Fiica Reichului

 

Louise Fein
Fiica Reichului
Editura Nemira, 2021
 traducere din engleză de Emanuela Ignăţoiu-Sora
 
 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
 
Intro

Louise Fein s-a născut şi a crescut în Anglia, lângă Londra. De mică a fost pasionată de citit şi de lumile imaginare. După ce şi-a luat licenţa în drept la Southampton University, a lucrat la Hong Kong şi în Australia, apoi a călătorit prin Asia şi America de Nord, înainte să se stabilească la Londra şi să se angajeze în domeniul bancar. Are un masterat în scriere creativă de la St Mary's University, căruia i-a urmat publicarea primului ei roman, Fiica Reichului (People Like Us, 2020; Daughter of the Reich - în ediţiile americană şi canadiană). Romanul a fost inspirat de povestea familiei tatălui său, care a fugit de nazişti şi s-a refugiat în Anglia, în 1930. În prezent, Louise Fein trăieşte în Surrey, împreună cu familia, şi lucrează la cel de-al doilea roman al său.

*

Cum alegi între loialitatea faţă de ţară şi o iubire care te poate distruge?

Leipzig, 1930. Hetty Heinrich este fiica unui înalt ofiţer nazist şi sora unui pilot Luftwaffe, crescută cu dorinţa arzătoare de a-şi juca rolul în gloriosul Reich de O Mie de Ani. Crede cu ardoare în ţara ei şi în omul care o conduce. Dar asta până când îl reîntâlneşte pe Walter, prietenul ei evreu din copilărie, care îi aruncă în aer toate certitudinile.

Cei doi încep o poveste de dragoste care le pune viaţa în pericol, odată ce valul de antisemitism devine un tsunami. Ca să-l salveze pe Walter, Hetty va trebui să sacrifice totul - iubirea de ţară, legăturile de familie, poate chiar propria viaţă.

"Bazată pe o cercetare istorică minuţioasă şi minunat scrisă, cartea aduce în prim-plan o poveste de dragoste pasională, pe fundalul unei societăţi ajunse la marginea prăpastiei. O lectură realistă, convingătoare şi care te lasă cu multe întrebări dificile." (Nikola Scott)
"O poveste fascinantă despre nazismul văzut din interior, în care îndoctrinarea oarbă e transformată în eroism de puterea dragostei." (Sharon Maas)
"O călătorie superbă, extrem de emoţionantă, în tumultul şi tragedia celui de-al Doilea Război Mondial." (Karen Harper)

Fragment

8 octombrie 1933

Se aude un ciocănit în uşă.
- Oare cine a venit aşa devreme, duminica? întreabă Mutti încruntându-se.

Înaltă şi suplă, îmbrăcată într-o rochie din şifon, de culoarea piersicii, coboară scările. O şuviţă de păr îi cade din cocul brunet şi şi-o dă după ureche.

Deschid uşa grea de la intrare şi îl văd pe Walter, care stă pe scări cu mâinile în buzunare. Trag tare de uşă şi inspir, dorindu-mi să fiu mai înaltă.

Când Walter era micuţ, probabil că arăta ca heruvimii bucălaţi şi cârlionţaţi, care plutesc pe norişori în tablourile cu Maica Domnului şi cu bebeluşul Isus. Acum, la paisprezece ani, are părul blond, cârlionţat, şi ochii albaştri, dar nu mai e bucălat, ba din contră, e înalt şi zvelt ca un mânz. Un băiat-bărbat.
- Karl! strigă Mutti, ţinându-se de capătul din lemn al balustradei, ca şi cum i-ar fi frică să îi dea drumul.
- Bună dimineaţa, Frau Heinrich! o salută Walter politicos şi intră în casă. Oare Karl e liber acum?
- Hai sus! se aude Karl, cu chipul iţindu-se la capătul de sus al scării. Hai să stăm de vorbă la mine în cameră!
- Bună, Walter! îl salut eu.

Se apleacă să îşi dezlege şireturile şi pare că nu mă vede deloc.
- Vrei să mergem la căsuţa din copac? fac eu o încercare, dar el urcă în fugă scările spre Karl.

Vati apare din birou, cu mâinile în şolduri, şi se uită încruntat spre Walter.
- Iar băiatul ăla! Încă nu i-ai zis, nu? o întreabă pe Mutti.
- Franz, oftează Mutti, te rog să nu mai vorbim despre asta!
- Doar pentru că a salvat-o odată...Vati îmi aruncă o privire şi ştiu că se gândeşte la ziua când aproape mă înecasem. Nu sunt de acord cu asta! spune el, apoi se întoarce şi trânteşte uşa de la birou.

Eu şi Mutti rămânem singure în hol şi ne uităm una la cealaltă. Simt cum o gheară invizibilă mi se urcă pe şira spinării.
- Ce nu îi place lui Vati? şoptesc eu.

Mutti oftează.
- Du-te şi spală-te pe mâini şi pe faţă. Azi mergem în vizită la azil.
- Dar...
- Doar câteva ore. O să îţi facă bine.
- Chiar trebuie?
- Da, zice ea hotărâtă. Munca pentru comunitate e sfântă. Ne apropie de Führer. E important să avem grijă unii de ceilalţi.
- Dar eu prefer să mă joc cu Walter şi Karl.
- Tinerele domnişoare, spune Mutti tăios, trebuie să înveţe să asculte.

Urc scările anevoios şi simt în piept o mare greutate. Azilul pentru soldaţi e pe Hallische, departe de strada principală. Clădirea are câteva sute de ani şi înainte era spital - acum funcţionează ca loc unde sunt îngrijiţi bravii soldaţi care au fost răniţi grav apărându-ne patria, un Cămin pentru Eroi. Are o grădină drăguţă şi o terasă lată pe o latură, unde stau aliniate câteva cărucioare cu rotile. Bărbaţii stau nemişcaţi, uitându-se fix la straturile de flori, şi mă întreb dacă nu cumva sunt deja morţi.

Mutti urcă scările şi sună la uşă. Suntem întâmpinate de o infirmieră îmbrăcată într-o uniformă impecabilă, care ne conduce într-un hol ce miroase puternic a lemn lăcuit şi a clor. Ne spune că o cheamă Lisel. De sub boneta albă i se zăreşte părul blond.
- Heil Hitler! Ce plăcere să vă revăd, Frau Heinrich!
- Heil Hitler! Ea e fiica mea, Herta.
- Ce drăguţ că aţi venit amândouă să ne vedeţi. Rezidenţii noştri se bucură întotdeauna de vizitele dumneavoastră, Frau Heinrich. O urmăm pe Lisel de-a lungul unui coridor îngust, trecem de un salon şi arunc o privire înăuntru. Opt paturi, toate aranjate impecabil, goale, pentru că, ne spune Lisel, pacienţii sunt în camera de zi. Încerc să nu respir prea adânc, pentru că dincolo de mirosul de clor se simte urină şi încă ceva extrem de neplăcut.
- O parte din cei internaţi sunt eroi de război, Herta, şi nu au deloc familie, zice Lisel. Merită un loc confortabil în care să îşi ducă zilele.
- Da, aşa e, merită un astfel de loc, aprob eu.
- Cu siguranţă. Din păcate, avem nevoie de mai multe fonduri, e foarte complicat, se încruntă Lisel.
- Pot să organizez un prânz de strângere de fonduri, spune Mutti entuziasmată, iar soţul meu ar putea să atragă atenţia asupra necazurilor pe care le aveţi în Leipziger.

Lisel zâmbeşte.
- Suntem foarte norocoşi că avem un aliat ca mama ta, îmi zice ea, care se îngrijeşte neîncetat de binele celorlalţi.

Mă uit surprinsă la Mutti. Pentru mine, ea e doar Mutti. Dar acum îmi dau seama că nu e doar atât. În camera de zi sunt trei soldaţi care stau în semicerc în cărucioarele lor din lemn şi răchită. Ştiu că nu ar trebui să mă holbez, dar nu mă pot abţine. Numai uitându-mă la unul dintre ei şi mă trec toate transpiraţiile. Îi lipseşte o parte de faţă şi cealaltă jumătate seamănă cu o încâlcitură de bucăţi de carne din care nu se mai înţelege nimic. Are o gaură mică în locul unde ar trebui să îi fie gura şi îi lipseşte o bucată mare din zona unde ar trebui să fie obrajii. Nu are un ochi, iar celălalt iese proeminent din partea ciopârţită, alb şi înceţoşat. Faţa lui mă face să mă gândesc la un pui pe jumătate mâncat.

Simt cum mi se strânge stomacul şi îmi e teamă că o să mi se facă rău. Mutti mă apucă de braţ şi mă ţine bine. Respir adânc, fiindcă dacă voi fi doctor, nu am voie să fiu sensibilă. Prin comparaţie, ceilalţi doi sunt mai uşor de privit - unul nu mai are picioare de la şolduri în jos, iar celălalt are doar jumătate de picior şi a rămas fără o mână. Mă uit la Mutti, care stă în mijlocul încăperii îngrozitoare şi, dintr-odată, pare cea mai frumoasă fiinţă din lume. Ochii îi sclipesc, e radioasă în rochia de culoarea piersicii şi zâmbetul încântător dă culoare camerei şi îi farmecă pe pacienţi.

Lisel aduce prăjituri şi ceai cu lămâie. Îi dă să bea bărbatului cu chipul deformat printr-un pai, pe care i-l bagă în gaura unde ar fi trebuit să fie gura. Ceaiul i se scurge pe cămaşă când Lisel scoate paiul, pe acolo unde în mod normal ar trebui să fie bărbia. Femeia îl curăţă şi vine să se aşeze lângă mine.
- Ce s-a întâmplat cu ei? şoptesc eu.
- Au fost răniţi în urma bombardamentului. Dar unii arată chiar mai rău decât cei de aici, zice Lisel şi face o pauză. Războiul e ceva îngrozitor.
- Nu m-am gândit niciodată la asta.
- Păi, de ce să te fi gândit? Eşti un copil. Poate data viitoare o să le citeşti ceva soldaţilor? Mama ta ne-a spus că eşti foarte deşteaptă. Le-ar plăcea mult. O fetiţă aşa frumoasă, care să lumineze locul din când în când.

Mă uit surprinsă la Mutti şi ea îmi zâmbeşte îngăduitoare. Simt un val de plăcere când aud cuvintele de laudă din partea lui Mutti.
- Sigur, răspund cu toată inima. Mi-ar plăcea foarte mult să le citesc.

Asistenta îmi mulţumeşte şi se ridică să îi şteargă din nou faţa bărbatului grav rănit şi să îi dea apă să bea.

Mai târziu, ne luăm la revedere de la Lisel pe scările de la intrare. Respir cu lăcomie aerul curat şi mă străduiesc din răsputeri să nu o iau la fugă din acest loc.
- Ce grav răniţi erau acei bărbaţi, Mutti!
- Oh, şi ei sunt printre cei norocoşi că au parte de o îngrijire aşa bună.

Mergem încet, bucurându-ne de soarele după-amiezii târzii. Totul în jur mi se pare mai viu şi mai drag decât înainte. Niciodată nu m-am gândit cât de frumoase sunt coroanele copacilor, trilul pur şi dulce al păsărilor sau perfecţiunea propriului corp. Şi îmi dau seama mai limpede ca niciodată cât de mult îmi doresc să devin chirurg. Ca să îi fac pe ei să fie mai bine. Îmi jur să învăţ din greu la şcoală.
Te rog, te rog să nu mai fie niciun război. Ai grijă de noi, de Mutti, de Vati, de Karl şi de mine, ca să fim în siguranţă.
- N-o să mai fie un alt război, nu?
- Să sperăm că nu. Din fericire, îl avem pe Hitler, care iubeşte pacea şi îşi doreşte armonie în Europa. Din păcate, nu putem spune acelaşi lucru despre celelalte ţări. Numai uită-te la ce ne-au făcut la sfârşitul războiului! Atâţia răniţi, atâţia şomeri, atâta sărăcie! Îşi bat joc de noi. Vor să suferim şi să tot suferim, până nu vom mai putea şi vom spune: Gata! Şi ne vom lupta să ne luăm înapoi ce ne aparţine de drept.
- Cine? Cine sunt ei?
- Duşmanii noştri, Hetty. Sunt mulţi care vor să ne distrugă. Vor să ne ucidă, să ne mutileze, să ne ia tot ce avem noi mai de preţ. Vor să ne distrugă chiar felul nostru de a trăi.

Simt gheara cum mi se urcă iar pe şira spinării.
- Dar cine sunt aceşti inamici?

Mutti mă strânge de mână.
- Sunt mulţi şi diferiţi, iar în spatele lor sunt evreii, care vor să domine lumea pentru interesul propriu. Dar tu nu trebuie să îţi faci griji, draga mea, continuă cu o voce radioasă, cu Hitler la conducerea Germaniei, nu trebuie să ne fie teamă de nimic. Cei care ne vor răul vor tremura ca varga.

11 octombrie 1933

- Scuze, azi nu pot, îi zic Fredei, evreica, atunci când mă roagă să îi fiu coechipier la ora de sport.

Umerii îi cad dezamăgiţi şi mă simt vinovată. Mă uit speriată pe terenul de sport, în căutarea altcuiva care să îmi fie coechipier, ca să evit orice posibil contact cu ea. Gerda clatină din cap şi o apucă de mână pe Ava, în cazul în care aveam vreo îndoială.
- Hei, vrei să fii coechipierul meu azi?

