetul") și se termină cu biruința asupra iadului. Nu există scena Învierii. Poetul prelucrează o teologumenă din secolul al II-lea, transmisă de Evanghelia lui Nicodim, în care este prezentată "coborârea lui Isus" la iad și eliberarea protopărinților Adam și Eva. În poemul-colind al lui Aaron există și alte elemente nonevanghelice, surprinzătoare pentru cititorul obișnuit: Lucifer (Luțifer) convoacă o "mare adunare" a diavolilor pentru a organiza bătălia decisivă împotriva lui Isus și a oștirilor îngerești (scenă analoagă în Țiganiada); demonul Adramalic primește misiunea de a-i ațâța pe arhierei și de a-l ispiti pe Iuda; pentru aceasta, demonul i se arată lui Iuda în vis, sub chipul tatălui acestuia; "tatăl"-demon îi spune că Isus le va da întreaga putere și bogăție celorlalți apostoli, el fiind păcălit; cel mai înțelept ar fi să treacă de partea arhiereilor și să-l vândă pe Isus; Iuda ascultă sfatul "părintelui"; muntele Tabor joacă un rol esențial: deasupra lui se arată norul în care se ascunde Dumnezeu-Tatăl; după "soborul demonilor" are loc un al doilea sobor, al preoților iudei, în palatul lui Caiafa; unul din cele mai agresive personaje (inspirat din Klopstock) se numește Filo, probabil după numele filozofului Philon din Alexandria; lui Filo i se opune bătrânul Nicodim; drama hristică se împletește, de-a lungul întregului poem, cu drama Fecioarei Maria, care-și caută Fiul, motiv preluat din folclorul românesc; creștinii se adună pe Golgota, în jurul lui Isus, iar acesta își anunță, public, moartea; urmează Cina de Taină, în timpul căreia Isus oficiază prima liturghie; se împărtășește și Iuda: "Ia și tu din a Mea pâne/ Măcar ești la mațe câne", îi spune Domnul; după Cină urmează chinurile "de moarte" în grădina Ghetsimani; Dumnezeu-Tatăl îl trimite pe Eloa, "principele îngerilor", ca să-l întărească; Isus, arestat, ajunge în palatul lui Caiafa; la judecarea lui asistă și soția lui Pilat, dintr-un "foișor de criștal"; "Pilăteasa", personaj inventat după Acta Pilati, joacă un rol esențial; în vis i se arată filozoful Socrate, alt condamnat pe nedrept la moarte, avertizând-o asupra nevinovăției lui Isus; răstignirea e un moment de glorificare; îngerii stau deasupra crucii Mântuitorului, iar personaje celebre din Vechiul Testament (Adam, Eva, Moise, Avraam, Isaac, Iov etc.) sunt eliberate din iad și asistă la "taina jertfei"; îngerul Orion îl aduce și pe Iuda, ca să-i arate paradisul în care vor ajunge toți ceilalți apostoli; poemul se termină cu biruința lui Isus asupra morții (scenă descrisă după Evanghelia lui Nicodim).

Colindul pascal Patima și moartea Domnului ar trebui inclus în programa seminariilor și institutelor teologice românești, indiferent de confesiune. Ar fi un gest de normalitate, reparatoriu, după aproape două secole de "amnezie".

(Cristian Bădiliță)

Orientare bibliografică
Liliana Maria Popa, Ioan-Nicolae Popa, Vasile Aaron (1780-1820). Studiu monografic, Prefață de Iacob Mârza, Editura Infoart Media, Sibiu, 2011.
Vasile Aaron, Patima și moartea Domnului, Prefață de Ioan Chindriș, ediție îngrijită și studiu introductiv de Liliana Maria Popa, Ioan-Nicolae Popa, Editura Infoart Media, Sibiu, 2012.
Vasile Aaron, Scrieri antume, ediție îngrijită și studiu introductiv de Liliana Maria Popa, Ioan-Nicolae Popa, Editura CURS, Cluj-Napoca, 2013.

Ultimele...

 

Ion D. Sîrbu (volum îngrijit de Toma Velici)
Ultimele...
Editura Măiastra, 2021


(foto copertă: Mihai Barbu)

Citiți un prim fragment din această carte.
Citiți o cronică a acestei cărți.

*****
Fragment

Contextualizare:

Interviul ce urmează a fost solicitat de Ion Jianu, pentru revista Ramuri (Craiova); Ion D. Sîrbu l-a scris între "26 Ian[uarie] - 6 Febr[uarie] 1989", "eu punându-mi singur si întrebările reporterului".

La 12 februarie, I. Jianu, informator al Securității, îi "predă" lt-col. Bogoslov Nicolae o copie a dactilogramei interviului, însoțită de o "notă explicativă" (patru pagini).

Prin strădania lui Marin Sorescu, câteva fragmente din prima parte a textului, dur cenzurate, au apărut sub titlul Când povestesc din ale vieții valuri..., împreună cu o scrisoare de recomandare a lui Blaga (facsimil) către George Oprescu ("Cluj, 3 Mai 1954").

La 2 martie 1989, Ion D. Sîrbu notează, în Caietul intitulat De pe patul de spital: "Terminat un lung interviu despre Blaga. Pentru Ramuri, două numere succesive. Dar din prima parte, 15 pagini, s-au aprobat 8, și acestea corectate, tăiate, amputate." Xeroxat în zece exemplare, la 8 februarie 1989, de semnatarul acestor rânduri, interviul "a circulat", după cum se poate constata și din corespondența lui Ion D. Sîrbu, pe la prieteni și în redacții. Integral, a fost tipărit, pentru prima dată, în revista "Solstițiu", Petroșani, nr. 1-10, 1990.

(Toma Velici)

*

"Eu l-am văzut pe Blaga plângând"

("... dar ce are să spună Limba Română?"...)

(auto-interviu de I.D. Sîrbu) - prima parte

[...]
 
Am mai spus-o și o repet. [...] Lucian Blaga reprezintă pentru mine (și pentru întreaga generație transilvană din care fac parte) "meșter-grinda" conștiinței noastre cărturărești - iar Tata, minerul Ion Sîrbu, pentru mine numai, ar fi piatra de la temelia condiției mele umane... Iată, aici, în mapa asta, am adunat toate acele fișe, note, documente și scrisori care m-ar putea ajuta - dacă timpul ar mai avea răbdare - să scriu o carte de amintiri vesele pe care aș intitula-o așa: De ce și de cine râdeam cu Lucian Blaga... Nu am fost cel mai strălucit student al său, aș putea enumera aici cel puțin cinci colegi care, ca talent, spirit, speranțe, erau mult mai avantajați decât am fost eu. Fiindcă, din cei patru ani de facultate și doi ani de doctorat, eu am petrecut pe front, în linia întâi, ca sergent (gradul de ofițer mi-a fost luat, deoarece eram considerat a fi un "student bolșevic"), în total 1.001 zile (și nopți). Am fost rănit, am căzut prizonier, am evadat, am dezertat de două ori. Examenele însă mi le dădeam regulat - scriam, publicam, făceam scandal. Eram foarte tânăr, foarte sănătos, înzestrat cu o putere excepțională de muncă și răbdare.

[...]

Culoarea fricii se schimbă după fiecare deceniu. Eu mă refer acum la anii imediat de după război. Aerul era compus din oxigen, azot și frică, apa era alcătuită din hidrogen, oxigen și frică. Nu frica e esențială - ci modul în care reușești să o depășești sau să o învingi. O frică prelungită, cu timpul, se transformă în suspiciune permanentă, la cei care înfricau, și în ipocrizie și prefacere permanentă la cei înfricoșați...

[...] Când m-am reîntors la Cluj (în Clujul visat!), în 1946, toamna, după acel aproape un an de studiu intensiv la Petrila, pe Lucian Blaga nu l-am putut găsi. Lumea vorbea vrute și nevrute, ba că fugise în străinătate, ba că fusese arestat. Într-o seară, doamna Cornelia m-a căutat la Institutul de Istorie (unde ocupam o cămăruță în fostul Seminar de Istoria Artelor) și, foarte misterios, conducându-mă pe străzi laterale, mă introduse (pe poarta din spate) în Clinica Medicală II (Goia). Acolo, într-o cameră ascunsă, din fundul Secției de balneologie, l-am zărit pe Blaga. Era palid, nebărbierit. (Niciodată nu l-am surprins într-o postură neglijentă, era un Herr Professor și un diplomat, avea trei costume de haine englezești, absolut asemănătoare, impecabile chiar și după 20 de ani de la cumpărarea lor.) Deci, Blaga era acum foarte palid, abia putea să vorbească. Tremura de frică. "Gary, mi-a spus, te-am chemat ca să afli de ce sunt aici. Bolnav de uremie. Nu am uremie, dar mi s-a propus, de sus de tot, să accept să fiu președintele unui nou partid politic: P.N.P. (Partidul Național Popular). Eu, toată viața mea, am refuzat să fac politică. Știu ce pot, știu și ce nu pot. Eu am adunat pietre pentru templul meu filosofic: vocația mea este Filosofia și Literatura. L-am refuzat pe Carol II, părăsind diplomația. Am refuzat legionarii, am refuzat și pe Antonescu. Cum să accept acum să mă mut din Catedrala sistemului meu ca să ajung să semnez afișe electorale într-un cort militar rusesc... Am refuzat! Dar sunt foarte amenințat, mi-e frică, mi-e frică să nu fiu ucis. Dacă pățesc ceva, tu ești martor că nu am murit de uremie. Ci de altceva..."

Cam așa ceva mi-a spus Blaga. Din zbor, am reținut două nume grele: Ana Pauker, Miron Constantinescu... Blaga a mai lipsit circa o lună de zile după această întâlnire. Am încercat să-l văd, mi-a fost cu neputință. (Doctorii îl mutau din secție în secție.)

Apoi, într-o frumoasă zi, l-am întâlnit la intrarea în Universitate. Era slăbit, dar acum părea fericit, sănătos, ochii îi străluceau de o bucurie copilărească de parcă ar fi săvârșit o foarte reușită păcăleală sau șotie. Îmi șopti, râzând: "Am scăpat, sunt liber. Închipuiește-ți, Călinescu s-a oferit voluntar să fie președintele acelui partid, P.N.P." După această pățanie, s-a instaurat în cercul nostru o vorbă: "Cu frica pe spaimă călcând - cu moartea pe moarte, povestind."

[...]

Primisem ordin - eram acum asistentul lui Liviu Rusu (pregăteam doctoratul la Blaga) - să afișăm o lozincă în fața bibliotecii seminarului. Eu am scris și am afișat următoarea lozincă: "Patria poate să-mi ceară să mor pentru ea, nu are dreptul să-mi ceară să mint!" Trebuia acum să scriu dedesubt numele autorului: Montesquieu. Liviu Rusu, Blaga, Auger și D.D. Roșca au citit lozinca, le-a plăcut, dar m-au sfătuit să scriu, dedesubt, nu Montesquieu, ci... Maxim Gorki. Am scris așa cum m-au sfătuit profesorii mei. În drum spre casă, urcând noi Dealul Feleacului împreună, Blaga, foarte tăcut, foarte îngândurat, oftând, mi-a spus așa: "Nu trebuia să accepți să schimbi numele lui Montesquieu!" "Bine, dar dumneavoastră m-ați sfătuit!?"... A tăcut, a tăcut vreme de câteva sute de metri. Apoi, rar, cu lungi pauze, mi-a povestit următoarea întâmplare: "La orele 12, Ion Breazu, decanul, ne-a convocat la decanat. Pe mine, pe D. Popovici, pe Liviu Rusu și pe D.D. Roșca. A închis ușa capitonată și ne-a spus că a primit ordin ca noi să citim împreună, tare, articolul de fond din Scânteia. Eram cinci profesori bătrâni, nemembri de partid, ne cunoșteam de o viață. Și... și... după o oră de tăcere totală, unul dintre noi a spus: «Dacă tot ne-am adunat, ce-ar fi să citim acel articol.» Și l-am citit, dragă Gary..."

