Dosarele mamei mele

 

András Forgách
Dosarele mamei mele
Editura Pandora M, 2021
Traducere din limba maghiară de Andrei Dósa
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

András Forgách (n. 1952) este prozator, dramaturg, scenarist, eseist şi traducător maghiar. În prezent, este profesor la Universitatea de Teatru şi Film din Budapesta.

Forgách a publicat două romane cu un considerabil ecou (Aki nincs, 1999, şi Zehuze, 2007), precum şi mai multe volume de eseuri şi unul de teatru. Este autorul mai multor scenarii de film şi traducător în limba maghiară al unor piese aparţinând lui Heinrich von Kleist, Tennessee Williams, Harold Pinter, Jean Genet, Frank Wedekind, Beaumarchais, Victor Hugo, Schiller ş.a.

Pentru creaţia sa, András Forgách a fost recompensat cu distincţii de mare prestigiu: Premiul Attila József, Premiul Mari Jászai, Premiul Béla Balázs şi Premiul Milán Füst.

*

La trei decenii după căderea comunismului, în timp ce investiga trecutul familiei sale, András Forgách descoperă un fapt îngrozitor. Mama lui, de care-l legase o iubire autentică, fusese informatoare a regimului Kádár; ea dăduse informaţii nu doar despre cunoştinţe întâmplătoare, ci şi despre prieteni, rude şi chiar despre propriii copii.

În Dosarele mamei mele, András Forgách îi dă cuvântul mamei dispărute, lăsând-o să-şi asume trecutul, dar şi dând viaţă unor zone ale memoriei afective pe care politica şi istoria nu au reuşit să le umbrească.

"Adevărul e că am multe lucruri pentru care să-i fiu recunoscător mamei. Dragostea pe care i-o purtam, şi pe care încă i-o port, a fost cea care mi-a dat puterea de a scrie această carte... Nu o judec. Dar sunt în povestea de faţă momente ruşinoase şi dureroase. Îmi vine de multe ori să plâng în numele ei. Le-a dat securiştilor numele meu, numele prietenilor mei. Dar cred că atunci când iubeşti un om îl vezi ca pe un tot, în întreaga lui complexitate. Altfel, cine ar mai scăpa de judecată?" (András Forgách)

"Dosarele mamei mele este un basm cvasimitologic, pe care Forgách îl construieşte sub forma unui amalgam de ficţiune, poezie şi jurnalism, o poveste ce-şi are rădăcinile în mâlurile Războiului Rece." (Tim Adams, The Guardian)
 
"O scrisoare de dragoste care ar trebui citită de toată lumea." (The Herald)
 

 
Carnetul de partid la mamei 

Fragment

Zece minute mai târziu, a sunat interfonul de la poartă. Doamna Pápai aşteptase în hol, în apropierea interfonului, încordată la maximum. A smuls receptorul din furcă de parcă ar fi fost o chestiune de viaţă şi de moarte. Întâmpinată de vocea politicoasă a unui bărbat, a răspuns cu un "Bună ziua!" sonor.
- Etajul şase, în dreapta liftului, a mai strigat ea în receptor.
- Ştim, i-a răspuns pe neaşteptate vocea politicoasă a bărbatului.

