joi, 2 decembrie 2021

Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism. Viscolul 1978-1989

 

Miruna Runcan
Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism.
Viscolul 1978-1989
Editura Tracus Arte, 2021




Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

Miruna Runcan este scriitor şi critic de teatru, profesor la Facultatea de Teatru şi Televiziune a Universităţii Babeş-Bolyai. Este membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru şi al Federaţiei Internaţionale a Cercetătorilor Teatrali.

De aceeaşi autoare: Odaia de asediu (Dacia, 1983), Hermandria (Cartea Românească, 1986 şi LiterNet, 2010 - descarcă aici), Introducere în Etica şi legislaţia presei (ALL, 1997), A patra putere. Legislaţie şi etică pentru jurnalişti (Dacia, 2001), Modelul Teatral Românesc (Unitext, 2001), Teatralizarea şi Reteatralizarea în România. 1920-1960 (Eikon, 2003 şi LiterNet, 2014 - descarcă aici), Pentru o semiotică a spectacolului teatral (Dacia, 2005), Fotoliul scepticului spectator (Unitext, 2007), Habarnam în oraşul teatrului. Universul spectacolelor lui Alexandru Dabija (Limes, 2010), Bunjee-Jumping (LiterNet şi Limes, 2010), Actori care ard fără rest (Cheiron / Fundaţia Camil Petrescu, 2011), Signore misterioso. O anatomie a spectatorului (Unitext, 2011 şi LiterNet, 2017 - descarcă aici), Critica de teatru: Încotro? (Presa Universitară Clujeană, 2015), Odeon 70 (OscarPrint, 2016), Club 70. Retro (Cartea Românească, 2017), Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism. Fluctuantul dezgheţ 1956-1964 (Tracus Arte, 2019), Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism. Amăgitoarea primăvară 1965-1977 (Tracus Arte, 2020).

La LiterNet a apărut în 2007 volumul de interviuri cu regizorii Mihai Măniuţiu, Victor Ioan Frunză, Dragoş Galgoţiu, Alexandru Dabija şi Tompa Gábor, semnat împreună cu C.C. Buricea-Mlinarcic (ediţie pe hîrtie: UNITEXT, 1993). Volumul Cinci divane ad hoc se poate descărca gratuit aici.

Alte texte ale Mirunei Runcan pe LiterNet se pot citi aici.

 *
Lucrul cel mai complicat, la finalul acestei călătorii care a încercat să ofere o schiţă de traseu evolutiv asupra criticii de teatru româneşti pe parcursul a peste treizeci de ani, este să te fereşti de sentimentalisme. Fiindcă, practicând profesiunea, în diversele sale ipostaze, o viaţă, reacţiile afective, cu întregul lor spectru atât de colorat, sunt greu de îmblânzit şi controlat. Cu toate acestea, efortul unei distanţe reflexive e unul care se cere asumat [...] O primă concluzie posibilă ar fi aceea că, după complexele dezbateri din anii 1956-1964 referitoare la funcţiile şi responsabilităţile criticii, dezbateri dominate, aşa cum am văzut, de regizorii reteatralizării, critica jurnalistică va deveni, pe întreaga perioadă studiată, dacă nu un generator, atunci în orice caz un propagator de canon în ceea ce priveşte stilisticile şi esteticile teatrale coagulate unitar în jurul lui 1970. Cerând de la critica de teatru, la începutul anilor 1960, rafinarea unui sistem de evaluare (şi a unui discurs empatic adecvat) cu vocaţie modernist-novatoare, care să separe net producţia teatrală rutinieră de realizările excepţionale, regizorii reteatralizării au determinat, fără să fi dorit neapărat asta, instaurarea unui model spectacologic ţintă, maximalist (combinând hermeneutica sofisticată asupra materialului dramaturgic cu intertextualitatea culturală şi tratamentul vizual-simbolic cu semnificaţii multiple); un model ce a afectat decenii la rând atât perspectivele de evaluare, cât şi discursul propriu-zis al criticii de întâmpinare. (Miruna Runcan)

Fragment
Criticii în mişcare: călătorii, corespondenţe, colaborări

În afara turneelor în afara ţării sau venite să viziteze România, surse importante de informare şi perspectivare critică sunt călătoriile personale, de la participările la congrese de specialitate, simpozioane şi conferinţe, la invitaţiile la festivaluri, ori, in extremis, la simple călătorii turistice. Teatrul văzut pe viu, ca şi participarea la dialogul profesional cu specialişti din afara graniţelor reprezintă, atât pentru critici şi mediul artistic, cât şi pentru publicurile româneşti, o deschidere necesară pentru păstrarea unor dimensiuni sănătoase de evaluare şi revitalizare a vieţii teatrale interne. Li se adaugă, fireşte, interviurile cu oameni de teatru şi corespondenţele unor critici străini; ori, aşa cum am văzut, măcar extrasele informative traduse din revistele culturale şi teatrale din diverse colţuri ale lumii. În peisajul politic şi economic deja conturat, e lesne de înţeles că şi aceste contribuţii sunt într-o scădere hemoragică în perioada pe care o studiem, consfinţind procesul de dramatică închidere culturală al ultimei decade ceauşiste. Mai mult decât atât, lectura retrospectivă a presei îi produce cititorului, mai ales după 1982, o senzaţie stranie că, şi atunci când criticii călătoresc, văd teatru sau iau interviuri, aceste materiale publicistice sunt cumva timide, ori strecurate cu prudenţă la finalul publicaţiilor, de parcă indicaţiile "de sus" ar fi pretins (şi e posibil s-o fi şi făcut) ca publicul cititor "să fie ferit" de ceea ce vine din străinătate, fie din est, fie din vest, ca de un soi de virus transmisibil - virusul unei libertăţi jinduite, al unor alternative ce ar putea stimula imaginaţia şi reacţiile de respingere faţă de politica culturală internă. Nu trebuie să pierdem, în acest sens, din vedere, nici grevele Solidarităţii poloneze din 1981, nici venirea la putere, în URSS, a lui Gorbaciov, declanşând perestroika, spectru al înnoirilor ce îi sufla aparatului de stat românesc în ceafă şi avea să-l hăituie, fără efect, pe Ceauşescu până în ultima clipă.

Desigur, ca şi până în 1977, lista scurtă a criticilor şi jurnaliştilor teatrali care sunt invitaţi la manifestări internaţionale şi primesc aprobarea de a părăsi ţara e, în mare, cam aceeaşi. De exemplu, în 1978, Margareta Bărbuţă oferă revistei Teatrul o sinteză[i] cu privire la un congres dedicat memoriei lui Bertholt Brecht, la care a participat în Berlinul de Est, manifestare însoţită de un micro festival cu spectacole de la Berliner Ensamble, cu piese şi adaptări ale celebrului autor, la care s-au adăugat şi spectacole ale studenţilor. În acelaşi an, Natalia Stancu face o amplă descriere a festivalului de teatru de la Novi-Sad[ii], un festival de prestigiu şi durată dedicat producţiilor din toate republicile iugoslave, deci fără bariere lingvistice - drept dovadă şi o producţie a teatrului de limbă maghiară din aceeaşi localitate, cu Trei surori de Cehov, în regia lui György Harag. Articolul e unul consistent, remarcând preferinţa tinerilor dramaturgi din spaţiul iugoslav pentru texte suprarealist-parabolice, fără mare legătură cu actualitatea socială şi politică. Un scurt paragraf e dedicat de autoare primului Colocviu internaţional al tinerilor critici, organizat de AICT (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru), la care "participarea românească a fost printre cele mai active şi mai apreciate", însă omite să ne spună ce alţi "tineri critici" au mai reprezentat ţara în afara ei. Tot atunci, în mod absolut ciudat, revista publică un micro-interviu insignifiant, semnat de Paul Silvestru, cu regizorul francez Philippe Clevenot[iii], directorul adjunct al Teatrului Naţional din Strasbourg, ilustrat cu o fotografie din Mizantropul de Molière: rezultă, mai degrabă printre rânduri, că spectacolul a avut loc la Bucureşti, şi chiar a fost însoţit de o conferinţă de presă - dar acest eveniment nu e consemnat şi printr-o cronică.

Şi în anul următor (1979) călătoriile criticilor sunt la fel de numărate: Margareta Bărbuţă participă, fireşte, la Congresul ITI organizat în acel an la Sofia[iv], care pare mai degrabă unul tern. Valentin Silvestru însoţeşte Teatrul Giuleşti la un festival internaţional de la Setubal, Portugalia, unde echipa românească prezenta Năpasta, în regia lui Alexa Visarion, şi glosează pe tema schimburilor culturale posibile dintre cele două ţări[v]. Aceeaşi Margareta Bărbuţă călătoreşte, toamna, la Moscova, de unde ne prezintă pe scurt[vi] premierele a patru dramaturgi contemporani foarte la modă în spaţiul sovietic: Grigori Gorin, cu Fantomele la Teatrul de Satiră, Ion Druţă cu Întoarcerea în propria ţărână (o romanţare a ultimelor zile ale lui Tolstoi) la Malîi Teatr, care i s-a părut cronicarei lung şi plicticos, Alexandr Vamplilov cu Vânătoarea de raţe (care se va juca în curând şi-n România) la MHAT, şi Alexandr Ghelman, cu Legătura inversă, regizată de Oleg Efremov în scenografia marelui artist cehoslovac Josef Svoboda, tot la MHAT.

Cel mai probabil către toamnă, Mira Iosif poposeşte la Londra pentru câteva zile, lucru pe care nu-l putem afla, însă, decât la finalul Almanahului Gong 80, într-o scurtă dar percutantă prezentare[vii] a celor trei spectacole pe care le-a văzut la Teatrul Naţional: Femeia, o rescriere modernă, antirăzboinică, a Troienelor lui Euripide semnată de Edward Bond, în propria montare "sclipitoare, luxuriantă şi incisivă"; Trădare a lui Harold Pinter, un Pinter nou, intimist, cu o structură ingenioasă, prezentând avatarurile psiho-relaţionale ale unui triunghi amoros de la coadă la cap, dinspre despărţire spre îndrăgostire, pusă în scenă exemplar de Peter Hall cu Penelope Wilton, Michael Gambon şi Daniel Massey; şi Iată... avem necazuri, a foarte tinerei Mary OʼMalley, o satiră tragi-comică despre marginalii adăpostiţi într-o casă de sănătate mentală.

Almanahul Gong 80 ne mai oferă, însă, şi alte surprize: de exemplu un întreg jurnal de creaţie al lui Ion Lucian în Japonia[viii], un interviu al Magdalenei Boiangiu cu marele actor de teatru şi film Alexandr Kaliaghin[ix], pe care publicul românesc tocmai îl putuse vedea în inegalabilul film al lui Nikita Mihalkov Piesă neterminată pentru pianina mecanică; dar, mai ales, o cronică la Mefisto al Arianei Mnouchkine semnată de Marius Robescu[x]. Tot aici, într-o notă mai dezvoltată[xi], dar în care o fotografie de prezidiu ocupă jumătate de pagină, aflăm că, la recentul Congres ITI de la Sofia, în care tocmai fusese ales noul preşedinte, Ivan Nagel, Radu Beligan, ce tocmai cedase poziţia, a fost propus - şi confirmat de adunarea generală - ca Preşedinte de onoare al Institutului, o funcţie inventată atunci şi pe care actorul român o va deţine până în 1990. Iar asta (dar nota nu ne spune) în pofida faptului că toate eforturile lui Beligan de a organiza la Bucureşti un viitor congres al ITI se dovediseră zadarnice. O informaţie care, iată, încă îşi aşteaptă interpretările corecte.

În 1980, pare că jurnaliştii şi criticii de teatru ori nu primesc permisiunea de-a călători, ori n-au vreme ori dispoziţie să scrie despre călătoriile lor. Mira Iosif e, în acest sens, o excepţie: mai întâi o intervievează pe Edith Markson, vicepreşedintă la TCG (Theatre Communications Group, SUA) şi consilier la National Endowment for Arts, venită într-o vizită în ţară, la rubrica "Oaspeţi străini [Teatr din Varşovia][xii]. Pentru ca, în decembrie, să ofere cititorilor un amplu şi antrenant reportaj din America, intitulat "Jurnal teatral: California"[xiii]. Circulă mult, vede puzderii de spectacole, ia interviuri (din păcate unele nevalorificate ulterior), pomeneşte în treacăt despre reacţia creată de montările lui Andrei Şerban, despre cursurile lui Ciulei la Julliard Academy etc... Din contactele cu criticii californieni, dar şi din observaţiile personale, reiese că viaţa teatrală la Los Angeles e, totuşi, mult mai slabă calitativ decât cea de pe coasta de est. Mira Iosif introduce intertitluri pentru analiza, intersectată cu un interviu cu Gordon Davidson, la Street Division al companiei Marc Taper Forum (urmaşul Theatre Grup al UCLA). Descrie spectacolul drept unul de tip agitatoric, despre destinele unor oameni diverşi dintr-un cartier mărginaş din Chicago. La Ahmanson Theatre, vede cu plăcere Umbrelele din Cherbourg montat de Şerban (care, iată, e pe cale de a se clasiciza, asumându-şi şi producţii comerciale). Enumeră mai multe festivaluri teatrale şi acordă un segment teatrelor mici, efemere, din Los Angeles. Un text şi azi încântător la lectură. [...]

În schimb, Paul Tutungiu pare să fi făcut, cel mai probabil în iarna lui1981, o călătorie profesională (ori chiar de turism personal, cine ştie?) la Londra, prilej cu care a realizat o serie de interviuri pe care le va publica... "pe termen mediu şi lung", în locul unui obişnuit reportaj de călătorie. Cel dintâi apare în aprilie[xiv] şi îl are în centru pe criticul J.W. Lambert, de la Sunday Times, membru al Consiliului Artelor, autor al volumului Teatrul britanic între 1967 şi 1972. Jurnalistul ne previne, din intro, că discuţia s-a desfăşurat la Clubul Garrick din Londra, într-o atmosferă îmbibată de istorie teatrală, dar şi de un anume soi de emfază amicală, care transpare printre rânduri. Altminteri, interviul e destul de interesant şi de bine ancorat atât în realitatea teatrală britanică, cât şi în cea românească. Pentru Lambert, ca şi pentru majoritatea cititorilor de publicistică teatrală din ţara sa, cronicarul dramatic e un reprezentant al publicului, acţiunea sa e un fel de pilotaj de vapor pe canalul labirintic al gustului public. Dar, la nivelul mentalităţilor, teatrul e, pentru englezi, divertisment, chiar şi atunci când exercită funcţii critice în raport cu societatea. Îl dă, în acest sens, de exemplu pe Caragiale, a cărui satiră politică ar fi percepută abia subsidiar, în raport cu comedia de situaţii, aflată în prim plan. El analizează istoric, pe scurt, textocentrismul britanic şi laudă aportul regiei, după al doilea război mondial, în recalibrarea discursului critic. Din punctul său de vedere, unul altminteri pragmatic, micşorarea spaţiului dedicat cronicii de teatru în publicaţii este direct proporţională cu scăderea publicului şi, deci, a interesului faţă de teatru. Totodată, aflăm că, de fapt, fusese recent la Bucureşti, ba chiar e evocată o dispută cu Valentin Silvestru referitoare la regia lui Horea Popescu la Generoasa fundaţie de Buerro Vallejo. Pe alocuri se degajă şi un anume dispreţ faţă de criticii universitari - deloc străin de atmosfera dominantă şi în presa de specialitate din România.

Tot asupra condiţiei criticului de teatru e concentrat şi interviul din numărul dublu de vară[xv], de această dată cu celebrul critic şi istoric teatral John Elsom, autor al Teatrului britanic de după război (1977), şef al rubricii teatrale de la The Listener. Întrebările intervievatorului se concentrează cam pe aceleaşi subiecte ca şi anterior: Elsom chiar descrie, într-un mod destul de personal, "funcţiile" cronicarului teatral, insistând, spre deosebire de Lambert, asupra capacităţii acestuia de a sesiza acele momente de creaţie care produc o mutaţie în mentalul colectiv, pe care el le numeşte "myths". Cum şi aici atenţia e fixată pe textul dramatic, exemplele oferite sunt Nora lui Ibsen, ori Aşteptându-l pe Godot. Se discută despre pregătirea de specialitate a criticului, despre diferenţa dintre cronică şi eseu, ba chiar şi despre autoritatea criticii, văzută ca putere de a influenţa opiniile referitoare la dramaturgie şi dramaturgi, felul în care sunt construite repertoriile şi evoluează direcţiile estetice etc.

La finalul de an, cu o tristeţe mascată în mod disciplinat, Margareta Bărbuţă rezumă într-un articol din Contemporanul[xvi] lucrările Congresului Mondial al ITI de la Madrid - la care nu "putuse" participa nici măcar ea, dar pe care le poate consulta, în beneficiul cititorilor revistei, pentru că i-au parvenit "documentele oficiale" asupra lucrărilor acestuia, fie şi "cu o întârziere datorată unor dificultăţi tehnice". Altminteri, reiese că întâlnirea a fost una firească, cu sute de participanţi, iar lucrările se desfăşuraseră pe paneluri tematice interesante, între care "Comunitatea teatrală şi artele tradiţionale", "Apărarea artistului" şi "Expresia scenică integrală", rumoare şi dezbateri în contradictoriu stârnind, în mod previzibil, reuniunea cu titlul "Rolul iraţional al teatrului" (inutil de precizat că Margareta Bărbuţă e foarte descumpănită de această temă, ba chiar adoptă un ton aproape de protest).

Izolaţionismul cultural impus de sus e atât de profund încât, mai bine de şase luni, în revista Teatrul nu e publicat niciun material dedicat vieţii teatrale de dincolo de graniţe, fie el interviu sau simplă ştire din rubricile de tip "Meridiane". Abia în februarie 1982 revine Paul Tutungiu, cu un interviu[xvii], luat în aceeaşi călătorie veche de un an, de această dată dramaturgului Arnold Wesker, "mare prieten al României": din intro aflăm că dramaturgul fusese vizitat cu o zi înainte de regizorul Nicolae Scarlat şi că jurnalistul-intervievator fusese invitat de gazda britanică la dejun, în propria locuinţă (de altminteri, Wesker fusese până atunci de cel puţin trei ori în România). Organizat mai degrabă ca o conversaţie liberă, în care întrebările şi răspunsurile sunt reciproce şi spontane, interviul se centrează, totuşi, pe biografia autorului şi pe evoluţia destinului său scriitoricesc. Wesker e vorbăreţ şi confesiv, recunoaşte că primele sale piese "furioase" (Bucătăria, Cartofi prăjiţi cu orice) sunt cele care l-au făcut celebru, însă pare că acum e mult mai aplecat către parabolă şi către un anume fel, foarte personal, de spiritualitate, ce vrea să pună în lumină excesele politice şi lipsa de umanism a oricărui dogmatism. Pe de altă parte, se plânge şi el, ca şi atâţia alţi dramaturgi ai vremii, de "tirania regizorilor".

