Când moartea nu mai este ultima frontieră - Tărâmul verii

 

Hannu Rajaniemi
Tărâmul verii
Editura Nemira, 2021
 traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu
 
 

Citiţi un fragment din această carte.

***
Când moartea nu mai este ultima frontieră

Mă tot gândesc de câteva zile la modul în care aş putea începe această recenzie. Să încep prin a spune că autorul, Hannu Rajaniemi este un tip ultra-deştept, matematician cu studii la Cambridge şi un doctorat în domeniu la Edinburgh? Să spun că la Nemira i-a apărut seria Jean le Flambeur, una dintre cele mai complexe şi antrenante serii citite în ultimii ani? Să încep prin a vă povesti despre o vară de demult pe care mi-am petrecut-o citind despre parapsihologie, viaţa de apoi şi posibila comunicare cu cei trecuţi dincolo? Hmmm... dificil, nu-i aşa?

Bănuiesc drept cauză a acestor oscilaţii şi nehotărâri faptul că romanul Tărâmul verii este o carte care m-a delectat pe de o parte prin imaginaţia bogată a autorului şi cunoştinţele de matematică şi de fizică pe baza cărora îşi construieşte lumea, iar pe de altă parte pentru că îmbină într-un mod interesant genul science fiction cu romanul noir, ambele aflându-se printre favoritele mele când vine vorba de citit ceva care să mă relaxeze, fără a mă plictisi. În plus, Rajaniemi reuşeşte, astfel, să construiască un univers alternativ original, o lume cum cititorul nu prea a mai avut ocazia să întâlnească până acum.

Rareori mi se întâmplă să dau dreptate celor scrise pe ultima copertă a unei cărţi, dar în cazul romanului de faţă confirm că "se citeşte ca John le Carre, dacă acesta ar fi consumat LSD, înainte să scrie Cârtiţa." Tărâmul verii este construită pe scheletul unui roman clasic cu spioni. Rachel White este singura agentă din Curtea Verii. Suntem în anul 1938, într-un univers paralel, în care războiul civil spaniol se află în plină desfăşurare, un creuzet sângeros pentru statele puternice ale lumii care se joacă unele cu altele de-a şoarecele şi pisica încercând totodată să evite declanşarea unui nou conflict mondial. Spun univers paralel pentru că în această lume odată cu descoperirea ectofonului a devenit posibilă comunicarea cu cei trecuţi în lumea de apoi. Astfel, după ce mor, dacă au un Tichet, oamenii ajung pe Tărâmul Verii, unde pot munci în continuare, ieşi la pensie şi comunica cu cei aflaţi încă în viaţă. Mai mult, pot închiria corpul unui medium atunci când au treabă în lumea celor vii. Sincer, m-a amuzat ideea de a merge la serviciu şi după ce mori, cu un program la fel de strict şi exact ca şi atunci când eşti în viaţă.

Rachel este responsabilă de obţinerea unor informaţii esenţiale de la un dezertor rus, pentru că, evident, şi în această lume alternativă există Uniunea Sovietică. Dar, spre deosebire de istoria ştiută, aici Uniunea Sovietică nu este condusă de Stalin, ci de Prezenţa Dumnezeu, o entitate superioară născută din contopirea conştiinţelor şi cu care se poate comunica prin intermediul unei maşinării. Lucrurile nu merg aşa cum ar trebui, rusul zburându-şi creierii, dar înainte o avertizează pe Rachel despre existenţa unei cârtiţe în organizaţia ei. Cârtiţa respectivă este o fantomă cu relaţii sus puse în lumea celor vii şi ale cărei motivaţii le descoperim pe parcursul cărţii.

Fiecare capitol aduce noi detalii despre lumea gândită de Rajaniemi. Aflăm despre piatra luz, piatra sufletului, despre ectotancuri, arme care devin mai puternice cu cât omoară mai mulţi oameni, despre vim, substanţa care permite fantomelor să îşi păstreze amintirile şi personalitatea fără să se destrame. Mai aflăm, însă şi despre misoginismul existent şi în această lume alternativă, despre tragedii şi probleme de cuplu, despre sex, ură şi aspiraţii.

Într-o discuţie despre romanul său, Rajaniemi spune că s-a inspirat pentru crearea acestei lumi din ceea ce a citit despre inventarea telegrafului şi despre rolul pe care acesta l-a jucat în dezvoltarea lumii. El îl numeşte "internetul epocii victoriene". De asemenea, spune el, a avut ca sursă de inspiraţie interesul şi fascinaţia oamenilor acelei epoci pentru medium-uri şi comunicarea cu lumea de dincolo. Se mai joacă cu conceptul celei de-a patra dimensiuni, cu datele istoriei reale pe care le modifică sau distorsionează după bunul său plac. Probabil că acest ultim aspect a fost pentru mine cel mai greu de înghiţit pentru că am o oarecare reticenţă în ceea ce priveşte joaca cu evenimente şi monştri ca Stalin, de exemplu. Pentru că tind să cred că a arunca crimele acestuia în derizoriu este un fapt periculos având în vedere că omenirea are, în general, memoria scurtă.

O să spun în concluzie că Tărâmul verii este un roman interesant, plin de idei îndrăzneţe, care mi-a adus aminte ca stil de China Miéville. Şi, după mine, mai are o calitate care îl face deosebit: faptul că după ce l-am terminat am vrut să ştiu mai multe despre a patra dimensiune, despre Tesseract şi teoriile legate de Univers. Aici a intervenit parţial frustrarea mea de umanist căruia îi lipsesc cunoştinţele aprofundate legate de aceste subiecte. Dar, Carl Sagan şi alţii ca el au făcut informaţia accesibilă şi pentru cei ca mine (how-to-imagine-the-4th-dimension). În concluzie, după mine, o carte care te face să vrei să ştii mai multe despre un subiect nu poate fi decât un câştig.

Introducere şi cuvânt înainte la Cum vă place / Eternitatea. Şi încă o zi

 

Andreea Nanu
Cum vă place - cronică de teatru, operă şi film / Eternitatea. Şi încă o zi - Teatrul lui Andrei Şerban
Editura Eikon, 2021

  

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere la volumul 1 (Cum vă place - cronică de teatru, operă şi film)

Dragă cititorule,

Cum vă place. Sub această replică "democratică" a lui Shakespeare se situează volumul de cronici pe care-l răsfoieşti. Democratică dar şi elitistă, fiindcă am scris liber despre ce mi-a plăcut, aşa cum mi-a plăcut, alegând spectacolele preferate din teatru, operă şi film. Adeseori cu entuziasmul lui Orlando care agaţă poeme de dragoste în copacii pădurii din Arden... Unele eseuri au fost publicate în Revista 22 şi Ziarul Metropolis, altele mi-au conturat rubrica de teatru Cum vă place?, difuzată la Radio Trinitas. Le mulţumesc, pe această cale, doamnei Andreea Pora, Redactor Şef al Revistei 22, doamnei Teodora Stanciu, realizatoarea Revistei culturale Trinitas şi domnului Dan Boicea, Redactor-Şef al Ziarului Metropolis.

Privind înapoi la călătoria mea în lumea scenei, înţeleg de ce este imposibil să dăm un unic răspuns întrebării: Ce este Teatrul? Dar pentru mine Teatrul e secretul pe care Antoine de Saint-Exupéry ni-l dezvăluie prin vocea Micului Prinţ: "créer des liens". Să creezi legături: cu piesa, cu actorii, cu dramaturgii şi scenografii, cu viziunea regizorului, cu spectatorii alături de care, chiar dacă nu vezi acelaşi lucru, înveţi ceva esenţial: să priveşti în aceeaşi direcţie. Directe sau intermediate, manifeste sau subtile, explicite sau intuite, legăturile ne unifică cu ceilalţi şi cu noi înşine. Şi astfel, ne vindecă. Poate nu întâmplător, la vechii greci amfiteatrele erau uneori situate în incintele templelor închinate zeului taumaturg Asclepios... Conexiunea între ceea ce se petrece pe scenă şi ceea ce spectacolul declanşează în noi aparţine Miracolului. O întâlnire pluristratificată care, poate paradoxal, înlătură vălurile aparenţelor, reducându-ne la esenţă, ajutându-ne să ne vedem aşa cum suntem, în deplină sinceritate. Spectatori şi actori, suntem împreună responsabili faţă de întâlnirea care se poate produce sau nu. Condiţia fundamentală a teatrului ca "act" e "spaţiul gol" dar şi saltul în gol. Ambele conţin promisiunea Posibilităţii. Parafrazând un personaj shakespearian, chiar dacă nu ştim ce suntem, după un spectacol avem intuiţia a ceea ce putem deveni. Teatrul ne aminteşte cât este de important să pornim, de fiecare dată, de la zero. Ca un exerciţiu de asceză, de modestie, de critică revelatoare şi dialog, de admiraţie. Spectacolul nu are misiunea să ne ducă la o destinaţie anume, ci să ne arate calea spre ea. În Teatrul-Relaţie ne naştem simultan, actori şi spectatori, printr-un travaliu reciproc. E nevoie să asumi adevărul vieţii. Şi bucuria ei. Există un timp de pregătire. O aşteptare. Un moment de risc, de pericol. O călătorie, o ascensiune şi o coborâre în adâncuri. Pentru ca totul să culmineze într-o sărbătoare!

Pandemia, noua boală planetară, ca de altfel orice situaţie-limită, ne obligă să trecem proba cea mai grea, a singurătăţii; şi ne testează arta cea mai dificilă, a legăturilor. În Flautul fermecat, înainte de a trece împreună prin foc şi prin apă, îndrăgostiţii Pamina şi Tamino trebuie să depăşească, fiecare în singurătatea sa, proba Tăcerii. Legătura lor e suspendată. La un moment dat, moartea pare preferabilă incertitudinii. Celălalt e oare încă acolo, statornic? O întrebare care, în ultimul an, mi-a marcat legătura cu Teatrul. Ştim că Spectacolul există aici şi acum. Dar unde dispare el, când teatrul se închide şi peste scenă se lasă întunericul? Poate el supravieţui doar în virtual?... L-am regăsit, prin scris, în memoria afectivă; o miridă subiectivă a memoriei personale care are şansa să întregească, şi prin cartea de faţă, Memoria culturală a Teatrului... În Lupul de stepă, Hermann Hesse scrie pe uşa teatrului său: "Teatru magic. Intrarea nu e permisă oricui". Le mulţumesc prietenilor mei, actori şi regizori, care m-au chemat să pătrund, împreună cu ei, în kairosul spectacolului, dincolo de cortină: Andrei şi Andreea Grosu, Sânziana Stoican, Constantin Cojocaru, Florina Gleznea, Richard Bovnoczki. Şi mulţi alţii, care au dat viaţă textelor mele, scrise la întâlnirea privilegiată dintre Teatru şi Viaţă. 

(Andreea Nanu)

Cuvânt înainte la volumul 2 (Eternitatea. Şi încă o zi - Teatrul lui Andrei Şerban)

Adeseori, când încercăm să traducem experienţa directă a spectacolului în cuvinte, ne confruntăm cu fenomenul lost in translation. Când un spectacol de teatru sau operă e filmat şi înregistrat pentru a fi proiectat pe ecran, "traducerea" de la scenă la ecran suferă, pentru că relaţia dintre actor şi spectator nu are loc în momentul prezent, ci se obţine prin mijloace mecanice, prin tehnologie. Beneficiul de a urmări, totuşi, pe ecran anumite detalii de joc, ori imagini gros-plan, care de la distanţă în sală nu se percep, e totuşi nesemnificativ comparat cu cercul energetic creat când simţim împreună pulsul vieţii vibrând în acelaşi timp. De aceea, regizori ca Lev Dodin şi alţii refuză categoric filmarea spectacolelor pe acelaşi vechi principiu, conform căruia prin traducere se pierde ceva. Principiu cu care am fost de acord, cu diferenţa că din tinereţe, când nu exista video, mi-ar fi plăcut să am înregistrate primele mele montări, cu caracter pur documentar, de studiu. Când a devenit posibil, am colecţionat toate înregistrările producţiilor, din teatru sau operă, unele extrem de profesionist filmate high-tech, cu multiple camere, pentru a fi promovate pe canale TV sau comercializate ca DVD. Altele, filmate la repetiţii de mine, cu telefonul sau o cameră împrumutată, imagini neclare şi mişcate, luate de un diletant cu o mână tremurândă. Zeci de cutii cu aceste casete au fost transportate din biroul meu de profesor la Columbia University, când m-am retras din activitate, tocmai la Craiova. De ce acolo? Pentru că prietenul meu, academicianul Basarab Nicolescu, mă anunţase entuziast că Lucian Dindirică, directorul Muzeului Exilului Românesc, nou înfiinţat, ar dori ca arhiva mea să poată fi consultată de publicul interesat din România.