Doamna Pápai i-a primit cu uşa larg deschisă pe bărbaţii în salopete, unul dintre ei purta o beretă şi ducea în mână o trusă de scule, un altul avea o şapcă cu cozoroc, al treilea o valijoară neagră. Nu au intrat imediat, au bătut un timp pasul pe loc în faţa preşului inexistent, pe linoleumul plin de cocoloaşe, pe alocuri rupt, scuturându-şi zăpada de pe pantofi. Cel cu bereta a dat de câteva ori cu piciorul în peretele zugrăvit cu vopsea de ulei verde, ca să scape de zloata noroioasă care i se lipise între interstiţiile tălpilor de la cizme.
- Veniţi, veniţi, nu contează, oricum tocmai făceam curat! a strigat, poate că din nou prea tare, doamna Pápai, care n-ar fi vrut ca vreunul dintre vecini să-i fi zărit vizitatorii. Instalatorii de gaze şi de apă umblau singuri, pe când ăştia erau trei. Îi privea pe bărbaţii necunoscuţi cu un amestec neobişnuit de încredere şi neîncredere, nu ştia cât de drăguţă ar trebui să fie sau cât de intruziv ar putea să pară comportamentul ei.
- Unde e? a întrebat cel cu mustaţa, care părea superiorul celorlalţi, la care doamna Pápai i-a condus imediat pe oaspeţi în camera din mijloc, în aşa numita sufragerie, şi a arătat afară pe fereastră.
- La etajul doi, a adăugat ea plină de importanţă. Bărbaţii s-au uitat pentru o clipă unul la altul, aproape că uitaseră de acoperire, care bineînţeles că le fusese băgată bine în cap în timpul instructajului din dimineaţa aceea.
- N-am putea acţiona fără martori? îl întrebase şeful grupului pe căpitanul Mercz în timpul instructajului, dar căpitanul Mercz fusese ferm.
- Ar fi prea riscant să pătrundem în locuinţă, pentru că proprietarul este imprevizibil, nu se ştie când se găseşte acasă şi, în acest caz, ţinerea permanentă sub observaţie a locuinţei ar fi o risipă inutilă de timp şi de bani. Putem avea perfectă încredere în doamna Pápai. Şi, pe deasupra, ea nu ştie care este adevăratul scop al vizitei. În orice caz, să aveţi la voi un aparat foto. Neapărat să faceţi o serie de fotografii de interior, ca să ştim exact dispunerea încăperilor. În fiecare încăpere. Dacă găsiţi publicaţii ilegale, fotografiaţi-le şi pe acelea. O să aveţi aproximativ treizeci de minute la dispoziţie pentru asta. Trebuie să montaţi în toate cele trei camere. Locuinţele astea vagon îţi dau dureri de cap.
- Ne descurcăm, a spus cu glas obosit cel cu bereta, care în acea zi avea de făcut trei astfel de lucrări.
- Fac o cafea? a întrebat doamna Pápai plină de zel, fără a înţelege ce-i cu tremurul care îi zgâlţâie trupul, în timp ce încerca să se comporte cât mai natural posibil. Trebuia să aibă grijă să nu i se poată citi nimic pe faţă.
- Adică trei, s-a corectat ea imediat.

Acolo, la etajul trei, unde e trasă perdeaua! a strigat ea, când a observat o uşoară nesiguranţă pe chipurile bărbaţilor care stăteau în mijlocul camerei. Unul dintre ei admira carpeta mare şi colorată de pe perete, pe care femei cu prunci în braţe şi urcioare pe cap porneau înspre fântână, în timp ce bărbaţii, cu sapa sau coasa pe umăr, se îndreptau spre pământul tare şi bolovănos al tărâmului făgăduinţei, cu gândul de a-l desţeleni. Carpeta acoperea în întregime unul dintre pereţii micii încăperi.
- Goblen, a spus doamna Pápai, făcut de mama mea. Bărbatul cu bereta a scos un plescăit aprobator, în ochi i s-a aprins o lumină prietenoasă, s-a apropiat de carpetă şi a atins-o.
- Minunată, a declarat el cu capul înclinat într-o parte. Doamna Pápai a tresărit, nici ea nu ştia de ce. Ca şi cum i-ar fi fost smulsă inima din piept. Între timp, cel cu mustaţă şi-a aşezat geanta de instalator lângă radiatorul gri, s-a lăsat pe vine şi a pescuit din ea un aparat de fotografiat Nikon. Cu mişcări lente, fără grabă, a băgat filmul în aparat şi, ascuns în spatele perdelei galbene, a început să fotografieze casa de peste drum. Sau cel puţin s-a prefăcut că o fotografiază. Nu era indicat să irosească filmul pe prostii.
- Eu aş dori o cafea, a spus atunci al treilea, trezind-o pe doamna Pápai din visul ei cu ochii deschişi şi a urmat-o în bucătărie.
- Prea mare nu e, a observat el complice şi s-a oprit plin de importanţă în pragul uşii, în timp ce doamna Pápai a aprins focul.
- Din păcate n-am decât nes, a spus doamna Pápai spăşită.
- Perfect, a răspuns politicos bărbatul, cercetând între timp bucătăria.
- Cu lapte?
- Fără, fără. Şi fără zahăr! a răspuns vesel, la care doamna Pápai, asistenta cu experienţă i-a privit în faţa. Bărbatul nu avea un ten prea sănătos. Pielea era umflată şi avea cearcăne vineţii sub ochi. Lucra noaptea, în schimburi lungi, se obişnuise.
- Nu se recomandă fără zahăr şi lapte pe stomacul gol, l-a prevenit încet doamna Pápai. Bărbatul a scuturat din cap, în gestul lui nerăbdător părea să se fi amestecat o nuanţă ameninţătoare. Se comporta ca unul care n-are chef de vorbărie acum, cu toate că între timp gura i se întinsese într-un zâmbet rigid care îi îngheţase pe faţă. În minuscula bucătărie, doamna Pápai a rămas o vreme lângă soba de gătit, apoi s-a aşezat pe un scaun. Încerca, cât se poate de discret, să tragă cu urechea la zgomotele şi vocile înăbuşite de dincolo. Curând, în spatele umărului bărbatului care stătea în prag a apărut faţa nebărbierită a bărbatului cu beretă.
- Nu vă supăraţi, tovarăşa, aş putea folosi telefonul? Doamna Pápai a dat din cap. Unde e?
- În camera fiului meu.
- Mulţumesc, voi plăti conversaţia.
- Nu, nu, nu-i nevoie, nu vă bateţi capul. Doar nu sunaţi în America, nu-i aşa? Deja regreta că-i scăpase cuvântul. Apa a început să fiarbă. Doamna Pápai ar fi vrut să tragă cu ochiul în hol, să vadă ce se întâmplă acolo, dar nu putea. A rămas locului, neştiind ce să facă, uitând de sine.
- Fierbe apa, i-a atras atenţia bărbatul care, abia acum şi-a dat doamna Pápai seama, mesteca un băţ de chibrit. Îl trecea dintr-un colţ al gurii în celălalt şi înapoi.
- S-ar putea să fie cam tare, a spus doamna Pápai scuzându-se, la care bărbatul care se întindea deja după ceaşcă a râs.
- Important e să-mi facă rău, doamnă, asta-i important, să-mi facă rău.

