Cartea cu tați - Copiii sunt OK (adulții, nu)

 

Andrei Dósa / Robert Șerban / Radu Pavel Gheo / Igor Mocanu / Bogdan Alexandru Stănescu / Mihai Duțescu / Florin Hălălău / Doris Mironescu / Dan Coman / Florin Dumitrescu / Vasile Ernu / Andrei Gamarț / Robert Bălan, coordonatorul volumului
Cartea cu tați
Editura Trei, 2021
 

Citiți introducerea acestei cărți.

*****
 
Intro

Mihai Duțescu (n. 1979, Alexandria) a debutat în 2010 cu volumul de poezie și toată bucuria acelor ani triști (Ed. Cartea Românească), volum recompensat cu mai multe premii și nominalizări, printre care Premiul Mihai Eminescu - Opera Prima.

În 2014 revine cu o nouă colecție de poezii, franceza un avantaj (Ed. Pandora M), alături de romanul Uranus Park (Ed. Polirom), distins cu premiul "Tânărul Prozator al Anului 2014", în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, ediția a V-a. Anul acesta a publicat la editura Trei romanul Bureți de fag.

Este prezent cu proză, poezie, articole, interviuri etc. în mai multe publicații și antologii, iar textele sale au fost traduse în engleză, franceză, suedeză, germană și cehă.

Copiii sunt OK (adulții, nu)

În ziua în care am aflat ca voi fi tată tocmai primisem - a nu știu câta oară - un mail de la Vicenția cu oferte de la agenții de turism pentru concedii exotice, departe de casă, scumpe și iresponsabile. Chestii pe care oamenii cu copii din țara noastră le fac în general puțin spre deloc, dar pe care cei din middle class și fără copii, inclusiv aspiranții, cum eram și noi, le mai fac. Ceva de genul "Ori la bal, ori la spital..." - "Dacă oricum n-avem alte bucurii..." - "Dacă copii deocamdată n-avem, măcar să ne distrăm...", cu varianta "Să ne distrăm acuma, până vin copiii, că dup-aia nu se mai știe..."

Dincolo de faptul că Vicenția n-a abandonat nici acum ideea de-a merge într-un sejur dintr-acela dement, în timp ce mie realmente mi se rupe de astfel de atracții (complet lipsite de conținut, presupun), dincolo de faptul că până la urmă probabil o să mergem odată și-odată - fiindcă așa e în familiile moderne middle class, cântă și găina, nu doar cocoșul - în acea toamnă din 2013 am fost nevoiți să punem totul în stand by pe termen nelimitat. Au rămas linkurile alea semi-isterice, neconsumate, din cele câteva e-mailuri pe care Vicenția le schimbase cu agențiile de turism; într-o seară, când intrase la duș, am auzit-o țipând - strigându-mă, să vin repede... Am intrat peste ea și, tremurând, mi-a arătat chestia aia ca un termometru, pe care o vedeam prima oară, cu o liniuță roz destul de evidentă, alături de încă o liniuță roz de-abia vizibilă. M-am prins ce e, însă cum amândoi eram praf după mai bine de doi ani de încercări nereușite, am fost destul de neîncrezători pe moment. Adică, de ce nu apar clar două liniuțe egale ca intensitate - o fi o sarcină cu probleme? Nu s-o fi prins ca lumea...? Am căutat prospectul drăcoveniei ăleia și m-am mai calmat: scria că indiferent cât e de palidă a doua liniuță, dacă există, e sigură treaba... Dar auzisem totuși atâtea povești cu sarcini pierdute, încât gândurile astea au început să se amestece de-a valma cu celelalte, cu euforia și restul.

Ce-ar fi de zis? Se prinsese exact când ne păsase mai puțin, exact când aproape ne resemnaserăm și nu mai socoteam nici zile, nici nimic. După teste de toate felurile, controale și acatiste și cam tot ce fac oamenii ca noi (zona middle class, subzona penibilă), după o scurtă vacanță la Viena, neașteptat de frumoasă (față de cât mă plictisise pe mine Viena în trecut), fiind probabil mai relaxați și mai cu har decât până atunci, iată că bebelușul era pe drum.

Cum să-l cheme? Din nou dezbateri și agitație, căci am trecut prin fel de fel de variante - dacă să aibă două nume sau îi punem doar unul, dacă e băiat sau fată - și ce aiurea totuși că durează atâta până afli ce e - dacă să-i punem nume internaționale sau românești - dacă sunt românești, să fie ușor arhaice, cum se poartă la noi în zona middle class, subzona penibilă - să-i punem Zian dacă e băiat (numele de mirean al părintelui Arsenie Boca, cum aveam să aflăm ulterior că i-a pus Gabi Firea ăluia mic al ei) și să-și serbeze de Sânziene? - sau îi punem ceva generic, Ema, Eric, să meargă oriunde? - dar dacă după aia se supără că n-are nume de sfânt și toți copiii din clasă au? Toate astea s-au mai limpezit după ce am făcut niște teste statistice (dublu test sau triplu test, nu mai țin minte - oricum, bani dați degeaba) care indicau că are risc mare de sindrom Down și ne-au determinat să facem un test genetic non-invaziv (testul Panorama - recomand!) foarte scump la vremea aceea, dar care ne-a liniștit relativ rapid și, tot așa, relativ rapid ne-a informat că urmează să avem o fetiță. Am scăpat de Zian și am dezbătut așadar numele fetiței, trecând iarăși prin toate variantele posibile. Am ajuns pe final de sarcină să tragem la sorți: din 5 bilete, la 4 a ieșit Ioana.

Cam așa e cu primul copil.

Când s-a născut Ioana, credeam și eu, și soția mea că gata, rupem, nu există părinți mai motivați și mai pregătiți decât noi. Făcuserăm absolut toate analizele, toate controalele, toate morfologiile, la cei mai buni medici, Vicenția mânca numai bio, dormea de la 22, n-a mai pus o picătură de alcool pe limbă, nu mai mânca fast-food, executam plimbări în parc în ritmul indicat de medic, cu durata indicată de medic. Am fost și la câteva cursuri de puericultură, unde o doamnă foarte experimentată ne-a povestit cum stă treaba cu bebelușii, ne-a exemplificat cum să manevrăm bebelușul ajutându-se de o păpușă - era totul foarte simplu și clar! Ah, și să nu uit, bineînțeles că Vicenția și-a dorit să nască natural și să alăpteze copilul la sân cât mai mult, după cum recomandă atât medicii, cât și puzderia de bloggerițe-mame-eroine de peste tot.

Eu începusem deja să mă interesez de cele mai bune grădinițe și școli private din București, punând în balanță beneficiile pedagogiei clasice, în raport cu ale celorlalte - Waldorf, Montessori etc. Să fie Montessori, dar și cu mâncare bio... Da, dar e una singură așa și e prin sectorul 3, departe de noi. Sau căutăm una clasică, dar de top. Sunt unele cu predare direct în germană. Sau engleză? Nu engleză, că engleza oricum o-nvață, lasă, să știe germana... Vezi că e una Waldorf așa și împușcă practic doi iepuri, e și pe creativitate și învață și limba... Sau facem o extravaganță și-o dăm la colțul străzii, la stat, cu copiii din cartier, să se obișnuiască cu lume de tot felul? Sigur, la colțul străzii... numai tu puteai veni cu idei de-astea... nu dau eu fata cu toți ăștia, să-ți fie clar...

Ioana s-a născut pe 7 octombrie, de ziua lui Putin, exact la data estimată de ecografie, nicio zi înainte, nicio zi după. Ne învățase medicul cum să numărăm contracțiile și când anume să pornim spre spital - și să-l sunăm, ca să vină. Am mers la un spital de stat - parțial din zgârcenie, parțial din neîncredere față de astea private.

Travaliul a durat 15 ore, timp în care eu am frecat menta prin curtea spitalului mutându-mă de pe o bancă pe alta; am mai mers să mănânc la o cârciumă peste drum, am mai pierdut vremea printr-o librărie, am semnat apoi niște dispoziții de șantier sosite prin curier la spital - stând tot timpul cu Vicenția pe SMS-uri, îngrijorat când trecea jumătate de oră și nu-mi răspundea, euforic când îmi scria mi-au făcut anestezie... nu mai simt nimic, cred că nasc - doar că treceau orele, trecuse și anestezia și nu năștea. A născut efectiv pe viu, în chinuri, am auzit-o, mă lăsaseră moașele să mă strecor undeva pe un hol din apropierea sălii. Eram cu mama și cu mama ei, toți trei încercând să descifrăm urletele Vicenției din noianul de urlete. Când mi-am dat seama că ea e, că urlă mai rău decât oricând până atunci, gata, am așteptat să aud și copilul - peste câteva minute am auzit-o pe Ioana plângând cât o țineau plămânii, nervoasă de mică, spre deosebire de alți nou-născuți pe care-i mai auzisem cât am stat pe-acolo și care mi se păruseră mult mai calmi. Mi-a arătat-o doctorița neonatolog, o doamnă unguroaică trecută de 60 de ani - am oftat când am văzut-o, mă topeam pe picioare privind-o cum încă plângea - și doctorița mi-a zis: "Greu, tati, greu cu nașterile astea, greu, nu?" - timp în care Vicenția primise deja o altă anestezie și era cusută, fiindcă și la nașterile naturale e deseori nevoie de așa ceva.

Dacă tot am ajuns în acest punct, înainte de a vorbi despre copil și despre haosul care-a urmat în ce ne privește, aș vrea să fac o mențiune scurtă, mai mult pentru fetele care citesc acum: nu e o întâmplare că majoritatea femeilor, dacă au de ales, aleg cezariana. Dincolo de durerile nașterii naturale propriu-zise, e greu de descris chinul de după, care în cazul soției mele a durat vreo lună de zile - perioadă esențială pentru îngrijirea copilului, pentru prezența lucidă, neafectată de dureri, alături de copil etc. Nu pot să ofer mai multe detalii, dar în ce mă privește am ajutat-o inclusiv la cele mai elementare lucruri, pentru că în prima săptămână nu reușea nici să se aplece, de durere. Prin comparație, cezariana / cezarienele de după au fost infinit mai ușor de suportat - spune ea și spun și eu, din afară.

Ups, am sărit fără să vreau la ceva esențial: după Ioana, au urmat alți doi copii, Ilinca și Iustin. Ajung imediat și la ei.

Cu Ioana a fost haos, cum spuneam. Adevărul e că nu știam nimic despre copii, iar faptul că amândurora ne plăceau copiii sau că ne doriserăm copii a fost egal cu zero. Nu că n-am iubit-o din prima secundă, însă ni se părea extrem, extrem de greu s-o îngrijim, deși am avut și un ajutor permanent în prima lună - pe mama mea. Ioana, în primul rând, nu voia să sugă la sân, se îneca, se învinețea, voma deseori și ne era teamă că moare asfixiată sau înecată cu vomă, nu deschidea bine gura, părea că-i e lene, dar ulterior am văzut că așa e ea; și acum, la șase ani, face la fel, de-abia deschide gura dacă trebuie să-i dai, spre exemplu, un medicament. În fine, îi provoca răni groaznice tinerei și frumoasei mele soții, cu sângerări și tot tacâmul și-am plătit în câteva rânduri consultant în alăptare, am dat bani pe pompe de sân și pe fel de fel de geluri și creme, ca să-i dea totuși lapte de mamă - ceea ce a și reușit pentru vreo trei luni, timp în care a primit întotdeauna și completare cu lapte praf. După cele trei luni a întrerupt alăptarea și-a înțărcat-o de voie, de nevoie, după ce a făcut mastită la ambii sâni. Pentru cine nu știe, înainte de a căuta în dicționar: sânii se umflă și se întăresc dureros, iar canalele prin care iese laptele se blochează, laptele acela care nu este eliminat provocând o infecție. Nu pot descrie cum anume a scăpat soția mea de mastită; spun doar că eu am fost cel care a contribuit decisiv la vindecare - dacă vreți mai multe picanterii, căutați pe net, sunt numeroase mărturii ale altor bărbați care de fapt mi-au dat și mie ideea.