[...]

Blaga era Blaga, credea orbește în opera sa, era o inteligență creatoare cu totul ieșită din comun. Dar, fiind un supercărturar european (el ne-a deschis ochii spre culturile africane, asiatice, magice, primitive etc.), se găsea total dezarmat în fața unor oportuniști dogmatici, care îl chinuiau, amenințându-l, amăgindu-l, ducând cu el un război al nervilor de care, când îmi aduc aminte, mi se face rău.

[...]

În anul 1947, la o ședință solemnă a tuturor cadrelor universitare (se trasau sarcini în vederea aniversării a 100 de ani de la Revoluția din 1848), un coleg al meu (nomina odiosa), pe atunci directorul politic al Universității, după ce a obținut angajamentele profesorilor care erau adunați în altă sală, se adresă nouă, celor circa 40 de asistenți, conferențiari, șefi de lucrări. Și începu cu cei de la Filosofie. Lui Ovidiu Drimba i-a trasat sarcina să scrie un articol contra profesorului Speranția, șeful Catedrei de Filosofia Dreptului. Dar nu un articol de critică filosofică, ci unul prin care să fie desființat și compromis omul Speranția. Mitul Speranția. Drimba a acceptat. Și a și scris acest articol, publicat în Lupta Ardealului. (Deși Drimba, fiu de învățător sărac din Tinca, Bihor, fusese mult ajutat de familia Speranția, locuise chiar în casa acestuia, ca prieten al fiului lor, viitorul doctor Dorin Speranția)...

După Drimba, a urmat conferențiarul Dumitru Isac, pe care, după cedarea Bucovinei, D.D. Roșca l-a adus de la Cernăuți, numindu-l la Catedra lui de Istoria filosofiei. Lui Isac i s-a cerut să scrie un articol defăimător despre... D.D. Roșca. Isac a acceptat, dar de scris nu știu să fi scris acest articol. Știu atât că a fost numit mai târziu în locul lui D.D., căruia i s-a oferit un curs de pedagogie pentru pionieri. Și mai știu că D.D. a refuzat să-i mai întindă mâna.

Am urmat eu. Redau din memorie (din cei circa 40 de colegi care au participat la această istorică ședință mai trăiesc, sper, peste jumătate. Mulți din ei au făcut strălucite cariere universitare, au ajuns chiar academicieni. Așa încât afirmațiile mele se pot verifica). Directorul de studii, cunoscându-mi și firea și dosarul și relațiile ce le aveam cu Blaga, fiind eu și asistentul, la Catedra de Estetică, al lui Liviu Rusu, mi-a spus cam așa:
"Dumneata, tovarășe Sîrbu, vei scrie un articol contra lui Lucian Blaga. Un articol tare, dărâmător..."
Am încercat să scap prin tangentă: "Pot să scriu nu unul, ci o sută de articole despre sistemul lui Blaga. Pot chiar să-i critic anumite poziții, dar..."
Iar el m-a contrat: "Nu ne interesează acum sistemul lui filosofic. Noi îți cerem un articol prin care să-l demaști, să-l compromiți ca om, ca bărbat, ca cetățean..."
"Cum?" - am întrebat eu fierbând.
"De pildă, poți să afirmi că face baie gol, împreună cu fiica sa nubilă..."
Mă apropiam de explozie și el vedea asta. Mă bâlbâiam: "Cum să fac așa ceva? Blaga mă iubește, Blaga m-a ajutat, îi datorez enorm..."
Îmi sări în ajutor: "Te înțeleg. Dacă nu vrei să scrii despre Blaga, nu ai decât să scrii despre Liviu Rusu. Și el are fete!"
După aceste cuvinte, am țipat: "Refuz! Refuz categoric!", și am ieșit din bancă.
"Atitudinea dumitale, tovarășe Sîrbu, nu este marxistă!", strigă bietul inchizitor.
"Poate că nu este marxistă, am strigat și eu, dar este în orice caz morală!"
Și am ieșit trântind foarte tare ușa.
(În dosarul meu a apărut formula: "A afirmat că marxismul nu este moral!")
[...]
Blaga mi-a spus: "Trebuia să accepți, Gary. Ai trântit ușa carierei tale universitare."
I-am spus: "Și dacă aș fi acceptat, cum m-aș mai fi uitat în ochii d-voastră? Sau în ochii Tatălui meu?"
[...]
După 10 ani, prin 1957, eram redactor la revista Teatrul, l-am întâlnit [pe acel director politic, n.m.] întâmplător. (Era după câțiva ani de pușcărie - eu eram înaintea câtorva ani, tot de pușcărie.) Mi-a plâns pe umăr, mărturisindu-mi că a trecut, cu arme și bagaje, de partea lui Hegel. L-am înțeles, îmi era milă de el. Călăul este și el o victimă, nu-i așa?

[...]

Apuc firul acesta, desfac un ghem și mă întorc iar în Sibiu, într-o zi însorită a primăverii anului 1946. Eram vreo cinci tineri scriitori, profesori, proaspeți licențiați, fie în Litere, fie în Filosofie. Discutam, ne certam, judecam pe cei mari, cu acea antropofagică poftă pe care o au tinerele talente de a-i desființa și mânca de vii pe cei din generațiile mai vârstnice. Lui Blaga îi apăruse ultimul volum din trilogia sa. L-am zărit de departe, era senin, mulțumit și luminos. Înalt și adânc. S-a oprit în grupul nostru. Îi eram cu toții studenți și ucenici. Atunci, unul dintre noi cinci (nu îndrăznesc să-mi aduc aminte care; poate că am fost chiar eu, nu sunt sigur), cu acea barbară cruzime și inconștiență a tinereții, i-a spus următoarele:
"Domnule Profesor, chiar acum discutam despre Catedrala d-voastră. Sistemul e închegat, are toate articulațiile: metafizică, epistemologie, axiologie, ontologie, estetică, filosofia artelor, psihologie abisală... Un singur, dar important etaj lipsește. Nu aveți în sistemul d-voastră o Ethică. Sau măcar un cod moral..." Blaga a pălit, n-a zis niciun cuvânt, s-a întors și a plecat. Nouă ne-a părut rău -dar pe urmă am uitat totul, fierbeam de elan vital și de planuri viitoare...

Au trecut astfel câțiva ani grei. În ziua de 28 decembrie 1949 (eu așa îmi amintesc, poate greșesc data), a apărut la avizierul Facultății de Filosofie un mic anunț, prin care se comunica desfacerea contractului de muncă pentru următoarele cadre didactice: Lucian Blaga, D.D. Roșca, Liviu Rusu și asistentul acestuia, Ion D. Sîrbu... Ne așteptam de un an la acest eveniment, totuși, urcând Feleacul alături de acești iubiți dascăli ai mei, îi simțeam copleșiți, dărâmați. Eu singur fierbeam, vociferând revoltat. Ei tăceau. Când am ajuns sus, acolo unde începe strada Văcărescu, la întrebarea mea: "Și, acum ce facem?", Blaga, deodată, cuprins de o furie vânătă, mă prinse de revere și îmi strigă în față: "Acum, dragă Gary, vom scrie fiecare tratatul nostru de Ethică."

[...]

După 1952, eu ajunsesem profesor la Liceul nr. 2, pe strada 1 Mai, aproape de Barițiu și de Teatrul Maghiar. De 2-3 ori pe săptămână îl vizitam pe Blaga, la Biblioteca Academiei. Mă punea să cer, de la Biblioteca Universității (la parter), volumul său de Poezii, apărut la Fundații. Completam fișa și așteptam. Blaga stătea în spatele meu. Și aprodul și bibliotecarul îl cunoșteau. Mergeau cu fișa de cerere direct la directorul Bibliotecii. Acesta își scria, cu mânie, refuzul său. Blaga aduna aceste refuzuri, lună după lună, an după an. "De ce?", am întrebat. "Sunt foarte instructive, îmi răspundea el. Mă încurajează. Istoria lucrează încet, dar sigur, în favoarea cărților mele. Constat că refuzurile - astea mi le spunea prin 1954 - devin din ce în ce mai politicoase și mai jenante"...

Moartea lui Stalin a reprezentat o cumplită tulburare a apelor ideologice. Multe conștiințe s-au întors pe dos, multe gânduri s-au răzgândit. Dar prin anii aceia de cumpănă și întorsură, traversam, cu Blaga, pe jos, jumătate din oraș. De la Bibliotecă - unde își făcea norma- până sus, în capătul lui Andrei Mureșanu, unde locuia (Martinuzzi, 14). Mergea cu capul în pământ, cu mâinile la spate, tăcând ca un înțelept oriental. Când avea, ronțăia boabe de cafea prăjită. (Acesta a fost singurul "viciu" pe care i l-am descoperit.) Pe parcursul acestui drum, prin centrul Clujului, eu îi număram poeții tineri, universitarii tineri, criticii tineri (și mai vârstnici) care, văzându-l de departe, treceau discret pe celălalt trotuar. De frică, din jenă, din minus respect - nu are importanță. Blaga zâmbea amar, dar vesel: "Toți acești începători, îmi spunea, când se vor coace, vor simți nevoia să se laude că mi-au fost contemporani." "Nu cred, îi răspundeam, există pete pe conștiință ce nu se pot șterge!" "Ba da, află de la mine că orice rahat, după ce se usucă, are dreptul să își scrie neapărat memoriile sale de trandafir..."

[...]

Există doi Baconsky, opuși dialectic-antagonist. Unul este cel căruia revista Manuscriptum îi dedică un număr pe deplin meritat - și un alt Baconsky - student în drept și publicist - și mai ales poet ultra-jdanovist și hiper-proletcultist, din anii 1945-1955. Craiovean prin adopțiune fiind, mă consider totuși prieten cu generația Aurel Rău, Gurghianu, Felea etc. Cunosc suficientă Istorie și Psihologie pentru a înțelege că, în tinerețe, avem cu toții dreptul de a exagera și greși. Dar, fiindcă în această convorbire a noastră ne amintim de Blaga, sunt obligat să fiu magis amica veritas, tocmai fiindcă cel mai mare bine pe care îl putem face față de cei morți este să spunem acum tot adevărul despre ei. De mortuis nihil nisi... veritas. Baconsky, indirect, mi-a salvat viața în 1977, la cutremur. Eu nu-l mai întâlnisem din 1955, în subconștientul meu, rănit de moarte, exista totuși imaginea lui cinică din anii în care m-am ciocnit nu o dată de trufia lui parvenită, pusă pe rapidă, aristocratică, cu orice preț, căpătuială materială. Baconsky mă detesta, eu îl uram în numele luptei de clasă (în care credeam) și de pe pozițiile clasei muncitoare, sărace, dar cinstite. Greșeam amândoi. Dar Baconsky mă denunța în scris, mă pâra de fiecare dată la cadre, că sunt cosmopolit, că citesc numai nemțește, că am rămas admiratorul lui Blaga. Eram un biet dascăl de liceu, din cauza lui, în fiecare an, eu abia în decembrie îmi primeam dreptul la catedră. Eugen Todoran, Radu Enescu, Cornel Regman cunosc de aproape aceste necazuri ale mele. Fiindcă ținusem o conferință cu titlul Dostoievski, un profet al sufletului rusesc - a aranjat să fiu dat afară din A.R.L.U.S. Sunt singurul intelectual român dat afară dintr-o Asociație de prietenie și cultură. La ceremonialul respectiv, alături de Ovidiu Drimba (cu care am rămas bun prieten) asistau și profesorii Benetato și Nana. De la ei știu de unde mi se trăgeau toate ponoasele. (Nana era fiul învățătorului meu din Petrila.) Cu ocazia asta, Baconsky (care era ușor fugit din Basarabia) m-a arătat cu degetul și a strigat: "Nu întâmplător îl cheamă Sîrbu!" (Aluzie la proaspătul călău - Tito al acelor ani.) [...] Deci, nu-l mai văzusem din 1955, cunoșteam foarte bine schimbarea sa la față, recunoșteam locul de frunte pe care - de astă dată, pe merit - îl ocupa în literatura română. Îl citeam - și-l admiram. Admiram mai ales ce spunea el acum despre Lucian Blaga. Trecutul era mort, în fața istoriei deveniserăm confrați și colegi de breaslă. Trecusem printr-o școală grea și, deși îmi lipseau, ca și lui Adrian Marino, cam 15 ani din inventar, învățasem să uit, să iau oamenii așa cum sunt și nu așa cum ar fi trebuit să fie. Totuși, în ziua de 3 martie 1977, la orele 12, când l-am zărit pe un foarte lat trotuar de pe Bulevardul Bălcescu, la numai zece metri de mine, am reacționat ca un pensionar idiot, senil și încă jignit. Baconsky, strălucitor, luminos, venea spre mine zâmbind cu dragoste, cu mâinile desfăcute pentru o îmbrățișare. Nu am avut timp să gândesc, să-mi gândesc replica sau fireasca reacție. Și l-am ocolit. Dar, după numai o oră de remușcări, am ajuns într-un așa hal de scârbă față de mine însumi, încât îmi venea să mă pălmuiesc, să mă scuip singur.