Arhiva a stat la baza cărţii scrisă de Andreea Nanu. Citisem, cu precădere în Revista 22, o serie de cronici ale autoarei despre diverse montări, printre care şi ale mele. Nu o cunoşteam, dar am devenit interesat de felul în care scria. Mi-a plăcut, pentru că scria cu suflet! Atenţia la pulsul inimii unui spectacol se întâlneşte rar în cronici referitoare la teatrul de azi. Din păcate, azi nimic nu mai poate scăpa ideologiei, domină tendinţa spre o critică acidă, nemiloasă a tot ce există, sau mai pe şleau, care nu corespunde principiilor corectitudinii politice, vechea formă reînnoită a stângismului cultural. E acelaşi curent negativ, aceeaşi molimă ce se manifestă în tot, de la politică la artă. Însă Andreea Nanu scrie din iubire pentru teatru şi artişti, pentru prietenii ei. Flatat şi motivat de interesul Andreei Nanu pentru munca mea, ştiind că a scris deja un număr semnificativ de cronici despre spectacolele mele, din teatru şi operă, i-am propus să le adune într-un volum. Ideea s-a conturat prin tenacitatea autoarei şi, susţinută de dialogul nostru, a crescut. Câteva spectacole le-a văzut pe scenă recent, majoritatea le-a vizionat cu ajutorul Muzeului Exilului din Craiova, care i-a pus la dispoziţie arhiva mea. Am reflectat, pe parcurs, la scopul cărţii şi la ecoul pe care l-ar putea avea. Oare ar fi o idee bună? Pe cine ar putea interesa o astfel de carte despre spectacole care nu mai există? Da, ştim că teatrul se întâmplă în prezent. Cum şi clipa de acum moare în clipa următoare, ce a fost ieri nu mai are nici o relevanţă, în afară de una muzeistică.

Fac o confesiune: când montez un spectacol nou sper să fie ca o bătaie de clopot. Când, într-o slujbă, clopotele bisericii bat, reprezintă ce anume? O abatere din obişnuit. O schimbare de stare. Clopotele ne trezesc ca să ne amintească de miracolul că suntem vii. Ştiu că în montările mele nu reuşesc decât rareori să fac să sune clopotul. Dar după un timp, după ce spectacolul nu mai este, clopotul rugineşte şi sunetul dispare. La fel spectacolele... cele de ieri, azi sunt moarte. Însă Andreea Nanu mi-a argumentat unul din motivele pentru care o astfel de carte ar merita să fie scrisă: "nu e firesc să nu existe până la ora aceasta nici o carte despre Andrei Şerban, în România". Într-adevăr, singura lucrare de specialitate publicată în ţară a fost traducerea volumului lui Ed Menta, Lumea magică din spatele cortinei, apărut cu ani în urmă în Statele Unite.

Citesc cu bucurie ce se scrie despre ceilalţi. Mă atrage însă ideea lui Marcel Duchamps, a unei reprezentaţii în care toate numele artiştilor sunt omise. Am putea să ne lăsăm inspiraţi de anonimitatea celor care au clădit catedrala din Chartres sau piramidele egiptene? Cum arta pură nu serveşte nici unui scop material, acţiunea artei, după Duchamps, e transformarea fiinţei. El definea arta printr-un verb: "a lucra". Dacă am putea să lucrăm împreună liberi de egoism, nu ne-ar păsa dacă numele este sau nu subliniat.

Venind din afara breslei, făcând o muncă de cercetare uriaşă care i-a luat aproape un an, studiind în amănunt înregistrări cu spectacolele de teatru şi operă pe care le-am montat în diferite ţări şi continente, parcurgând toate etapele carierei mele, Andreea Nanu m-a făcut să înţeleg că "miza cărţii nu e doar personală, ci e despre şansa de a trezi o conştiinţă culturală, în car e spectacolele acestea trebuie să aibă un loc, nu atunci, ci acum, în prezent. Iar cartea trebuie să servească acest scop". A rămas adâncită zile şi nopţi în faţa ecranului, ca să înţeleagă atmosfera fiecărei montări, ca să ne comunice emoţia lor vie în eseurile din acest volum. Aşadar, cartea de faţă nu se adresează neapărat breslei teatrale, ci direct publicului larg, care e constant interesat de lucrul pe care l-am făcut şi continui să îl fac. Şi pentru tinerii care poate vor fi inspiraţi să urmărească exemplul unei cariere neobişnuite. Oricare ar fi viitorul cărţii, îi susţin încrederea şi munca, fiindcă cred că acestea merită onorate. Ce poate fi mai departe? Dacă prin sensibilitatea, imaginaţia şi inteligenţa emoţiei care o caracterizează, Andreea Nanu a putut să readucă la viaţă aceste montări, dacă a reuşit, privindu-le, să gândească şi să simtă simultan ceea ce percepe, aceste spectacole vor putea să "evadeze" din Muzeul Exilului, unde sunt păstrate, ca să ne comunice o vibraţie nouă...

Pentru copertă, autoarea a ales, din ceea ce îi propusesem, un portret pe care mi l-a făcut tatăl meu, cunoscutul fotograf George Şerban. Emoţia cu care tânărul ce eram priveşte în obiectiv exprimă tot ceea ce visam la vârsta fragedă: infinitul... marea, libertatea... El a captat-o. Ce fotograf extraordinar a fost George Şerban! E o poză foarte specială, şi pentru că diferă mult de cele care circulă pe internet; în loc de imensitatea luminoasă a mării, acum mă aflu în săli întunecate de repetiţii, în loc de zâmbet relaxat plin de speranţe, am o încordare tensionată şi incertă. Nimeni nu m-a surprins mai bine decât tatăl meu. Datorită lui, pe copertă, mă recunosc: sunt eu însumi... Dar cine sunt? Şi ce mai poate însemna teatrul meu astăzi? Autoarea mi-a răspuns, prin replica unui personaj shakespearian, Orlando din Cum vă place, care mi-a inspirat una dintre cele mai îndrăgite montări din tinereţe: "Eternitatea. Şi încă o zi".

(Andrei Şerban)

Valoarea începutului, Prefaţă la volumul 2 (Eternitatea. Şi încă o zi - Teatrul lui Andrei Şerban)

Lévi-Strauss, în celebra sa carte La pensée sauvage, afirma valoarea începutului, căci atunci "ce e mare se înfăptuieşte". Evident că această convingere se asociază "originilor" pe care le studiază şi explică pe fond de încredere în "început". Adaptată la artă, convingerea integrează nu doar opţiunea antropologică ci şi pe cea particulară, des evocată, aceea a "primei fraze". Prima frază a lui Proust din Căutarea timpului pierdut, a lui Beckett din Godot sau a lui Camus din Ciuma... Cine suntem la început şi cum începem? Din acelaşi motiv, retrospectivele pasionează căci revelă începuturile şi evoluţia unui artist către sine ca la Mondrian care debutează cu peisaje figurative pentru a se împlini la sfârşit prin abstracţia geometrică. Retrospectiva e un traseu... şi această carte pregătită de Andreea Nanu îi împrumută spiritul în ciuda mediocrităţii probelor lăsate de teatru pentru a reconstitui cariera unui regizor. Operele sunt absente sau deteriorate, urmele imperfecte şi amintirile incomplete. Dar efortul merită efectuat pentru a restitui parţial un drum şi a defini o identitate. Ca aceea a unui erou militar fondată pe legende de fapte şi fragmente de documente. Pe mărturii şi fotografii... asociind aceşti doi poli pe care grecii îi opuneau, "arhiva" şi "memoria". Căsătorie morganatică dar indispensabilă. Hibridare de surse din lipsa de probe, impuritate determinată de esenţa teatrului ce conjugă durata şi efemerul. Iată deci dificultăţile unei călătorii indispensabile. Ea debutează şi se construieşte pornind de la valoarea începutului. Acela al lui Andrei Şerban. I-am fost martor.

Un detaliu iniţial. Nu-mi amintesc exact datele, dar văd situaţia. Pentru un exerciţiu la actorie în clasa Sandei Manu, Andrei a agăţat un măr deasupra capului şi s-a străduit să spună un monolog. Amestec de ironie şi serios, propunerea derutantă de atunci mi se pare a fi şi azi primul gest ce-i atesta vocaţia regizorală. El punea în scenă o situaţie teatrală integral construită de el şi totodată se distribuia în protagonist cu resurse reduse. Asemeni atâtor regizori ca Brook, Mnouchkine sau Penciulescu ce şi-au afirmat vocaţia scenică pe fond de absenţă a disponibilităţilor de joc. Ele, sunt convins, nu sunt indispensabile.

Gestul revelator, în cercul închis al clasei de regie, a fost Ubu (1964), exerciţiul strălucit de examen. Auzeam atunci întâia dată acest text care a deschis polemic scena europeană spre o nouă dramaturgie, spre un alt limbaj, act fondator al avangardei. Spectacolul, căci era un spectacol, a uimit şi sedus pe colegul-spectator care eram prin extraordinara putere de a anima aproape coregrafic un grup şi a evidenţia personalităţi actoriceşti ca Florian Pittiş sau Niki Wolcz, fără a mai vorbi de Aureliu Manea, apariţie chapliniană a celui care, la rândul său, se va impune ca un regizor fără de seamăn. Totul ne-a surprins şi încântat. Îndeosebi vocabularul lui Jarry tratat pe scena goală ca un schimb de mingi dintr-o farsă liceană: nimic vulgar, nimic grosolan. De altfel, spectacolele lui Andrei nu vor adopta nicicând asemenea atitudini: îi sunt organic străine. O frază a rectorului Loghin e de neuitat: "Prefer limba lui Racine" concludea el, derutat, la capătul acestui examen strălucit.

A urmat apoi debutul din sala mică de la Teatrul Nottara cu o piesă de abia publicată în revista ce ne era dragă, Secolul 20: Omul care s-a transformat în câine de Osvaldo Dragun (1964). Patru colegi de la clasa de actorie erau reuniţi de către Andrei şi se dăruiau pe fond de cunoaştere şi încredere reciprocă. Totul respira plăcerea de a se regăsi împreună pe o scenă minusculă, dar, de astă dată, publică. Justeţea relaţiei cu textul uimea căci nimic nu îi parazita inteligenţa, nu îl încărca ci, dimpotrivă, spectacolul îi oferea un context de improvizaţie şi entuziasm de grup. Mă aflam în primul rând când mingea pe care şi-o aruncau între ei cei patru interpreţi mi-a aterizat în braţe. Ea mă integra fortuit în joc, eu care eram acolo unde voi rămâne o viaţă: "aproape de scenă". Toţi actorii de atunci s-au stins, n-au rămas decât doi supravieţuitori: regizorul şi spectatorul.

Nu am văzut, din păcate, şi nu-mi explic motivele, Şeful sectorului suflete (1965) de Alexandru Mirodan, care marca o ruptură faţă de textele oficial admise.