Interviul cu dramaturgul Trevor Griffiths[xviii] apare abia în iunie, şi de data asta orice intro de atmosferă a dispărut, înlocuit de informaţia neutră că discuţia a avut loc în biroul de la BBC al intervievatului, unde acesta conducea secţia de seriale de televiziune. A dispărut şi relativa familiaritate spontană din discuţia anterioară, în schimb, încă de la prima întrebare a lui Tutungiu aflăm că dramaturgul e mândru că e marxist - ceea ce, în fond, n-ar fi negat nici Wesker, doar că n-a fost interogat despre asta; pare foarte ciudat că jurnalistul începe prin această abordare frontală asupra convingerilor ideologice. Însă întregul interviu evoluează, parcă la comandă, pe coarda criticii social-politice, chiar dacă scriitorul vorbeşte, cu multă generozitate, despre diversele generaţii de dramaturgi britanici din ultimii 30 de ani, despre propria sa poveste de viaţă, despre munca în televiziune, ori despre relaţia sa cu regizorii care-i pun în scenă piesele (o temă, se pare, recurentă pentru Tutungiu). Spre deosebire de celelalte interviuri, acesta are un aer straniu, controlat, lipsit de orice prospeţime, iar diferenţa dintre compoziţiile discursului jurnalistic, probabil insesizabilă pentru cititor la momentul apariţiei, capătă azi, prin comparaţie, o consistenţă care te face să suspectezi artificialul (la urma urmelor, ne aflăm la BBC, iar pereţii au urechi în mod legitim).

Vara lui 1982 pare să sugereze că "s-a dat drumul" la voiaje de studii, fireşte, cu măsură şi economii. Valentin Silvestru a fost invitat la Festivalul Théâtre des Nations, găzduit şi el, iată, la Sofia, de unde ne oferă, ca de obicei, o relatare destul de amplă[xix], scrisă personal, ca reportaj de călătorie. România a participat cu două montări ale lui Dan Micu, Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă şi Karamazovii, bine primite de presă. Silvestru remarcă însă că selecţia a produs un fel de haos valoric şi a oferit foarte puţin teatru de actualitate. Aproape o pagină şi jumătate e ocupată numai de colocvii şi întâlniri, criticul lăudându-se că a contribuit şi va continua să contribuie la un Lexicon al teatrului mondial publicat în RDG[xx]. Dar rezumatul discuţiilor, de grup sau personale, cu unele accente exotice (o convorbire cu dramaturgul nigerian Wole Soyinka, ori cu directorul Teatrului Naţional Islandez, Sveinn Einarsson, de exemplu) e chiar antrenant, în pofida faptului că nu conţine, ca în anii anteriori, referinţe la critica şi teoria teatrală.

La Sofia, criticul României literare a călătorit în delegaţie comună cu omniprezenta Margareta Bărbuţă, care-şi publică şi ea impresiile despre festival în numărul următor[xxi], insistând însă mai mult asupra spectacolelor văzute: sunt trecute repede în revistă spectacole ale unor companii indiene, vietnameze, de dansuri africane, dar criticul insistă mai mult pe (deja legendarul) Dante al lui Josef Szajna, pe spectacolele sovietice, menţionând puzderia de recitaluri actoriceşti, în frunte cu Jean Louis Barrault, alături de actori polonezi, finlandezi, belgieni. Mulţimea recitalurilor spune şi ea ceva despre reducerea financiară a fondurilor festivaliere, cu toată moştenirea rămasă de pe urma substanţialului ajutor al fiicei preşedintelui ţării, Ludmila Jivkova, decedată cu doar un an în urmă. Şi la Jocurile teatrale de la Novi Sad, festivalul teatrelor naţiunilor conlocuitoare iugoslave, Valentin Silvestru şi Margareta Bărbuţă au călătorit tot umăr la umăr. Aflăm asta din micro reportajul semnat de cea din urmă[xxii], atunci când rezumă discuţiile de la Colocviul internaţional AICT, având ca tremă "Spectacolul teatral şi limbajul criticilor". Se pare că discuţiile au găzduit polemici aprinse între criticii tineri, mai ales din Iugoslavia, dar şi din Uniunea Sovietică, adepţi ai unei perspective structuralist-semiotice întârziate (o perspectivă care n-a prea atins critica de teatru mai niciunde în Europa şi SUA, necum în România), cu evidente rădăcini universitare, şi celebrităţile critice angajate în presă, în frunte cu francezul Bernard Dort. Aflăm, cu aceeaşi ocazie, că Valentin Silvestru a prezentat şi el un referat cu titlul "Limbajul indistinct al criticii şi murmurele distincte ale teatrului" (!)

[...] Almanahul Gong de la finalul anului oferă o extensie a observaţiilor Margaretei Bărbuţă cu privire la desfăşurarea festivalului Théâtre des Nations de la Sofia[xxiii]: cititorul putea găsi aici reflecţii pertinente cu privire la dimensiunea experimentală asupra corporalităţii, ce caracterizase atât atelierele conduse de Jean Louis Barrault şi Madelaine Renaud, cât şi spectacolele lor venite în festival, mai vechile O, ce zile frumoase şi Sfârşit de partidă de Beckett; dar şi o descriere a efectului provocat de o reprezentaţie de Teatru Nô. Tot aici, Ioana Crăciun traduce un interviu[xxiv] de André Müller, luat lui Edward Albee cu ocazia premierei de la München cu piesa sa Totul s-a terminat, o meditaţie sumbră asupra morţii care avusese cronici catastrofale la New York, dar în Germania se bucura de mare succes. Redacţia strecoară şi o reacţie a lui Alexa Visarion la producţia cu Hamlet semnată de Liviu Ciulei la Arena Stage din New York, ce tocmai primise Premiul Tony[xxv]; informaţiile despre spectacol sunt mai degrabă minore, căci mobilul regizor de la Giuleşti preferă să descrie aura de legendă şi adoraţie ce-l înconjoară în America pe Ciulei.

Cătălina Buzoianu îşi descrie, foarte personal, cumva cinematografic, călătoria de studii din SUA[xxvi], despre care nu pătrunsese nimic în numerele lunare ale revistei. Dintre multele spectacole văzute atât pe coasta de est cât şi pe cea de vest, alege să comenteze doar două producţii care i s-au părut în totul surprinzătoare: Visul unei nopţi de vară de Shakespeare, adaptat foarte liber la Bathhouse Theatre din Seattle - actualizat ca bătălie dintre sexe într-un colegiu american, în anii 50; şi Trilogia revederii de Botho Strauss, celebra montare a lui Richard Foreman de la Public Theatre.

Vreme de o jumătate de an se aşterne o lungă tăcere cu privire la teatrul din străinătate, indiferent dacă e vorba de ţările socialiste sau de Occident. Abia în numărul de iunie 1983 apare un nou interviu al lui Paul Tutungiu, rezumând însă, cel mai probabil, o discuţie mai amplă de la redacţia revistei, cu profesorul universitar şi criticul american Robert W. Corrigan, ce vizita România[xxvii]. Din caseta introductivă aflăm că la convorbire au participat ataşata culturală a Ambasadei SUA, Merrie Blocker, dar şi oameni de teatru ca Dumitru Solomon, ori Cătălina Buzoianu, cărora li s-au alăturat, fireşte, mai mulţi membri ai redacţiei, în frunte cu Theodor Mănescu. Formula "de atac" în care un vizitator străin va fi înconjurat de o întreagă galerie de oameni de teatru şi membri ai uneia sau mai multor redacţii pare un fel de amestec sui generis de conferinţă de presă şi dezbatere profesională (din care nu vom afla niciodată ţintele vizitei, altele decât "schimbul de experienţă" - câtă vreme aceste întâlniri au rareori şanse de reciprocitate şi nici nu produc, ulterior, schimburi de spectacole între ţări). Prezenţa unui oficial de la ambasadă e şi ea o ciudăţenie care ridică destule semne de întrebare: era o formă de protecţie? Era solicitată de autorităţile române ca sistem ad hoc de control al discursului? În cazul dat, intervievatul, profesor la diverse universităţi provinciale americane, acum decan la Universitatea Wisconsin, între 1970 şi 1971 preşedinte al unui Consiliu Internaţional al Universităţilor de Belle Arte (?), glosează pe tema relaţiei dintre piesă şi spectacol, vorbeşte despre evoluţia imaginii artei regizorale la nivelul percepţiilor mediului artistic, cu referinţe la Richard Forreman şi Bob Wilson, dar şi la Andrei Şerban şi Liviu Ciulei; mărturiseşte că e fascinat de Eugen Ionesco, despre care a scris cândva un eseu, şi adaugă mai multe astfel de amabilităţi diplomatice (a văzut trei spectacole, dar redacţia numeşte doar O noapte furtunoasă, în regia lui Alexa Visarion, la Teatrul Giuleşti; de altfel, mai multe dintre interviurile ce vor urma par a avea, cumva, legătură cu faptul că Visarion montează în SUA şi Canada).

Precedând "Masa rotundă" cu oameni de teatru români, menită să ia în discuţie noile tendinţe din teatrul britanic (vezi supra), revista Teatrul publică un text tradus, nu se ştie de unde, al preşedintelui I.T.I cubanez, dramaturgul Ignacio Gurtierrez[xxviii], în care e rezumat un Atelier Internaţional de Teatru Nou ce a avut loc la Havana, în februarie 1983, şi care a adus laolaltă nu mai puţin de 150 de regizori, dramaturgi, actori şi critici, mare parte din America Latină, dar şi din URSS, Bulgaria, Grecia, Anglia, SUA, RFG, ţările scandinave. Retrospectiv, pare să fi fost un fel de antrenament cubanez pentru Congresul ITI desfăşurat tot aici câţiva ani mai târziu. Din enumerare, evident România lipseşte, lucru nedatorat, cu siguranţă, dezinteresului oamenilor de teatru de la noi, cât, lesne de închipuit, conjuncturii politice şi lipsei de fonduri pentru deplasări atât de costisitoare. Aflăm din text că această reuniune mamut a fost organizată pe panele de lucru specializate şi s-a desfăşurat, fireşte, într-o atmosferă sărbătorească, la care obişnuiţilor congreselor şi conferinţelor ITI, Radu Beligan, Margareta Bărbuţă ori Valentin Silvestru nu le-a mai rămas, de data asta, decât să viseze. În acelaşi număr, Paul Tutungiu, deja acreditat ca intervievator oficial al revistei în ce-i priveşte pe oamenii de teatru străini, oferă un foarte interesant interviu cu dramaturgul german Tankred Dorst[xxix], care vizitase România cu câteva luni în urmă, la invitaţia Casei de Cultură a Germaniei la Bucureşti.

Primul lucru care deosebeşte interviul cu Dorst de celelalte este faptul că, dincolo de datele biografice în legătură cu care nu se prea insistă (prizonieratul la sovietici la final de adolescenţă, studiile întârziate etc.), el începe de fapt cu o descriere a sistemului complex de finanţare a companiilor teatrale din Germania Federală: bogăţia de formule de subvenţionare trebuie să fi dat frisoane cititorilor români ai momentului, mai ales celor din mediul teatral, peste care tocmai se abătea "autofinanţarea". Dramaturgul îşi descrie apoi traseul, interesul pentru teatrul de păpuşi, întâlnirea providenţială cu regizorul Peter Zadek din anii 1960, influenţa lui Brecht, etapa sa de dramaturg-adaptator al unor texte clasice, dar mai ales opţiunea sa pentru un teatru al fanteziei. Evident, insistă pe larg asupra celui mai nou text al său, epopeicul Merlin (tradus şi la noi de germanista Ioana Crăciun[xxx] şi pus în scenă, într-o formulă adaptată de Cătălina Buzoianu, în 1991, la Teatrul Bulandra): roman dramatic excepţional, de o poezie fascinantă, bazat liber pe legendele Mesei Rotunde. Spectacole cu Merlin tocmai avuseseră premierele la Düsseldorf şi München, în versiuni "prescurtate" ce durau nu 12, ci doar 9 ore (formula Cătălinei Buzoianu din 1991 dura doar 4 ore); e firesc ca dramaturgul să fi fost încă foarte ataşat de această experienţă de creaţie, greu de repetat. Oricum, interviul e alert şi bogat în informaţii, se citeşte şi astăzi[xxxi] cu mare plăcere.

În septembrie, Margareta Bărbuţă ne prilejuieşte întâlnirea cu un Simpozion dedicat lui Goldoni care a avut loc la Moscova[xxxii], iar Paul Tutungiu revine în decembrie cu un interviu cu dramaturgul Stephen Poliakoff[xxxiii]. Fără să avem, de această dată, o casetă introductivă, din formularea întrebărilor putem trage concluzia că interviul face parte din seria realizată de redactorul revistei cu doi ani în urmă, cu prilejul voiajului londonez. Criticul se arată, din start, uluit de tinereţea dramaturgului, care devenise celebru după primele două piese ale sale, la doar 22-23 de ani - ceea ce, în România, era greu de închipuit. Deja, la noi, i se juca din 1980 singura piesă reprezentată în ţară - ce-i drept, în mai multe producţii -, Cum se numeau cei patru Beatles (în traducerea şi premiera pe ţară a lui Florian Pittiş, la Teatrul Bulandra, în 1980; ceea ce atrage atenţia că adresabilitatea ei se îndrepta către un public adolescent şi post-adolescent, familiarizat, pe cât se putea, cu atmosfera rockʼn roll a deceniului anterior). Poliakoff, născut în 1952, trece senin peste întrebările referitoare la tinereţea şi pregătirea lui profesională (pe care pare a nu da doi bani), îi admiră pe Cehov şi Pinter, e în genere nemulţumit de montările pieselor sale, afirmă că nu şi-a întâlnit, încă, regizorul şi scenograful potriviţi. Una peste alta, e dezinhibat, îl interesează să exploreze caractere puternice, în peisajul urban actual, dinamic, încercând însă, pe cât se poate, să depăşească localismul imediat.

Aşa cum era de imaginat, anul 1984, în care "autofinanţarea" se implementează în forţă, e lipsit nu doar de turnee, ci şi de călătorii ale criticilor, ori de corespondenţe din străinătate - inclusiv ştiri mărunte, rubrica Meridiane absentând nemotivat, câtă vreme pescuitul din revistele străine era gratuit. Reviste străine? Cel mai probabil şi abonamentele la ele au fost sistate, deci redacţiile n-au de unde pescui informaţie proaspătă. Surprinzător, în februarie apare, totuşi, un interviu al aceluiaşi Paul Tutungiu cu un tânăr regizor canadian care, după 1989, avea să devină un nume de răsunet în teatrul românesc: Alexander Hausvater[xxxiv]. Pricina convorbirii e dată de faptul că acesta, ca director şi selecţioner al Festivalului Internaţional de Teatru de la Quebec, a venit să vadă trei producţii semnate de... Alexa Visarion, în urma unei întâlniri cu acesta, cu un an în urmă, la Ottawa. E vorba despre Woyzeck, O noapte furtunoasă şi Năpasta (va alege pentru ediţia următoare a festivalului primul titlu). Cititorul epocii avea să descopere că dialogul s-a purtat în româneşte - fiindcă regizorul e născut la Bucureşti şi emigrat cu familia mai întâi în Israel, la 13 ani, mai apoi în Canada. Spre sensibilizarea lecturii, putem afla că Hausvater a jucat, la 6 sau 7 ani, la Teatrul Municipal/Bulandra, alături chiar de Lucia Sturdza Bulandra, în Vassa Jeleznova de Gorki. Dar mai putem să ne dăm seama, fiindcă interviul e de data asta bogat şi bine transcris, şi că avem de-a face cu un artist tumultuos, mai degrabă anti-stanislavskian, că a studiat teatrul în Irlanda, că îşi doreşte şi militează pentru un teatru popular şi în acelaşi timp şocant, brutal, care să schimbe perspectiva de gândire a spectatorului; că a avut multe succese în Irlanda şi Canada, ba chiar că e şi autor dramatic (de altfel, Decameronul său a fost montat de Iulian Vişa, în 1992, cu extraordinar succes, la Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu). În fapt, în pofida momentului dramatic în care se reîntoarce, pentru doar o zi, în România, Alexander Hausvater apare, în textul publicat în 1984, la fel de exuberant ca în cele apărute după 7-8 ani, când îl vom regăsi montând la fostul Giuleşti, devenit Odeon,...au pus cătuşe florilor de Fernando Arrabal (despre care, altminteri, vorbeşte şi în interviu, cu referire la o anterioară punere în scenă).

[...] Almanahul Gong 85, care oferă cititorilor lectură de divertisment pentru perioada Sărbătorilor de iarnă, ascunde cu precauţie în ultimele sale pagini jurnale de călătorii şi relatări din străinătate semnate de oameni de teatru, în cazul dat critici: tânăra Ludmila Patlanjoglu, redactor la Animafilm dar colaborator constant al României literare cu cronică de teatru, tocmai s-a întors de la Festivalul Internaţional de Teatru de la Edinburgh, unde a avut loc şi Seminarul AICT pentru criticii tineri. Ea publică aici o scurtă sinteză[xxxv], din care aflăm că deviza din acel an a enormei manifestări artistice a fost "Să redăm arta oamenilor!". A văzut aici multe spectacole, de la balete cu Nureyev la comedii simpatice de Murray Schisgal De două ori în jurul parcului) sau John Murret (Sarah şi strigătul langustei, inspirat de corespondenţa Sarahei Bernhard, cu Delphine Seyrig şi George Wilson în rolurile centrale. Dar şi Jocul de soldat de Charles Fuller, al companiei The Negro Ansamble - piesa tocmai primise premiul Pulitzer; ori Galileo Gallilei al Berliner Ensamble. Cea mai "exotică" informaţie din articol e că România a participat, în secţiunea Fringe, cu... patru casete video: Matca lui Sorescu de la Teatrul Mic (un spectacol vechi de un deceniu), Leonce şi Lena (care stătea să împlinească 15 ani de la premieră) şi celebrisimul Dʼale carnavalului al lui Pintilie, a cărui premieră fusese în 1966. Li s-a adăugat o filmare cu Fata din Andros de la Naţional, în regia lui Grigore Gonţa.

Tot în Almanahul Gong 85, în ultimele pagini, aflăm că, spectaculos dar discret, de parcă s-ar fi temut să nu fie deconspirat unor instanţe invizibile, Valentin Silvestru călătorise la Mexico City, capitală ce găzduise în 1984 Congresul Mondial AICT. Articolul[xxxvi], cu titlu ambiguu dar, altminteri, destul de amplu, conţine mai puţin teatru propriu-zis (spectacolele sunt cele prinse de critic în oraş, de exemplu un Richard III la Compania Naţională a Mexicului, ori spectacole de teatru de amatori), în schimb se desfăşoară vast pe discuţii interpersonale şi portrete de critici, mai cunoscuţi sau mai obscuri, din întreaga lume - unele crochiuri sunt de-a dreptul caricaturale. Criticul pare să fi fost impresionat cel mai tare de ediţia completă cu corespondenţa lui Lope de Vega, în două volume, pe care o primeşte cadou şi din care ne oferă fulgurante citate, între care şi comentariul de politică externă că "nu vom spune ca cei proşti că turcii au învins în Transilvania, nu!" - un ciot de frază care trebuie să-l fi umplut de mândrie patriotică.