Venisem pentru mai multe zile la București (Editură, Fond, Direcția Teatrelor, Radio etc.), deodată mi-am anulat toate întâlnirile, m-am dus la hotel și luându-mi în grabă bagajul, am plecat la gară, unde am reușit să prind Rapidul de la orele 14, cu care m-am întors acasă, la Craiova. A doua zi, seara, a avut loc acel cumplit cutremur. Hotelul la care trăgeam de 10 ani, Victoria, de lângă CEC, s-a făcut praf și pulbere... Acasă, cutremurat de nenorocirile cutremurului (și la Craiova am fost aproape de atotprăbușire), mi-am amintit de motivul inconștient, pentru care îi ocolisem, de fapt, îmbrățișarea. Tot Blaga...

[...] în iarna anului 1953 a avut loc o întâlnire cu Baconsky, pe care nu o pot nici uita și nici înțelege. De aceea o și povestesc acum. Nu pentru mine, nici pentru prietenii mei din Cluj, ci pentru generațiile următoare. Ca să ia aminte și să mediteze. Deci: urcam cu Blaga pe panta ușoară ce duce spre Biblioteca Universității. Deodată, pe partea opusă a străzii, am zărit un grup de scriitori. În frunte, venea Veronica Porumbacu, după ea, Mihai Beniuc, însoțiți de un grup de circa 4-5 poeți tineri, locali. (Mai târziu, am aflat că fuseseră să-i facă o vizită poetului Emil Isac, care era suferind. A și murit după câteva luni.) Blaga i-a zărit și el, avea ochi excelenți. A pus capul în pământ și s-a făcut că nu-i observă. Mi se părea de-a dreptul absurd și suprarealist totul. Grupul trecea la numai 10-15 metri de noi, pe celălalt trotuar, în dreptul Institutului de Istorie. Și totuși, nimeni, nici măcar Beniuc (cu care fusese prieten atâția ani), nu a schițat cel mai mic gest de salut sau recunoaștere. Baconsky singur s-a desprins din grup și ne-a făcut - el, fiul de popă, marele amator de mobilă aristocratică - gestul acela țigănesc, scabros, din cot... Am rămas stupefiat. Blaga înverzise. Nu și-a revenit nici când ne-am despărțit. Atâta mi-a spus: "Am să-l trăsnesc!"

 

Ion D. Sîrbu (volum îngrijit de Toma Velici)
Ultimele...
Editura Măiastra, 2021


(foto copertă: Mihai Barbu)

Citiți un prim fragment din această carte.
Citiți o cronică a acestei cărți.

*****

Citiți prima parte a acestui interviu aici.

Fragment

Contextualizare:

Interviul ce urmează a fost solicitat de Ion Jianu, pentru revista Ramuri (Craiova); Ion D. Sîrbu l-a scris între "26 Ian[uarie] - 6 Febr[uarie] 1989", "eu punându-mi singur si întrebările reporterului".

La 12 februarie, I. Jianu, informator al Securității, îi "predă" lt-col. Bogoslov Nicolae o copie a dactilogramei interviului, însoțită de o "notă explicativă" (patru pagini).

Prin strădania lui Marin Sorescu, câteva fragmente din prima parte a textului, dur cenzurate, au apărut sub titlul Când povestesc din ale vieții valuri..., împreună cu o scrisoare de recomandare a lui Blaga (facsimil) către George Oprescu ("Cluj, 3 Mai 1954").

La 2 martie 1989, Ion D. Sîrbu notează, în Caietul intitulat De pe patul de spital: "Terminat un lung interviu despre Blaga. Pentru Ramuri, două numere succesive. Dar din prima parte, 15 pagini, s-au aprobat 8, și acestea corectate, tăiate, amputate." Xeroxat în zece exemplare, la 8 februarie 1989, de semnatarul acestor rânduri, interviul "a circulat", după cum se poate constata și din corespondența lui Ion D. Sîrbu, pe la prieteni și în redacții. Integral, a fost tipărit, pentru prima dată, în revista "Solstițiu", Petroșani, nr. 1-10, 1990.

(Toma Velici)

*

"Eu l-am văzut pe Blaga plângând"

("... dar ce are să spună Limba Română?"...)

(auto-interviu de I.D. Sîrbu) - partea a II-a

[...]

Faza aceasta a vieții lui Baconsky (și nu numai a vieții sale) s-a consumat, în mare parte, sub semnul unei imposturi cinice, oportuniste. Scria denunțuri și pâre, cu talent și plăcere. Eu îmi vindeam la talcioc cărțile din bibliotecă, pentru a putea să-mi cumpăr două pături militare rusești, din care să-mi pot face un palton. Sora mea, contabilă la Mina Petrila, "delapida" câteva cartele "A", de muncă grea: erau "sufletele minerilor morți", cu aceste cartele am micșorat puțin sărăcia casei Blaga și Liviu Rusu. Aveam, ca profesor, 500 de lei pe lună. Blaga avea 600 de lei, fiind ajutor de bibliotecar. În această perioadă cumplită (devenisem donator de sânge voluntar, primeam, pentru 200 grame de sânge, 50 de lei și 1 kg de carne), Baconsky, pentru un singur poem (despre chiaburi, CEC, odă lăptarului meu), încasa între 3.000-5.000 lei. Căuta mobilă și covoare de preț, achiziționa, de la fostele case mari, tablouri rare, blănuri, perle veritabile... Dar nu asta contează. Ci soarta în prezent a ceea ce scria el pe atunci și ce scria Blaga (și chiar Ion D. Sîrbu). Mă uit în biblioteca mea și zăresc excelenta bibliografie a prietenului și colegului meu de facultate, Vatamaniuc, despre Lucian Blaga (8.500 de titluri și referințe privind opera și personalitatea lui Blaga). Enorm! Majoritatea acestor creații au fost scrise în anii în care el era considerat un fel de lepros al urbei... În schimb, peste 90% din volumele și volumașele de poezie și proză ale acelor foarte jdanoviști ani, astăzi sunt cu jenă negate și măturate sub covor nu numai de autorii lor, dar chiar de critică și de istoria literaturii. În anii aceia, în etica ce o trăiam, au apărut două principii blagiene: "De mine, nimănui, niciodată, nu i-a fost frică!" și "Tot ce am scris pot arăta și publica oricând, oriunde, de nimic nu mi-e rușine și nu mă leapăd!"

[...]

Eram foarte bun prieten cu Romul Ladea, sculptorul. Fusese și el dat afară din Institut, trăia la 15 km de Cluj, în comuna Suceag, unde avea un atelier, fiind întreținut din ceea ce câștiga, muncind ca o roabă, această năzdrăvană, tăcută, foarte sensibilă, originală și fină pictoriță (cu totul, pe nedrept, uitată), care era Lucia Piso. (Nu vreau să mor înainte de a povesti clujenilor de astăzi ce mari au fost, în perioada lor săracă, acești doi artiști: sculptorul Romul Ladea și pictorița Lucia Piso.) Ei bine, sub semnul acelei încrederi în viitor și valoare, eu l-am îndemnat pe Ladea să facă, din timp, busturile (statuile) unor scriitori marginalizați. L-am dus, peste dealuri, drum de două ore, pe Blaga, în mai multe rânduri. M-am dus cu Ladea la duhovnicul meu literar, la Agârbiceanu (pe ai cărui umeri plângeam când eram foarte nefericit), am condus la Suceag întreaga Școală Ardeleană pe atunci: Breazu, Liviu Rusu, Muslea și alții. Statuile lui Ladea împodobesc astăzi Clujul cultural.

[...]

Eu am dus această scrisoare [a lui Blaga, 1953, n.m.] la Ion Chinezu. Cu acesta am fost, mai întâi, la Tudor Vianu - și apoi am cerut audiență la Mihai Beniuc. Notez: eu i-am fost student la Psihologie, asistentului Mihai Beniuc. Tot ce știu despre inteligența peștilor, șoarecilor, șobolanilor și maimuțelor, îi datorez lui. Am fost și "colegi" în redacția ziarului Oara (condus, pe atunci, de nedespărțitul său prieten, filosoful Grigore Popa). Student în anul I fiind (în 1941), ajutat și îndrumat de Tiberiu Rebreanu (fratele lui Liviu Rebreanu), scriam vitejește despre clasa muncitoare, despre uriașa grevă antifascistă a minerilor din aprilie 1941. [...] Ne-a primit în somptuosul său cabinet. Și ne-a ținut în picioare. Ion Chinezu fusese redactorul-șef al revistei Gând Românesc, din Cluj, el l-a lansat pe tânărul poet începător, Mihai Beniuc. Cum zic, ne-a ținut în picioare, nu ne-a lăsat să vorbim. Se zvârcolea, urla cuprins de furie: "Nimic pentru Blaga, nu știe nemțește, nu are talent, am angajat alți traducători pentru Faust..." [...] de când e lumea, breasla asta a literaților și-a avut întotdeauna și jungla sa ascunsă. Totuși, în viața mea nu am putut să asist la o mai totală, desființătoare, ucigătoare ură cum am văzut atunci, eu și regretatul, blândul și înțeleptul cărturar Ion Chinezu. Ni se părea cu atât mai surprinzătoare atitudinea lui Beniuc, cu cât - și noi, dar și Beniuc - știam cât de multe servicii i-a făcut Blaga în timpul războiului.