Andrei şi-a dezvoltat apoi apetitul pentru improvizaţie şi ludic în Nu sunt turnul Eiffel (1966), text de Ecaterina Oproiu care marca o ruptură de stil în dramaturgia epocii liberată de sarcinile oficiale care-i fuseseră îndelung impuse. Andrei, cu o intuiţie extrem de exactă, şi-a găsit un partener şi, împreună, afirmau o libertate necunoscută, o dezinvoltură inedită, o satisfacţie a gratuitului. Pe scena aproape goală, străjuită doar de un trunchi de copac descoperit de la fereastra unui tren de către Popescu-Udrişte, actorii se lansau într-o adevărată partidă de ping-pong care ne încânta. Cornelia Hâncu, Dan Nuţu... comunicau acel aer proaspăt şi neîncrâncenat pe care epoca îl oferea pentru scurt timp. Andrei descoperea şi cultiva gustul ludic, străin epocii. Şi poate aceasta a explicat şi succesul internaţional al Turnului Eiffel. O experienţă de optimism teatral - iată ce a fost acest spectacol care, din păcate, nu a cunoscut o lungă carieră de exploatare publică. Mi-l amintesc ca o sărbătoare amicală, sinceră şi aproape intimă.

După acest diptic ce afirma disponibilitatea lui Andrei pentru lejeritate şi comunitate, el surprinde prin Arden din Faversham (1967). Întâi, prin revelarea unui text necunoscut, nefrecventat, dar totodată un text elisabetan pentru care nu-i bănuiam atracţia. El se afirma deja ca un explorator al repertoriului ale cărui rezerve inedite le sesizează şi exploatează. Şi astfel se afiliază acelor regizori ca Luca Roconi care s-au impus prin interesul pentru texte rare, texte fără tradiţie de interpretare şi protocol de punere în scenă. Cu Arden, Şerban deschidea un drum, al lui cât şi al teatrului român de atunci. El anima o trupă reunită la Piatra Neamţ de reputatul director Ion Coman, trupa ce de astă dată plonja într-un univers sumbru, violent şi extrem. În obscuritatea platoului corpurile se zbat, cuţitele strălucesc fulgurant, pasiunile se manifestă, dar niciodată dezordonate - Andrei nu suportă haosul. O lume sumbră se sfâşie, dar "cruzimea" căutată şi restituită e bine controlată. Ca şi în Titus Andronicus pus în scenă câtva timp înainte de Brook ce surprindea prin opţiunea pentru acest text violent, strict "temperat". Afinitatea între cele două spectacole mi-a apărut de atunci. Aceleaşi lumini întunecate şi costume uzate, aceleaşi sfâşieri însângerate, dar totodată aceeaşi stăpânire a limbajului scenic. "Cruzimea nu înseamnă dezordine" spunea Artaud.

A urmat un an mai târziu Iulius Cezar (1968), de astă dată la Teatrul Bulandra. Spectacol, pentru mine, esenţial căci descoperea un alt mod de a pune în scenă, o faţă inedită a lui Andrei care, ironic, mărturisea că a dorit "să facă acest Iulius Cezar în maniera lui Ivan Helmer". Spectacol de o profundă melancolie politică, spectacol lent şi reflexiv ce reunea marile speranţe ale scenei de atunci, Ştefan Iordache, Ion Caramitru ca şi pe Victor Rebengiuc într-un rol neaşteptat, Brutus. E conservat în mine acest spectacol crepuscular despre eşecul luptei contra tiraniei ce se anunţa. Premoniţie politică, puţin timp mai târziu confirmată. Andrei folosea pentru prima dată "puntea florilor" împrumutată de la teatrul kabuki ce traversa sala ca o potecă sumbră pe care avansau fantomatic actorii. Nimic dezinvolt, nimic ludic, doar o splendidă şi lungă melopee - aud şi azi vocile şi văd încă mişcările, teatrul se constituia în experienţă intensă, gravă, "teatru de idei" responsabil asumat. În noapte, aceste siluete de revoltaţi înfrânţi îşi murmurau crezul democratic fără exaltare sau vocaţie militantă. Cât mi-au fost de apropiaţi! I-am întâlnit apoi în viaţă şi de nici unul nu m-am despărţit. Iulius Cezar a fost un meteorit.

Apoi, Andrei a revenit la Piatra Neamţ şi s-a împlinit acolo cu ceea ce rămâne capodopera sa de început: Omul cel bun din Seciuan (1968-1969) de Brecht. Împreună cu scenograful prieten, Lucu Andreescu, el se inspiră din nou din Orient - era de altfel o pasiune proprie şi altor regizori în epocă, de la Ariane Mnouchkine la Patrice Chéreau. Platoul acoperit de un parchet impecabil ce evoca scena de teatru Nô părea a fi o pagină pură pe care se caligrafiau siluete precise şi evoluau personaje evocând China imaginară propusă de Brecht ca un "artificiu de calcul" pentru a ne confrunta cu dilema etică esenţială: când să fii bun, când să fii rău? Frumuseţea spaţiului era propice dezbaterii ce asocia cotidianul mizeriei şi splendoarea grafică a atitudinilor. Aici Andrei a echilibrat cu perfecţiune relaţia între grup şi protagoniştii interpretaţi cu geniu de Carmen Galin şi Mitică Popescu. Câtă emoţie nesentimentală, câtă durere reţinută în iubirea de ploaie a vânzătorului de apă, câtă luciditate în ultima întrebare lansată spre sală la capătul parabolei brechtiene. Îmi amintesc corpuri şi rezonez la apeluri de atunci, mă recunosc în spectatorul sedus de această incandescenţă a gândirii. Spectacol al împlinirii. Spectacol totodată al înfrângerii speranţelor noastre, căci Primăvara de la Praga murea asfixiată de tancurile ruseşti şi la Teatrul Tineretului, în septembrie 68, Andrei ne arăta o cutie de chibrituri întrebându-ne: "Cine vrea să fie Jan Palach?" De câte ori trec prin Praga mă opresc în faţa statuii acestui martir laic şi îmi amintesc apelul lui Andrei. Omul cel bun... cu el cădea cortina peste pasagera liberalizare de la capătul anilor '60.

Apoi, la invitaţia lui Radu Penciulescu, director atunci la Teatrul Mic, Andrei a revenit la dramaturgia română şi la unul din cei mai semnificativi scriitori ai săi: Marin Sorescu şi Iona (1969). Piesa parabolică despre captivitatea în pântecul balenei unde închisorile se succed fără şansă de scăpare şi liberare a eroului. A fost textul cel mai important pentru noile timpuri întunecate. Florica Mălureanu a imaginat un dispozitiv plastic ce pulsa ritmic, traducând mişcările imprevizibile ale lui Iona interpretat de George Constantin. Andrei, animator de echipe şi îndrăgostit de colective, se confrunta cu solitudinea monologului. Cu relaţia singulară între un actor de geniu şi dispozitivul plastic imaginat de Florica Mălureanu pe fond de poezie dramatic tratată, intens. Această gravitate m-a surprins şi am scris o cronică unde îmi mărturiseam perplexitatea parţială. Târziu am aflat că Ion Brad, atunci cenzor implacabil, azi credincios public afişat, a folosit şi textul meu ca argument pentru suspendarea Ionei. "Tovarăşul Şerban, până şi colegii dumneavoastră se afirmă rezervaţi!" - instrumentalizare oficială a ceea ce era doar o îndoială. Sub dictatură, totul poate fi utilizat. Lecţie de meditat la care n-am încetat să mă refer.

Andrei pleca apoi spre Peter Brook întâi şi apoi spre New York. Asemeni lui Brâncuşi care s-a disociat de Rodin, nici el nu s-a adăpostit la umbra lui Brook şi l-a părăsit îndreptându-se spre New York. Acolo i-a continuat căutările întrerupte la Shiraz în contextul comunitar al unui grup pe care la Teatrul La Mama l-a constituit, animat şi iubit. După însingurarea lui George Constantin în Iona, mă întreb: a fost oare aceasta o soluţie alternativă, o recunoaştere de sine în energia unei echipe pe care Andrei ştie, ca nimeni altul, să o suscite?

De la mărul agăţat de tavan până la Iona, Andrei şi-a afirmat dispoziţia multiplă a vocaţiei sale plurale. El n-a fost şi n-a vrut să se consacre unei opţiuni unice, dar nici nu s-a pierdut în rătăcirile indiferenţiate ale regizorilor fără identitate. În România, de la debutul său, el şi-a schiţat progresiv autoportretul în mişcare şi eu am fost martorul sedus al acestei afirmaţii de sine. Azi, la capăt de drum, ce s-a anunţat atunci se confirmă acum. Andrei nu e prizonierul unei opţiuni, ci voiajorul în căutare de împliniri temporare şi reuşite distincte.

La început se află adevărul. Aceasta îi e valoarea.

(George Banu)

În pat cu duşmanul - Fiica Reichului

 

Louise Fein
Fiica Reichului
Editura Nemira, 2021
 traducere din engleză de Emanuela Ignăţoiu-Sora
 
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
 
În pat cu duşmanul

În ultimii ani piaţa de carte a fost invadată de romane care încearcă să recreeze atmosfera apăsătoare din Germania de dinaintea şi din timpul celui de-al doilea război mondial, să pună în cuvinte experienţele de multe ori inimaginabile ale supravieţuitorilor lagărelor de exterminare naziste. Din punctul meu de vedere este un demers bun pentru că perioada aceea devine din ce în ce mai îndepărtată în timp, negarea Holocaustului a căpătat susţinători din ce în ce mai vocali, şi, nu în ultimul rând, extremismele sunt imediat după colţ, după cum constatăm în fiecare zi. Aşadar, chiar dacă fac parte din categoria romanelor de consum, nu obţin aprecierea criticilor literari şi nici nu intră în istoria literaturii, cărţile de acest tip răspund unei nevoi a oamenilor de a şti, chiar şi la nivel superficial, câte ceva despre acele vremuri. Speranţa mea este ca un roman de acest fel să le stârnească curiozitatea şi, ulterior, să citească în continuare despre acest subiect. Şi, cred eu, acest tip de roman mai face ceva: dă chip suferinţei. Pentru că dând nume, chiar şi fictive, victimelor îi transformă din statistică în indivizi.

În această categorie intră şi romanul Fiica Reichului de Louise Fein. Romanul a apărut la editura Nemira în colecţia Damen Tango. Cartea este, în mare parte, scrisă din perspectiva lui Hetty Heinrich, fiica unui înalt oficial nazist şi soră a unui pilot Luftwaffe (forţele aeriene din armata germană). Trăim împreună cu Hetty nu doar procesul de maturizare, ci şi pe cel de dezvrăjire. Hetty începe să înţeleagă că lumea din jurul ei, considerată iniţial perfectă, este, de fapt, strâmbă, hidoasă şi nedreaptă. Acţiunea romanului se desfăşoară între 1929 şi august 1939, adică în perioada premergătoare războiului. Un scurt epilog lămureşte cititorul despre soarta ulterioară a personajelor. Romanul a fost inspirat de povestea tatălui autoarei, refugiat în Anglia din cauza naziştilor.

Hetty este prototipul tinerei germane: vine dintr-o familie bine situată, cu sânge arian, participă la toate acţiunile Tineretului Hitlerist, se aşteaptă ca viaţa ei să fie dedicată Reich-ului ca soţie şi mamă. Îndoctrinarea la care este supusă se fisurează, însă, atunci când se reîntâlneşte cu Walter, un tânăr evreu, prieten din copilărie al fratelui ei. Realitatea începe să capete treptat mai multe nuanţe: Hetty descoperă că evreii nu sunt după cum spune propaganda leneşi şi sălbatici, că sunt murdari pentru că nu mai au acces la utilităţi, că viaţa lor nu este uşoară şi că nimeni nu încearcă să corupă sângele pur german. Povestea lor de dragoste îi oferă prilejul autoarei să scrie despre greutăţile şi abuzurile la care au fost supuşi evreii în acea perioadă, despre modul în care şi-au pierdut afacerile, casele şi de multe ori viaţa. În plus, Hetty descoperă că sub faţada de respectabilitate a părinţilor ei se ascund secrete şi poveşti sordide, că la o privire mai atentă ipocrizia este prezentă în vieţile multora dintre familiile ariene din Reich.

