Trăind după învăţătura lui Bhagavan

 

David Godman
Trăind după învăţătura lui Bhagavan
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Marian Stan

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

David Godman s-a născut în Stoke-on-Trent, în Anglia, în 1953. A început să fie atras de învăţăturile lui Sri Ramana Maharshi în timp ce frecvenţa Universitatea Oxford la începutul anilor '70. În 1976 a plecat în India, intenţionând să facă o scurtă vizită la ashramul lui Ramana Maharshi. După 32 de ani, este încă acolo. După o perioadă de meditaţie intensă, care a durat aproape doi ani (1976-1978), a început să conducă biblioteca ashramului, iar din 1985 s-a dedicat exclusiv scrisului şi cercetării. A editat şi a scris 16 cărţi despre Ramana Maharshi, despre învăţăturile sale şi discipolii săi direcţi.

Ramana Maharshi (1879-1950), s-a născut în orăşelul Tiruchuzhi, din provincia Tamil Nadu. După moartea tatălui său, când abia împlinise doisprezece ani, se mută la Madurai. În 1896 are loc marea sa experienţă transformatoare - trecerea prin moarte, urmată de realizarea Sinelui. Îşi părăseşte căminul şi familia şi se îndreaptă spre Arunachala. Se stabileşte în peştera Virupaksha unde va locui vreme îndelungată. Aici i se vor alătura primii discipoli, cărora le va împărtăşi învăţătura sub forma unor răspunsuri la chestiuni pe teme spirituale. Acestea se vor regăsi în opusculele Vichara Sangraham (Introspecţia) şi Nan Yar? (Cine sunt eu?), care pot fi considerate primele sale lucrări.

De asemenea, Ramana Maharshi compune diferite imnuri închinate Arunachalei, strânse ulterior într-o culegere foarte preţuită de devoţii săi. Despre aceste cărţi, Ramana va spune: "Toate poeziile mele s-au înfiripat la dorinţa unuia sau a altuia, în legătură cu câte un eveniment concret. Chiar şi Patruzeci de versuri despre Realitate, cea atât de tradusă şi comentată, nu a fost gândită ca o carte, ci constă din versuri concepute în diverse perioade. Singurele poeme ivite spontan, obligându-mă, aş putea spune, să le notez, fără că nimeni să mi-o ceară, sunt Unsprezece stanţe în cinstea lui Sri Arunachala şi Opt stanţe către Sri Arunachala."

În 1922, mama sa, Alagammal, moare şi este îngropată la poalele muntelui Arunachala. Începând cu acelaşi an, Maharshi întemeiază Sri Ramanashram, aşezământ ce se va extinde în anii următori ca urmare a creşterii numărului de devoţi. Printre cărţile "scrise" în această perioada menţionăm: Upadesa Saram (Esenţa învăţăturii), Upadesa Manjari (Buchetul de sfaturi spirituale), precum şi numeroase comentarii la lucrări vedantice. Până la moartea sa, petrecută în 1950, Ramana va împărtăşi învăţătura sa eliberatoare miilor de discipoli şi de pelerini sosiţi din toate colţurile Indiei şi din Occident.

***

"Calea cunoaşterii înseamnă doar să te afunzi înăuntru cu mintea, fără a rosti cuvântul «Eu», şi să cercetezi de unde mintea, ca "«Eu», răsare. A medita «Acesta nu sunt Eu» sau «Acela sunt Eu» poate fi de ajutor, dar cum ar putea reprezenta Investigaţia? Când mintea, investigând lăuntric «cine sunt eu?», ajunge în inimă, ceva propriu inimii înseşi se manifestă ca «Eu-Eu», astfel încât eul individual trebuie să se plece ruşinat. Deşi se manifestă, nu este Eu prin natură, ci Perfecţiunea însăşi, şi aceasta este Sinele". (Ramana Maharshi, Patruzeci de stanţe)

"Ramana ne dăruieşte o religie a spiritului care ne ajută să ne eliberăm de dogme şi superstiţii, de ritualuri şi ceremonii, pentru a trăi ca spirite libere. Esenţa tuturor religiilor e o problemă intimă şi personală, un raport individual cu Divinul. Nu atât preaslăvire, cât căutare; o cale de devenire, de eliberare." (Dr. S. Radakrishnan, fost vicepreşedinte al Indiei)

*

Sri Ramana Maharshi este unul dintre cei mai respectaţi maeştri spirituali pe care i-a dat vreodată India. Prezenţa lui puternică, investigaţia asupra Sinelui - doctrina lui desăvârşită, ca şi viaţa lui exemplară atrag noi discipoli chiar şi în ziua de azi. Această carte este povestea vieţii unuia dintre cei mai apropiaţi discipoli ai lui Bhagavan, care a fost Annamalai Swami, scrisă de către David Godman, căutător fervent al adevărului şi învăţăturilor spirituale autentice.

Mărturia lui Annamalai Swami despre viaţa trăită alături de Bhagavan s-a dovedit a fi atât de revelatoare şi transformatoare, încât a sfârşit prin a deveni o carte întreagă, cea de-a patra scrisă de către David Godman despre Sri Ramana şi discipolii săi. Trăind în apropierea Maestrului aproape toată viaţa sa, Annamalai Swami întruchipează în relaţia sa cu Bhagavan o întâlnire tipică între Guru şi discipol, o călătorie spirituală profundă ce scoate în evidenţă graţia Maestrului pentru devotul care i se dăruieşte în mod necondiţionat.

Din 1976, când a ajuns pentru prima oară la ashramul lui Ramana Maharshi de la Tiruvannamalai, şi până în prezent, David Godman a scris peste 16 lucrări dedicate lui Sri Ramana, învăţăturilor acestuia şi discipolilor săi. El a devenit cunoscut prin antologia Fii ceea ce eşti, care reuneşte conversaţii cu diferiţi căutători, veniţi la ashramul lui Bhagavan pentru îndrumare spirituală.

"După câteva minute, Madhava Swami a ieşit, lăsându-mă singur cu Bhagavan. Adusesem un mic pachet cu struguri uscaţi şi nişte zahăr candel pentru a i le da. Le-am pus pe o măsuţă care era lângă canapeaua lui Bhagavan şi m-am prosternat în faţa lui. Ridicându-mă în picioare, am văzut că Bhagavan mânca un pic din ofranda mea. În timp ce-l priveam înghiţind, mi-a venit gândul că ofranda mea ajungea direct în stomacul lui Shiva. M-am aşezat, iar Bhagavan m-a privit insistent în tăcere timp de 10-15 minute. În timp ce Bhagavan mă privea, aveam o senzaţie de intensă alinare fizică şi relaxare. Simţeam cum o răcoare minunată îmi cuprinde trupul. Era ca şi cum m-aş fi cufundat într-o piscină cu apă rece după ce am fost afară, în bătaia soarelui." (Annamalai Swami)

Din punct de vedere filosofic, învăţăturile lui Bhagavan aparţin unei şcoli de gândire din India, care este cunoscută că Advaita Vēdanţa. (Totuşi, el spunea că învăţăturile sale proveneau din propria lui experienţă, şi nu atât din ceea ce a citit.) Bhagavan şi alţi maeştri Advaita afirmă că Sinele (Atman) sau Brahman este singură realitate existentă şi că toate fenomenele sunt manifestări sau aparenţe indivizibile aflate în lăuntrul lui. Conform lui Bhagavan şi altor învăţători Advaita, scopul suprem al vieţii este de a depăşi iluzia că eşti o persoană individuală care funcţionează prin intermediul unui corp şi al unei minţi într-o lume de obiecte separate ce interacţionează reciproc. Odată ce ţi-ai dat seama de asta, devii conştient de ceea ce eşti cu adevărat: conştiinţă imanentă şi lipsită de formă. Această stare supremă de conştiinţă, care este cunoscută ca realizare a Sinelui, poate fi dobândită, în opinia lui Bhagavan, prin practicarea unei tehnici numite "investigaţie asupra Sinelui".

Fragment
Venind către Bhagavan

M-am născut la Tondankurichi, un mic sat cu aproximativ două sute de case, în anul 1906. Tatăl meu, care avea multiple înzestrări, era un om de seamă în sat. Pe lângă faptul că era fermier, astrolog, pictor şi constructor, el ştia şi cum se fac statuile şi turnurile de templu (gōpurams). Curând după naşterea mea, tata s-a întâlnit cu un alt astrolog, pentru a discuta despre horoscopul meu. Amândoi au ajuns la concluzia că voi deveni, probabil, un sannyāsin (un călugăr hindus care a abandonat orice legătură cu familia şi cu lumea). Tatăl meu, care nu era încântat de această previziune, a hotărât să-i preîntâmpine împlinirea privându-mă de o bună educaţie. El credea că, dacă nu voi învăţa să citesc şi să scriu cum se cuvine, nu voi citi niciodată textele sacre şi nu voi fi interesat de Dumnezeu. Deoarece tatăl meu credea în această previziune, am avut parte doar de o educaţie foarte elementară la şcoala primară din sat. În clipa când eram pe punctul de a stăpâni alfabetul, am fost retras de la şcoală, fiind trimis să lucrez pentru a-l ajuta pe tata la muncile câmpului.

Bănuind că aş putea încerca să mă întorc la şcoală fără voia sau consimţământul lui, tata a încercat să se asigure că voi rămâne, practic, analfabet, spunându-i mamei mele: "Dacă merge iar la şcoală, nu-i mai dau de mâncare".

La puţin timp după ce am fost retras de la şcoală, pe când treceam printr-un sat din apropiere - numit Vepur -, am auzit un învăţat ce se afla în vizită acolo şi ţinea o conferinţă.

El le spunea sătenilor: "Este bine să fii educat. Chiar dacă eşti nevoit să cerşeşti pentru a te întreţine în timpul studiilor, trebuie să studiezi cât de mult poţi. Doar prin învăţătură putem cunoaşte câte ceva despre misterele vieţii".

Întorcându-mă acasă, m-am dus la tata şi m-am plâns: "L-am auzit pe un învăţat, la Velpur, care spunea cât de preţioasă este educaţia. Tu nu-mi îngădui să merg la şcoală. De ce se întâmplă aşa?"

Tatăl meu mi-a nesocotit obiecţiile spunând: "Oh, noi suntem ţărani simpli. Trebuie să ştim să scriem doar cât să ne iscălim".

Cum nu eram mulţumit de atitudinea sau de răspunsul tatălui meu, m-am decis să încerc să studiez de unul singur. Am făcut rost de două cărţi - una cu povestiri despre Regele Vikramadytia, cealaltă cu versurile lui Pattinatar (un poet şi sfânt tamil din secolul al IX-lea) - şi am încercat să învăţ să citesc de unul singur. Printr-o stranie coincidenţă, unul dintre primele versuri ale lui Pattinatar pe care am reuşit să le descifrez rezuma profetic calea pe care am încercat s-o urmez aproape toată viaţa.

Cel ce renunţă la propriul cămin este de zeci de milioane de ori mai însemnat decât cel ce, ducându-şi viaţa de cap de familie, săvârşeşte multe punya şi dharma (acte meritorii). Cel ce renunţă la minte este de zeci de milioane de ori mai însemnat decât cel ce renunţă la propriul cămin. Cel ce transcende mintea şi orice dualitate, cum aş putea să descriu măreţia unei asemenea persoane?

Deşi nu mai întâlnisem astfel de afirmaţii anterior, avusesem dintotdeauna o înclinaţie către viaţa spirituală. Nimeni nu-mi vorbise despre chestiunile spirituale, dar ştiusem dintotdeauna că exista o putere mai înaltă numită Dumnezeu şi că ţelul vieţii era acela de a-L realiza pe Dumnezeu. Fără a mi se fi spus, simţeam visceral că tot ceea ce vedeam era cumva iluzoriu şi ireal. Aceste gânduri împreună cu ideea că nu trebuie să mă ataşez de nimic în această lume se aflau în câmpul conştiinţei mele încă din fragedă pruncie.

Îmi amintesc o întâmplare ce a avut loc când aveam doar 6 ani. Mă plimbam împreună cu mama prin apropierea satului, când a trecut pe lângă noi un călugăr hindus (sādhu) în robă portocalie.

Am întrebat-o pe mama mea: "Când voi deveni sannyāsin ca şi el?"

Fără a aştepta un răspuns, am început să merg pe drum în spatele călugărului.

În timp ce mergeam, am auzit-o pe mama vorbind cu femeile din sat şi exprimându-şi dezgustul: "Uitaţi-vă la el ce băiat de nimic! Chiar la o vârstă fragedă el încearcă să fie călugăr (sādhu)".

Sādhu înseamnă, literalmente, "persoană nobilă". Acest termen este îndeobşte folosit pentru a desemna pe cineva care s-a dedicat întru totul unei căi spirituale hinduse, mai ales dacă el şi-a părăsit căminul pentru a o face. Asceţii (sannyāsin) care au renunţat după tipic la toate legăturile cu lumea pentru a se dedica unei căutări spirituale sunt numiţi adesea sādhu.

Din nefericire, tatăl meu nu-mi împărtăşea înclinaţiile religioase. El săvârşea o pūjā (adoraţie ceremonială a unei zeităţi hinduse) complicată zilnic timp de o jumătate de oră, dar motivaţiile lui erau întru totul materialiste.

Odată, când eram încă băieţel, l-am întrebat:
- De ce săvârşeşti zilnic această pūjā?

El mi-a răspuns:
- Vreau să dobândesc bogăţie, vreau să dobândesc pământ, vreau să dobândesc aur şi foarte mulţi bani.

I-am spus:
- Toate aceste lucruri sunt pieritoare. De ce te rogi pentru aceste lucruri pieritoare?

Tatăl meu a fost uimit de faptul că înţelegeam asemenea lucruri la o vârstă atât de fragedă.
- Cum ştii că aceste lucruri sunt pieritoare? m-a întrebat el.
- Ştiu, de asta îţi spun, am răspuns.

Cunoaşterea era în lăuntrul meu, dar nu puteam să o explicitez sau să o fundamentez într-o manieră raţională.

Când tata a descoperit că eram interesat de problemele spirituale, a încercat să mă descurajeze. El a aşezat multe obstacole în calea mea, şi astfel au trecut mulţi ani până ce, în sfârşit, a recunoscut că eram menit să devin sādhu.