1985 pare, într-o anume măsură, mai generos, după uscatul an anterior, dar impresia vine doar din pricina unui număr vag mai mare de contribuţii referitoare la teatrul din afara ţării: nu e nici pe departe vorba o de bogăţie de călătorii. Profitând de vizita la Bucureşti a echipei Teatrului Actorilor din Louisville (vezi supra), Paul Tutungiu îl intervievează cu oarecare grăbire, în mai, pe conducătorul ei, regizorul Jon Jory: el rezumă pe scurt traseul companiei pe care o conduce, subliniind specificul ei, acela de a-şi concentra activitatea pe dramaturgia tinerilor, încercând să lanseze, prin spectacole lectură şi montări de teatru scurt, noile voci ale teatrului american. Altminteri, Jory se dovedeşte un regizor tipic textocentrist, dispreţuind printre rânduri libertatea, adesea tiranică în felul ei, a marilor staruri regizorale europene. Foloseşte chiar o metaforă uşor bătrânicioasă, cu conotaţii politice cam de dreapta, conform căreia autorul (viu) e "regele" şi regizorul e "cancelarul", primul lui consilier. Întrebat cum îi apreciază pe actorii români (văzuse şase spectacole şi asistase şi la câteva repetiţii), e politicos condescendent: actorii români i se par oarecum prea maleabili în raport cu indicaţiile regizorale, lucru care, din punctul lui de vedere, le limitează creativitatea, participarea personală - ceea ce, nu-i aşa, la teatrul pe care-l conduce nu s-ar fi putut întâmpla. În 1985, această aserţiune trebuie să le fi sunat cititorilor, mai ales acelora din mediul artistic, mai degrabă iritant.

În vară, câţiva critici au acces la manifestări ori călătorii de studii din spaţiul socialist: Ileana Berlogea contribuie cu o sinteză asupra teatrului actual moscovit[xxxvii] - actual, dar şi încărcat (la refuz) de propria-i istorie, atâta vreme cât profesoara ne semnalează că la MHAT continuă să se joace Pasărea albastră a lui Maeterlinck în celebra înscenare a lui Stanislavski (!), la Teatrul Vahtangov e reprezentată refacerea, din 1965, a Prinţesei Turandot după caietele de regie ale marelui regizor, iar la Taganka rezistă în repertoriu, de două decenii, Omul cel bun din Sîciuan de Brecht şi Cele zece zile care au zguduit lumea, adaptarea după reportajele lui John Reed, spectacol "la fel de arzător ca şi la premiera din 1965". E remarcată bogăţia de adaptări făcute de regizori după romane şi proză scurtă, fie ele clasice sau contemporane. În centrul interesului profesoarei este însă Anatoli Efros, acum regizor la Taganka, ce tocmai repeta Azilul de noapte şi al cărui Tartuffe de Molière se juca cu extraordinar succes (Ileana Berlogea îi face şi o scurtă cronică).

Mult mai interesantă ni se pare însă relatarea lui Mircea Ghiţulescu de la Novi Sad[xxxviii], unde aveau loc, fireşte, Jocurile teatrale iugoslave, reunind teatre din toate republicile. Punctul fierbinte pentru critici e a şasea ediţie a Simpozionului criticilor de teatru şi teatrologilor, organizat de AICT în parteneriat cu festivalul. Tema pentru 1985 e una lunecoasă: "Critica în teatru şi critica în afara teatrului", orizontul celui de-al doilea termen al aparentei opoziţii acoperind cam orice, de la "presa vorbită" la exegezele regizorale asupra textului dramatic. Un panel al simpozionului, la care a participat şi criticul clujean, a fost condus de Valentin Silvestru şi, în cadrul lui, s-a intrat într-o mică polemică referitoare la relaţia dintre instituţiile teatrale şi critici, Silvestru insistând, ca de atâtea ori, pe profesionalizarea şi integritatea acestora din urmă. Din bogata ofertă a festivalului, care a cuprins inclusiv o expoziţie dedicată cărţii şi revistelor de teatru, Mircea Ghiţulescu alege trei spectacole pe care le recenzează pe scurt: Funeraliile de la Teresiensburg de Miroslav Krleža, prezentat în deschidere de Teatrul Naţional din Sarajevo, un spectacol de atmosferă pe un text dedicat crizei istorice şi psihologice ce a condus la primul război mondial, Diavolul la facultatea de filozofie de Ivo Brešan, pus în scenă de Teatrul Popular din Leskovac, o parabolă politică contemporană cu accente faustice, şi Confiteor de Slobodan Šnajder, de asemeni spectacol politic-agitatoric, pus în scenă (azi am zice în cheie multimedia) de tânărul regizor Vladimir Milčin la Teatrul Albanez din Priştina. La distanţă de peste treizeci de ani, nu ne putem împiedica să constatăm, cu o anume tristeţe nostalgică, faptul că, între anii 1965 şi 1989, întâlnirile cu manifestările teatrale tradiţionale din dispăruta Iugoslavie puteau prilejui experienţe spectatoriale consistente, uneori revelatorii, un dialog real între oamenii de teatru, ca şi un spaţiu reflexiv comun, azi pierdut şi, probabil, imposibil de recuperat.

Tot despre o manifestare naţională scrie, în acelaşi număr, şi Paul Cornel Chitic, invitat la Festivalul de teatru de la Kalisz[xxxix], un mic orăşel polonez care, de 25 de ani, reuşea să adune alături cele mai importante producţii ale spectacologiei naţionale. Cronicarul pare fermecat de localitate dar şi de manifestare, comentează dezbaterile organizate, trei zile la rând, în jurul temei forţei persuasive a actorului; dar remarcă şi câteva spectacole, dintre care cel mai important i se pare cel cu dramatizarea romanului Crimă şi pedeapsă de Dostoievski, pus în scenă de Andrzej Wajda la Teatrul vechi Helena Modrzeijewskaia din Cracovia ("un spectacol «de cameră», sala în care se desfăşoară tragedia fiind cea a unui tribunal"). În pofida faptului că îi acordă acestuia spaţiul unei mini-cronici, în mare entuziaste, criticul e impresionat de o altă montare cracoviană novatoare: Scenariu pentru inexistentul dar posibilul actor instrumental de Bogusław Scheffer, prezentat de Teatrul de miniaturi, cu Jan Peszek ca unic interpret: un experiment teatral convingător, având ca temă felul în care actorul creează scenic semnificaţia, cu sau fără ajutorul cuvântului.

Aflată, cel mai probabil, într-o călătorie profesională la Siracuza, lingvista Tatiana Slama-Cazacu oferă revistei Teatrul o relatare amplă[xl] şi fermecător scrisă, dezvăluind un talent analitic remarcabil, referitoare la spectacolele reprezentate în teatrul antic grec din oraş, cu Filoctet de Sofocle şi Oreste de Euripide, într-o manifestarea anuală organizată de decenii de către Institutul Naţional al Dramei Antice din Italia.

În octombrie, revista face loc unui nou buchet de călătorii ale criticilor: Victor Parhon însoţeşte echipele româneşti de teatru popular/de amatori la un festival dedicat acestora[xli] care a avut loc la Corint: e vorba despre Teatrul Popular din Buzău, cu Snoave cu măşti de Ion Lucian şi Virgil Puicea, în regia primului autor. Descrierea festivalului, poate nu doar din politeţe, ne revelează un spaţiu dinamic şi plin de entuziasm. Relatarea Margaretei Bărbuţă de la Congresul Mondial al Institutului Internaţional de Teatru[xlii], desfăşurat în 1985 în Canada, la Montreal şi Toronto, e una de dimensiuni mari, transmiţând un soi de optimism entuziast care, azi, când instituţia respectivă e mai degrabă fantomatică, ne produce inevitabile tristeţi. Putem afla din textul secretarei centrului român al ITI că, la Montreal şi Toronto, au participat la congres "sute de delegaţii din 57 de ţări", că se va elabora un nou regulament pentru Théâtre des Nations (cum am văzut, găzduit doi ani la rând de Sofia; se anunţă că în 1987 gazda va fi Havana).

Seminariile, sub umbrela largă a supratemei "Teatrul - Viziuni ale unei lumi noi", au acoperit teme diverse: Noile tehnologii, Spaţiul teatral, Teoria faţă în faţă cu practica, Viziuni teatrale ale Americilor. Margareta Bărbuţă a participat activ la cel legat de relaţia dintre teorie şi practică, remarcând afluenţa "neobişnuită" de contribuţii venite din zonele parateatrale (sociologie, psihologie, antropologie, lingvistică, semiologie, psihanaliză etc.), pulsiune ştiinţifică, ce i se pare mai degrabă exotică - nici nu-i de mirare, dacă ţinem seama de blocajul teoretic specific criticii şi gândirii teatrale româneşti. Mult mai ataşante i s-au părut discuţiile referitoare la spaţiu şi chiar cele având în centru teatrul din cele două Americi. La secţiunile denumite "Tribuna", în care diverşi oameni de teatru de frunte îşi prezentau propriile viziuni şi teorii, pare fascinată de Augusto Boal şi de Teatrul oprimaţilor (în traducerea sa, Teatrul asupritului), pe care-l vede pentru prima dată şi căruia îi acordă mai bine de o pagină şi jumătate; însă rezumă în câteva rânduri şi intervenţiile lui Wole Soyinka despre Bacantele, Renate Klett despre Pina Baush, Leo Bauer despre montarea de către compania Mabou Mines a tragediei Oedip la Colonnos într-o formulă de muzical, sub titlul de Gospel Colonnos. Congresul a fost dublat şi de un Festival al Americilor, cu un bogat program dominat de forme diverse de experimentalism, dar care a găzduit şi un Colocviu de critică teatrală, cu trei secţiuni distincte: "Exerciţiul criticii în cele două Americi", "Îndrumarea actorului" şi - cel care a interesat-o, evident - "Urmele reprezentaţiei", dedicat dimensiunii de conservare a spectacolului pe care o conţine cronica de teatru. Altminteri, Margareta Bărbuţă revine ulterior cu completări şi în Almanahul Gong 86[xliii], de această dată recenzând pe scurt multe din spectacolele văzute la Montreal în timpul festivalului: între ele, Maria Antonia, spectacolul entuziasmant al Teatrului din Santiago de Cuba, pe un poem dramatic de Eugenio Hernandez Espinoza, Şina companiei canadiene Carbon 14, în regia lui Gilles Maheu ş.a.

În schimb, merită notat că, în Almanahul Gong al anului 1986 (deci redactat în 1985), redacţia revistei strecoară un interviu amplu luat de traducătorul şi anglistul Andrei Bantaş dramaturgului britanic Edward Bond[xliv]. Pare oarecum de înţeles de ce interviul a fost păstrat pentru publicaţia "de divertisment" şi nu a pătruns într-unul dintre numerele curente ale revistei din anul care se încheia: e un interviu foarte relaxat, dar şi, paradoxal, foarte încruntat. Dramaturgul trece repede peste perioada sa de formare - nu are studii universitare, a fost în armată, apoi muncitor în tot felul de întreprinderi, dar la 22 de ani deja debuta în teatru. Partea cea mai substanţială amestecă, într-un discurs fluent-subiectiv, bolovănos pe alocuri, o critică aprigă a capitalismului consumist care prosteşte, halucinogen, omul de fiecare zi (să ne amintim, suntem în plină perioadă Margaret Thatcher), cu scurte plonjeuri în procesul său de creaţie, unul mai degrabă dureros, chinuitor, cu multiple reveniri şi variante asupra unuia şi aceluiaşi text.

Anul următor (1986) e din nou irelevant din punctul de vedere al călătoriilor profesionale ale criticilor, iar ceea ce putem afla cu privire la teatrul din afara ţării se rezumă la câteva, puţine, interviuri. Între ele, cel mai captivant este cel luat de Paul Tutungiu, în vara lui 1986, regizorului american Russel Vandenbroucke[xlv], la acel moment director al teatrului de repertoriu din San Louis, venit într-o vizită de câteva zile în România. Vandenbroucke e un tânăr intelectual subţire, are un doctorat la Yale şi, în pofida faptului că e din Chicago, şi-a construit notorietatea în sud, ca literary manager al unor companii regionale şi, până nu de mult, al celebrul Mark Taper Repertory din Los Angeles. Aflăm de la el nu numai despre raritatea şi dificultăţile teatrelor de repertoriu americane, ci şi despre ce a încurajat el însuşi să se monteze în ultimii ani, de la Shakespeare la dramaturgie de ultimă oră. Un pasaj consistent şi fermecător e dedicat Cabaretului teatral înfiinţat de regizor pe lângă Mark Taper Repertory, un soi de anexă colocvială a teatrului, ale cărei producţii însă nu erau de teatru-cabaret, în sensul european, ci mai degrabă mici reprezentaţii de exegeză literară, foarte originale, menite să încurajeze dialogul dintre textul nou şi public. În fine, tot atât de amuzant e faptul că jurnalistul îi propune regizorului un joc, acela de-a elabora spontan o schemă repertorială standard pentru o companie imaginară care, asemeni celor din România, ar avea de acoperit anual un minim de şapte spectacole (în teatrele despre care ne vorbeşte Vandenbrouke, numărul maxim de producţii pe stagiune era de trei). Regizorul propune o schemă din doi clasici universali (măcar un Shakespeare la doi ani), trei piese noi, dintre care două americane şi una europeană (în simplă permutare, am putea înlocui "americane" cu "româneşti"), o piesă social-politică, indiferent de provenienţă, şi una la simpla alegere a companiei, după nevoile de moment. În plus, în cazul pieselor noi, "ar trebui ca autorii să vină la repetiţii, să stea în permanenţă şi să lucreze cu actorii"[xlvi]! La o adică, schema pare una validă şi azi. În fine, ultima secţiune a interviului e dedicată cărţii pe care-a publicat-o de curând regizorul, şi care e cea dintâi consacrată dramaturgului sudafrican Athol Fugard, un artist emblematic în lupta anti apartheid.

La începutul anului următor (1987), vine în călătorie profesională unul dintre cei mai importanţi critici de teatru americani, Edwin Wilson[xlvii], columnist la The Wall Street Journal, profesor la CUNY (cu un doctorat despre George Bernard Shaw şi, între altele, autor al unei monografii dedicate Living Theatre) şi, o vreme, preşedinte al New York Theatre Critic Circle, una dintre cele mai importante şi mai de autoritate asociaţii ale criticilor americani. Din interviu, pare să nu fi văzut în România decât Doi tineri din Verona, pus în scenă la Naţionalul timişorean de Ioan Ieremia, un spectacol care i-a displăcut cu hotărâre, din pricina distanţei dintre textul shakespearian şi viziunea regizorală. Dar, în genere, e, ca majoritatea criticilor din ţara sa, un textocentrist convins, cu argumente care ţin de specificul cultural al spaţiului său, ba chiar recunoaşte că nu e foarte informat în câmpul teatrului european (continental, căci, altminteri, companiile britanice mari vizitează anual New Yorkul). La sugestia intervievatorului, descrie cu plăcere relaţia dintre critica teatrală şi mediul artistic, ba chiar încercă să schiţeze anumite particularităţi stilistice ale unora dintre colegii săi la fel de celebri (e de remarcat, azi, că în lista de nume nu se găseşte nicio femeie - în epocă, se pare că profesiunea de critic de teatru era în Statele Unite, în mare măsură, un monopol masculin).

În octombrie, însă, avem parte, totuşi, şi de două reportaje teatrale de călătorie, vii şi plăcute la lectură: Corina Şuteu a fost la Londra, la Teatrul Naţional, de unde ne rezumă[xlviii] impresii de la câteva spectacole, între care Vedere de pe pod de Arthur Miller, în regia dramaturgului Alan Ayckbourne, care a impresionat-o prin rigoare şi dinamism; Regele Lear în regia lui David Hare, care, în schimb, în pofida prezenţei lui Antony Hopkins în rolul titular, i s-a părut mai degrabă o înscenare ternă; în fine, O afacere de familie de Alan Ayckbourne, în regia autorului însuşi, o comedie socială extravagantă, specifică autorului, în care remarcă însă spumoasa interpretarea a lui Michael Gambon. Şi criticul literar Alex. Ştefănescu a avut şansa de a călători în vremea vacanţei, de această dată la Berlin, unde a putut urmări Galileo Galilei de Brecht într-o nouă montare a Berliner Ensamble[xlix]: micul reportaj e voios dar complet pe lângă critica de teatru; nu ne rămâne nimic în minte din el decât faptul că decorul era original şi, în faţa criticului literar, un întreg rând era ocupat de tineri turişti suedezi, care i-au acaparat toată atenţia. Până şi tonul reportajului dă seamă asupra faptului că politica editorială a revistei tocmai s-a schimbat.

Ultimii doi ani ai regimului Ceauşescu nu semnalează, în revista Teatrul, decât foarte puţine călătorii, fie ele la festivaluri, congrese ori simpozioane, ale unor critici sau oameni de teatru români. În iulie 1988, atât Margareta Bărbuţă[l], cât şi Valentin Silvestru[li] şi Dinu Kivu[lii] contribuie cu scurte relatări de la Congresul Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de teatru (primii doi erau, în acele vremuri, singurii membri ai breslei care "aveau voie" să reprezinte România la asemenea simandicoase întâlniri, invitarea lui Dinu Kivu e o excepţie cu valoare de unicat). Aflăm că locul de desfăşurare, în 1988, fusese Berlinul, dar şi că tema actuală a lucrărilor individuale şi dezbaterilor fusese "Rolul teatrului şi al criticii teatrale în dezvoltarea unui oraş, a unei regiuni culturale". Din notiţele Margaretei Bărbuţă aflăm însă şi că "...s-a încercat o delimitare a artei teatrale create de artişti profesionişti faţă de aceea produsă de amatori, constatându-se cât de diferit este înţeles conceptul de artist amator, şi cât de diferit e statutul acestuia de la ţară la ţară."

Valentin Silvestru e mai generos în expunerea sa, profitând de această ocazie ca să rezume, scurt, şi diverse impresii de la anteriorul congres, din 1986, de la Tbilisi, insistând asupra educaţiei universitare în câmpul teatrologiei. El remarcă, totuşi, cu o anume tristeţe, faptul că apetitul teoretic al regizorilor şi scenografilor a scăzut vizibil în ultimul deceniu. Seminarul dedicat tinerilor critici s-a desfăşurat la Budapesta şi a adus faţă în faţă criticii consacraţi cu cei în curs de consacrare, în jurul unor teme suficient de ambigue, cum e, de exemplu, cea referitoare la "angajare", în sensul de militantism (asupra semnificaţiei termenului a fost, însă, mai dificil să de cadă de acord).

Sunt folosite notiţe scurte despre evenimente răzleţe de pe alte meridiane, ba sub umbrela unei rubrici intitulate "Ce e noul la..."[liii], ba prin traduceri ale unor articole apărute în reviste străine[liv]. Adesea, cititorul află că e vorba de o traducere abia la final, sub semnătura traducătorului. Nu e singura tactică înşelătoare, menită să atragă atenţia cititorului sau să distragă atenţia cenzorului - cine mai ştie? Un scurt eseu al istoricului literar Alexandru Duţu, intitulat pompos "Shakespeare al zilelor noastre"[lv], se dovedeşte de fapt un fel de cronică la The Cambridge Companion to Shakespeare Studies, editat de Stanley Wells, apărut în 1987. În acelaşi număr, Eva Catrinescu, noua "însărcinată cu afaceri externe", trimite un reportaj de la un festival teatral de la Dubrovnic (din nou vedem mai degrabă peisaje turistice decât teatru), iar Monica Zvârjinski contribuie cu un scurt reportaj[lvi] de la Praga, unde a văzut un spectacol studenţesc cu Lacrimile unui cuţit de Bohuslav Martinu.