Nu ştiu de ce povestea familiei lui Hetty m-a dus cu gândul la una dintre scenele zguduitoare din Der Untergang / Downfall, scena în care mor otrăviţi de propria lor mamă copiii lui Goebbels. Momentul acela ilustrează atât de bine efectele devastatoare ale fanatismului, modul în care familii ce se consideră respectabile şi stâlpi ai societăţii îşi sacrifică inclusiv copiii pentru motive mai mult decât discutabile, încât rămâi la final mut şi golit de sentimente. În Fiica Reichului nu există momente de asemenea intensitate, deşi, cred eu, autoarea încearcă să ilustreze exact acest lucru. Cartea nu are în mod cert nici forţa romanului Singur în Berlin a lui Fallada, dar se dovedeşte o lectură agreabilă şi instructivă pentru cineva mai puţin familiarizat cu epoca respectivă.

Zeitatea din apartamentul de la etajul şapte - Nu te găsesc pe nicăieri

 

Laura Ionescu
Nu te găsesc pe nicăieri
Narator, editura Publica, 2021

 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
 
Zeitatea din apartamentul de la etajul şapte

O mică confesiune: m-am temut de cartea aceasta, am evitat să o cumpăr, să citesc despre ea, să o frunzăresc prin librării. Bănuiam despre ce vorbeşte autoarea în ea şi nu doream să mă întorc în lumea aceea în care mama încă trăia. Ştiam că citind-o va fi inevitabil. Şi mi se repetase de prea multe ori că trăiesc prea mult în trecut şi prea puţin în prezent. Dar, uneori, dincolo de eschivările şi laşităţile noastre, cărţile îşi găsesc drum către noi, fie că ne place, fie că nu.

În Nu te găsesc pe nicăieri, Laura Ionescu face ceea ce cred că ar trebui, poate, să facem la un moment dat cu toţii: scrie o istorie personală, recreează o lume, celebrează prin rândurile sale memoria mamei sale. În acelaşi timp am simţit cartea ca pe o formă de catharsis, de eliberare şi de vindecare. Spun acest lucru pentru că ştiu că cei rămaşi în urmă simt că au rămas cuvinte nespuse, gânduri neîmpărtăşite, întrebări nepuse, regrete şi nostalgii. Moartea îţi răpeşte posibilitatea de a-ţi cere scuze, de a spune că-ţi pare rău. Odată cu părinţii moare o lume, îţi înţelegi la nivel visceral propria mortalitate, viaţa îşi pierde o mare parte din magie. Tot ceea ce rămâne sunt amintirile, crâmpeie din viaţa de copil - luminoase dacă ai avut norocul de-a avea părinţi iubitori. Şi mai rămâne ceva: frica. O frică imensă, iraţională care se ascunde în tine şi te poate copleşi. Ştiu, totodată, că nu devine mai uşor odată cu trecerea anilor, chiar dacă ajungi la un moment dat în ceea ce psihologii numesc ultimul stadiu al doliului - cel al acceptării şi al rezoluţiei. Pentru că undeva acolo în tine un loc rămâne gol, vocile pe care îşi doreşti să le auzi nu se mai aud, mirosul şi mângâierile mamei care făceau ca lumea să fie un loc sigur au dispărut. Pentru mine, personal, acest sentiment al pierderii, s-a accentuat după ce am devenit şi eu mamă şi am înţeles că eu am pierdut-o pe mama, dar fiul meu a pierdut, la rândul lui, o bunică. Dar, tot datorită părinţilor şi lecţiilor de viaţă pe care ţi le-au predat pe nesimţite ajungi să te ridici din fundul prăpastiei şi să continui să trăieşti.

Laura Ionescu scrie cu umor şi duioşie, ştie să întoarcă fraza în aşa fel încât femeia din carte să capete substanţă. Mimi trăieşte în paginile acestei cărţi. Este spumoasă, ironică, directă şi puternică. Pare indestructibilă. De aceea, în opinia mea, titlul cărţii este un pic înşelător: pentru că mama este în inima şi mintea autoarei, este parte din ea, din ceea ce a devenit ca om şi ca femeie. Pentru că, ea însăşi recunoaşte, mama este cea care i-a pus primele cărţi în braţe, mama este cea care i-a dat rădăcini, mama este cea care a învăţat-o cum şi la ce anume să se uite şi să caute în oameni. În mâinile care le seamănă, în aluniţele identice. Mama rămâne zeitatea de la etajul şapte.

Cartea aceasta este şi un bun manual de parenting. Pentru că ne spune că satisfacerea nevoilor financiare contează, dar cele mai importante lucruri de care are nevoie un copil din partea părinţilor este acceptarea şi încrederea. Adică de iubirea aceea care nu sufocă, care ştie să pună limite acolo unde experienţa îi spune că este cazul, de râsete şi normalitate. Am empatizat cu familia Laurei Ionescu pentru că povestea ei este şi povestea mea. Povestea unui copil crescut în comunism care l-a simţit apăsător, dar pentru care universul avea ca punct central mama şi care ştia că tocmai din acest motiv nu i se poate întâmpla nimic rău. Mama era cea care făcea ca familia să fie unită, era elementul care îi ţinea pe toţi laolaltă.

Citind cartea, îţi dai seama că, practic, viaţa noastră este construită din cioburi mai vesele sau mai triste care adunându-se şi unindu-se unele cu altele ne formează şi ne modelează pe noi, adulţii. Adulţi care îşi poartă cu ei bagajul de amintiri din copilărie. Nu te găsesc pe nicăieri este din acest motiv şi o carte a maturizării. Pentru că amintirile ne-o construiesc pe Mimi, dar şi pe Laura. De la bebeluşul pe care părinţii şi l-ar fi dorit băiat la adolescenta pe care mama o învaţă să supravieţuiască DUPĂ, la femeia adultă care se aşază faţă în faţă cu sine în această carte oglindă.

Cartea aceasta m-a dus înapoi, la propria traumă, la propria durere. Nu ştiu dacă este un lucru bun sau rău. Ştiu doar că undeva în mine va exista mereu o parte care se va gândi mereu la ei, la ce ar spune şi la ce şi-ar dori să fac într-o situaţie sau alta. Cartea aceasta mi-a întărit convingerea că acest fel de experienţă, dureroasă şi unică, constituie un prag important în procesul de maturizare al fiecăruia dintre noi. Cred, într-un final, că aceasta este o carte care te pune faţă în faţă cu tine, care va fi percepută şi simţită de fiecare cititor în funcţie de propria poveste.

Un spectacol despre tăticie - Cartea cu tați

 

Andrei Dósa / Robert Șerban / Radu Pavel Gheo / Igor Mocanu / Bogdan Alexandru Stănescu / Mihai Duțescu / Florin Hălălău / Doris Mironescu / Dan Coman / Florin Dumitrescu / Vasile Ernu / Andrei Gamarț / Robert Bălan, coordonatorul volumului
Cartea cu tați
Editura Trei, 2021
 

Citiți un fragment din această carte.

*****
 
Un spectacol despre "tăticie"

Acest volum este urmarea unui spectacol de teatru. În 2019 am făcut Cocoțat pe schele, un spectacol despre rolul tatălui în societatea contemporană. A fost produs de ONG-ul pe care îl conduc, Asociația Art No More, a obținut prin concurs fonduri de la Administrația Fondului Cultural Național și Uniter și a fost repetat și reprezentat la Centrul de Teatru Educațional Replika. Textul pentru spectacol (îl veți găsi la finalul volumului) cuprinde dramatizări ale unor interviuri pe care le-am făcut eu cu mai mulți bărbați și texte originale ale unor scriitori contemporani.

Pentru Cocoțat pe schele am cerut texte de la scriitori, care sunt și tați, despre experiența lor paternală. În spectacol am păstrat doar fragmente din textele lor. Nu pentru că nu ar fi fost valoroase, ci pentru că nu am vrut ca spectacolul să dureze peste o oră și jumătate. Și tocmai pentru ca să pun în evidență munca celor cinci scriitori, m-am gândit să găsesc o soluție să public aceste texte integral. Mai întâi, am publicat în revista Scena 9 niște fragmente din textele rămase pe dinafară. Apoi am cerut și altor autori să scrie despre paternitate. Și așa a apărut acest volum.

În 2014, am făcut un spectacol despre mame: Habemus bebe. Textul acela, aflat undeva la limita între dramaturgie și poezie, a devenit apoi volum de poeme: Non stress test, de Elena Vlădăreanu, publicat de Casa de Pariuri Literare în 2016.

În 2018, mi-am zis să fac un spectacol și despre tați. Pentru că diada tată-copil e foarte puțin sau fals, din punctul meu de vedere, reprezentată în mai toate artele. Avem pe de o parte imaginea idilică: nou-născutul e un îngeraș care aduce bucurie și fericire în familie, iar tatăl descrie asta de undeva din turnul său de fildeș (mă rog, biroul lui) fără să ia parte efectiv la tot ce ține, practic, de noua ordine familială. De cealaltă parte, avem tatăl văzut ca o autoritate, care stabilește reguli și dă pedepse, iarăși fără să țină cont de nevoile copilului și ale partenerei. Ambele imagini nu au (sau au prea puțin) de-a face cu realitatea, cu concretul, cu ceea ce se întâmplă în viața de zi cu zi. Chiar și în cele mai paternaliste medii, lucrurile par acum să se schimbe. Mă rog, nu am făcut studii în acest domeniu și nici n-am citit prea multe, dar informațiile primite mai degrabă empiric par să confirme acest lucru. Tatăl nu mai este doar cel care aduce banii și dă ordine, ci, cel puțin în mediul urban de clasă mijlocie, este implicat direct în creșterea și educarea copilului.

Cu spectacolul mi-am propus trei lucruri.

În primul rând, am vrut să ofer o altfel de imagine a tatălui. A unuia mai normal, mai uman, mai banal... Naiba știe ce-o fi "normal", dar în capul meu e cam așa: unul care se și bucură, e și bulversat, și frustrat, și fericit, și enervat. Și nu total habarnist.

În al doilea rând, am vrut să arăt ce zice unul dintre personajele din spectacol: "Și tații trec prin schimbări majore" (odată cu apariția unui copil în viața lor).În general, literatura de specialitate este dedicată aproape exclusiv schimbărilor prin care trec femeile după ce nasc. Asta e stabilit, studiat, băgat la catastif, integrat în viața de zi cu zi. (Apropo, mi-am dat seama acum, după ce am făcut cele două spectacole, că în Habemus bebe, tatăl era total absent. Era pomenit o singură dată. Puteam foarte bine să vorbim despre a fi părinte fără a menționa o singură dată tatăl. În schimb, în spectacolul despre tați nu s-a putut fără să vorbim și despre mame.)

Am zis să privim puțin lucrurile și din partea masculină. Am încercat să fac o documentare serioasă. Am căutat literatură self-help și studii pe această temă. N-am găsit decât vreo două-trei volume traduse, care conțineau un fel de sfaturi, scrise amuzant, în care rolul tatălui nu pare a fi luat prea în serios. Episodul din Cocoțat pe schele în care povestesc că am fost în librării să caut cărți despre paternitate pentru a mă documenta e real. Am găsit un singur studiu serios pe această temă. Nu mai era în librării pentru că fusese publicat mai demult de Editura Trei: Tatăl de Luigi Zoja. L-am mai găsit pe net. Am citat din acest studiu în spectacol. La fel am făcut cu o carte autobiografică, publicată de Corint, a unui jurnalist sportiv britanic: Tată de nota zece de Brian Viner.