După ce a fost înțărcată, Ioana a fost mai veselă, mai jucăușă, a dormit mult mai bine, toată noaptea fără întrerupere, fiind hrănită cu lapte praf în doza corectă (când suge la sân nu știi, evident, niciodată cât a supt) și la ore fixe, după manual. Cam din a patra lună a ei a fost cu adevărat o ușurare și pentru noi, după calvarul de până atunci. Doar că această bruscă detensionare a venit la pachet cu altceva: odată întreruptă lactația, iar noi mult mai relaxați, am tulit-o pentru câteva zile la Londra - de unde, cum se zice, ne-am întors trei. Unde până atunci ne uitase Sfântul, acum nu ne mai opream, vorba maică-mii.

Ilinca s-a născut (prin cezariană, parfum) când Ioana avea un an și patru luni. Era iarnă, zăpada cât casa, 4 februarie 2015, mi-o amintesc dormind (la spitalul la care s-a născut nu m-au lăsat s-o văd imediat după naștere), apoi când s-a trezit am văzut că era extrem de frumoasă, cu ochii albaștri, albaștri - dar nu albaștri cum au toți bebelușii la început, ci albaștri perfecți - și mare cam cât un copil de o lună. O să fie manechin, ne-a zis doctorița, o să vedeți... Când am adus-o acasă ne-am dat seama că aveam doi bebeluși, fiecare cu mărimea sa de pampers, cu programul său și cu formula sa de lapte praf (fiindcă Ilinca a mai băut întotdeauna și lapte praf, deși a supt la sân bine mersi până pe la doi ani, fără dureri și probleme - ca dovadă că nu Vicenția avea ceva...).Când mergeam la supermarket și ajungeam cu baxurile de pampers la casă, cu cutiile de lapte praf și-așa mai departe era circ, era imposibil să nu zică cineva ceva - de obicei, indiferent de remarca celorlalți, răspundeam "Ne-a plăcut sexul, ce să facem...".

De-abia cu amândouă bebelușele ne-a fost greu, mai greu decât ne fusese cu Ioana singură - când crezuserăm că mai greu de-atât nu se poate. Ne-am dat seama că tot ce știam de la ea nu se aplica aproape deloc la Ilinca, fiindcă - așa cum citisem, dar ne gândeam că e mai degrabă un mit - fiecare copil e total diferit, oricât ar fi de mic.Ele două au fost și sunt atât de diferite, încât singurul lucru care se putea aplica de la una la alta a fost modul de împachetare a pamperșilor. În rest, nimic: Ilinca a dormit din prima zi în pat cu noi (făcea scandal monstruos altminteri) - Ioana, dimpotrivă, doar în patul ei. Ilinca practic sugea la sân încontinuu, fără program, "la cerere", cum se zice - despre Ioana am povestit deja. Și mai am foarte multe alte exemple, de la chestii fizice, până la trăsături de caracter.

Când am aflat că mai vine un copil, al treilea, a fost efectiv un șoc. Avuseserăm la un moment dat o discuție de câteva zeci de secunde despre posibilitatea de-a mai avea un copil, să fie trei, cum își dorea Vicenția (iar eu îi zisesem că n-am nimic împotrivă, deși mi-e foarte bine și-așa...), dar cam atât. Eu eram prin bucătărie, Vicenția venea ca de obicei de la duș și-n timp ce cobora scara mi-a făcut un semn cu mâna, de sus: îmi arăta prostia aia de termometru alb, cu liniuțe... Ce e cu ăla...? Băi, deci nu cred... - nu mai știu cum a decurs discuția, atât cât o fi fost, dar îmi amintesc în schimb că am tăcut amândoi vreo două ore - mai ziceam așa, câte un cuvânt sau o propoziție scurtă, mai râdeam scurt, nervos, după care iar ne cădea fața. După ce a trecut perioada aceea de acomodare, vreo câteva zile bune, ne-am înseninat. De altfel, avându-le pe fete mici, inclusiv după nașterea lui Iustin, n-am avut timp și nici disponibilitate mentală pentru chestii prea complexe. La Iustin nu a existat practic o depresie post-partum, ca la fete (mai ales la prima) și lucrurile în general au fost mult mai la futu-i mă-sa, cum s-ar zice, iar el a crescut mai mult sau mai puțin ca o buruiană - deși a fost deopotrivă îngrijit, iubit, ținut în palme și răsfățat. Faptul că e băiat a contat și în același timp n-a contat: eu de când mă știu mi-am dorit să am o fetiță, dacă era să am copii (mă rog, una, dar poate nu trei - deși așa cum le iubesc nediferențiat pe cele două, aș fi iubit-o cu siguranță și pe a treia).Însă pentru echilibrul tuturor, inclusiv echilibrul psihologic al rudelor apropiate, cred că e mai bine că a apărut și-un băiat.

Ce-ar fi de zis despre el, ceva ce n-am zis deja când am povestit despre fete? Aș spune că se vede o diferență clară față de surorile lui: el pur și simplu rompe le palle, cum zic italienii - adică ne scoate peri albi - distruge, aleargă, sare, se bate, mușcă, are de zece ori mai multă putere fizică și nervișori și energie, comparativ cu ele la vârsta lui, plus dexteritate, interes instinctual pentru reparat, stricat, înșurubat, deșurubat etc. Știu că mă bălăcesc deja în locuri comune, dar chiar așa e, în cazul nostru.

Imediat după ce am făcut copii, lovindu-mă cu capul de grindă, i-am sfătuit rapid pe toți din jurul meu care n-aveau copii să nu facă - decât dacă sunt cu adevărat dispuși să-și depășească dulcea inerție în care zac, să iasă dureros și ireversibil din zona de confort și să-și depășească limitele mai mult decât oricând până atunci. Dacă nu sunt dispuși, mai bine să nu facă. Exageram crunt, desigur, dar era mai mult o reacție pe care o consideram necesară la toată hipioțeala și ipocrizia din jurul acestui subiect, cu familii minunate și copilul care crește fericit într-un marsupiu hand made, în timp ce tu iei parte la un atelier creativ, cu căștile pe urechi.

De când suntem părinți, am avut destule certuri cu Vicenția, mai ales în perioadele în care copiii erau foarte mici (iar noi prea nervoși și neștiutori), însă per total relația mea cu ea s-a transformat de la zi la zi și e din ce în ce mai bună, e ca un fruct perfect copt, ajuns azi la deplină maturitate.Ca într-o poezie a lui Sociu, nu cred că mai există ceva nespus între noi, am trecut de la Nord la Sud și de la Est la Vest, avem sute de nopți nedormite în tandem și alte sute de nopți nedormite cu rândul, câte-o oră jumate tu, după care o oră jumate eu; avem peste zece mii de pamperși schimbați fiecare, mii de băițe făcute copiilor, mii de biberoane sterilizate; piureuri, supițe, tocănițe cu legumele tăiate mărunt, mărunt - la fel, sute - litri de Vigantol dați picătură cu picătură, litri de Nurofen, Panadol și Ospamox, mii, zeci de mii de lei dați pe medici, homeopate, uleiuri esențiale, aparate de aerosoli - ca să nu mai socotim sarcinile și nașterile pentru fiecare, hainele, încălțările, jucăriile, cărțile, cărucioarele, pătuțurile, scoicile și scaunele auto - și alte și alte minuni.

Pe final, ca să nu uit: vrând, nevrând, fiindcă sunt trei și nu vrem discriminare (și nici să dăm 7-8.000 de lei lunar taxe de școlarizare, 12-15 ani de-acum înainte, parcă nu sună OK), merg toți trei la grădinița de stat, după ce am trecut și pe la privat, respectiv la școala de stat - nu chiar cea de la colțul străzii, ci următoarea - atât cât să facem maxim un sfert de oră pe jos până acolo și să fie pe cât posibil o școală bună, adecvată aspirațiilor unei familii middle class ca a noastră.

Patima și moartea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos

 

Vasile Aaron
Patima și moartea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos
Editura Vremea, 2021
 

Citiți introducerea acestei cărți.

*****
Fragment
 
 Patima și moartea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos

în Marele Principat al Ardealului jurat procurator,
în versuri alcătuită, din nou de același îndreptată
și acum a doua oară, cu a mai multora cheltuieli, tipărită.

(Sibiu, în Tipografia lui Ioan Bart, 1808)

Păcătoasă fire, stai și socotește

Necuprinsa taină care se gătește;

Cel ce a făcut cerul și pământul

Și oricâte sunt, numai cu cuvântul,

Merge să primească moartea grea pe cruce

Voind ca pe tine din foc să te-apuce

Și să te ridice sus, la fericire,

De unde căzuseși cândva, cu cumplire^[i].

Către cititor

Câțiva iubitori de folosul neamului și procopsirea^[ii] limbii românești, în mai multe rânduri povestindu-mi, precum cartea prin mine în verșuri alcătuită cu titul: Patima și Moartea Domnului nostru Isus Hristos, typărită în anii trecuți, așa de tare s-ar fi trecut și vândut, mai vârtos în Țara Românească și în Moldova, cât mai nu s-ar mai afla de vândut, batăr că în Bănat, în Țara Ungurească, în Maramurăș, ba încă și în Ardeal nice numele pe multe locuri încă până acum îi iaste cunoscut; iară de altă parte, pe unde s-au tâmplat de să află câte un exemplariu, nu numai afară în deosebite locuri, ci și în biserică, dumineca și în sărbători, mai ales în postul Paștilor, cu foarte mare a norodului credincios plăcere și mângâiere s-ar ceti, pretinește m-au poftit, ca fiind că dânșii ar vrea această carte cu ale sale cheltuele din nou a o typări, să nu-mi prejet, precum o am alcătuit-o dintru început, așa a o și îndrepta și cu tot deadinsul a priveghea ca, în cât va fi cu putință, fără greșele să iasă afară din typariu, sârguindu-mă și într-aceea, cu cât stările împrejur și alcătuirea verșurilor ar îngădui, toate cuvintele cele străine care, ca neghina în grâul cel curat, să văd multe a fi în limba românească vârâte, să le las afară și să întrăbuințez în locul lor altele adevărate românești.

Vrednicei de toată lauda râvnă a acestora voitori de bine vrând a face destul, ceasurile cele puțintele care îmi prisosea de la alte ale mele trebi n-am lipsit cu atâta mai tare a le jirtfi spre scopul mai sus numit, cu cât, de cumva (precum în verșuri foarte lesne să întâmplă) ar fi eșit pomenita carte cu zmintele și greșită, mulți doară s-ar fi aflat carii pre mine m-ar fi vinovățit, că n-aș fi bine procopsit în măestria poeticească. Și așa iată, iubite cetitoriu, că cu ajutoriul lui Dumnezeu s-au și tipărit de nou această carte, cu 11 icoane împodobită^[iii].