Totuşi, surprinzător sau nu, în iunie 1989 apare şi un ultim interviu cu un vizitator străin: regizoarea britanică Deborah Warren[lvii] (la o mai adâncă cercetare, se dovedeşte că e vorba de o greşeală de nume, intervievata se numeşte, în realitate, Deborah Warner[lviii]), care a sosit pentru câteva zile în România şi este de-a dreptul fermecată de spectacolul cu Hamlet, în regia lui Alexandru Tocilescu, de la Teatrul Bulandra. S-ar zice, folosind o expresie din folclorul de cinema, că e "the begining of a beautiful friendship": o eră se sfârşea fără să ştie şi o alta tocmai începea: Hamlet-ul lui Tocilescu va face istorie la Londra, un an mai târziu, iar Teatrul Naţional din Londra va ajunge la Bucureşti, în 1991, cu foarte celebrul Richard III în regia lui Richard Eyre (cu Ian McKellen în rolul central) şi Regele Lear, pusă în scenă de... Deborah Warner.

***
Una dintre primele concluzii, inevitabile, pe care le putem trage privind peisajul şi hărţile de călătorie ale teatrului românesc şi ale criticilor săi in perioada de forţată implementare a naţional-comunismului românesc e faptul că autarhia ceauşistă, cu minusculele sale fluctuaţii, a produs exacerbarea unui status quo: gândirea artistică şi formulele spectacologice dezvoltate în efortul de sincronizare dintre 1956 şi 1977, după ce au atins un soi de maxim circumstanţial, au fost silite să rămână încastrate în acea condiţie de performanţă dobândită, lucru care a supratensionat, într-o foarte mare măsură, limitele modelului estetic şi organizaţional deja instaurate.

Această autarhie a condus la coagularea unui abur de legendă în lumea artistică, redistribuit de critica şi jurnalismul anilor '80 către publicul larg, de jur împrejurul izbânzilor internaţionale ale unor spectacole, instituţii şi personalităţi regizorale ale epocii anterioare: un abur de legendă păstrat intact până în 1990. Asta şi explică entuziasmul creat, după schimbarea de regim, de iniţiativa ministrului Andrei Pleşu de a chema marii regizori din exil şi de a le încredinţa conducerile unor teatre, sărind practic peste o generaţie de alţi artişti în perfectă putere de creaţie, dar rămaşi în ţară[lix]. Inutil de reamintit că această iniţiativă nu a avut în toate cazurile efectele recuperatorii pozitive intenţionate de politica ministrului, câtă vreme nici prestigiul artistic nu era o garanţie a capacităţilor manageriale, nici legislaţia muncii, managementului, ori sistemul administrativ nu s-a schimbat fundamental. În acelaşi timp, însă, aşa cum am arătat mai demult în altă parte[lx], modelul de spectacol conservat a devenit, în anii '90, un bun exportabil cu mare succes, măcar o vreme, din pricina entuziasmului produs de căderea zidului Berlinului, dar şi din pricină că mediul teatral occidental descoperea cu stupoare exact efectele stranii ale acestei perfecte conservări (şi la noi, dar şi în alte spaţii ale estului post-comunist). În fapt, tocmai din foamea de comunicare cu exteriorul şi din supralicitarea unei "bune imagini" şi a prestigiului confirmat în afara ţării, toate perfect explicabile în coada de cometă a închiderii forţate de peste un deceniu, modelul teatral, atât spectacologic cât şi cel organizaţional ori de politică culturală, au continuat să se conserve artificial ca model unic, mai bine de treizeci de ani, cu consecinţe, treptat, din ce în ce mai nesănătoase asupra vieţii teatrale dintr-o Românie supusă inevitabilelor schimbări de paradigmă economică, socială, politică şi artistică.

Dar criticii? Cum am văzut, puţini, foarte puţini dintre ei pot circula în continuare în anii '80, ba chiar şi cei abonaţi la festivaluri, congrese şi conferinţe se confruntă cu ani de pauză între deplasări. Câţiva dintre cei mai interesanţi şi mai vizibili dintre criticii de teatru ai generaţiei ajunse la maturitate în decadele anterioare aleg să părăsească ţara (după Ana Maria Narti şi George Banu la începutul anilor '70, Mihai Nadin ori, ulterior, Mira Iosif, de exemplu), unii dintre ei renunţând, temporar ori definitiv, la profesiune. Noua generaţie, parte afirmată în '70, parte în anii '80, circulă mult mai puţin, dacă nu deloc, pe de-o parte din pricină că nu pot sau nu vor să intre în presă, pe de altă parte exact din pricina dificultăţilor insurmontabile de a primi un paşaport. Consecinţele acestei rupturi vor fi multiple şi paradoxale: pe de-o parte, unii dintre ei se vor dedica, după 1990, prelungirii procesului de recuperare-conservare a status quo-ului sistemic şi artistic, într-o inerţie inconştientă, a cărei energie e sporită şi de avântul extraordinar al presei de după 1990 (urmat de căderea vertiginoasă de după 2000 - ceea ce produce valuri succesive de ceaţă şi confuzie). Alţii, mult mai puţini, desigur, se vor retrage în lumea academică, dedicând didacticii, cercetării şi prospecţiei mai multă energie decât "exerciţiului critic cotidian". Oricum, să recunoaştem, pauperizată, subţiată şi fragilizată, profesiunea se chinuie din greu să supravieţuiască nu doar pe meleagurile noastre.


[i] Margareta Bărbuţă, "Brecht Dialog 1978", Teatrul nr. 4, 1978, pp. 21-24.
[ii] Natalia Stancu, "Zile şi nopţi la Novi Sad",Teatrul, nr. 5, 1978, pp. 81-82.
[iii] Paul Silvestru "Interviu cu Phillipe Chevenot, directorul teatrului din Strasbourg", Teatrul, nr. 6, 1978, p. 64.
[iv] Margareta Bărbuţă, "Al XVIII-lea Congres ITI, Sofia", Teatrul nr. 7-8, 1979, pp. 190-191.
[v] Valentin Silvestru, "Contacte româno-portugheze în universul scenei", Teatrul, nr. 9, 1979, pp. 92-92.
[vi] Margareta Bărbuţă, "Moscova: Patru întâlniri cu dramaturgi contemporani", Teatrul, nr. 11, 1979, pp. 94-95.
[vii] Mira Iosif, "Bond, Pinter şi OʼMalley", Almanahul Gong 80, pp. 156-158.
[viii] Ion Lucian, "Cu Păcală prin Japonia", Almanahul Gong 80, p. 152-154.
[ix] Almanahul Gong 80, p. 155-158.
[x] Marius Robescu, "Mefisto la Cartoucherie de Vincennes", Almanahul Gong 80, p. 160.
[xi] Almanahul Gong 80, p. 11.
[xii] Teatrul, nr. 7-8, 1980, pp. 183-184.
[xiii] Teatrul, nr. 12, 1980, pp. 97-101.
[xiv] Paul Tutungiu, "Cu J. W. Lambert", Teatrul nr. 4, 1981, pp. 94-96.
[xv] Paul Tutungiu, "Cu John Elsom", Teatrul, nr. 7-8, 1981, pp. 188-190.
[xvi] Margareta Bărbuţă, "Congresul Mondial ITI", Contemporanul, nr. 47, noiembrie 1981, p. 16.
[xvii] Paul Tutungiu, "Convorbire cu Arnold Wesker", Teatrul, nr. 2, 1982, pp. 92-95.
[xviii] Paul Tutungiu, "Convorbire cu Trevor Griffith", Teatrul nr. 6, 1982, pp. 90-94.
[xix] Valentin Silvestru, "Cum arată scena lumii văzută din lumea scenei", Teatrul, nr. 7-8, 1982, pp. 181-189.
[xx] Cel mai probabil, Valentin Silvestru se referă la Trilse, Christoph; Klaus Hammer und Rolf Kabel, Theaterlexikon, Berlin/ Henschelverlag, 1977, cu patru ediţii succesive, până în 1983.
[xxi] Margareta Bărbuţă, "Un festival al contrastelor şi convergenţelor", Teatrul nr. 9, 1982, pp. 187-190.
[xxii] "La Novi Sad, la Strijino Pozorje, Jocurile teatrale iugoslave şi un simpozion al criticilor de teatru", Teatrul, nr, 7-8, 1982, pp. 190-192.
[xxiii] Margareta Bărbuţă, "Teatrul Naţiunilor la Sofia", Almanahul Gong 83, pp. 51-61.
[xxiv] "Interviu cu Edward Albee", Almanahul Gong 80, pp. 93-94.
[xxv] Alexa Visarion, "Premiul Tony pentru Liviu Ciulei", Almanahul Gong 83, p. 98.
[xxvi] Cătălina Buzoianu, "Două escale în teatrul american", Almanahul Gong 83, pp. 149-165.
[xxvii] Paul Tutungiu, "Convorbire cu Robert W. Corrigan", Teatrul, nr. 6, 1983, pp. 75-78.
[xxviii] Ignacio Guriérrez, "Atelier de teatru nou", traducere de Adriana Culi, Teatrul nr. 7-8, 1983, p. 95.
[xxix] Paul Tutungiu, "Interviu cu Tancred Dorst", Teatrul nr. 7-8, 1983, pp. 111-114.
[xxx] Versiunea publicată după 1989 este Tankred Dorst, Merlin sau Ţara pustie, în româneşte şi cu o prefaţă de Ioana Crăciun, Editura UNITEXT, Bucureşti 1999. Traducerea integrală, în dactilogramă, a circulat prin teatrele româneşti încă de la sfârşitul anilor '80. Altminteri, prima traducere a unei piese dintre ale sale este Tankred Dorst, "Serpentina" ("Die Kurve"), traducere de Ioana Crăciun, în: Almanahul GONG 84, Bucureşti, 1983.
[xxxi] În România, s-au mai montat, după 1990, şi alte piese de Tankred Dorst: Serpentina la Naţionalul ieşean (regia Ovidiu Lazăr, 1990), Fernando Krap. mi-a scris această scrisoare la Satu Mare (r. Tömöri Peter, 1995), Piatra Neamţ (r. Cristian Juncu, 1999) şi Reşiţa (r. Ion Mircioagă, 2001), Herr Paul la Piatra Neamţ (r. Radu Afrim, 2009) şi Brăila (r. Mariana Cămărăşan şi Alexandra Penciuc, 2009), ultimele două în traducerea lui Victor Scoradeţ.
[xxxii] Margareta Bărbuţă, "Simpozionul Internaţional Goldoni", Teatrul, nr. 9, 1983, pp. 93-94.
[xxxiii] Paul Tutungiu, "Convorbire cu Stephan Poliakoff", Teatrul, nr. 12, 1983, pp. 81-84.
[xxxiv] Paul Tutungiu, "Convorbire cu Alexander Hausvater", Teatrul, nr. 2, 1984, pp. 90-95.
[xxxv] Ludmila Patlanjoglu, "Edinburgh 84 - Un festival al festivalurilor", Almanahul Gong 85, pp. 170-171.
[xxxvi] Valentin Silvestru, "Jurnal de critic: Impresii mexicane felurite", Almanahul Gong 85, pp. 192-196.
[xxxvii] Ileana Berlogea, "Spectacole moscovite", Teatrul, nr. 7-8, 1985, pp. 162-165.
[xxxviii] Mircea Ghiţulescu, "Jocurile teatrale iugoslave", Teatrul, nr. 7-8, 1985, pp. 166-168.
[xxxix] Paul Cornel Chitic, "Kalisz - zece zile, capitală a teatrului polonez", Teatrul, nr. 7-8, 1985, pp. 169-171.
[xl] Tatiana Slama-Cazacu, "Teatrul grec din Siracuza", Teatrul, nr. 7-8, 1985, pp. 172-175.
[xli] Victor Parhon, "Balcaniada teatrului de amatori - Corint", Teatrul, nr. 10, 1985, pp. 61-62.
[xlii] Margareta Bărbuţă, "Montreal-Toronto, Al XXI-lea Congres Mondial ITI", Teatrul, nr. 10, 1985, pp. 63-71.
[xliii] Margareta Bărbuţă, "File dintr-un jurnal canadian", Almanahul Gong 86, pp. 178-186.
[xliv] Andrei Bantaş, "Interviu cu Edward Bond", Almanahul Gong 1986, pp. 170-176.
[xlv] Paul Tutungiu, "Convorbire cu Russel Vandenbrouke director artistic al teatrului de repertoriu din San Louis", Teatrul, nr. 7-8, 1986, pp. 167-169.
[xlvi] Teatrul, nr. 7-8, 1986, pp. 169.
[xlvii] Paul Tutungiu, "Convorbire cu profesorul şi criticul de teatru american Edwin Wilson", Teatrul, nr. 2, 1987, pp. 61-64.
[xlviii] Corina Şuteu, "Spectator la National Theatre of Great Britain", Teatrul, nr. 10, 1987, pp. 73-75.
[xlix] Alex. Ştefănescu, "Spectator la Berliner Ensamble", Teatrul, nr. 10, 1987, pp. 75-76.
[l] Margareta Bărbuţă, "Tema dominantă - pacea", Teatrul, nr. 7, 1988, p. 14.
[li] Valentin Silvestru, "Ideile se mişcă şi ele", Teatrul, nr. 7, 1988, pp. 15-17.
[lii] Dinu Kivu, "Respiro la Weimar", Teatrul, nr. 7, 1988, pp. 17-18.
[liii] Vezi Roxana Dascălu, "Ce e nou la... Paris, Londra, Dublin, Sofia", Teatrul, nr. 10, 1987, pp. 86-88; "Ce e noul la... Paris, Los Angeles, Londra", Teatrul, nr. 11, 1987, pp. 87-90; "Ce mai e nou la... Londra, Paris, New York, Johannesburg", Teatrul, nr. 1, 1988, pp. 85-87 etc.
[liv] Vezi, de exemplu, Anatoli Ermilov, "Câteva zile din viaţa spectacolului Pianina mecanică", Teatrul, nr. 3, 1989, traducere de Magdalena Boiangiu; e vorba despre impresii din timpul montării, în toamna lui 1987, de către Nikita Mihalkov, la Teatro di Roma, a unei adaptări a regizorului după mai multe texte de Cehov (între care şi refacerea pentru teatru a lui Platonov, în versiunea scenaristică utilizată în filmul sovietic Piesă neterminată pentru pianina mecanică, cu Marcello Mastroianni în rolul central). Seria de spectacole Cehov realizate în Italia de marele regizor se materializase ulterior în coproducţia cinematografică Oci Ciornâie din 1987.
[lv] Teatrul, nr. 5, 1989, pp. 80-81.
[lvi] Monica Zvîrjinski, "Praga... veselie studenţească", Teatrul, nr. 5, 1989, pp. 85-86.
[lvii] Corina Şuteu, "Convorbire cu regizoarea britanică Deborah Warren", Teatrul, nr. 6, 1989, pp. 81-82.
[lviii] Cf. Martin Banham, The Cambridge Paperback Guide to Theatre, Cambridge University Press, 1996, p. 403.
[lix] Desigur, acesta nu e neapărat un fenomen specific românesc, această eroizare funcţională s-a petrecut în toate ţările foste comuniste.
[lx] V. Miruna Runcan, Modelul teatral românesc, Bucureşti, UNITEXT, 2000.

Recursul la metodă

 

Alejo Carpentier
Recursul la metodă
Curtea Veche Publishing, 2021

traducere din spaniolă: Dan Munteanu Colán



Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Alejo Carpentier, figură emblematică a literaturii secolului al XX-lea, se naşte în 1904, la Havana, în Cuba, ca fiu al unui arhitect francez şi al unei profesoare de limbi străine, de origine rusă. La vârsta de doisprezece ani se mută cu familia la Paris, unde, sub îndrumarea mamei sale, se dedică studiului muzicii. Revenit în Cuba, începe studii de arhitectură, abandonate ulterior. Lucrează ca jurnalist şi se implică în mişcări politice de stânga, ceea ce duce la arestarea sa. Se refugiază apoi în Franţa, unde intră în contact cu grupul suprarealiştilor; în aceeaşi perioadă, în urma unor călătorii în Spania, îşi descoperă fascinaţia pentru stilul baroc. Nu revine definitiv în ţara natală decât după 1959, odată cu victoria Revoluţiei Cubaneze, şi va primi o serie de însărcinări pe linie culturală şi diplomatică. Moare la Paris în 1980.

Autor al unei opere scriitoriceşti remarcabile, apreciată pentru rafinatul său stil baroc şi teoria realului miraculos, Carpentier devine un punct de reper pentru generaţia boomului latinoamerican. În 1977 îi este decernat Premiul Cervantes, iar în 1979, Premiul Médicis.

*
Replică erudită, subtilă şi ironică la o celebră lucrare filozofică, Recursul la metodă caută raţiunea de a fi a unei lumi profund iraţionale: America Latină.

Figura centrală în acest univers al agoniei şi al extazului, al promiscuităţii politicii şi al sublimului artei este Primul Magistrat, în care sunt amalgamate trăsături preluate de la mai mulţi dictatori sud-americani. Este, totodată, unul dintre cele mai memorabile personaje din literatura care abordează tema dictaturii, alături de cel din Toamna patriarhului de Gabriel García Márquez şi de cel din Eu, Supremul de Augusto Roa Bastos.

"Alejo Carpentier a revoluţionat romanul latinoamerican. A pus limba spaniolă a Barocului să zugrăvească o lume în care literatura nu imită realitatea, ci o completează. Noi, toţi, suntem descendenţii săi." (Carlos Fuentes)

"Recursul la metodă propune o perspectivă idealistă şi umoristică asupra puterii represive şi a revoluţiei care dă în clocot, totul redat cu o vioiciune distinsă. Carpentier demonstrează, încă o dată, cât de bine face legătura în scrierile sale între diversele realităţi cu care s-a confruntat el însuşi. Ne-am putea întreba ce credea Fidel Castro despre personajul de aici, care îi seamănă." (The New York Times)

"Carpentier este unul dintre cei mai mari romancieri de limbă spaniolă." (Mario Vargas Llosa)

"În magistralele sale romane, Carpentier lasă moştenire culturii hispano-americane şi celei universale o estetică originală, clară şi explicită. Dar lasă, în acelaşi timp, întregii umanităţi un legat încă şi mai important, poate: omul latinoamerican trebuie să ducă la bun sfârşit sarcina de a descoperi adevărata dimensiune, spirituală, a continentului său." (Dan Munteanu Colán)

"Recursul la metodă înfăţişează nu doar existenţa unui tiran sau a unui regim, ci şi a unei întregi naţii: o lume frumoasă şi deosebită, sacrificată pe altarul modernităţii." (Brooklyn Paper)

Fragment
Trei

Când Generalul Ataúlfo Galván, învins în prima bătălie în câmp deschis, trecu Río Verde, în urma trupelor zdrobite şi împrăştiate, lăsându‑le pe celălalt mal pe cele două muieri ce‑l însoţeau în această campanie, Misia Olalla şi Jacinta la Negra - rămase în urmă pentru că se încăpăţânaseră să care saci cu bluze, ruane[i] şi găteli, furate din prăvăliile unei aşezări jefuite de curând -, se zugrăvi un fulger dintre cele care par că sfâşie cerul de sus în jos, răsunară două tunete ce parcă nu se mai terminau, şi asta a fost uvertura unei ploi ce a durat luni de zile, deasă, neiertătoare, exasperantă, fiindcă nu se mai oprea, turna tot timpul şi la fel de tare, cum se întâmpla numai prin părţile acestea cu păduri. Pentru că se aflau în zona pădurilor, pe coaste de munţi veşnic înceţoşaţi, estompaţi de negura ce se ridica într‑o parte ca să se îndesească în alta, lăsând soarele să se strecoare printr‑o gaură de cer - ici câteva clipe, colo alte câteva - ca să lumineze ignorata mândrie a unor flori fără nume, căţărate pe coroanele arborilor rămuroşi, sau ca să farmece inutil, pentru că nimeni n‑avea să‑l vadă, splendidul candelabru de orhidee agăţat de tavanul junglei; aceasta era regiunea pădurilor, unde peste caoba, júcaro, cedri şi quebracho[ii], peste atâtea specii atât de rare, încât răsturnau clasificările tradiţionale - le răsturnaseră chiar şi pe cele ale lui Humboldt -, cădeau atâtea ploi, încât oamenii, simţindu‑le apropierea după o adiere venită de departe, aveau impresia că începe un an de şapte luni, inclus cu totul într‑un an de douăsprezece luni al cărui curs nu cunoaşte cele patru anotimpuri, ci doar două: unul scurt, mucegăios, cu muncă pe brânci, şi unul lung, de o nesfârşită plictiseală. Când răsuna ultimul tunet al anotimpului, începea o viaţă nouă - o nouă etapă, un nou pas - în mijlocul unei vegetaţii atât de ude şi îmbibate, încât părea răsărită din lagunele şi mlaştinile pământului, veşnic pline de orăcăitul broaştelor, acoperite de spinările lor buboase, irizate de băşicuţe rătăcitoare, pornite din putreziciunile adâncului... Fuseseră înălţate câteva corturi de campanie pentru comandanţii armatei. Cel al Primului Magistrat în mijloc, fixat cu frânghii prinse de ţăruşi, ce susţineau înaltul fronton de pânză cu un steag al Republicii. Învingătorul zilei, după o cină compusă din sardele, corned‑beef[iii], banane prăjite, cremă de lapte şi vin de Rin, considerând că ofiţerii săi sunt probabil epuizaţi după încrâncenata luptă din timpul zilei, i‑a poftit la binecuvântata odihnă, în aşteptarea Consiliului Statului-Major de a doua zi. Rămăseseră doar Colonelul Hoffmann, Doctorul Peralta şi Primul Magistrat să joace o plicticoasă partidă de domino, la lumina galbenă a felinarelor cu gaz. Dar deodată, cinci, zece, douăzeci de trăsnete se abătură asupra junglei, urmate de tunete ce bubuiau atât de prelung, că părea unul singur, şi veni o trombă - "învârtelniţa", cum îi spun localnicii - ce luă pe sus cât ai clipi din ochi întreaga tabără. În vreme ce soldaţii se descurcau care cum puteau, Colonelul Hoffmann şi Primul Magistrat, călăuziţi de Doctorul Peralta, se îndreptară spre munte, unde dimineaţă zăriseră gura neagră a unei grote. Ajunseră la destinaţie alunecând, împiedicându‑se, uzi leoarcă, tremurând, luminându‑şi calea cu lanterne cu baterii.