În al treilea rând, spectacolul (și cartea asta) reprezintă așa... un mic îndemn spre implicare. Din partea masculină. Era o memă pe Facebook: "O întreagă generație s-a zbătut pentru women empowering, dar am uitat să-i învățăm pe bărbați cum să colaboreze cu empowered women. (Scuze, nu găsesc un termen bun în română pentru "empowered".) Rolul mamei este înregistrat adânc în fiecare dintre noi. Sunt și studii, există și partea aia bazată pe cunoaștere directă. În ceea ce privește rolul tatălui, lucrurile nu-s prea clare. Nimeni nu îi contestă rolul. Dar cât și cum, aici încă ține de păreri personale, de cultură, de obiceiuri. Cu spectacolul (și textele din acest volum) am vrut să prind și părțile alea frumoase, dar și chestiunile banale sau chiar neplăcute din viața de familie. nevoie și de scutece schimbate, și de timp petrecut degeaba pe bancă în parc (când, de fapt, îți dorești să fii oriunde în altă parte), și de bani... Până la urmă, există și momente fericite și plictiseli, și nesiguranțe, și bucurii și certuri sau chiar divorțuri...

Mulțumesc Evei și Alexandrei, care au reușit să scoată din mine și ce e mai bun, și ce e mai nasol. Mulțumesc Elenei pentru că fără Habemus bebe, spectacolul despre mame, nu mi-ar fi trecut prin cap niciodată să fac și un spectacol despre tați. Mulțumesc echipei spectacolului Cocoțat pe schele: Virgil Aioanei, Nicu Rotaru, Ana Iulia Popov, Petre Fall și celor de la Centrul Replika. Mulțumesc tuturor celor care au acceptat să-mi povestească în privat despre experiența lor de tată. Și foarte multe mulțumiri autorilor care au acceptat să scrie aici. Eu le-am dat doar o temă și o limită de pagini. Felul în care a ales fiecare să abordeze acest subiect a fost opțiunea lui. Unii au dus propria poveste spre ficțiune, alții spre mărturie, alții spre eseu. Singura cerință a fost ca subiectul să aibă un punct de plecare în propria experiență. Și toate cuprind lucrurile alea care se nasc odată cu copilul: fericirea, îngrijorarea, schimbarea, rutina, nesiguranța.

Aceasta nu este încă o carte despre cum să fii "un părinte perfect".

Zeitatea din apartamentul de...

Introducere la Patima și moartea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos

 

Vasile Aaron
Patima și moartea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos
Editura Vremea, 2021
 

Citiți un fragment din această carte.

*****
Introducere

Autorul Patimii și morții Domnului a văzut lumina zilei în 1780 (nu în 1770, cum se vehiculează greșit), în satul Glogoveț, lângă Blaj, unde tatăl său era preot greco-catolic. Aparținea familiei Aron/Aaron von Bistra, înnobilată de Leopold I la 18 iulie 1701. Numele apare scris în două feluri: Aron sau Aaron (avocatul-poet și-l scrie cu doi a). Neamul "aroneștilor" pretinde că se trage din os domnesc, mai precis, dintr-un fiu nelegitim al lui Alexandru Lăpușneanu. Această genealogie, fictivă, e susținută și de poetul nostru. Cea mai prestigioasă personalitate din "neamul aroneștilor" este, fără îndoială, episcopul Petru Pavel Aron. Născut în 1709, episcop între 1752 și 1764 - vicar, apoi succesor al lui Inochentie Micu-Klein, el a fost ctitorul "școalelor" de la Blaj și inițiatorul primei traduceri a Vulgatei în românește. Dinastia "Aroneștilor" va fi întreruptă, nemilos, de regimul comunist.

Ultimul preot legitim, Greco-catolic, al "Bisericii dintre brazi" de la Sibiu, aparținea familiei Aroneștilor. Victor Aron, născut în 1887, protopop al Sibiului și senator de Alba al Partidului Național Țărănesc, a fost alungat din propria biserică și din propria casă după 1948, murind în închisoare la 6 aprilie 1957.

Vasile Aaron, poetul, a urmat "școalele de la Blaj", unde a dobândit o excelentă cultură clasică și teologică. Apoi a studiat dreptul la liceul piariștilor din Cluj, practica juridică efectuând-o la Târgu Mureș. În 1804, după cronologia stabilită de profesorii Popa, se instalează la Sibiu. Aici va avea două posturi fixe - avocat la Consistoriul Bisericii ortodoxe, unde era coleg cu Aron Budai, fratele lui Ioan Budai-Deleanu; și notar la o cameră de comerț grecească. Îndatoririle față de cele două instituții îi lăsau destul timp pentru a-și servi clientela proprie. Ca avocat, de pildă, s-a ocupat de recuperarea câtorva moșii ale lui Emanuel/Manolache Brâncoveanu, descendent al domnitorului ucis de turci, între care cea mai faimoasă e Sâmbăta de Sus, dăruită, în 1823, de Grigore, fiul lui Manolache, "Bisericii grecești" din Brașov. În 1806, Vasile Aaron se căsătorește cu o austriacă, adoptându-i și băiețelul, Friedrich, alintat Fritzi.

Nu în ultimul rând trebuie amintită sănătatea precară a poetului. După o lungă suferință, datorată unei boli de natură digestivă, moare pe 21 august 1821, la 41 de ani. "Dacă e să judecăm după descrierea făcută în pașaport, notează profesorul Popa, nici ca înfățișare nu era de lepădat: avea o înălțime peste medie, păr negru ondulat, ochi căprui, pielea smeadă, știa mai multe limbi".

Prin tipul de educație, prin anvergura culturală, prin operă, dar și cronologic, Vasile Aaron aparține primei "generații de aur" a greco-catolicilor români, cunoscută sub numele de Școala Ardeleană.

A absolvit la Blaj, a purtat o corespondență neîntreruptă cu mult mai cunoscuții săi colegi de generație: Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, fiind, cum spuneam, "coleg de serviciu" cu unul dintre frații lui Budai-Deleanu. Chiar debutul său literar (sub formă tipărită) e legat de două evenimente greco-catolice blăjene: aniversarea episcopului în funcție, Ioan Bob, și înscăunarea, ca episcop de Oradea, dar tot la Blaj, a lui Samuil Vulcan, strămoșul lui Iosif.

Pentru intelectualii Școlii Ardelene, orice publicație răspunde unei necesități imediate. Memorabilă și profund grăitoare mi se pare scena povestită de George Sion, unul dintre redescoperitorii lui Aaron în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Într-o librărie din Timișoara, Sion a întâlnit câțiva ciobani care cumpărau broșurile versificatorului pentru a le citi, în timp ce pășteau oile, pe vârful muntelui. Un intelectual român din Transilvania secolului al XVIII-lea vede obligatoriu în artă, în literatură, în cultură o dimensiune formativă, educativă. Nu este vorba de "arta cu tendință", specifică regimurilor totalitare, ci de un imperativ al "omului iluminist", căruia îi e străină concepția gratuității scrisului (specifică junimiștilor). Pentru iluminist scrisul are un impact existențial, ajută la formarea intelectuală, morală și spirituală a individului. Numai așa putem înțelege "filozofia" Școlii Ardelene și, în cadrul acestui curent, ipostaza de "vulgarizator", în sens apostolic, a lui Vasile Aaron. Publicul larg ignoră faptul că el a fost și primul traducător al lui Virgiliu și Ovidiu în limba română. Exercițiile de transpunere a Metamorfozelor ovidiene datează, probabil, din perioada blăjeană. Cât despre capodopera virgiliană Eneida, deși pare să fi fost tradusă integral, nu ni s-au păstrat decât opt cânturi, într-un manuscris ronțăit de șoareci. Aaron nu avea pretenții de poet original. El își alege subiectele în funcție de "feelingul" personal și de interesul publicului.

Astfel, prelucrează șase "legende" ovidiene; Mesiada lui Klopstock; Georgicele lui Virgiliu; romanele inițiatice antice; Evangheliile.

Intenția sa este îmbunătățirea moravurilor, corectarea viciilor, reconfortarea sufletească prin intermediul unei literaturi accesibile, plecând de la capodopere consacrate.

În acest scop, Vasile Aaron alege versul popular, de șapte, opt silabe, mai atractiv pentru cititorii proveniți din rândul târgoveților, meșteșugarilor, păstorilor sau țăranilor. Așa sunt transpuși hexametri gravi din Virgiliu, sau din Ovidiu; tot așa vorbesc personajele din Patima și moartea Domnului sau cele din Reporta.

Pe lângă traducerile menționate, scrierile lui Vasile Aaron - care fac parte din tezaurul literaturii române de la începutul secolului al XIX-lea (ne aflăm cu șase decenii înaintea lui Eminescu) - sunt următoarele: Leonat și Dorofata (1803, un dialog spumos, în versuri, despre daunele beției); Patimile și moartea Domnului (1805, a doua ediție, corectată, în 1808); Anul cel mănos (1820, prelucrare după Georgicele; descrierea, tot în versuri, a frumuseții naturii de-a lungul celor patru anotimpuri); Reporta din vis, operă neterminată, publicată, parțial, în 1868 și integral abia în... 1981!

Reporta din vis descrie viziunile inițiatice, mistico-filozofice, ale unui tânăr "vânător", Reporta, însoțit de un "bătrân" (după modelul ghidului spiritual din Virgiliu și Dante). Tema principală este vanitas vanitatum, tratată în registru coșmaresc. Imaginația poetului - descinderea în interiorul mormintelor și descrierea stării de putrefacție a cadavrelor etc. - trimite la imaginarul călugărilor egipteni, sedimentat în cărți precum Patericul sau Historia monachorum.

Vasile Aaron ne-a lăsat o capodoperă a literaturii religioase prin "colindul" Patima și moartea Domnului (prima ediție se numea Patimile și moartea Domnului). Autorul prelucrează tradiții foarte vechi, transmise de Evanghelia lui Nicodim și Acta Pilati; se inspiră din Mesiada lui Klopstock (apărută în 1748), dar aceste influențe, perfect normale după codul literar din epocă, nu reprezintă un minus, ci un plus. Aaron creează un poem vizionar, mistic, de factură populară, într-o cheie originală. Patima și moartea Domnului este un colind pascal, un megacolind, scris anume în ritmul și cu "tehnica" acestui "gen" popular, pentru a fi cât mai accesibil unui public larg.