[Blaga] a tăcut. A scris câteva scrisori. După câte am aflat, Beniuc angajase pe Lillin si pe Arghezi pentru o traducere a lui Faust. Și încă pe cineva, al cărui nume îmi scapă. Cu toate acestea, Tudor Vianu (marele binefăcător al profesorilor clujeni marginalizați) a fost acela care a reușit să-l liniștească, stingând incendiul acestei furii. Blaga a primit contractul, lucra acum de zor la finalul părții a doua... Într-o zi, când era deosebit de bine dispus, de față fiind bibliotecarul D. Pătruțiu, doctorul Iubu și profesorul Mușlea, în "camera lui Faust" (camera medievală de lucru de la Biblioteca Academiei), la întrebarea mea: "Totuși, ce i-ați făcut, domnule Profesor, lui Beniuc de vă urăște atât?", Blaga, mustăcind, ne înșiră, ca pe ață, patru binecuvântate motive. "Eu sunt de vină, ne spune. L-am jignit fără să vreau. Prima oară, în 1944, când i-am spus: «Frate Mihai, vei fi fiind cel mai mare poet comunist, totuși eu, Lucian Blaga, sunt primul poet român care a apărut publicat - nici eu nu știu cum - într-o antologie internaționalistă a poeților comuniști, la Moscova, 1938, cu poezia Veniți după mine, tovarăși!» A doua oară, iar l-am supărat, când, el, plecând la Moscova, ca atașat cultural, i-am spus în glumă: «De la Hamburg, dragă Mihai, te-ai întors cu o teză despre inteligența peștilor superiori din India. Acum, sperăm, de la Moscova te vei întoarce cu o teză despre inteligența balenelor superioare...» A treia oară - când l-am supărat tare de tot - a fost când i-am povestit despre felul în care ursul grizzly își înfige gheara la cea mai mare înălțime a forței sale... Iar ultima, involuntară «jignire», pe care crede el că i-aș fi adus-o, e în legătură cu un cerc de cocoane. Am făcut gafa de a-i cita un vers arhicunoscut: «Pe unde mă-ntorc, pe unde mă duc, / Lumea vuiește, șoptește: / Acesta-i poetul Mihai Beniuc, / Știe șase limbi și rusește...» Dar eu l-am corectat nițeluș, spunând: «Acesta-i poetul Mihai Beniuc,/ Știe șase limbi! Dar rusește...» Beniuc e un revoluționar!" "Doar în poezie, am zis eu. A făcut să rimeze «Ruj cu Cluj»."

[...]

Reproduc acum, din memorie, diagnosticul lui Ion Chinezu, care îl cunoștea foarte bine.

"Beniuc, mi-a spus el după acea penibilă audiență a noastră, nu mai e cel care fusese în tinerețe. Gloria, funcția și puterea i s-au urcat la cap. Se crede buricul pământului, e sincer convins că poezia lui va întoarce pe dos lirica universală. De fapt, suferă inconștient de un complex Blaga. Care nu e decât reflexul propriului său complex de inferioritate și vinovăție. Inferioritate, din cauza relelor micimii staturii și talentului său, și vinovăție, din cauza relelor inconștiente pe care le făcea Limbii și Literaturii Române. De-acum, profetiza Ion Chinezu, te asigur, va scrie din ce în ce mai mult și din ce în ce mai confuz și minor..."

Nu vreau să mă gândesc la ce a simțit Blaga citind, în 1959, acel roman Pe muche de cuțit, în care Beniuc își bătea joc de tatăl lui Blaga, preotul Isidor Blaga din Lancrăm. Dar mi-l pot imagina. În anul 1947, un fost coleg - nu spun cine, persoană importantă! - a afirmat undeva că tatăl meu a fost spărgător de grevă. Eu l-am invitat politicos la poarta cimitirului și acolo l-am bătut măr. Minerește. După care bătaie, am rămas foarte buni prieteni. Dar eu aveam, pe atunci, 28 de ani, pe când Blaga, când a citit romanul lui Beniuc, avea 64 de ani și - după cum reiese din memoriul său, publicat de Mircea Zaciu, își cam simțea sfârșitul.

Eu l-am văzut pe Blaga plângând. Fără lacrimi, fără cuvinte, rezemat de contrafortul Bisericii Reformate. "Toți mă veți uita, opera mea va pieri, voi muri singur, ca un câine!" - îmi spunea în ziua de 28 aprilie 1956, ultima oară când l-am văzut. (Îl visez, nu pierd nicio ocazie de a-l evoca, este Zeul protector al singurătății mele.) Nu e ușor să mi-l închipui: singur, cu toți studenții săi plecați foarte departe, cu doctorul Iubu dispărut fără urmă, cu Dorli, căsătorită în București cu șeful Catedrei de Materialism dialectic... Și, în librării, romanul acesta, care îi murdărea satul și memoria casei sale părintești. Fiindcă nu era vorba de un atac la adresa persoanei sale, ci la Ființa sa. La spațiul ființei sale spirituale... Dar nu am dreptul să-l judec pe scriitorul Beniuc. Să-l judece posteritatea, cerul valorilor, sufletul satului Sebiș... Am dorit, nu o dată, să merg la el și să încerc o convorbire prietenească. Ca între doi dascăli ardeleni, având acum mintea românului cea de pe urmă. Nu am putut. L-am văzut la o înmormântare, era foarte speriat. L-am văzut apoi la Casa Scriitorilor, singur, plângând în pahar. "Eu pentru voi m-am jertfit, spunea, habar nu aveți cât de mult v-am iubit. În felul meu." (Weltgeschichte ist Weltgerichte / Istoria lumii este judecata lumii (germ.), gândeam, citându-l pe Hegel, dar și Heimatgeschichte ist Heimatgerichte / Istoria patriei este justiția patriei (germ.).)

[...]

Începând din anii războiului, s-a făcut mult uz și abuz cu acest termen, "spațiul mioritic". Blaga era un filosof dublat de poet (sau invers), ori de câte ori avea nevoie de un termen plasticizant, inventa o metaforă. Pentru spațiul și destinul nostru valah, i-a picat sub condei această frumoasă metaforă, revelatorie în felul ei, "spațiul mioritic". Folosită cuminte în cadrul categoriilor abisale ale filosofiei stilului, această idee rămâne utilă și perfect integrată în sistem. Dar, preluat de gazetari, demagogi, profesori și tribuni naționaliști, termenul se falsifică, devine altceva, devine exact contrarul lui...

Să povestesc încă o întâmplare. Prin anii 1942-43, împreună cu Radu Stanca, Ion Oana, Deliu Petroiu, am asistat la un curs al acestui mare și neînțeles cărturar, pedagog și luptător pe baricade, care a fost bunul meu profesor, Onisifor Ghibu. Cursul său, fiind frecventat de foarte mulți studenți (pedagogia era obligatorie pentru multe facultăți), se ținea în sala mare a Facultății de Drept. (Din clădirea nouă a Liceului 'Domnița Ileana', în care era adăpostită Universitatea, refugiată din Cluj). Ghibu - știindu-ne emuli ai lui Blaga și ai spațiului său mioritic - începu, ex cathedra, să critice abuzul cu acest mit al baladei Miorița. "Nimeni nu contestă, zicea Onisifor, frumusețea excepțională a acestei vechi creații populare, tipic românești. Dar transformarea ei în mit și emblemă națională mi se pare o tristă exagerare. În fond, în această baladă, doi români, proști și răi, nu fac decât să-l ucidă pe fratele lor, numai fiindcă «are oi mai multe, mândre și cornute». Mama, care e Istoria, e mințită. I se vorbește de o nuntă. Iar biata victimă, în loc să se apere, în loc să pună mâna pe ciomag, acceptă pasiv destinul său, așteptând moartea ca pe o ușurare. Asta ne trebuie nouă acum? Acum că..." Noi, tinerii, categorici și revoltați, am trântit capacele de la băncile noastre și am ieșit ostentativ de la cursul lui Ghibu, trântind ușa. Ne-am dus glonț, bineînțeles, la Blaga, povestindu-i ce s-a întâmplat, lăudându-ne cu vitejia noastră. Blaga s-a întristat. A tăcut, a tăcut, apoi ne-a zis doar atât: "Să știți că are și Ghibu dreptate!"... Prin anii 1954-55, Blaga începu să facă diferite drumuri misterioase spre satul său natal. Dar și spre alte sate (Valea Drăganului, de pildă, unde doctorul Mihai Iubu i-a ridicat o casă tipic moțească). Traducea Nathan der Weise, de Lessing și lua drumul spre Lancrăm. Singur. Într-o zi, mi-a spus: "Nu pot să uit adevărul lui Ghibu. Tot mai mult mă conving că balada asta, Miorița, nu este decât un arhaic corind funebru, o ascunsă, criptică, profeție despre moartea satului românesc. Doi români, răi și proști, omoară pe al treilea - care nu se apără, care nu se mai poate apăra. Veșnicia s-a născut la sat, dar moare odată cu acel cioban pasiv, odată cu satul românesc. A lumii mireasă are astăzi alt nume, dealul urcat de noi a fost teribil de scurt, iar valea asta, în care am intrat, nu se mai termină niciodată. Spațiul mioritic trebuie rescris!"

[...]

Blaga și Agârbiceanu

Nu cred că se vizitau. Nu era nevoie. Nu cred că-și vorbeau prea des: nici munții nu comunică între ei. Orice scriitor, odată cu sentimentul datoriei, legate de chemarea și talentul său ("A fi ardelean, spunea Blaga, înseamnă a duce un gând până la capăt"), primește și o cartelă obligatorie de singurătate și izolare. "Solitaire - solidaire", spunea Camus. Eu îl vizitam des pe Agârbiceanu, eram vecini, îi dădeam lui - și fiicei sale, Uca - scrierile mele. Le citea, mă felicita că nu m-am lăsat atins "de boala asta a lui Caragiale". Totuși, după atâția ani, nu pot să nu evoc o scenă simplă, sublimă prin mărunta sa veșnicie și fior. Cum îți spuneam, urcam panta Feleacului cu Blaga, eu mă opream în dreptul primei case de pe Văcărescu, unde locuiam. Într-o zi, Eta Boeriu - care locuia atunci la sora ei, pe strada Cantemir - mă chemă și mă ascunse într-o grădină înaltă, de unde puteam vedea foarte bine și strada Văcărescu (pe care își continua drumul Blaga), și strada Andrei Mureșanu, unde era casa bătrânului Agârbiceanu. Am stat acolo și am așteptat, ascunși după niște tufe dese de liliac. Agârbiceanu, încins cu un șorț albastru, mătura trotuarul din fața casei sale. În fiecare zi, la această oră, popa Agârbiceanu mătura curtea și trotuarul său. Iarna, vara, toamna. Totdeauna. Blaga sosea din oraș și se oprea sus, în dreptul străzii Cantemir. Se oprea și privea spre Agârbiceanu. Se oprea din măturat și popa. Fără să-și vorbească, fără să-și facă semne (erau cam la 30 metri unul de celălalt, pe linia diagonalei pe al cărui mijloc, azi, este așezat superbul bust al lui Agârbiceanu, făcut de Ladea), deci, se opreau amândoi și se priveau. Agârbiceanu cu mătura în mână, Blaga cu mâinile la spate. Se priveau. Tăceau, tăceau câteva minute în șir. Apoi Blaga își pleca privirea și pleca în sus, iar Agârbiceanu își relua măturatul, devenit ritual.

[...]

Tao

Cita mult mai des din Tao-te-king, al clasicului filosof chinez Lao Tse (tradusă si tipărită în comuna Aninoasa, Gorj), decât din Biblie sau Goethe. Cuvântul 'TAO' înseamnă "drum, cărare, cale". Cu timpul, tot spunându-i, între noi, numai TAO, ne-am dat seama că ne referim mai mult la exemplul, la modelul, la caracterul Blaga, decât la drumul sau cărarea filosofică a operei sale. De altfel, Blaga, ca majoritatea cărturarilor ardeleni ("Transilvania - zice prietenul meu din Iași, istoricul Zub - este o regiune prin excelență pedagogică"), era obsedat de ideea de cinste, datorie, obligație prin și pentru caracter. Blaga obișnuia să repete: "Ne-am plătit datoriile de război prin aur, petrol, grâu și lemne: dar le-am plătit și printr-un număr foarte mare de CARACTERE. Grâul, petrolul, aurul și lemnul se mai pot reface: golul lăsat de caracterele lipsă, mult mai greu..." Știind că nu va primi Premiul Nobel (deși fusese propus), fiindcă nu fusese tradus și cunoscut suficient în limbile de mare circulație, Blaga suferea cumplit. Îl citez din memorie: "Ar trebui, după acest cumplit război, în acest dificil secol, să se acorde premii și pentru jertfele de caracter ale unor scriitori. Lupta împotriva hitlerismului, a literaților, a fost în primul rând o luptă a unor caractere integre, curate și neclintite..." Nu o dată l-am auzit: "Trebuie să facem economie de caractere, talente, oameni excepționali: aceștia sunt bob numărat în economia spirituală a unui popor... La Folclor, Istorie și Tradiție să umblăm, ca și la lada de zestre a bunicii: rar, cu parcimonie și numai de zile mari. Ca și marmura de pe Acropole, lada asta de zestre se poate termina. Sau, și mai rău - se poate banaliza ori compromite..."