Mă întorc şi o văd pe Erna, înaltă şi zveltă în costumul ei alb de gimnastică, uitându-se la mine şi zâmbind.
- În regulă, îi răspund eu, încercând să par nepăsătoare, dar inima îmi bate cu putere.

Erna nu trebuie să ştie unde locuiam înainte. Nu trebuie să ştie că la fosta mea şcoală aveam un singur prieten, pe Tomas. Familia noastră avansează, e singurul lucru care contează.
- Fetelor! strigă Fräulein Sauber ca să ne atragă atenţia. Ascultaţi cu atenţie instrucţiunile mele! Veţi lucra împreună cu coechipierii voştri exerciţiile cu bastoane pe care vi le-am predat data trecută. Concentraţi-vă să vă înălţaţi cât mai mult braţele şi să vă poziţionaţi graţios picioarele şi tălpile. Coechipierul vă va semnala erorile făcute. Găsiţi-vă un spaţiu de lucru.

Ne-am dus spre fundul sălii.
- Hai, zice Erna cu o sclipire în ochi, să văd cea mai bună piruetă cu bastonul! Şi nu uita să-l înalţi cât mai sus şi să stai pe vârfuri. Imită vocea piţigăiată a lui Fräulein Sauber, aşa că încep să râd şi amândouă ne răsucim şi ne legănăm, învârtind bastoanele şi înălţându-ne pe vârfuri într-un mod foarte exagerat. Cu Erna alături, puţin îmi pasă dacă intru în bucluc cu piţigăiata Fräulein Sauber.

Mă uit cu coada ochiului la Freda, care se antrenează de una singură, într-un colţ al terenului. Pare tristă şi abandonată, dar nu trebuie să îmi pară rău pentru ea, fiindcă nu e una de-ale noastre. Mă forţez să nu mă mai uit la ce face.
- Unu, doi, trei... Heil!

Erna îşi pune bastonul deasupra buzei de sus şi îşi întinde braţul într-un salut rigid.
- Erna, îi şoptesc eu îngrijorată, dar râd aşa de tare, că mă doare stomacul. Elevi, zic şi îmi îngroş vocea ca să semăn cu dr. Kreitz. Îmi scot burta în faţă şi îmi arunc braţele în lături. Fiţi atenţi la acest autor despre care nu trebuie să învăţaţi nimic. Este uriaş, este sclipitor şi este interzis!

O bucurie uriaşă mi s-a răspândit prin tot corpul, ca ciocolata fierbinte, când am văzut-o pe Erna chicotind la glumele mele. Totul era dintr-odată posibil şi la îndemână. Trebuia doar să întind mâna şi să-l iau.

Din păcate, lecţia s-a terminat mult prea devreme şi a trebuit să intru la clasă. De data asta m-am aşezat în banca Ernei. Avem o lecţie nouă, care ni se predă între ore: viaţa conducătorului. Frau Schmidt ne explică faptul că vom învăţa despre viaţa lui Adolf Hitler, acest om măreţ, că vom afla necazurile prin care a trecut şi că ni se va vorbi despre curajul şi tăria morală de care a dat dovadă. Frau Schmidt are ochii înlăcrimaţi când ne vorbeşte despre suferinţele Conducătorului şi despre înţelepciunea lui. Odată ce vom şti totul despre el, ne spune ea, o să îl admirăm şi o să îl iubim la fel de mult ca ea. Şi apoi cântăm.

Cântăm Horst Wessel Lied şi mă uit pe fereastră. Cei din clasele mai mari sunt în pauză. Mă uit la elevi şi îl văd pe Karl. E în mijlocul mulţimii şi îşi lasă capul pe spate, râzând. Zâmbesc când îl privesc şi apoi zăresc o figură solitară, stând departe de toată lumea, pe o bancă, cu picioarele încrucişate, cufundat într-o carte. Walter! Ce amuzant e! În timp ce Karl şi prietenii lui se umflă în pene şi intră în competiţie unul cu celălalt, Walter face exact opusul. Se ascunde undeva, departe, cu cărţile lui. Inima mi se umple de bucurie când îl privesc.

Ne apropiem de finalul cântecului nostru de recunoştinţă.
Führer al meu, Oh, Führer! Trimis mie de Dumnezeu
Protejează-mă şi ţine-mă în viaţă cât mai mult
Ai salvat Germania din cele mai grele nevoi
Îţi mulţumesc pentru pâinea cea de toate zilele
Stai cu mine mult timp, nu mă părăsi
Führer al meu, Oh, Führer! Credinţa mea, lumina mea
Te salut, Führer al meu, Oh, Führer!

Mutti e plecată la o strângere de fonduri când eu şi Karl ne întoarcem acasă, pe o ploaie torenţială.
- După ce vă uscaţi, să coborâţi la masă cu mine şi cu Ingrid, ne zice Bertha şi pune patru farfurii pe masa mare din stejar, din bucătăria dăltuită.

Am urcat scările să mă schimb de haine. Ce diferit era când locuiam în apartament! Eram doar eu, Karl şi Mutti, pentru că Vati lucra mai tot timpul. Eram o mică echipă de trei, mâncam împreună, iar eu şi Karl împărţeam dormitorul. Mergeam cu Mutti la cumpărături şi o ajutam să pregătească masa. Ea ne fredona cântece franţuzeşti şi ne spunea poveşti din copilăria ei din Franţa, înainte să vină să locuiască în Germania. Era mai ocupată atunci, pentru că nu avea o menajeră şi o bucătăreasă, dar, în mod ciudat, părea să aibă mai mult timp să stea cu noi. Acum se împarte în zece locuri, ba la operele ei de binefacere, ba ca să îşi vadă prietenii, lăsându-ne deseori în grija Berthei. Mă întreb uneori dacă nu cumva uită că existăm.

Deschid noul radio fără fir pe care mi l-a dat Vati şi care tronează la mine pe birou. Se transmite din nou discursul ţinut de dr. Gross, şeful Biroului de Politică Rasială din cadrul partidului nazist, către tineretul german. Eu şi Karl am stat şi l-am ascultat cu atenţie înainte de cină:
...ştiinţa ne învaţă că, într-adevăr, caracteristicile moştenite sunt mai importante decât influenţele mediului... Mă dezbrac de bluza şi de fusta ude fleaşcă....când noi nu vom mai fi în viaţă, moştenirea noastră va trăi în copiii noştri şi în copiii copiilor noştri. Şi când vom înţelege acest lucru, vom vedea acel fluviu uriaş de sânge care curge în noi de secole, şi acesta este adevărul poporului german. Fiecare generaţie e un val care se înalţă şi cade, ca să fie înlocuit de următorul. Ca indivizi, nu suntem decât o picătură în acest râu. Spre deosebire de minţile liberale, noi nu ne vedem în centrul lumii. Îmi scot din dulap o bluză curată, un pulover şi o fustă şi mă îmbrac....o astfel de înţelegere a lucrurilor ne face modeşti. Spre deosebire de gânditorii liberali, care cred că au ajuns de unii singuri la succesele pe care le au în viaţă, noi ştim că tot ce îndeplinim nu se întâmplă datorită înzestrărilor proprii, ci datorită moştenirii noastre. Noi suntem mândrii purtători şi gardieni ai sângelui german...

Închid radioul. Ştiu ce urmează să spună. Că fiecare rasă e diferită. Chiar dacă îl educi pe un negru, asta nu îl va transforma într-o rasă superioară, cum e un nordic. Cobor scările şi simt puterea preţioasă, pură a sângelui meu german de calitate, cel puţin dinspre partea lui Vati, cum îmi pulsează prin vene.

Bertha ne serveşte cu gulaş fierbinte şi nişte chifle mari. Când aproape am terminat, Walter îşi iţeşte capul strălucitor.
- Ah! exclamă Bertha zâmbind. Ai ajuns la timp pentru nişte pflaumenkuchen. I-ai simţit mirosul? Hai, intră, nu te mai foi la intrare, îl mustră ea în timp ce ne adună castroanele din faţă.

Walter se aşază lângă Karl. Eu îmi îndrept spatele şi îmi netezesc părul.
- Ţi-ai făcut eseul la istorie? îl întreabă Walter pe Karl.
- Nu, suspină el. Trebuie să-l fac diseară. Ce avem de făcut?
- În ce măsură se poate face o comparaţie între simbolismul încercărilor şi eroismul din Cântecul Nibelungilor cu încercările din prezent ale poporului german? spune Walter şi ia o lingură plină de tartă cu prune. Bertha, e delicioasă!

Bertha radiază de fericire. Îmi sprijin capul de perete şi îmi imaginez că va veni o vreme când va fi şi Erna cu noi şi vom sta toţi patru în jurul mesei, bârfind despre şcoală sau despre cine ştie ce persoană, simţindu-ne în largul nostru. Eu aş povesti ceva şi toţi trei m-ar privi fix, aprobând, ascultând şi zâmbind la anecdotele mele.
- Hai, vii?
- Hm?
- Te-am întrebat dacă vii cu noi la căsuţa din copac, zice Walter, uitându-se la mine nerăbdător. Am adus caramele Reisen, adaugă, scuturând o pungă din hârtie.

Am ţâşnit din scaun şi i-am urmat pe băieţi pe alee, până în grădină. Ploaia se oprise şi am simţit mirosul de pământ reavăn. Mă uit la ei cum se caţără pe scara din frânghie şi apoi, ţinându-mă strâns de treptele alunecoase, mă caţăr şi eu, urcând prin gaura din podea care încercuieşte trunchiul şi o mare parte din coroana copacului. Fusta mi se ridică în jurul şoldurilor şi o trag repede în jos. Dar Walter nu se uită. Se duce la fereastră şi priveşte afară.
- Ce sus suntem, zice el, zâmbindu-ne mie şi lui Karl. Oare un cangur poate să sară mai sus decât o casă?
- Iar o glumă proastă de-ale tale! îşi dă Karl ochii peste cap.
- Bineînţeles că da! exclamă Walter. O casă nu poate să sară!

Karl suspină, dar eu chicotesc şi Walter îmi face cu ochiul, apoi aruncă iar o privire pe fereastră.
- Poţi să vezi foarte departe de aici, chiar până în Rosenthal. Au! ţipă, apoi îşi retrage rapid mâna de pe pervaz, unde o rezemase, o scutură şi îşi examinează degetul.
- Lasă-mă să văd, îi zic şi mă ridic să văd ce a păţit.

I-a intrat o aşchie în degetul arătător.
- S-a înfipt prea adânc ca să poată fi scoasă cu mâna. Aduc penseta.

Mă grăbesc să cobor şi îl aud pe Karl râzând.
- Dacă nu eşti atent, o să îţi amputeze degetul. I-a venit ei idea asta ridicolă, că vrea să devină chirurg.

Îmi iau trusa din cameră. Pe vremea când locuiam în apartament şi umblam pe străzi cu Tomas, purtam cu mine trusa medicală, agăţată pe umăr, şi căutam peste tot vietăţi rănite pe care să le fac bine. Căţelul vagabond pe care Tomas îl ţinea strâns (şi care îl muşcase o dată sau de două ori) cât timp îl tratam de râie cu borax, pisica vecinilor, căreia i-am pansat codiţa rănită, deşi se tot împotrivise. Odată chiar am încercat să îi lipesc la loc picioarele unui păianjen, dar a murit oricum.

Alerg înapoi la căsuţă şi scot aşchia din degetul lui Walter cu multă grijă, apoi strâng bine gaura din deget până dă sângele, convingându- mă astfel că nu a mai rămas nimic. Tamponez rana cu iod şi îi spun să aibă grijă să nu se murdărească, fiindcă astfel s-ar putea infecta. Karl îşi întinde o pătură pe podea şi stă într-o rână, sprijinit în cot.
- Ba chiar citeşte cărţi de medicină, comentează el, uitându-se la operaţiunile mele medicale. Foarte plictisitor!
- Nu, nu e.
- Oricum, zice Karl, ştii că femeile nu au voie să fie medici?
- Nu e adevărat!
- Întreabă-l pe Vati, dacă nu mă crezi pe mine. Oricât de mult îţi displace asta, Hetty, eşti fată şi ar trebui să începi să te porţi ca atare.

Îmi dau seama din vocea lui că nu e răutăcios, dar fierb toată când împachetez sticla de iod şi închid trusa. Simt privirile băieţilor, care mă urmăresc cum mă chinui să închid curelele şi cataramele. Femeile nu au voie să fie medici. Are oare dreptate? În mine se cască un hău.
- Ei bine, vă mulţumesc, dr. Heinrich, zice Walter, spărgând tăcerea, nu e nimic greşit să ai visuri.

Cuvintele lui sunt ca un pansament pe rană. Îmi face cu ochiul pentru a doua oară.
- Ar trebui să te plătesc pentru ajutor, zice el şi începe să scotocească în pungă, de unde scoate o bucată mare de caramel. Cea mai mare bucată, doar pentru tine, micuţa Hetty! zâmbeşte el, dându-mi bucata de caramel, şi inima începe să-mi bată mai tare.
- Mulţumesc!

O iau şi mă aşez pe podea, cu spatele rezemat de perete. Bag carameaua în gură şi încep să molfăi bucata aurie, dar e mare şi dură, îmi tot iese în afară, prin obraz, şi refuză să se micşoreze. Din colţul gurii îmi curge salivă şi mă şterg repede cu mâneca.
- Foarte atrăgător, râde Karl.