Pe când eram încă destul de tânăr, sătenii m-au adoptat ca pe un fel de mascotă aducătoare de noroc. Ori de câte ori cineva începea să construiască o casă nouă, eram rugat să pun primul element de structură. Eram rugat să smulg prima buruiană când începea prăşirea pe câmp, iar în timpul nunţilor eram rugat să ating statuia lui Ganapati la începutul ceremoniei. Cea mai plăcută corvoadă era totuşi mâncatul dulciurilor. Ori de câte ori oamenii din sat pregăteau dulciuri pentru ocazii speciale, eram invitat să vin şi să mă bucur de ele. Nu ştiu când au început sătenii să creadă că le aduceam noroc sau cum de au ajuns la această concluzie, dar tradiţia a persistat până când m-am apropiat de vârsta de 13 ani.

Unii oameni par a avea un noroc ieşit din comun, într-o asemenea măsură că orice activitate a lor prosperă sau reuşeşte. În Tamil Nadu, astfel de oameni sunt deseori porecliţi "Mână de Aur". Ei sunt foarte preţuiţi ca persoane care dau startul festivalurilor religioase sau în funcţii cu relevanţă socială deoarece se crede că tot ceea ce întreprind va avea parte de reuşită.

Şi Ramana Maharshi era poreclit "Mână de Aur". În tinereţea lui, când juca deseori fotbal cu prietenii săi, s-a observat că echipa din care făcea parte câştiga întotdeauna. Annamalai Swami trebuie să se fi vădit la fel de norocos dacă a fost adoptat ca mascotă a satului.

Nu am fost niciodată un copil prea sociabil. În loc să mă amestec printre ceilalţi oameni din sat, căutam împrejurimile nelocuite unde mă puteam aşeza pentru a practica liniştea lăuntrică. Locul meu favorit era un templu dedicat zeului Vinayaka din pădurea aflată aproape de sat. Mă duceam deseori acolo pentru a mă ruga acelei zeităţi. Pe acea vreme, eram atât de neştiutor în privinţa riturilor religioase, încât nici măcar nu ştiam să mă închin cum se cuvine în faţa zeului. Am învăţat aceasta, imitând-o pe o fetiţă care venea la templu şi făcea o foarte complicată ashtānga namaskāram în faţa imaginii din templu.

Este vorba despre o alungire completă a trupului pe pământ, în timpul căreia opt părţi diferite ale acestuia ating solul.

M-am familiarizat într-o mai mare măsură cu ritualurile religioase cu prilejul unei vizite la Vriddhachalam, un centru de pelerinaj shivait de lângă satul meu. Acolo, am observat nişte brahmani care făceau anushtāna şi i-am rugat să mă iniţieze în aceste practici. M-au refuzat, pe motiv că membrilor celei mai de jos caste (sudra) nu le este îngăduit să practice aceste rituri.

Anushtāna includ o mare varietate de practici rituale, care sunt, îndeobşte, practicate numai de către brahmani. Unele sunt de natură religioasă, dar altele se referă doar la igiena personală.

Curând după aceea, am văzut nişte shivaiţi (devoţi ai lui Shiva) nebrahmani săvârşind aceleaşi ritualuri. Se pare că ei învăţaseră cum se realizează aceste rituri dintr-o carte ce conţinea o descriere amănunţită a lor. Am învăţat aceste anushtāna de la grupul respectiv şi le-am săvârşit cu regularitate când m-am întors în satul meu. În pofida atitudinii lui cinice faţă de religie, tatăl meu mă iniţiase deja în Sūrya Namaskāram, un ritual bine-cunoscut, în cadrul căruia repeţi o serie de mantre şi apoi te închini soarelui ce răsare. Am adăugat aceste ritualuri noi acestui ritual, în care tata mă iniţiase deja.

Am adoptat şi o altă practică: în fiecare lună, în ziua de ēkādasī (a unsprezecea zi a intervalului lunar de două săptămâni), încercam să meditez toată noaptea, fără a adormi. Am descoperit curând că, dacă încercam să meditez într-o poziţie aşezată, adormeam. Am încercat să meditez mergând, dar nici această variantă nu a funcţionat, căci adormeam în timpul mersului. După câteva experimente, am descoperit că puteam alunga somnul scăldându-mă în râul din sat şi frecându-mi cu nisip partea interioară a coapselor pentru a-mi provoca durere. Mai obişnuiam să mestec nişte tutun, deoarece mi se spusese că, făcând aşa ceva, îmi menţineam mintea în rajōguna.

Conform filosofiei hinduse, întreaga creaţie are trei calităţi care se succed una alteia, calităţi numite guna: sattva (armonia), rajas (activitatea) şi tamas (inerţia). Aceste trei calităţi se succed una alteia şi în minte. Mestecarea tutunului stimulează calitatea rajas, menţinând mintea trează şi activă.

În tinereţea mea, eram foarte grijuliu să-mi afişez constant pietatea, pentru a demonstra cât de dedicat eram vieţii religioase. Purtam un dhōti alb (ţesătură care se poartă ca o fustă), îmi acopeream capul, imitându-l pe Ramalinga Swami (un sfânt tamil din secolul al XIX-lea) şi îmi puneam multă vibhūti (cenuşă sacră) pe frunte şi pe corp. La vremea respectivă eram foarte ataşat de Ramalinga Swami; în sat văzusem o fotografie de-a lui care mă impresionase atât de mult, încât am vizitat Vadalurul, locul unde sfântul fusese înmormântat (şi unde există un sanctuar).

Pe la începutul adolescenţei, am făcut rost de un exemplar din a zecea parte a unei lucrări numite Jīva Brahma Aikya Vēdānta Rahasya. Din această carte am învăţat tehnici de pranayama (exerciţii yoghine de respiraţie) şi am început să le practic în templul din pădure. Citirea acestei cărţi mi-a stârnit dorinţa unui studiu mai aprofundat al textelor sacre. De regulă, aşa ceva ar fi fost foarte dificil pentru un băiat în situaţia mea, însă un concurs insolit de împrejurări mi-a permis curând să-mi îndeplinesc visul. Contabilul guvernamental (karnam) din satul nostru avea multe cărţi religioase pe care le moştenise de la tatăl lui. El nu avea timp să le citească, pentru că era contabilul a trei sate. Era atât de ocupat, încât de multe ori nici nu venea noaptea acasă. Soţia lui, o femeie foarte devotată din Tiruvarur, îmi permitea să vin acolo şi să citesc acele cărţi. În fiecare zi, ea pregătea hrana, o oferea ca jertfă statuii lui Ganapati din casă, după care îmi dădea de mâncare. Ea nu mânca decât după ce terminam eu de mâncat această ofrandă. În cele din urmă, m-am mutat în casa contabilului, ţinându-mi zilele din aceste ofrande de hrană pe care le pregătea soţia contabilului. Deoarece părinţii mei nu priveau cu ochi buni zelul meu religios, eu nu mai treceam deloc pe acasă. În această perioadă de înstrăinare, ce a durat trei ani, nu mi-am vizitat niciodată părinţii.

În timp ce studiam acele cărţi, am deprins obiceiul de a citi cu voce tare. Existau multe cărţi pe care le puteam alege, dar favoritele mele erau Kaivalya Navanītam, cărţile despre Ramakrishna Paramahansa, Tēvāram-urile lui Appar şi Jnanasambandhar, Tiruvāchakam şi Bhakta Vijayam.

Kaivalya Navanītam este un tratat tamil despre filosofia advaita; Ramakrishna Paramahansa a fost un sfânt bengalez din secolul al XIX-lea; Appar şi Jnanasambandhar au fost nişte sfinţi tamili din secolul al VI-lea, ale căror imnuri de laudă dedicate zeului Shiva sunt numite Tēvāram-uri; Bhakta Vijayam este o culegere de povestiri despre nişte celebri sfinţi marathi.

Nu după multă vreme, lecturile mele i-au atras pe unii dintre oamenii cu preocupări spirituale din sat. La câteva săptămâni, aproape zece oameni au început să viziteze cu regularitate casa, pentru a mă asculta citind. În fiecare seară, cam de pe la ora 6 până la 10, citeam pasaje din aceste cărţi. După fiecare lectură, discutam cu toţii despre tâlcul şi însemnătatea textelor.

Unii dintre săteni s-au dus la tatăl meu şi i-au spus că studiam scripturile şi le explicam altora. Tatăl meu a fost surprins să audă aşa ceva, deoarece credea că sunt încă aproape analfabet. Hotărât să cerceteze el însuşi problema, a venit şi a ascultat pe furiş una dintre întâlnirile noastre de seară.

Ulterior, se pare că a afirmat: "Nu-l mai pot face să mă asculte. Aşa că îl voi lăsa în plata Domnului".

Soţia contabilului participa la majoritatea întâlnirilor noastre. Ea devenise foarte interesată de operele pe care le recitam, pierzându-şi orice interes faţă de chestiunile mundane. Din păcate, nu mai era interesată nici măcar de soţul ei.

Într-o seară, el m-a luat de-o parte şi a spus destul de furios:
- Din cauza întovărăşirii cu tine, soţia mea a devenit ca un swami. Nu mai are niciun fel de dorinţe. Nu vreau să te mai ţin în casa mea. Trebuie să-ţi găseşti alt loc unde să stai.

Ceilalţi devoţi au auzit fără să vrea spusele contabilului.

Unul dintre ei mi-a spus:
- Nu trebuie neapărat să ne ţinem şedinţele de lectură aici. Putem găsi cu uşurinţă un alt loc unde să mergem.

La început, am crezut că vom construi o simplă colibă din frunze de cocotier în care să ne ţinem întrunirile, dar spre sfârşitul serii am decis să constituim un math în toată puterea cuvântului.

Math-urile sunt organizaţii hinduse care au fost constituite anume în scopul de a cinsti memoria unui sfânt prin intonarea de cântece religioase, meditaţie, etc. De obicei, cele de dimensiuni mai mari au un grup de asceţi (sādhu) care locuiesc acolo şi se aseamănă mânăstirilor şi ashram-urilor.

Fiecare a participat cu bani pentru concretizarea acestei iniţiative şi, nu după mult timp, a luat fiinţă Shivaram Bhajan Math. M-am mutat acolo imediat după ce a fost construit, continuându-mi practica spirituală (sādhanā), dirijând cântece religioase (bhajan) şi citind cu glas tare învăţăturile diferiţilor sfinţi.

Când construirea math-ului a luat sfârşit, am clădit un tannīr pandal (un loc unde se oferă gratuit hrană şi băuturi călătorilor şi săracilor) pe drumul principal care străbătea satul nostru. Ajutat de câţiva devoţi, am strâns fonduri suficiente pentru a servi zilnic kanji (terci de orez) asceţilor (sādhu) şi călătorilor care treceau prin sat.

La scurt timp după ce m-am stabilit în math, părinţii mei s-au hotărât să facă o ultimă încercare de a mă lecui de viaţa spirituală.

Cum aveam cam 17 ani, s-au gândit că, "dacă nu luăm măsuri acum, va deveni cu siguranţă sannyāsin. Dacă am putea să-i găsim o fată care să-l ia de soţ, s-ar putea să devină un cap de familie obişnuit, renunţând la toate aceste activităţi spirituale. Poate că atunci va deveni un om ca toţi oamenii".

Fără a se osteni să mă consulte în legătură cu asta, au găsit o fată, s-au înţeles cu familia ei şi apoi au cumpărat tot ce este necesar pentru a face o nuntă. Am auzit despre ce se întâmplă de la unele femei pioase care obişnuiau să vină la Bhajan Math. După ce am aflat ce se petrecea, mi-am informat părinţii că trebuiau să oprească pregătirile de nuntă, deoarece nu doream să mă căsătoresc cu nimeni.

Acest refuz categoric de a-mi asculta părinţii într-o chestiune atât de importantă a provocat o criză majoră în sat. Mulţi dintre săteni au ajuns la concluzia că eram nebun, în parte deoarece refuzam să mă căsătoresc, în parte pentru că insistam să-mi petrec tot timpul gândindu-mă la Dumnezeu şi cântând bhajan. Mulţi dintre aceşti oameni (părinţii mei nu erau printre ei) s-au întâlnit şi au hotărât să mă lecuiască de nebunie prin mijloace violente. M-au luat de la Bhajan Math, m-au dus la malul unui lac din apropiere, mi-au făcut o crestătură mare în creştet şi au început să pună zeamă de lămâie în ea. După câte se pare, ăsta era leacul pentru nebunie. Apoi s-au hotărât să-mi toarne găleţi cu apă în cap. Cred că trebuie să fi turnat pe mine vreo cincizeci de găleţi. În timp ce mă scăldau astfel, eu îmi păstram calmul şi practicam prānāyāma, ca să nu mă gândesc la apa rece. Ştiam că nu avea rost să mă opun. Când sătenii au văzut că nu reacţionam în niciun fel la acest tratament, au fost încă mai convinşi că eram nebun. În cele din urmă, când tratamentul a luat sfârşit, m-au dus într-o casă din sat. Acolo, au făcut un sos condimentat (sambar) din tâlv amar şi m-au silit să-l mănânc, deoarece aveau impresia că tâlvul amar era un alt leac împotriva nebuniei. Se adunaseră în jur de o sută de oameni care priveau toate acestea.

În timp ce mâncam, unul dintre ei mi-a spus:
- Eşti un băiat bun, dintr-o familie bună, dar ai înnebunit.

În acea clipă, n-am mai putut răbda.
- Nu am înnebunit, am răspuns, destul de nervos. Vă rog să mă lăsaţi în pace. Spuneţi acestor oameni să nu se mai adune grămadă în jurul meu sau daţi-mi o încăpere separată unde pot să fiu singur.

Nu mă aşteptam la vreo reacţie, poate la o continuare a "tratamentului", însă, spre marea mea surprindere, mi-au îndeplinit dorinţa, îngăduindu-mi să mă retrag într-una dintre camerele acelei case. Înainte de a avea timp să se răzgândească, am încuiat uşa, lungindu-mă pe podea să mă odihnesc şi să-mi revin după aceste chinuri.