[...]

E vorba de o anecdotă istorică ce circula în anii de imediat după război. Blaga o cita destul de des. Cred că nu strică să o reamintesc pentru iubiții mei colegi olteni și craioveni, acum când ne apropiem de sfârșitul unui deceniu, care a fost cât un veac. ("Cel mai lung secol din ultimele trei decenii" - a spus-o un confrate local. Care nu era deloc umorist.)

La începutul Războiului al Doilea Mondial, italienii lui Mussolini au început să se plimbe și să se agite cu vase de război, nou-nouțe, prin Mediterana. Au și debarcat și au cucerit câteva insule grecești. Guvernul de la Atena, speriat, ce și-a zis: "Să-i trimitem acestui fanfaron o bucată din marmura de pe Acropole. Poate îl îmblânzim." Și i-au trimis. Zeii războiului, însă, au hotărât ca nu italienii lui Mussolini să cucerească Elada, ci germanii lui Hitler. Un alt guvern, foarte speriat, ce și-a zis: "Hitler e nebun, e cazul să-i trimitem o bucată de marmură de pe Acropole!" Și i-au trimis. Au trecut câțiva ani și iată că englezii sunt aceia care eliberează Grecia de sub ocupația germană. Acum, un guvern republican ce și-a zis: "E cazul să-i trimitem o bucată din marmură de pe Acropole lui... Winston Churchill!" Și i-au trimis. Churchill -
 vulpe bătrână, dar și o inteligență lucidă și ironică - luă bucata de marmură în mână și le ținu delegaților Atenei libere și independente următorul discurs: "Știu ce înseamnă și ce simbolizează această sacră bucată de marmură. Sunt emoționat. Totuși, cer iertare, dar aș dori să dau un sfat guvernului de la Atena: să facă economie de marmură, fiindcă istoria e foarte lungă și foarte afurisită."

[...]

Bietul om sub vremi. Într-o tristă iarnă a anilor '50, l-am găsit mânios și, oarecum copilărește, revoltat. "Eu cred, îmi mărturisi, în adevărul ascuns în această veche sentință romană: Nomen est omen (numele este soarta). Uite, nume fericite și norocoase: Benvenuto Cellini, Michelangelo Buonarroti, Amadeus Mozart, Gottlieb, Goethe. Și alții. Pe când eu?"... "De ce vă plângeți, i-am răspuns, Lucian Blaga se poate traduce foarte bine prin «lumină binecuvântată»." S-a liniștit, traducerea mea i-a plăcut. Dar a ținut să adauge, privind ninsoarea de afară: "Așa este: Lumină binecuvântată. Dar vezi, în cazul meu, numai lumina este latină: binecuvântarea e foarte slavonă!"

Ion D. Sîrbu (Craiova, 6 februarie 1989)

Reţeta infailibilă a rapelului la sensibilitate sau opririle între staţii ale lui Matěj Hořava - prefaţă la Cartea ţuicii. Povestiri din Banat

 

Matěj Hořava
Cartea ţuicii. Povestiri din Banat
Curtea Veche Publishing, 2021
Traducere din limba cehă de Mircea Dan Duţă
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Reţeta infailibilă a rapelului la sensibilitate sau
 opririle între staţii ale lui Matěj Hořava

Născut în 1980, Matěj Hořava a abordat literatura, în general, şi proza (mai degrabă scurtă), în special, într-o cheie puţin familiară cititorului ceh: lirismul pe alocuri sentimental, (r)apelul la înţelegerea, compasiunea şi, la limită, chiar la mila şi lacrimile cititorului - reţete care, trebuie subliniat, nu numai că nu îl conving pe pragmaticul cetăţean al burgurilor central-europene, ba chiar, dimpotrivă, îi provoacă un (su)râs dispreţuitor. Pe scurt, în Europa Centrală, şi mai ales în spaţiul ceho-austriac, melodrama are picioare scurte.

Totuşi, Hořava a reuşit. Ba a mai luat şi ceva premii pe treaba asta, dintre care merită menţionat cel puţin Premiul Magnesia Litera (premiul literar naţional al Cehiei) la categoria debut. De fapt, la fel ca toate artificiile de reală valoare care atrag atenţia asupra unei opere de artă, din orice domeniu ar proveni, ideea lui Hořava este simplă: împrumutându-se masiv din tehnica romanelor sentimentale "de epocă" şi manipulând cu pricepere părţile moi ale sufletului omenesc, autorul ştie să evite totuşi căderea în capcanele bine-cunoscute ale melodramei sentimentale clasice. El ucide monotonia tradiţională a lacrimogenului prin impregnarea cu elemente descriptive, mizând, dar fără a "abuza", pe pitorescul lor mai degrabă bonom, recurge la fărâmiţarea poveştii în nuclee narative mai mult sau mai puţin independente între ele şi, mai ales, independente de "acţiunea principală", dacă se poate vorbi despre aşa ceva într-un roman cu influenţe postmoderne nu numai evidente, ci şi, pe alocuri, aproape ostentativ asumate. Hořava alege la fel de ostentativa "de-liniarizare" a firului poveştii, care în acest caz completează în mod fericit fărâmiţarea narativă (să ne fie clar: avem de-a face cu două noţiuni diferite), şi de-liniarizarea temporală, prin combinarea inspirată a prezentului narativ cu trecutul şi viitorul, adesea nesigur, la limita ipoteticului. Ceea ce reprezintă o altă dovadă de însuşire inteligentă a bogatei şi intensei moşteniri a altminteri încă prea puţin cunoscutului şi cercetatului postmodernism ceh. Hořava recurge şi la lucrul inteligent, inspirat şi dinamic cu straturile adesea fluide ale amintirii, dorinţei, imaginaţiei sau frustrărilor personale şi, dincolo de toate, la identificarea şi evidenţierea acelor elemente de natură sensibilă, a acelor chei delicate şi meşteşugit alcătuite şi manevrate nu atât înspre deschiderea unor "uşi ale înţelegerii" (la asta se pricepe orice autor profesionist, iar în cazul poveştilor nu foarte pretenţioase, cititorul se descurcă liniştit şi singur), cât înspre declanşarea acestui proces în modul, în ritmul şi după regulile autorului.

Poate că o apologie a ţuicii de prună şi zarzără şi a banalelor livezi bănăţene care au produs-o ar risca să plictisească după mai puţin de două pagini, dacă în acelaşi interval narativ nu ar apărea, ca din neant, amintiri despre exilul voluntar al autorului în Bavaria, în Banat şi în propriul sine, ceea ce duce în mod aproape logic la cugetări cu privire la condiţia ingrată a vagabondului străin de toţi şi de toate. (Să nu aşteptăm aici o complexă analiză teoretică, totuşi - aceasta este deja treaba cititorului atras în mod irezistibil în joc.) Apărută în 2014 şi uzând din plin de asemenea ingrediente - mai degrabă spectaculoase şi atractive pentru public decât experimentale sau ermetice -, Cartea ţuicii şi-a meritat din plin premiile şi succesul de până acum. Însă înainte de toate, a definit, credem noi, o nouă direcţie sau, ca să spunem lucrurilor pe nume, o nouă reţetă de succes în cadrul literaturii cehe contemporane.

Să nu încheiem înainte de a menţiona că al doilea - şi până acum ultimul - titlu semnat de Hořava, Mezipřistání [Oprire între staţii], apărută în septembrie 2020, mizează tot pe ideea de surghiun voluntar al autorului într-un mediu pitoresc şi, până la proba contrarie, ostil şi ameninţător: un bloc de tip comunist, cenuşiu, pe cale de a se prăbuşi, la marginea capitalei georgiene Tbilisi, "adăpostul ideal" pentru povestitorul însingurat care se încăpăţânează să predea seara limba cehă la universitatea din oraş şi să creadă că acesta e destinul care i-a fost hărăzit. Un alt exil voluntar, o altă lume de neînţeles, alte peregrinări - veritabile, concrete sau "doar" sufleteşti: la munte, la mare; către alte ţări, către alte amintiri. Şi, din ce în ce mai des, în locurile unde a trăit cândva şi de unde a fugit: în Moravia, în Boemia, în Bavaria etc. În timpul rătăcirii sale, personajul întâlneşte oameni ale căror destine - deşi la prima vedere complet diferite - reflectă nesiguranţele, traumele, marile dorinţe şi micile bucurii comune (aproape) tuturor. În acest sens, sediu asumat pentru un (alt) exil voluntar, marea Georgie reprezintă, în anatomia complexă a simbolurilor cu care lucrează autorul, exact la fel de mult sau de puţin ca acele cinci comune şi "Oraš"-ul care alcătuiesc "Banatul cehesc" de pe malul Dunării: nişte "opriri între staţii" pe drumurile fără sfârşit ale veşnicului hoinar şi neîmpăcatului autoexilat Matěj Hořava.

Cuvânt înainte la Niciun prieten, doar munţii

 

Behrouz Boochani
Niciun prieten, doar munţii
Editura Pandora M, 2021
Traducere din engleză de Bertha Savu
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu

Citiţi un fragment din această carte.

***
Cuvânt‑înainte

Niciun prieten, doar munţii. Mesaje din închisoarea Manus este o carte ce îşi merită locul pe raftul literaturii penitenciare, alături de opere foarte diverse precum De profundis a lui Oscar Wilde, Scrisori din închisoare a lui Antonio Gramsci, Into the Smother a lui Ray Parkin, The Man Died a lui Wole Soyinka şi Letter from Birmingham Jail a lui Martin Luther King Jr.

Scrisă în limba persană de un tânăr poet kurd, Behrouz Boochani, pe parcursul unei lungi perioade de detenţie, tortură şi suferinţă, această carte este prin însăşi existenţa ei o probă de curaj şi tenacitate creativă. Ea nu s‑a născut nici pe hârtie, nici pe calculator, ci butonată pe telefon şi scoasă pe ascuns de pe insula Manus sub forma a mii de mesaje text.

Trebuie să recunoaştem măsura realizării lui Behrouz Boochani amintind în primul rând condiţiile dificile în care ea a fost concepută, improbabilitatea extremă a înseşi existenţei sale. Guvernul nostru a luat toate măsurile pentru dezumanizarea solicitanţilor de azil. Numele şi poveştile lor sunt ţinute departe de urechile noastre. Pe insulele Nauru şi Manus, aceştia trăiesc într‑o grădină zoologică a cruzimii. Vieţile lor sunt despuiate de sens.

Aceşti prizonieri sunt cu toţii oameni încarceraţi fără a li se fi adus niciun fel de acuzaţie, condamnare sau sentinţă. Este o soartă cu adevărat kafkiană, ce are adesea un efect necruţător - unul, de altfel, vizat chiar de temnicerii australieni -, acela de a distruge orice speranţă.

Deloc surprinzător, apelul lor la libertate s‑a prefăcut în carnea arsă a tânărului de 23 de ani Omid Masoumali, care şi‑a dat foc în semn de protest. Sau în ţipetele tinerei Hodan Yasin, de 21 de ani, care a făcut acelaşi lucru.

Asta este ceea ce noi, Australia, am ajuns.
Rugăminţile zadarnice ale unei femei violate pe Nauru.
O fată care şi‑a cusut buzele.
Un copil refugiat ce şi‑a cusut o inimă în palmă fără să ştie pentru ce.