A adăuga sau a cuvânta ceva despre frumseța și alcătuirea cea cu temeiu a verșurilor mi-ar fi cu totul rușine, fiindcă fieștecare lucru pe sine însuși pentru săvârșirile sale să laudă. Iară aceasta, cu îndrăzneală pociu zice: că de vom socoti materia cărții aceștia, ca aceasta încă n-au eșit afară până acum în limba românească din fabrica măestriei poeticești. Că cuprinde în sine moartea lui Isus Hristos, Fiiului omenesc, cela ce iaste Fiiu lui Dumnezeu, taina întrupării, lucrul răscumpărării neamului omenesc, lucrul cel mare și necuprins al înțelepciunii cei dumnezeești, lucrul spre care toată facerea de la început atârna, care toate jirtfele și umbrele Legii cei vechi îl însemna, toți prorocii îl prorocea, lucrul în care toată scriptura să razimă, lucrul care e temeiul și capul credinței noastre.

Nu vei găsi într-însa, iubite cetitoriule, ceva din povești prostatice adăogat: toate câte s-au scris sunt culesă din Sfânta Scriptură și din istorii sfinte; poate, drept aceea, tot creștinul să o cetească și să cerce într-însa hrană sufletească.

Una am pe voitoriul de bine cetitoriu a-l înștiința: în multe locuri într-această carte în loc de "în" stă "'n" p.p^[iv] O, Cerescule 'npărate în loc de O, Cerescule înpărate! Așijderea de multe ori silaba cea mai de pe urmă a cuvântului s-au lăsat afară, punându-se în locul ei semnul 'p.p. pentr'aceia, o, Părinte în loc de pentru aceia ș.cel [elalte]. Însă aceasta nu trebuie să socotească cineva greșeală sau sminteală, că firea poeziei poftește și aduce cu sine, ca în toate limbile, asemenea sorbiri de silabe și schimbări în verșuri să se facă.

(Sibii, 25 Martie 1808,
Vasilie Aaron, jurat procurator)

***

Isus înălțat pe munte
Se roagă cu lacrimi crunte^[v]
Cerescului său Părinte
Să ieie spre El aminte.

Capitolul 1
Isus se suie pe Muntele Măslinilor^[vi]. Îngerul vestește în limb^[vii] venirea Lui. Isus doarme. În vale, îngerul Îi ține umbră.

Tu, Cerescule Părinte,
Care toate iei aminte.
Cela ce, cu sfânta mână,
M-ai făcut om din țărână
Și mi-ai dat duh de viață,
Dându-mă lumii în brață;
Mai apoi, pentru că foarte
Greșise omul de moarte,
Ai dat pe Fiul Tău morții,
După rânduiala sorții
Care au dat loc răbdării
Pe Crucea răscumpărării,
Trimite-mi Sfântul Duh mie,
Să-mi reverse dar, a scrie
A Domnului Hristos soarte,
Patimă, Cruce și Moarte.
O, Maică, Maică curată
Demult la cer înălțată,
Care L-ai purtat în brață
Și la toate-ai fost de față
Câte de Isus răbdate
Și de Tine lăcrimate!
Oh, ceată, ceată cerească!
Obște sfântă îngerească,
Ajutați-mi deodată^[viii]
Să cânt cântare curată:
câte date îmi sunt mie
Desăvârșit să pot scrie.
Și așa, făcându-mi cruce,
Așa voi a o aduce^[ix].
* * *
Ierusalim, minunată
Cetate în lumea toată
Mult era împodobită,
Cu multe lucruri vestită.
Iar o biserică mare
Era-n-trânsa, decât care
Nici că s-a mai auzit,
Nici că s-a mai pomenit
Să fi fost vreodată
Mai mare, mai minunată.
De cetate nu departe,
Era un deal înalt foarte,
În care Izbăvitorul,
Al lumii Mântuitorul
Multă vreme petrecuse,
De multe ori aici fuse.
Ba și singur se ducea
Și nopți întregi petrecea
Făcând multă rugăciune,
Precum Scriptura ne spune.
Acum, când vremea sosi,
Vremea de a pătimi,
Ca lumea să izbăvească
Din robia vrăjmășească,
Gândind multe-ntr-al Său gând,
Numai pe Ioan luând,
Către seară s-au suit
În muntele pomenit.
Ioan rămâne mai jos.
Isus, în vârf nodoros^[x],
În vârf nodoros de munte,
Se roagă cu lacrimi crunte^[xi].
Lucru negrăit de limbă!
Fața în foc și o schimbă,
Și tot în foc se preface;
Ioan, din jos, mai mort zace^[xii].
Ceata heruvimicească,
Ceata albă, îngerească
Se apropie și cântă
Cântare frumoasă, sfântă.
Îi slujesc toți cu tărie,
Îi slujesc cu bucurie,
Serafimii Îl măresc,
Arhanghelii Îl slăvesc,
Cad la pământ, I se-nchină
Cu o glăsuire lină,
De a cărora subțire
Și frumoasă glăsuire
Ioan cade la pământ
Neputând grăi cuvânt.
Glasul serafimicesc,
Glasul arhanghelicesc
Prin pământ în jos pătrunde
Pân-la limb^[xiii], la locul unde
Toți direpții din vecie
Așteptau cu osârdie^[xiv],
Ca unii cu gând duios,
În statul cel lăcrămos^[xv]
Prin a lui Hristos venire,
A sa de-acolo ieșire.
Simt cu multă desfătare
A pământului mișcare,
Simt cu mare bucurie
Izbăvirea ce-o să fie,
Văd semne de mântuire
Din locul de osândire.
Peste vreme puțintică
Isus mâinile-și ridică,
Așa se roagă fierbinte,
La al Său Ceresc Părinte:
"Părinte Atotputernic,
Rogu-Mă, ca un nemernic.
Iată că vremea sosește,
Pe mine mă proslăvește,
Vine ziua păciuită^[xvi],
De cei drepți de mult dorită.
Făcuși din nimic pământul,
Toate, numai cu cuvântul.
Soarele, înalta lună,
Și câte sunt dimpreună
Făcutu-le-am amândoi,
Ci, mai mari sunt înapoi.
Adam, cât păcătui
Și din grație ieși
Și din rai dându-l afară
Ți se făcu milă iară
Și-Mi ziseși: Iubite Fiu,
Iată Eu ce socotiu^[xvii]!
Adam, a noastră zidire,
Veni la grea osândire.
Cu el dimpreună, toți
Ai săi viitori nepoți
Căzură cădere grea.
O, neascultare rea!
Milă Mi-e de-a Mea zidire
S-o las în veci la pierire!
Vino, Fiule iubite!
Vino, Fiule dorite!
Vino, s-o mântuim iară,
S-o scoatem din munc^[xviii]-afară.
La aceste dulci cuvinte,
Bucuros am fost, Părinte,
A lua chip omenesc,
A lua trup pământesc,
M-am legat a face toate,
Ca din iad s-o putem scoate.
M-am legat, cum că și moarte
Voi suferi, tristă foarte,
Moarte tristă, de ocară,
Ca s-o scot din chin afară.
Iată, pusa^[xix] vreme vine,
Precum Tu însuți știi bine.
Treizeci de ani au trecut
De când sunt Eu om născut.
Umblat-am din sat în sat,
Pe norod l-am învățat
Și din cetate-n cetate,
Învățând proastele gloate
Calea cea spre pocăință,
Calea la buna credință.
În biserică^[xx] și-afară
Răbdat-am chin și ocară
Și, în loc de mulțumire,
De multe ori izgonire
Și blestemuri am luat
De la neamul blestemat.
Răbda-voi bucuros foarte
Și trista pe cruce moarte.
O, place-mi că m-am născut!
Place-mi că om m-am făcut!
În scurt timp vor ieși toți,
Bunii lui Adam nepoți,
Din întuneric afară
Și din para cea amară
Și, din lanțuri izbăviți,
Laolaltă însoțiți,
Vor cânta Ție mărire,
Și laudă peste fire.
Iuda Iscarioteanul,
Vânzătorul și vicleanul,
Acuma văd că se gată
Să-și isprăvească odată
Gândul, ce demult îl are,
Spre a Mea, în bani, vânzare.
Deci Tu, o, drepte Părinte,
Ia la al Meu chin aminte!
Fii aspru răsplătitor,
Fii dirept judecător,
Fie-ți milă de noroade,
Ce demult rabdă dosade^[xxi].
Dă-le dar să se căiască
Și Legea să o primească
Și a Mea tristă ieșire^[xxii]
Să aibă bună rodire!"
* * *
Acestea Hristos grăi.
În cer sunet se porni,
Sunet serafimicesc,
Cântec arhanghelicesc:
"Bucură-te și săltează,
Sioane, că mare rază
Peste tine strălucește!
Un luceafăr se ivește,
Care va lumina toate,
Noroade, neamuri și gloate.
Ah! Lasă, Sioane, somnul!
Și mărește drept pe Domnul!
Fă laudă, mulțumită
Mărirei nemărginită;
Mărirea cea peste fire
Lăudați-o în Psaltire.
Laudă, acum, Sioane,
Pe Stăpânul, în organe!
Să cânte toți pe pământ
Dumnezeiescul cuvânt.
Voi, mări, ape, lăudați!
Voi munți, binecuvântați!
Saltă, păcătoasă fire,
Văzând a ta izbăvire,
Că, iată, Hristos se duce
Să se înalțe pe cruce
Și să moară pentru tine,
Ca să-ți dea veșnicul bine!"
Întru acest chip se cântă
În ceruri cântare sfântă.
Gavriil, arhanghel mare,
Jos din scaunul său sare
Degrabă și iute zboară,
Zburând, la limb se pogoară.
Îngerul cel minunat,
Dacă în limb a intrat,
Toate se iluminară
De a strălucirii pară.
Iată, vechiul nost' părinte,
Adam, lăcrimând fierbinte,
Plângând, la înger grăiește
Dacă la dânsul sosește.
Întâi cade la pământ,
Neputând grăi cuvânt,
Mai târziu, în sus se scoală,
Uns de lacrimi și de smoală,
Deși plânsu-l nădușește,
Către arhanghel grăiește:
"O, arhanghel minunat,
Acum de mult așteptat!
Ce lucru poate să fie,
Îngerul în limb să vie?
Rogu-mă ție fierbinte,
Spune-mi, arhanghele sfinte!
Doar ne-aduci vreo veste bună,
Tuturora dimpreună?
Semne bune am simțit
Când pământul s-a clătit^[xxiii].
Un sunet foarte frumos,
Un glas vesel, mângăios
Pătrunse până la noi,
La locul cel cu nevoi.
Ci noi tot am vrea mai bine
A ști însuși de la tine
Ce-i acest cutremur mare
Și glas minunat^[xxiv], de care
Limbul tot se îngrozi
Atunci când îl auzi?
Oh, spune-ne bună veste!
Spune-ne lucrul cum este,
Spune-ne, înger cumplite,
Spune-ne, înger dorite!
Demultu-i de când dorim
De aicea să ieșim;
De mult acum așteptăm
Dintr-acest loc să scăpăm,
De mult suntem tot în pază,
Așteptând dorita rază,
Care să ne lumineze,
Roua să ne râureze.
Ah, inima chiar îmi spune
Despre lucrurile bune
Ce se lucră^[xxv] pe pământ
De milostivul Cuvânt.
Inima tare îmi saltă
Cu bucurie înaltă.
O, de Te-aș putea vedea,
Hristoase, nădejdea mea,
În trup prost și omenesc,
După chipul pământesc,
Prin care voiești pe noi
A ne scoate din nevoi.
O, arhanghel luminat,
Spune-mi tu, mai apriat^[xxvi],
Arată-mi iubita formă,
Arată-mi dorita normă
După care s-a născut
Acel fără de-nceput,
Arată-mi locul în care
Se ruga, cu suspin mare
Și cerea pace, la toți
Din mine născuți nepoți.
Ci o, vai, cum îndrăznesc,
Cum, ticălosul, poftesc
Cu ai mei ochi vinovați,
Cu greu păcat întinați,
A vedea pe acel mare
Stăpân și Împărat, care
De păcat nicicum nu știe.
O, vai! O, vai! O, vai mie!
O, vai mie, ticălosul!
O, vai mie, păcătosul!
Greșit-am și greșesc tare!
O, înger, arhanghel mare!
Iată, plânsul mă-mpresură
Îmi amurte^[xxvii] a mea gură."
Adam vrea să mai grăiască,
Să plângă, să se căiască;
Iar arhanghelul, de unde
Sta înalt, așa-i răspunde:
"Leapădă, Adame, frica,
Nu te teme de nimica,
Saltă și te veselește,
Că, iată, vremea sosește,
Vremea de-a merge la rai,
La de mult doritul trai.
Acuma se săvârșesc,
Acuma se împlinesc
Câte prorócii grăiră.
Acum vremile sosiră
Să ieșiți cu bucurie
La locul de veselie.
Fiul cel dumnezeiesc
A luat trup omenesc
Și, într-un chip de rob, vine
Să te mântuie pe tine,
Răstignindu-Se pe cruce,
Pe tine să te apuce,
Să te scoată din amar
Și din al limbului jar!
El va da răscumpărare
Pentru păcatul cel mare.
Iată! Iată! Smerit vine,
Ca să moară pentru tine.
În scurt timp va și muri,
Pe cruce S-o pironi
Și, vărsându-Și al Său sânge,
Pe ai Săi vrăjmași va-nvinge.
Plânge-vor aceia, toți
Ai tăi blestemați nepoți,
Oricare va îndrăzni
A-L prinde, a-L răstigni."
Atunci, tot limbul răsună
Și saltă, de voie bună,
Tot limbul să veselește.
Îngerul iară grăiește:
"Adame, bătrân cinstit!
Părinte întâi zidit!
Zidire cu-naltă minte,
A Cerescului Părinte!
Tu poftești, tare dorești
Și, a vedea, te topești,
Pe Fiul Dumnezeiesc
A-L vedea-n trup omenesc.
Și cu această vedere
A simți o mângăiere
Și o dulce desfătare
Întru dorul tău cel mare.
O, câtu-i de minunat!
O, câtu-i de lăudat!
Așa, cât noi, serafimii,
Îngerii și heruvimii,
A și gândi ne sfiim,
Ne speriem, ne-ngrozim.
Însă, dup-a ta dorire,
După marea ta poftire,
Spune-oi Stăpânului toate,
Doar cumva se va abate
Și-ți va da, precum dorești,
Ca chipul Lui să-L privești.
Vei vedea pe Dumnezeu
În chipul robului Său
Și vei vedea, o, minune!
Cum Cel Vecinic va apune,
Va apune, va muri
Și în mormânt nou va fi."
* * *
Atuncea, mulțime multă
Se strâng, vin, stau și ascultă,
Se-ndeasă-n mijloc, se bagă
Și de arhanghel se roagă,
Se roagă să le grăiască,
Pe rând să le povestească,
Să povestească, anume,
Ce face Hristos în lume.
Ce viață a avut
De când cu trup s-a născut?
Ce lucruri s-au întâmplat?
Pe unde a învățat?
Ce minuni mari a făcut
Într-al Iudeii ținut?
Și în ce chip poate fi
Hristos a se răstigni?
Cine-i pricinuitorul,
A morții izbăvitorul,
Cine-i așa de tiran
Și așa mare dușman
Cât pe Hristos Dumnezeu,
Pe milostiv Domnul său
Fără vină să-L rănească,
Pe cruce să-L răstignească?
De acestea întreba
Cei ce împrejur îi sta.
Arhanghelul, atunci, tace
Și pe voie nu le face.
Iară ei se roagă tare,
Având foarte poftă mare.
Atunci, arhanghelul zice:
"Să nu fie-ntre voi price,
Price sau vreo supărare
Pentru lucrul despre care
Să vi-l spui, de mine stați,
Și cu toții mă rugați.
O, ai miei fii mult doriți,
Puțin mai îngăduiți,
Fiți încă în așteptare,
Aveți puțintea răbdare.
Dumnezeiescul Părinte,
Cela ce nicicum nu minte,
Nici a înșela nu poate,
În scurt timp va spune toate
Și veți cunoaște toți bine
Cum a fost lucrul în sine^[xxviii].
Acum! Acum nu-i departe
Trupeasca lui Hristos moarte.
Acum, ziua de pe urmă,
În care toate se curmă,
Vedea-veți voi o-ntâmplare
Și un lucru foarte mare.
Părintele Cel Ceresc,
Căruia toate-I slujesc,
El vă va chema afară,
Să vedeți acea ocară,
Amară și tristă foarte
A lui Isus Hristos moarte.
Însă, pân-atuncea, fiți
În pace și odihniți,
Stați cu frică, așteptați,
Lui Dumnezeu vă rugați!"
* * *
Și, când "vă rugați" grăiește
În aripi tare lovește,
În sus foarte iute zboară,
Ca o pasăre ușoară.
Cum iese din limb afară,
În limb, întuneric iară,
Întuneric, văietare,
Rugă întru așteptare.
Deci ieșind din limb afară,
Tocmai la acel loc zboară,
La locul cel nodoros,
Unde fusese Hristos.
Îl caută cu tărie,
Voind tare ca să-L știe.
Îl găsește într-o vale,
Nu departe de la cale,
Fiind o formă de cruce
Ce în sus la munte duce.
Rezemat de un răzor
Dormea iar, foarte ușor.
Arhanghelul, dacă-L vede
Unde de somn cuprins șede,
Stă în loc, se minunează
Și, cu ale sale raze,
Îl acoperă, -L păzește,
În jurul Lui străjuiește.
Din trupul Dumnezeiesc
După chipul omenesc,
Era ieșită sudoare,
Bătând foarte lină boare.
Lacrimi, încă, pe obraz
Îi cursese de necaz,
De necaz, de supărare
Pentru patima cea mare
Ce era să se petreacă,
Cu inima tocma seacă,
Fiind cu griji încărcat,
Ca un om adevărat.
Gavriil aproape merge,
Lacrimile I le șterge.
Colea, cam de cătră seară,
În vreme de primăvară,
Lângă Dânsul vreme multă
Șade, cum doarme, ascultă.
Mai pe urmă Îl deșteaptă,
Cum dormea pe mâna dreaptă,
Zicând: "O, bun dătător^[xxix],
De bine izvorâtor!
Cela ce știi și vezi toate
Și măcar ce Ți se poate,
Cel ce cu ochiul cel sfânt
Vezi cele de sub pământ
Și acelea ce s-au pus
Și decât cerul mai sus,
Cela ce auzi, dormind,
Ca când ai fi priveghind,
Cele ce mi-ai poruncit
Eu toate le-am împlinit.
Iar Adam tare dorește
Și de dor se mai topește,
Cu trup de om să Te vază
Și lângă Tine să șază.
Șezând, să Te-mbrățișeze,
Mult gemând, să lăcrimeze.
Acum, Cerescul Părinte,
Foarte cu aspre cuvinte,
Îmi porunci, prin văzduh
Iarăși la cer să mă duc.
Iar voi, o, locuri zidite,
De firea însăși sădite,
Ce aicea vă aflați,
Foarte tare tăcând, stați.
Fie vremea foarte lină,
Cu de tot binele plină!
Fie vremea aurită,
Fie bine păciuită!
Gâlceava, ca o nălucă
De aicea să se ducă,
Pacea aici să-nflorească,
Liniștea să se lățască,
Pacea împrejur să fie
Cu liniștea-ntr-o soție^[xxx].
Fii, o, vreme, păciuită!
Fii prea bine liniștită!
Acuma, când doarme bine,
Cel ce te-a zidit pe tine!