O zburătăcire speriată de lilieci, ce se liniştiră în curând, şi simţiră realitatea adăpostului cu pereţi umezi, boltă argiloasă, împodobită cu stalactite, unde ploaia se făcea simţită doar ca vuietul unei îndepărtate cascade. Era însă frig; răceală de piatră întunecoasă, pe care micile răni ale muntelui sângerau încet. Primul Magistrat, aşezat pe un poncho, avea o nestăpânită poftă de băutură. (Nevoie răscolită în pântece, în măruntaie, ce te face să‑ţi simţi trupul golit, fără viscere, contractat de o neostoită nelinişte ce urcă spre gâtlej, spre gură, trezeşte memoria buzelor şi mirosul...) Înţelegând ce se întâmplă (repetat semnal cu degetul mare la ureche), doctorul Peralta adoptă o figură ştrengărească şi, apucând servieta Hermès, declară că el, de teama unor posibile guturaiuri în timpul campaniei, luase cu el nişte rachiu de care - de ce să nege? - era mare amator. "Toată lumea ştie că tu eşti stareţul Santei Inés", a spus Colonelul Hoffmann, descheindu‑şi mantaua, însufleţit de o neaşteptată veselie. Şi, alăturându‑se rugăminţilor secretarului, l‑a convins pe Primul Magistrat să guste din licoare ca să‑şi păzească sănătatea - acum mai preţioasă ca niciodată - de primejdiile vremii rele. "De data asta", a spus Primul Magistrat, ducând la gură primul flacon, a cărui învelitoare de piele de porc, groasă şi poroasă, îi mirosi dintr‑odată ca magazinul din Paris unde Ofelia îşi cumpăra şeile, hamurile, frâiele şi căpeţelele de jocheu. "Nu vă opriţi, domnule Preşedinte; vă face bine; într‑o zi ca asta... şi zi de victorie, încă." "Zi glorioasă, într‑adevăr", a întărit Doctorul Peralta. De afară îi răspunse un tunet ce le întărea, aici înăuntru, plăcuta senzaţie de siguranţă. Licoarea tare, băută în grotă, îşi împletea aroma de trestie-de-zahăr, aromă vegetală, cu umezeala şi mireasma pământului, a muşchiului, într‑o îndepărtată evocare a clasicelor crame, unde mustul doarme sub bolţi adânci. Cu sufletul uşurat, Primul Magistrat şi‑a adus aminte de un text clasic, citat de el în glumă la un Consiliu de Miniştri - unde se fălea mult cu cât e de citit, amintindu‑şi versuri, sentinţe la obiect, maxime potrivite -, cu prilejul unui scandal politic în care era amestecată armata: "Suflaţi vânturi până vă veţi sparge obrajii. Şi voi, fulgere, vii ca ideile, prevestitoare ale trăsnetului ce doboară stejarul, veniţi să‑mi aprindeţi capul acoperit de nea..." La care Doctorul Peralta, mai mult zorrillesc[iv] decât shakespearian, răspundea cu scânteieri din Pumnalul gotului, atât de des rostite pe scena Naţionalului nostru de tragedianul spaniol Ricardo Calvo, a cărui dicţie, prea literară, Peralta o maimuţărea în mod comic:
Ce furtună ne pândeşte!
Doamne, ce noapte de groază!
Oare‑i orb groaznicul glas,
fulgerarea ce sclipeşte
când mânios goneşte vântul
şi zarea se prăbuşeşte?...

Servieta cu flacoane a fost deschisă din nou pentru a cinsti "groaznicul glas" din vers şi pe cel ce, cu groaznic glas, îl răcnise. Şi destul de încălzit, cu tunica niţel descheiată, Colonelul Hoffmann a început să facă o retrospectivă a campaniei: până ieri, mici ciocniri armate, încăierări, focuri izolate, ambuscade de patrule; de partea noastră, cea mai gravă pierdere: trenul aruncat în aer la ieşirea din tunelul Roquero, cu cai, vehicule pierdute, şaptesprezece morţi şi cincizeci şi doi de oameni scoşi din luptă, cu răni mai mult sau mai puţin grave. Dar inamicul - a îndreptat lumina lanternei spre o hartă pusă pe găinaţul de liliac vălurit ce acoperea solul - se retrăsese mereu spre Río Verde, fără intenţia de a lupta. Astăzi, în schimb, avusese loc o mare înfruntare, o adevărată bătălie, aşa cum se văzuse doar în timpul Războaielor de Independenţă. Desigur că fusese necesară o pregătire foarte atentă. Inamicul primise numeroase ajutoare în oameni, cai, vite, saci cu porumb, informaţii transmise din sat în sat, cu o uimitoare repeziciune, de către împuţiţii ăştia de munteni, mereu gata să sprijine răzmeriţe şi lovituri de stat. Conflictul nu data de ieri, de azi. De o jumătate de veac muntenii ăştia ne puneau răbdarea la încercare cu marşurile lor spre Capitală şi şefii lor, care, ajunşi la Palatul Prezidenţial, descopereau cu uimire cum funcţionează maşinile de gătit cu gaz şi instalaţiile sanitare, robinetul de apă caldă şi telefonul dintr‑o cameră în alta. De aceea, înainte de luptă fusese necesar să se organizeze o vastă operaţiune de curăţire: incendierea caselor şi a satelor, împuşcarea pe loc a oricărui suspect, scurte rafale la baluri, la aniversări şi botezuri, tot atâtea pretexte pentru a face propagandă cu jumătate de gură, a răspândi zvonuri şi a pune la cale răzmeriţe, ca să nu mai vorbim de unele priveghiuri, unde, printr‑un nemaipomenit miracol, în coşciug nu era niciun mort. "Dar la Santo Tomás del Ancón te‑ai cam întrecut", zise Primul Magistrat. Trist, foarte trist, fără îndoială, dar războiul nu se face cu mănuşi albe şi nici stând prea mult pe gânduri. Trebuie să ţinem seama tot timpul de cele două principii incontestabile ale lui Moltke[v]: "Cel mai bun lucru care se poate face într‑un război este să‑l sfârşeşti curând... Pentru a‑l sfârşi repede sunt bune toate mijloacele, fără a le excepta nici pe cele mai condamnabile." Într‑un text fundamental, publicat în 1902 de Marele Stat-Major German, se spunea: "Un război purtat în mod energic nu poate fi îndreptat doar spre distrugerea combatanţilor, ci şi a resurselor lor materiale şi morale. Aspectele umanitare pot fi avute în vedere numai dacă nu afectează obiectivele războiului." În plus, von Schlieffen[vi] spusese că... "Nu mă mai bate la cap cu clasicii tăi nemţi", a spus Primul Magistrat. Von Schlieffen ar fi vrut ca luptele să fie conduse pe hărţi, ca pe o tablă de şah, de la distanţă, prin legături telefonice, cu automobile şi motociclete. Da' în împuţitele astea de ţări fără şosele, cu atâta junglă, mlaştini şi munţi, legăturile se puteau stabili doar călare pe măgari sau catâri - nici caii nu pătrundeau prin unele locuri -, dacă nu chiar prin mesageri care să ştie să alerge şi să se furişeze asemenea curierilor lui Atahualpa[vii]. Aceste bătălii ideale, purtate cu ajutorul ocheanului şi binoclului, cu hărţi împărţite în careuri şi aparate de precizie, te făceau să visezi, bineînţeles, la generali cu mustăţi à la Kaiser şi sticla de coniac la îndemână, prea puţin amatori - deşi existau şi excepţii - să se arunce sub ploaia de gloanţe şi în lupta corp la corp... Luptele noastre, în schimb, trebuiau purtate - ca azi - cu snagă în boaşe, uitând teoriile învăţate la Academiile Militare. Şi erau mai de preţ aici bătrânii artilerişti cu sistemul lor de "trei palme în sus şi două la dreapta, un deget şi jumătate corecţia tirului", în stare să încarce un tun şi cu piuliţele vivandierelor, decât noii locotenenţi putrezi de algebră şi balistică păsărească, pe care subalternii nu le înţelegeau, având nevoie să calculeze în carneţel traiectoria unui obuz care până la urmă cădea întotdeauna mai încoace sau mai încolo de ţintă. "În America Latină, cu toată artileria, mitralierele şi restul bucătăriei moderne cumpărate de la yankei, natura ne obligă să ne batem tot ca pe vremea Războaielor Punice", zicea Primul Magistrat. "Dacă am avea elefanţi, i‑am pune să treacă Anzii." "Cu toate astea, von Schlieffen..." "Von Schlieffen al tău îşi bazează întreaga strategie militară pe bătălia de la Cannae[viii], câştigată de Hannibal." Şi Demnitarul, care condusese operaţiunile din timpul zilei, îi ului pe ceilalţi dezvăluindu‑le - sau poate vrând să‑i facă să creadă... - că se călăuzise după Comentariile lui Iulius Cezar în organizarea înfruntării. Trei corpuri de infanterie în centru; două în ofensivă, cel de‑al treilea, în rezervă, în tranşee. Două corpuri de cavalerie: la dreapta, cel al lui Hoffmann, la stânga, al său. Obiectiv: ruperea flancurilor inamicului, îngrămădirea într‑un punct, încercuirea lui în aşa fel încât ariergarda să devină ineficientă şi împiedicarea retragerii sale spre râu. Văzându‑se aproape încercuit, Ataúlfo Galván se refugiase pe celălalt mal, lăsându‑i aici pe cei doi îngeri păzitori ai somnului său, Misia Olalla şi Jacinta la Negra, care, la ceasul acesta, trebuie să fi trecut prin prohaburile a peste jumătate de batalion de Husari ai Patriei, ce defilaseră printre coapsele lor în rând, câte unul, până la ultimul. În realitate, bătălia fusese cea purtată de Cezar contra lui Ariovist[ix], începând cu infanteria care îi freca pe bieţii indieni şi negri, prost înarmaţi, ce se alăturaseră revoluţionarilor - pentru Cezar erau veneţi, marcomani, heruli, tribohi..., iar pentru noi, guahibos, guachinangos, bochos, mandingas[x] -, până când, văzându‑şi oamenii zdrobiţi, şeful lor trecu Río Verde. Ataúlfo Galván ni se părea la fel ca Ariovist, care fugise lăsându‑le pe un mal al Rinului pe cele două vivandiere ale sale, una din Suebia şi cealaltă din Noricum. Şi să nu uităm că şi Cezar a avut de luptat cu acei andes[xi], care nu ştiu de ce mi se pare că seamănă cu împuţiţii noştri de andini. "Oh! Câte ştiţi, domnule preşedinte!" a exclamat Doctorul Peralta, uimit de atâtea cunoştinţe în materie de războaie antice. "Eu ştiu doar că astăzi l‑am buşit pe Ariovistul Galván", a spus Hoffmann, niţel jignit că Primul Magistrat nu‑i preţuia prea mult pe Moltke şi von Schlieffen... Îşi trecură din nou flacoanele din mână în mână. Din când în când, strălucirea unui fulger se furişa prin gura peşterii. Preşedintele îşi aminti de plictisitoarea operă văzută la New York, unde, într‑unul din tablouri, apărea o grotă misterioasă, pierdută în adâncul pământului, cu bolţi înverzite de scânteieri fosforescente. Colonelul Hoffmann, înzestrat cu o voce puternică, care‑l făcea să‑şi închipuie că e Heldentenor[xii], amintind de grotele lui Mime şi Alberich, încercă să cânte câteva acorduri wagneriene, pronunţând cuvintele afectat, într‑o germană din gâtlej, fără să nimerească însă textul adevărat care însoţea laitmotivul din Siegfried. Necăjit de lipsa de memorie, pusă pe seama băuturii, apucă un bolovan şi‑l azvârli spre fundul peşterii. Sunetul ce‑i răspunse nu fu însă zgomotul pietrei lovind piatra, nici al pietrei căzute pe pământ sau în apă, ci acela al unui vas de lut lovit în pântece, spart în bucăţi. Militarul ridică lanterna. Deasupra unor cioburi de pământ se înălţa, acolo, în fund, o oribilă arhitectură umană - de‑abia de mai rămăsese umană - din oase înfăşurate în pânză ruptă, piele uscată, găurită, roasă, ce purta un craniu împodobit cu o panglică brodată; un craniu cu orbite goale, având o expresie îngrozitoare, cu o scobitură de nas furios, deşi inexistent, şi o enormă gură crenelată de dinţi galbeni, împietriţi parcă pentru veşnicie într‑un neauzit urlet, încununând mizeria unor falange risipite, a unor coaste împrăştiate şi a unor tibii încrucişate, de care mai atârnau încă nişte sandale milenare - şi totuşi, parcă noi, datorită sforii colorate: roşu, negru, galben. Părea un imens făt descărnat, ce străbătuse toate etapele evoluţiei, maturitatea, decrepitudinea şi moartea - reîntors la condiţia fetală prin scurgerea timpului -, aşezat aici, mult mai încolo, mult mai încoace de propria sa moarte, ceva ce de‑abia mai e ceva, ruina unei anatomii care priveşte prin două găuri, de sub o coamă greţoasă, căzând în şuviţe prăfuite de‑o parte şi de alta a obrajilor uscaţi. Şi acest monarh, judecător, mare preot sau şef militar îi privea iritat de pe soclul vârstei de veacuri nenumărate pe cei ce spărseseră ultimul său acoperământ de lut. Alte şase urne mari se înşirau în dreapta şi‑n stânga, de‑a lungul pereţilor lucinzi de apa ce se filtra prin munte. Adunând câteva pietre, Hoffmann le sparse una după alta. Şi apărură şase mumii, pe vine, cu humerusurile încrucişate - mai mult sau mai puţin jupuite de piele, cu femururi sau falange mai mult sau mai puţin întregi, găurile negre ale chipurilor mai mult sau mai puţin acuzatoare -, întrunite într‑un înfricoşător conclav pângărit, într‑un Tribunal al Profanărilor. "Ptiu, ptiu, drace! Piei, diavole!" strigară toţi trei, într‑un vârtej de lilieci ce se azvârleau roată peste capetele lor. Urmăriţi încă de viziunea rămasă în spate, ieşiră în noapte, sub ploaie, îndreptându‑se spre tabără, unde corturile trântite pluteau în apa clisoasă. Înfăşurându‑se în ele - deşi erau ude -, s‑au aşezat la picioarele unui pom gros, aşteptând primii zori. Şi cum frigul strângea, au fost golite ultimele flacoane din servieta Hermès. Revenind la surprinzătoarea seninătate regăsită întotdeauna când bea mult, Primul Magistrat l‑a însărcinat pe secretarul său să redacteze un raport către Academia de Ştiinţe a Naţiunii cu privire la descoperirea mumiilor, cuprinzând coordonatele grotei, poziţia intrării în raport cu răsăritul soarelui, aşezarea exactă a urnelor etc., aşa cum procedau, în prezent, arheologii. Pe de altă parte, mumia principală, cea din mijloc, avea să fie donată Muzeului Trocadero din Paris, unde urma să dea foarte bine într‑o vitrină, pe un soclu de lemn, cu o placă de aramă: Civilisation Précolombienne. Culture de Río Verde etc., etc. În privinţa vechimii, o să vadă experţii de acolo, mai prudenţi decât ai noştri, prea înclinaţi în a dori să demonstreze, de fiecare dată când găseau vreo toartă de ulcior vechi, vreo amuletă de argilă că acestea dovedeau o tehnică a olăritului mai înaintată decât cele mai vechi vestigii din Egipt sau Sumer... Dar, oricum, cu cât vor fi mai multe secole pe placă, cu atât mai mare va fi prestigiul ţării, posesoarea unor vestigii ce se puteau compara, în vechime, cu cele găsite în Mexic sau Peru, ale căror piramide, temple şi necropole reprezentau un soi de blazon al civilizaţiilor noastre, demonstrând că nu avem nimic de lume nouă, pentru că în această Lume Nouă împăraţii noştri purtau scânteietoare coroane de aur, pietre preţioase şi pene de quetzal[xiii] în vremea când presupuşii strămoşi ai Colonelului Hoffmann rătăceau prin pădurile negre, îmbrăcaţi în piei de urs, cu coarne de vite pe cap, iar francezii nu ajunseseră decât să înalţe nişte menhire - bolovani lipsiţi de graţie şi artă - pe coastele Bretaniei, pe când Poarta Soarelui din Tihahuanacu[xiv] era deja veche.
[i] Ruana, un fel de poncho folosit în zonele muntoase ale Americii de Sud (sp.).
[ii] Arbori tropicali (sp.).
[iii] Carne de vită la conservă (engl.).
[iv] Adjectiv derivat de la numele lui José Zorrilla y Moral (1817-1893), poet şi dramaturg romantic, autor a numeroase poeme şi drame, printre care şi El puñal del godo (Pumnalul gotului), din care provin versurile de mai sus.
[v] Helmuth Moltke (1800-1891), feldmareşal, teoretician şi istoric militar german, colaborator apropiat al lui Bismarck.
[vi] Alfred Schlieffen (1883-1913), general şi teoretician militar german.
[vii] Juan Santos Atahualpa (cca 1710 - cca 1756), conducător al unei răscoale împotriva dominaţiei spaniole în Peru.
[viii] Aşezare în sud-estul Italiei, în Apulia. Bătălia a avut loc în anul 216 î.H., în timpul celui de Al Doilea Război Punic, şi s-a încheiat cu o strălucită victorie împotriva romanilor.
[ix] Ariovist (cca 71-58 î.H.), conducător al suebilor, a fost înfrânt de Cezar în anul 58 î.H. şi izgonit din Galia.
[x] Triburi indiene şi africane din America Latină.
[xi] Unul dintre popoarele învinse de Iulius Cezar în campaniile sale.
[xii] Tenor eroic, ales cu predilecţie pentru roluri din operele wagneriene (germ.).
[xiii] Pasăre tropicală viu colorată, considerată sacră de mayaşi.
[xiv] Tihahuanacu, sau Tiahuanaco, aşezare în Bolivia unde se află vestigiile unei civilizaţii precolumbiene.