Protestul lui Behrouz Boochani a îmbrăcat o altă formă. Ceea ce temnicerii săi australieni nu au putut să distrugă în Behrouz Boochani a fost credinţa sa în cuvinte: în frumuseţea, necesitatea, posibilităţile lor, în puterea lor eliberatoare.

Astfel, în perioada încarcerării sale, Behrouz Boochani a început una dintre cele mai remarcabile cariere din jurnalismul australian: raportând ceea ce se petrecea pe insula Manus sub forma mesajelor pe Twitter sau pe telefon, a apelurilor telefonice şi video şi a e‑mailurilor. Făcând acest lucru, a sfidat guvernul australian, care în tot acest timp a depus eforturi serioase să împiedice difuzarea poveştilor refugiaţilor, încercând permanent să îngrădească accesul ziariştilor pe insulele Manus şi Nauru; s‑a mers până la legiferarea, pentru o perioadă de timp, a draconicei secţiuni 42 din Actul poliţiei de frontieră australiene, ce prevedea pedepsirea cu până la doi ani de închisoare a oricărui cadru medical sau asistent social ce aducea dovezi publice despre bătăile sau abuzurile sexuale suferite de minori sau despre orice act de viol şi cruzime în general.

Cuvintele sale au ajuns să fie citite în toată lumea, să se audă dincolo de oceane şi să acopere ţipetele stridente ale legiunilor de propagandişti plătiţi. Înarmat doar cu adevărul şi cu un telefon, un refugiat lipsit abuziv de libertate a atras atenţia întregii lumi asupra celei mai mari crime a Australiei.

Behrouz Boochani a reuşit să scrie o carte nemaivăzută şi teribilă, făcând o cronică a vieţii sale de tânăr bărbat ce a petrecut cinci ani pe insula Manus ca victimă a politicilor privind refugiaţii ale guvernului australian - politici în privinţa cărora cele două mari partide ale noastre s‑au luat la întrecere la capitolul cruzime.

Citirea acestui text este dificilă pentru orice australian. Ne fălim cu decenţa, bunătatea, generozitatea şi spiritul nostru iubitor de dreptate. Niciuna dintre aceste calităţi nu reiese din relatarea făcută de Boochani, care vorbeşte în schimb despre foame, mizerie, bătăi, sinucidere şi crimă.

Descrierile făcute de el comportamentului reprezentanţilor guvernamentali de pe Manus îmi amintesc în mod dureros de relatările tatălui meu despre conduita comandanţilor japonezi din lagărele pentru prizonierii de război în care el şi alţi prizonieri australieni au suferit atât de mult.

Ce s‑a întâmplat de am ajuns să fim noi cei care comit astfel de atrocităţi?

Această relatare impune o tragere la răspundere. Cineva trebuie să dea socoteală pentru aceste crime. Pentru că, dacă acest lucru nu se va întâmpla, istoria ne garantează că, într‑o bună zi, nedreptatea de pe insulele Manus şi Nauru se va repeta în Australia la o scară mai mare, mai amplă şi, cu siguranţă, mai dramatică.

Cineva poartă vina, or, aceştia, şi nu nevinovaţii pentru a căror mare suferinţă stă mărturie această carte, sunt cei care ar trebui să fie în închisoare.

Cartea aceasta este totuşi mult mai mult decât un simplu J'accuse. Este o mare victorie a unui tânăr poet care ne‑a demonstrat tuturor cât de mult continuă să conteze cuvintele. Australia i‑a privat de libertate corpul, dar sufletul său a rămas cel al unui om liber. Cuvintele sale au devenit acum în mod iremediabil cuvintele noastre, iar istoria noastră trebuie să răspundă pentru istoria lui.

Sper ca într‑o bună zi să îi pot ura lui Behrouz Boochani bun venit în Australia ca ceea ce s‑a dovedit a fi în aceste pagini. Un scriitor. Un mare scriitor australian.

(Richard Flanagan, 2018)

*
Această carte a fost scrisă pentru a oferi o relatare conformă cu realitatea a experienţei trăite pe insula Manus în Centrul de procesare regional off‑shore al Australiei şi pentru a documenta o experienţă directă despre ce înseamnă să fii deţinut într‑un astfel de centru. Există anumite limite în legătură cu ce poate fi făcut public şi ce nu, mai ales când vine vorba despre confraţi deţinuţi. Nu am considerat că schimbarea anumitor detalii, de genul culorii părului sau ochilor, a vârstei, naţionalităţii sau numelui este suficientă pentru a garanta protejarea identităţii celor vulnerabili, aflaţi încă în interiorul sistemului. Niciun personaj deţinut sau solicitant de azil din această carte nu este bazat pe o persoană reală anume, indiferent de cât de detaliată pare istoria sa. Nu avem de‑a face cu persoane deghizate. Trăsăturile lor descrise aici nu corespund unora reale. Identităţile lor sunt în întregime fabricate. Sunt personaje compozite: un colaj obţinut din diverse evenimente şi numeroase întâmplări, inspirat de multe ori de logica alegoriei, şi nu de cea a reportajului. Detaliile legate de cei doi oameni care au murit pe insula Manus, Reza Barati şi Hamid Khazaei, ţin de domeniul public, ei fiind, prin urmare, numiţi în semn de respect.

Prietenia şi cărţile - prefaţă la Suntem deja uitarea ce vom fi

 

Héctor Abad Faciolince
Suntem deja uitarea ce vom fi
Curtea Veche Publishing, 2021
Traducere din spaniolă de Mariana Sipoş
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prietenia şi cărţile
prefaţă de Mario Vargas Llosa  
 

Mi s‑a întâmplat acum câţiva ani cu Javier Cercas şi am retrăit acum aceeaşi senzaţie cu Héctor Abad Faciolince. Când am citit extraordinarul roman al lui Cercas, Soldaţii de la Salamina, nu numai că mi‑a rămas întipărit în tot corpul - mai bine spus, în suflet - acel sentiment de fericire şi gratitudine pe care ni‑l oferă întotdeauna lectura unei cărţi frumoase, dar şi o nevoie presantă de a‑l cunoaşte pe autor pentru a‑i strânge mâna şi a‑i mulţumi personal.

Nu mult după aceea, graţie lui Juan Cruz, printre ale cărui merite este şi acela de a se afla inevitabil acolo unde este nevoie de el, într‑o noapte stranie în care Madridul părea să fi rămas pustiu, ca şi cum ar fi aşteptat anihilarea nucleară, l‑am cunoscut pe Cercas, într‑un restaurant plin de fantasme. Imediat am descoperit că omul era la fel de minunat ca şi scriitorul şi că vom rămâne prieteni pentru totdeauna.

Mi se întâmplă rareori să simt această dorinţă imperioasă de a‑i cunoaşte personal pe autorii cărţilor care mă emoţionează sau mă farmecă. Am suportat deja câteva decepţii în această privinţă şi, în general, cred că este de preferat să rămâi cu imaginea ideală pe care ţi‑o faci despre scriitorii pe care îi admiri, decât să rişti să o confrunţi cu realitatea. Exceptând cazul când ai senzaţia copleşitoare că merită să încerci.

După ce am citit cu câtva timp în urmă Suntem deja uitarea ce vom fi, cea mai pasionantă experienţă de cititor din ultimii ani, mi‑am dorit foarte mult ca zeii sau hazardul să îmi ofere privilegiul de a‑l cunoaşte personal pe Héctor Abad Faciolince pentru a‑i putea spune prin viu grai cât de mult îi datorez.

Este foarte greu să încerci să sintetizezi ceea ce este Suntem deja uitarea ce vom fi fără să‑i trădezi spiritul, pentru că, asemenea tuturor capodoperelor, cartea este multe lucruri în acelaşi timp. A spune că este o sfâşietoare carte de memorii despre familia şi tatăl autorului - care a fost asasinat de un ucigaş plătit - e adevărat, dar neinspirat şi infim, pentru că această carte este în acelaşi timp o copleşitoare imersiune în infernul violenţei politice columbiene, în viaţa şi în sufletul oraşului Medellín, în obiceiurile şi aspectele mărunte ale vieţii, în intimitatea şi grandoarea unei familii, o mărturie delicată şi subtilă a iubirii filiale, o poveste adevărată care este în egală măsură o superbă ficţiune, prin felul în care este scrisă şi structurată, şi una dintre cele mai elocvente pledoarii care s‑au scris în timpurile noastre şi în toate timpurile împotriva terorii ca instrument politic.

Cartea este cutremurătoare, dar nu apăsătoare, pentru că este scrisă astfel încât nu face exces în exteriorizarea sentimentelor, este o proză precisă, limpede, inteligentă, cultă, care pune stăpânire cu o iscusinţă desăvârşită pe sufletul cititorului, ascunzându‑i anumite date, distrăgându‑i atenţia, cu scopul de a‑i stimula curiozitatea şi orizontul de aşteptare, obligându‑l astfel să participe la actul creator, mână în mână cu autorul.

Punctele culminante ale cărţii sunt cele două morţi: cea a surorii autorului şi cea a tatălui - una din cauza bolii şi cealaltă ca urmare a sălbăticiei politice - şi în descrierea ambelor există mai multe tăceri decât rostiri, o pudoare elegantă care, în mod ciudat, amplifică tristeţea şi consternarea cu care cititorul captiv trăieşte cele două tragedii.

Împotriva a ceea ce s‑ar putea crede din afirmaţiile de mai sus şi în ciuda prezenţei devastatoare în paginile ei a suferinţei, a nostalgiei şi a morţii, Suntem deja uitarea ce vom fi nu este o carte care să demoralizeze. Dimpotrivă, cum se întâmplă întotdeauna cu operele de artă reuşite, este o carte în care frumuseţea formei, calitatea expresiei, luciditatea reflecţiilor, graţia şi fineţea cu care este descrisă acea familie atât de afectuoasă şi de caldă încât ai vrea să fie a ta, fac din ea o carte care îţi ridică moralul, o dovadă că, fie şi în cele mai infame şi mai dure experienţe, sensibilitatea şi imaginaţia unui scriitor generos şi inspirat pot fi utilizate pentru a apăra viaţa şi a arăta că, în ciuda a toate, pe lângă durere şi frustrare, există totuşi în ea bucurie, iubire, idealuri, sentimente înalte, tandreţe, compasiune, fraternitate şi hohote de râs.

Zeii sau hazardul au fost binevoitori cu mine şi au aranjat în aşa fel lucrurile ca la recentul Festival literar Hay din Cartagena^[i] şi, bineînţeles, graţie omniprezentului Juan Cruz, să‑l cunosc personal pe Héctor Abad Faciolince.

În mod firesc, persoana era la înălţimea a ceea ce scria. Era cult, simpatic, generos şi a sta de vorbă cu el s‑a dovedit aproape la fel de plăcut şi benefic ca şi lectura cărţii lui. După zece minute de conversaţie la El Club de Pesca^[ii] din Cartagena, sub o lună plină de carte poştală ilustrată, cu câteva umbre de rozătoare dând târcoale pe chei şi cu un delicios orez cu cocos în faţa noastră, am ştiut că îmi va fi pentru totdeauna un bun prieten şi confrate şi că, până la sfârşitul zilelor noastre, vom avea pe agendă tema scriitorului Onetti, care mie îmi place mult, iar pe el îl plictiseşte.

Sper să am timp şi argumente suficiente pentru a‑l convinge să recitească texte precum Infernul atât de temut sau Viaţa scurtă şi să descopere cât de aproape este lumea lui Onetti de a sa, prin autenticitatea morală şi măiestria tehnică pe care amândoi le dovedesc şi prin impecabila radiografie a Americii Latine pe care, fără să şi‑o fi propus, au realizat‑o amândoi în scrierile lor.