Rezumând, am putea spune că poemul desfășoară, la nivelul unei drame cosmice, cântarea pascală tradițională: "Hristos a înviat din morți,/ cu moartea pe moarte călcând/ și celor din morminte viață dăruindu-le". Patima începe cu plânsul lui Isus pe Muntele Măslinilor ("Olivetul") și se termină cu biruința asupra iadului. Nu există scena Învierii. Poetul prelucrează o teologumenă din secolul al II-lea, transmisă de Evanghelia lui Nicodim, în care este prezentată "coborârea lui Isus" la iad și eliberarea protopărinților Adam și Eva. În poemul-colind al lui Aaron există și alte elemente nonevanghelice, surprinzătoare pentru cititorul obișnuit: Lucifer (Luțifer) convoacă o "mare adunare" a diavolilor pentru a organiza bătălia decisivă împotriva lui Isus și a oștirilor îngerești (scenă analoagă în Țiganiada); demonul Adramalic primește misiunea de a-i ațâța pe arhierei și de a-l ispiti pe Iuda; pentru aceasta, demonul i se arată lui Iuda în vis, sub chipul tatălui acestuia; "tatăl"-demon îi spune că Isus le va da întreaga putere și bogăție celorlalți apostoli, el fiind păcălit; cel mai înțelept ar fi să treacă de partea arhiereilor și să-l vândă pe Isus; Iuda ascultă sfatul "părintelui"; muntele Tabor joacă un rol esențial: deasupra lui se arată norul în care se ascunde Dumnezeu-Tatăl; după "soborul demonilor" are loc un al doilea sobor, al preoților iudei, în palatul lui Caiafa; unul din cele mai agresive personaje (inspirat din Klopstock) se numește Filo, probabil după numele filozofului Philon din Alexandria; lui Filo i se opune bătrânul Nicodim; drama hristică se împletește, de-a lungul întregului poem, cu drama Fecioarei Maria, care-și caută Fiul, motiv preluat din folclorul românesc; creștinii se adună pe Golgota, în jurul lui Isus, iar acesta își anunță, public, moartea; urmează Cina de Taină, în timpul căreia Isus oficiază prima liturghie; se împărtășește și Iuda: "Ia și tu din a Mea pâne/ Măcar ești la mațe câne", îi spune Domnul; după Cină urmează chinurile "de moarte" în grădina Ghetsimani; Dumnezeu-Tatăl îl trimite pe Eloa, "principele îngerilor", ca să-l întărească; Isus, arestat, ajunge în palatul lui Caiafa; la judecarea lui asistă și soția lui Pilat, dintr-un "foișor de criștal"; "Pilăteasa", personaj inventat după Acta Pilati, joacă un rol esențial; în vis i se arată filozoful Socrate, alt condamnat pe nedrept la moarte, avertizând-o asupra nevinovăției lui Isus; răstignirea e un moment de glorificare; îngerii stau deasupra crucii Mântuitorului, iar personaje celebre din Vechiul Testament (Adam, Eva, Moise, Avraam, Isaac, Iov etc.) sunt eliberate din iad și asistă la "taina jertfei"; îngerul Orion îl aduce și pe Iuda, ca să-i arate paradisul în care vor ajunge toți ceilalți apostoli; poemul se termină cu biruința lui Isus asupra morții (scenă descrisă după Evanghelia lui Nicodim).

Colindul pascal Patima și moartea Domnului ar trebui inclus în programa seminariilor și institutelor teologice românești, indiferent de confesiune. Ar fi un gest de normalitate, reparatoriu, după aproape două secole de "amnezie".

(Cristian Bădiliță)

Orientare bibliografică
Liliana Maria Popa, Ioan-Nicolae Popa, Vasile Aaron (1780-1820). Studiu monografic, Prefață de Iacob Mârza, Editura Infoart Media, Sibiu, 2011.
Vasile Aaron, Patima și moartea Domnului, Prefață de Ioan Chindriș, ediție îngrijită și studiu introductiv de Liliana Maria Popa, Ioan-Nicolae Popa, Editura Infoart Media, Sibiu, 2012.
Vasile Aaron, Scrieri antume, ediție îngrijită și studiu introductiv de Liliana Maria Popa, Ioan-Nicolae Popa, Editura CURS, Cluj-Napoca, 2013.

Kim Jiyeong, născută în 1982

 

Cho Nam-Joo
Kim Jiyeong, născută în 1982
Editura Humanitas Fiction, 2021
 traducere din coreeană de Diana Yüksel
 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
 
Intro

Cho Nam-joo s-a născut la Seul în 1978. A urmat cursurile Facultăţii de Sociologie din cadrul Universităţii Ehwa. A lucrat timp de zece ani ca scenaristă pentru diverse programe de televiziune.

În 2011 a câştigat Premiul Grupului Editorial Munhakdongne cu romanul său de debut Gwireul giurimyeon (Dacă ai asculta), povestea unui tânăr cu o inteligenţă extraordinară, care, deşi suferă de autism, reuşeşte să îşi găsească locul în lume. În 2016 a câştigat Premiul Hwangsan pentru tineri autori cu cel de-al doilea roman al său, Komanechireul wihayeo (Pentru Comăneci), inspirat din propria copilărie, în care protagonista, o tânără pe nume Ko Mani, îşi imaginează că este renumita gimnastă Nadia Comăneci.

Apărut în 2016, bestsellerul internaţional Kim Jiyeong, născută în 1982 (82 nyeonsaeng Kim Jiyeong; Humanitas Fiction, 2021) are ca punct de plecare experienţa personală a autoarei. Romanul a primit în 2017 Premiul "Scriitori de azi", a fost votat "Cartea anului" de către librarii coreeni, iar în 2018 depăşise deja un milion de exemplare vândute. La sfârşitul lui 2020, vânzările s-au ridicat la peste 1,8 milioane de exemplare. Imediat după publicarea în limba engleză, cartea a devenit New York Times Notable Book of 2020 şi Editors' Choice Selection Best Books of 2020, fiind considerată una dintre cele mai bune cărţi ale anului de TIME Magazine şi NPR, iar în Marea Britanie, de Guardian şi Red Magazine. În 2018, Cho Nam-joo publică volumul de nuvele Geunyeo ireumeun (Numele ei) şi romanul Gachul (Fuga), în 2019, Saha mensyon (Blocul Saha), iar în 2020, Gyureui mat (Gustul mandarinelor).

*

Apărut în toamna lui 2016, romanul Kim Jiyeong, născută în 1982 a fost dublu premiat în Coreea, obţinând în 2017 Premiul "Scriitori de azi" şi fiind votat "Cartea anului" de reţelele de librării. Întâmpinat cu entuziasm de critică şi lăudat de staruri K-pop, bestseller în Coreea (unde a declanşat o dezbatere la nivelul întregii societăţi), S.U.A. şi Japonia, cu vânzări internaţionale de peste 1,8 milioane de exemplare, a devenit o carte-cult. În 2020, romanul a fost nominalizat, în S.U.A., la National Book Award for Translated Literature, iar în Franţa, la Prix Émile-Guimet de littérature asiatique. Este tradus în peste 20 de ţări. A fost ecranizat în 2019, filmul fiind la rândul lui un succes de box office.

*

Kim Jiyeong are 33 de ani şi o viaţă normală, un soţ iubitor şi o fetiţă adorabilă. Locuieşte într-un apartament modern, într-un cartier rezidenţial nou din Seul. S-a născut într-o epocă în care fetele au dobândit dreptul să meargă la şcoală, la facultate, să aibă o carieră. Ar trebui să fie fericită. Şi totuşi, într-o bună zi, tânăra începe să se poarte ciudat. La început, soţul crede că glumeşte imitându-şi mama sau fostele colege de facultate. Dar în curând Jiyeong ajunge la psihiatru, iar răceala clinică a consemnării specialistului ne dezvăluie o dramă care nu este doar personală.

Ca atâtea alte fete, Kim Jiyeong nu ar fi trebuit să se nască. Pentru că era fată, şi-a dezamăgit părinţii în clipa când a venit pe lume. Pentru că era fată, la şcoală şi la facultate a fost tratată altfel decât colegii săi, exact cum i s-a întâmplat după absolvire, când şi-a căutat şi găsit o slujbă. Mai târziu şi-a asumat rolul de mamă şi s-a dedicat copilului, sacrificându-şi cariera. Şi atunci, să fie "nebunia" lui Kim Jiyeong o exprimare exacerbată a ceea ce simt toate celelalte femei?

"Mă gândesc mereu că Jiyeong trebuie să existe pe undeva. Probabil pentru că seamănă extrem de mult cu prietenele mele, cu colegele mai în vârstă sau mai tinere şi, într‑o bună măsură, şi cu mine. Pe tot parcursul cărţii am zugrăvit‑o pe Jiyeong frustrată şi nemulţumită, dar n‑am avut încotro, căci ştiu sigur că aşa a crescut şi aşa a trăit. Poate că şi eu am fost la fel." (Cho Nam-joo)

"Când romanul Kim Jiyeong, născută în 1982 a fost publicat în Coreea în 2016, a fost primit ca o chemare culturală la arme. Cartea a fost considerată deopotrivă un tratat despre societate şi o operă de artă, întocmai ca filmul lui Bong Joon-ho, Parasite, care a stârnit dispute aprinse despre discrepanţele sociale din Coreea." (New York Times)

"Cel de-al treilea roman al lui Cho Nam-joo a fost aclamat ca unul care dă glas fiecărei femei neauzite. [...] Cartea a atins un nerv la nivel global." (The Guardian)

"Cho Nam-joo iniţiază un dialog universal despre discriminare, deznădejde şi frică." (Time)

"Mărturia unei generaţii." (La Vanguardia)

"Emoţionant, inteligent şi puternic." ( Daily Telegraph)

Fragment

Kim Jiyeong ieşi la prânz purtând la gât ecusonul firmei. Ceilalţi angajaţi păreau să-şi fi lăsat din nepăsare ecusoanele să le atârne la gât, dar ea o făcuse intenţionat. La prânz, în zona aceea cu multe clădiri de birouri, vedea adesea în drumul ei oameni care aveau la gât panglici imprimate cu numele firmei, la capătul cărora atârna un plic mic din plastic, în care era pus cardul de acces în firmă. Ăsta era visul ei: să se vadă pe drum într-un grup de tineri cu ecusoane la gât, ţinându-şi portofelul şi telefonul în aceeaşi mână şi discutând despre ce aveau să mănânce la prânz.

Cu cei cincizeci de angajaţi ai săi, firma la care lucra Jiyeong era una destul de mare pentru domeniul respectiv. Deşi procentul bărbaţilor creştea cu cât te uitai mai sus în ierarhia companiei, în general, erau mai multe femei decât bărbaţi. Angajaţii erau potrivit de individualişti, dar şi de raţionali, aşa încât atmosfera din firmă era foarte bună, dar era mult de lucru şi se întâmpla frecvent să rămână peste program sau să lucreze în weekend, fără să fie plătiţi în plus. Cu tot cu Jiyeong erau patru noi angajaţi - două femei şi doi bărbaţi. Jiyeong, care abia terminase facultatea şi nici nu îşi îngheţase vreodată studiile, era nu doar proaspăt angajată, dar şi cea mai tânără. În fiecare dimineaţă, ea era cea care pregătea cafeaua pentru toată echipa şi le punea ceştile în faţă fiecăruia, tot ea aranja tacâmurile pe masă când ieşeau să mănânce împreună, făcea comanda umblând cu meniul pe la fiecare dacă decideau să mănânce la birou şi la final tot ea aduna farfuriile. Sarcina mezinei echipei era să urmărească presa în fiecare dimineaţă, să găsească posibili clienţi şi să întocmească un scurt raport. Într-o zi, şefa de echipă s-a uitat în grabă peste raportul ei şi a chemat-o în sala de şedinţe.

Kim Eunsil era singura femeie între cei patru şefi de echipă. Lumea zicea că avea o fetiţă la şcoala primară, dar, cum mama ei locuia împreună cu ea, aceasta se ocupa de copil, iar Eunsil se dedica numai slujbei ei. Unii o admirau, alţii ziceau că era dură, iar alţii puneau succesul ei pe seama soţului invizibil. Cu siguranţă era un om extrem de cumsecade, de vreme ce acceptase să o ia la ei pe soacra lui, căci se ştie doar că e mai dificil pentru un bărbat să trăiască în casă cu rudele soţiei decât invers şi că disputele dintre ginere şi soacră deveniseră o problemă în societatea coreeană. Jiyeong s-a gândit la mama ei, care trăise cu soacră-sa timp de şaptesprezece ani. Bunica ei îi ţinea companiei fratelui mai mic când era plecată mama lor să tundă pe cineva, în perioada în care era coafeză ambulantă, dar niciodată nu se ocupase cu adevărat de ei să îi hrănească, să îi spele ori să îi pună la culcare. Nici alte treburi nu prea făcea prin casă. Mânca ceea ce gătea mama lor, se îmbrăca în hainele spălate de mama lor şi dormea în încăperea în care tot mama lor făcea curat, dar nimeni nu spusese vreodată despre mama lor că era cumsecade.