Tărâmul verii

 

Hannu Rajaniemi
Tărâmul verii
Editura Nemira, 2021

 traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu



Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

Intro

Născut şi crescut în Finlanda, Hannu Rajaniemi trăieşte acum în Scoţia, la Edinburgh, unde este director fondator al unei firme de consultanţă financiară, ThinkTank Maths. Deţine titlul de doctor în fizică matematică al Universităţii din Edinburgh. Vorbind mai multe limbi de la o vârstă fragedă, Rajaniemi scrie science-fiction în limba engleză. A publicat seria Jean Le Flambeur - The Quantum Thief (Hoţul cuantic, Nemira, 2015), The Fractal Prince (Prinţul fractal, Nemira, 2016) şi The Causal Angel (Îngerul cauzalităţii, Nemira, 2017).
*
Moartea e doar începutul. Crima e irelevantă.
În 1938, moartea nu mai e capătul vieţii. Dimpotrivă, este o continuare în altă dimensiune, pentru că oamenii au descoperit viaţa de apoi. Imperiul Britanic s-a extins până la Tărâmul Verii, o metropolă pentru cei recent decedaţi. Dar Britania nu e singura care vrea puterea în viaţa asta - şi în următoarea. Spionii sovietici sunt şi ei acolo, cu tehnologia potrivită pentru a construi un nou zeu.
Agenta Rachel White nimereşte în mijlocul unui complot şi trebuie să facă imposibilul: să prindă un om care e deja mort.
*
"Se citeşte ca John le Carré, dacă acesta ar fi consumat LSD înainte să scrie Cârtiţa." (NPR)

"Conspiraţii şi intrigi tipice romanelor cu spioni, dar cu un fundal extrem de ingenios." (Chicago Tribune)

"Incredibil de originală. O lume fascinantă. Ar trebui să le placă şi cititorilor de fantasy şi celor care se bucură de istorii alternative având ca fundal al Doilea Război Mondial." (Booklist)

"Hannu Rajaniemi, încoronat regele cyberpunk-ului şi nanoficţiunii, scrie un science fiction menit să devină un clasic, despre o lume unde spiritualitatea a fost codificată şi moartea cucerită." (Wall Street Journal)

"Pentru cei care vor un experiment de gândire combinat cu complexităţile unui Război Rece, aceasta este o poveste de spionaj cu o premiză intelectuală fantastică." (SFFworld)

Trădări, mistere, crime, secrete întunecate şi vremuri întunecare - când viaţa pare lipsită de însemnătate odată ce nu se schimbă nimic la moarte. (Bradley - cititor pe Goodreads)

Spioni şi agenţi dubli care au existat în realitate adaugă farmec poveştii. Şi sunt integraţi ingenios în lumea imaginară. M-am distrat mult când i-am căutat pe toţi. (Cathy - cititoare pe Goodreads)

Fragment
Capitolul 1

Un duel la Hotelul Langham
29 octombrie 1938


Rachel White împinse cu brutalitate portiera taxiului, deschizând-o larg, îi azvârli şoferului o bancnotă şi se repezi afară, unde ploua torenţial.

Alergă prin penumbra din Portland Place, către muntele poleit de lumină care era hotelul Langham. Furtuna ameninţa să-i smulgă pălăriuţa. Tocurile îi alunecau, iar ea călca strâmb pe asfaltul umed. Picăturile de ploaie aveau gustul fricii.

Cu cincisprezece minute în urmă, ectofonul ei răpăise un mesaj: KULAGHIN ÎN DUEL. VINO IMEDIAT. Îşi imaginase o gaură de 5,6 mm în fruntea lui Iacov Mihailovici Kulaghin şi toate secretele întunecate din creierul lui curgând afară şi revărsându- se, târând cu ele cariera ei de douăzeci de ani în Secret Intelligence Service.

Sui câte două odată treptele ce duceau spre intrarea cu arcadă a hotelului.

Scară, pardoseli din marmură, covoare groase, pilaştri renascentişti, doamne în blănuri de hermină şi cu şiraguri de perle, mediumuri în armuri-spirit ce canalizau Noii Morţi aflaţi în vizită din Tărâmul Verii. Rachel se ciocni de un chelner şi răsturnă o tavă cu cupe de şampanie. Înjurături şi râsete răsunară în urma ei. Trecu apoi prin uşile din sticlă aflate la capătul unei scări largi şi ieşi din nou. Se opri şi inspiră adânc parfumul ameţitor al trandafirilor în ploaie.

Câteva persoane, în haine de seară, se adăposteau sub umbrele în grădină şi urmăreau doi bărbaţi. Ambii erau în cămăşi, uzi leoarcă, şi ţineau în mâini pistoale argintate. Unul dintre ei, un tânăr blond, îşi inspecta arma cu calmul detaşat al unui profesionist.

Celălalt era Kulaghin. Cămaşa îi era descheiată la gât şi pătată roşu-întunecat de-a lungul coastelor. Pistolul îi atârna moale într-o mână, de parcă îl dăduse uitării. O zări pe Rachel şi schiţă un simulacru de salut, cu un rânjet larg, de nebun.

Ea se grăbi să coboare. Dueliştii se pregăteau pentru altă rundă. Secundul lui Kulaghin, un bărbat masiv cu pălărie model trilby, discuta cu el, gesticulând, implorându-l; era maiorul Allen, ofiţerul de serviciu din seara asta. Dezertorul rus îl împinse într-o parte şi reveni în centrul grădinii, clătinându-se uşor.

Allen îşi atinse borul pălăriei când o văzu pe Rachel. Pe faţa lui roşcovană se citea disperarea.
- Ce faci? şuieră ea. De ce nu l-ai oprit?
- Am încercat tot ce-am putut, doamnă White, dar era prea târziu. A insultat poeziile domnului Shaw-Asquith, iar apoi l-a agresat. De acum este o chestiune de onoare.
- E mai rău de atât. Dacă moare şi-l ridică băieţii lui Hill din Curtea Verii, sir Stewart o să ne ia gâtul!
- S-ar putea să mai avem o şansă. Rana domnului Kulaghin nu-i gravă, acum este deja runda a treia şi s-ar putea ca după aceea domnul Shaw-Asquith să se declare satisfăcut.

Tânărul blond era probabil Julian, fiul cel mare al lui sir Patrick Shaw-Asquith, director executiv la Baring Bank. Purta o vestă foarte scumpă, la modă, care imita ţesătura arămie a armurilor-spirit. O vânătaie purpuriu-închis îi păta obrazul de heruvim. Felul cum îl privea pe Kulaghin sugera că doar moartea acestuia îl putea satisface.
- Domnule maior, să presupun că-i vei explica lui sir Stewart că fie băiatul asociatului său din club, fie cea mai bună sursă NKVD a noastră după foarte mult timp va sfârşi cu un glonţ în creier?

Allen îşi arcui sprâncenele stufoase.
- N-am dorit să atrag atenţia. Nu vrem ca toată lumea să ştie că aici Coroana are vreun amestec...
- Înţeleg nevoia pentru discreţie, domnule maior, îl întrerupse Rachel. În SIS existau o mulţime de foşti colonialişti ca Allen, care erau enervant de obtuzi în privinţa aspectelor culegerii informaţiilor care nu implicau torpiloare sau săbii ascunse în bastoane. Ai procedat bine, sunându-mă. Voi discuta cu el.

Era însă prea târziu. Arbitrul, roşu la faţă, se apropie şi ridică o batistă. Kulaghin şi Shaw-Asquith îşi strânseră mai puternic pistoalele în mâini, cu ochii fixaţi asupra ţesăturii albe şi ude. Allen se legăna pe călcâie de parcă ar fi urmărit un meci de crichet.
- Va trebui să vedem ce se va întâmpla în runda asta. Fairplay şi toate celelalte, nu?

Rachel înjură în şoaptă. Gura îi era uscată şi simţea furnicături în stomac. Probabil că aşa simţeau şi agenţii de teren, ale căror rapoarte le examina ea, atunci când trebuiau să ia decizii de moment. Îl prinse pe Allen de braţ.
- Fairplay‑ul mai poate s-aştepte. Întârzie-i cumva. Am nevoie de câteva minute.
- Păi... ce să spun?
- Orice! Inspectează-i rana, asigură-te că arma îi este încărcată... orice poţi născoci. Şi ai grijă să-mi spui înainte ca ei să înceapă iarăşi. Dă-i drumul!

Folosi tonul ei cel mai tăios. Acesta declanşă un reflex militar în Allen, care încuviinţă scurt din cap şi agită din braţ spre arbitru, după care făcu un spectacol întreg din inspectarea rănii lui Kulaghin. În pardesiul lui gros cafeniu şi cu pălărie, semăna cu o vrabie printre ulii. Oftaturi nemulţumite şi huiduieli se auziră dinspre susţinătorii lui Shaw-Asquith.

Profitând de haos, Rachel se ascunse înapoia unei tufe mari de trandafiri şi-şi scoase ectofonul din poşetă. Scutură afară firul căştii şi-şi răsuci un mugur de cauciuc negru în urechea stângă. După aceea apăsă unul dintre cele patru butoane presetate de pe aparatul din bachelită. Acesta îi zumzăi în palme, în timp ce se încălzea. Ea se aplecă deasupra, pentru a-l proteja de ploaie şi speră că dispozitivul capricios rămăsese uscat. Un şuierat fu urmat de vaietul ascuţit şi familiar al recent decedaţilor - care se adunau bineînţeles în jurul oricărui transmiţător -, apoi conexiunea se stabili.
- Funcţionarul de serviciu la Arhivă, se auzi în urechea ei un glas bărbătesc subţire.

De după tufa de trandafiri răsunară alte huiduieli şi derâderi.
- Autorizaţie F trei şase unu.
- Vă ascult, doamnă White, zise funcţionarul.
- Îmi trebuie orice avem despre Julian Shaw-Asquith, imediat.

Rachel rosti numele pe litere, grijuliu.
- Ceva atuuri? Este urgent. Şi ce fel de poezii scrie?
- Se caută. Vă rog să aşteptaţi.

Spiritul avea nevoie de doar câteva fracţiuni de secundă ca să gândcălătorească la Arhiva din Tărâmul Verii şi să localizeze informaţiile în stivele eterice - ceva pentru care Rachel ar fi avut nevoie de ore când se angajase la SIS ca funcţionară stagiară la sfârşitul războiului, când totul se lucra încă pe hârtie. Şi aşa însă, aşteptarea îi păru o eternitate. Simţea cum i se încleştează măruntaiele de fiecare dată când o picătură de ploaie ricoşa de pe o frunză a tufei de trandafiri.

Se simţi enorm de uşurată când glasul spectral se auzi din nou.
- Nu avem prea multe. Domnul Shaw-Asquith aparţine Coteriei Infame, un grup de tineri domni şi doamne de origine nobilă şi fermecători. El a avut mai multe aventuri, printre care o relaţie cu lady Julianna Manners...
- Astea nu-s utile. Ce-i cu poeziile?

Brusc răsună vocea arbitrului:
- Domnilor, vă rog să vă ocupaţi poziţiile!

Ce făcea idiotul ăla de Allen?
- Poezie modernă cu influenţă rusească, deprimantă, cu urme de Puşkin, deşi nu sunt expert. "O, Iad de corăbii şi-oraşe,/ Iad de bărbaţi ca mine,/ Fatală a doua Elena,/ De ce te urmăresc pe tine?"

Puşkin. Idile ruseşti tragice. Cu asta trebuia să se descurce. Rachel îşi smulse casca din ureche, îndesă ectofonul în poşetă şi porni în fugă spre scena duelului. Kulaghin şi Shaw-Asquith stăteau încordaţi, cu ochii aţintiţi din nou asupra batistei albe din mâna arbitrului.

Ea îşi croi drum cu forţa printre spectatori, îşi dezbrăcă pardesiul, azvârli cât colo pălărioara udă leoarcă şi-şi scutură părul negru. Batista coborî. Cele două pistoale se ridicară deodată. Rachel ţipă şi se repezi exact în linia de foc.

Focurile de pistol răsunară în succesiune fulgerătoare, iuţi şi metalice, ca două apăsări pe clapele unei gigantice maşini de scris. Un glonţ îi ţiui pe lângă obraz. Altul lovi o dală de piatră de lângă picioarele ei, ridicând în aer iz de rocă spulberată. Rachel alunecă pe suprafaţa udă şi fu cât pe ce să cadă.
- Doamnă! Vă rog să vă daţi la o parte!

Vocea lui Shaw-Asquith era ascuţită. Rachel îl ignoră şi alergă spre Kulaghin, care o privea cu ochii căscaţi.
- Iacov! Liubov moia! ("Dragostea mea" în lb. rusă în original - n. red.) strigă ea cu cel mai bun accent rusesc pe care-l putea simula. Să nu faci asta, să n-o faci pentru mine, n-o merit, te voi urma, să ştii, în Tărâmul Verii, te rog, opreşte-te!

Îşi aruncă braţele în jurul gâtului lui Kulaghin.
- Termină imediat aiureala asta, altfel înţelegerea noastră a căzut! îi şuieră apoi la ureche. Şi lasă-mă pe mine să vorbesc!

În ochii tulburi ai rusului se citea de acum doar veselia. Şovăielnic, îşi coborî arma şi o cuprinse pe Rachel cu celălalt braţ. Ea se cuibări mai aproape de trupul lui voinic.

Shaw-Asquith îşi coborâse de asemenea pistolul şi îi privea derutat.
- Stimate domn, rosti Rachel, să oprim nebunia asta! Te rog să-l ierţi pe sărmanul meu Iacov, căci n-a fost în firea lui. Ne-am certat şi şi-a ieşit pur şi simplu din minţi - probabil că minunatele dumitale cuvinte i-au reamintit de felul cum l-am învinuit, aşa că, te implor, nu-i purta ranchiună! Acum el este rănit, bietul meu Iacov, zvezda moia ("Astrul meu" în lb. rusă în original - n. red.)... este vina mea, numai vina mea!

Îl înghionti pe Kulaghin în coaste, în partea nerănită.
- Are dreptate... mormăi rusul. Domnule, te rog să accepţi scuzele mele umile. Mi-am pierdut uzul raţiunii.
- Ei bine, atunci... Shaw-Asquith îşi îndepărtă de pe frunte câteva şuviţe blonde şi ude. Îţi retragi cuvintele despre mama mea, domnule?
- Fără doar şi poate.
- Atunci, în faţa acestor martori, declar că am primit satisfacţie.

Murmure răzleţe se ridicară dinspre susţinătorii lui, dar Shaw-Asquith înălţă un braţ şi-i reduse la tăcere.
- Milady, intervenţia dumitale a fost cu adevărat oportună. Ai fi de acord să ni te alături pentru a bea ceva, ca ofertă de pace?
- Îţi mulţumesc, dar trebuie să mă îngrijesc de rana lui Iacov şi... de alte vătămări.

Un bliţ fulgeră şi Rachel îl trase pe Kulaghin spre ea pentru un sărut pătimaş, ca să-i camufleze chipul. Buzele rusului erau reci. Gustul de alcool era greţos, însă ea continuă până ce spectatorii ovaţionară.

Modul optim prin care să ţii o poveste reală departe de presă era să-i dai o poveste mai bună.

Îl prinse pe Kulaghin de mână. Maiorul Allen le deschise drum prin mulţime, ţinându-le umbrela, după care reveniră în strălucirea minunată a sălii de bal a hotelului, caldă ca o zi de vară după ploaia din grădină.

Pe jumătate târându-l, pe jumătate purtându-l pe sus între ei pe Kulaghin, Rachel şi maiorul luară liftul până la etajul patru şi-l duseră pe rus în camera lui, la numărul 433.

Era un apartament business, mic, dar luxos, cu pereţi lambrisaţi în lemn de culoare închisă, covor gros, cu model, şi un birou de mahon. Kulaghin se aşeză greoi pe canapeaua de lângă fereastră, se lăsă pe spate şi o privi pe Rachel.
- Aşadar, doamnă Moore, intenţionezi să continui de unde am rămas? întrebă el în ruseşte.

Moore era numele pe care Rachel îl folosise în decursul interogatoriilor.
- Într-un fel, replică ea tot în ruseşte, după care rosti în engleză. Domnule maior Allen, eşti amabil să aduci o trusă de prim ajutor?
- N-ar trebui să-l vadă un doctor? întrebă maiorul.
- Mai întâi vreau eu să văd despre ce-i vorba. Iacov Mihailovici, scoate-ţi, te rog, cămaşa!

Rânjind afectat, Kulaghin îşi descheie cămaşa şi icni când o scoase. Pielea îi era albă ca aluatul şi cutele cărnoase ale pântecului îi unduiră când se mişcă, totuşi braţele păroase şi pieptul îi erau puternice, ca ale unui urs.

Un glonţ îi scrijelise coastele. Rana nu era adâncă, dar reîncepu să sângereze când Kulaghin ridică braţul, pentru a-i fi cercetat de Rachel. Dincolo de alcool, bărbatul avea un miros surprinzător de proaspăt, a săpun fin de hotel şi colonie discretă.

Rachel aduse un prosop mic din baie şi-i ceru să-l ţină apăsat pe rană până la revenirea lui Allen. După aceea îi umplu un pahar cu apă. El bău încet, punând paharul jos între sorbituri şi ţinând prosopul însângerat cu braţul îndoit ca o aripă ruptă.

Pe fereastră, Regent Street se vedea fragmentată într-un caroiaj auriu de sârmele cuştii Faraday, care ţinea la depărtare spiritele nedorite. Căldura degajată de caloriferul de sub fereastră încingea hainele ude ale femeii, astfel că îi dădea o senzaţie neplăcută.

În clipa aceea o izbi.

A fost cât pe-aici să fiu împuşcată, gândi Rachel. Puteam să fiu omorâtă. Un fulger rapid de durere roşie, apoi cădere - aşa se spunea că era.

Mâinile începură să-i tremure. Inima îi bubuia. Nu avea niciun motiv să se teamă, se mustră ea. La urma urmelor, dorea să meargă într-o bună zi în Tărâmul Verii. Dar nu în felul acela, nu într-un mod urât şi prostesc, ca victimă a unui joc copilăresc cu armele.

Kulaghin ridică paharul.
- Se pare că amândoi am putea bea ceva mai tare, doamnă Moore. Sper că n-ai păţit nimic. O băutură te va încălzi. Măcar în privinţa aceea avea dreptate filfizonul de Shaw-Asquith! Şi ar trebui să-ţi schimbi hainele astea ude.