În cele trei ore şi jumătate cât durează zborul de la Cartagena la Lima, am citit ultima carte a lui Héctor Abad Faciolince: Trădările memoriei^[iii]. Sunt trei povestiri autobiografice, însoţite de fotografii ale locurilor, obiectelor şi persoanelor care ilustrează şi completează istoria. Prima, Un poem în buzunar, este de departe cea mai bună şi cea mai extinsă şi, într‑un fel, o completare indispensabilă a cărţii Suntem deja uitarea ce vom fi. În buzunarul tatălui asasinat la Medellín, tânărul Abad Faciolince a găsit un poem scris de mână care începe cu versul: "Suntem deja uitarea ce vom fi". De la început, a crezut că poemul era de Borges. Confirmarea identităţii exacte a autorului poemului a însemnat o aventură de mulţi ani, alcătuită din călătorii, întâlniri, căutări bibliografice, convorbiri, un mers înainte şi înapoi pe piste false, o aventură cu adevărat borgesiană, de erudiţie şi joc, o investigaţie despre care s‑ar putea spune că nu a fost trăită, ci doar închipuită de către un condeier "putred de literatură", de umor, ingeniozitate şi o exagerată paradă de imaginaţie.

Această investigaţie pare la început o obsesie personală şi particulară, o modalitate în plus pentru fiul distrus după moartea teribilă a tatălui de a păstra vie şi foarte aproape amintirea lui, de a depune mărturie despre dragostea ce i‑o poartă. Dar, puţin câte puţin, pe măsură ce investigaţia pune cap la cap opiniile profesorilor, criticilor, scriitorilor, prietenilor, iar naratorul devine ezitant şi dezorientat între atâtea versiuni contradictorii, căutările lui pun în evidenţă teme permanente, de interes general: identitatea operei literare, în primul rând, şi relaţia care există, în momentul aprecierii calităţii ei artistice, între operă şi numele şi prestigiul autorului. Universitari respectabili şi specialişti demonstrează dispreţuitori că poemul nu e altceva decât o imitaţie grosolană a lui Borges şi, deodată, într‑o împrejurare neaşteptată, un intrus neprevăzut dă peste cap toate certitudinile la care se ajunsese, astfel că dovezile devin categorice şi de netăgăduit: poemul este, într‑adevăr, al lui Borges. Dar valoarea lui literară s‑a modificat continuu, crescând sau scăzând în originalitate şi importanţă, pe măsură ce, în urmărirea adevărului, posibilitatea ca Borges să fie autorul se mărea sau se micşora. Cartea Trădările memoriei este o lectură fascinantă, mai ales când ai senzaţia că, deşi tot ceea ce se povesteşte este adevărat, întâmplările sunt - sau mai bine zis devin -, graţie farmecului cu care sunt povestite, o frumoasă ficţiune.

Această poveste şi celelalte două - cea a tânărului aproape mort de foame care se pretindea scriitor, încercând să supravieţuiască în Torino, şi eseul despre "foştii viitori"^[iv] - au avut meritul de a mă face să uit, timp de trei ore şi jumătate, că zburam cu opt sute de kilometri pe oră, la zece mii de metri deasupra Anzilor şi Amazoniei, situaţie care mă înspăimântă întotdeauna şi îmi creează senzaţia de claustrofobie.

E clar că îmi voi petrece restul vieţii mereu îndatorat acestui scriitor columbian.

---

[i] Este vorba despre celebrul festival de literatură şi artă din Hay‑on‑Wye (Ţara Galilor) care are ediţii internaţionale în Spania, Italia, India, Kenia, Mexic, Columbia. Mario Vargas Llosa se referă la ediţia din 2010 a Festivalului Hay, care s‑a desfăşurat în localitatea Cartagena de Indias, pe coasta Mării Caraibilor, în nordul Columbiei.

[ii] Celebru restaurant din Cartagena de Indias, situat pe malul mării, într‑un fort medieval de apărare a oraşului.

[iii] Traiciones de la memoria, Alfaguara, 2009.

[iv] Titlul eseului pleacă de la o frază a scriitorului spaniol Miguel de Unamuno (1864-1936): "Întotdeauna m‑a preocupat problema a ceea ce eu aş numi eurile mele ex‑viitoare, cu alte cuvinte, ceea ce aş fi putut să fiu şi nu am fost."

Introducere la Gata de luptă

 

Ollie Ollerton
Gata de luptă
Editura Meteor Press, 2021
 traducere de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere

Mă consider norocos şi îmi trec în revistă mulţumirile în fiecare dimineaţă la trezire şi în fiecare seară înainte de culcare. În viaţa mea există o femeie minunată, o afacere înfloritoare pe care am construit-o de la zero împreună cu ea, un fiu bun a cărui prietenie o preţuiesc şi un labrador negru pe nume Murphy. Dar nu întotdeauna a fost bine şi frumos: dacă viaţa este o cutie cu bomboane de ciocolată, atunci printre deliciile cu cremă de portocale şi de căpşuni pe care le-am înghiţit au existat ascunse şi cioburi de sticlă pisate. Am fost delincvent, soldat, membru al Forţelor Speciale şi, pe rând, alcoolic şi dependent de adrenalină, război şi substanţe toxice. Momentele mele de vârf au fost adesea umbrite de nemulţumire. Coborâşurile mele? Să spunem doar că aş putea scrie un manual despre cum să-ţi autosabotezi viaţa.

Într-o viaţă petrecută pe marginea abisului morţii, fie anesteziat după golirea unei sticle, fie privind în gura unei ţevi de armă, fusesem arhitectul succesului meu şi în acelaşi timp propriul meu demolator. Şi în pornirea obsesivă de a-mi potoli neastâmpărul care-mi fusese un spectru nedorit toată viaţa, trecusem disperat de la o soluţie exterioară la alta, acoperindu-mi pustiul interior printr-un consum excesiv de alcool, căutare de adrenalină în Forţele Speciale şi achiziţii de bunuri materiale.

Niciunul dintre paliativele acelea nu funcţionase. Din fericire, am supravieţuit eforturilor mele de a mă prăbuşi în prăpastia vieţii, până când am simţit un apel la schimbare, un moment de claritate când o voce interioară mi-a spus încet, dar ferm: "Ajunge cu rahatul ăsta! Trebuie să-ţi pui viaţa în ordine. Acum ori niciodată!" Şi pot spune cu sinceritate că la vârsta de 48 de ani sunt mai fericit decât am fost vreodată, iar motivul este simplu: mi-am găsit scopul interior şi l-am urmat. După ce l-am descoperit, am avut grijă de el aşa cum ai proceda cu un răsad preţios şi, cu disciplină şi încredere perseverentă în propria-mi persoană, l-am dezvoltat treptat în compania mea de formare profesională, Break-Point, al cărei OP (obiectiv principal) este de a-i ajuta pe alţii. Acesta îmi este scopul şi a trebuit să trec prin multe mizerii ca să găsesc perla aceea. Nu sunt intelectual şi nu am urmat vreo facultate, ci mă consider un om care învaţă de la viaţă, totuşi îmi plac unele citate din gânditori ca Nietzsche, filosoful german care a spus odată despre scop: "Cel care are pentru ce să trăiască, poate suporta orice." Fără un scop interior - un ce -, suntem la fel de lipsiţi de ţel şi de neîmpliniţi ca un marinar aflat într-o barcă fără nicio destinaţie stabilită.

Eu am ajuns în punctul cel mai de jos când am părăsit Forţele Speciale şi am plecat să lucrez în Irak, făcând un fel de navetă din locuinţa mea din Australia. În cel mai bun caz puteam fi descris ca un alcoolic funcţional, câştigând sume mari într-o zonă de război, bântuit veşnic de cicatricile unei căsnicii destrămate şi măcinat de vinovăţia de a-mi fi lăsat fiul în urmă. De când deschideam ochii dimineaţa şi până la ultimul gât de băutură înainte de a-mi pierde cunoştinţa în majoritatea serilor, dorinţa morţii era practic integrată în făptura mea. Ţin minte că pe atunci îmi repetam întruna: "Nu pot crede cum ai putut să treci atât de spectaculos de la un erou la un zero! Ai fost un soldat de elită, pentru ca în clipa următoare să devii un ratat." O luam razna fără structura SBS1, care să-mi asigure păstrarea disciplinei şi funcţionarea la un standard de excelenţă. Nu trebuia să răspund faţă de nimeni, în afară de mine însumi. Fără autodisciplină, nu poţi realiza nimic.

Odată ce ai ajuns la fund şi ai decis să mai rămâi pe acolo, singura cale este în sus. Ascensiunea mea din puţul disperării n-a avut loc peste noapte, iar viaţa mea actuală

nu este perfectă, dar, examinându-mi retrospectiv experienţele din ultimii zece ani, greşelile pe care le-am comis şi paşii pe care i-am întreprins pentru a le remedia în cele din urmă, sper că unele dintre lecţiile pe care le-am învăţat le-ar putea fi utile şi altora.

Începutul recuperării mele poate să pară un mic pas pentru omenire, dar a însemnat un pas uriaş pentru Ollie Ollerton - ieşirea din situaţia în care mă aflam. Am conceput un program holist care mi-a reglementat mentalitatea, exerciţiile fizice şi alimentaţia. M-am închis pentru trei luni într-o căsuţă din districtul Cornwall şi am devorat cărţi despre neurologie, filosofie şi psihologie; pozitivism, nutriţie, anatomie şi o mulţime de prelegeri TED Talks.

În Forţele Speciale, se planifică totul în detaliile cele mai mărunte pentru a face faţă unor crize, iar revenirea mea pe drumul cel bun a fost criza cea mai importantă cu care m-am confruntat vreodată. Procedeele pe care le-am conceput pentru a mă reconstrui formează esenţa acestei cărţi şi sper că ele vă vor ajuta în viaţă. Toţi avem nevoie de structuri de disciplină.

Pentru facilitarea informării, am împărţit cartea în patru părţi:
Chemarea schimbării - momentul în care hotărâm să facem ceva diferit;
Bariere în calea schimbării - obstacole probabile care ne vor bloca drumul;
Modul de schimbare - tehnicile pe care le-am folosit pentru a mă scoate din puţul acela şi a începe să trăiesc viaţa pe care mi-o doream;
Susţinerea schimbării - cum putem menţine pozitivismul pe linia de plutire, astfel încât să devină o parte solidă, stabilă a fiinţei noastre.

Mi-am început viaţa profesională în unităţi militare de elită, înconjurat de indivizi care aveau o gândire pozitivă, similară cu a mea. După câţiva ani de la părăsirea armatei şi pe măsură ce m-am reintegrat în societate, pozitivismul acela s-a diluat. Gândirea mea şi fundamentul acestei cărţi provin din faptul că de-a lungul vieţii m-am aflat în capetele opuse ale spectrului, precum şi din capacitatea de a analiza tot ceea ce gândesc şi ce simt, permiţându-mi astfel să devin un observator emoţional, nu victima gândurilor mele. Nu suntem definiţi de gândurile noastre, ci de acţiunile pe care optăm să le executăm pe baza lor. Totul este o alegere!

Nu suntem blocaţi în şabloane; putem deveni orice ne dorim. Nimeni nu ne obligă să ne păstrăm jobul pe care îl avem de zece ani şi pe care îl detestăm în secret. De asemenea, nimeni nu ne va mulţumi că am rămas într-o căsnicie lipsită de iubire, care ne face nefericiţi. Cu certitudine, nu cealaltă jumătate, care ne va dispreţui şi mai mult în tăcere. Foarte mulţi oameni trăiesc în temniţe inutile, pe care le-au conceput ei înşişi.

În cartea sa Recovery: Freedom from Our Addictions (Recuperare. Eliberează-te de dependenţe), Russell Brand descrie o imagine vie a disfuncţiei moderne: Dacă te târăşti prin viaţă într-un job care mai degrabă nu-ţi place, dacă ai o relaţie de care eşti detaşat, dacă mănânci pentru a supravieţui, dacă priveşti fix la Facebook, fumând şi visând fără rezultat, poţi să rămâi nefericit pe banda rulantă a nemulţumirii inconştiente până când te va depune în mormânt.