---

[i] În chip teribil.

[ii] Evoluția, progresul.

[iii] Ediția noastră nu are ilustrații (n.m. C.B.).

[iv] Pentru pildă (de exemplu).

[v] De sânge.

[vi] În original, "Muntele Olivetului".

[vii] Sălașul morților.

[viii] De asemenea.

[ix] Voi începe.

[x] Cu stânci.

[xi] De sânge.

[xii] Conform Evangheliei după Matei 17,1‑13, Schimbarea la Față a avut loc în prezența apostolilor Petru, Iacob și Ioan. Aaron modifică scenariul: el situează scena pe Muntele Măslinilor (Matei nu precizează locul), iar dintre apostoli numai Ioan asistă la miracolul transformării lui Isus în "foc" divin.

[xiii] Sălașul morților.

[xiv] Nerăbdare.

[xv] În starea lor de plâns.

[xvi] De liniștire și împăcare.

[xvii] Pentru "socotii".

[xviii] Chinuri.

[xix] Stabilită.

[xx] Sens de sinagogă.

[xxi] Necazuri.

[xxii] Moarte, sfârșit.

[xxiii] Zguduit

[xxiv] Teribil.

[xxv] Lucrează.

[xxvi] Clar, limpede.

[xxvii] Amorțește.

[xxviii] Cum s‑a petrecut exact totul

[xxix] Darnic.

[xxx] Însoțită de liniște.

Recursul la metodă

 

Alejo Carpentier
Recursul la metodă
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din spaniolă: Dan Munteanu Colán

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Alejo Carpentier, figură emblematică a literaturii secolului al XX-lea, se naşte în 1904, la Havana, în Cuba, ca fiu al unui arhitect francez şi al unei profesoare de limbi străine, de origine rusă. La vârsta de doisprezece ani se mută cu familia la Paris, unde, sub îndrumarea mamei sale, se dedică studiului muzicii. Revenit în Cuba, începe studii de arhitectură, abandonate ulterior. Lucrează ca jurnalist şi se implică în mişcări politice de stânga, ceea ce duce la arestarea sa. Se refugiază apoi în Franţa, unde intră în contact cu grupul suprarealiştilor; în aceeaşi perioadă, în urma unor călătorii în Spania, îşi descoperă fascinaţia pentru stilul baroc. Nu revine definitiv în ţara natală decât după 1959, odată cu victoria Revoluţiei Cubaneze, şi va primi o serie de însărcinări pe linie culturală şi diplomatică. Moare la Paris în 1980.

Autor al unei opere scriitoriceşti remarcabile, apreciată pentru rafinatul său stil baroc şi teoria realului miraculos, Carpentier devine un punct de reper pentru generaţia boomului latinoamerican. În 1977 îi este decernat Premiul Cervantes, iar în 1979, Premiul Médicis.

*
Replică erudită, subtilă şi ironică la o celebră lucrare filozofică, Recursul la metodă caută raţiunea de a fi a unei lumi profund iraţionale: America Latină.
 
Figura centrală în acest univers al agoniei şi al extazului, al promiscuităţii politicii şi al sublimului artei este Primul Magistrat, în care sunt amalgamate trăsături preluate de la mai mulţi dictatori sud-americani. Este, totodată, unul dintre cele mai memorabile personaje din literatura care abordează tema dictaturii, alături de cel din Toamna patriarhului de Gabriel García Márquez şi de cel din Eu, Supremul de Augusto Roa Bastos.