Puţin mai târziu, m-am ridicat şi am încercat să meditez. În timp ce stăteam aşezat acolo, am auzit, fără să vreau, cum, de cealaltă parte a uşii, căpetenia satului discuta despre cazul meu.
- Dacă îmi veţi permite, îl voi face pe băiat să-mi promită că se va căsători şi că va duce o viaţă normală. Datorită acestor tratamente este posibil să-i fi trecut nebunia.

A bătut la uşă şi l-am lăsat să intre.

Stând în picioare în faţa mea, a spus foarte ferm:
- Te rog, promite-mi, pentru că nu mai eşti nebun, că te vei căsători ca noi toţi şi că vei duce viaţa obişnuită a unui cap de familie.

La care am răspuns:
- Vă voi promite, mai degrabă, că voi deveni sannyāsin.

Mi-am împreunat mâinile în timp ce făceam promisiunea, pentru a-i arăta cât de serios eram şi pentru a pecetlui promisiunea. Omul a plecat fără să spună niciun cuvânt.

L-am auzit exclamând afară:
- Ayō! Ayō! (o exclamaţie din sudul Indiei, ce denotă surpriză sau şoc). Când l-am rugat să-mi promită ceva, mi-a promis contrariul!

Familia mea nu a dat atenţie promisiunii mele. Am auzit de la o femeie care m-a vizitat că, în taină, tatăl meu continua să facă pregătiri de nuntă. Ca urmare, am hotărât că era timpul să am şi eu propriile planuri secrete. Mai întâi, i-am scris un bileţel fetei cu care ar fi trebuit să mă căsătoresc.
"Intenţia mea este să devin sannyāsin. Nu doresc să mă prind în mrejele vieţii de cap de familie. Prin urmare, nu cred că te vei căsători cu mine. Aşa ceva nu-ţi va pricinui decât necazuri."

Am făcut astfel încât cineva să-i ducă biletul acasă la ea. Apoi, în aceeaşi zi, am fugit din casă şi m-am îndreptat spre Chidambaram (un renumit centru religios din sudul Indiei).

Intenţionam să-mi încep viaţa ascetică (sannyāsa) acolo, dar nu am făcut-o conform cutumei. Nedorind să merg la cineva pentru iniţiere, am făcut eu însumi tot.

Sannyāsa este cea de-a patra şi ultima etapă din viaţa unui hindus ortodox. Odată ajuns aici, el renunţă la orice legături cu propria familie şi cu lumea pentru a-şi dedica tot timpul scopului de a realiza uniunea cu Dumnezeu, cu alte cuvinte, de a atinge iluminarea. La drept vorbind, cineva nu poate deveni sannyāsin decât dacă a fost iniţiat cum se cuvine de către propriul Guru sau de către unul dintre capii diverselor ordine tradiţionale de sannyāsini. Cu toate acestea, această regulă este deseori ignorată.

Am făcut o baie în râu, mi-am ras capul, mi-am pus în jurul gâtului un colier făcut din seminţe de rudraksha, îmbrăcându-mă cu un dhōti scurt şi un ştergar. M-am întors în sat în această ţinută nouă, anunţând pe toată lumea că acum eram sannyāsin. Noua mea înfăţişare a convins, în cele din urmă, familia că eram serios şi că nu aveam intenţia de a mă căsători. Cu foarte mare reticenţă, ei au renunţat la orice plan de nuntă, ştiind că oamenii care devin sannyāsini rămân în celibat tot restul vieţii.

Mi-am reluat vechile practici obişnuite, începând să fac planuri pentru ceremonia de consacrare (kumbhābhishēkam) a math-ului. Am invitat câteva grupuri care cântau muzică devoţională (bhajan) din satele învecinate, reuşind chiar să-mi conving părinţii să doneze toate proviziile pe care le cumpăraseră pentru nuntă. Graţie alimentelor pe care le-au donat, am putut să hrănesc aproximativ patru sute de oameni. Ceilalţi devoţi care contribuiseră la construirea Bhajan Math au oferit lapte bătut, ragi (un fel de mei) şi terci de orez tuturor oamenilor care au venit la ceremonie. În ziua ceremoniei, invitaţii care cântau muzică devoţională (bhajan) au defilat prin sat cântând pe fiecare uliţă. Când, în cele din urmă, au început riturile de kumbhābhishēkam, am săvârşit propria mea ceremonie în taină. Am făcut o pāda pūja (venerarea piciorului) dedicată părinţilor mei şi le-am cerut conform tradiţiei să-mi dea permisiunea de a deveni sādhu.

Pāda pūjā este o ceremonie în care o persoană practică veneraţia rituală a picioarelor altei persoane. De regulă, se face pāda pūjā pentru un Guru sau swami ca un semn de mare respect. Acest gest ceremonial se face şi pentru părinţi sau pentru anumiţi membri mai vârstnici ai propriei familii, dar asta se întâmplă mult mai rar.

Le-am cerut părinţilor să-mi dea binecuvântarea, astfel încât să reuşesc în misiunea mea spirituală. Amândoi mi-au acordat permisiunea, precum şi binecuvântarea. Niciunul nu a mai încercat vreodată să mă convingă să-mi abandonez calea spirituală.

După câteva săptămâni, am auzit că Shankaracharya din Kanchipuram avea de gând să treacă prin sat într-unul dintre pelerinajele sale. Este vorba despre acelaşi Shankaracharya care l-a trimis pe Paul Brunton la Bhagavan.

Ramana Maharshi a devenit bine-cunoscut în afara Indiei în al treilea deceniu al secolului XX după ce Paul Brunton, un jurnalist britanic, a scris un bestseller despre sfinţii şi maeştrii spirituali ai Indiei, volum intitulat A Search in Secret India. Brunton s-a dus la Maharshi după ce a fost sfătuit să o facă de către Shankaracharya din Kanchipuram, în 1930. Acest Shankaracharya a murit în ianuarie 1994, la vârsta de 99 de ani, în timp ce eu pregăteam versiunea finală a prezentei cărţi.

Shankaracharya Bhagavatpada, cel care, în secolul IX, a popularizat filosofia advaita, a înfiinţat cinci math-uri pentru a-şi propovădui învăţăturile şi a susţine ortodoxia hindusă. Unul dintre ele se află în oraşul Kanchipuram din sudul Indiei. Fiecare dintre aceste math-uri a beneficiat în decursul timpului de maeştri aflaţi într-o filiaţie iniţiatică a cărei origine poate fi urmărită până la primul Shankaracharya. Conducătorul fiecăruia dintre aceste math-uri îşi lua titlul de Shankaracharya în clipa când intra în funcţie. Cel pe care l-a întâlnit Annamalai Swami este considerat unul dintre cei mai mari sfinţi indieni ai timpurilor moderne.

Când am aflat această veste, m-am hotărât să încerc să-l fac pe Shankaracharya să se oprească puţin în sat, pentru a putea să am darshan-ul lui.

Darshan înseamnă "privire către". Într-un context religios, a avea darshan înseamnă să vezi o zeitate într-un templu sau un om sfânt sau să fii văzut de el.

Ştiind că vor fi mulţi oameni şi animale în cortegiul său, am socotit că planul cel mai bun era să le punem tuturor la dispoziţie alimente şi apă. Dacă făceam asta, ei erau nevoiţi să se oprească pentru scurtă vreme, ca să mănânce ofrandele mele.

În ziua respectivă am pregătit o mare cantitate de lapte bătut şi kanji pentru brahmanii care îl vor însoţi. De asemenea, mi-am făcut o rezervă de frunze verzi pentru a hrăni caii şi elefanţii. În timp ce cortegiul se apropia de sat, eu alergam încoace şi încolo pe uliţă, împărţind frunze verzi. Shankaracharya era purtat într-o lectică, dar nu l-am putut vedea, deoarece perdeluţele erau trase. Când le-am oferit kanji oamenilor care-l purtau, s-au hotărât să se oprească şi să mănânce ofranda. Asta l-a făcut pe Shankaracharya să dea la o parte perdeluţa, pentru a vedea de ce s-a oprit cortegiul. M-am culcat imediat la pământ în faţa lui.

M-a privit în tăcere câteva secunde, apoi a spus:
- După o milă mă voi odihni un timp. Poţi veni să mă vezi acolo.

La distanţă de o milă de sat se găsea micul oraş Vepur. Am aflat de la cineva din preajma lui că acolo se pregătise o bhikshā (ofrandă de hrană) şi că Shankaracharya va sta la Vepur Traveller`s Bungalow.

Un inspector adjunct de poliţie din satul nostru era un discipol foarte devotat al lui Shankaracharya. Când am auzit că acesta din urmă stătea nu departe, am mers amândoi pe jos până la Vepur pentru a-l vedea. O mare mulţime foia în jurul lui când am sosit, dar am reuşit totuşi să mă apropii suficient pentru a-i atinge picioarele.

Brahmanii care-l însoţeau s-au plâns, spunând:
- Cei care nu sunt brahmani nu se cuvine să-l atingă.

Dar Shankaracharya i-a redus la tăcere, spunând:
- El este un brahmachāri şi un sādhu, deci nu contează.

Un brahmachāri este un discipol ce respectă regulile celibatului şi se dedică studiilor spirituale. Brahmacharya este una dintre cele patru etape tradiţionale din viaţa unui hindus (numite "āsrama"). Când studiile s-au încheiat, de obicei discipolul trece la cea de-a doua etapă a vieţii - căsătorindu-se şi devenind cap de familie. Unii aspiranţi foarte serioşi ignoră această etapă şi rămân toată viaţa în celibat, ca sādhu.

Una dintre funcţiile principale ale unui Shankaracharya este de a susţine şi de a consfinţi dogmele ortodoxiei hinduse. În anii '20 ai secolului trecut asta ar fi implicat o respectare strictă a regulilor privitoare la caste, conform cărora contactul fizic dintre brahmani şi castele inferioare sau paria duce la o pângărire de ordin spiritual. Mulţi oameni cred că sādhu şi sannyāsin au ieşit din sistemul ierarhic al castelor, astfel că regulile privitoare la pângărire nu li se aplică.

În prezent, regulile privitoare la amestecul dintre caste şi atingere au căzut în desuetudine, chiar dacă unii brahmani tradiţionali încă le practică.

Băieţii din barcă

 

Daniel James Brown
Băieţii din barcă
Pilot Books, 2021
Traducere din limba engleză de Mihaela Sofonea, Smaranda Nistor, Daniela Fudulu

Citiţi cuvântul înainte şi prologul acestei cărţi.

*****
Intro

Daniel James Brown este originar din Regiunea Golfului San Francisco, a studiat la University of California din Berkeley şi apoi la cea din Los Angeles, UCLA. A predat scriere creativă la San Jose State University din Stanford şi a devenit ulterior autor de nonficţiune narativă. Locuieşte împreună cu familia, în apropierea oraşului Seattle. Daniel James Brown a mai scris şi The Indifferent Stars Above şi Under a Flaming Sky, finalistă la premiul Barnes & Noble Discover. Ambele cărţi au fost finaliste ale Washington State Book Award.
*
La Olimpiada de la Berlin, din 1936, nouă băieţi, proveniţi din familii de muncitori din vestul american, reuşesc, la sfârşitul unei curse infernale de canotaj, să câştige medalia de aur, sub privirile furioase ale lui Hitler şi ale miniştrilor săi.

Daniel James Brown spune povestea incredibilă a echipei americane de 8+1 la canotaj care, în peisajul dezolant al Marii Crize economice şi în primii ani de ascensiune a nazismului în Europa, reuşesc să arate lumii întregi ce înseamnă curajul, hotărârea şi optimismul unei echipe în care fiecare luptă pentru cel de alături. Cartea s-a aflat timp de doi ani în topul bestseller New York Times.

Opt studenţi, conduşi de o echipă de antrenori cu metodă, au reuşit să-l învingă pe Hitler la el acasă, la Olimpiada din 1936. O poveste superbă despre leadership, followership şi fellowship. (Ascendis)

Fragment
Capitolul şapte

O cursă de canotaj este o artă, nu o încăierare disperată. Trebuie vâslit şi cu forţa minţii, nu doar cu cea a mâinilor. De la prima bătaie de vâslă, toate gândurile despre echipa cealaltă trebuie alungate din minte. Ele trebuie dirijate spre tine şi spre propria-ţi barcă, întotdeauna pozitive, niciodată negative. (George Yeoman Pocock)

Joe Rantz şi colegii lui de echipă s-au aliniat la balustrada feribotului şi au privit în depărtare peste apă, punându-şi mâna streaşină la ochi ca să se ferească de sclipirea soarelui târziu de după-amiază. Trecuseră două ore de când îi învinseseră pe debutanţii Californiei. Acum venise rândul echipei reprezentative a universităţii să se înfrunte cu băieţii lui Ky Ebright.

Ce s-a întâmplat pe parcursul următoarelor câtorva minute s-a dovedit a fi una dintre marile curse de canotaj academic din istoria rivalităţii California-Washington. Imediat după cursă, Frank G. Gorrie, scriind pentru Associated Press, avea să transmită prin telegraf o relatare exuberantă, acasă în Est, către un auditoriu naţional: "Faimoasele schifuri de optari alunecau ca fulgerul pe oglinda însorită a apei, parcă legate laolaltă. Mai întâi unul, apoi celălalt, lua conducerea, dar niciodată mai mult de un metru. California a avut o umbră de avans la început, a pierdut teren la prima milă, prova i s-a iţit iar în faţă la o milă şi jumătate, a rămas în urmă când washingtonienii au băgat «zece bătăi mari», de trei ori la rând, la marcajul de două mile, revenind în forţă câteva clipe mai târziu".

Joe privea fascinat desfăşurarea spectacolului dramatic. De nenumărate ori studenţii de pe feribot au strigat spre Washington "hai mai tare", să ridice ritmul şi să lase California în urmă. Californienii izbeau apa de-o albeau, într-o cadenţă viguroasă de 36 de bătăi pe minut, dar, pentru mai mult de două mile şi jumătate, Harvey Love, cârmaciul Washingtonului, a ţinut strocul constant, la un destul de relaxat 31, doar cât era nevoie ca barca lui să rămână în joc, punându-şi băieţii să ţâşnească înainte cu "zece mari" doar când apărea pericolul să cadă prea mult în urmă, dar apoi revenind la strocul iniţial, menţinându-l constant, menajând energia echipajului. Abia când au ajuns să vadă barja cu marcajul liniei de sosire, după ce California încercase iar şi iar să se desprindă şi eşuase de fiecare dată, Love a strigat, în sfârşit:
- Acum! Băgaţi cărbuni!