Vede şi Walter şi începe să râdă.
- Uite, mai ia o bucată!

Îmi ţin buzele strânse şi dau din cap că nu mai vreau, roşie toată ca o sfeclă.
- Ura! râde iar Karl. Iată un mod de a face o fată să tacă. Felicitări, prietene!

Simt că mi se pune un nod în gât, aşa că mă ridic repede în picioare şi cobor ca fulgerul pe scară, înainte să îmi dau voie să plâng.

Râsul băieţilor mă urmăreşte până în casă şi visul meu pentru un viitor frumos se sparge ca o sticlă, în milioane de bucăţele colorate.

Paşii pierduţi

 

Alejo Carpentier
Paşii pierduţi
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din spaniolă de Dan Munteanu Colán



***
Intro

 
Alejo Carpentier, figură emblematică a literaturii secolului al XX-lea, se naşte în 1904, la Havana, în Cuba, ca fiu al unui arhitect francez şi al unei profesoare de limbi străine, de origine rusă. La vârsta de doisprezece ani se mută cu familia la Paris, unde, sub îndrumarea mamei sale, se dedică studiului muzicii. Revenit în Cuba, începe studii de arhitectură, abandonate ulterior. Lucrează ca jurnalist şi se implică în mişcări politice de stânga, ceea ce duce la arestarea sa. Se refugiază apoi în Franţa, unde intră în contact cu grupul suprarealiştilor; în aceeaşi perioadă, în urma unor călătorii în Spania, îşi descoperă fascinaţia pentru stilul baroc. Nu revine definitiv în ţara natală decât după 1959, odată cu victoria Revoluţiei Cubaneze, şi va primi o serie de însărcinări pe linie culturală şi diplomatică. Moare la Paris în 1980.

Autor al unei opere scriitoriceşti remarcabile, apreciată pentru rafinatul său stil baroc şi teoria realului miraculos, Carpentier devine un punct de reper pentru generaţia boomului latinoamerican. În 1977 îi este decernat Premiul Cervantes, iar în 1979, Premiul Médicis.

*

Paşii pierduţi e un roman magistral al literaturii hispano-americane şi, după părerea unor critici, cel mai important din creaţia lui Alejo Carpentier, reprezentând o ilustrare perfectă a teoriei sale despre "realul miraculos".

Publicat în 1953, romanul a inaugurat perioada de plenitudine creatoare a scriitorului. Inspirată de experienţe personale, trăite de autor în Venezuela, călătoria protagonistului anonim - care îl poartă spre izvoarele fluviului Orinoco, în adâncul selvei, în căutarea unui instrument muzical primitiv care aparţinuse unor triburi amerindiene - se transformă într-o întoarcere în timp, de-a lungul celor mai importante perioade din istoria Americii, până la origini, la epoca primelor forme şi descoperiri ale limbajului articulat. Carpentier îmbină desăvârşit în acest roman cele două dimensiuni ale existenţei umane - spaţiul şi timpul -, pe care le consideră mereu ciclice. (Dan Munteanu Colán)

***

Tradus în douăzeci de limbi şi publicat în peste paisprezece ediţii spaniole, Paşii pierduţi spune povestea unui compozitor care fuge de o existenţă fără sens în New York şi face o călătorie cu amanta lui într-o zonă a lumii încă neatinsă de civilizaţie. Romanul îi descrie căutarea, aventurile şi remarcabila hotărâre luată într-un sat care pare cu adevărat în afara istoriei.

"O poveste captivantă, încărcată de erudiţie şi aventură. O carte plină de bogăţii: stilistice, senzoriale, vizuale." (The New York Times Book Review)

"O călătorie introspectivă care ne invită să regândim societatea modernă." (Le Littéraire)

"Paşii pierduţi este considerată aproape în unanimitate capodopera lui Alejo Carpentier şi, de asemenea, una dintre cele mai importante opere literare latinoamericane din secolul trecut." (ResearchGate)