"Alejo Carpentier a revoluţionat romanul latinoamerican. A pus limba spaniolă a Barocului să zugrăvească o lume în care literatura nu imită realitatea, ci o completează. Noi, toţi, suntem descendenţii săi." (Carlos Fuentes)

"Recursul la metodă propune o perspectivă idealistă şi umoristică asupra puterii represive şi a revoluţiei care dă în clocot, totul redat cu o vioiciune distinsă. Carpentier demonstrează, încă o dată, cât de bine face legătura în scrierile sale între diversele realităţi cu care s-a confruntat el însuşi. Ne-am putea întreba ce credea Fidel Castro despre personajul de aici, care îi seamănă." (The New York Times)

"Carpentier este unul dintre cei mai mari romancieri de limbă spaniolă." (Mario Vargas Llosa)

"În magistralele sale romane, Carpentier lasă moştenire culturii hispano-americane şi celei universale o estetică originală, clară şi explicită. Dar lasă, în acelaşi timp, întregii umanităţi un legat încă şi mai important, poate: omul latinoamerican trebuie să ducă la bun sfârşit sarcina de a descoperi adevărata dimensiune, spirituală, a continentului său." (Dan Munteanu Colán)

"Recursul la metodă înfăţişează nu doar existenţa unui tiran sau a unui regim, ci şi a unei întregi naţii: o lume frumoasă şi deosebită, sacrificată pe altarul modernităţii." (Brooklyn Paper)

Fragment

Trei

Când Generalul Ataúlfo Galván, învins în prima bătălie în câmp deschis, trecu Río Verde, în urma trupelor zdrobite şi împrăştiate, lăsându‑le pe celălalt mal pe cele două muieri ce‑l însoţeau în această campanie, Misia Olalla şi Jacinta la Negra - rămase în urmă pentru că se încăpăţânaseră să care saci cu bluze, ruane^[i] şi găteli, furate din prăvăliile unei aşezări jefuite de curând -, se zugrăvi un fulger dintre cele care par că sfâşie cerul de sus în jos, răsunară două tunete ce parcă nu se mai terminau, şi asta a fost uvertura unei ploi ce a durat luni de zile, deasă, neiertătoare, exasperantă, fiindcă nu se mai oprea, turna tot timpul şi la fel de tare, cum se întâmpla numai prin părţile acestea cu păduri. Pentru că se aflau în zona pădurilor, pe coaste de munţi veşnic înceţoşaţi, estompaţi de negura ce se ridica într‑o parte ca să se îndesească în alta, lăsând soarele să se strecoare printr‑o gaură de cer - ici câteva clipe, colo alte câteva - ca să lumineze ignorata mândrie a unor flori fără nume, căţărate pe coroanele arborilor rămuroşi, sau ca să farmece inutil, pentru că nimeni n‑avea să‑l vadă, splendidul candelabru de orhidee agăţat de tavanul junglei; aceasta era regiunea pădurilor, unde peste caoba, júcaro, cedri şi quebracho^[ii], peste atâtea specii atât de rare, încât răsturnau clasificările tradiţionale - le răsturnaseră chiar şi pe cele ale lui Humboldt -, cădeau atâtea ploi, încât oamenii, simţindu‑le apropierea după o adiere venită de departe, aveau impresia că începe un an de şapte luni, inclus cu totul într‑un an de douăsprezece luni al cărui curs nu cunoaşte cele patru anotimpuri, ci doar două: unul scurt, mucegăios, cu muncă pe brânci, şi unul lung, de o nesfârşită plictiseală. Când răsuna ultimul tunet al anotimpului, începea o viaţă nouă - o nouă etapă, un nou pas - în mijlocul unei vegetaţii atât de ude şi îmbibate, încât părea răsărită din lagunele şi mlaştinile pământului, veşnic pline de orăcăitul broaştelor, acoperite de spinările lor buboase, irizate de băşicuţe rătăcitoare, pornite din putreziciunile adâncului... Fuseseră înălţate câteva corturi de campanie pentru comandanţii armatei. Cel al Primului Magistrat în mijloc, fixat cu frânghii prinse de ţăruşi, ce susţineau înaltul fronton de pânză cu un steag al Republicii. Învingătorul zilei, după o cină compusă din sardele, corned‑beef^[iii], banane prăjite, cremă de lapte şi vin de Rin, considerând că ofiţerii săi sunt probabil epuizaţi după încrâncenata luptă din timpul zilei, i‑a poftit la binecuvântata odihnă, în aşteptarea Consiliului Statului-Major de a doua zi. Rămăseseră doar Colonelul Hoffmann, Doctorul Peralta şi Primul Magistrat să joace o plicticoasă partidă de domino, la lumina galbenă a felinarelor cu gaz. Dar deodată, cinci, zece, douăzeci de trăsnete se abătură asupra junglei, urmate de tunete ce bubuiau atât de prelung, că părea unul singur, şi veni o trombă - "învârtelniţa", cum îi spun localnicii - ce luă pe sus cât ai clipi din ochi întreaga tabără. În vreme ce soldaţii se descurcau care cum puteau, Colonelul Hoffmann şi Primul Magistrat, călăuziţi de Doctorul Peralta, se îndreptară spre munte, unde dimineaţă zăriseră gura neagră a unei grote. Ajunseră la destinaţie alunecând, împiedicându‑se, uzi leoarcă, tremurând, luminându‑şi calea cu lanterne cu baterii.

O zburătăcire speriată de lilieci, ce se liniştiră în curând, şi simţiră realitatea adăpostului cu pereţi umezi, boltă argiloasă, împodobită cu stalactite, unde ploaia se făcea simţită doar ca vuietul unei îndepărtate cascade. Era însă frig; răceală de piatră întunecoasă, pe care micile răni ale muntelui sângerau încet. Primul Magistrat, aşezat pe un poncho, avea o nestăpânită poftă de băutură. (Nevoie răscolită în pântece, în măruntaie, ce te face să‑ţi simţi trupul golit, fără viscere, contractat de o neostoită nelinişte ce urcă spre gâtlej, spre gură, trezeşte memoria buzelor şi mirosul...) Înţelegând ce se întâmplă (repetat semnal cu degetul mare la ureche), doctorul Peralta adoptă o figură ştrengărească şi, apucând servieta Hermès, declară că el, de teama unor posibile guturaiuri în timpul campaniei, luase cu el nişte rachiu de care - de ce să nege? - era mare amator. "Toată lumea ştie că tu eşti stareţul Santei Inés", a spus Colonelul Hoffmann, descheindu‑şi mantaua, însufleţit de o neaşteptată veselie. Şi, alăturându‑se rugăminţilor secretarului, l‑a convins pe Primul Magistrat să guste din licoare ca să‑şi păzească sănătatea - acum mai preţioasă ca niciodată - de primejdiile vremii rele. "De data asta", a spus Primul Magistrat, ducând la gură primul flacon, a cărui învelitoare de piele de porc, groasă şi poroasă, îi mirosi dintr‑odată ca magazinul din Paris unde Ofelia îşi cumpăra şeile, hamurile, frâiele şi căpeţelele de jocheu. "Nu vă opriţi, domnule Preşedinte; vă face bine; într‑o zi ca asta... şi zi de victorie, încă." "Zi glorioasă, într‑adevăr", a întărit Doctorul Peralta. De afară îi răspunse un tunet ce le întărea, aici înăuntru, plăcuta senzaţie de siguranţă. Licoarea tare, băută în grotă, îşi împletea aroma de trestie-de-zahăr, aromă vegetală, cu umezeala şi mireasma pământului, a muşchiului, într‑o îndepărtată evocare a clasicelor crame, unde mustul doarme sub bolţi adânci. Cu sufletul uşurat, Primul Magistrat şi‑a adus aminte de un text clasic, citat de el în glumă la un Consiliu de Miniştri - unde se fălea mult cu cât e de citit, amintindu‑şi versuri, sentinţe la obiect, maxime potrivite -, cu prilejul unui scandal politic în care era amestecată armata: "Suflaţi vânturi până vă veţi sparge obrajii. Şi voi, fulgere, vii ca ideile, prevestitoare ale trăsnetului ce doboară stejarul, veniţi să‑mi aprindeţi capul acoperit de nea..." La care Doctorul Peralta, mai mult zorrillesc^[iv] decât shakespearian, răspundea cu scânteieri din Pumnalul gotului, atât de des rostite pe scena Naţionalului nostru de tragedianul spaniol Ricardo Calvo, a cărui dicţie, prea literară, Peralta o maimuţărea în mod comic:

Ce furtună ne pândeşte!

Doamne, ce noapte de groază!

Oare‑i orb groaznicul glas,

fulgerarea ce sclipeşte

când mânios goneşte vântul

şi zarea se prăbuşeşte?...