Ritmul de bătaie a urcat la 38, apoi, aproape imediat, la 40. Barca washingtoniană a ţâşnit înainte, cea a californienilor a ezitat un moment, şi Washingtonul a trecut linia de finiş cu un pic peste o secundă în faţa Californiei, cu un nou record al cursei, de 16 minute, 33 de secunde şi 4 sutimi.

A fost o cursă tumultoasă, dar, mai mult de atât, a fost o lecţie de abecedar pentru Joe şi ceilalţi debutanţi, despre cum ştia să câştige partida acel om care avea să devină de la toamnă antrenorul lor principal, Al Ulbrickson. În unele privinţe, lecţia a fost una pe care Tom Bolles deja o ilustrase atunci când ascunsese de Ebright cei mai buni timpi ai bobocilor şi le explicase acestora de ce contează să-i laşi pe californieni să se culce prea mult pe-o ureche. Pentru Joe, însă, învăţămintele s-au întipărit privind cursa echipei reprezentative. Ca să înfrângi un adversar care îţi este egal, poate chiar superior, nu era destul să dai totul din tine, de la început până la sfârşit. Trebuia să-ţi depăşeşti adversarul şi în plan psihic. Atunci când ajungeai la momentul critic dintr-o cursă umăr la umăr, tu trebuia să ştii ceva ce adversarul nu ştia: că undeva în adâncurile sufletului tău mai aveai ceva în rezervă, ceva ce încă nu arătaseşi, ceva care, odată dat la iveală, îl va face pe adversar să se îndoiască de el însuşi, să şovăie exact când conta cel mai mult. La fel ca atâtea alte lucruri în viaţă, canotajul era în parte despre încrederea în forţele proprii şi, în parte, despre a şti exact ce vrei în adâncul sufletului tău.


În zilele care au urmat cursei California-Washington din 1934, debutanţii au căzut rapid într-o nouă perioadă de moleşeală. Zi după zi scoteau timpi dezolanţi. De când îi bătuseră pe californieni, păreau că-şi pierduseră toată concentrarea. Cu cât Tom Bolles răcnea mai mult la ei prin portavoce, cu atât mai îngălaţi păreau să devină.

Într-o după-amiază leneşă de mai, cu un soare cald poleindu-le spinările goale, câţiva dintre băieţi au vâslit atât de letargic, încât n-au reuşit să treacă repede prin faţa unui remorcher care venea trăgând după el un şlep. Remorcherul se apropia ameninţător de schiful lor, scuipând fum negru, şuierând ascuţit din fluier şi cu sirena urlând la maximum. Cârmaciul, John Merrill, a stigat:
- Înapoi! Înapoi!

Băiatul de pe scaunul 4 s-a panicat şi s-a aruncat stângaci peste bord, gata-gata să răstoarne barca. Remorcherul a cârmit tare la babord, a zgâriat uşor vârful schifului şi a fost cât pe-aci să-l lovească pe băiatul care sărise în apă. Bolles, privind din şalupa lui, încremenise. L-a cules din apă pe săritorul care se înroşise tot la faţă, a pornit motorul şalupei şi s-a îndreptat spre debarcader.

Băieţii au vâslit înapoi spre campus în tăcere. Bolles îi aştepta. Ca un leu în cuşcă s-a învârtit pe platforma debarcaderului, în sus şi în jos, admonestându-i cu degetul pe băieţii aşezaţi în barcă. Va reclădi echipa din temelii, pentru Regata Poughkeepsie din iunie, a mârâit Bolles. Nimeni nu avea locul garantat în echipă, doar pentru că vâslise în schiful care obţinuse o victorie atât de remarcabilă în faţa californienilor. Joe a simţit că i se opreşte inima în loc. Ceea ce păruse vremelnic o treabă sigură, era dintr-o dată în pericol să se destrame iar. În aceeaşi săptămână, a primit o notă de la administraţie, anunţându-l că are calificative insuficiente la materia educaţie fizică, pe care se presupunea că o suplineşte cu vâslitul în echipa de canotaj. Joe, care tocmai văzuse un scurtmetraj Paramount proaspăt intrat pe ecrane, cu un personaj de desene animate, Popeye Marinarul, a scris în caietul lui, în seara aceea: "Mi-s scârbit".

Pe la mijlocul lui mai, vremea din Seattle, cum are uneori cruzimea să facă la sfârşitul primăverii, s-a răsucit dinspre însorită spre urâtă, iar bobocii s-au trezit luptându-se din nou cu vântul vrăjmaş care le îngheţa mâinile şi le împingea valurile înspumate să se spargă de prova bărcii. Şi totuşi, spre marea surpriză a antrenorilor lor, cu cât vremea devenea mai rea, cu atât ei începeau să vâslească mai bine.

Vâslind în răspărul unui vânt tăios dinspre nord, într-una dintre acele zile umede şi cenuşii de la sfârşitul lunii mai, cu jerbe de stropi zburând de pe rame la fiecare degajare şi cu apa pleoscăind pe fundul bărcii, Joe şi coechipierii lui din prima barcă au terminat o probă de timp în 10 minute 35 de secunde - cu doar 4 secunde peste recordul acelui traseu. George Pocock văzuse performanţa de la bordul lui Alumnus. După ce a ajuns înapoi pe mal, s-a dus la un reporter aflat în hangar, l-a acostat direct şi i-a prezentat un verdict uluitor:
- Tom Bolles are un echipaj bun pe apă agitată, a spus el fără să ridice tonul, dar cu multă convingere. E la fel de bun ca toate celelalte pe care le-am văzut.

Venind de la Pocock, un om rezervat şi modest, care nu era înclinat să exagereze în legătură cu nimic şi cel mai puţin cu privire la abilitatea unui echipaj de boboci debutanţi în canotaj, declaraţia era foarte aproape de statutul unei proclamaţii divine. Tom Bolles a încetat să mai pomenească despre reclădirea echipajului din temelii. Cei nouă băieţi debutanţi care bătuseră California vor merge, totuşi, până la urmă, să concureze pentru campionatul naţional, în iunie, la Poughkeepsie.


În seara zilei de 1 iunie 1934, fanfara Universităţii Washington şi peste o mie de suporteri s-au îngrămădit în sala de marmură, bogat ornamentată, a gării King Street din Seattle, ovaţionând şi cântând cântece de luptă în cinstea debutanţilor şi a celorlalţi canotori care se îmbarcau într-un tren Empire Builder, de pe magistrala Great Northern, care avea să-i ducă la Poughkeepsie. Bobocii, mai ales, erau foarte bine-dispuşi. Puţini dintre ei ieşiseră vreodată din statul Washington; majoritatea nu merseseră niciodată cu trenul. Şi uite-i acum, gata să traverseze întregul continent! Pentru nişte băieţi care crescuseră mulgând vaca, tăind lemne cu toporul şi clădind stive de buşteni, care îi ştiau după numele mic pe jumătate din oamenii orăşelelor de unde veneau, ai căror părinţi le puteau povesti despre cum a fost prima dată când au văzut un automobil sau o casă cu lumină electrică, era îndeajuns ca să-i ameţească.

Aşezat pe scaunul pluşat şi uitându-se afară prin geamul verzui al vagonului de dormit Pullman, lui Joe parcă tot nu-i venea să creadă câtă lume se bulucea dinspre sala mare a gării spre peron. El nu fusese niciodată sărbătorit pentru nimic, nu-l aplaudase nimeni, dar uite că acum era aici, parte din ceva care era obiect de admiraţie, ba chiar de adulaţie. Îl umplea de mândrie, dar, în acelaşi timp, avea şi un sentiment cumva de stânjeneală încordată şi fără astâmpăr. Îi aducea în minte lucruri la care, în ultima vreme, se tot chinuia să nu se gândească.

În seara aceea, în timp ce trenul Empire Builder urca pe lângă cascadele din Stevens Pass şi pornea apoi prin câmpiile aride ale grânarului din estul statului Washington, băieţii au avut parte de o distracţie nebună. S-au veselit până noaptea târziu, jucând cărţi, spunând glume deocheate, gonind în sus şi-n jos pe culoarul vagonului de dormit, aruncându-şi unii altora o minge de fotbal, până ce au căzut frânţi de oboseală şi-au adormit duşi în cuşetele lor.

Veselia a reînceput a doua zi, când careva a scos de nu se ştie unde un pachet de baloane. Au umplut baloanele cu apă de la toaletă, s-au instalat pe platformele zăngănitoare dintre vagoane şi, în timp ce trenul ieşea din statul Montana şi intra în Dakota de Nord, au început să arunce voioşi cu baloane pline de apă spre orice ţintă le ieşea în cale - vaci care păşteau pe câmp, maşini prăfuite aşteptând la câte-o trecere de cale ferată, câini adormiţi pe peroanele din gările câte unui orăşel -, urlând de fiecare dată să cânte imnul canotorilor, "Bow Down to Washington", în timp ce trenul trecea duduind pe lângă victimele lor perplexe.

Mai târziu, Joe, căruia aventura baloanelor cu apă îi dăduse curaj, a scos din cutie chitara pe care o adusese cu el, în bagaj. Curioşi, câţiva dintre băieţii mai mari s-au adunat în jurul lui, uitându-se la el cum învârte cuiele de lemn din cordar şi ciupeşte corzile ca să acordeze instrumentul. Cu ochii pe tastele metalice, concentrându-se pe apăsarea degetelor, Joe a început să ciupească corzile şi să cânte, lansându-se în genul de melodii pe care le cântase când era la liceu - cântece de tabără şi de cowboy, pe care le învăţase la mina Gold and Ruby sau le prinsese ascultând radioul pe când trăia în Sequim.

La început, băieţii doar s-au uitat lung la el în timp ce cânta; apoi, au schimbat priviri între ei, începând să chicotească şi, în final, să huiduie şi să ragă.
- Ian priviţi aici la Cowboy Joe! a zbierat unul dintre ei. Un altul a răcnit pe culoar: Hei, băieţi, veniţi încoa' să-l auziţi pe Rantz, vâslaşu' trubadur!

Surprins, Joe a ridicat ochii şi s-a oprit brusc din cântat, în mijlocul melodiei "Trandafirul galben din Texas". Roşu la faţă, dar cu fălcile încleştate şi ochii reci ca gheaţa, şi-a vârât repede la loc chitara în cutie şi s-a retras în alt vagon.

Puţine lucruri l-ar fi putut răni mai adânc pe Joe. Muzica era cea care îi înseninase cele mai posomorâte zile din adolescenţă. Îi atrăsese pe oameni spre el, în liceu, îşi făcuse prieteni datorită ei, ba chiar îl ajutase să-şi câştige existenţa la Sequim. Era talentul lui, un motiv deosebit de mândrie. Acum, brusc şi pe neaşteptate, se întorsese împotriva lui, reamintindu-i câte lipsuri avea în materie de rafinament. Exact când începuse şi el să simtă că face parte din ceva mai mare şi mai important decât el însuşi, era împins din nou afară.


Ajunşi la New York în ziua de 6 iunie, canotorii din Washington şi-au dus bărcile într-un hangar vechi şi dărăpănat de pe malul vestic al fluviului Hudson, peste apă de Poughkeepsie. De fapt era o magazie. Înăuntru trăgea curentul, iar şandramaua scârţâia toată, căţărată pe nişte pari subţiri deasupra apei, cu duşuri care pompau în capul băieţilor apă urât mirositoare, direct din fluviu.

Tom Bolles îşi mânase bobocii la apă chiar în aceeaşi zi, nerăbdător să vadă cum se vor descurca pe un traseu care nu le era familiar. Aceasta avea să fie prima dată când vâsleau pe un curs de apă curgătoare şi nu pe un lac; prima dată, de fapt, când vâsleau oriunde altundeva decât pe Lacul Washington. Vremea nu semăna cu nimic din ce ştiau băieţii de la ei de acasă - fierbinte şi lipicioasă. După ce îşi căraseră barca, City of Seattle, până jos la apă, deja erau scăldaţi în sudoare. Se simţea o uşoară briză pe apă, dar până şi vântul li se părea fierbinte ca o gură de furnal, când au suit în barcă. Şi-au scos tricourile, le-au târât prin apa împuţită a fluviului şi le-au tras înapoi pe cap, dar asta n-a făcut decât ca umiditatea să li se pară şi mai de nesuportat. Bolles le-a spus că vâslească în amonte, într-un ritm de încălzire, timp de câteva minute. Apoi a urcat în şalupă şi a început să-i urmărească. După ce a considerat că erau gata, a ridicat portavocea la gură şi le-a spus să înteţească ritmul până la un stroc de sprint. Băieţii s-au împins în vâslele lor şi au tras mai repejor, dar Bolles nici nu s-a sinchisit să se uite la cronometru. Putea să vadă cu ochiul liber că vâsleau mult sub ritmul lor cel mai bun. Mai rău, arătau rupţi de oboseală, clar doborâţi de căldură, şi rătăceau dintr-o parte într-alta a cursului apei. Pe Lacul Washington erau în stare să facă faţă oricărei intensităţi a vântului şi valurilor, dar aici, pe Hudson, erau altfel de valuri - lungi, lungi cât o zi de post, şi loveau schiful dintr-o parte, făcând ca palele ramelor să se zbată în aer într-o clipă, iar în clipa următoare să se afunde în apă prea adânc. Efectul mareei şi al curentului îi năucea. Apa însăşi n-ar fi trebuit să se mişte sub barca lor, n-ar fi trebuit să-i ducă în locuri unde ei n-aveau intenţia să meargă. Bolles le-a strigat în portavoce:
- Aa... jungee!

Şi le-a făcut semn cu mâna s-o pornească înapoi spre hangar. Va trebui să stea de vorbă cu Pocock.