Rachel îşi încrucişă braţele peste piept, ca să-şi ascundă tremurul mâinilor, şi se sili să zâmbească.
- Ai perfectă dreptate, Iacov Mihailovici. Voi reveni imediat, purtând ceva mai confortabil.

Închise uşa băii în urma ei şi-şi scoase cămaşa şi fusta complet ude. Hainele se îngrămădiră întunecate pe podea. SIS era o lume populată preponderent de bărbaţi şi era util să se îmbrace ca o călugăriţă. Tremurând, Rachel îşi puse un halat gros de baie, care îi era cu câteva măsuri mai mare. Părul îi arăta groaznic. Scotoci prin poşetă după o perie, se cercetă în oglindă şi îndreptă şuviţele negre şi groase prin gesturi rapide, strângând mânerul atât de tare, încât încheieturile degetelor i se albiră. După un timp, mişcările repetitive şi masarea lentă a scalpului o calmară.

Îşi şterse machiajul distrus de ploaie şi-şi examină critic imaginea. Era mai scundă decât i-ar fi plăcut, cu umeri gârboviţi ca ai conţopistelor. Ochi cenuşii, obosiţi. Trăsătura ei cea mai notabilă era tenul alb şi neted, pe care nu-l distrusese nici chiar copilăria petrecută în Bengal. Soţul ei, Joe, spunea că o făcea să arate ca o fotografie. Măcar atât. Ţinând seama de felul cum se derula cazul, era improbabil să rămână mult timp fără riduri.

Fusese un dezastru de la bun început. Când Kulaghin apăruse la Wormwood Scrubs şi declarase că era un sovietic care dorea să dezerteze, nimeni nu ştiuse ce să facă cu el. Unica direcţie în care superiorii ei din Curtea Iernii izbutiseră să cadă de acord fusese că trebuia profitat de oportunitate înainte de a fi informată şi Curtea Verii.

Propria ei Secţie F - Contra-subversiuni - căpătase sarcina formulării unei strategii de debriefing, condusă de superiorul ei imediat, generalul de brigadă Harker. Deloc surprinzător, Vee-Vee, şeful Secţiei V Contra-informaţii Terestre, şi Liddell, directorul-adjunct, deciseseră amândoi să intervină şi să-şi revendice porţia de glorie. Înghesuit de trei ofiţeri superiori, Kulaghin se închisese în sine şi afirmase că un cub de zahăr pe care i-l oferiseră pentru ceai fusese o tentativă de otrăvire. Furios, Harker o lăsase pe Rachel să se ocupe de interogatoriile ulterioare, având grijă să accentueze apăsat că se aştepta la rezultate.

Unicul lucru pe care ea îl putea arăta după două săptămâni de interogatorii morocănoase în colivia poleită din Langham era o listă scurtă cu spioni din Britania, în majoritate nume de cod pe care Curtea Iernii le cunoştea deja. Experienţa ei îi spunea că trebuiau să fie mai multe. Ani buni, Rachel argumentase că aveau nevoie de informaţii despre sovietici provenite direct de la oameni, nu doar informaţiile rezultate din semnalele de comunicaţii pe care le culegea Curtea Verii, iar asta era şansa ei de a-şi dovedi punctul de vedere.

Însă timpul se scurgea iute. Mâine, Rachel şi maiorul trebuiau să-şi înainteze rapoartele. Harker, Liddell şi Vee-Vee aveau să le arunce o privire, să decidă că rusul era prea capricios pentru a fi util, să-l propună americanilor la schimb pentru firimituri, după care s-o expedieze pe Rachel înapoi la biroul ei, unde să studieze la nesfârşit dosare despre irlandezi furioşi.

Asta numai dacă nu găsea un mod prin care să-l facă pe Kulaghin să vorbească înainte de ssirea zorilor.

Cum vă place - cronică de teatru, operă şi film / Eternitatea. Şi încă o zi - Teatrul lui Andrei Şerban

 

Andreea Nanu
Cum vă place - cronică de teatru, operă şi film / Eternitatea. Şi încă o zi - Teatrul lui Andrei Şerban
Editura Eikon, 2021


 

Citiţi introducerea şi cuvântul înainte al acestor cărţi.

*****
Intro

Andreea Nanu s-a născut la 19 mai 1981. A studiat ştiinţele politice la Universităţile din Bucureşti şi Bologna şi la Institutul de Studii Politice din Rennes, Franţa. Este prozatoare, critic de teatru şi film la Revista 22, autoarea rubricii de teatru Cum vă place? difuzată la Radio Trinitas.

 *
În toamna lui 2021, la editura EIKON au apărut două cărţi-eveniment, semnate de prozatoarea Andreea Nanu: "Cum vă place". Cronică de teatru, operă şi film şi "Eternitatea. Şi încă o zi". Teatrul lui Andrei Şerban. Dincolo de evenimentul spectacolului, memoria acestuia se constituie într-un spectacol secund, pe care criticul îl surprinde în montura generoasă a memoriei afective. Printr-o fericită coincidenţă, cele două volume apar într-un an în care tema Festivalului Naţional de Teatru este dialogul dintre "creaţie" şi "re-creaţie". Semn că înţelegem, tot mai mult, importanţa dialogului dintre creatorul spectacolului şi creatorul secund, criticul de teatru. Realitate caleidoscopică, Teatrul nu poate rămâne captiv într-o definiţie unică. Dacă în Cum vă place veţi regăsi "teatrul viu", descoperit pe scenă, Eternitatea. Şi încă o zi propune o incursiune personală în "teatrul restaurat", printr-o cercetare inedită a spectacolelor din arhiva regizorului Andrei Şerban. Un teatru revizitat, pe care Andreea Nanu îl aduce în actualitate, inspirată de replica personajului Orlando din Cum vă place: teatrul re‑creat înseamnă "Eternitatea. Şi încă o zi".


Fragmente
Unchiul Vania - Continentele singurătăţii pe scena Teatrului Alexandrinsky


Unchiul Vania de A.P. Cehov/ Regia: Andrei Şerban

Este o experienţă inedită să urmăreşti Cehov în limba rusă, citind în paralel traducerea românească. A meritat efortul fiindcă Unchiul Vania, în regia lui Andrei Şerban, transmis online de Teatrul Alexandrinsky din Sankt Petersburg, are o muzicalitate aparte, ce se degajă din interpretare, din arhitectura spaţiului scenic, dar şi din subtilitatea sonoră a limbii lui Cehov. Un Cehov simfonic, cu o coregrafie complexă, asemănătoare unei maree capricioase care ascultă de fluxul gândurilor spuse cu voce tare, de refluxul amintirilor ce naufragiază la ţărmul prezentului, lăsând urme de spumă. "Baloane de săpun", spune Vania, privind în urmă spre continentul straniu numit "viaţă".

Vania lui Andrei Şerban pătrunde adânc, ca degetul lui Caravaggio, în rana singurătăţii noastre; atinge invizibilul, făcând să vibreze emoţia pe care o simţim dincolo de ceea ce auzim: dorinţa-fierbinte, atingerea morţii-îngheţată, frica-încremenită. Ne pătrunde în nări mirosul bătrâneţii-melancolie, suntem atinşi de cataclismul care ne sfărâmă în continente de singurătate. Calitatea umorului, mereu prezent în Cehov şi potenţat de regizor pe toate registrele, de la candid la grotesc, transformă spectacolul într-un poem despre solitudine, bătrâneţe, moarte. Dar şi despre căutarea fericirii, despre speranţa care ne aşteaptă, tăcută, în lucrurile simple, dispreţuite. Fiecare e un naufragiat şi face semne disperate să fie văzut, salvat. Toţi au nevoie să creadă şi să spere, să iubească şi să fie iubiţi, să fie înţeleşi şi acceptaţi fără a fi judecaţi, să aibă pentru ce trăi. Dar curenţii puternici ne împing mereu în derivă, în izolare, în exil... în moartea-în-viaţă. Mai există speranţă? Andrei Şerban găseşte întotdeauna un limbaj nou, care ne ajută să sesizăm răspunsuri aparent cunoscute la întrebări aparent vechi, fiindcă nici neliniştile lui Cehov nu sunt noi. "Cum să nu îmbătrâneşti? Te absoarbe viaţa." Astrov, doctor încă tânăr şi prezentabil, cu o panoplie interesantă de preocupări şi talente, pasionat să ocrotească toate formele de viaţă, sucombă, inexplicabil, în faţa ei. La ce bun atâta osteneală dacă oamenii oricum nu-şi mai amintesc? Şi totuşi, munca, cu ritualurile ei, te ajută să înduri, să trăieşti. Pe un registru similar, Vania şi Sonia împart traiul la moşie într-un ritm secular, care pare să justifice totul, chiar şi lipsa de sens. Dar ce se întâmplă când tiparul omologat al vieţii e spulberat?

Uneori, din adâncul disperării noastre, urcă la suprafaţă o deltă fragilă: dragostea. O mică schimbare, provocată de sosirea profesorului Serebreakov şi frumoasa lui soţie Elena Andreevna, şi totul pare smuls din temelii. Protagoniştii se îndrăgostesc şi se trezesc brusc la realitate. O realitate dură, care-i obligă să înfrunte contrastul dintre ceea ce-şi doresc şi ceea ce au pierdut sau nu vor putea obţine niciodată. Astrov şi Vania se întrec în a o seduce pe Elena Andreevna. Sonia îl iubeşte fără speranţă pe doctorul Astrov. Profesorul Serebreakov e iubit cu patimă idolatră de propria mamă şi respins de (prea) tânăra lui soţie. Cine poate să se ridice deasupra, sfidând gravitaţia stării de fapt? Cehov nu cedează tentaţiei de a lucra cu eroi. Are, mai degrabă ca Saint-Exupéry, pasiunea "de a crea legături" care fac vizibilă constelaţia întregii piese, sensul ei. Imperfecţiunea, ridicolul, micile trădări şi laşităţi, marile suferinţe, toate devin condiţii ale autenticităţii legăturilor. Pentru a le face vizibile pe scenă, regizorul are nevoie de personaje puternice. Lucru dificil, de vreme ce personajele lui Cehov sunt caractere slabe. Însă la Andrei Şerban, aceşti inşi şovăitori (şi care riscă să devină plictisitori într-o interpretare convenţională, lineară) capătă forţa pasiunii care vorbeşte şi acţionează prin ei; iraţionalul lăuntric devorator, odată răscolit, îi trezeşte din comă; şi ne resuscitează. Protagoniştii devin "adevăraţi" în momentul în care regizorul îi face să devină una cu dorinţele lor cele mai adânci; ni-i descoperă misterios şi paradoxal, ascunzându-i în plină vedere. Şi ni-i arată aşa cum sunt(em). O astfel de apariţie este Elena Andreevna, o vedetă de cinema, un star care amestecă în replicile ruseşti fraze hollywoodiene, o femeie profund nefericită care-şi ascunde lacrimile sub ochelari fumurii. Deşi curtată de toţi, devorată de dorinţa de afecţiune, se abandonează lenei, jucând comedia unei cochetării ieftine. Soţul dezabuzat, profesorul Serebreakov de care nu-şi va mai aminti nimeni, se lamentează de boală şi bătrâneţe, egoist, culpabilizându-i pe cei din jur. N-a obţinut nici notorietate, nici dragoste, nici avere. Dacă a reuşit să-i păcălească pe ceilalţi cu falsa erudiţie, ducând pe cheltuiala lor un trai comod, constată că moartea e inevitabilă, cu timpul nu se poate negocia. Astrov e un păcălit resemnat. A crezut în supremaţia muncii, cheltuindu-se pe sine în îngrijirea bolnavilor, a pădurilor, a vieţii sub toate formele sale. Cu toate astea, nimic nu i-a potolit setea lui de viaţă; hărţile desenate migălos în ceasurile de tihnă nu l-au ajutat să găsească drumul spre sine, nici spre ceilalţi. Nici spre Dumnezeu, pe a cărui memorie contează la fel de puţin ca pe aceea a oamenilor. Aceleaşi hărţi o plictisesc pe superficiala Elena, la care doctorul încearcă zadarnic să ajungă; dragostea va rămâne pentru el un continent exotic şi necunoscut. Vania se lasă şi el sedus de Elena, mai degrabă de ideea că frumuseţea, tinereţea şi iubirea ar putea să-i dea începutul nou la care râvneşte. Personajul ne apare ca un bătrânel simpatic, ridicol, consumat de pofte neostoite, melancolic şi sentimental, confuz până la disoluţie; la final izbucneşte în reproşuri şi împuşcături de revolver. Vrea să înceapă şi să sfârşească în acelaşi timp, să trăiască şi să moară cu egală pasiune. Dar cel mai mult, să înţeleagă rostul a toate acestea.

Andrei Şerban le oferă personajelor pe care le-a creat mai mari decât ele însele un spaţiu pe măsură, scena şi sala "în oglindă", proximitatea cu spectatorii; în varianta de la Teatrul Maghiar din Cluj, chiar şi culisele! Planurile se suprapun, sufrageria urcă la etaj într-o treehouse după moda americană, exteriorul pătrunde în interior, casa e redusă la o machetă de jucărie; pământul (moşia) acoperă avanscena, transformându-se sub asalturile furtunii într-o mocirlă care-i înghite pe toţi. Până şi dragostea atât de râvnită e rostogolită la propriu în noroi prin acel disperat "măcar o singură dată" dintre Elena Andreevna şi doctorul Astrov. Serebreakov, departe de-a fi supărat, se mulţumeşte să-şi atenţioneze soţia că trăsura îi aşteaptă. Plecarea celor doi e urmată de o uşă puternic trântită, ca un foc de armă. Rămâne, la final, Sonia. Această făptură neînţeleasă, jumătate femeie - jumătate copil, stranie fecioară robustă şi urâtă, crucificată pe viaţa la moşie, cu singurătatea şi sacrificiul ei ştiute doar de Dumnezeu, cu aşteptarea mărturisită în cel mai simplu crez: "Ne vom odihni!".

Ce supravieţuieşte din Iubire, forţa misterioasă pe care nimeni n-o înţelege, dar pe care fiecare o abordează cu narcisism şi cruzime? Andrei Şerban surprinde surprinderea - a personajelor şi a noastră - panica ce îi ia în stăpânire; devin ridicoli, ţipă, se agită, se seduc, se blestemă, se împuşcă, se tăvălesc prin noroi; se ridică şi se prăbuşesc, ridicoli şi fragili, ca nişte păpuşi mecanice ale căror resorturi au ruginit, cu sforile putrezite, într-un joc pe care timpul îl domină; îşi dăruiesc trandafiri, îşi spun cuvinte de care nimeni nu are nevoie. Aici e drama. Dacă Vania ar fi întrebat, Andreevna nu i-ar mai fi reproşat: "De fapt, ţie nu-ţi pasă nici de mine, nici de flori, nici de păsări, nu-ţi pasă de nimic". De fapt, fiecare se iubeşte pe sine, iar iubirea meschină, în loc să-i unească, îi sufocă, se îngustează tot mai mult în jurul fiecăruia, până devine ştreang. Deşi jocul actorilor este ludic şi senzual, infuzat de un erotism dublat de autopersiflare şi ironie, făcându-ne să credem, cu fiecare tentativă de seducţie, că apropierea (Fericirea!) e posibilă, fiecare iese din joc maculat, descurajat, ratat. Însă inocenţa lor nu se pierde fiindcă sunt atinşi de dragoste, ci din cauza absenţei ei; gol dureros, haloul ireal care creşte, se intensifică, ajungând să strălucească în noapte precum aureolele martirilor. O mutilare imemorială, o vină ancestrală care urcă până la ei din timpuri adamice, când încă eram toţi un singur continent... Ultima scenă e revelatoare. Poate merită să te umpli de noroi, să le pari celorlalţi un învins, dacă măcar pentru o clipă poţi să dai şi să primeşti ceva ce numim, cu atâta stângăcie, dragoste.

... Se lasă noaptea, vara se scutură ca trandafirii lui Vania. Toţi privesc o ultimă oară spre cea mai stranie hartă desenată de Astrov: Africa. "Acolo trebuie să fie cald acum." Suntem, fiecare, o lume necunoscută. Mai vastă şi mai îndepărtată decât Africa. La apropierea iernii, tânjim după viaţă, după căldura atingerii umane. Când mareea morţii loveşte, ce mai poate lega continentele singurătăţilor noastre? Poate doar istmul speranţei.

Neguţătorul din Veneţia, o dublă flacără


Neguţătorul din Veneţia de William Shakespeare / Regia: Andrei Şerban

Există o frază în Dubla flacără a lui Octavio Paz care abia acum, urmărind Neguţătorul din Veneţia pus în scenă de regizorul Andrei Şerban, la Teatrul de Comedie Franceză din Paris, în 2002, pare să‑şi fi găsit ilustrarea perfectă: "Focul originar şi primordial, sexualitatea înalţă flacăra roşie a erotismului, iar aceasta, la rândul ei, susţine şi înalţă altă flacără, albastră şi tremurătoare - cea a dragostei. Erotism şi dragoste - dubla flacără a vieţii". Parcă în niciuna dintre piesele lui, Shakespeare n-a încredinţat acest crez profund unei eroine mai înflăcărate decât Portia. Prietenul şi colegul de generaţie al lui Andrei Şerban, regretatul regizor Aurelian Manea, ale cărui eseuri despre "spectacolele imaginate" ale lui Shakespeare au fost publicate recent de prestigioasa editură Routledge, vede în Portia un arhetip, o întrupare desăvârşită a eternului feminin. Portia ne face să se îndrăgostim nu doar de ea, ca femeie, ci platonician, de ideile pe care le întruchipează: puritatea, frumuseţea, tinereţea, dar şi dreptatea, înţelepciunea. Cu toate că Shakespeare ne-a obişnuit să-şi denumească piesele cu numele eroilor săi, Neguţătorul pare să fie despre un ins anonim, deşi identitatea lui e disputată de mai mulţi protagonişti. Vizionând înregistrarea spectacolului din colecţia "Andrei Şerban" donată Bibliotecii "Alexandru şi Aristia Aman" din Craiova, am avut impresia că Shakespeare se amuză să ne indice o pistă falsă, făcându-ne să credem că subiectul piesei este "comerţul". Dimpotrivă, Neguţătorul ne vorbeşte despre dragoste, despre fidelitate, despre dreptatea omenească şi justiţia divină, despre puterea unui pact - unul faustic, avant la lettre. Deşi pare să-şi ţeasă conflictul în jurul unei chestiuni prozaice, banii, Neguţătorul din Veneţia rămâne una dintre cele mai metafizice piese. Dar cine e adevăratul protagonist? Neguţătorul pare să arate spre Shylock. Însă el nu joacă nicio miză esenţială. Întruchipează străinul, cămătarul obişnuit că crediteze oameni, mărfuri, chiar şi relaţiile interumane. Pentru Shakespeare însă, Neguţătorul e cel care joacă riscând să piardă totul, chiar pe sine. Precum Antonio care, pentru a fi garantul prietenului Bassanio, pune în joc ce are mai preţios: carnea lui, viaţa.