Forgách şi mama sa

Salvează-ţi căsnicia în 7 paşi!

 

Michele Weiner Davis
Salvează-ţi căsnicia în 7 paşi!
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Silvia-Eliza Palade

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

Michele Weiner Davis este terapeut în psihologia familiei şi este căsătorită de mai bine de treizeci de ani, fiind, împreună cu soţul ei, părinţii a doi copii. Autoare a şapte cărţi care militează pentru salvarea căsătoriei şi a relaţiilor pe termen lung, Michele este directorul Centrului Divorce Busting cu filiale în Boulder, Colorado şi Woodstock, Illinois.

Graţie seminarelor pe care le conduce, se bucură de recunoaştere atât în rândul specialiştilor, cât şi al publicului larg. Realizările sale profesionale au fost elogiate în cele mai importante reviste şi ziare. Este invitată constant în diverse talk-show-uri la radio şi la televiziune, cum ar fi Oprah, 48 Hours, The Today Show, CBS This Morning şi CNN Evening News.

*

Cu o orientare cognitiv-comportamentală, Michele Weiner Davis ne oferă un ghid plin de încredere şi speranţă pentru salvarea căsniciei şi pentru a construi relaţii mai puternice şi mai pline de iubire.

Într-un stil realist, fără artificii psihologice, autoarea ne propune un program în 7 paşi îndreptat către soluţii pentru a rezolva problemele căsniciei care, atunci când sunt lăsate nerezolvate, pot să distrugă relaţia şi să ducă la divorţ. Folosind anecdote cu tâlc, precum şi studii de caz elaborate, Michele Weiner Davis ilustrează metode practice pentru a-i ajută pe partenerii dintr-o căsnicie să:

evite "capcană divorţului"
identifice care sunt obiectivele specifice pentru a-şi salva căsnicia
găsească cele mai eficiente căi de a relaţiona
devină experţi în a face lucruri care dau rezultate
depăşească infidelitatea, obsesia faţă de Internet, depresia, problemele sexuale şi criza vârstei de mijloc
repună căsnicia pe linia de plutire şi să o menţină cel puţin astfel.