Servieta cu flacoane a fost deschisă din nou pentru a cinsti "groaznicul glas" din vers şi pe cel ce, cu groaznic glas, îl răcnise. Şi destul de încălzit, cu tunica niţel descheiată, Colonelul Hoffmann a început să facă o retrospectivă a campaniei: până ieri, mici ciocniri armate, încăierări, focuri izolate, ambuscade de patrule; de partea noastră, cea mai gravă pierdere: trenul aruncat în aer la ieşirea din tunelul Roquero, cu cai, vehicule pierdute, şaptesprezece morţi şi cincizeci şi doi de oameni scoşi din luptă, cu răni mai mult sau mai puţin grave. Dar inamicul - a îndreptat lumina lanternei spre o hartă pusă pe găinaţul de liliac vălurit ce acoperea solul - se retrăsese mereu spre Río Verde, fără intenţia de a lupta. Astăzi, în schimb, avusese loc o mare înfruntare, o adevărată bătălie, aşa cum se văzuse doar în timpul Războaielor de Independenţă. Desigur că fusese necesară o pregătire foarte atentă. Inamicul primise numeroase ajutoare în oameni, cai, vite, saci cu porumb, informaţii transmise din sat în sat, cu o uimitoare repeziciune, de către împuţiţii ăştia de munteni, mereu gata să sprijine răzmeriţe şi lovituri de stat. Conflictul nu data de ieri, de azi. De o jumătate de veac muntenii ăştia ne puneau răbdarea la încercare cu marşurile lor spre Capitală şi şefii lor, care, ajunşi la Palatul Prezidenţial, descopereau cu uimire cum funcţionează maşinile de gătit cu gaz şi instalaţiile sanitare, robinetul de apă caldă şi telefonul dintr‑o cameră în alta. De aceea, înainte de luptă fusese necesar să se organizeze o vastă operaţiune de curăţire: incendierea caselor şi a satelor, împuşcarea pe loc a oricărui suspect, scurte rafale la baluri, la aniversări şi botezuri, tot atâtea pretexte pentru a face propagandă cu jumătate de gură, a răspândi zvonuri şi a pune la cale răzmeriţe, ca să nu mai vorbim de unele priveghiuri, unde, printr‑un nemaipomenit miracol, în coşciug nu era niciun mort. "Dar la Santo Tomás del Ancón te‑ai cam întrecut", zise Primul Magistrat. Trist, foarte trist, fără îndoială, dar războiul nu se face cu mănuşi albe şi nici stând prea mult pe gânduri. Trebuie să ţinem seama tot timpul de cele două principii incontestabile ale lui Moltke^[v]: "Cel mai bun lucru care se poate face într‑un război este să‑l sfârşeşti curând... Pentru a‑l sfârşi repede sunt bune toate mijloacele, fără a le excepta nici pe cele mai condamnabile." Într‑un text fundamental, publicat în 1902 de Marele Stat-Major German, se spunea: "Un război purtat în mod energic nu poate fi îndreptat doar spre distrugerea combatanţilor, ci şi a resurselor lor materiale şi morale. Aspectele umanitare pot fi avute în vedere numai dacă nu afectează obiectivele războiului." În plus, von Schlieffen^[vi] spusese că... "Nu mă mai bate la cap cu clasicii tăi nemţi", a spus Primul Magistrat. Von Schlieffen ar fi vrut ca luptele să fie conduse pe hărţi, ca pe o tablă de şah, de la distanţă, prin legături telefonice, cu automobile şi motociclete. Da' în împuţitele astea de ţări fără şosele, cu atâta junglă, mlaştini şi munţi, legăturile se puteau stabili doar călare pe măgari sau catâri - nici caii nu pătrundeau prin unele locuri -, dacă nu chiar prin mesageri care să ştie să alerge şi să se furişeze asemenea curierilor lui Atahualpa^[vii]. Aceste bătălii ideale, purtate cu ajutorul ocheanului şi binoclului, cu hărţi împărţite în careuri şi aparate de precizie, te făceau să visezi, bineînţeles, la generali cu mustăţi à la Kaiser şi sticla de coniac la îndemână, prea puţin amatori - deşi existau şi excepţii - să se arunce sub ploaia de gloanţe şi în lupta corp la corp... Luptele noastre, în schimb, trebuiau purtate - ca azi - cu snagă în boaşe, uitând teoriile învăţate la Academiile Militare. Şi erau mai de preţ aici bătrânii artilerişti cu sistemul lor de "trei palme în sus şi două la dreapta, un deget şi jumătate corecţia tirului", în stare să încarce un tun şi cu piuliţele vivandierelor, decât noii locotenenţi putrezi de algebră şi balistică păsărească, pe care subalternii nu le înţelegeau, având nevoie să calculeze în carneţel traiectoria unui obuz care până la urmă cădea întotdeauna mai încoace sau mai încolo de ţintă. "În America Latină, cu toată artileria, mitralierele şi restul bucătăriei moderne cumpărate de la yankei, natura ne obligă să ne batem tot ca pe vremea Războaielor Punice", zicea Primul Magistrat. "Dacă am avea elefanţi, i‑am pune să treacă Anzii." "Cu toate astea, von Schlieffen..." "Von Schlieffen al tău îşi bazează întreaga strategie militară pe bătălia de la Cannae^[viii], câştigată de Hannibal." Şi Demnitarul, care condusese operaţiunile din timpul zilei, îi ului pe ceilalţi dezvăluindu‑le - sau poate vrând să‑i facă să creadă... - că se călăuzise după Comentariile lui Iulius Cezar în organizarea înfruntării. Trei corpuri de infanterie în centru; două în ofensivă, cel de‑al treilea, în rezervă, în tranşee. Două corpuri de cavalerie: la dreapta, cel al lui Hoffmann, la stânga, al său. Obiectiv: ruperea flancurilor inamicului, îngrămădirea într‑un punct, încercuirea lui în aşa fel încât ariergarda să devină ineficientă şi împiedicarea retragerii sale spre râu. Văzându‑se aproape încercuit, Ataúlfo Galván se refugiase pe celălalt mal, lăsându‑i aici pe cei doi îngeri păzitori ai somnului său, Misia Olalla şi Jacinta la Negra, care, la ceasul acesta, trebuie să fi trecut prin prohaburile a peste jumătate de batalion de Husari ai Patriei, ce defilaseră printre coapsele lor în rând, câte unul, până la ultimul. În realitate, bătălia fusese cea purtată de Cezar contra lui Ariovist^[ix], începând cu infanteria care îi freca pe bieţii indieni şi negri, prost înarmaţi, ce se alăturaseră revoluţionarilor - pentru Cezar erau veneţi, marcomani, heruli, tribohi..., iar pentru noi, guahibos, guachinangos, bochos, mandingas^[x] -, până când, văzându‑şi oamenii zdrobiţi, şeful lor trecu Río Verde. Ataúlfo Galván ni se părea la fel ca Ariovist, care fugise lăsându‑le pe un mal al Rinului pe cele două vivandiere ale sale, una din Suebia şi cealaltă din Noricum. Şi să nu uităm că şi Cezar a avut de luptat cu acei andes^[xi], care nu ştiu de ce mi se pare că seamănă cu împuţiţii noştri de andini. "Oh! Câte ştiţi, domnule preşedinte!" a exclamat Doctorul Peralta, uimit de atâtea cunoştinţe în materie de războaie antice. "Eu ştiu doar că astăzi l‑am buşit pe Ariovistul Galván", a spus Hoffmann, niţel jignit că Primul Magistrat nu‑i preţuia prea mult pe Moltke şi von Schlieffen... Îşi trecură din nou flacoanele din mână în mână. Din când în când, strălucirea unui fulger se furişa prin gura peşterii. Preşedintele îşi aminti de plictisitoarea operă văzută la New York, unde, într‑unul din tablouri, apărea o grotă misterioasă, pierdută în adâncul pământului, cu bolţi înverzite de scânteieri fosforescente. Colonelul Hoffmann, înzestrat cu o voce puternică, care‑l făcea să‑şi închipuie că e Heldentenor^[xii], amintind de grotele lui Mime şi Alberich, încercă să cânte câteva acorduri wagneriene, pronunţând cuvintele afectat, într‑o germană din gâtlej, fără să nimerească însă textul adevărat care însoţea laitmotivul din Siegfried. Necăjit de lipsa de memorie, pusă pe seama băuturii, apucă un bolovan şi‑l azvârli spre fundul peşterii. Sunetul ce‑i răspunse nu fu însă zgomotul pietrei lovind piatra, nici al pietrei căzute pe pământ sau în apă, ci acela al unui vas de lut lovit în pântece, spart în bucăţi. Militarul ridică lanterna. Deasupra unor cioburi de pământ se înălţa, acolo, în fund, o oribilă arhitectură umană - de‑abia de mai rămăsese umană - din oase înfăşurate în pânză ruptă, piele uscată, găurită, roasă, ce purta un craniu împodobit cu o panglică brodată; un craniu cu orbite goale, având o expresie îngrozitoare, cu o scobitură de nas furios, deşi inexistent, şi o enormă gură crenelată de dinţi galbeni, împietriţi parcă pentru veşnicie într‑un neauzit urlet, încununând mizeria unor falange risipite, a unor coaste împrăştiate şi a unor tibii încrucişate, de care mai atârnau încă nişte sandale milenare - şi totuşi, parcă noi, datorită sforii colorate: roşu, negru, galben. Părea un imens făt descărnat, ce străbătuse toate etapele evoluţiei, maturitatea, decrepitudinea şi moartea - reîntors la condiţia fetală prin scurgerea timpului -, aşezat aici, mult mai încolo, mult mai încoace de propria sa moarte, ceva ce de‑abia mai e ceva, ruina unei anatomii care priveşte prin două găuri, de sub o coamă greţoasă, căzând în şuviţe prăfuite de‑o parte şi de alta a obrajilor uscaţi. Şi acest monarh, judecător, mare preot sau şef militar îi privea iritat de pe soclul vârstei de veacuri nenumărate pe cei ce spărseseră ultimul său acoperământ de lut. Alte şase urne mari se înşirau în dreapta şi‑n stânga, de‑a lungul pereţilor lucinzi de apa ce se filtra prin munte. Adunând câteva pietre, Hoffmann le sparse una după alta. Şi apărură şase mumii, pe vine, cu humerusurile încrucişate - mai mult sau mai puţin jupuite de piele, cu femururi sau falange mai mult sau mai puţin întregi, găurile negre ale chipurilor mai mult sau mai puţin acuzatoare -, întrunite într‑un înfricoşător conclav pângărit, într‑un Tribunal al Profanărilor. "Ptiu, ptiu, drace! Piei, diavole!" strigară toţi trei, într‑un vârtej de lilieci ce se azvârleau roată peste capetele lor. Urmăriţi încă de viziunea rămasă în spate, ieşiră în noapte, sub ploaie, îndreptându‑se spre tabără, unde corturile trântite pluteau în apa clisoasă. Înfăşurându‑se în ele - deşi erau ude -, s‑au aşezat la picioarele unui pom gros, aşteptând primii zori. Şi cum frigul strângea, au fost golite ultimele flacoane din servieta Hermès. Revenind la surprinzătoarea seninătate regăsită întotdeauna când bea mult, Primul Magistrat l‑a însărcinat pe secretarul său să redacteze un raport către Academia de Ştiinţe a Naţiunii cu privire la descoperirea mumiilor, cuprinzând coordonatele grotei, poziţia intrării în raport cu răsăritul soarelui, aşezarea exactă a urnelor etc., aşa cum procedau, în prezent, arheologii. Pe de altă parte, mumia principală, cea din mijloc, avea să fie donată Muzeului Trocadero din Paris, unde urma să dea foarte bine într‑o vitrină, pe un soclu de lemn, cu o placă de aramă: Civilisation Précolombienne. Culture de Río Verde etc., etc. În privinţa vechimii, o să vadă experţii de acolo, mai prudenţi decât ai noştri, prea înclinaţi în a dori să demonstreze, de fiecare dată când găseau vreo toartă de ulcior vechi, vreo amuletă de argilă că acestea dovedeau o tehnică a olăritului mai înaintată decât cele mai vechi vestigii din Egipt sau Sumer... Dar, oricum, cu cât vor fi mai multe secole pe placă, cu atât mai mare va fi prestigiul ţării, posesoarea unor vestigii ce se puteau compara, în vechime, cu cele găsite în Mexic sau Peru, ale căror piramide, temple şi necropole reprezentau un soi de blazon al civilizaţiilor noastre, demonstrând că nu avem nimic de lume nouă, pentru că în această Lume Nouă împăraţii noştri purtau scânteietoare coroane de aur, pietre preţioase şi pene de quetzal^[xiii] în vremea când presupuşii strămoşi ai Colonelului Hoffmann rătăceau prin pădurile negre, îmbrăcaţi în piei de urs, cu coarne de vite pe cap, iar francezii nu ajunseseră decât să înalţe nişte menhire - bolovani lipsiţi de graţie şi artă - pe coastele Bretaniei, pe când Poarta Soarelui din Tihahuanacu^[xiv] era deja veche.

---

[i] Ruana, un fel de poncho folosit în zonele muntoase ale Americii de Sud (sp.).

[ii] Arbori tropicali (sp.).

[iii] Carne de vită la conservă (engl.).

[iv] Adjectiv derivat de la numele lui José Zorrilla y Moral (1817-1893), poet şi dramaturg romantic, autor a numeroase poeme şi drame, printre care şi El puñal del godo (Pumnalul gotului), din care provin versurile de mai sus.

[v] Helmuth Moltke (1800-1891), feldmareşal, teoretician şi istoric militar german, colaborator apropiat al lui Bismarck.

[vi] Alfred Schlieffen (1883-1913), general şi teoretician militar german.

[vii] Juan Santos Atahualpa (cca 1710 - cca 1756), conducător al unei răscoale împotriva dominaţiei spaniole în Peru.

[viii] Aşezare în sud-estul Italiei, în Apulia. Bătălia a avut loc în anul 216 î.H., în timpul celui de Al Doilea Război Punic, şi s-a încheiat cu o strălucită victorie împotriva romanilor.