Fragment

3

Pe pian era un bilet în care Mouche îmi spunea s‑o aştept. Ca să fac ceva, am început să mă joc cu clapele, combinând diverse acorduri fără rost, cu un pahar pus la marginea ultimei octave. Mirosea a vopsea proaspătă. În spatele pianului, pe peretele din fund, începeau să se contureze schiţatele reprezentări ale Hidrei, Corabiei Argo, Săgetătorului şi Părului Berenicei, ce în curând aveau să confere studioului prietenei mele o utilitate deosebită. După ce râsesem copios de competenţa ei astrologică, trebuise să mă înclin în faţa rentabilităţii afacerii cu horoscoape prin corespondenţă, puse pe picioare de ea, stăpână pe timpul ei, dând câte o consultaţie din când în când, ca favoare de‑acum foarte solicitată, cu cea mai încântătoare seriozitate. Astfel, de la Jupiter în Rac la Saturn în Balanţă, Mouche, documentată în ciudate tratate, scotea din recipientele sale cu tuş, din călimări, nişte Hărţi ale Destinului ce călătoreau spre îndepărtate localităţi din ţară, decorate cu semnele zodiacului, cărora, cu ajutorul meu, le dăduse un caracter solemn graţie unor titluri ca De Coelesti Fisonomia, Prognosticum super coeleste^[i] şi alte scrieri latineşti importante. Probabil că oamenii erau foarte speriaţi de viitorul lor - mă gândeam eu uneori - dacă le puneau atâtea întrebări astrologilor, priveau cu atâta sârguinţă liniile din palmă, firele scriiturii lor, se nelinişteau în faţa semnelor negre din zaţ, reînnoind cele mai vechi tehnici divinatorii, pentru că nu puteau citi în măruntaiele animalelor jertfite sau urmări zborul păsărilor cu toiagul prezicătorilor. Prietena mea, care credea foarte mult în ghicitoarele cu faţa acoperită de un văl şi se formase din punct de vedere intelectual în marele talcioc suprarealist, găsea o plăcere, nu numai un câştig, în contemplarea cerului prin oglinda cărţilor, amestecând numele constelaţiilor. Era maniera ei actuală de a face poezie, pentru că primele sale încercări de a o face cu cuvinte, păstrate într‑o plachetă ilustrată cu fotomontaje de monştri şi statui, o deziluzionaseră - după ce trecuse supraestimarea iniţială datorată mirosului cernelii de tipar - din punctul de vedere al originalităţii inspiraţiei. O cunoscusem în urmă cu doi ani, în timpul uneia dintre multele absenţe profesionale ale lui Ruth, şi, cu toate că nopţile mele începeau sau se terminau în patul ei, ne spuneam foarte puţine cuvinte drăgăstoase. Uneori, ne certam cumplit, ca să ne îmbrăţişăm după aceea cu mânie, în timp ce feţele noastre, atât de apropiate că nu ne puteam vedea, schimbau insulte pe care împăcarea trupurilor le transforma în crude elogii ale delectării reciproce. Mouche, care era foarte cumpătată, ba chiar zgârcită la vorbă, adopta în aceste momente un limbaj de curvă, căreia trebuia să i se răspundă în aceiaşi termeni pentru ca din aceste excremente de limbaj să izvorască, şi mai intensă, desfătarea. Îmi era greu să ştiu dacă era dragoste adevărată ceea ce mă lega de ea. Adesea mă exaspera datorită încăpăţânării ei dogmatice cu care apăra idei şi atitudini auzite în berăriile din Saint-Germain-des-Prés, şi discuţiile noastre sterile mă făceau să fug din casa ei cu gândul de‑a nu mă mai întoarce. Dar în noaptea următoare mă înduioşam doar la gândul ieşirilor ei, şi mă întorceam la trupul ei de care aveam nevoie, căci în profunzimea lui aflam exigenta şi egoista animalitate ce avea tăria de a schimba caracterul veşnicei mele cazne, trecând‑o de pe planul nervos pe planul fizic. Când se producea aşa ceva, mă cuprindea uneori acel somn atât de rar şi de dorit ce mă făcea să închid ochii când mă întorceam acasă după o zi petrecută la câmp - acele foarte rare zile din an când mireasma copacilor producea totala destindere a fiinţei mele şi mă lăsa ca buimăcit. Plictisit de aşteptare, atacai cu furie acordurile iniţiale ale unui mare concert romantic; dar în clipa aceea se deschiseră uşile şi apartamentul se umplu de lume. Mouche, a cărei faţă era îmbujorată ca atunci când bea un pic, cinase cu cel ce‑i zugrăvea studioul, cu doi dintre asistenţii mei, pe care nu mă aşteptam să‑i văd aici, cu decoratoarea apartamentului de jos, care umbla tot timpul să‑şi vâre nasul în treburile altor femei, şi cu balerina ce repeta în acele zile un balet pe simple ritmuri de bătăi din palme. "Avem o surpriză", anunţă prietena mea, râzând. Şi în scurt timp montară un aparat de proiecţie şi puseră copia filmului prezentat în ajun, a cărui călduroasă primire determinase începerea imediată a vacanţei mele. Acum, cu luminile stinse, imaginile renăşteau în faţa ochilor mei: pescuitul tonului, cu admirabilul ritm al năvoadelor şi exasperata colcăială a peştilor încercuiţi de bărcile negre; lampretele ivindu‑se prin ochiurile turnurilor lor de stâncă; învăluitoarea dezmorţire a caracatiţei; sosirea anghilelor şi întinsa podgorie arămie a Mării Sargaselor. Şi apoi, aceleaşi naturi moarte cu melci şi cârlige de pescuit, jungla de corali şi halucinanta bătălie a crustaceelor, atât de abil mărită, încât langustele păreau înfricoşători balauri îmbrăcaţi în zale. Lucraserăm bine. Răsunau iarăşi cele mai bune momente ale coloanei sonore, cu lichidele sale arpegii de celestă, sonoritatea forte a fluidelor unde Martenot, valurile harpelor şi dezlănţuirea xilofoanelor, a pianului şi percuţiei, în timpul secvenţei de luptă. Toate acestea costaseră trei luni de discuţii, surprize, experimente şi supărări, dar rezultatul era surprinzător. Însuşi textul, scris de un tânăr poet în colaborare cu un oceanograf, supravegheaţi de specialiştii întreprinderii noastre, era demn să fie inclus într‑o antologie a genului. Iar în privinţa montajului şi a supervizării muzicale, nu găseam nicio critică pe care să mi‑o aduc mie însumi. "O capodoperă", zicea Mouche pe întuneric. "O capodoperă", repetau ceilalţi în cor. Când s‑au aprins luminile, toţi m‑au felicitat şi mi‑au cerut să mai pun filmul o dată. Şi după a doua proiecţie, cum sosiseră noi invitaţi, mă rugară să‑l pun a treia oară. Dar de fiecare dată când ochii mei, după o nouă revizuire a ceea ce făcusem, ajungeau la cuvântul "Sfârşit" cu înflorituri de alge, ce reprezenta punctul final al acelei opere exemplare, eram tot mai puţin mândru de ceea ce făcusem. Un adevăr otrăvea satisfacţia mea iniţială: toată munca aceea încrâncenată, ostentaţia de bun gust, de buni profesionişti, alegerea şi coordonarea colaboratorilor şi a asistenţilor dăduseră naştere, în fond şi la urma urmei, unui film publicitar, comandat firmei unde lucram de o companie de pescuit angajată într‑o luptă feroce cu o reţea de cooperative. O echipă de tehnicieni şi artişti se extenuase timp de săptămâni la rând în săli pe întuneric ca să producă această operă de celuloid, al cărei unic scop era să atragă atenţia unui anumit public din Sferele Înalte asupra resurselor unei activităţi industriale capabile să încurajeze, zi de zi, înmulţirea peştilor. Mi se păru că aud vocea tatălui meu, aşa cum suna în zilele cenuşii ale văduviei sale, când cita tot timpul din Scripturi: "Ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr."^[ii] Era mereu cu zicătoarea asta pe buze şi o aplica în orice împrejurare. Şi amară mi se părea acum proza Ecclesiastului, la gândul că, de pildă, Custodele ar fi ridicat din umeri în faţa acestei lucrări, socotind, poate, că putea fi comparată cu a desena cu fum litere pe cer, sau a provoca, cu un desen magistral, salivaţia abundentă a cuiva care priveşte un anunţ de plăcinte crocante. M‑ar considera un complice al celor ce urâţesc peisajul, al celor ce lipesc afişe pe ziduri, al crainicilor Orvietanului^[iii]. Dar - radiam eu - Custodele aparţinea, de asemenea, unei generaţii înveninate de "sublim", care se ducea la Bayreuth ca să facă dragoste în umbra mirositoare a vechilor catifele roşii, în lojile operei... Soseau oameni ale căror capete traversau lumina aparatului de proiecţie. "Tehnica evoluează în publicitate!", strigă lângă mine, citindu‑mi parcă gândurile, pictorul rus care cu puţin înainte renunţase la pictura în ulei pentru ceramică. "Mozaicurile din Ravenna nu erau decât publicitate", spuse arhitectul căruia îi plăcea atât de mult arta abstractă. Şi acum se auzeau alte voci din întuneric: "Toată pictura religioasă este publicitate." "Ca unele cantate de Bach." "Gott der Herr ist Sonn und Schild^[iv] se bazează pe un autentic slogan." "Filmul înseamnă muncă în echipă; frescele trebuie pictate în echipă; arta viitorului va fi o artă de echipă." Cum soseau mereu alţii, aducând sticle, conversaţiile începeau să se disperseze. Pictorul arăta o serie de desene de infirmi şi corpuri jupuite de piele, pe care avea de gând să le reprezinte pe tăvile şi farfuriile lui, în chip de "planşe anatomice cu volum", ce ar simboliza spiritul epocii. "Adevărata muzică este o simplă speculaţie despre frecvenţe", spunea asistentul meu sunetist, aruncând zarurile sale chinezeşti pe pian, ca să demonstreze cum se poate găsi o temă muzicală la întâmplare. Şi vorbeam toţi strigând, în clipa când un "Halt!" energic slobozit de la intrare de o voce de bas ne împietri pe fiecare, asemenea unor statui dintr‑un muzeu de ceară, cu gestul schiţat, jumătate de vorbă rostită, şi expirând o gură de fum. Unii se opriseră în timp ce făceau un pas; alţii, cu paharul în aer între masă şi gură. ("Eu sunt eu. Stau aşezat pe un divan. Tocmai voiam să frec un chibrit pe fâşia de şmirghel a cutiei. Zarurile lui Hugo îmi amintiseră versul lui Mallarmé. Dar mâinile mele voiau să aprindă chibritul fără să le‑o fi cerut conştiinţa mea. Apoi, adormisem. Dormeam ca toţi cei ce mă înconjurau.") Răsună alt ordin al noului venit, şi fiecare îşi termină fraza, gestul, pasul ce rămăsese suspendat în aer. Era unul dintre multele exerciţii pe care X.T.H. - niciodată nu‑i spuneam altfel, doar iniţialele, transformate datorită pronunţării în numele de familie Extieich - obişnuia să le practice cu noi ca să "ne trezească", spunea el, şi să ne readucă în starea de a fi conştienţi şi de a ne analiza acţiunile din acel moment, oricât de neimportante ar fi fost. Inversând spre uzul propriu un principiu filozofic comun nouă, obişnuia să spună că cine acţionează în "mod automat este esenţă fără existenţă". Pe Mouche, prin vocaţie, o entuziasmaseră aspectele astrologice ale doctrinei lui, ale cărei puncte de vedere erau foarte atractive, dar, după părerea mea, se complicau apoi prea mult cu mistica orientală, pitagorismul, tantrismul tibetan şi nu mai ştiu câte altele. Chestia era că Extieich reuşise să ne impună o serie de exerciţii înrudite cu "asamele" yoghine, punându‑ne să respirăm în diferite feluri şi măsurând timpul inspiraţiilor şi expiraţiilor prin "matre". Mouche şi prietenii ei voiau să ajungă în felul acesta la un autocontrol mai profund şi să dobândească puteri ce mereu mi s‑au părut problematice, mai ales la persoanele ce beau zilnic ca să se apere de deprimare, amărăciunea eşecului, nemulţumirea de sine însuşi, teama de un manuscris respins, sau, pur şi simplu, de cruzimea acelui oraş al veşnicului anonimat în mijlocul mulţimii, al eternei grabe, unde privirile se întâlneau doar din întâmplare, iar zâmbetul, când era al unui necunoscut, ascundea întotdeauna o propunere. Extieich începuse acum să o vindece pe balerină de o subită durere de cap prin palpări. Năucit de conversaţiile ce se încrucişau, de la dasein^[v] la box, de la marxism la stăruinţa lui Hugo de a modifica sonoritatea pianului punând sub corzi bucăţi de sticlă, creioane, foiţe de hârtie sau tulpini de flori, am ieşit pe terasă, unde ploaia de după‑masă spălase teii pitici ai lui Mouche de inevitabila funingine văratică produsă de coşurile unei fabrici ce se înălţau pe celălalt mal al râului. Întotdeauna mă distrasem foarte bine la aceste întâlniri cu nemaipomenitul creuzet de idei ce treceau, pe neaşteptate, de la Cabală la Angoasă, pe drumul proiectelor celui ce voia să construiască o fermă în Vest, unde arta câtorva persoane avea să fie salvată prin creşterea găinilor Leghorn sau Rhode‑Island Red. Întotdeauna îmi plăcuseră aceste salturi de la lucrurile transcendentale la cele ciudate, de la teatrul elisabetan la gnoseologie, de la platonism la acupunctură. Aveam de gând chiar să înregistrez într‑o zi, cu un aparat ascuns, aceste conversaţii, ce demonstrau cât de vertiginos este procesul eliptic al gândirii şi al limbajului. În plus, în această gimnastică a minţii, în această înaltă acrobaţie a culturii, găseam justificarea multor dezordini morale care la alţi oameni mi s‑ar fi părut odioase. Dar a alege între oameni şi oameni nu prezenta multe probleme. De o parte, erau neguţătorii, comercianţii, pentru care lucram în timpul zilei, şi care nu ştiau decât să‑şi cheltuiască câştigurile pe distracţii atât de prosteşti, atât de lipsite de imaginaţie, încât, prin forţa lucrurilor, mă simţeam un animal de altă rasă. De cealaltă parte, erau cei ce se întâlneau aici, fericiţi că aveau câteva sticle de băutură, fascinaţi de puterile promise de Extieich, mereu înfierbântaţi de proiecte măreţe. În implacabila organizare a urbei moderne, îndeplineau ritualul unei forme de asceză, renunţând la bunurile materiale, suferind de foame şi sărăcie, în schimbul unei problematice regăsiri a propriului eu în opera realizată. Şi totuşi, în noaptea aceasta mă oboseau atât ei, cât şi oamenii cantităţii şi ai beneficiului. Pentru că, în adâncul fiinţei mele, eram impresionat de scena din casa Custodelui, şi nu mă lăsam amăgit de entuziasmul cu care fusese primit filmul publicitar pe care îl realizasem cu atâta muncă. Paradoxurile rostite în legătură cu publicitatea şi arta în echipă nu erau decât diverse moduri de a se scutura de trecut, căutând o justificare pentru puţinele rezultate ale propriei creaţii. Atât de puţin satisfăcut eram, datorită scopului său derizoriu, de ceea ce realizasem acum, încât atunci când Mouche se apropie de mine cu elogiile pe buze, schimbai brusc tema conversaţiei, povestindu‑i aventura mea din acea după‑amiază. Spre marea mea surpriză, mă îmbrăţişă, declarând că vestea este formidable, căci corobora prezicerea unui vis recent în care se făcea că zboară împreună cu nişte păsări mari cu pene de culoarea şofranului, ceea ce se tălmăcea fără nicio îndoială prin: drum şi succes, schimbare prin mutare. Şi fără să‑mi lase timp ca să îndrept neînţelegerea, se înflăcără cu marile topice ale năzuinţei de evadare, chemarea necunoscutului, întâlnirile fortuite, pe un ton ce avea ceva din cel al Edecarilor Săgetaţi şi al Incredibilelor Floride din Corabia beată^[vi]. I‑am tăiat repede avântul, povestindu‑i cum fugisem din apartamentul Custodelui fără să profit de ofertă. "Dar asta este cretinism absolut!", exclamă. "Ai fi putut să te gândeşti şi la mine!" I‑am amintit că nu aveam suficienţi bani ca să‑i plătesc o călătorie în locuri atât de îndepărtate; că, pe de altă parte, universitatea ar fi suportat, în orice caz, numai cheltuielile pentru o persoană. După o linişte neplăcută, în care ochii ei dobândiră o urâtă expresie de ranchiună, Mouche începu să râdă. "Şi‑l aveam acolo pe pictorul tabloului Venus de Cranach..." Prietena mea îmi explică ce idee îi venise pe neaşteptate: ca să ajungem unde trăiau triburile ce făceau să sune toba‑baston şi cana funerară, trebuia să ajungem, în primul rând, în marele oraş tropical, celebru pentru frumuseţea plajelor sale şi coloritul vieţii oamenilor de rând; trebuia doar să rămânem acolo, făcând câte o excursie în selva ce se spunea că e aproape şi să ne bucurăm de viaţă cât ne vor ajunge banii. Nimeni n‑o să fie acolo ca să ştie dacă eu urmam itinerarul impus de munca mea de colecţionar. Şi ca nu cumva să mă fac de râs, la întoarcere, aveam să aduc nişte instrumente "primitive" - perfecte, autentice, ştiinţific vorbind, demne de încredere - ireproşabil executate, după schiţele şi măsurile date de mine, de prietenul pictor, mare iubitor al artei primitive şi diabolic de priceput la obiecte de artizanat, cópii şi reproduceri, ce trăia falsificând stiluri de maeştri, cioplea Fecioare Maria catalane din veacul al XIV‑lea cu poleiala ştearsă, mâncate de cari şi cu crăpături, şi a cărui maximă ispravă fusese că vânduse Muzeului din Glasgow o Venus de Cranach, pictată şi învechită de el în câteva săptămâni. Atât de murdară, atât de degradantă mi se păru propunerea, că am respins‑o cu scârbă. În mintea mea, universitatea se înălţa cu maiestatea unui templu pe ale cărui coloane albe eram îndemnat să împroşc murdărie. I‑am vorbit îndelung, dar Mouche nu mă asculta. Se întoarse în studio, unde comunică vestea călătoriei noastre, care fu primită cu strigăte de bucurie. Şi acum, fără să mă ia în seamă, umbla dintr‑o cameră într‑alta, într‑o veselă forfoteală, cărând geamantane, împachetând şi despachetând haine, făcând o listă cu ce trebuia să cumpărăm. Văzând atâta neruşinare, mai jignitoare decât o batjocură, am plecat trântind uşa. Dar strada mi s‑a părut deosebit de tristă în această noapte de duminică, temătoare de‑acum în faţa grijilor de luni, cu cafenelele abandonate de cei ce se gândeau la ora de mâine şi‑şi căutau cheile de la intrări la lumina farurilor ce derulau fâşii argintii pe asfaltul ud. Mă oprii nehotărât. Acasă mă aştepta dezordinea lăsată de Ruth la plecare; doar urma capului ei pe pernă; mirosurile teatrului. Şi când ceasul o să sune, va urma trezirea fără rost şi teama de a mă întâlni cu un personaj, ieşit din mine, ce mă aştepta de obicei în fiecare an în pragul vacanţei. Personajul plin de reproşuri şi de raţionamente amare pe care îl văzusem ivindu‑se cu câteva ore mai înainte în oglinda barocă a Custodelui, ca să scoată din mine toată cenuşa. Necesitatea de a revizui aparatura pentru sincronizări şi de a amenaja noi spaţii dotate cu materiale izolante oferea, la începutul fiecărei veri, acea întâlnire ce declanşa o schimbare a sarcinilor, căci acolo unde aruncam bolovanul meu sisific, mi se punea altul pe celălalt umăr, încă însângerat, şi n‑aş şti să spun dacă, uneori, nu preferam povara bazaltului celei pe care o ducea un judecător. O pâclă pornită dinspre digurile din apropiere se înălţa deasupra trotuarelor, estompând luminile străzii în irizări pe care le perforau ca nişte înţepături de ac picăturile căzute din norii joşi. Grilajele cinematografelor se închideau în faţa pardoselilor unor lungi holuri presărate de bilete rupte. Mai încolo va trebui să traversez strada pustie, sub lumina rece, şi să urc pe trotuarul în pantă spre Capela scufundată în beznă, al cărei gard o să‑l ating cu degetele, numărând cincizeci şi două de bare. Mă sprijinii de un stâlp, gândindu‑mă la vidul de trei săptămâni găunoase, prea scurte ca să întreprind ceva, care, pe măsură ce se vor scurge zilele, vor fi şi mai triste datorită sentimentului că am ratat o posibilitate. Nu făcusem niciun pas spre misiunea ce mi se propusese. Totul îmi venise de‑a gata, şi nu eram eu răspunzător de faptul că evaluarea capacităţilor mele fusese exagerată. Custodele, până la urmă, nu scotea niciun ban din buzunar, şi, în ceea ce priveşte universitatea, ar fi greu ca erudiţii săi, îmbătrâniţi printre cărţi, fără contacte directe cu meşterii din selvă, să‑şi dea seama de înşelătorie. În fond, instrumentele descrise de Fray Servando de Castillejos nu erau opere de artă, ci obiecte produse cu o tehnică primitivă existentă şi azi. Dacă muzeele conservau mai multe viori Stradivarius de autenticitate îndoielnică, n‑ar fi un delict prea mare, în fond, să falsifici o tobă a unor sălbatici. Instrumentele cerute puteau avea un aspect vechi sau actual... "Călătoria asta era anunţată pe toţi pereţii", îmi spuse Mouche, văzând că mă întorc, şi îmi arătă figurile Săgetătorului, Corabiei Argo şi Părului Berenicei, mai vizibile cu contururile lor în culoare ocru, acum, că mai stinsese din lumini. Dimineaţa, în timp ce prietena mea alerga să rezolve chestiunile consulare, m‑am dus la universitate, unde Custodele, sculat foarte devreme, repara o viola d'amore, împreună cu un lutier cu un şorţ albastru. Nu a fost surprins când m‑a văzut, privindu‑mă pe deasupra ochelarilor. "Felicitări!", spuse fără să ştiu în mod sigur dacă voia să mă felicite pentru hotărârea mea, sau ghicea că dacă în acel moment puteam să însăilez două idei se datora unui medicament pe care mi‑l dăduse Mouche când mă trezisem. Am fost condus imediat la biroul rectorului, care m‑a pus să semnez un contract şi mi‑a dat banii pentru călătorie şi un dosar în care se detaliau punctele principale ale misiunii ce mi se încredinţase. Un pic buimăcit de rapiditatea cu care se aranjaseră lucrurile, fără să‑mi fi făcut încă o idee foarte clară despre ceea ce mă aştepta, m‑am pomenit apoi într‑o sală lungă şi goală, unde Custodele m‑a rugat să‑l aştept o clipă, până se duce la bibliotecă pentru a‑l saluta pe decanul Facultăţii de Filozofie, întors recent de la un congres din Amsterdam. Am observat cu plăcere că galeria aceea era un muzeu de reproduceri fotografice şi mulaje de ghips pentru studenţii de la istoria artei. Pe neaşteptate, universalitatea anumitor imagini, o nimfă impresionistă, o familie de Manet, privirea misterioasă a cunoscutei Madame Rivière, m‑a purtat spre zilele de demult, când încercasem să‑mi potolesc neliniştea sufletească de călător decepţionat, de pelerin frustrat de profanarea Locurilor Sfinte, în lumea - aproape fără ferestre - a muzeelor. Erau lunile când vizitam prăvăliile meşterilor populari, lojile operei, grădinile şi cimitirele din stampele romantice, înainte de‑a privi cu Goya luptele din Doi Mai^[vii], sau de a‑l însoţi la Înmormântarea Sardelei^[viii], ale cărei măşti tulburătoare păreau mai degrabă chipurile unor pocăiţi beţi, personaje drăceşti de teatru religios, decât deghizări de petrecere. Apoi, după ce mă odihneam cu ţăranii lui Le Nain^[ix], mă lăsam să cad în plină Renaştere, datorită vreunui portret de condotier dintre aceia care călăreau pe cai mai mult de marmură decât de carne, printre coloane împodobite festiv cu banderole. Uneori îmi plăcea să convieţuiesc cu burghezi medievali, ce sorbeau cu plăcere vinul dres cu mirodenii, îşi făceau portrete împreună cu Sfânta Fecioară pe care le donau - ca să se ştie cine făcuse donaţia -, îmbucătăţeau purcei de lapte cu ţâţe pârlite, organizau lupte de cocoşi, şi‑şi băgau mâna în decolteul târfelor cu chip de ceară, ce nu păreau nişte femei lascive, ci, mai curând, vesele fete într‑o după‑amiază de duminică, pe care iertarea primită la spovedanie le lăsa să păcătuiască din nou. O cataramă de fier, o coroană barbară împodobită cu ţepi lucraţi cu ciocanul, ce mă purtau apoi în Europa merovingiană, cu codrii adânci, ţinuturi fără drumuri, migraţiuni de şobolani şi fiare devenite faimoase pentru că sosiseră spumegând de turbare, într‑o zi de târg, până în piaţa centrală a unui oraş. Apoi, veneau pietrele din Micene, ofrandele de înmormântare, ceramica greoaie a unei Grecii necioplite şi aventuriere, anterioare propriilor ei clasicisme, mirosind toată a vite fripte la proţap, a lână pusă pe darac, a bălegar şi a sudoare de armăsari în rut. Şi astfel, de la o treaptă la alta, ajungeam la vitrinele cu răzuitori, topoare, cuţite din silex, unde mă opream fascinat de noaptea perioadelor magdaleniene, solutrene, prechelene^[x], simţind că am ajuns la hotarele omului, la acea limită a posibilului ce ar fi putut fi, potrivit unor cosmografi primitivi, marginea pământului plan, locul acela unde dacă‑ţi apropiai capul de hăul sideral al infinitului, trebuia să vezi şi jos cerul... Cronos‑ul lui Goya mă readuce la epoca noastră, pe drumul unor spaţioase bucătării înnobilate cu naturi moarte. Sindicul îşi aprindea pipa cu un cărbune, servitoarea opărea iepurele în apa clocotind într‑o oală uriaşă, şi, printr‑o fereastră deschisă, se vedeau ţesătoarele stând la taclale în liniştea curţii umbrite de un ulm. În faţa cunoscutelor imagini, mă întrebam dacă în vremurile de demult oamenii duceau dorul vremurilor de demult, aşa cum eu, în această dimineaţă de vară, duceam dorul - pentru că îl cunoscusem - unui anumit fel de viaţă pe care oamenii îl pierduseră pentru totdeauna.