*

"Este timpul să îţi sufleci mânecile şi să începi munca asiduă de salvare a căsniciei tale. Chiar este o muncă asiduă. Deşi eu îţi voi oferi toate lămuririle necesare, partea dificilă îţi va reveni ţie. Partea cea mai dificilă a acestui program nu o reprezintă aptitudinile pe care ţi le vei însuşi - ele sunt uimitor de simple -, ci aplicarea acestora. De ce? Fiindcă trăirile tale legate de partenerul conjugal şi de căsnicia voastră au potenţialul de a te determina să spui şi să faci lucruri care te vor abate de la atingerea obiectivului tău. Indiferent de cât de puternic şi cât de hotărât eşti să-ţi salvezi căsnicia, îţi garantez că emoţiile te vor copleşi din când în când. Te voi ajută să-ţi gestionezi aceste emoţii intense, dar, până la urmă, va fi responsabilitatea ta să împiedici ca emoţiile tale negative să aibă o viaţă proprie."

"Cauza numărul unu a divorţurilor în Statele Unite o reprezintă faptul că oamenii nu petrec destul timp împreună. Ei îşi consideră căsnicia şi partenerul conjugal ca fiind ceva de la sine înţeles. Serviciul, copiii, meciurile de fotbal, activităţile în comunitate şi obligaţiile de familie devin mai importante decât petrecerea timpului cu partenerul conjugal, iar căsnicia ajunge să fie ultima pe lista priorităţilor."

"Atingerea fericirii este o misiune care îţi revine ţie; propria ta împlinire nu poate să depindă de o altă persoană. Dacă nu te simţi împlinit cu propria ta viaţă, nu vei fi în stare să îţi dai seama dacă nefericirea ta izvorăşte din problemele personale sau din problemele vieţii de cuplu."

(Michele Weiner Davis)

Fragment
Partea întâi. Capcana divorţului
Capitolul 1. Nu-tocmai-minunata evadare

Cei care sunt nefericiţi în căsnicie spun adesea că se simt prinşi în capcană. Tânjesc să se elibereze de tensiune, de singurătate, de veşnicele certuri sau de tăcerea asurzitoare, dar se tem că divorţul ar putea să nu fie decizia potrivită. La urma urmelor, ei şi-au luat în serios jurămintele făcute în ziua cununiei. Nu încearcă să-şi rănească partenerul conjugal. Nu vor să-şi rănească copiii. Intră în panică la gândul că ar putea rămâne singuri. Îşi fac griji în privinţa banilor. Se tem de necunoscut.

Pe de altă parte, ideea de a trăi într-o căsnicie lipsită de iubire începe să fie resimţită ca un fel de condamnare la moarte. Cu timpul, mulţi dintre aceşti oameni ajung la concluzia că beneficiile divorţului sunt cu mult mai mari decât beneficiile salvării căsniciei. Ei ajung să-şi spună: "Copiii sunt rezistenţi, îşi vor reveni" sau: "Pe termen lung, o să fie mai bine aşa pentru toată lumea". De-abia după ce pornesc pe calea divorţului şi încep să-şi refacă viaţa, aceşti oameni descoperă preţul real pe care l-au plătit pentru aşa-numita "libertate". Din păcate, această descoperire dureroasă vine prea târziu. Ei au căzut deja în capcana divorţului.

Dragă Michele,

Am fost măritată timp de optsprezece ani şi am trei copii minunaţi. Am făcut cerere de divorţ. În urmă cu şase luni s-a încheiat procesul de divorţ. Acum am început să regret pasul făcut.

Nu mi-am închipuit niciodată că o să simt aşa fiindcă ani de-a rândul am fost atât de nefericită în căsnicie. Credeam că, odată ce o să divorţez, o să ne fie mai bine tuturor. La început, a fost o uşurare să scap de toate acele certuri. Însă nu aveam cum să prevăd cât de repede se va preschimba sentimentul de uşurare în durere. Îmi este aşa de greu să îndur expresia de pe chipul copiilor atunci când vorbesc la telefon cu tatăl lor sau când se întorc din vizitele de la sfârşitul săptămânii.

Însă ceea ce mă surprinde cel mai mult este faptul că mă trezesc gândindu-mă tot timpul la fostul meu soţ. El e departe de a fi perfect, dar acum îmi dau seama că aş fi putut să mă străduiesc mai mult să învăţ cum să trec peste lucrurile care mă iritau sau mă răneau. Acum mă apasă gândul că divorţul meu a distrus nu doar o căsnicie, ci şi o familie.