[ix] Ariovist (cca 71-58 î.H.), conducător al suebilor, a fost înfrânt de Cezar în anul 58 î.H. şi izgonit din Galia.

[x] Triburi indiene şi africane din America Latină.

[xi] Unul dintre popoarele învinse de Iulius Cezar în campaniile sale.

[xii] Tenor eroic, ales cu predilecţie pentru roluri din operele wagneriene (germ.).

[xiii] Pasăre tropicală viu colorată, considerată sacră de mayaşi.

[xiv] Tihahuanacu, sau Tiahuanaco, aşezare în Bolivia unde se află vestigiile unei civilizaţii precolumbiene.

Tărâmul verii

 

Hannu Rajaniemi
Tărâmul verii
Editura Nemira, 2021
 traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu
 
 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
 
Intro

Născut şi crescut în Finlanda, Hannu Rajaniemi trăieşte acum în Scoţia, la Edinburgh, unde este director fondator al unei firme de consultanţă financiară, ThinkTank Maths. Deţine titlul de doctor în fizică matematică al Universităţii din Edinburgh. Vorbind mai multe limbi de la o vârstă fragedă, Rajaniemi scrie science-fiction în limba engleză. A publicat seria Jean Le Flambeur - The Quantum Thief (Hoţul cuantic, Nemira, 2015), The Fractal Prince (Prinţul fractal, Nemira, 2016) şi The Causal Angel (Îngerul cauzalităţii, Nemira, 2017).

*

Moartea e doar începutul. Crima e irelevantă.
În 1938, moartea nu mai e capătul vieţii. Dimpotrivă, este o continuare în altă dimensiune, pentru că oamenii au descoperit viaţa de apoi. Imperiul Britanic s-a extins până la Tărâmul Verii, o metropolă pentru cei recent decedaţi. Dar Britania nu e singura care vrea puterea în viaţa asta - şi în următoarea. Spionii sovietici sunt şi ei acolo, cu tehnologia potrivită pentru a construi un nou zeu.
Agenta Rachel White nimereşte în mijlocul unui complot şi trebuie să facă imposibilul: să prindă un om care e deja mort.

*

"Se citeşte ca John le Carré, dacă acesta ar fi consumat LSD înainte să scrie Cârtiţa." (NPR)

"Conspiraţii şi intrigi tipice romanelor cu spioni, dar cu un fundal extrem de ingenios." (Chicago Tribune)

"Incredibil de originală. O lume fascinantă. Ar trebui să le placă şi cititorilor de fantasy şi celor care se bucură de istorii alternative având ca fundal al Doilea Război Mondial." (Booklist)

"Hannu Rajaniemi, încoronat regele cyberpunk-ului şi nanoficţiunii, scrie un science fiction menit să devină un clasic, despre o lume unde spiritualitatea a fost codificată şi moartea cucerită." (Wall Street Journal)

"Pentru cei care vor un experiment de gândire combinat cu complexităţile unui Război Rece, aceasta este o poveste de spionaj cu o premiză intelectuală fantastică." (SFFworld)

Trădări, mistere, crime, secrete întunecate şi vremuri întunecare - când viaţa pare lipsită de însemnătate odată ce nu se schimbă nimic la moarte. (Bradley - cititor pe Goodreads)

Spioni şi agenţi dubli care au existat în realitate adaugă farmec poveştii. Şi sunt integraţi ingenios în lumea imaginară. M-am distrat mult când i-am căutat pe toţi. (Cathy - cititoare pe Goodreads)

Fragment
Capitolul 1

Un duel la Hotelul Langham
29 octombrie 1938

Rachel White împinse cu brutalitate portiera taxiului, deschizând-o larg, îi azvârli şoferului o bancnotă şi se repezi afară, unde ploua torenţial.

Alergă prin penumbra din Portland Place, către muntele poleit de lumină care era hotelul Langham. Furtuna ameninţa să-i smulgă pălăriuţa. Tocurile îi alunecau, iar ea călca strâmb pe asfaltul umed. Picăturile de ploaie aveau gustul fricii.

Cu cincisprezece minute în urmă, ectofonul ei răpăise un mesaj: KULAGHIN ÎN DUEL. VINO IMEDIAT. Îşi imaginase o gaură de 5,6 mm în fruntea lui Iacov Mihailovici Kulaghin şi toate secretele întunecate din creierul lui curgând afară şi revărsându- se, târând cu ele cariera ei de douăzeci de ani în Secret Intelligence Service.

Sui câte două odată treptele ce duceau spre intrarea cu arcadă a hotelului.

Scară, pardoseli din marmură, covoare groase, pilaştri renascentişti, doamne în blănuri de hermină şi cu şiraguri de perle, mediumuri în armuri-spirit ce canalizau Noii Morţi aflaţi în vizită din Tărâmul Verii. Rachel se ciocni de un chelner şi răsturnă o tavă cu cupe de şampanie. Înjurături şi râsete răsunară în urma ei. Trecu apoi prin uşile din sticlă aflate la capătul unei scări largi şi ieşi din nou. Se opri şi inspiră adânc parfumul ameţitor al trandafirilor în ploaie.

Câteva persoane, în haine de seară, se adăposteau sub umbrele în grădină şi urmăreau doi bărbaţi. Ambii erau în cămăşi, uzi leoarcă, şi ţineau în mâini pistoale argintate. Unul dintre ei, un tânăr blond, îşi inspecta arma cu calmul detaşat al unui profesionist.

Celălalt era Kulaghin. Cămaşa îi era descheiată la gât şi pătată roşu-întunecat de-a lungul coastelor. Pistolul îi atârna moale într-o mână, de parcă îl dăduse uitării. O zări pe Rachel şi schiţă un simulacru de salut, cu un rânjet larg, de nebun.

Ea se grăbi să coboare. Dueliştii se pregăteau pentru altă rundă. Secundul lui Kulaghin, un bărbat masiv cu pălărie model trilby, discuta cu el, gesticulând, implorându-l; era maiorul Allen, ofiţerul de serviciu din seara asta. Dezertorul rus îl împinse într-o parte şi reveni în centrul grădinii, clătinându-se uşor.

Allen îşi atinse borul pălăriei când o văzu pe Rachel. Pe faţa lui roşcovană se citea disperarea.
- Ce faci? şuieră ea. De ce nu l-ai oprit?
- Am încercat tot ce-am putut, doamnă White, dar era prea târziu. A insultat poeziile domnului Shaw-Asquith, iar apoi l-a agresat. De acum este o chestiune de onoare.
- E mai rău de atât. Dacă moare şi-l ridică băieţii lui Hill din Curtea Verii, sir Stewart o să ne ia gâtul!
- S-ar putea să mai avem o şansă. Rana domnului Kulaghin nu-i gravă, acum este deja runda a treia şi s-ar putea ca după aceea domnul Shaw-Asquith să se declare satisfăcut.

Tânărul blond era probabil Julian, fiul cel mare al lui sir Patrick Shaw-Asquith, director executiv la Baring Bank. Purta o vestă foarte scumpă, la modă, care imita ţesătura arămie a armurilor-spirit. O vânătaie purpuriu-închis îi păta obrazul de heruvim. Felul cum îl privea pe Kulaghin sugera că doar moartea acestuia îl putea satisface.
- Domnule maior, să presupun că-i vei explica lui sir Stewart că fie băiatul asociatului său din club, fie cea mai bună sursă NKVD a noastră după foarte mult timp va sfârşi cu un glonţ în creier?

Allen îşi arcui sprâncenele stufoase.
- N-am dorit să atrag atenţia. Nu vrem ca toată lumea să ştie că aici Coroana are vreun amestec...
- Înţeleg nevoia pentru discreţie, domnule maior, îl întrerupse Rachel. În SIS existau o mulţime de foşti colonialişti ca Allen, care erau enervant de obtuzi în privinţa aspectelor culegerii informaţiilor care nu implicau torpiloare sau săbii ascunse în bastoane. Ai procedat bine, sunându-mă. Voi discuta cu el.

Era însă prea târziu. Arbitrul, roşu la faţă, se apropie şi ridică o batistă. Kulaghin şi Shaw-Asquith îşi strânseră mai puternic pistoalele în mâini, cu ochii fixaţi asupra ţesăturii albe şi ude. Allen se legăna pe călcâie de parcă ar fi urmărit un meci de crichet.
- Va trebui să vedem ce se va întâmpla în runda asta. Fairplay şi toate celelalte, nu?

Rachel înjură în şoaptă. Gura îi era uscată şi simţea furnicături în stomac. Probabil că aşa simţeau şi agenţii de teren, ale căror rapoarte le examina ea, atunci când trebuiau să ia decizii de moment. Îl prinse pe Allen de braţ.
- Fairplay‑ul mai poate s-aştepte. Întârzie-i cumva. Am nevoie de câteva minute.
- Păi... ce să spun?
- Orice! Inspectează-i rana, asigură-te că arma îi este încărcată... orice poţi născoci. Şi ai grijă să-mi spui înainte ca ei să înceapă iarăşi. Dă-i drumul!

Folosi tonul ei cel mai tăios. Acesta declanşă un reflex militar în Allen, care încuviinţă scurt din cap şi agită din braţ spre arbitru, după care făcu un spectacol întreg din inspectarea rănii lui Kulaghin. În pardesiul lui gros cafeniu şi cu pălărie, semăna cu o vrabie printre ulii. Oftaturi nemulţumite şi huiduieli se auziră dinspre susţinătorii lui Shaw-Asquith.

Profitând de haos, Rachel se ascunse înapoia unei tufe mari de trandafiri şi-şi scoase ectofonul din poşetă. Scutură afară firul căştii şi-şi răsuci un mugur de cauciuc negru în urechea stângă. După aceea apăsă unul dintre cele patru butoane presetate de pe aparatul din bachelită. Acesta îi zumzăi în palme, în timp ce se încălzea. Ea se aplecă deasupra, pentru a-l proteja de ploaie şi speră că dispozitivul capricios rămăsese uscat. Un şuierat fu urmat de vaietul ascuţit şi familiar al recent decedaţilor - care se adunau bineînţeles în jurul oricărui transmiţător -, apoi conexiunea se stabili.
- Funcţionarul de serviciu la Arhivă, se auzi în urechea ei un glas bărbătesc subţire.

De după tufa de trandafiri răsunară alte huiduieli şi derâderi.
- Autorizaţie F trei şase unu.
- Vă ascult, doamnă White, zise funcţionarul.
- Îmi trebuie orice avem despre Julian Shaw-Asquith, imediat.

Rachel rosti numele pe litere, grijuliu.
- Ceva atuuri? Este urgent. Şi ce fel de poezii scrie?
- Se caută. Vă rog să aşteptaţi.

Spiritul avea nevoie de doar câteva fracţiuni de secundă ca să gândcălătorească la Arhiva din Tărâmul Verii şi să localizeze informaţiile în stivele eterice - ceva pentru care Rachel ar fi avut nevoie de ore când se angajase la SIS ca funcţionară stagiară la sfârşitul războiului, când totul se lucra încă pe hârtie. Şi aşa însă, aşteptarea îi păru o eternitate. Simţea cum i se încleştează măruntaiele de fiecare dată când o picătură de ploaie ricoşa de pe o frunză a tufei de trandafiri.

Se simţi enorm de uşurată când glasul spectral se auzi din nou.
- Nu avem prea multe. Domnul Shaw-Asquith aparţine Coteriei Infame, un grup de tineri domni şi doamne de origine nobilă şi fermecători. El a avut mai multe aventuri, printre care o relaţie cu lady Julianna Manners...
- Astea nu-s utile. Ce-i cu poeziile?