---

[i] "Despre aspectul cerului, Pronostic cu privire la cer" (în lat. în orig.).

[ii] Eclesiastul 1:15 (traducerea lui Dumitru Cornilescu, 1924, rev. 2016).

[iii] Cristoforo Contugi, Orvietanul, a fost, în secolul al XVII‑lea, deţinătorul formulei secrete şi al privilegiului de a vinde în exclusivitate un "antidote universal" contra oricărei otrăvi, cunoscut cu numele de "orvietan", descoperit prin secolul al VI‑lea şi cunoscut în toată Europa. Termenul a ajuns să fie sinonim cu "şarlatanie".

[iv] Domnul Dumnezeu ne este soare şi pavăză (în germ., în orig.), titlul cantatei nr. 79 (BWV 79), compusă în 1725 de Johann Sebastian Bach.

[v] Termen propus de Martin Heidegger, ce defineşte existenţa umană concepută ca prezenţă în lume (în germ., în orig.).

[vi] Poem de Arthur Rimbaud (1854-1891).

[vii] Referire la tabloul lui Francisco de Goya (1746-1828), Doi mai la Madrid: Lupta cu mamelucii, ce reprezintă o scenă a revoltei populaţiei din Madrid contra trupelor franceze de ocupaţie.

[viii] Aluzie la gravura lui Goya cu acelaşi titlu, din seria Capricii. "Înmormântarea Sardelei" marchează sfârşitul Carnavalului.

[ix] Numele a trei fraţi, pictori francezi, Antoine, Louis şi Mathieu Le Nain (secolul al XVII‑lea), autori de picturi religioase şi de scene din viaţa campestră (Familie de ţărani). Specialiştii nu au reuşit să stabilească exact ce tablouri din cele aproximativ şaizeci cunoscute a pictat fiecare dintre ei.

[x] Perioade culturale ale Paleoliticului Superior.

Bureţi de fag

 

Mihai Duţescu
Bureţi de fag
Editura Trei, 2021



***
Intro

 
Mihai Duţescu (născut în 1979, la Alexandria) este arhitect, lector la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu" din Bucureşti. În urma câştigării concursului de debut organizat de editura Cartea Românească, publică în 2010 volumul de poezie şi toată bucuria acelor ani trişti, recompensat cu mai multe premii şi nominalizări, printre care şi Premiul "Mihai Eminescu". În 2014 revine cu franceza un avantaj (poezie, Pandora M) şi Uranus Park (roman, Polirom), o ficţiune realistă despre jungla imobiliară a Bucureştiului de la începutul anilor 2000, pentru care primeşte premiul "Tânărul prozator al anului" în cadrul Galei Tinerilor Scriitori. Este prezent cu eseuri, proză şi poezie în diferite antologii din ţară şi din străinătate.

*

"Talentul lui Duţescu e de a da pe faţă lucrurile inconfortabile, de a le spune clar şi pe bune. Într-o literatură fascinată de marginali şi rataţi, el vorbeşte cu simpatie despre oameni aflaţi în plin proces de ascensiune socială. Pe scurt, despre parveniţi - un subiect la care lumea bună strâmbă vinovat din nas, chit că parvenitismul e adevărul de profunzime al unei societăţi ajunse de curând la prosperitate. Mai mult, la fel de tabu e şi opinia că în comunism a fost bine, deşi e împărtăşită de larga majoritate a celor trecuţi prin vechiul regim.

În Bureţi de fag, Mihai Duţescu are curajul să asume şi să dea pe post aceste curente de opinie omniprezente, dar reprimate public, sub pretextul poveştii de viaţă a unui băiat născut prin anii '50 în Teleorman şi ajuns inginer la Bucureşti. El şi soţia lui fac parte din acea tipologie a cadrelor medii cu aspiraţii burgheze, raportându-se la comunism într-un mod mai degrabă benign, specific multora din generaţia lor: sunt oportunişti la nevoie, iar în rest rămân indiferenţi. Micul lor arivism este bazat pe convingerea că sistemul nu e chiar greşit, că măcar are o idee valabilă de echitate şi meritocraţie, câtă vreme i-a scos dintre ţărani, i-a şcolit gratis, le-a dat o casă şi i-a băgat între domnii de la oraş. În ce mă priveşte, am certitudinea că în sfârşit am dat peste cartea aia ALTFEL despre comunism, cu o perspectivă de bun-simţ, fără volute pioase sau chestionări tragice - motiv pentru care o recomand în special celor care vor să-şi facă o idee despre cum gândeau şi se purtau oamenii moralmente OK din România de atunci." (Adrian Schiop)

"Poate ca asta însemna iubirea, în cazul lui: să fii în permanenţă un pic în afara acestei lumi, dar seara, când deschizi uşa casei, după o zi-lumină, să revii deodată în lume, în acel univers previzibil, stabil - să intri pe uşă şi să te întâmpine ea, aceeaşi dintotdeauna, cea care ţi-a luminat primii ani de libertate reală, adolescenţa ta superbă, ceţoasă dintr-un oraş provincial şi ceţos - cu voi doi îmbrăţişaţi lângă un stăvilar alb, sub sălcii, privind barjele care alunecă leneş pe Dunăre - undeva în superbii ani '70, în aburii provinciali şi ceţoşi ai Republicii, în cea mai bună dintre lumile posibile."

Fragment

1.

Deşi trecuse destul timp de la moartea lui taică-su, în fiecare an, prin ianuarie, pe Radu îl apuca mai rău ca oricând şi-l ţinea toată luna.

La început, până la pomana de patruzeci de zile, îl visa mereu. Îl visa viu şi în situaţii normale: mergeau să adune prune împreună, storceau struguri, puneau putina cu varză la murat pentru iarnă. Îl visase odată că a venit să-l vadă la internat la liceu şi i-a adus un pui fript, dar asta nu se întâmplase - în patru ani de liceu, nu venise nimeni din familie pe la el. Pe atunci, bătrânul lucra pe şantier la nişte hoteluri de pe litoral şi ajungea rar acasă; cât despre maică-sa, nici gând, că nu-i ardea ei să se ţie de vizite. Asta, fiindcă nu prea le păsase de soarta lui. Intrase acolo, destul! De-acum, ce puteau să-i mai facă? Câţi de la ei din Şotânga intrau la liceu? Doi-trei, şi se întorceau în sat de parcă i-ar fi lovit careva în moalele capului: "Unde până mai deunăzi Dode al lui Guluş se juca cu fi-tu pe ruscă, are pretenţia să-i zici Voinescu acuma. Voinescu Gheorghe, secretar la Consiliu, la Sfat."

La Radu nu era cazul, pentru că după liceu a plecat la facultate - lucru încă şi mai de neînţeles pentru bătrânii săi părinţi, care însă, paradoxal, de data asta aveau să-i poarte de grijă mai mult ca înainte. Poate scăpaseră şi ei de alte cheltuieli, că le venea parcă mai uşor acum. Aşa că-i trimiteau câteodată pachet prin diverşi inşi care aveau drum la Bucureşti şi ştiau să ajungă şi la el în Regie; îi puneau şosete noi, chiloţi, o sticlă de vin, cozonac.
- Mă, flăcăilor, care e aicea la voi inginerul Ducu de la Şotânga de peste Olt?
- Deocamdată nu e niciun inginer aici, nene. Suntem cu toţii studenţi! venea răspunsul.
- Hai mă, taică, chemaţi-l să-şi ieie sacoşa, că nu stau toată ziua pe drumuri...

Aşa îi plăcea lui Ducu - Radu - Răducu să-şi amintească anii aceia şi aşa îi plăcea să povestească, chiar dacă lucrurile stătuseră niţel altfel: careva de la ei din sat muncea în Bucureşti, iar în vreo duminică, dacă îl prindeau pe-acasă, ăia bătrâni îi dădeau adresa şi omul mergea la sigur. Ba într-o dimineaţă se pomenise chiar cu maică-sa, venită la spital la o rudă. A trecut şi pe la el - şi l-a făcut de râs, cu baibaracul şi broboada ei groasă în miez de vară. "Pupa-i-aş eu tălpile alea, cum doarme... Mânca-l-ar mama, cu tălpoanţele lui!" ar fi chiuit femeia, iar Radu s-a trezit şi, odată cu el, şi colegii de cameră, buimaci - doi băieţi din Sibiu de care lui i s-a făcut atunci foarte ruşine. Îl recunoscuse după tălpile uriaşe care-i ieşeau de sub cearşaf şi era bucuroasă: plecată de-acasă de cu noapte, nimerise adresa şi-şi vedea şi ea băiatul la facultate.