Băieţii, descurajaţi, şi-au pus barca în rastel, au făcut duş cu apa caustică a fluviului şi au pornit cu greu pe jos, de-a lungul căii ferate care mergea în paralel cu ţărmul apusean, înainte de-a urca pieptiş faleza spre pensiunea lui Florence Palmer, unde aveau să fie cazaţi. Casa ţărănească a doamnei Palmer era mică şi tariful la fel. Produsele sărăcăcioase ale bucătăriei ei nu puteau nici pe departe să îndestuleze apetitul a două duzini de băieţi înalţi şi vânjoşi, plus antrenorii şi cârmacii. Băieţii au înfulecat tot ce li s-a pus în faţă şi apoi au urcat obosiţi spre camerele din pod, unde, înghesuiţi câte şase în cameră, au încercat să doarmă în căldura umedă şi sufocantă, pe nişte culcuşuri care arătau mai degrabă a instrumente de tortură, decât paturi.


Regata Asociaţiei de Canotaj Academic de la Poughkeepsie era o instituţie de legendă, cu rădăcini adânci în istoria canotajului american.

Primul mare spectacol de canotaj din America a fost o dublă întrecere organizată în portul New York, în 1824, între un echipaj de patru lopătari new-yorkezi concurând într-o barcă Whitehall cu rame, lungă de 24 de picioare şi botezată American Star ("Steaua americană"), care se înfruntau cu patru marinari de pe o navă de război britanică aflată în vizită, într-o barcă similară, botezată Certain Death ("Moarte sigură"). Cu Războiul din 1812 nu foarte departe în timp şi incendierea Casei Albe încă o amintire destul de proaspătă în minte, sentimentele erau destul de intense, mai ales de partea americană. Americanii au câştigat întrecerea, precum şi premiul consistent de o mie de dolari, vâslind de la Battery la Hoboken şi înapoi, în faţa unei mulţimi entuziasmate la culme, numărând între 50.000 şi 100.000 de spectatori - la data respectivă, cea mai mare adunare de americani care să fi privit vreodată un eveniment sportiv.

În anii 1830, au început să apară cluburi private de canotaj în diverse mari oraşe americane, iar în anii 1840 existau şi câteva colegii din Est care îşi alcătuiseră echipaje. Prima competiţie de canotaj academic din America - şi, de fapt, primul eveniment sportiv de orice fel între echipe reprezentative ale unor instituţii de învăţământ superior - a avut loc între Harvard şi Yale, în 1852, pe Lacul Winnipesaukee din New Hampshire. După 1859, Regata Harvard-Yale s-a ţinut în fiecare an, cu câteva întreruperi - războaie importante care i-au luat pe tinerii bărbaţi de la fiecare şcoală şi i-au dus spre alte ocupaţii, mult mai primejdioase. În aproape tot acest timp, a fost unul dintre evenimentele sportive de prim rang ale ţării. În 1869, Harvard s-a înfruntat cu Oxford, cea mai de elită instituţie academică a Marii Britanii, într-o cursă pe Tamisa. Vâslind în faţa unei mulţimi imense, oxfordienii i-au bătut pe harvardieni, dar evenimentul a fost atât de larg difuzat în Statele Unite, încât a produs o adevărată explozie de interes pentru canotaj. De asemenea, a acordat acestui sport o aură de elitism care dăinuie până-n ziua de azi.

Marşul morţii prin Rusia

Cunoşti un doctor bun?

 

Dr. Mircea Pavel
Cunoşti un doctor bun?
Editura Vremea, 2020
 
 

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Fragmente
 
 Trecutul

De la o vreme mă întorc tot mai des cu gândul la trecut. Mai demult, cuvântul trecut nu-mi spunea mare lucru. Trecutul meu măsura pe atunci prea puţin. Cu anii, el a crescut pe nesimţite şi a ajuns să reprezinte cea mai mare parte din viaţa mea. El ascunde multe momente care m-au marcat. Acum, pe lângă bucuria pe care o simt când cumpăr o carte şi mă apuc s-o citesc, a mai apărut una: să scormonesc îndelung prin trecutul meu. Din anii pe care i-am lăsat în urmă, s-au adunat teancuri de amintiri. Le răsfoiesc aşa cum aş răsfoi o carte pe care am mai citit-o. Şi constat că şi o carte citită o poţi reciti, după trecerea anilor, cu acelaşi interes şi cu aceeaşi emoţie. Întorc din nou, pe toate feţele, momentele cruciale încercând să aflu de ce pe unele dintre ele le-am trecut cu bine, iar pe altele nu. Ajung la aceeaşi concluzie: Chaplin a avut dreptate când a spus: "Ce păcat că la răscrucile vieţii noastre nu ne aşteaptă niciodată o călăuză."

Adolescenţa mea în comunism

Era prin 1954 când un grup de 20 de elevi selectaţi din cele trei clase a unsprezecea ale Liceului Gheorghe Lazăr din Sibiu urma să fim primiţi în UTM (Uniunea Tineretului Muncitor). Făceam şi eu parte dintre ei. Selecţia fusese făcută, cu câteva luni în urmă, la sfârşitul precedentului an de învăţământ de către câţiva activişti de partid de la Comitetul Orăşenesc împreună cu diriginţii celor trei clase. Criteriile fuseseră: originea socială, nota la purtare şi, în ultimul rând, rezultatele la învăţătură. Se ştia că, dacă primele două criterii corespundeau, al treilea nu mai juca nici un rol. O sală de clasă fusese pavoazată corespunzător cu lozinci şi portretele membrilor Comitetului Central al Partidului, în număr de şapte, în frunte cu Gheorghiu Dej, conducătorul partidului şi statului la acea vreme. Catedra fusese acoperită cu o faţă de masă roşie iar pe ea fuseseră aşezate două ghivece cu flori. O comisie compusă din trei activişti de partid luase loc la masa respectivă. Aşteptam emoţionaţi, în picioare pe culoar să fim chemaţi pe rând în faţa comisiei. Depuseserăm cu o lună înainte, la Comitetul Orăşenesc de Partid, formularele de adeziune completate şi semnate. Nu mai ţin minte în ce ordine am fost chemaţi. Ţin minte doar că eu am fost printre ultimii. Când primul candidat a ieşit după circa 5 minute, ne-am înghesuit curioşi în jurul lui, dorind să ştim ce întrebări i s-au pus.
"Păi, m-au întrebat că ce lucrează părinţii, că dacă sunt membri de partid, că dacă am rude la ţară şi că dacă sunt colectivişti, şi la urmă m-au întrebat că de ce vreau eu să intru în UTM?"

Până la ultima întrebare nu era nimic neaşteptat. Dar această ultima ne-a cam pus pe gânduri. Am întrebat curioşi:
- Şi ce-ai răspuns tu la asta din urmă?
- Păi, le-am spus chestia aia cu cărămida.
- Cu cărămida? Care cărămidă?
- Păi, mi-a spus-o şi mie unul care a intrat anul trecut în UTM. Trebuie să spui aşa: "Vreau să intru în UTM ca să pot pune şi eu o cărămidă la construcţia socialismului în Republica Populară Română". L-am privit neîncrezători. Cum însă nici unuia dintre noi nu ne-ar fi dat prin cap un răspuns mai bun, ne-am gândit să răspundem şi noi în acest fel acelei întrebări absurde.
 
Am constatat mai târziu că absolut toţi răspunseserăm exact cu aceleaşi cuvinte. Ceea ce m-a mirat a fost faptul că niciunul dintre membrii comisiei n-a avut nimic de obiectat la acel răspuns stereotip, sunând mai degrabă a glumă proastă, dacă nu chiar a bătaie de joc. Ţin minte chiar că după rostirea acelui răspuns, câteva clipe, mie mi-a fost puţin teamă până ce membrii comisiei au dat, în fine, aprobator din cap şi mi-au permis să plec. Ceea ce rosteam noi în faţa acelei comisii era o lozincă inventată de analfabeţii partidului. Cine ar fi avut curajul să comenteze o lozincă? Noi ne temeam de activişti, iar aceştia se temeau atât unul de altul, cât poate şi de noi. Trăiam începuturile limbii de lemn.
 
Aceasta consta din cuvinte şi expresii şablon, fabricate de ideologii partidului, pe care, dacă le foloseai, indiferent în ce împrejurare, puteai fi sigur că nimeni nu le va comenta. Mai mult decât atât, te legitimau ca om de încredere al regimului.
 
Un an mai târziu aveau loc în ţară alegeri generale. Se alegeau deputaţii în Marea Adunare Naţională (parlamentul de atunci).
 
Câteva echipe de UTM-işti primiseră sarcina să patruleze pe străzi în noaptea premergătoare zilei alegerilor.
 
Făceam şi eu parte dintr-o asemenea echipă. Ce rost avea această patrulare, nu ştia nimeni. Nu ne preocupa însă pe atunci această întrebare.
 
Era toamnă târziu. Spre miezul nopţii se pusese ceaţă şi se făcuse frig. Veselia cu care începuserăm "patrularea", veselie care se explica doar prin aceea că ni se dădea ocazia să petrecem o noapte întreagă în gaşcă, lipsind motivat de acasă, începea încet să se risipească. Terminaserăm toate poveştile, somnul ne cam dădea târcoale, iar frigul ne pătrundea tot mai adânc prin canadienele noastre subţiri de doc. Timpul rămas până la şapte dimineaţă, ora la care trebuia să ne încheiem "misiunea", trecea tot mai greu. Se făcuse 4 dimineaţa.
 
Atunci, unui coleg care purtase tot timpul cu el un băţ de vreo doi metri, gândit ca mijloc de apărare împotriva câinilor, i-a venit pe neaşteptate ideea să bată cu el în geamul unei case. Când fereastra respectivă s-a luminat, primul gând care ne-a venit nouă, celorlalţi, a fost s-o luăm la fugă. Geamul s-a deschis şi a apărut un bărbat în pijama, cu părul în dezordine şi ochii cârpiţi de somn. Înainte ca el să apuce să ne înjure sau să ne ameninţe că va chema miliţia (poliţia), aşa cum ne aşteptam, omul nostru cu băţul i s-a adresat pe un ton grav:
- Sculaţi-vă, dragi tovarăşi, şi pregătiţi-vă pentru alegeri!

Omul de la fereastră a rămas câteva clipe mut, nesigur, după care a închis fereastra la loc fără să scoată niciun cuvânt.

Se pare că întâmplarea l-a încurajat pe colegul nostru, încât s-a decis s-o repete. De la cea de a doua casă n-am mai dat să fugim. Am rămas pe loc în grup compact, aşa cum o făceam în copilărie când ne pregăteam să începem a colinda la câte o casă. Am ascultam cu feţe grave apelul, mereu acelaşi, rostit de colegul cu băţul. Plecam apoi mai departe, şi când acesta socotea că a lăsat o distanţă convenabilă de la ultima casă, repeta întocmai sceneta. Am mai trezit începând din acel moment încă aproximativ 15 familii, având grijă să schimbăm mereu strada. N-am auzit în tot acel timp niciun protest, nicio ameninţare, nicio înjurătură. Acea frază magică paraliza şi amuţea pe loc pe toţi cei ce apăreau la ferestre:
Sculaţi dragi tovarăşi şi pregătiţi-vă pentru alegeri!

Reacţia lor consta doar dintr-o tăcere speriată, nedumerită şi o închidere cuminte a ferestrei. Şi asta, într-o duminică rece de toamnă la 4 dimineaţa, într-o zi în care urma să aibă loc o farsă electorală care oricum nu interesa pe nimeni. O glumă mai proastă nu ne putea da prin cap.

Până la ora şapte nici n-am mai simţit cum a trecut timpul. Nu ne-a mai fost nici frig şi nici somn. Ne prinseserăm într-un joc care ne distra şi în care se amestecau prostia cu plăcerea perversă inspirată din realitatea pe care o trăiam. Încercam să ne jucăm şi noi cu teama oamenilor. Ne simţeam invulnerabili. Nu realizam faptul că în acea noapte trăiam ceva periculos. Găsiserăm metoda prin care poţi aduce oamenii la tăcere după bunul plac. Numele acesteia era teroarea, iar noi, luând exemplul celor ce ne conduceau, ne luaserăm singuri dreptul de a o folosi timp de o noapte. Era o senzaţie nouă care ne plăcea.

La ora şapte am semnat toţi patru în registrul de la Comitetul Orăşenesc de Partid, sub menţiunea şablon din acea vreme: "Raportăm că în timpul serviciului nostru, nu s-a întâmplat nimic deosebit." În acel an, cancelarul de atunci al Germaniei, Konrad Adenauer spunea într-un discurs ţinut la Berlin cu ocazia întoarcerii dintr-o vizită în Uniunea Sovietică unde obţinuse ca o sută de mii de prizonieri germani să se poată repatria: "noi, oamenii, trăim cu toţii sub acelaşi cer, nu avem însă toţi şi acelaşi orizont". Am revăzut acest discurs de curând într-un film documentar-istoric şi mă întrebam: câţi dintre noi or fi înţeles atunci ce a vrut să spună?

Iosif Stalin nu mai este

În Martie 1953, când a murit Stalin, eram în clasa a zecea de liceu şi eram la cursuri când, într-o recreaţie, ne-a adus un pedagog această veste. La rândul său, acesta o aflase de la un profesor care o auzise la radioul din cancelarie. Era o veste neaşteptată. Auziserăm că Stalin ar fi bolnav, dar nu pe moarte. Ne întrebam ce se va întâmpla acum? Profesorii care au intrat la orele urmând aflării acestei veşti n-au scos nicio vorbă în legătură cu ea, lăsând impresia că nu ştiu nimic, de teamă probabil să nu facă sau să spună ceva greşit. Era un moment dificil. Un singur profesor a făcut excepţie: profesorul de limba rusă. Acesta, după ce a intrat în clasă, s-a oprit în picioare lângă catedră şi a rămas câteva clipe tăcut, privind în jos. Apoi, cu noi stând în picioare preţ de încă vreo două minute, a rostit cu glas stins, copleşit de durere: "Iosif Stalin nu mai este!".