Brusc răsună vocea arbitrului:
- Domnilor, vă rog să vă ocupaţi poziţiile!

Ce făcea idiotul ăla de Allen?
- Poezie modernă cu influenţă rusească, deprimantă, cu urme de Puşkin, deşi nu sunt expert. "O, Iad de corăbii şi-oraşe,/ Iad de bărbaţi ca mine,/ Fatală a doua Elena,/ De ce te urmăresc pe tine?"

Puşkin. Idile ruseşti tragice. Cu asta trebuia să se descurce. Rachel îşi smulse casca din ureche, îndesă ectofonul în poşetă şi porni în fugă spre scena duelului. Kulaghin şi Shaw-Asquith stăteau încordaţi, cu ochii aţintiţi din nou asupra batistei albe din mâna arbitrului.

Ea îşi croi drum cu forţa printre spectatori, îşi dezbrăcă pardesiul, azvârli cât colo pălărioara udă leoarcă şi-şi scutură părul negru. Batista coborî. Cele două pistoale se ridicară deodată. Rachel ţipă şi se repezi exact în linia de foc.

Focurile de pistol răsunară în succesiune fulgerătoare, iuţi şi metalice, ca două apăsări pe clapele unei gigantice maşini de scris. Un glonţ îi ţiui pe lângă obraz. Altul lovi o dală de piatră de lângă picioarele ei, ridicând în aer iz de rocă spulberată. Rachel alunecă pe suprafaţa udă şi fu cât pe ce să cadă.
- Doamnă! Vă rog să vă daţi la o parte!

Vocea lui Shaw-Asquith era ascuţită. Rachel îl ignoră şi alergă spre Kulaghin, care o privea cu ochii căscaţi.
- Iacov! Liubov moia! ("Dragostea mea" în lb. rusă în original - n. red.) strigă ea cu cel mai bun accent rusesc pe care-l putea simula. Să nu faci asta, să n-o faci pentru mine, n-o merit, te voi urma, să ştii, în Tărâmul Verii, te rog, opreşte-te!

Îşi aruncă braţele în jurul gâtului lui Kulaghin.
- Termină imediat aiureala asta, altfel înţelegerea noastră a căzut! îi şuieră apoi la ureche. Şi lasă-mă pe mine să vorbesc!

În ochii tulburi ai rusului se citea de acum doar veselia. Şovăielnic, îşi coborî arma şi o cuprinse pe Rachel cu celălalt braţ. Ea se cuibări mai aproape de trupul lui voinic.

Shaw-Asquith îşi coborâse de asemenea pistolul şi îi privea derutat.
- Stimate domn, rosti Rachel, să oprim nebunia asta! Te rog să-l ierţi pe sărmanul meu Iacov, căci n-a fost în firea lui. Ne-am certat şi şi-a ieşit pur şi simplu din minţi - probabil că minunatele dumitale cuvinte i-au reamintit de felul cum l-am învinuit, aşa că, te implor, nu-i purta ranchiună! Acum el este rănit, bietul meu Iacov, zvezda moia ("Astrul meu" în lb. rusă în original - n. red.)... este vina mea, numai vina mea!

Îl înghionti pe Kulaghin în coaste, în partea nerănită.
- Are dreptate... mormăi rusul. Domnule, te rog să accepţi scuzele mele umile. Mi-am pierdut uzul raţiunii.
- Ei bine, atunci... Shaw-Asquith îşi îndepărtă de pe frunte câteva şuviţe blonde şi ude. Îţi retragi cuvintele despre mama mea, domnule?
- Fără doar şi poate.
- Atunci, în faţa acestor martori, declar că am primit satisfacţie.

Murmure răzleţe se ridicară dinspre susţinătorii lui, dar Shaw-Asquith înălţă un braţ şi-i reduse la tăcere.
- Milady, intervenţia dumitale a fost cu adevărat oportună. Ai fi de acord să ni te alături pentru a bea ceva, ca ofertă de pace?
- Îţi mulţumesc, dar trebuie să mă îngrijesc de rana lui Iacov şi... de alte vătămări.

Un bliţ fulgeră şi Rachel îl trase pe Kulaghin spre ea pentru un sărut pătimaş, ca să-i camufleze chipul. Buzele rusului erau reci. Gustul de alcool era greţos, însă ea continuă până ce spectatorii ovaţionară.

Modul optim prin care să ţii o poveste reală departe de presă era să-i dai o poveste mai bună.

Îl prinse pe Kulaghin de mână. Maiorul Allen le deschise drum prin mulţime, ţinându-le umbrela, după care reveniră în strălucirea minunată a sălii de bal a hotelului, caldă ca o zi de vară după ploaia din grădină.

Pe jumătate târându-l, pe jumătate purtându-l pe sus între ei pe Kulaghin, Rachel şi maiorul luară liftul până la etajul patru şi-l duseră pe rus în camera lui, la numărul 433.

Era un apartament business, mic, dar luxos, cu pereţi lambrisaţi în lemn de culoare închisă, covor gros, cu model, şi un birou de mahon. Kulaghin se aşeză greoi pe canapeaua de lângă fereastră, se lăsă pe spate şi o privi pe Rachel.
- Aşadar, doamnă Moore, intenţionezi să continui de unde am rămas? întrebă el în ruseşte.

Moore era numele pe care Rachel îl folosise în decursul interogatoriilor.
- Într-un fel, replică ea tot în ruseşte, după care rosti în engleză. Domnule maior Allen, eşti amabil să aduci o trusă de prim ajutor?
- N-ar trebui să-l vadă un doctor? întrebă maiorul.
- Mai întâi vreau eu să văd despre ce-i vorba. Iacov Mihailovici, scoate-ţi, te rog, cămaşa!

Rânjind afectat, Kulaghin îşi descheie cămaşa şi icni când o scoase. Pielea îi era albă ca aluatul şi cutele cărnoase ale pântecului îi unduiră când se mişcă, totuşi braţele păroase şi pieptul îi erau puternice, ca ale unui urs.

Un glonţ îi scrijelise coastele. Rana nu era adâncă, dar reîncepu să sângereze când Kulaghin ridică braţul, pentru a-i fi cercetat de Rachel. Dincolo de alcool, bărbatul avea un miros surprinzător de proaspăt, a săpun fin de hotel şi colonie discretă.

Rachel aduse un prosop mic din baie şi-i ceru să-l ţină apăsat pe rană până la revenirea lui Allen. După aceea îi umplu un pahar cu apă. El bău încet, punând paharul jos între sorbituri şi ţinând prosopul însângerat cu braţul îndoit ca o aripă ruptă.

Pe fereastră, Regent Street se vedea fragmentată într-un caroiaj auriu de sârmele cuştii Faraday, care ţinea la depărtare spiritele nedorite. Căldura degajată de caloriferul de sub fereastră încingea hainele ude ale femeii, astfel că îi dădea o senzaţie neplăcută.

În clipa aceea o izbi.

A fost cât pe-aici să fiu împuşcată, gândi Rachel. Puteam să fiu omorâtă. Un fulger rapid de durere roşie, apoi cădere - aşa se spunea că era.

Mâinile începură să-i tremure. Inima îi bubuia. Nu avea niciun motiv să se teamă, se mustră ea. La urma urmelor, dorea să meargă într-o bună zi în Tărâmul Verii. Dar nu în felul acela, nu într-un mod urât şi prostesc, ca victimă a unui joc copilăresc cu armele.

Kulaghin ridică paharul.
- Se pare că amândoi am putea bea ceva mai tare, doamnă Moore. Sper că n-ai păţit nimic. O băutură te va încălzi. Măcar în privinţa aceea avea dreptate filfizonul de Shaw-Asquith! Şi ar trebui să-ţi schimbi hainele astea ude.

Rachel îşi încrucişă braţele peste piept, ca să-şi ascundă tremurul mâinilor, şi se sili să zâmbească.
- Ai perfectă dreptate, Iacov Mihailovici. Voi reveni imediat, purtând ceva mai confortabil.

Închise uşa băii în urma ei şi-şi scoase cămaşa şi fusta complet ude. Hainele se îngrămădiră întunecate pe podea. SIS era o lume populată preponderent de bărbaţi şi era util să se îmbrace ca o călugăriţă. Tremurând, Rachel îşi puse un halat gros de baie, care îi era cu câteva măsuri mai mare. Părul îi arăta groaznic. Scotoci prin poşetă după o perie, se cercetă în oglindă şi îndreptă şuviţele negre şi groase prin gesturi rapide, strângând mânerul atât de tare, încât încheieturile degetelor i se albiră. După un timp, mişcările repetitive şi masarea lentă a scalpului o calmară.

Îşi şterse machiajul distrus de ploaie şi-şi examină critic imaginea. Era mai scundă decât i-ar fi plăcut, cu umeri gârboviţi ca ai conţopistelor. Ochi cenuşii, obosiţi. Trăsătura ei cea mai notabilă era tenul alb şi neted, pe care nu-l distrusese nici chiar copilăria petrecută în Bengal. Soţul ei, Joe, spunea că o făcea să arate ca o fotografie. Măcar atât. Ţinând seama de felul cum se derula cazul, era improbabil să rămână mult timp fără riduri.

Fusese un dezastru de la bun început. Când Kulaghin apăruse la Wormwood Scrubs şi declarase că era un sovietic care dorea să dezerteze, nimeni nu ştiuse ce să facă cu el. Unica direcţie în care superiorii ei din Curtea Iernii izbutiseră să cadă de acord fusese că trebuia profitat de oportunitate înainte de a fi informată şi Curtea Verii.

Propria ei Secţie F - Contra-subversiuni - căpătase sarcina formulării unei strategii de debriefing, condusă de superiorul ei imediat, generalul de brigadă Harker. Deloc surprinzător, Vee-Vee, şeful Secţiei V Contra-informaţii Terestre, şi Liddell, directorul-adjunct, deciseseră amândoi să intervină şi să-şi revendice porţia de glorie. Înghesuit de trei ofiţeri superiori, Kulaghin se închisese în sine şi afirmase că un cub de zahăr pe care i-l oferiseră pentru ceai fusese o tentativă de otrăvire. Furios, Harker o lăsase pe Rachel să se ocupe de interogatoriile ulterioare, având grijă să accentueze apăsat că se aştepta la rezultate.

Unicul lucru pe care ea îl putea arăta după două săptămâni de interogatorii morocănoase în colivia poleită din Langham era o listă scurtă cu spioni din Britania, în majoritate nume de cod pe care Curtea Iernii le cunoştea deja. Experienţa ei îi spunea că trebuiau să fie mai multe. Ani buni, Rachel argumentase că aveau nevoie de informaţii despre sovietici provenite direct de la oameni, nu doar informaţiile rezultate din semnalele de comunicaţii pe care le culegea Curtea Verii, iar asta era şansa ei de a-şi dovedi punctul de vedere.

Însă timpul se scurgea iute. Mâine, Rachel şi maiorul trebuiau să-şi înainteze rapoartele. Harker, Liddell şi Vee-Vee aveau să le arunce o privire, să decidă că rusul era prea capricios pentru a fi util, să-l propună americanilor la schimb pentru firimituri, după care s-o expedieze pe Rachel înapoi la biroul ei, unde să studieze la nesfârşit dosare despre irlandezi furioşi.

Asta numai dacă nu găsea un mod prin care să-l facă pe Kulaghin să vorbească înainte de ssirea zorilor.