Unul dintre regretele cele mai frecvente ale celor aflaţi pe patul morţii este că nu şi-au asumat mai multe riscuri în viaţă şi nu au întreprins acele modificări după care tânjea spiritul lor interior, dar la momentele respective fuseseră prea copleşiţi de teama consecinţelor pe care le-ar fi atras părăsirea zonei lor de confort.

Nimeni - în afară de noi înşine - nu construieşte cuştile acelea invizibile care ne limitează. Oamenii sunt extraordinari, iar atunci când ne punem minţile la treabă, putem face lucruri uimitoare, lăsând în urmă amprente luminoase de bunăvoinţă, creativitate şi generozitate.

În acelaşi timp, însă, suntem la fel de capabili de o lene spectaculoasă şi de tendinţa de a ne comporta ca oile, de a accepta mai puţin decât ar trebui din partea vieţii şi de a rămâne în locuri sigure. Iar pe deasupra, suntem predispuşi instinctiv la negativism, aşteptându-ne prin urmare la lucruri rele, în loc de ceva bun.

Gata de Luptă este un strigăt de război împotriva tărăgănării. Cartea vă arată cum să preluaţi controlul, să creaţi noi obiceiuri pozitive, să vă identificaţi scopul şi să stabiliţi obiective cu sens; cum să vă construiţi tăria interioară, să vă schimbaţi viaţa în bine în mod deliberat, să vă ridicaţi şi să vă reveniţi atunci când lucrurile merg prost şi să eliminaţi aiurelile inutile care vă împovărează - indiferent dacă sunt datorii sau convingeri negative despre sine care s-au dezvoltat exagerat. În acest fel veţi căpăta energia sau capacitatea mentală necesară pentru a începe să înţelegeţi care vă sunt pasiunile, în loc să trăiţi cu tot felul de griji în privinţa unor lucruri care pot fi clarificate cu un pic de concentrare. Dacă nu veţi găsi niciodată timpul pentru a vă elibera, nu vă veţi oferi niciodată şansa de a evolua, devenind persoana care aţi sperat să fiţi.

Trebuie să acţionaţi la momentul oportun şi să permiteţi elanului şi insistenţei să vă conducă pe calea tuturor succeselor.

Aceasta este o carte pentru toţi acei oameni care greşesc şi-şi pierd calea uneori, dar şi pentru cei care doresc să devină versiuni mai bune ale propriei persoane. Vă voi prezenta cum am reuşit să găsesc ceea ce-mi trebuia cu adevărat, cum am vizualizat obiectivul şi l-am transformat în viaţa pe care o trăiesc în prezent. Zilnic oamenii au între 70 000 şi 100 000 de gânduri, care le dictează starea emoţională şi, implicit, comportamentul. Oricât de minunat ar fi creierul, el este eminamente leneş. Vom învăţa despre modul în care funcţionează, astfel încât să ne putem înţelege mai bine pe noi înşine, observând gândurile ce nu ne permit să avansăm şi identificând modul în care propriul nostru ego ne poate afecta. Trebuie să începem să ne examinăm în mod diferit, dacă dorim să fim mai mult la volan, devenind propriul nostru observator, mai degrabă decât o marionetă manipulată de fire nevăzute.

În paginile următoare veţi găsi exerciţii simple care vă vor ajuta să vă concentraţi asupra a ceea ce doriţi să realizaţi, păstrând o atitudine pozitivă şi în armonie cu sinele real. În fiecare dintre noi există resursele pentru a realiza ceea ce ne dorim, dar, din păcate, ele sunt sabotate de un set de comportamente deprinse în societate şi impulsionate de ego, care nu ne sunt de ajutor. La asta se adaugă tendinţa noastră de a parcurge, ca somnambulii, cicluri şi zone de confort ce se repetă la nesfârşit, dar care, deşi familiare, opresc dezvoltarea viitoare. Metodele create de mine şi pe care le prezint în carte m-au salvat de o viaţă de vicii şi depresie şi mi-au permis să devin un om mulţumit (ceva ce n-am crezut niciodată că va fi posibil) şi un antreprenor de succes, cu multe şi diverse afaceri. Acum este rândul vostru să încercaţi.

Cuvânt înainte la Un genocid nerecunoscut

 

Mariana S. Ţăranu
Un genocid nerecunoscut
Editura Vremea, 2021
 
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

Foametea organizată de URSS în Basarabia a fost ultima foamete organizată de URSS în perioada existenţei sale. La fel ca şi în cazul foametei din Povolgia, Ural şi RASS Kirghiză (actualmente teritoriul Kazahstanului) în anii 1921-1922, al foametei din RSS Kazahstan şi RSS Ucraineană în anii 1932-1933, foametea din anii 1946-1947 din Basarabia a fost organizată cu bună ştiinţă, mai mult, în toate cazurile s-a respectat acelaşi scenariu. În comparaţie cu RSS Ucraineană şi RSFSR, în RSS Kazahstan şi RSSM, jurnaliştilor din Occident nu li s-a permis intrarea în zonele afectate de foamete.

Inclusiv, din cauza camuflării adevărului de comunitatea internaţională, ultimele două republici unionale nu au primit ajutor umanitar internaţional, iar mărturiile fotografice din perioada respectivă sunt singulare.

Deşi este imposibil de calculat pierderile de populaţie în perioada foametei din teritoriile româneşti ocupate deoarece nu se cunosc deplasările acesteia şi nici pierderile de populaţie în timpul Războiului Germano-Sovietic, totuşi la categoria victimelor directe şi indirecte includem 20-25% din populaţia Basarabiei.

Scopul înfometării basarabenilor a fost de a frânge coloana vertebrală a populaţiei şi de a o transforma într-o masă amorfă. Consecinţa imediată a acestei politici inumane a constituit crearea colhozurilor, dar şi frângerea oricărei rezistenţe. Apariţia canibalismului, creşterea criminalităţii, a multiplelor boli ca urmare a inaniţiei, frica de necunoscut şi lipsa încrederii în ziua de mâine sunt doar câteva consecinţe în timp ale politicii de înfometare constantă a populaţiei Basarabiei în primii ani a celei de a doua ocupaţii sovietice.

În situaţia în care oamenii au fost aduşi la limita existenţei, autorităţile promovau o amplă politică de colectivizare - care se manifesta prin confiscarea tuturor bunurilor de la familiile de ţărani pentru a fi date în colhoz cu titlu gratuit. Concomitent se declanşa politica agresivă de rusificare prin negarea a tot ce e românesc, inclusiv prin introducerea alfabetului chirilic. Apogeul terorii sovietice în Basarabia primilor ani după război a constituit-o organizarea deportărilor din vara anului 1949.

Statul sovietic a impus interdicţie de a folosi cuvântul "foamete", această interdicţie s-a menţinut până în anul 1987, ceea ce excludea orice acţiune din partea organelor locale. Despre foamete se vorbea numai în "Dosarele speciale", deci, lupta cu foametea se putea face numai şi numai cu aprobarea Kremlinului. Iar această luptă a început doar în anul 1947, atunci când autorităţile de la Kremlin au decis să-i hrănească pe o parte din înfometaţi. În arhive sunt depozitate doar documente care denotă acordarea de către organele puterii a ajutoarelor în alimente populaţiei înfometate.

În toată perioada existenţei sale, URSS a continuat să nege politica de înfometare utilizată în anumite zone, ignorând-o pe de o parte şi pe de altă parte au constrâns pe supravieţuitorii şi urmaşii acestora să renunţe la propria memorie.

Conducerea Republicii Moldova, succesoare a RSSM, nu a luat nici o atitudine faţă de politica Kremlinului de înfometare intenţionată a basarabenilor, şi respectiv, la iniţiativa autorităţilor nu a fost ridicat nici un monument; mai mult, şi la împlinirea a 70 de ani de la tragedie (2017), aceasta a fost trecută în tăcere.

În ultimii ani, subiectul foamete din spaţiul românesc, în special din Basarabia, constituie una din preocupările mele de bază. Fiind conştientă că în acest moment, în Republica Moldova, balanţa forţelor politice nu înclină în favoarea elementului naţional, iar aceasta presupune şi de acum înainte lipsa unei politici de recunoaştere a fenomenului foametei organizate de URSS şi ulterior de condamnare a acestei politici, după care instituirea unor politici de păstrare a memoriei celor decedaţi, eu am considerat necesar să mă implic în măsura posibilităţilor.

Mai mult timp, împreună cu logodnicul meu, istoricul de la Sibiu cu origini basarabene pe linie maternă - regretatul Nicolae-Bogdan Tămaş (9 decembrie 1974 - 7 iulie 2019) am decis să creăm un Muzeu Virtual al Foametei din Basarabia. Şi am reuşit acest lucru. La începutul anului 2020 a fost lansat primul Muzeu Virtual al Foametei din lume - Muzeul Foametei din Basarabia.

Mai multe luni le-am acordat documentării la Arhiva Organizaţiilor Social-Politice din Republica Moldova (AOSPRM) şi Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), am consultat sute de dosare în speranţa că voi găsi documente ce abordează subiectul ce mă interesează, dar, în majoritatea cazurilor, rezultatele au fost modeste. Cele 50 de documente prezentate în lucrare sunt inedite şi valoroase prin faptul că reflectă realităţile din satele basarabene prin prisma reprezentanţilor administraţiei locale şi a funcţionarilor locali; de asemenea, accent se pune pe modalităţile de supravieţuire a băştinaşilor în perioada respectivă. Documentele, scrise în limba rusă, sunt traduse în limba română.

Timp de doi ani am avut şansa să fiu moderatoarea emisiunii istorice Recurs la istorie la postul de radio Vocea Basarabiei de la Chişinău. Fiind conştientă de şansa pe care o aveam, şi discutând aproape zilnic cu ascultătorii, am realizat că subiectul foametei organizate este unul prea puţin cunoscut. În acelaşi timp, discutam cu mulţi supravieţuitori ai cataclismului politic care doreau să-şi împărtăşească drama vieţii familiei lor. Aceasta a fost motivaţia fermă şi convingerea că eu trebuie să valorific cât mai mult acest subiect, contribuind astfel la aducerea adevărului istoric la un număr cât mai mare de oameni. Cele 30 de mărturii prezente în lucrare constituie 30 de istorii de viaţă ale concetăţenilor noştri. Informatorii sunt oameni cu nivel diferit de pregătire, din diferite zone geografice, de diferite etnii.

La iniţiativa cunoscutului ziarist de la postul de televiziune TVR Moldova, Vitalie Guţu, am realizat filmul documentar Omorâţi prin înfometare sau timpuri pe care nu le-a vrut Dumnezeu... - primul film documentar care are în centrul atenţiei una dintre dramele basarabenilor - foametea organizată - şi consecinţele imediate şi în timp ale acesteia.

Imaginile care ilustrează lucrarea în mare parte le-am fotografiat personal în timpul realizării filmului Omorâţi prin înfometare sau timpuri pe care nu le-a vrut Dumnezeu.... Alte imagini, îndeosebi chitanţele pentru livrarea diferitor cereale mi le-a oferit cu amabilitate fotojurnalistul Nicolae Pojoga, pentru care îi mulţumesc în mod special. Imaginile făceau parte din colecţia lui Zaharia Cuşnir. De asemenea, o parte din fotografii le-am preluat de la Arhiva Naţională a Republicii Moldova.

Culegerea Un genocid nerecunoscut reprezintă partea întâi a unui proiect mai amplu pe care mi l-am propus, la care lucrez de câţiva ani şi pe care sper să-l realizez într-un viitor nu prea îndepărtat.

(Mariana S. Ţăranu, conferenţiar universitar, doctor în istorie)