Şefa de echipă o lăudă pe Jiyeong pentru raportul ei. Îi spuse că alesese bine articolele din ziar, făcuse comentarii pertinente şi o îndemnă să o ţină tot aşa. Era prima ei sarcină la prima ei slujbă şi obţinuse acum şi primele laude. Jiyeong era convinsă că vorbele şefei ei aveau să-i fie de mare ajutor de câte ori avea să se lovească de un obstacol în cariera ei. Mulţumită şi mândră de ea, dar atentă să nu lase să i se vadă încântarea, Jiyeong îi mulţumi şefei. Aceasta îi spuse zâmbind:
- De-acum înainte nu trebuie să îmi mai aduci cafeaua. Nu trebuie nici să-mi aşezi lingura în faţă la restaurant şi nici să aduni farfuria după ce termin de mâncat.
- Vă rog să mă iertaţi dacă v-am creat neplăceri.
- Nu mi-ai creat nici un fel de neplăceri. Pur şi simplu nu e treaba ta să faci asta. Am văzut de-a lungul timpului că fetele proaspăt angajate se înhamă la tot soiul de treburi din astea, fără să le ceară nimeni. Bărbaţii nu fac aşa ceva. Nu contează că sunt proaspăt angajaţi sau că sunt cei mai tineri din echipă, pur şi simplu nu fac decât ceea ce li se cere. De ce oare femeile simt nevoia să facă toate astea?

Jiyeong auzise că doamna Kim Eunsil lucra acolo încă de pe vremea când firma avea doar trei angajaţi. Afacerea crescuse sub ochii ei, şi-a văzut colegii avansând şi asta i-a dat încredere şi respect de sine. Colegii ei bărbaţi care intraseră în firmă odată cu ea erau acum manageri sau se mutaseră în echipe de marketing la companii mai mari ori începuseră să lucreze pe cont propriu, deschizându-şi propriile firme. În orice caz, continuau să lucreze, în timp ce nici una dintre colegele ei nu mai rămăsese la companie.

Ca să nu i se spună că se poartă ca o muiere, Kim Eunsil pleca mereu ultima de la petrecerile firmei, se oferea să meargă în delegaţii şi să lucreze peste program, iar când născuse, se întorsese la muncă după o lună. La început era mândră că reuşea toate astea, dar se simţea prost de fiecare dată când o femeie din subordinea ei îşi dădea demisia, iar în ultima vreme chiar îi părea rău. De fapt, toate acele ieşiri la cină cu colegii nu erau deloc necesare, iar munca până noaptea târziu sau peste weekend şi delegaţiile frecvente semnalau problema lipsei de personal. Teoretic, orice angajat avea dreptul la concediu de maternitate sau de creştere a copilului, dar, în realitate, acest drept le era negat. Primul lucru pe care l-a făcut Kim Eunsil după ce a ajuns manager a fost să renunţe la cinele oficiale, excursiile cu angajaţii şi tot soiul de workshopuri şi să garanteze obţinerea concediului de maternitate sau de creştere a copilului atât pentru angajaţii bărbaţi, cât şi pentru femei. I-a povestit lui Jiyeong cât de mândră s-a simţit când a aşezat un buchet de flori pe biroul unei subordonate la întoarcerea acesteia la muncă după ce îşi luase, în premieră pentru firma lor, un an de concediu pentru creşterea copilului.
- Despre cine e vorba?
- O angajată care şi-a dat demisia după câteva luni.

Renunţarea la munca peste program şi în weekend nu era în puterea doamnei manager. Angajata ei îşi dădea cea mai mare parte a salariului pentru plata unei bone pentru copil, dar chiar şi aşa, mereu era în căutarea unei persoane cu care să lase copilul în ultima clipă şi se certa zilnic cu soţul ei la telefon. Într-un weekend, a trebuit să vină în grabă la muncă şi a apărut cu copilul în spinare. După asta a renunţat la slujbă. Kim Eunsil n-a ştiut ce să îi spună femeii când aceasta şi-a cerut iertare că pleca.

*
Jiyeong a primit primul ei proiect la muncă. Trebuia să scrie un comunicat pe baza rezultatelor unui studiu despre poluarea cu fibre textile, realizat de o firmă producătoare de lenjerie de pat organică. Pentru că voia să facă o treabă extraordinar de bună, a lucrat mai multe nopţi la rând pentru cele două pagini de comunicat. Şefa ei i-a spus că textul era bine scris, dar că era ca un articol de ziar. I-a spus că ei acolo nu scriau articole de ziar, ci înştiinţări care să îi facă pe reporteri să-şi dorească să scrie articole despre subiectele acelea, aşa că a rugat-o să-şi revizuiască raportul. Jiyeong a făcut încă o noapte albă la muncă. Doamna manager a lăudat-o că scrisese bine. Comunicatul ei a fost lansat fără vreo modificare majoră şi a fost preluat de mai multe ziare, ba chiar şi de o revistă pentru femei şi, bineînţeles, de televiziunea publică. Jiyeong nu mai aducea cafeaua dimineaţa şi nu mai aşeza tacâmurile pe masă la prânz. Nimeni n-a zis nimic.

Munca era interesantă şi colegii îi plăceau. Pe de altă parte, reporterii, clienţii şi membrii echipelor interne de promovare a produselor îi făceau viaţa grea. Nici trecerea timpului, nici experienţa acumulată şi nici familiarizarea cu munca n-au ajutat-o să treacă prăpastia dintre ea şi aceştia. Reprezentanţii agenţiilor de marketing se credeau cei mai grozavi, căci erau în mare parte bărbaţi trecuţi de o anumită vârstă, care ocupau posturi destul de înalte şi care aveau un cod umoristic al lor. Glumele nesărate curgeau la nesfârşit, iar Jiyeong habar n-avea când era cazul să râdă sau dacă trebuia să răspundă la astfel de glume. Dacă râdea, indivizii continuau cu glumele, căci se credeau amuzanţi, dacă nu râdea, o întrebau întruna dacă a păţit ceva.

O dată, Jiyeong a mers la un prânz oficial cu clienţii la un restaurant coreean şi, când a comandat o tocăniţă cu pastă de soia, reprezentantul unei firme-client a spus:
- Ia te uită, o tânără care cere pastă de soia! Deci aşa, domnişoară Kim, eşti o "fată de soia"! Ha ha ha!

Asta se întâmpla tocmai în perioada în care erau la modă expresiile nou-apărute, de tipul "fată de...", folosite dispreţuitor la adresa femeilor. Jiyeong nu putea şti dacă individul spusese asta ca pe o glumă, dacă râdea de ea sau dacă ştia măcar ce însemnau cuvintele acelea. Pentru că el râdea, au început şi subalternii lui să râdă, aşa că Jiyeong şi colegii ei n-au avut încotro şi au zâmbit şi ei încurcaţi, schimbând subiectul. Aşa se petreceau lucrurile atunci.

Altă dată a avut loc o cină festivă cu echipa de marketing a unei firme de mărime medie. Jiyeong şi şefa ei, Kim Eunsil, se ocupaseră de tot procesul, de la realizarea planului de acţiune şi supravegherea punerii lui în practică, până la lansarea comunicatului de presă. Reprezentanţii firmei le-au invitat la cină în semn de mulţumire pentru o treabă bine făcută. În taxi, pe drum spre restaurantul specializat în fripturi, aflat într-o zonă universitară, unde angajaţii firmei-client erau deja adunaţi, Kim Eunsil a repetat apăsat că nu-şi dorea să meargă.
- Dacă ne sunt recunoscători, puteau să trimită un cadou sau bani. Parcă n-ar şti cât de neplăcut e pentru noi să ne aflăm în situaţia asta. Treaba asta cu mâncatul şi băutul împreună e o insultă pe faţă! Vor să ne arate pentru ultima oară că ei sunt şefii. Of, cât detest asta! Doar azi mai suport şi gata.

Din echipa de marketing a firmei-client veniseră la cină şase persoane: directorul diviziei, un bărbat de vreo cincizeci de ani, un director adjunct la vreo patruzeci de ani, un manager de vreo treizeci şi ceva de ani şi trei angajate care aveau puţin peste douăzeci de ani. Jiyeong şi şefa ei erau însoţite de un coleg, care le ajutase în timpul campaniei de promovare. De cum a văzut-o pe Jiyeong, directorul diviziei, care începuse consumaţia de ceva vreme judecând după cât de roşu era la faţă, şi-a exprimat bucuria zgomotos, iar directorul-adjunct, care era aşezat lângă el, s-a ridicat în picioare, luându-şi halba de bere şi tacâmul şi făcându-i semn lui Jiyeong să se aşeze în locul lui. Râzând cu gura până la urechi, directorul decretă că adjunctul Han îi citise gândurile, iar Jiyeong se trezi pusă într-o situaţie stânjenitoare şi umilitoare şi n-ar fi vrut nici moartă să se aşeze lângă el. A spus de mai multe ori că vrea să rămână lângă colegii ei, dar directorul adjunct şi managerul firmei aproape că au luat-o pe sus, împingând-o alături de director. Colegul ei privea neliniştit, fără să poată interveni, iar şefa ei, care se oprise la toaletă, ajunse la masă abia după ce totul se hotărâse. Jiyeong a rămas lângă directorul firmei şi a sfârşit prin a bea mai multe halbe de bere la insistenţele acestuia.

Individul, care fusese numit director al diviziei de marketing în urmă cu doar trei luni, după ce înainte activase în cadrul diviziei de dezvoltare a noilor produse, nu mai contenea să îi dea sfaturi din "propria-i experienţă". A ţinut-o tot aşa, apucându-se să-i analizeze trăsăturile şi să-i spună că având forma feţei frumoasă şi nasul drept, cu o operaţie estetică la pleoape ajungea de nota zece. A întrebat-o dacă avea un iubit, apoi a început să se lanseze într-o serie de glume nesărate şi fără perdea, de genul "e mult mai spectaculos un gol pe care îl înscrii cu portarul în poartă" sau "se mai găsesc femei care n-au făcut-o niciodată, dar nu e una care s-o fi făcut-o doar o singură dată". Mai mult decât atât, o tot îndemna să mai bea. Deşi a spus că nu mai putea, că avea să fie periculos când se întorcea acasă şi protesta că nu mai vrea să bea, directorul îi spunea că n-are nici un motiv de îngrijorare cu atâţia bărbaţi în jur. "Tocmai din cauza voastră sunt îngrijorată", îi răspunse Jiyeong în gând, golindu-şi pe furiş paharul în cănile abandonate şi în bolurile de tăieţei rămase pe masă.

Era deja trecut de miezul nopţii când directorul îi umplu cu vârf paharul lui Jiyeong şi se ridică în picioare împleticindu-se. Discută la telefon cu şoferul, urlând de parcă voia să-l audă tot localul, apoi se întoarse către subalternii săi:
- Fiică-mea studiază la universitatea de vizavi. A rămas la bibliotecă să studieze, dar acum vrea să plece acasă, şi pentru că se teme, m-a chemat să o conduc. Regret, dar trebuie să plec. Domnişoară Kim Jiyeong, trebuie să dai pe gât tot paharul ăsta.

Jiyeong simţi cum şi ultimul fir fragil de speranţă se rupe. "De vreme ce tu te porţi aşa cu mine, e posibil ca peste câţiva ani şi scumpa ta fiică să ajungă exact în aceeaşi situaţie." Simţind brusc că se ameţise, îi trimise un mesaj pe telefon iubitului ei, dar nu primi răspuns.

După plecarea directorului, atmosfera s-a schimbat. Cei rămaşi au început să discute doi câte doi, câţiva au ieşit să fumeze, iar fata din echipa de marketing a dispărut pe furiş, de nici nu şi-a dat nimeni seama că nu mai era acolo. Unii au sugerat că era momentul să se mute la alt local, dar, din fericire, Kim Eunsil a pus piciorul în prag şi astfel a reuşit să-şi scoată colegii de acolo. Ea s-a urcat prima într-un taxi, spunând că se grăbea să ajungă acasă, căci mama ei era bolnavă. Jiyeong şi colegul ei au băut câte o cafea, aşezaţi pe scaunele de plastic din faţa unui mic magazin. Jiyeong sugerase să mai rămână, gândindu-se că o cafea rece ar putea să o trezească din ameţeală, dar acum, că scăpase din situaţia aceea stânjenitoare şi se mai relaxase, i se făcuse foarte somn. Până la urmă adormi cu capul pe masa din plastic plină de pete de la supa de tăieţei la pachet, care se găsea în magazin, şi nu se mai trezi oricât trase colegul ei de ea.