Bătrânul nu ajunsese în Bucureşti, însă îl sprijinise pe Radu atât cât putuse - nu doar cu bani şi, deseori, chiar în ciuda cârcotelilor neveste-sii. Iar Radu, ca o compensare, când s-a văzut el însuşi cu bani, familie şi copil, a rupt, cum se spune, chiar de la gura propriului copil pentru a le face părinţilor săi bătrâneţea un pic mai uşoară. În fiecare lună, o parte din salariu se ducea pe medicamente, benzină, plătit oameni să sape, să are, să arăcească, să-i mai ajute cu via; plătit cărbuni iarna, plătit butelie, curent. Asta, dincolo de mofturile maică-sii - închis marchiza cu cornier, făcut hambar nou, făcut gard, porţi - care costaseră destul. Invidioşi, cei din neam cu ei veneau tot mai rar să-i vadă, în special acum când, bătrâni fiind, ar fi avut poate nevoie mai mult. Sau nu chiar rar, dar se pomeneau cu vreunii că le bat în poartă doar când aveau un scop clar. Un benificiu, cum îi bodogănea maică-sa. Spre exemplu, o cumnată mai tânără şi mai în putere, care era vânzătoare la o prăvălie în satul vecin, îi vizita întotdeauna după ce se făcea vinul. Venea ea singură la început, o dată, după care, gata - din când în când, le trimitea direct damigeana prin şoferul de pe maşina de pâine, ca să i-o umple. Să fie pentru Ristică, bărbată-su, aşa zicea, că toată ziua munceşte! Alţii veneau când se făceau mieii buni de tăiat sau când ieşeau puii - cine ştie, poate pică ceva.

Şi lui Radu îi era greu. În primul rând din pricina banilor, că avea copil mare şi cheltuieli pe măsură, dar şi a distanţei. De la Bucureşti la Şotânga erau aproape două sute de kilometri şi, de multe ori, mai ales în ultimii ani de viaţă ai maică-sii, făcuse drumul ăsta dus-întors cel puţin o dată pe săptămână, când se nimerise, dar mai ales noaptea, pentru că-n timpul zilei avea şi el condică, şefi... Şi de obicei noaptea primea telefon:
- Alo! Alo! Ducule, tu eşti, maică?
- Alo... Da...
- Maică, sunt Caterina... Vino cât poţi de repede, că-i ţinem lumânările lu' mămică-ta. Vino, mamă, dacă vrei s-o mai prinzi în viaţă!

Şi uite-aşa, din două vorbe, îl puneau pe drumuri. Îşi dădea cu un pic de apă pe faţă, se îmbrăca şi sărea în maşină. Când ajungea, dărâmat de oboseală, le găsea vesele, dând în bobi şi mirosind a ţuică.
- Bine, măi, mamă!
- Eh, mă simţ mai bine acu' că venişi...

I se făcea şi ei dor de băiat şi deodată parcă o apucau palpitaţiile şi i se punea aşa, ca o gheară în piept, care o astupa şi-o lăsa fără aer... Murise nea Sică şi rămăsese singură şi bolnavă; o mai îngrijea vecina asta, Caterina, care avea şi telefon acasă.

Cu taică-su a fost însă altfel.

Omul ăsta fusese un bărbat frumos în tinereţe, suplu, înalt, cu ochii albaştri şi părul negru, şi nu atât bun la suflet, cât mai degrabă demn şi corect. Un bărbat care toată viaţa şi-a văzut de treaba lui, chiar dacă un pic prea temperamental când venea vorba de lucruri care îi atacau mândria şi bunele intenţii. Era renumit că în tinereţe bătuse paisprezece rudari, el şi cu un tovarăş de-al său, Ilie al Doţii. Plecaseră cu caii pe izlaz şi rămăseseră să doarmă în câmp; era o noapte de vară, undeva pe malul Oltului, priponiseră caii şi făcuseră un foc în care aruncau dovleci la copt, când dintr-odată s-au pomenit înconjuraţi de rudari, că ăla e izlazul lor, că ce caută acolo... că-i omoară şi le iau caii: i-a tocat cu Ilie pe toţi paisprezece. I-au mărunţit cu ciomegele - "Aveam o bâzdoacă de păducel... când am văzut că le dau la cap şi ei tot nu cade, futu-i în cur pe mă-sa, am început să-i ard la ţurloaie... Ştii cum cădea? Palangă! Unu' după altu'... ca aracii cădea!" Altă dată, îl nenorocise în bătaie pe preşedintele CAP şi pe aghiotantul ăluia, când au dat năvală în curte să-i ia vitele pentru colectivizare. I-a plesnit peste bot cu coada furcii, iar pe ăla, bocciul ăla, l-a înţepat şi-n cur de câteva ori, de l-a dăulat şi-a zăcut după aia două săptămâni în spital. Amintiri care bătrânului încă îi gâdilau orgoliul şi-l făceau să pară că e "cineva" în ochii celorlalţi, îndeosebi fiindcă după acel episod bocciul "o lua pe la capul satului" îndată ce-l vedea, ocolea câţiva kilometri, şi el, şi neamurile lui de aghiotant prost şi beţiv - poveşti pe care le amesteca cu alte isprăvi din tinereţe, când înţepenise de frig o noapte întreagă, iarna, cocoţat într-un stejar în pădure, cu o haită de lupi dând târcoale la baza copacului, ori cu întâmplări din război, fiindcă luptase de la Stalingrad până în Munţii Tatra şi scăpase înot de la Cotul Donului - sergent artilerist, decorat cu Virtutea Militară cu spade. De aceea, când l-a lovit bătrâneţea, a suferit mai mult de ciudă şi sânge rău decât de boală şi de alte cele, văzându-se pe zi ce trece tot mai neputincios. Însă boala a scobit în el şi-n numai câteva luni l-a pus la pământ.

Deja de prin vară Ducu o auzea pe maică-sa văitându-se de bătrân: că nu-i mai dă-n gând, că parcă nu se mai îndeamnă la muncă la fel ca-n alţi ani, că fumează şi se moşmondeşte toată ziua, în loc să adune poame şi să puie de ţuică. Că-i zici vorbă şi el doar se răsteşte la om - şi degeaba, tot nu face ce-i zici. Cu toate astea, lui Ducu nu i se păruse schimbat; din contră, îl găsea mereu muncind cot la cot cu alţii mai tineri. Odată, când tocmai primiseră grâul şi trebuiau să-l bage în hambar, bătrânul căra sacii de unul singur şi, privindu-l, băiatul amesteca o senzaţie de mândrie cu milă. Ar fi vrut să pună mâna şi el să ajute, dar de câţiva ani suferea de nişte probleme la coloană, rămânea înţepenit şi nu putea să mai ridice de jos nici măcar un bănicior de porumb. Aşa că încerca să compenseze vizitându-şi părinţii mai des şi plătindu-le oameni să-i uşureze cu munca. Numai că n-aveai cu cine să te înţelegi; taică-su voia să arate că e încă-n putere - că, în ciuda bombănelilor muierii, uite, saltă sacul de grâu în spinare şi-l deşartă fără ajutor de la nimenea! "La ce mai aduci oameni, să-ţi cheltui banii?!" - aşa-l visa Radu, mult timp după ce a murit, un pic arţăgos şi robotind toată ziua prin curte. Mai târziu, toamna, la struguri, la fel: chiar dacă umbla înfăşurat cu un brâu din blană de oaie, că-l dureau şalele şi de-abia putea să mai meargă, se înhăma să ia coşul plin, îl azvârlea pe umăr şi, şontâc-şontâc, se încăpăţâna să-l ducă la teasc. Ca să nu mai vorbim despre treburile de zi cu zi, dat la animale, tăiat lemne de foc, cărat vreun ceaun din şopron, o damigeană sau vreo bidoană de murături. Făcea toate astea singur; cine să i le facă, dacă pe băiat îl avea inginer la Bucureşti şi venea pe la ei doar când îi dădeau ăia liber de-acolo? Şi creştea în fiecare an şi-o groază de păsări, şi creştea întotdeauna şi porc. Atâta doar că-n anul în care a murit i-a fost dat să rămână şi fără porc de Crăciun, şi să ajungă şi de batjocura lui Ristică, frate-su de la Plăviceni.
"Nu taică, nu ne-a lăsat nimica. Sânge pe bătătură, atât..." Aşa i-a zis băiatului, că-l sunaseră să vină urgent.

Când a ajuns, Ducu l-a găsit întins pe pat şi înfăşurat într-un iorgan de lână, gemând: el, om bătrân, nu se aşteptase la aşa ceva de la fratele lui. "Dacă anu' ăsta nu mai luarăm purcel, am zis că ce-o fi?! I l-om creşte atuncea p-al lui, că ne-o lăsa şi nouă măcar să gustăm dacă-l taie...! Că oricum el mai taie unul la primăvară. Dă pe la lume prin sat ca să-i crească şi taie... Aşa că ne pomenirăm deunăzi cu Ristică... să-l fi văzut! Cu maşină, cu măcelar... ni l-a scos din coşare şi l-a tăiat numaidecât în mijlocul bătăturii, de n-a mai rămas nimic după el! Doar sânge-n bătătură, cum zise tac-tu. Măcar o ureche de poftă să ne fi lăsat!" - asta era relatarea maică-sii. Ea ştia să le potrivească mai frumos decât ăla bătrân, care doar rămăsese cu un nod în gât şi-i ţuruiau lacrimile.

De fapt, pe Radu îl sunaseră să vină fiindcă nea Sică vomita de câteva zile - "De supărare vomită!" i-a zis maică-sa când s-au văzut, dar până la urmă, din vorbă-n vorbă, s-a scăpat şi i-a povestit ce păţise. Că, într-adevăr, de supărare, bătrânul plecase prin zăpadă până-n pădure, trei kilometri pe jos, să adune bureţi de fag. Era chiar în ziua de Crăciun şi ei se pomeniseră că n-au ce pune pe masă, dacă omul ăla cu care erau rudă de sânge nu le lăsase nimic din porc. L-a luat el pe tot, bucăţit, ambalat în saci de ţiplă, l-a încărcat în portbagaj şi dus a fost.

Adevărul e că prin primăvară Ducu îi anunţase că nu mai vrea porc, să nu se bazeze pe el - în sensul că n-o să mai contribuie cu bani, ca în alţi ani. Zisese că poate ia de la socră-su, de unde lua şi ied, şi curcan de Paşti, vin, mălai, ouă, dovleci şi ce mai aveau ăia prin curte pe-acolo. Aşa că lui taică-su nu-i mai dăduse mâna să cumpere purcel, doar pentru ei doi. Mai ales că Ristică îi propusese să-l crească pe-al lui... E drept, îi trimitea uruială, codri de pâine, porumb; mai dădea şi la păsări din alea, îi convenea. În plus, se simţise mai rău ca oricând în acel an - desigur, nu se mai îndemna la muncă la fel ca pe vremuri. Dar nici nu-şi închipuise în viaţa vieţilor lui că dintr-un porc de o sută douăzeci de kile, frate-su n-o să-i lase un pic de şorici, de poftă măcar: cinci kilometri a bătut pe jos până la pădure, în ziua de Crăciun...! Bureţii ăia i-a mâncat singur - i-a fript pe jar şi i-a mâncat cu usturoi, după care a început să vomite.

L-a luat Răducu şi l-a dus la Bucureşti de urgenţă. Era galben, tras la faţă; îl îmbrăcaseră cu nişte dimii groase şi cu izmene pe dedesubt, i-au dat flanelă, cojoc, şi el tot tremura încontinuu. După ce l-a desfăcut pe masa de operaţie, doctorul a ieşit pe hol, l-a chemat pe băiat şi i-a zis că nu mai are rost - ar putea totuşi să-i opereze ulcerul, cum crezuse iniţial, dar nu mai are rost. E cancer, s-a extins peste tot. "Stomacul şi esofagul sunt ţăndări... ficatul, la fel... l-am atins doar un pic şi a ţâşnit din toate părţile. Voiam să vă anunţ că-l închidem la loc. Mai bine semnaţi şi-l luaţi, ca să moară în patul lui."

A murit după două săptămâni, timp în care Radu şi-a băgat concediu fără plată şi a stat cu el la Şotânga. Maică-sa a ţinut-o numai în plânsete şi văicăreli; mai întâi că nu se descurcă singură să-l grijească; apoi, după ce s-a mai liniştit, văzând că băiatul nu pleacă, a început cu ce-o să facă ea dacă îi moare omul şi rămâne părăsită acolo. Deşi lua câte o pungă de medicamente lună de lună de când se ştia, a mai trăit încă şapte ani după nea Sică, iar Ducu a bătut cu ea drumul spitalelor de cel puţin două-trei ori pe an, cu internări prelungite la Alexandria, la Roşiori sau la Bucureşti şi cu plocoane pe la toţi şefii de secţie care voiau s-o externeze.
- Nu prea avem de ce s-o mai ţinem, ocupă un pat degeaba, vă rog să ne înţelegeţi şi pe noi. La vârsta ei ce mai vrea? Că nici măcar aşa bolnavă nu e.
- Da, dar nu prea-i vine să se-ntoarcă acasă... De când a murit tata, îi e greu singură. Zice că e mai bine aicea-n spital, mai schimbă o vorbă cu lumea.

La înmormântarea bătrânului, maică-sa şi-a smuls părul din cap şi a fost nevoie să fie ţinută de câteva rude, să nu sară în groapă după omul ei - că mai bine moare şi ea decât aşa! Ristică şi celelalte neamuri din partea lui n-au mers deloc la cimitir; au plecat imediat după slujba de la biserică fără să zică nimic. Şi-au mai făcut apariţia la pomana de patruzeci de zile, aranjaţi, daţi cu parfum; au venit pe la ora prânzului, direct la masă.