 

Joan

Dragă Michele,

Mă simt ca un idiot pentru că îţi scriu, dar nu ştiu cui altcuiva să mă adresez. După douăzeci şi patru de ani de căsnicie, i-am spus soţiei mele că vreau să divorţăm. Mă simţeam de multă vreme destul de nefericit. Dorinţele noastre sexuale erau complet incompatibile. Ori de câte ori mă apropiam de soţia mea, ea nu părea să aibă niciodată chef. La început, am crezut că greşesc eu cu ceva, dar, după o vreme, m-am săturat de toate scuzele ei.

Apoi am cunoscut la serviciu o femeie mai tânără care mă respecta şi care părea să fie atrasă de mine. Deşi nu m-am gândit niciodată că o să fiu genul de bărbat care să aibă o aventură extraconjugală, după ce am petrecut multe ore împreună cu ea lucrând până seara târziu pentru diferite proiecte de serviciu, tentaţia a devenit mult prea mare. Cu toate că soţia mea bănuia ceva, am ţinut secretă această legătură.

Până la urmă, mi-am dat seama că nu mai pot să trăiesc în această minciună, aşa că am depus cererea de divorţ. Soţia mea a suferit enorm. M-a implorat să nu divorţez. A încercat să găsească o explicaţie plauzibilă pentru sentimentele mele - insistând că trec printr-o criză a vârstei de mijloc sau că sunt deprimat. Cu toate astea, eu de-abia aşteptam să fiu liber. Oricum, căsnicia noastră murise demult, iar copiii aveau să se descurce, asta era convingerea mea.

Divorţul s-a încheiat acum un an, timp în care am făcut câteva descoperiri dureroase. Nu a trecut mult până să se stingă pasiunea mea pentru cealaltă femeie. A început să mi se facă dor de soţia mea. Însă soţia mea şi-a construit o nouă viaţă, iar eu nu mai fac parte din ea.

Dacă ai putea să-mi oferi vreo sugestie, îţi voi fi pe veci îndatorat.
 

Mark

Mark şi Joan nu sunt cazuri izolate. Capcana divorţului seduce peste un milion de persoane în fiecare an. Ea promite pace şi linişte. Oferă un nou început, o a doua şansă la dragoste, mulţumire sufletească şi descoperirea de sine. Le creează oamenilor iluzia că, dacă ies pe uşă afară, în felul acesta elimină problemele aparent insurmontabile ale vieţii. Atunci când eşti profund nefericit şi te afli în pragul disperării, e greu să rezişti ispitei acestor aşa-numite garanţii. Însă ai toate motivele să faci asta. Dacă tu sau cineva drag ţie aveţi în vedere opţiunea divorţului, vei dori să ştii ce am aflat eu în ceea ce priveşte adevărul despre divorţ.

Lucrarea mea oferă o privire de ansamblu asupra lucrurilor care se petrec în viaţa oamenilor după momentul divorţului. Am văzut durerea intensă şi disperarea care persistă ani de zile. Am văzut situaţii în care fiecare aniversare a zilei de naştere, fiecare sărbătoare sau moment festiv nu a fost altceva decât amintirea dureroasă a unui divorţ. Am văzut cum se declanşează evenimente dureroase şi neprevăzute ca, de pildă, respingerea totală de către copii a părintelui care solicită divorţul. Cunosc copii care, la mulţi ani după ce părinţii lor au divorţat şi s-au recăsătorit, încă mai întreabă dacă Mami şi Tati se vor mai împăca vreodată.