Începutul, ambiguu şi misterios, ne dă impresia descinderii în palestrele din dialogurile lui Platon, în care ucenicii lui Socrate discută despre natura dragostei. Doar că acum suntem ancoraţi în contemporaneitate, într-un decor stilizat; o baie de aburi turcească, în care nu ne mai preocupă ideile dragostei, ci actele ei, nu inteligenţa, ci senzualitatea ei. În lumea noastră, în care suntem excesiv preocupaţi de trup, se inserează un fior metafizic, akedia lui Antonio: "De ce sunt atât de trist?". Îl apasă tristeţea la fel cum îl apasă greutăţile cu care face exerciţii. Un moment comic, dar care ne pune în alertă! Recunoaştem sentimentul disoluţiei, melancolia dizolvantă. O lume plictisită, alienată, înecată în ambiguitate sexuală, lipsită de dragoste. O laşitudine generală prin care se preumblă liniştit demonul amiezii. Antonio e un neguţător aparte, riscă totul fiindcă îl iubeşte pe Bassanio. În apropierea ambiguă dintre cei doi întrevedem tot spectrul dragostei: eros, philia, agape, fiecare nuanţă îşi va face auzită vocea. Chiar şi dreptatea finală e tot una dintre vocile dragostei, fiindcă intervine în ultimul moment prin Portia, ca o expresie a justiţiei divine, a iubirii absolute. Montarea de la Paris confirmă cât de bine i se potrivesc lui Shakespeare revizitările moderne, fiindcă dimensiunea metafizică, ocultă transpare mai pregnant decât în varianta commedia dell'arte a aceleiaşi piese, montată de Andrei Şerban la Boston cu American Repertory Theater în 1998.

În varianta franceză, Antonio, interpretat de Michel Favory, e iubitul matur, grav, pregătit să primească lovitura de graţie a dragostei ca un martir, spre deosebire de protagonistul producţiei bostoniene, unde acelaşi Antonio capătă o dimensiune mai ludică, vivace, ironică. La fel, Portia suferă o actualizare surprinzătoare, apărând ca o femeie a zilelor noastre; stăpână pe propriile argumente, dar slabă în faţa lui Bassanio, dragostea o îmbată, vorbeşte mult, pare frivolă, atinsă insidios de acelaşi mal d'être. Chiar şi ea încearcă să facă un comerţ acceptabil cu dragostea, să-şi negocieze libertatea în faţa probelor pe care Bassanio trebuie să le treacă. Jessica, fiica lui Shylock, joacă şi ea totul pe-o carte, vrea să câştige o viaţă nouă, se converteşte. Îşi face cruce cu o mână tremurândă, aşa cum trage jucătorul de poker ultima carte (posibil) norocoasă. Şi Bassanio este un gambler, poate cel mai crud, fiindcă interpretarea lasă să se ghicească o legătură între el şi Antonio, una reală, sacrificată lejer pentru una imaginată. Şi el poate să piardă totul. Toţi sunt jucători. Oare Shylock este? Mai degrabă "malgre lui", prin meserie. La Comedia Franceză, el ne apare ca un broker newyorkez, manevrând poliglot şi ubicuu lumea finanţelor. De fapt, Shakespeare îl foloseşte pe Shylock ca pe un "avar" molieresc, ca substanţă de contrast pentru dimensiunea umanistă a piesei. Shylock, atât de nuanţat interpretat de Andrzej Seweryn, e un bufon "neînţelept" din al cărui impresionant monolog "ce este un evreu?" se desprind concluzii mult mai actuale decât din Francezii lui Krzysztof Warlikowski. "Solilocviile" Neguţătorului sunt îmbrăcate într-o plasticitate a gesturilor, dând substanţă momentului Shylock, ce se consumă într-un ritm lent, reflexiv, ca o întrebare insinuantă, o umbră culpabilizantă, ce ne priveşte pe toţi.

Muzica bântuitoare a lui Liz Swados, de la Repertory Theatre, capătă accente noi la Comedia Franceză. Decorul păstrează elemente înrudite în ambele montări, panourile mobile imaginând Beaumont-ul Portiei în pastelurile vii ale Marielei Bancou-Segal, podeaua lucioasă, costumele concepute de Renato Bianchi după ultima modă Armani, toate sugerează un paradis artificial, falsitatea relaţiilor, o lume înşelătoare ca pielea unui şarpe. Dar la Paris, regizorul imprimă o cu totul altă atmosferă, o anumită sobrietate, o dimensiune ocultă. Portia şi Bassanio apar între simbolurile engramei lui Gurdjieff, redând într-o scenografie inedită ideea de dragoste care pierde în densitate şi câştigă în vibraţie. Andrei Şerban creează o sincronizare perfectă între ritmul rostirii şi al coregrafiei scenice, transparentizând ideea de dragoste până devine ceva pur, eteric. Cu siguranţă, Shakespeare nu era străin de ermetismul renascentist. Personajul Shylock se mistifică, dar nu e deloc mistic, de aceea nici nu e cu adevărat tragic. Spre deosebire de un alt mare negociator, Richard al III-lea -"regatul meu pentru un cal!" -, Shylock sfârşeşte prin a spune: "N-am să risc". Având ca fundal proiecţia Epistolei către Corinteni a Sfântului Pavel închinată dragostei, scena judecăţii devine o confruntare de putere, în care valorile religioase, iudaice sau creştine, sunt la fel de uşor sacrificate. E antologică scena în care Shylock îl tratează pe Antonio ca pe un câine, golindu-şi în faţa "prizonierului" farfuria cu resturi de mâncare, dar fără să-i acorde un rest de milă. La fel, Portia vorbeşte despre puterea paradoxală a "milei" creştine, care o întrece pe aceea a regilor! Dar ea însăşi se va transforma în cel mai aprig călău al nefericitului Shylock, confiscându-i averea, forţându-l la o convertire umilitoare, lovindu-l cu sonoritatea propriului nume ce răsună în liniştea sălii Richelieu ca şfichiul unui bici: "Juif"! Scena cutremurătoare a execuţiei face să se confrunte eros şi philia, atunci când Bassanio pune în balanţă dragostea pentru Portia cu prietenia faţă de Antonio... Inelul Portiei rămâne şi el la fel de paradoxal: consacră fidelitatea şi ne aminteşte, în acelaşi timp, cât de infideli suntem! Ca-n Hamlet, Portia extrage mărturisirea lui Bassanio, jucând cu Nerissa un ingenios teatru în teatru. Aproape că simţim greutatea de plumb a inelului, a cărui semnificaţie se lasă căutată printre văluri negre. Culmea ironiei, Portia îi dă noul inel lui Antonio, care i-l pune pe deget lui Bassanio. Ca şi cum Shakespeare ar fi vrut să-i reamintească şi lui Bassanio de făgăduinţele, primele, făcute lui Antonio. Finalul echivalează cu o bruscă ieşire din vis! Parcă întregul spectacol a fost o parabolă despre viaţă, moarte, dragoste, un somn din care Antonio se trezeşte după un misterios ocol în jurul propriei fiinţe: "De fapt, de ce sunt aşa trist?".

Am regăsit, în ultima scenă, ambiguitatea provocatoare din Don Giovanni, montat de Andrei Şerban la Opera din Bucureşti în 2017: Antonio şi Shylock fumează, trecându-şi unul altuia balanţa, cântarul; stau în picioare, ca doi condamnaţi, fiindcă fiecare e condamnat la ceva. Există oare vreun câştigător la Shakespeare? Poate doar aşa cum nu există eroi la Cehov. Shylock pune balanţa în avanscenă, invitând publicul să judece el însuşi. Regizorul ne aduce împreună, actori şi spectatori, în acel punct de inflexiune în care noaptea "neguţătorului" devine zi. Dar e o zi crepusculară, ca-n Maestrul şi Margareta. Shylock e funcţionarul "în costum cu dungi" care-l vizitează pe Adrian Leverkühn în Doctor Faustus. Cine împrumută şi cine dă? Nu cumva sunt unul şi acelaşi? Amândoi jucători şi captivi în joc. Judecata veneţiană devine un vast tablou al "judecăţii de apoi", în care acuzatorii şi acuzaţii încep să semene diabolic de mult. La Repertory Theater, Antonio e captiv în dansul cu Shylock mascat. La Comedia Franceză, Antonio şi Shylock poartă acelaşi costum vărgat, de prizonieri. Neguţătorul lui Andrei Şerban nu e despre religie sau rasă, nici despre "corectitudine politică", ci despre sacru şi ocult, despre ceea ce suntem dispuşi să "negustorim", să vindem sau să răscumpărăm; despre suflet şi puterile care şi-l dispută.

Avarul. Un Molière în culorile modernităţii la Comedia Franceză


Avarul de Molière / Regia: Andrei Şerban

După Avarul din 1969 al lui Jean-Paul Roussillon, Comedia Franceză se pregătea să se reîntâlnească, după o lungă absenţă, cu personajul lui Molière şi cu regizorul Andrei Şerban, care, la rândul său, revizita Avarul pus în scenă la American Repertory Theater, în 1989. O montare inedită în care a continuat, după Neguţătorul din Veneţia, colaborarea cu Marielle Bancou-Segal, pastelurile superbe din Neguţătorul bostonian ale artistei cedând acum locul griurilor. Deşi înregistrarea spectacolului oferit de Biblioteca "Alexandru şi Aristia Aman" din Craiova este în alb-negru, simţim culorile din jocul actorilor. Naşterea culorilor e un fenomen misterios, implică intuiţia şi emoţia; "culorile respiră, circulă în aer", spunea Marielle Bancou. Poate tocmai de aceea, decorul original are firescul unei respiraţii care dă vivacitate dialogurilor lui Molière, imprimând întregului o lejeritate suprarealistă, magică. Griul Avarului este reflexia unei societăţi devenite mecanică din cauza banilor. Un gri "întrerupt" de imaginaţia picturală a lui Andrei Şerban, care imaginează labirintul lui Harpagon construind paravane mobile în culori vii, uşi, pereţi culisanţi, ochi giganteşti şi mâini în mănuşi negre, care te capturează... aşa cum totul e captivant în acest spectacol de o cuceritoare simplitate. Harpagon pare etern şi ubicuu. Ca în Cehov, personajul devine un suprapersonaj, fiindcă prin el ne vorbeşte dorinţa absolută, nestăvilită; avariţia devine astfel o pasiune a modernilor, exprimată prin mijloace teatrale şi printr-un joc actoricesc cât se poate de actuale. Avariţia e simptomul vidului lăuntric, o lipsă mutilantă care urcă trepte invizibile spre un gol metafizic - omul lipsit de conţinut. Un univers impregnat de Kafka, Beckett, Brecht, Freud, Rothko şi Cocteau. Harpagon ţipă mut, ca-n Munch.

Prima scenă, dintre îndrăgostiţii Elize (Florence Viala) şi Valère (Eric Ruf), dă impresia de detaşare brechtiană; cei doi vorbesc serios, dar cu un surâs complice în colţul buzelor. Discursul preţios-academic al lui Molière se suprapune ironic peste gesturile dezinhibate ale ritualului amoros. Fiica lui Harpagon e tandră, dar calculată: "toţi bărbaţii fac aceleaşi jurăminte, doar acţiunile îi fac să fie diferiţi!". Ne-am fi aşteptat la o fetiţă supusă, pe care tatăl posesiv şi manipulator o ţine încuiată în casă. Dar ea stăpâneşte foarte înţelept dinamica relaţiilor dintre bărbat şi femeie, ca o Diana, vânătoreasă, şăgalnică. Comicul şi virtuozitatea interpretării transformă scena într-o partitură de Mozart! Doi copii joacă şi se joacă de-a dragostea. În lumea banului şi a lăcomiei lui Harpagon, copiii au o "inocenţă" a lor; se salvează prin iubiri imaginate. Pasiunea erotică devine singura cale spre libertate. Cu câtă ardoare ticluiesc evadarea din închisoarea lui Harpagon! Riscul, primejdia dezmoştenirii îi face să exulte. De fapt, ei întrevăd posibilitatea unică de-a deveni ei înşişi - deşi n-au idee ce poate să însemne asta! Să fie ei simpli "harpagoni în devenire", cum sugerează Andrei Şerban în Biografia sa? Cléante (Eric Génovèse), fiu de avar şi jucător îndatorat, spune: cruzimea părinţilor te face să le doreşti moartea! Generaţiile se încleştează în pasiuni contrarii. Ca astăzi. Asociem întotdeauna avariţia cu vetustul, cu o lume putredă, îmbătrânită. Dar acest Avar, interpretat de Gérard Giroudon, e vioi, elegant, modern, chic, un adevărat om de afaceri; cel puţin până când începe să peroreze, cu delirul celui care suferă de mania persecuţiei, veşnic bântuit, îngrozit de umbrele potenţialilor uzurpatori. Dar, culmea, tocmai suspiciunea îi dă o vivacitate feroce. Banul îl transformă într-un ins pasional, îi conferă o surprinzătoare vitalitate fizică, devine brutal şi-i face plăcere. E purtătorul unei singure dorinţe, căreia totul îi este subordonat, chiar şi dragostea pentru tânăra Marianne. Îşi transferă erosul asupra patimii pentru avere. O "gaură neagră" în care dispare totul. Gândurile lugubre îi năvălesc în minte aşa cum ies din pereţi mâinile înmănuşate în negru, ca nişte păsări de pradă. Dar sunt şi epifenomenul patimii, semnele vizibile ale nebuniei - o lume bântuită de tusea cavernoasă a lui Harpagon!

Dintre toţi oamenii, "Harpagon e omul cel mai inuman", spune valetul, "bufonul shakespearian" La Flèche (Alexandre Pavloff). Dar câtă umanitate le rămâne celorlalţi? Fuga după caseta cu bani devine un joc de uzură. Jocul atât de imaginativ al actorilor te face să te gândeşti, prin contrast, la câte energii preţioase se risipesc într-o lume mult prea lipsită de imaginaţie. Aceeaşi interpretare ludică, senzuală, pişcător-ironică face ca tema banilor să devină secundară în comparaţie cu tema dragostei - averea după care aleargă toţi. Însă aşa cum ştiu, defectuos, cu acelaşi instinct gregar, posesiv. Frosine (Muriel Mayette) intermediază relaţii amoroase pentru bani. E un animal de pradă, aşa cum arată şi rochia de tigroaică. Instinctele ei sunt la fel de primare şi ucigaşe ca umbra lui Harpagon, care sapă să-şi ascundă comoara, săpându-şi mormântul! Conversaţia dintre Frosine şi Harpagon e un delicios "dialog al peţitorilor". Nimeni nu face ca Frosine elogiul bătrâneţii, jucându-se cu fricile lui Harpagon, cu groaza lui de a deveni indezirabil. Ca-n Cehov: Serebreakov cu picioarele-n lighean cocoloşit de Elena Andreevna, Vania cu trandafirii lui tomnatici, Sonia destinată s-ajungă fată bătrână; dacă la Sankt Petersburg Andrei Şerban aducea o ironie melancolică, aici introduce un umor tăios, tensionat. Harpagon îşi demonstrează virilitatea făcând paşi de paiaţă. Nu e el însuşi, fiindcă avariţia îl goleşte de substanţă, până devine un "om-absenţă". În dragoste, ca şi la masă, vrea "carne bună cu bani puţini". "Frugalitatea" e şi ea un simptom al modernităţii. Nu o raţiune economică, ci precaritatea unui fel de a fi, mai ales de a simţi. Trăim frugal. Superficial. Cel care spune adevărul e bătut, pe motiv că nu ştie cum s-o spună. În Livada lui Peter Brook, Liubov îi reproşează lui Petia că nu ştie să-i spună adevărul cum trebuie. Şi aici, francheţea îl costă pe Maître Jacques. Mariane (Céline Samie) e ca Marilyn Monroe, are acelaşi aer de vedetă hollywoodiană ca Elena Andreevna. Şi ea e o marionetă, manevrată de sforile relaţiilor sociale. Dar şi de dorinţa pentru bani, semănând foarte bine cu Harpagon! Deşi o dezgustă cu apariţia lui de bătrân lasciv, e pregătită să-l suporte cu stoicismul unei femei uşoare, căreia îi şi imită atitudinea. Dialogul dintre Harpagon şi Cléante, în care tatăl şi fiul şi-o dispută pe Mariane, încercând în acelaşi timp o imposibilă reconciliere, devine culmea duplicităţii, a neputinţei, a prea-târziului. Concurenţa lor acerbă e instinctuală, violentă. O luptă între "raporturi de putere", aşa cum sunt, de fapt, dialogurile tuturor. "Iertarea" e tot un joc, cel mai versat, înveninat. Cléante îl vede căzut la pământ pe Harpagon şi jubilează crezând că poate a murit. Dar euforia libertăţii nu durează. Molière ne vorbeşte cu profundă fineţe psihologică despre imposibilitatea iertării; o neputinţă modernă, exprimată teatral cu intensitate într-o scenă bufă şi tragică, cu stridenţă expresionistă în ton şi mimică, cu un ritm diabolic în care argumentele o iau de la capăt, ca un carusel; o cursă nebună, în care cei doi se atrag permanent în cursă, care se încheie cu pecetea "autorităţii" paterne: "Te dezmoştenesc!", "îţi dăruiesc blestemul meu!" Ce generozitate înveninată! Când Harpagon coboară în groapă după casetă, parcă-l înghite pământul, ca-n Zilele frumoase ale lui Beckett! Rămâne absolut singur în delirul final, doar cu "ochii" şi "mâinile", martori invazivi ai ego-ului în agonie. În Avarul, toţi trăiesc într-un "iad vesel". Fiindcă în lumea Avarului nu există legături. "Zgârcitul" e un lup singuratic care nu investeşte în nici o relaţie. Avarul e iremediabil singur într-o lume alienată. Unica lui legătură e cu banii; nu una firească, de consum, ci bolnăvicioasă, redusă la plăcerea solitară, morbidă, a acumulării. Potenţialele legături iau forma "contractelor"! Toţi sunt singuri, ascund şi urzesc ceva, fiecare e izolat în spatele propriului paravan, fiecare are o uşă prin care încearcă să evadeze sau pe care i-o trânteşte în nas celui care vrea să se apropie. Aşadar, decorul geometric reflectă întocmai o lume rece, a relaţiilor rigide, frânte. Élise are o doză de răceală, vrea să se asigure că "relaţia" cu Valère va fi "corectă". Cléante îşi explică ura spunând că "avariţia tatălui îi justifică dorinţa de a-l vedea mort". La fel şi Mariane, care întreabă cu naivitate cinică: "Oare moartea e la curent cu planurile pe care ni le facem?"

La final, în avanscenă, "o mână" îi aruncă lui Harpagon râvnita casetă; personajul începe să-i înghită conţinutul, lacom, bănuţ cu bănuţ, amintindu-mi de scena infernului de la San Gimignano în care demonii îl fac pe avar să bea aur topit. Sunt înrudite şi interesante aceste finaluri din teatrul şi opera lui Andrei Şerban, prin care regizorul lasă personajul singur cu destinul lui: Neguţătorul cu balanţa, Don Giovanni cu victima, Avarul cu banii. Spectacolul primeşte astfel o sentenţiozitate modernă, o demnitate tragică dincolo de ironia jocului şi "teroarea comică". Ne ascundem de ochi intruzivi, ca de Big Brother, şi ascundem noi înşine ceva; priviri fixe, dar opace, insomniace; un labirint de duplicităţi, măşti, trape şi capcane. Suntem, ca în teatrul grec, dominaţi de destin, devoraţi de pasiunile noastre - dacă nu la mila zeilor, cel puţin la bunul plac al demonilor interiori. Avarul, despre care Andrei Şerban spunea că e "piesa cea mai sumbră, mai lipsită de speranţă" a lui Molière, ne dă de gândit şi astăzi!