Singur în maşină, pe drumul de întoarcere spre Bucureşti, după ce l-a îngropat pe taică-su şi i-a lăsat maică-sii cele trebuincioase, Radu a încercat să-şi aducă aminte toate trăsnăile pe care le făcea în copilărie; cele mai stupide şi mai neruşinate momente, orice, numai să reuşească să-şi ţină gândurile negre în frâu şi să nu izbucnească în plâns. Avea însă ochii tulburi când a intrat pe uşă; i-a deschis Angela, care la ora aia îl aştepta trează. "Ai plâns" i-a zis, însă el chiar nu plânsese, doar că luminile farurilor din sens opus îl izbiseră încontinuu peste faţă - şi să conduci aşa două ore nu e uşor.

Ereditate

 

Miguel Bonnefoy
Ereditate
Editura Trei, 2021
Traducere din limba franceză de Lucia Vişinescu



***
Intro

 
 Miguel Bonnefoy s-a născut în 1986, în Franţa, dintr-o mamă venezueleană şi un tată chilian. Romanele sale Le Voyage d'Octavio (finalist la Premiul Goncourt pentru roman de debut, menţiune specială la Premiul celor cinci continente ale Francofoniei) şi Sucre noir (finalist la Premiul Fémina şi la Premiul Mille Pages) s-au vândut în Franţa în peste 30.000 de exemplare şi au fost traduse în mai multe limbi. În 2013, Miguel Bonnefoy a fost recompensat cu Premiul Tânărului Scriitor de limbă franceză pentru Icare et autres nouvelles.
Ereditate s-a bucurat de un mare succes încă de la apariţie: a fost nominalizat la Premiul Fémina şi la Marele Premiu al Academiei Franceze. A obţinut Premiul Librarilor din Franţa în 2021.
>

*

Venit din Franţa, cu un butaş de viţă-de-vie într-un buzunar şi cu 30 de franci în celălalt, patriarhul familiei Lonsonier se stabileşte în Santiago de Chile la sfârşitul secolului al XIX-lea. Aici, fiul său, Lazare, întors din infernul Primului Război Mondial, construieşte împreună cu soţia lui cea mai frumoasă volieră din Anzi.
Şi tot aici, fiica lor, Margot, visează să devină aviatoare şi se căsătoreşte cu un soldat apărut din negura trecutului, pentru ca mai târziu să-l aducă pe lume pe Ilario Da, care va deveni un faimos revoluţionar.
În această saga impresionantă, desfăşurată pe ambele ţărmuri ale Atlanticului, vreme de o sută de ani, Miguel Bonnefoy zugrăveşte magistral, în limbajul realismului magic, portretul unei familii dezrădăcinate. Singurul reper pe care generaţiile acestei familii îl moştenesc este legenda misterioasă a unui unchi dispărut.

O poveste despre exil şi căutarea avidă a locului de apartenenţă, despre eterna reîntoarcere la o patrie natală atât de aprig dorită, încât nicio regăsire reală nu se mai poate ridica la nivelul fanteziei.

"Vocaţia este, în opinia mea, această chemare pe care o avem pentru un anumit lucru, o algebră secretă, o geometrie misterioasă. Nu ştim exact de ce ne atrage şi spre ce ne poartă, aşa cum fluturii sunt atraşi spre lumină. Asta înseamnă scrisul pentru mine." (Miguel Bonnefoy)

"Un roman magic." (Le Figaro)

"Un roman dramatic, pitoresc despre exil şi despre moştenirea spirituală, lingvistică, socială." (Libération)

"Un labirint în care nu te rătăceşti niciodată." (BibliObs)

Fragment
Lazare

Lazare Lonsonier citea în cadă când vestea izbucnirii Primului Război Mondial ajunse în Chile. Pe vremea aceea, obişnuia să răsfoiască presa franceză de la 12.000 de kilometri depărtare, în timp ce se îmbăia într-o apă parfumată cu coji de lămâie, pentru ca mai târziu, întorcându-se de pe front cu un singur plămân, după ce îşi pierduse doi fraţi în tranşeele de pe Marna, să nu mai poată deosebi vreodată cu adevărat mirosul citricelor de cel al obuzelor.

În poveştile de familie se spunea că tatăl său plecase din Franţa cu 30 de franci într-un buzunar şi cu un butaş de viţă-de-vie în celălalt. Născut la Lons-le-Saunier, pe coastele masivului Jura, era proprietarul unei podgorii de şase hectare când apăru filoxera şi îi uscă butaşii, aducându-l la sapă de lemn. După patru generaţii de viticultori ce-şi duseseră traiul la poalele acestor versanţi, nu-i mai rămăseseră, în câteva luni, decât nişte rădăcini ofilite în câteva livezi de meri şi câteva ierburi sălbatice din care scotea un absint trist. Părăsi acest ţinut de calcar şi de cereale, de zbârciogi şi de nuci, îmbarcându-se pe un vas de fier ce pleca din portul Le Havre spre California. Cum Canalul Panama nu fusese încă deschis, a trebuit să facă un ocol prin sudul Americii, călătorind timp de 40 de zile la bordul unui velier în care 200 de oameni, îngrămădiţi în calele ticsite de colivii, făceau un asemenea tărăboi, că n-a putut închide un ochi până aproape de coastele Patagoniei.

Într-o seară, rătăcind pe culoarul dintre cuşete ca un somnambul, văzu o bătrână aşezată pe un scaun din ratan, acoperită de brăţări din cap până-n picioare, cu buzele galbene şi fruntea tatuată cu stele, care îi făcu semn să se apropie.
- N-ai somn? îl întrebă.

Scoase din corsajul rochiei o piatră mică verde, cu adâncituri minuscule şi sclipitoare, cât o mărgea de agată.
- Trei franci face, îi spuse.

Îi dădu banii, iar bătrâna arse piatra într-o carapace de broască-ţestoasă şi i-o trecu pe sub nas. Fumul îi învălui atât de repede capul, încât crezu că o să leşine. În noaptea aceea, căzu pentru 47 de ore într-un somn adânc, visând viţe de aur întrepătrunse cu creaturi submarine. Când se trezi, vărsă tot ce mâncase şi nu fu în stare să se ridice din pat, greutatea propriului corp părându-i insuportabilă. Nu a ştiut niciodată dacă din pricina fumigaţiei bătrânei ţigănci sau a mirosului fetid al coliviilor îl cuprinse o febră delirantă în timp ce traversa strâmtoarea Magellan şi avu halucinaţii printre catedralele de gheaţă, în care pielea i se acoperea de pete cenuşii, de parcă s-ar fi prefăcut în scrum. Căpitanul, care învăţase să recunoască primele semne ale magiei negre, ghici dintr-o singură privire primejdia unei epidemii.
- Febră tifoidă, se pronunţă el. Îl dăm jos la următoarea escală.

Aşa a ajuns în Chile, la Valparaíso, în plin război al Pacificului, într-o ţară pe care nu ştia să o localizeze pe hartă şi a cărei limbă îi era total necunoscută. La sosire, se aşeză la o coadă lungă ce se întindea din faţa unei magazii cu materiale de pescărie până la postul vamal. Înţelese că agentul de la serviciul de imigraţie punea două întrebări identice fiecărui pasager, înainte de a-i ştampila fişa. Trase concluzia că prima trebuia să fie legată de origine, iar a doua, în mod logic, de destinaţie. Când îi veni rândul, agentul îl întrebă, fără să-şi ridice ochii spre el:
- Nombre?

Neînţelegând o boabă de spaniolă, dar convins că a priceput întrebarea, răspunse fără ezitare:
- Lons-le-Saunier.

Pe chipul agentului nu se citea nimic. Scrise încet, cu un gest obosit al mâinii: Lonsonier.
- Fecha de nacimiento?^[i]
Răspunse:
- California.

Agentul ridică din umeri, adăugă o dată şi îi întinse fişa. Din acel moment, bărbatul care lăsase în urmă podgoriile din Jura primi un nume nou, Lonsonier, şi se născu a doua oară, pe 21 mai, în ziua sosirii sale în Chile. În următorul veac, nu-şi continuă niciodată drumul spre nord, temându-se de deşertul Atacama, dar şi de vrăjile şamanilor. Din acest motiv spunea uneori, privind spre coastele Cordilierilor:
- Chile m-a făcut mereu să mă gândesc la California.

În scurt timp, Lonsonier se obişnui cu anotimpurile inversate, cu siestele din mijlocul zilei şi cu acest nume nou care păstrase totuşi o sonoritate franceză. Învăţă să prevestească venirea cutremurelor şi îi mulţumi degrabă lui Dumnezeu pentru toate, până şi pentru nenorocire. După câteva luni, vorbea de parcă se născuse în acel loc, pronunţând r-urile cum se aud pietrele rostogolindu-se în apa râului, trădat totuşi de un uşor accent. Pentru că învăţase să distingă constelaţiile zodiacului şi să măsoare distanţele dintre corpurile cereşti, descifră noile hieroglife australe în care aritmetica stelelor îi luneca printre degete şi înţelese că se aşezase într-o altă lume, făcută din pume şi araucaria, o lume genuină, populată de uriaşi de piatră, de sălcii şi de condori.

Fu angajat ca şef al pepinierei viticole Concha y Toro şi construi mai multe crame, numite bodegas, în fermele crescătorilor de lame şi ale dresoarelor de gâşte. Viţa veche franceză avea nevoie de o a doua tinereţe pe coastele Cordilierilor, pe această întindere de pământ îngustă şi lungă, atârnând ca o sabie de brâul continentului şi unde soarele era albastru. Într-un timp foarte scurt, aduse aici un grup de expatriaţi, de strămutaţi, de chilianizaţi, uniţi prin alianţe inteligente şi îmbogăţiţi din negoţul cu vin străin. El, care pornise spre necunoscut, care era un umil podgorean, un biet ţăran, se pomeni dintr-odată la cârma mai multor domenii şi deveni un ingenios om de afaceri. Nimic - nici războaiele, nici filoxera, nici răzmeriţele, nici dictaturile - nu mai putea tulbura, de acum înainte, noua sa prosperitate, aşa încât atunci când sărbători primul an petrecut la Santiago, Lonsonier binecuvântă ziua în care, la bordul unui vas din fier, o ţigancă arsese o piatră verde sub nasul lui.

Se căsători cu Delphine Moriset, o roşcată firavă şi delicată, cu părul drept, care provenea dintr-o familie bordeleză de negustori de umbrele. Delphine povestea că, în urma unei secete, familia ei se hotărâse să emigreze la San Francisco, sperând că va putea deschide o prăvălie în California. Familia Moriset traversase Atlanticul, ocolise Brazilia şi Argentina, trecând apoi prin strâmtoarea Magellan, şi se oprise în portul Valparaíso. Printr-o ironie a sorţii, în ziua aceea ploua. Tatăl ei, domnul Moriset, bărbat hotărât, coborî pe cheiuri şi vându într-o oră toate umbrelele pe care le transportase în cufere mari, sigilate. Nu mai luaseră niciodată vaporul spre San Francisco şi se stabiliseră definitiv în această ţară a burniţei, înghesuită între un munte şi un ocean, unde se spunea că ploaia putea să ţină şi o jumătate de veac, în anumite regiuni.

Cuplul, unit prin accidentele destinului, se stabili la Santiago, într-o casă în stil andaluz, pe strada Santo Domingo, în apropierea râului Mapocho, care îşi umfla mereu apele după topirea zăpezilor. Faţada casei stătea ascunsă după trei lămâi. Încăperile, toate foarte înalte, etalau un mobilier de epocă Empire, compus din împletituri de răchită din Punta Arenas. În luna decembrie se comandau specialităţi franţuzeşti, iar casa se umplea de cutii cu dovleci sau cu ruladă de viţel, de colivii pline de prepeliţe vii sau de fazani jumuliţi, aşezaţi deja pe o tavă de argint şi a căror carne se făcuse atât de aţoasă în timpul călătoriei, că nu puteau fi tăiaţi imediat după sosire.

Femeile se îndeletniceau pe-atunci cu nişte experimente culinare incredibile, care păreau mai apropiate de vrăjitorie decât de gastronomie. Ele îmbinau vechile tradiţii ale bucătăriei franceze cu ierburile Cordilierilor, învăluind coridoarele locuinţelor în aburi galbeni şi arome misterioase. Se serveau empanadas^[ii] umplute cu cârnaţi, coq au vin, pasteles de jaiba^[iii] cu brânză maroilles şi o brânză reblochon care puţea atât de tare, încât servitoarele chiliene credeau că fusese făcută din laptele unor vaci bolnave.

Copiii pe care i-au avut şi în venele cărora nu curgea nicio picătură de sânge latino-american au fost mai francezi decât francezii. Lazare Lonsonier fu primul dintre cei trei fraţi care văzură lumina zilei în încăperi cu cearşafuri roşii, mirosind a aguardiente^[iv] şi a poţiune de şarpe. Deşi erau înconjuraţi de matroane care vorbeau mapudungun^[v], prima lor limbă a fost franceza. Părinţii nu au vrut să le refuze această moştenire pe care o smulseseră din mâinile migraţiilor, pe care o salvaseră din calea exilului. Era ca un refugiu secret pentru ei, un cod de clasă, deopotrivă vestigiu şi triumf al unei vieţi precedente. În după-amiaza zilei în care se născu Lazare, în timp ce acesta era botezat sub lămâii de la intrare, în grădină avu loc o procesiune, în care cei prezenţi, îmbrăcaţi în ponchouri albe, cinstiră momentul, răsădind lăstarul de vie păstrat de bătrânul Lonsonier cu puţină ţărână, într-o pălărie.
- Acum, spuse el, bătătorind pământul de jur împrejurul lăstarului, ne-am sădit cu adevărat rădăcinile.