Ne-a spus după aceea să ne aşezăm. El a mai rămas însă câteva momente aşa, în picioare, părând că îşi stăpâneşte cu greu plânsul. S-a aşezat apoi la catedră, a scos din servietă o carte şi ne-a citit cu un glas stăpânit de emoţie un text în limba rusă, conţinând ceva despre viaţa marelui dispărut. După mai puţin de un sfert de oră şi-a luat lucrurile şi a părăsit clasa în linişte, la fel de tulburat precum venise. Noi am mai rămas la locurile noastre câteva minute, neştiind ce să facem. Când ne-am dat seama că el nu se va mai întoarce la oră, după multe discuţii, am vrut mai întâi să ieşim în curte să ne bucurăm de o pauză mai lungă, dar am hotărât totuşi să ne petrecem timpul rămas în clasă. Ieşind pe culoar am fi deranjat cu gălăgia noastră toate celelalte clase. Câţiva au început, ducându-se la catedră, să-l imite pe profesor, maimuţărindu-se şi făcându-se că plâng. Cu o batistă ţinută la gură, repetau printre suspine:
"Iosif Stalin nu mai este!"

Despre profesorul nostru de limba rusă, un om trecut de 60 de ani, ştiam puţine lucruri. În 1946 se introdusese limba rusă în toate şcolile din ţară. Găsirea unui număr atât de mare de profesori de limba rusă ar fi fost o problemă de nerezolvat. În acelaşi an s-a înfiinţat la Bucureşti "Institutul Maxim Gorki" destinat formării de profesori de limba rusă, foarte necesari într-o ţară ocupată, de fapt, de marele vecin de la Răsărit. Până la apariţia primelor promoţii, însă, trebuia găsită o soluţie. S-a apelat atunci la persoane care declarau că ar cunoaşte limba rusă. O comisie ad-hoc purta o scurtă discuţie cu candidatul respectiv, în urma căreia decidea dacă acesta are cunoştinţele necesare pentru a ocupa postul de profesor de limba rusă. Cei ce aveau sarcina de a-i examina pe candidaţi, cunoscând nevoia mare de asemenea profesori, îşi scăzuseră exigenţa la zero, promovându-i pe toţi.

Se ştie că în vara anului 1940, prin pactul încheiat între Germania şi Uniunea Sovietică, ţara noastră fusese obligată să cedeze Uniunii Sovietice ţinutul Basarabiei. Pe lângă armata română şi funcţionarii administraţiei locale care au revenit în ţară, s-au refugiat atunci din Basarabia şi câteva zeci de mii de basarabeni. Ei se temeau că, rămânând, vor fi deportaţi în lagărele din Siberia. Acest lucru avea să se şi întâmple cu cei ce n-au avut curajul să plece. Câteva zeci de familii de basarabeni care veniseră atunci în România au ajuns şi în Sibiu. Profesorul nostru de limba rusă, despre care vorbeam mai sus, aparţinea uneia dintre aceste familii. Născut fiind acolo "se descurca în limba rusă", îndeplinindu-şi acum mulţumitor rolul de profesor pentru această limbă. De fapt, nici un profesor de limba rusă din acea perioadă n-ar fi putut fi mai bun.

Ceea ce n-am înţeles, este următorul lucru: cum poate un om care în 1940 fuge din Basarabia ca să scape de lagărele lui Stalin, în condiţiile dramatice care se cunosc, ca după numai câţiva ani în România, unde-şi găsise adăpost şi siguranţă, să plângă la auzul morţii lui Stalin? Acest caz mă face să-mi amintesc de o glumă care circula pe timpul lui Ceauşescu: grănicerii români de pe Prut prind un bărbat care încerca să treacă fraudulos frontiera spre Rusia. Telefonează comandantului lor, întrebându-l ce să facă cu acesta. Răspunsul primit: "Internaţi-l la balamuc, că şi-a pierdut minţile!".

În acea zi de Martie 1953, dată marcată puternic de vestea morţii lui Stalin, noi elevii ne aşteptam să fim adunaţi într-o sală unde directorul să ne ţină un discurs în legătură cu tristul eveniment. N-a fost aşa. Probabil că instrucţiunile de la centru întârziaseră. Autorităţile comuniste de la Bucureşti fuseseră luate prin surprindere şi nu se dezmeticiseră încă din şocul neaşteptatei veşti.

Spre seară au apărut ediţiile speciale ale ziarelor cu portretul lui Stalin pe prima pagină în chenar lat, negru. Radioul şi-a adaptat programul, umplându-l în întregime cu marşuri funebre şi reportaje de la mitingurile de doliu organizate în mare grabă. Pe fondul acestei "mari tristeţi" au apărut (cum s-ar fi putut altfel?), chiar de a doua zi, şi bancurile. La vremea respectivă, alimentele de bază, dar şi multe articole de îmbrăcăminte, fiind raţionalizate, se distribuiau pe cartelă. Pe bonurile din cartelă erau înscrise articolele ce puteau fi cumpărate. În fiecare cartelă mai existau însă şi câteva bonuri cu menţiunea: "diverse". Acestea puteau fi folosite la cumpărarea unor articole care nu făceau parte din categoriile obişnuite, dar care se găseau mai rar, apărând în magazine cu anumite ocazii în stoc limitat. În situaţiile respective puteai citi pe uşa magazinului un aviz scris de mână anunţând: "Distribuim şosete pentru femei pe bonul diverse".

Gluma care apăruse chiar a doua zi după moartea lui Stalin suna aşa:
"S-a anunţat la radio că pe bonul diverse din cartelă, se dau de azi gratis lumânări şi colivă."

Proiecte globale 2045

 

Daniel Estulin
Proiecte globale 2045
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu
 
 

Citiţi prologul acestei cărţi.

*****
Intro

Daniel Estulin locuieşte în Spania şi este jurnalist de investigaţii răsplătit cu numeroase premii, care urmăreşte de peste 15 ani Clubul Bilderberg.

Cartea sa - un bestseller în Spania, unde a fost reeditată în 15 ediţii - a fost tradusă în 30 de limbi şi publicată în peste 42 de ţări.

*

"Cu ani în urmă, când am început să public cărţi despre Clubul Bilderberg, oamenii au spus că sunt un teoretician al conspiraţiei. Nu este adevărat. Sunt doctor în inteligenţă conceptuală şi colonel al contrainformaţiilor militare ruseşti, cu 24 de ani de serviciu." (Daniel Estulin)

Omenirea se confruntă cu o criză de o amploare ce a mai existat doar de două ori în ultimele milenii. Prima dată între secolele IV-VI, când a apărut feudalismul, iar a două oară la începutul secolului al XVII-lea odată cu naşterea capitalismului. Potrivit lui Daniel Estulin, trăim acum sfârşitul capitalismului, o criză sistemică planetară. Capitalismul are nevoie de expansiune continuă, de deschiderea unor pieţe noi, deoarece fără pieţe noi capitalismul moare.

Efectele pe termen mediu ale crizei vor fi dezintegrarea statelor, sfârşitul actualului model economic planetar, regionalizarea economiilor, naşterea proiectelor globale supranaţionale şi translaţia atlantismului (NATO, SUA, Atlanticul de Nord) spre zona de Est şi Pacific (Drumul Mătăsii, China, Eurasia) cu America Latină ca nod secundar.

Cartea propune construirea unui noul model economic după prăbuşirea globală a lumii. Misiunea reală este depăşirea crizei cu pierderi minime şi cât mai repede, pentru a nu se întinde pe milenii, ci a fi redusă la o durată între jumătate de secol şi maxim două secole.

"Actuală criză a sănătăţii cauzată de coronavirus", afirmă Estulin, "este secundară, dar va accelera sfârşitul ciclului pe care îl trăim odată cu prăbuşirea pieţelor şi sfârşitul erei care a început cu acordurile de la Bretton Woods în 1944."

Fragment

Partea I. Proiecte globale

Capitolul 1. Capitalismul precum o conspiraţie sistemică

Una dintre principalele slăbiciuni ale studiilor conspiraţiilor este faptul că autorii lor nu reuşesc să conceptualizeze în mod adecvat cantitatea copleşitoare de informaţii - adesea materiale empirice care răstoarnă opinii consfinţite despre evenimente istorice - şi s-o transforme într-o disciplină specială şi/sau să revadă dintr-un anumit unghi discipline existente. Pentru aceasta a fost necesară incorporarea conspiraţiilor în problemele analizei istorice şi teoretice a capitalismului ca sistem, deoarece structurile supranaţionale închise ("secrete") de acorduri şi control global, ca şi posibilitatea grupurilor mici de a dirija cursul istoriei sau, cel puţin, de a încerca să o facă, decurg în mod logic din natura socială a capitalismului, datorată specificităţii sale.

Mai mult chiar, sistemul capitalist (şi numai el la o asemenea scară) este cel care dă naştere structurilor supranaţionale închise ale guvernării şi coordonării mondiale existente în domeniul "conspiraţiei"; în realitate, existenţa acesteia este imposibilă fără ele. Conspiraţiile reprezintă o trăsătură a sistemului capitalist, fiind cicluri de acumulare de capital sau cicluri ale unei lupte pentru hegemonie mondială şi războaie mondiale. În plus, dezvoltarea capitalismului este strâns legată de ciclurile economice şi politice ale sistemului capitalist; ea poate fi utilizată pentru a evalua întregul sistem, deoarece întruchipează aspectele integrale (spaţiu) şi pe termen lung (timp) ale funcţionării sale.

Spre sfârşitul vieţii sale, Marx a afirmat că, dacă ar scrie din nou Capitalul, ar începe cu statul şi cu sistemul internaţional al statelor. Astăzi, eu aş adăuga: dacă ar fi să scriem Capitalul din nou, ar trebui să începem cu aşa-zisul element "invizibil", adică cu structurile închise de coordonare supranaţională şi cu managementul lor. Însăşi existenţa acestora îndepărtează una dintre cele mai importante contradicţii de bază ale capitalismului. Fără acest element invizibil şi fără structurile sale personificate, funcţionarea capitalismului este imposibilă. Conspirologia ca proces şi realitate ("ca voinţă şi reprezentare") este o condiţie necesară pentru existenţa capitalismului şi în acelaşi timp însuşi procesul existenţei sale.

În termeni economici, capitalismul este un sistem supranaţional ce acoperă întreaga lume; piaţa mondială nu cunoaşte limite; pentru el, locus standi şi domeniul de afirmare este piaţa mondială. Dar în plan politic, sistemul capitalist nu constituie o integralitate, ci totalitatea, un mozaic de state, organizaţia lor internaţională, adică organizaţia statelor naţionale. Aceasta este una dintre cele mai grave contradicţii ale capitalismului - contradicţia dintre capital şi stat, dintre global şi local.

La mijlocul secolului al XIX-lea, când a devenit un sistem în sine, adică a dobândit o bază materială adecvată - forţele de producţie industrială -, capitalismul şi-a construit o temelie solidă prin producţia de fabrică. Dar forţele de producţie industriale au caracter regional, fiind concentrate în zona nord-atlantică. Spre deosebire de ele, relaţiile industriale au o natură globală, intrând în conflict cu formele politice statale şi încercând să le sfărâme.

Astfel, contradicţia dintre caracterul mondial integral al economiei şi caracterul de mozaic naţional al organizării politice statale dobândeşte o nouă dimensiune: relaţiile mondiale de producţie (şi reprezentanţii lor) se opun nu forţelor mondiale, ci forţelor regionale de producţie şi nu forţelor mondiale, ci structurilor politice statale naţionale - şi reprezentanţilor acestora.

Drept urmare, în primul rând, interesele statelor tind să fie, în general, strâns legate de cele ale industriaşilor, de capitalul real "fizic" al economiei, iar interesele finanţiştilor se opun în mod obiectiv amândurora. Fireşte, realitatea este mai complicată şi se caracterizează adesea prin deformări şi combinaţii, printr-o întrepătrundere abilă a liniilor de probabilitate, cauzată de conjunctură, de circumstanţe - atât istorice, cât şi familiale sau personale. Cu toate acestea, contradicţia fundamentală menţionată mai sus şi modalităţile (formele) de îndepărtare a ei rămân determinante pentru întreaga evoluţie, pentru toată motilitatea capitalismului. Dar să luăm lucrurile pe rând.

Marea burghezie, indiferent în ce ţară ar exista (dar mai ales în ţările mari), şi în special segmentul ei financiar, are întotdeauna interese ce depăşesc graniţele naţionale - ale propriei ţări şi ale altora. Iar aceste interese se pot realiza numai prin încălcarea legilor unui stat sau ale altuia, cel mai adesea şi ale propriei ţări şi ale altora simultan. Mai mult chiar, nu este vorba de încălcarea lor singulară, ci de o încălcare sistematică şi constantă, care trebuie, aşadar, cumva îngrădită. La urma urmelor, una este când capitalului i se opun politicile slabe, sau chiar cele nu foarte slabe, din Asia, ca să nu mai vorbim de Africa - unde există destule versiuni de forţă ale "diplomaţiei cu pistolul la ceafă" care să le implementeze. Ce se întâmplă însă cu lumea statelor egale sau relativ egale: Marea Britanie, Franţa, Rusia, Austria - din a doua jumătate a secolului al XIX-lea -, Germania, SUA, Japonia? Aceasta este cu totul altceva. Aici nu este la fel de uşor, nu este nevoie de arme de foc, ci de o armă organizaţională care să oficializeze interesele elitelor capitaliste ale diverselor state, să înlăture contradicţiile lor cu statul şi să devină expresia intereselor lor integrale (extra/supranaţionale) şi pe termen lung.

Astfel, întrucât lanţurile mărfurilor pe piaţa mondială încalcă în mod constant graniţele politice ale statelor, intrând adesea în conflict cu interesele statelor "afectate", cu vârfurile clasei capitaliste, este nevoie în primul rând să existe structuri/organizaţii supranaţionale; în al doilea rând, aceste organizaţii trebuie să fie, dacă nu complet secrete, măcar închise publicului general şi, în al treilea rând, aceste organizaţii/structuri trebuie să fie capabile să influenţeze statele şi pe liderii lor, care sunt deasupra statului şi în acelaşi timp deasupra capitalului.