Acum, după trei decenii de la experimentul nostru social care a dus la proliferarea divorţurilor şi la căsnicii efemere, ştiu că nu se mai pune problema ca oamenii să-şi apere căsnicia fiindcă pot, ci se pune problema ca oamenii să facă acest lucru fiindcă aşa trebuie. Divorţul nu miroase a bine! De ce? Descoperirile recente cu privire la efectele pe termen lung ale divorţului sunt cât se poate de concludente.
Cu excepţia cazurilor în care există conflicte violente în sânul familiei - iar majoritatea familiilor nu corespund acestui criteriu - este spre binele copiilor ca părinţii să rămână împreună.
Copiii au mai multe şanse să termine şcoala şi să evite probleme precum sarcina la vârsta adolescenţei, dependenţa de droguri şi delincvenţa juvenilă. De asemenea, există o mai mare probabilitate ca şi ei să aibă căsnicii durabile.
Chiar dacă unul dintre părinţi este mai fericit în urma divorţului, nu există aşa-numitul "efect de cascadă". Copiii continuă să sufere indiferent de ceea ce simte părintele respectiv.
Bărbaţii însuraţi sunt taţi mai buni. Există mai multe şanse ca ei să-şi îndrume mai bine copiii, să le ofere un bun exemplu de urmat, precum şi sprijin financiar.
Căsătoria este bună pentru majoritatea adulţilor. În comparaţie cu oamenii necăsătoriţi, văduvi sau divorţaţi, oamenii căsătoriţi sunt mai sănătoşi, au o viaţă sexuală mai bună, sunt mai puţin angrenaţi în activităţi de mare risc, cum ar fi abuzul de droguri, trăiesc mai mult şi sunt mai fericiţi!
Depresia este de trei ori mai mare la femeile care divorţează o dată şi de patru ori mai mare la femeile care divorţează de două ori decât la femeile care nu au divorţat niciodată.
Un sondaj efectuat pe un eşantion de peste 8.600 de adulţi a dezvăluit procentajul celor care se simţeau singuri. Rezultatele sunt după cum urmează (starea civilă şi procentul care indică gradul de singurătate):

Căsătoriţi - 4,6%
Necăsătoriţi (nici măcar o singură dată) - 14,5%
Divorţaţi - 20,4%
Văduvi - 20,6%
Despărţiţi - 29,6%

Cei care au căsnicii sănătoase tind să fie angajaţi mai buni şi mai productivi. Bărbaţii însuraţi lipsesc mai rar de la serviciu.
Divorţul creşte costul multor programe de sănătate publică şi asistenţă socială. În familiile monoparentale, copiii sunt adesea crescuţi în sărăcie sau din ajutoare sociale.
După divorţ, nivelul de viaţă al unei mame care îşi creşte singură copilul scade aproape întotdeauna în mod semnificativ.
50% dintre cuplurile aflate la prima căsnicie ajung să divorţeze, în timp ce 60% dintre cuplurile aflate la a doua căsnicie ajung să divorţeze.

Mulţi dintre cei care se gândesc să divorţeze spun că şi-ar dori să aibă un glob de cristal cu ajutorul căruia să-şi poată ghici viitorul. De fapt, globul de cristal se află aici, la dispoziţia noastră. Graţie studiilor efectuate, putem deveni "clarvăzători". Însă mulţi oameni preferă să ignore sau să desconsidere aceste adevăruri fiindcă au fost induşi în eroare şi au ajuns să creadă că divorţul reprezintă soluţia pentru o căsnicie nefericită. Dar cum se perpetuează miturile despre divorţ?

Capcana divorţului este o conspiraţie puternică imposibil de văzut cu ochiul liber. Asemenea monoxidului de carbon (ucigaşul inodor), capcana divorţului exercită o influenţă insidioasă, invadându-ţi gândurile fără să-ţi dai seama. Care sunt forţele din spatele capcanei divorţului?

Membri ai familiei şi prieteni bine intenţionaţi

Deşi pare ciudat, unele dintre persoanele cele mai apropiate de tine şi care îşi sunt cele mai dragi reprezintă o parte a problemei. Ceea ce nu înseamnă că ei nu sunt animaţi de cele mai bune intenţii în legătură cu tine. Sigur că sunt. Ei te iubesc şi nu pot îndura să te vadă suferind. Ei te cunosc mai bine decât oricine şi ştiu cât de mult meriţi să fii fericit. Grija lor faţă de tine este sinceră. Atunci de ce spun eu că cei dragi pot să te îndrume greşit?