Aşadar, fără să fi pus vreodată piciorul în ea, tânărul Lazare Lonsonier îşi închipuia Franţa cu aceeaşi fantezie cu care cronicarii Indiilor îşi imaginaseră, probabil, Lumea Nouă. Îşi petrecu tinereţea într-un univers al poveştilor magice şi îndepărtate, ferit de războaie şi de revoluţii, visând o ţară ce îi fusese înfăţişată ca o sirenă. Vedea în ea un imperiu care dusese atât de departe arta rafinamentului, încât relatările călătorilor nu reuşeau să depăşească imperiul însuşi. Distanţa, dezrădăcinarea, timpul înfrumuseţaseră aceste locuri pe care părinţii le părăsiseră cu amărăciune, aşa încât, fără să o cunoască, Franţa îi lipsea.

*
Într-o zi, un tânăr vecin cu accent nemţesc îl întrebă din ce regiune provine numele lui. Acest băiat blond, cu alură elegantă, era fiul unor colonişti germani ce imigraseră în Chile cu 20 de ani în urmă şi se stabiliseră în Sud ca să muncească pământurile zgârcite din Araucania. Lazare se întoarse acasă cu întrebarea pe buze. Chiar în acea seară, tatăl lui, care ştia că întreaga sa familie se alesese cu acest patronim în urma unei neînţelegeri la vamă, îi şopti la ureche:
- Când vei merge în Franţa, îl vei întâlni pe unchiul tău. El îţi va povesti tot.
- Cum îl cheamă?
- Michel René.
- Unde locuieşte?
- Aici, spuse el, punându-şi un deget în dreptul inimii.

Tradiţiile de pe bătrânul continent erau atât de bine înrădăcinate în familie, încât nimeni nu fu surprins când, în luna august, ajunse şi aici moda "băilor". Întorcându-se acasă, într-o după-amiază, cu păreri ferme despre igiena casnică, Lonsonier-tatăl comandă din străinătate o cadă din fontă emailată, după ultima modă, cu patru picioare din bronz în formă de labe de leu, care nu avea nici robinet, nici scurgere, arătând ca un pântec imens de femeie însărcinată în care puteau încăpea două persoane, stând una lângă alta, în poziţie de fetus. Doamna casei fu impresionată, copiii făcură haz pe seama proporţiilor ei, iar tatăl le spuse că era confecţionată din colţi de elefant, dovedindu-le astfel că se găseau în faţa celei mai fascinante descoperiri din lume, după motorul cu abur şi aparatul de fotografiat.

Ca să o umple, îi ceru ajutorul lui Fernandito Bracamonte, el aguatero, cărăuşul de apă din cartier, tatăl lui Hector Bracamonte care, peste câţiva ani, avea să joace un rol crucial în destinul familiei. Şi pe atunci era tot un bărbat încovoiat ca o creangă de mesteacăn, cu nişte mâini enorme de vidanjor, ce străbătea oraşul călare pe un catâr şi transporta butoaie cu apă caldă într-o şaretă, urcând la fiecare etaj şi umplând cazanele cu gesturi obosite. Spunea că e cel mai mare dintre fraţii săi, care trăiau în celălalt capăt al continentului, în Caraibe, printre ei numărându-se Severo Bracamonte, căutătorul de aur, un restaurator de biserici din Saint-Paul-du-Limon, o utopistă din Libertaria şi un maracucho^[vi] cronicar care răspundea la numele de Babel Bracamonte. Dar, deşi avea mulţi fraţi, niciunuia nu păru să-i pese de el în seara în care pompierii l-au găsit înecat în cisterna unui camion.

Cada a fost instalată în mijlocul camerei şi, pentru că membrii familiei Lonsonier se îmbăiau pe rând, unul după altul, ca să purifice apa puneau în ea lămâi culese din faţa casei, aşezând şi o mică punte din lemn de bambus peste marginile căzii, ca să poată răsfoi în voie ziarul.

Aşa se explică faptul că, în august 1914, când vestea izbucnirii Primului Război Mondial ajunse în Chile, Lazare Lonsonier citea în cadă. Un teanc de ziare îşi făcuse apariţia chiar în acea zi, cu o întârziere de două luni. L'Homme Enchaîné publica telegramele împăratului Wilhem către ţar. L'Humanité anunţa asasinarea lui Jaurès. Le Petit Parisien informa despre starea de asediu generală. Însă ediţia cea mai recentă din Le Petit Journal vestea cu litere ameninţătoare pe prima pagină că Germania tocmai declarase război Franţei.
- Pucha^[vii]! spuse el.

Această veste îl făcu să-şi dea seama de distanţa care îi despărţea. Se simţi, dintr-odată, copleşit de un sentiment de apartenenţă la această ţară îndepărtată, atacată la frontierele ei. Sări din cadă şi, cu toate că nu văzu în oglindă decât un corp costeliv, pipernicit şi inofensiv, inapt pentru luptă, simţi deodată că-şi recapătă eroismul. Îşi umflă muşchii şi o mândrie sobră îi încălzi inima. I se păru că recunoaşte în el suflul strămoşilor săi şi ştiu, în acea clipă, printr-o bănuială temătoare, că trebuia să se supună destinului care, de o generaţie încoace, îi azvârlise pe ai săi peste ocean.

Îşi legă un prosop în jurul taliei şi coborî în salon, cu ziarul în mână. Răspândind în jur un miros intens de citrice, ridică pumnul şi declară în faţa întregii familii:
- Mă duc să lupt pentru Franţa!

*
În acea vreme, amintirea războiului din Pacific era încă vie. Afacerea Tacna-Arica, provincii pe care chilienii le cuceriseră de la peruvieni, genera în continuare conflicte la graniţă. Întrucât armata peruviană era instruită de Franţa, iar cea chiliană, de Germania, nu a fost greu pentru copiii imigranţilor europeni, care se născuseră pe coasta Cordilierilor, să vadă în conflictul iscat de Alsacia şi Lorena o coincidenţă cu lupta pentru Tacna şi Arica. Cei trei fraţi Lonsonier - Lazare, Robert şi Charles - au întins o hartă a Franţei pe masă şi au început să studieze minuţios traseul trupelor, fără să aibă nici cea mai vagă idee despre ceea ce vedeau, fiind convinşi că unchiul lor, Michel René, lupta deja pe câmpiile din Argonne. Au interzis să se cânte Wagner în salonul lor şi, cu un păhăruţ de pisco^[viii] în mână, se amuzau numind fluviile, văile, oraşele şi cătunurile, la lumina unei lămpi. În doar câteva zile, harta era plină de piuneze colorate, de ace cu gămălie şi de steguleţe de hârtie. Servitoarele priveau consternate această pantomimă, respectând ordinul de a nu aduce mâncarea cât timp harta era încă pe masă, şi nimeni din casă nu înţelegea cum ar putea lupta cineva pentru o regiune în care nu locuia.

Cu toate astea, la Santiago, războiul răsună ca o chemare apropiată, atât de puternică, încât ajunse, în curând, subiectul tuturor conversaţiilor. Dintr-odată, o altă libertate, aceea de a alege patria pentru care vrei să lupţi, se făcea simţită peste tot, afirmându-şi prezenţa şi gloria. Pe zidurile ambasadei şi ale consulatului se lipeau afişe ce anunţau mobilizarea generală şi colecte de fonduri. Ziarele tipăreau în grabă ediţii speciale, iar domnişoare care nu vorbeau decât spaniolă confecţionau cutii pentru bomboane de ciocolată, în formă de chipiu. Un aristocrat francez stabilit în Chile se oferi să acorde o recompensă de 3.000 de pesos primului soldat franco-chilian care va fi decorat pentru fapte de arme. Pe bulevardele principale se formară cortegii, iar vapoarele începură să se umple de recruţi, fii sau nepoţi de colonişti, care porneau la drum ca să îngroaşe rândurile armatei, cu chipurile încrezătoare şi raniţele burduşite de costume împăturite şi de amulete din solzi de crap.

Spectacolul era atât de fermecător, de strălucitor, încât fu imposibil pentru cei trei Lonsonier să reziste dorinţei arzătoare de a lua parte la mobilizarea generală, însufleţiţi de acest moment măreţ. În octombrie, în faţa a 4.000 de persoane care se strânseseră pe bulevardul Alameda de Santiago, se aflau şi ei printre cei 800 de franco-chilieni ce aveau să pornească din gara Mapocho în direcţia Valparaíso, ca să se îmbarce apoi spre Franţa. A fost oficiată şi o slujbă în biserica San Vicente de Paul, situată între strada 18 Septembrie şi San Ignacio, iar o orchestră militară a interpretat cu mare virtuozitate Marseilleza, în faţa unui parter de flori tricolor. Mai târziu, se va spune că numărul rezerviştilor fusese atât de mare, că au trebuit ataşate vagoane suplimentare la coada expresului del norte şi că mai mulţi voluntari tineri care ajunseseră prea târziu au trecut Anzii Cordilieri, înzăpeziţi în acea perioadă a anului, mergând patru zile pe jos ca să se îmbarce pe vas din Buenos Aires.

*
Călătoria a fost una lungă. Marea avea asupra lui Lazare un efect de vrajă şi de nelinişte deopotrivă. În vreme ce Robert citea toată ziua în cabina lui, iar Charles se antrena pe punte, el fuma, ascultând zvonurile care circulau printre ceilalţi recruţi. Dimineaţa, intonau cântece militare şi marşuri eroice, iar la lăsarea serii, se aşezau în cerc şi depănau poveşti înfricoşătoare în care se spunea că pe front plouă cu leşuri de păsări, că de la febra neagră faci melci în burtă, că nemţii îşi crestează iniţialele cu cuţitul pe pielea prizonierilor, că fuseseră semnalate boli despre care nu se mai auzise de pe vremea baronului de Pointis. Pentru Lazare, Franţa continua să fie o himeră, o arhitectură compusă din poveşti, însă după 40 de zile, când îi zări promontoriile, îşi dădu seama că singurul lucru la care nu se gândise era că ea exista cu adevărat.

Pentru debarcare, îşi pusese pantaloni din velur reiat, o jachetă împletită cu torsade, moştenită de la tatăl său, şi mocasini cu talpa îngustă. Îmbrăcat ca un chilian, călca pentru prima dată pe acest pământ, cu ingenuitatea adolescentului care fusese cândva, şi nu cu mândria soldatului ce avea să devină. Charles purta haine de marinar, o cămaşă în dungi albastre şi un fes de bumbac cu moţ roşu. Întocmai ca glorioşii săi strămoşi gali, îşi lăsase o mustaţă subţire, perfect simetrică, care îi împodobea buza superioară şi pe care şi-o îmblânzea cu puţină salivă. Robert purta o cămaşă cu plastron şi pantaloni de satin, iar dintr-un buzunar îi atârna un ceas cu lanţ de argint, care, aşa cum avea să se descopere în ziua morţii sale, arăta mereu ora chiliană.

Primul lucru pe care l-au remarcat, coborând pe cheiuri, a fost parfumul aproape identic cu cel al portului din Valparaíso. N-au avut timp să vorbească despre asta, căci s-au pomenit deodată încolonaţi în faţa unui comandament al companiei, unde li s-au dat uniforme, pantaloni roşii, câte un mantou închis cu două rânduri de nasturi, ghetre şi cizme din piele. S-au urcat apoi în camioanele militare care transportau spre câmpurile de luptă mii de tineri imigranţi, veniţi să se sfâşie unii pe alţii în inima unui continent pe care părinţii lor îl părăsiseră pentru totdeauna. Aşezaţi pe banchete, unii în faţa altora, niciunul dintre ei nu vorbea franceza pe care Lazare o întâlnise în cărţi, cu vorbe de duh şi cuvinte alese. Auzea ordine lipsite de poezie, insulte la adresa unui inamic pe care nimeni nu-l vedea, iar seara, la întoarcere, când se aşeza la coadă în faţa a patru oale mari din fontă, în care doi bucătari încălzeau o tocană plină de oase, nu auzea în jur decât dialectul breton şi pe cel provensal. Pentru o clipă, se simţi ispitit să ia vaporul şi să se întoarcă acasă, să plece pe drumul pe care venise, dar îşi aminti de promisiunea făcută şi hotărî că dacă exista vreo datorie patriotică ce trecea dincolo de frontiere era aceea de a apăra ţara strămoşilor săi.

În primele zile, Lazare Lonsonier munci din greu ca să întărească tranşeele cu buşteni şi nuiele sau să fixeze parapeţi şi nu avu timp să i se facă dor de Chile. Alături de fraţii săi, montă mai bine de un an reţele de sârmă ghimpată, împărţi raţii de mâncare şi transportă cutii cu explozibil, deplasându-se între bateriile de artilerie, de la o linie la alta, pe aleile bombardate.

---

[i] Data naşterii. (În sp., în orig.)

[ii] Plăcinte (cu diverse umpluturi). (În sp., în orig.)

[iii] Un fel de budincă de crabi. (În sp., în orig.)

[iv] Băutură alcoolică asemănătoare cu ţuica. (În sp., în orig.)

[v] Limbă vorbită de etnicii mapuche din Chile şi Argentina.

[vi] Locuitor din Maracaibo, Venezuela.

[vii] Fir‑ar să fie! (În sp., în orig.)

[viii] Rachiu obţinut din struguri. (În sp., în orig.)