Activitatea în care sunt angajate aceste structuri nu poate fi numită altfel decât o conspiraţie permanentă şi instituţionalizată. Şi de aceea trebuie să vorbim despre "sistem conspiraţionist". Sistemele capitaliste includ toate tipurile de structuri închise din cadrul capitalismului, de cele mai multe ori supranaţionale (deşi nu întotdeauna): loji masonice, cluburi sociale private, societăţi secrete etc. Sistemele conspiraţioniste nu se limitează în niciun caz la francmasonerie sau cvasi-francmasonerie. În secolul al XVIII-lea şi într-o bună parte din secolul al XIX-lea, ele au fost totuşi forma dominantă de organizare a sistemului capitalist. Cu toate acestea, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi mai ales de la începutul secolului al XX-lea au apărut forme noi, mai moderne de sisteme conspiraţioniste, care nu le abolesc pe cele vechi, sunt adesea asociate cu ele, dar sunt mult mai strâns legate de politică, de economie şi de spionaj.

Sistemul conspiraţionist este al treilea "vârf" al triunghiului sistemului capitalist şi, de fapt, se situează deasupra celorlalte două vârfuri, capitalul şi statul, care sunt situate pe acelaşi plan. Atunci când istoria epocii capitaliste este scrisă şi relatată ca istorie doar a statului (statelor) şi a capitalului, ea este incompletă şi falsă, deoarece o prezintă ca pe o istorie bidimensională, când, de fapt, avem de-a face cu un sistem tridimensional. Fără sistemul conspiraţionist, istoria epocii capitaliste este de neînţeles - şi imposibil de explicat. Mai mult chiar, istoria sistemului capitalist trebuie înscrisă în istoria capitalului (ciclurile sale de acumulare) şi a statului (lupta pentru hegemonie), iar relaţiile dintre ele trebuie analizate ca subiect şi sistem. Numai în felul acesta vom dobândi o imagine holistică, integrală a epocii şi nu o schemă care-i poate satisface pe profani.

Sistemul conspiraţionist înlătură nu numai contradicţia politică şi economică fundamentală despre care am discutat, ci şi alte contradicţii: între diverse forme de capital şi, prin urmare, între fracţiuni ale clasei capitaliste, precum şi între state. Reprezentând atât capitalul, cât şi statul, legându-le organizaţional într-un domeniu care este în afara statului şi în afara capitalului, sistemele conspiraţioniste sunt deasupra statului şi a capitalului şi exprimă interesele holistice şi pe termen lung ale sistemului capitalist, acţionând astfel ca personificatoare ale intereselor holistice şi pe termen lung ale clasei capitaliste, ca o adevărată coloană vertebrală a acesteia. Aici este necesar să dăm definiţia de lucru a capitalismului pe care o vom folosi. Aşa cum spunea Descartes: "il faut définir le sens des mots" - să definim sensul cuvintelor.

Dacă în sensul strict sistemic al termenului, capitalul este forţa de muncă materializată, care se realizează ca o creştere a propriei valori în procesul de schimb pentru munca vie, atunci capitalismul este sistemul social bazat pe acest proces. Definiţia aceasta nu este totuşi suficient de bună. Capitalismul nu este numai capital; capitalul a existat şi înainte de capitalism şi, foarte probabil, va exista şi după el. Capitalismul este un sistem social complex, care limitează instituţional (stat, politică, societate civilă, educaţie de masă) capitalul în interesele lui holistice şi pe termen lung (şi astfel îi prelungeşte durata) şi îi asigură extinderea (în spaţiu).

Extinderea este necesară, deoarece capitalismul este un sistem orientat spre expansiune: imediat ce rata mondială a profitului scade, capitalismul rupe o parte sau alta din zona non-capitalistă şi o transformă în periferie capitalistă - o sursă de forţă de muncă ieftină şi de materii prime ieftine. Epuizarea zonelor non-capitaliste (1991) înseamnă asfixierea şi moartea relativ rapidă, dezmembrarea capitalismului. În această privinţă, globalizarea este nu numai Terminatorul Uniunii Sovietice, al anti-capitalismului sistemic, ci şi al capitalismului ca sistem. Şi este foarte simptomatic, dialectic: globalizarea este, în mare măsură, un produs al activităţilor "sistemului conspiraţionist".

În sfârşit, mai există o contradicţie esenţială a societăţii burgheze, pe care sistemul conspiraţionist este chemat să o înlăture. În societatea burgheză, puterea oficială nu este sacră; secretul nu este caracteristica sa inerentă. În culturile "pre-capitaliste" din Asia, Africa şi America Precolumbiană, acest secret era o caracteristică inerentă puterii, dar secretul era la vedere. Oamenii ştiau de puterea secretă, iar secretul puterii, puterea în sine era percepută în multe privinţe ca fiind ceva misterios şi sacru.

Situaţia este complet diferită în privinţa capitalismului ca sistem. Întrucât în societatea capitalistă relaţiile de producţie sunt economice şi exploatarea este exercitată ca un schimb firesc al forţei de muncă în schimbul muncii materializate, procesul social este aproape transparent: piaţa, dominaţia relaţiilor marfă-bani, separarea instituţională a puterii de proprietate, a economiei de moralitate, a religiei de politică, a politicii de economie (managementul economic este separat de procesul administrativ-politic), a economiei de sfera socială. Toate acestea ilustrează relaţiile sociale şi de putere din societatea burgheză. Raţionalizarea domeniilor şi a relaţiilor economice, sociale şi politice dezvăluie la maximum procesele ce au loc în aceste domenii, făcându-le perfect descifrabile şi le transformă în obiect de studiu al unor discipline specializate: economie, sociologie, ştiinţe politice.

În această privinţă putem spune că teoria conspiraţiei este analiza uneia dintre laturile cele mai importante, dacă nu chiar critică, ale Modernităţii, o compensaţie pentru ceea ce nu face ştiinţa societăţii moderne. În mod similar sistemul conspiraţionist ca atare este o reacţie compensatorie a sistemului capitalist faţă de abaterea de la natura sa, sub presiunea împrejurărilor istorice. Prin intermediul unor asemenea organizaţii, în interesele clasei capitaliste de vârf, cele mai importante contradicţii ale sistemului, inclusiv cea fundamentală dintre integritate economică/capital şi stat/fragmentare politico-statală, dintre timpul social şi spaţiul social (prin globalizare, această luptă pentru timp şi spaţiu) au fost atenuate prin victoria timpului, dar preţul acestei victorii este epuizarea capitalismului şi misiunea ce rezultă de aici a dezmembrării lui de către posesorii săi. Văzută dincolo de sfera unei societăţi date ca tip şi ca realitate, astfel încât o altă contradicţie - între forţa de muncă şi capital - să nu ducă la explozie, soluţionarea unei contradicţii a fost dictată de nevoia de a rezolva alta. Şi invers.

Astfel, crearea sistemelor conspiraţioniste, a structurilor supranaţionale de guvernare şi de reconciliere mondială, este un imperativ pentru clasa capitalistă de vârf, inclusiv pentru operatorii pieţei mondiale, care au devenit capitalişti împotriva voinţei lor. Cu toate acestea, burghezia şi aristocraţia în curs de capitalizare din secolul al XVIII-lea, când această nevoie şi această misiune fuseseră deja pe deplin recunoscute, nu au fost şi nu puteau fi gata de acţiune, nu puteau folosi organizaţiile capitaliste "naturale" de nivel supranaţional. A fost bine pentru evreii care trăiau "în porii" lumii moderne, precum fenicienii care au trăit "în porii lumi antice", şi puteau profita de înrudiri, de sistemul familial ca structură supranaţională, aşa cum a procedat familia Rothschild la cumpăna dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, rezolvând în felul acesta problema organizării la nivel supranaţional.

De aici şi legătura strânsă între evrei şi capitalism, observată de mulţi cercetători, începând cu Karl Marx şi Werner Sombart, dezvoltarea lor sincronizată, începând din secolul al XVI-lea şi accelerarea rapidă în secolul al XIX-lea. De aceea, în mod firesc, burghezia şi aristocraţia de orientare capitalistă au recurs, în primul rând, la organizaţiile disponibile, de exemplu, la masoni. Aceştia au început să îndeplinească funcţii noi, inclusiv pentru clarificarea relaţiilor dinastice în noile condiţii - lupta mondială pentru pieţe -, şi să servească drept mijloc de luptă împotriva statului (deja antifeudal, dar încă nu burghez, ci "de orânduire veche"), şi nu numai pentru burghezie, ci şi pentru alte grupuri.

Aceste "alte grupuri" merită o atenţie specială, mai ales din punctul de vedere al analizei genezei unui sistem conspiraţional - împreună cu capitalismul, deoarece sunt două feţe ale aceleiaşi monede. Aşa cum spuneam mai înainte, sistemul conspiraţional înlătură contradicţia fundamentală a capitalismului şi aceasta este funcţia lui. Dar, în acelaşi timp, clasa capitalistă nu avea structuri pregătite pentru îndeplinirea acestei funcţii şi le-a adaptat pe cele existente, în particular, structurile masonice, care au servit nu numai şi nu atât de mult interesele burgheziei, cât ale altor grupuri, legate de o piaţă mondială funcţională. Astfel vechile structuri au dobândit un conţinut nou care le-a modificat: cheile vechi au început să descuie închizători noi. În acelaşi timp însă acest conţinut a fost, de asemenea, puternic influenţat de trecut, mai ales pentru că grupurile ce au organizat aceste structuri erau incluse în mare parte în noua clasă capitalistă - vorbim în special de clasa capitalistă britanică, deşi nu numai despre ea.

Unicitatea modelului britanic

Subiectul Noua Europă, sau, mai degrabă, Noua Anglie, a cărui "fuziune" istorică a început în anii 1530-1540, se compune din cinci elemente: pentagrama engleză din secolul al XVI-lea. El a fost reprezentat de nobilimea engleză, de capitalul englez (oraşul financiar - City), piraţii englezi, banii evreieşti şi veneţienii. Ultimul element - nesemnificativ din punct de vedere cantitativ - a jucat un rol decisiv în schimbarea istorică, şi anume rolul de catalizator şi în acelaşi timp de fixator. Veneţienii au dat un impuls procesului de asamblare, în ciuda deosebirilor faţă de Anglia şi de britanici, sau poate tocmai de aceea. Veneţia şi Anglia secolului al XVI-lea reprezentau tipuri complet diferite de organizaţii care se dezvoltaseră în direcţii total diferite, dar uneori se intersectau, în timp ce îşi urmăreau scopurile. Şi într-adevăr, sinteza anglo-veneţiană a dus la un rezultat fantastic care a schimbat cursul dezvoltării Eurasiei şi al lumii, ajungând până în viitor. Ba chiar în aşa măsură, încât susţinătorii Companiei Indiilor de Est din parlamentul britanic îşi spuneau Partidul Veneţian în anii 1780.

Un exemplu al popularităţii de care se bucurau veneţienii în rândul clasei britanice superioare de la sfârşitul secolului al ¥XVIII-lea este artistul veneţian Antonio Canaletto (1697-1768). Tablourile lui au fost cumpărate de ducele de Richmond, de contele Carlisle şi de mulţi alţii; ducele de Bedford avea 24 de tablouri pictate de Canaletto. Care este motivul acestei popularităţi? Canaletto a creat vestitele serii de peisaje din Veneţia, în care oraşul este înfăţişat nu aşa cum era în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ci aşa cum arăta în secolele XV-XVI, un oraş în plin succes, încrezător în forţele sale, încadrat de monumente, în toată splendoarea sa. Canaletto a redat foarte mult din acea perioadă. Pentru reprezentanţii elitei britanice, Veneţia era un simbol al succesului: englezii credeau că explicaţia o reprezenta comerţul exterior, practicat în secolele XV-XVI de veneţienii de la care au preluat ştafeta - forţa motrice şi bogăţia - şi de aceea îl adorau cu toţii pe artistul veneţian.

Un secol şi jumătate mai târziu, Hjalmar Schacht, îndemnându-i pe bancherii europeni să-l sprijine pe Hitler, afirma că Hitler va desfiinţa în final statele naţionale din Europa şi bancherii vor avea o "Veneţie cât toată Europa".

Veneţia medievală, care avea în secolul al XVI-lea cam 200 000 de locuitori şi era condusă de 40 de familii, este cea care a modelat în multe privinţe Occidentul modern, nu statele antice Grecia şi Roma. Rolul Veneţiei în istoria Europei este confirmat - printre altele - de contribuţia sa genetică şi genealogică. Aristocraţia veneţiană a dat 17 familii papale, inclusiv Borgia şi Orsini; de Veneţia au fost şi mai sunt legate familiile Medici, Sforza, Bourbon din Franţa şi Parma, Casa de Savoia, Wittelsbach din Bavaria şi şase-şapte familii de duci şi marchizi; imigranţi din Veneţia sunt familiile evreieşti Morpurgo (care l-a finanţat pe Napoleon), Warburg (i-a finanţat şi pe Napoleon şi pe Hitler), americanii Cabot (familia de evrei Caboti din Lombardia, care s-a mutat la Veneţia în secolul al X-lea) şi multe altele. Pe linie feminină, finanţiştii şi industriaşii de origine nearistocrată sunt înrudiţi cu aristocraţia veneţiană, de exemplu proprietarii Fiat Agnelli, membri ai Nobilimii Negre Veneţiene.

Veneţia devenise catalizatorul formării unui subiect prădător istoric al Noului Occident european, care s-a dovedit "străin" nu numai faţă de civilizaţiile non-europene, ci şi faţă de cea europeană. Dar influenţa veneţiană în Anglia a fost deosebit de puternică. Cu toate acestea, în Anglia a fost iniţiat numai un anumit proces, ceea ce se datorează diferenţei fundamentale dintre capitalism şi toate celelalte sisteme sociale. Această diferenţă a făcut ca existenţa structurilor supranaţionale închise ale reconcilierii şi guvernării mondiale să fie o necesitate istorică şi să devină o formă de organizare a elitelor occidentale.

Poate că principala diferenţă metafizică, metaistorică, a capitalismului faţă de toate sistemele precedente, principalul său secret este acela că istoria sa dintr-o perioadă destul de timpurie, aproximativ de la mijlocul secolului al XVIII-lea, dobândeşte un caracter neomogen. Nu se poate spune că nimeni până în secolul al ¥XVIII-lea, niciun grup şi nicio forţă, nu a încercat vreodată să dirijeze cursul istoriei într-o direcţie sau alta. Aceste încercări au eşuat însă, cu rare excepţii, în primul rând pentru că aveau un caracter local; în al doilea rând, că erau pe termen scurt; şi în al treilea rând pentru că până la mijlocul secolului al XVIII-lea, mai exact până în anii 1750-1850 n-a existat o bază de producţie serioasă pentru astfel de încercări.