Sfătuitorul părtinitor

Atunci când le împărtăşeşti celor dragi faptul că te simţi nefericit, ceea ce aud ei este partea ta de adevăr, exclusiv partea ta. Chiar dacă sentimentele tale în legătură cu partenerul tău conjugal şi căsnicia voastră sunt perfect valabile, totuşi ele sunt părtinitoare. Ca să nu mai spun că, dacă partenerul tău conjugal ar lua parte la discuţie, relatarea despre căsnicia voastră ar lua o cu totul altă turnură. Însă celor care te iubesc nu le pasă de obiectivitate; ei vor ca tu să te simţi mai bine. Deşi acest lucru este perfect logic, rezultatul final este acela că cei cărora te confesezi îţi oferă sfaturi care pot să-ţi schimbe radical viaţa, fără ca ei să deţină datele complete ale problemei. Dacă le urmezi sfaturile, este posibil să provoci o fisură şi mai adâncă în căsnicia ta. Iată un exemplu în acest sens.

Sue era profund nefericită în căsnicie; simţea că între ea şi soţul ei, Jeff, se căscase o prăpastie. Sue s-a hotărât să discute despre asta cu sora ei, Ann. Sue i-a spus lui Ann că este foarte supărată din pricina felului cum s-au schimbat lucrurile în căsnicia ei. Atunci când s-a căsătorit cu Jeff, i-a explicat ea, se iubeau la nebunie. Făceau totul împreună, stăteau de vorbă ore întregi, petreceau împreună weekendurile într-un mod atât de plăcut, iar relaţia sexuală era nemaipomenită. Erau cei mai buni prieteni. În timp ce depăna aceste amintiri, Sue plângea. Văzând cât de mult suferă Sue, sora ei a încercat să-i ofere alinare şi a rugat-o să-i spună mai multe despre ce anume o face să fie nefericită. Printre lacrimi, Sue a început să povestească.

A spus că Jeff nu mai era bărbatul cu care se măritase ea. Lucra mult peste program, iar atunci când se afla acasă, nu părea deloc interesat să discute cu ea sau să-şi petreacă timpul împreună cu ea. La sfârşit de săptămână, se ocupa de proiectele de serviciu sau urmărea programele de sport la televizor. Când Sue i-a vorbit despre ce simţea ea, Jeff i-a răspuns cu răceală: "De ce mă cicăleşti tot timpul?" Sue a încercat să-i explice lui Jeff cât de mult suferă din pricina nepăsării lui, dar Jeff părea să se îndepărteze şi mai mult de ea.

Indiferenţa lui Jeff faţă de sentimentele ei o supăra pe Sue şi o făcea să se simtă rănită. Ea a încetat să mai fie aşa de binevoitoare, să încerce să poarte o discuţie cu Jeff şi chiar a refuzat să mai aibă relaţii intime cu el. Acum, pe lângă faptul că era distant, Jeff devenise cârcotaş şi antipatic, nu pierdea nicio ocazie să spună sau să facă ceva ca să rănească sentimentele soţiei sale. Sue nu putea să înţeleagă cum devenise Jeff aşa un "nemernic", mai ales că ea nu-şi dorea altceva decât o relaţie mai apropiată.

Când a auzit cele relatate de sora sa, Ann i-a luat imediat apărarea: "Nu pot să cred că se poartă în halul ăsta! Nu mai e bărbatul pe care îl ştiam eu. Ce crezi că se petrece cu el?" În următoarea jumătate de oră, cele două surori au făcut speculaţii despre posibilele cauze ale comportamentului urât al lui Jeff - o aventură extraconjugală, o depresie, o criză a vârstei de mijloc sau poate doar nişte gene proaste moştenite de la tatăl său. Deşi nu erau sigure cu privire la adevăratul motiv pentru care Jeff se transformase în bărbatul nesuferit pe care îl descrisese Sue, ele au ajuns la concluzia că Jeff se făcea vinovat de nefericirea lui Sue. Ann a consolat-o pe Sue. A îmbrăţişat-o şi i-a spus că "poate să conteze pe ea ori de câte ori o să fie nevoie." Ann i-a oferit lui Sue şi câteva sugestii - să apeleze la un specialist, să-i dea lui Jeff un ultimatum, o despărţire de probă -, iar Sue i-a spus că o să ia în considerare sugestiile ei, iar apoi i-a mulţumit pentru sprijinul şi înţelegerea ei. Se simţea cu mult mai bine.