Tocmai atunci se găsi prietenul ei să o sune. Jiyeong dormea buştean. Colegul ei se gândi să răspundă şi să-i spună iubitului ei să vină după ea, dar asta se dovedi a fi o greşeală.
- Bună seara. Sunt coleg cu Jiyeong la firmă...
- Jiyeong unde e?
- A adormit, de aceea am răspuns eu, ca să...
- A adormit? Cum? Cine naiba eşti?
- Nu! Nu! Nu e vorba de asta! N-aş vrea să înţelegeţi greşit, Jiyeong a băut...
- Dă-mi-o pe Jiyeong la telefon! Acum!

Jiyeong a ajuns cu bine acasă, cărată în spinare de iubitul ei, dar relaţia lor s-a destrămat.

*
Spre norocul ei, în compania pentru care lucra Jiyeong erau mulţi oameni de treabă, aşa încât ea s-a adaptat bine vieţii de la firmă, unde slujba ei nu era nici foarte dificilă, nici stresantă, nici extenuantă. Evident, l-a scos de multe ori la masă pe prietenul ei. I-a mai cumpărat şi o geantă, haine, un portofel nou, iar uneori îi plătea taxiul. Prietenul ei, în schimb, avea din ce în ce mai mult de aşteptat. Aştepta ca Jiyeong să se întoarcă de la muncă, să aibă o zi liberă, să-şi ia concediu. Cum Jiyeong era proaspăt angajată, nu-şi putea decide de una singură programul de muncă, aşa că prietenul ei era nevoit să aştepte confirmarea ei pentru orice schimbare. Aştepta mereu un telefon sau un mesaj de la ea. După ce Jiyeong a început să lucreze, au vorbit din ce în ce mai puţin la telefon şi şi-au trimis tot mai puţine mesaje. Prietenul ei o întreba adesea de ce nu îi trimitea măcar un mesaj când lua metroul, când mergea la toaletă, după masa de prânz, când era încă la restaurant, ori când prindea un moment liber între şedinţe. Problema nu era că Jiyeong nu avea timp, pur şi simplu nu avea chef să-i scrie. Multe dintre cuplurile formate dintr-un partener care lucra şi unul care încă studia erau la fel, indiferent dacă era angajată ea sau el.

Lui Jiyeong îi părea rău că nu-l putea ajuta pe prietenul ei, care, ajuns în ultimul an de facultate, începuse pregătirile pentru găsirea unei slujbe. Nu uitase cât de mult o susţinuse el în perioada în care căuta ea să se angajeze. Se simţea extrem de vinovată când se gândea la momentele acelea, dar viaţa ei era o continuă luptă şi nu-şi putea permite să se concentreze pe nevoile altcuiva, de vreme ce lupta putea să devină sângeroasă în orice clipă, dacă nu era atentă. Decepţia a crescut treptat şi firesc între ei, ca stratul de praf care se adună pe frigidere sau pe dulăpiorul pentru medicamente din baie şi pe care, deşi îl vezi bine, amâni mereu să-l ştergi. Se îndepărtau tot mai tare unul de celălalt, până în seara aceea, când s-au certat groaznic.

Prietenul ei ştia prea bine că Jiyeong nu se îmbăta niciodată, că în seara aceea băuse la cina organizată de firmă neavând încotro şi că nu era nimic între ea şi colegul care răspunsese atunci la telefon, dar nimic din toate acestea nu conta pentru el. A fost de ajuns ca o scânteie minusculă să cadă peste aşchiile unor sentimente demult uscate şi cea mai frumoasă perioadă a tinereţii lor s-a prefăcut într-un morman de scrum.

După aceea, Jiyeong s-a dus la mai multe întâlniri aranjate şi chiar a ieşit la masă sau la film cu unii dintre bărbaţii întâlniţi. Toţi erau mult mai în vârstă, ocupau poziţii mai înalte la muncă şi, mai mult ca sigur, câştigau mai mult decât ea. Bărbaţii aceştia plăteau pentru mese şi pentru biletele de spectacol sau îi făceau diverse cadouri, aşa cum făcuse şi ea mai deunăzi. Cu toate acestea, nu a reuşit să se apropie prea mult de nici unul dintre ei.

*
La firmă s-a auzit că urma să se înfiinţeze o echipă de planificare. Până atunci, clienţii erau găsiţi prin intermediul unor scurte prezentări de vânzare sau lansând oferte către potenţialii clienţi, dar venise momentul ca firma să planifice campanii publicitare şi să-şi recruteze clienţii cu care urma să lucreze. Evident că acesta era un proiect pe termen lung, nu un eveniment singular. Prin natura ei de agenţie de publicitate, firma avea mereu o serie de angajaţi care aşteptau să capete de muncă. Deşi probabil că nu avea să genereze un profit imediat, odată stabilită o metodă de lucru temeinică, se puteau aştepta la creştere şi profit, în timp ce îşi dezvoltau şi relaţiile cu clienţii. Jiyeong era interesată de noua structură, întocmai ca majoritatea angajaţilor firmei. Astfel, o informă pe Kim Eunsil, care urma să conducă noua echipă de planificare, de faptul că ar fi vrut să se alăture şi ea.
- Bine. Cred că te-ai descurca de minune.

Şefa ei îi dăduse atunci un răspuns încurajator, dar în final Jiyeong nu a fost selectată în noua echipă. Au fost mutaţi acolo trei manageri de nivel mediu, cu rezultate bune, şi doi colegi de-ai ei, care intraseră în firmă odată cu ea. Cum echipa de planificare era considerată unul dintre departamentele-cheie ale companiei, Kim Jiyeong şi colega ei, Kang Hyesu, angajate odată cu cei doi băieţi, se simţeau profund nedreptăţite. Cele două aveau în momentul acela o reputaţie mai bună. Colegii mai în vârstă se întrebau glumind cum de rămăseseră atât de mult în urmă băieţii, deşi toţi patru fuseseră angajaţi pe aceleaşi criterii. Nu se punea problema că băieţii nu erau capabili, dar aveau clienţi mult mai uşor de mulţumit.

Cei patru tineri aveau o legătură specială şi se înţelegeau bine, în ciuda diferenţelor de personalitate, dar în grup a apărut o ruptură după ce băieţii au fost mutaţi în echipa de planificare. Conversaţiile lor nesfârşite din timpul zilei, de pe chat, s-au oprit brusc. Până şi colegii mai vechi au observat că pauzele de cafea în patru, ieşitul la prânz şi la bar seara, după muncă, au început încet să dispară. Când se întâlneau întâmplător pe hol, evitau să se privească în ochi şi se salutau doar din priviri, într-un mod foarte straniu. Kang Hyesu, care era cea mai în vârstă dintre ei, a decis că aşa nu se mai putea şi a organizat o ieşire la bar.

Au stat la băute până târziu în noapte, dar nici unul dintre ei nu s-a îmbătat. Până atunci, când ieşeau la bar, făceau glume caraghioase, cum fac copiii, se plângeau de cât de greu e la muncă şi se hlizeau bârfind despre colegii de serviciu, dar în seara aceea atmosfera a fost una serioasă de la bun început. Asta şi pentru că Hyesu a găsit de cuviinţă să le spună că avusese o relaţie de scurtă durată cu un coleg.
- Acum e un subiect încheiat. Nu mă întrebaţi cine e, nu vă repeziţi să trageţi concluzii şi nu trâmbiţaţi asta nicăieri. În orice caz, pot să vă spun că zilele astea nu mi-e tocmai bine sufleteşte. Am nevoie de consolare.

Prin mintea lui Jiyeong s-au perindat rapid chipurile colegilor necăsătoriţi până când a izbit-o subit gândul că nu era obligatoriu ca individul să fie holtei, ceea ce i-a dat pe loc o frumoasă durere de cap. Cei doi colegi ai lor dădeau pe gât berea cu nesaţ. Unul dintre ei le-a spus că îşi făcea griji pentru fratele lui mai mic, care absolvise facultatea cu un an în urmă şi încă nu-şi găsise de lucru. Nici el nu reuşise încă să-şi plătească creditul pentru studii, de aceea se temea că fratele lui, care se împrumutase mai mult, nu avea cum să mai scape de datorii. Celălalt coleg se scărpină în cap şi zise:
- Suntem la ora de confesiuni? Atunci hai să vă zic şi eu una. Adevărul e că n-am nici o afinitate cu echipa de planificare.

În seara aceea, la un pahar, Jiyeong a aflat o grămadă de lucruri. Din câte se auzea, compoziţia echipei de planificare fusese decisă de preşedintele companiei. Managerii care obţinuseră rezultate bune până atunci fuseseră selectaţi pentru că echipa trebuia să se poziţioneze bine în firmă, iar cei doi băieţi fuseseră preferaţi pentru că era vorba de un proiect de lungă durată. Cunoscând gradul de dificultate al muncii şi specificul ei, preşedintele firmei nu le considera pe femei drept potenţiale angajate pe termen lung, socotind că acestora le era dificil să păstreze un echilibru între atribuţiile de serviciu şi viaţa de familie, mai ales dacă aveau şi copii. În mod evident, nu-l preocupa bunăstarea angajaţilor. Decât să caute soluţii pentru a face mediul de lucru suportabil pentru angajaţi, găsea că e mult mai eficient să investească în angajaţi care rezistă în condiţiile date. Din acelaşi motiv, lui Jiyeong şi Hyesu le fuseseră repartizaţi clienţii cei mai pretenţioşi. Nici vorbă ca managementul să fi avut mai multă încredere în capacitatea lor. Pur şi simplu nu voiau să-şi extenueze angajaţii de gen masculin, care aveau să rămână pentru mult timp în firmă.

Jiyeong părea pierdută într-un labirint. Căuta neobosită, cu calm, o ieşire, când, de fapt, aceasta nici nu existase vreodată. Ştia că nu trebuie să se dea bătută, că trebuie să încerce iar şi iar, să treacă prin zid, dacă era nevoie. În fond, scopul unui om de afaceri este să câştige cât mai mult şi nu-l putea condamna pe preşedintele companiei că voia să obţină maximum de profit cu minimum de investiţii. Şi totuşi, e drept să pui mai presus de orice doar eficienţa şi raţiunile imediat vizibile? Ce mai rămâne în final într-o lume nedreaptă? Şi cei care rămân... Pot fi fericiţi?

Kim Jiyeong a mai aflat şi că, de la bun început, colegii ei primiseră un salariu mai mare, dar asta nu o afectă prea tare, dat fiind că paharul dezamăgirii era deja plin ochi. Deşi îşi pierduse încrederea că poate să muncească în continuare cu avânt, urmând sfaturile conducerii şi ale colegilor aflaţi în poziţii superioare, a doua zi, după ce aburii alcoolului s-au risipit, Jiyeong s-a dus la serviciu, ca de obicei. Şi-a îndeplinit sarcinile, aşa cum o făcuse şi până atunci, dar era limpede că îşi pierduse pasiunea şi încrederea.
 
*** Între statele membre ale OCDE (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică - N. a.), Coreea este ţara cu cea mai mare diferenţă de remunerare între bărbaţi şi femei. Potrivit unui raport din 2014, în ţările OCDE, femeile câştigă în medie 84% din salariul unui bărbat, dar în Coreea, procentul este de 63%. (Diferenţa de remuneraţie pe sexe, OCDE, 2014. - N. a.) De asemenea, într-un articol apărut în ediţia britanică a ziarului The Economist, conform indicelui referitor la egalitatea de şanse, Coreea oferă cele mai proaste condiţii de muncă pentru femei. (The Economist, 3.03.2016, economist.com/daily-chart - N. a.) ***