În "lungul secol al XVI-lea" (1453-1648), istoria aşa-numitului sistem mondial european (nord-atlantic) a dobândit un caracter global. Au apărut condiţii necesare şi suficiente pentru scopurile istorice ale grupurilor care depăşiseră epoca "lungului secol XVI" şi, la o sută de ani după încheierea acestuia, se transformaseră în operatori ai pieţei mondiale şi astfel - potenţial - în operatori ai istoriei mondiale.

O organizaţie capabilă să dirijeze cursul istoriei într-un anumit fel era francmasoneria engleză, care se baza pe puterea centrului financiar (City) al Londrei, pe puterea operatorilor pieţei globale (burghezia), pe cluburile aristocratice şi, fireşte, pe statul Marea Britanie. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, masonilor li s-au "alăturat" Illuminati, "creaţi" de iezuiţi pentru a combate francmasoneria, dar care scăpaseră de sub controlul lor, în timp ce masonii au dobândit baza operaţională din care să acţioneze - un stat naţional istoric creat în mod artificial, SUA, unde s-au mutat şi Illuminati şi culeg până în ziua de astăzi beneficiile prin intermediul sistemului SUA (societatea secretă "Skull and Bones" din universitatea Yale, ai cărei membri Bush şi Kerry au reprezentat Partidul Republican şi Partidul Democrat în alegerile prezidenţiale din 2004), ca să nu mai menţionăm alte grupuri şi structuri care s-au simţit "inconfortabil" în Europa.

La mijlocul secolului al XVIII-lea, au apărut în mod surprinzător în acelaşi timp trei elemente: un obiect adecvat de manipulare - masele ("obiectul"), o bază financiară robustă (banii - "energia") şi noi fluxuri de informaţii ("informaţiile").

Mijlocul secolului al XVIII-lea marchează începutul creşterii financiare; dacă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, "marile finanţe" culeg roadele "lungului secol XVI", la mijlocul secolului al XVIII-lea s-au pus bazele sistemului financiar modern. Fireşte, în perioada precapitalistă şi a zorilor capitalismului din secolele XV-XVI, bancherii au putut avea un impact important asupra cursului istoriei: veneţienii au finanţat Cruciada a III-a (adică distrugerea Constantinopolului) şi, în parte, Reforma Protestantă; veneţienii Bardi şi Peruzzi din secolul al XIV-lea i-au finanţat pe regii Angliei, iar Fugger l-a finanţat pe Carol al V-lea în secolul al XVI-lea; uniunea bancherilor şi cămătarilor din Lombardia, strâns legaţi prin înrudiri religioase evreieşti cu bancherii din Anglia şi din Cehia (Praga), era atât de puternică, încât a jucat un rol important în distrugerea concurenţilor - Cavalerii Templieri.

Dar niciuna din aceste forţe nu dispunea de capacităţile ce au apărut în secolele XVII-XVIII, odată cu instaurarea epocii capitaliste. Mai întâi, în secolul al XVII-lea, a existat o revoluţie financiară care a început în anii 1613-1617, familia Baruch a înfiinţat Standard Chartered Bank şi în 1617, s-a creat noţiunea de goodwill, totul culminând cu crearea Băncii Centrale a Angliei în 1694 şi inventarea noţiunii de datorie publică - cea mai puternică armă financiară a "perfidului Albion" în lupta pentru supremaţie în Europa şi în lume.

Explozia înregistrată de dezvoltarea capitalului bancar în chestiune, care l-a făcut omnipotent, a fost determinată de trei factori care au stimulat creşterea "marilor finanţe": a) lupta franco-britanică pentru dominaţie mondială; b) expansiunea colonială a puterilor europene şi c) începutul revoluţiei industriale. Toate acestea aveau nevoie de numerar şi de o îmbunătăţire a sistemului financiar. Mai este nevoie să spunem că bancherii au fost participanţi activi la sistemul conspiraţional?

Astfel, la mijlocul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea, s-a produs pentru prima dată în istorie, la o scară şi în forme fără precedent, o combinaţie între elementele ce au ajuns în linia întâi în logica dezvoltării capitalismului ca sistem de "mari finanţe" (bani, aur), fluxuri de informaţie şi masele largi ale populaţiei atomizate. A avut loc o fuziune între Obiect (mase), Energie (bani) şi Informaţie (fluxurile de informaţii şi idei) şi concentrarea lor sub controlul aceloraşi mâini. Punctul de legătură şi, în acelaşi timp, subiectul celor din urmă - conector/controlor - a fost reprezentat în primul rând de structurile supranaţionale închise de coordonare şi de management, în acest caz istoric particular - sistemul conspiraţionist masonic.

Subliniez: aceasta s-a produs în conformitate cu legile dezvoltării capitalismului şi a logicii sale. Mai mult chiar: pentru a le folosi activ în interesul său în confruntarea cu monarhia şi cu biserica, sistemul conspiraţionist a acordat o atenţie deosebită acestor legi, identificând rapid şi reparând ideologic contradicţiile dintre cele două instituţii cu dezvoltarea capitalismului. În legătură cu dezvoltarea sferei ideologice şi informaţionale, precum şi cu sarcinile analizării realităţii sociale, a apărut nevoia unor structuri de cunoaştere raţională şi, în consecinţă, de selectare a acelor ramuri ale cunoştinţelor ce analizează procesele maselor, comportamentul maselor şi legile istorice. Pentru a folosi procesele maselor, pentru a le influenţa informaţional şi energetic în direcţia dorită, adică pentru a le stăpâni, trebuie să le studiezi. Dar studiul în sine trebuie să fie închis; după cum afirmă Platon, care a spus că, chiar dacă aflăm numele creatorului acestei lumi, "El" nu trebuie dezvăluit tuturor.

Sistemul conspiraţionist a asigurat modelul circuitului dual al ştiinţelor sociale din Occident: cel extern - pentru uzul general, pentru profani - şi cel intern - pentru un cerc limitat, pentru cei care fac istoria şi mişcă lumea pentru supuşii lor.

În pofida presupusei pieţe spontane, important exagerate şi mitologizate (chiar şi aşa-numita "piaţă medie victoriană" din anii 1850-1870 nu este nimic altceva decât o instituţie socială reglementată, numai că acel sistem "reglementat" era camuflat), capitalismul este un proiect. Un proiect care e departe de a fi întotdeauna implementat cu succes de un număr mic de relaţii regulate între indivizi, grupuri şi structuri care acţionează în mod organizat, după planuri pe termen lung, deloc deschise, ci de regulă secrete.

În mod similar, organizaţiile acestui proiect - "birourile lui de proiectare" - operează în spatele uşilor închise. Dar ce altceva este un proiect secret (închis), dacă nu o conspiraţie în sensul larg al cuvântului? Astfel, "conspiraţia" este esenţa funcţionării normale a capitalismului - a capitalismului real, nu a schemei ideologice care este departe de a fi ştiinţifică, aşa cum e prezentată de mulţi apologeţi, precum şi de mulţi critici din rândul cercetătorilor ştiinţifici. Fără a înţelege marea schimbare evoluţionistă care s-a produs la mijlocul secolului al XVIII-lea, nu vom înţelege nici capitalismul, trecutul sau prezentul, când destrămarea capitalismului figurează pe agenda zilei. Nu înţelegem şi, drept urmare, pierdem Marele Joc Istoric, al cărui premiu este o viaţă decentă şi un loc sub soare în lumea post-capitalistă.

Începutul fazei de proiectare din istoria Europei şi a lumii a coincis cu afirmarea anglo-saxonilor, a Marii Britanii şi - în sens mai larg - a zonei supranaţionale nord-atlantice cu tot mozaicul său etnic şi cu sistemul ei conspiraţional. Aşa a fost proiectat: organizaţiile masonice iniţiale ca primă imagine a sistemului conspiraţionist al erei capitaliste erau strâns legate de interesele politice şi financiare ale statului englez (britanic din 1707). Pentru uniunea financiară şi aristocratică a operatorilor pieţei mondiale şi ai politicii europene/mondiale care a prins contur între Revoluţia Glorioasă şi Războiul de Şapte Ani, adică într-o perioadă marcată de victoria finală a oligarhiei britanice asupra dinastiei Stuart, adică de eliminarea pericolului restaurării sale la tron şi de cele două victorii împotriva Franţei - a lui Ludovic al XIV-lea şi Ludovic al XV-lea -, Marea Britanie era ceva mai mult decât un stat şi un imperiu.

Pentru ei, era un grup de case comerciale şi organizaţii masonice, o anumită Matrice, în care se realizau noile interese şi în care, în acelaşi timp, continuau să se dezvolte interese anterioare. Este semnificativ faptul că la mijlocul secolului al XVIII-lea, în timpul războiului pentru succesiune din Austria (1740-1748), Marea Britanie a început războaiele în care dominau în mod absolut interesele comerciale şi care erau purtate numai pentru balanţa comercială, nu pentru balanţa puterii.

La mijlocul secolului al XVIII-lea s-a încheiat, în sfârşit, confruntarea dintre Austria (Habsburgi) şi Franţa, care durase 300 de ani şi fusese una dintre principalele axe geopolitice din anii 1450-1750; cu alte cuvinte, era epoca în care feudalismul se încheiase deja iar capitalismul - într-o formă strict sistemică ("formaţiune") - încă nu începuse, epoca Ordinii Vechi. Aceasta este o altă trăsătură caracteristică pentru ceea ce s-a întâmplat în momentul de cotitură istorică de la mijlocul secolului al XVIII-lea.

Cu alte cuvinte, între mijlocul secolului al XVII-lea şi mijlocul secolului al XVIII-lea, Marea Britanie s-a modelat într-un mod fără precedent - o formă nouă de compromis şi interacţiune între forţele vechi cu rădăcini în Evul Mediu englez şi veneţian, în Antichitatea gnostică şi în leul înaripat din Orientul Mijlociu al antichităţii babiloniene şi evreieşti, care, alături de forţele noi, au devenit operatorii pieţei mondiale la nivel supranaţional. În acelaşi timp, atât pieţele cât şi operatorii ei în forma burgheziei şi a noii aristocraţii păreau să insufle viaţă, energia unei epoci noi în formele vechi - a avut loc un schimb energie - informaţie. În acelaşi timp, la mijlocul secolului al XVII-lea a apărut o contradicţie care va deveni mai acută în SUA două secole mai târziu - între SUA ca stat şi SUA ca un conglomerat de companii multinaţionale, Compania Mondială Unică Ltd, cum a fost descrisă de participanţii la întâlnirea anuală din 1968 a membrilor Grupului Bilderberg, de la Mont Tremblant, Quebec, Canada.

În Marea Britanie a secolului al XVIII-lea a existat o contradicţie între Marea Britanie ca stat şi Marea Britanie ca un conglomerat, ca reţea de structuri comerciale şi financiare, cluburi aristocratice şi loji masonice. Zonele de dezacord dintre interesele statului şi ale lojilor au marcat soarta Companiei Indiilor de Est şi evenimentele din coloniile din America de Nord; zonele de coincidenţă au fost legate de expansiunea lojilor în Europa ("pe continent") şi de anihilarea concurenţei Franţei. Al Doilea Imperiu Britanic (anii 1780-1840) a devenit procesul şi structura, domeniul şi mijlocul de eliminare a acestor discrepanţe/contradicţii. Dar acest proces a fost precedat de o perioadă de eforturi active în trei "direcţii teologice conspiraţionale", în care interesele statului şi ale lojilor au coincis parţial, dar au fost şi parţial conflictuale:
1) crearea unei reţele de loji masonice continentale, conduse de la Londra;
2) crearea unui stat masonic (Statele Unite ale Americii), liber de restricţiile statului tradiţional şi, în acest sens, artificial, experimental şi departe de Europa;
3) subminarea Franţei pe arena internaţională şi din interior, prin crearea unor probleme interne şi a unor tulburări grave cu folosirea activă a francmasoneriei, a lojilor masonice, ca armă organizatorică puternică. Acesta a fost principalul conţinut al primei etape a dezvoltării sistemului şi structurilor conspiraţionale.

Aceste etape coincid în ansamblu cu principalele stadii de dezvoltare ale sistemului capitalist, cu ciclurile de acumulare a capitalului şi ale luptei pentru hegemonie. Prima etapă este 1710-1770; a doua etapă începe odată cu apariţia ordinului Illuminati şi cu Revoluţia Franceză din 1789-1794, care a inaugurat o perioadă de o jumătate de secol de revoluţii masonice şi a culminat cu formarea celui de-al Doilea Reich şi unificarea lojilor masonice germane într-o sigură "Germanie Secretă" (începutul anilor 1870).

În anii 1880, a început a treia etapă a dezvoltării structurilor conspiraţionale ca formă intrinsecă de organizare a elitelor de vârf din Occident. Ea coincide cu începutul declinului Marii Britanii din poziţia de hegemon al sistemului mondial capitalist şi nu este de mirare că tocmai elita britanică a fost cea care a reacţionat prin crearea unor structuri elitiste închise de tip nou: "Grupul" ("We") lui Cecil Rhodes, "Societatea" ("Kindergarten") lui Milner. Ulterior asistăm la apariţia structurilor continentale - germane, dar şi franceze, precum "Cercul" (Cercle) şi "Secolul" (Siècle). Grupul Bilderberg, creat în 1954 pentru a reconcilia cele două segmente principale ale elitei occidentale - anglo-americană şi germano-nord-italiană asociată cu Vaticanul -, a încununat seria. Criza în care a intrat sistemul capitalist la cumpăna dintre anii 1960 şi 1970 a cerut noi structuri şi acestea au apărut: Clubul de la Roma (1968) şi Comisia Trilaterală (1973). Era cât se poate de clar că agravarea crizei sistemice a capitalismului care are loc în prezent necesita fie o modificare a structurilor închise deja existente ale elitei occidentale, fie apariţia altora noi. Acestea au luat naştere sub forma de proiecte globale.