Sue a urmat sfatul lui Ann şi i-a dat lui Jeff un ultimatum. "Ori te schimbi, ori plec eu", l-a avertizat ea. Însă Jeff a devenit şi mai distant. În săptămânile care au urmat, Sue a găsit alinare în compania lui Ann. Sue se plângea, Ann o compătimea. Deşi Sue considera reacţia lui Ann ca pe o confirmare a faptului că avea dreptate, totuşi acest lucru nu o ajuta prea mult să găsească soluţii pentru problemele ei. Pe măsură ce timpul trecea şi situaţia nu se îmbunătăţea, disperarea lui Sue creştea tot mai mult, la fel ca şi hotărârea lui Ann de a-şi încuraja sora să divorţeze. "Ai încercat tot ce ai putut", i-a spus Ann. "E timpul să faci pasul decisiv."

Nu este greu de înţeles cum a ajuns Ann la această concluzie. Sue pare să fie soţia care se luptă pentru salvarea căsniciei, în vreme ce Jeff este bărbatul nepăsător şi neiubitor. Dar acum, hai să tragem cu urechea la discuţiile lui Jeff cu prietenul lui de-o viaţă, John. Jeff este un bărbat foarte retras şi, cu toate că rareori îşi deschide sufletul faţă de prieteni şi familie, situaţia nefericită a căsniciei lui l-a determinat să discute cu John.

I-a spus lui John că este foarte supărat pe Sue, fiindcă ea îl cicălea încontinuu. Nimic din ceea ce făcea el nu părea să fie bun. Ea îl ruga să o ajute la bucătărie, dar atunci când el făcea curăţenie, singurul comentariu pe care îl auzea din gura ei era: "Nu pot să cred cât de neglijent ai aşezat vesela în maşina de spălat" sau "Ai uitat să ştergi blatul". Jeff nu primea niciodată din partea ei cuvinte de laudă, ci numai reproşuri. De aceea, după o vreme, s-a lăsat pur şi simplu păgubaş.

Cum şi John era bărbat însurat, ştia foarte bine că problemele în cuplu nu se nasc peste noapte. De aceea l-a întrebat pe Jeff în legătură cu circumstanţele care au dus la starea de fapt din prezent. Jeff simţea că Sue nu mai este de mult femeia cu care s-a însurat. "Când ne-am cunoscut, mă simţeam aşa de bine în compania ei. Mergeam împreună la meciuri, luam masa în oraş, ne întâlneam cu prietenii şi aveam preocupări comune. Jucam golf şi tenis, ne plimbam tot timpul cu bicicleta. Ne plăcea la amândoi în aer liber." Dar Sue a încetat să mai fie interesată de activităţile lor comune. Părea mai interesată de serviciul ei, de mersul la biserică, de prietenele ei, de vorbitul la telefon şi de mersul la cumpărături. Uneori vorbea la telefon toată seara cu prietenele ei sau cu mama ei! "Dar cea mai mare schimbare care s-a petrecut cu Sue, a mărturisit Jeff, este faptul că nu mai vrea să facem dragoste, iar asta se întâmplă de foarte multă vreme. Asta mă deranjează cel mai mult."

Jeff a continuat să explice cât de jignit şi supărat se simte din cauza faptului că Sue îl respinge în permanenţă. "Nu ştiu ce se întâmplă cu ea. Îi plăcea aşa de mult să facem dragoste. M-am mândrit întotdeauna cu faptul că eram atât de bine conectaţi din punct de vedere fizic. Dar acum nu are chef niciodată. Ba o doare capul, ba e supărată pe mine, ba e prea ocupată, ba e acea perioadă a lunii..." I-a spus lui John că indiferenţa lui Sue a început să-l enerveze. A recunoscut că e irascibil şi că îi dă replici tăioase lui Sue destul de des. El spera că, la un moment dat, Sue, femeia cu care se înţelegea cândva atât de bine, va fi din nou plină de afecţiune faţă de el. Din păcate, nu s-a ales decât cu critici.

După ce i-a ascultat dilema, John i-a spus lui Jeff: "Pare destul de serioasă treaba. Am auzit că unele femei cu dereglări hormonale îşi pierd pofta de sex. Ar trebui să te interesezi." Apoi i-a sugerat lui Jeff să facă ceva ca să-şi mai pigmenteze un pic viaţa sexuală. "Ia o sticlă de vin, cumpără-i o cămaşă de noapte sexy şi pregăteşte-i o cină romantică la lumina lumânărilor. În weekendul următor mergeţi împreună la un hotel elegant. Spune-i că vrei să fiţi mai intimi."

Câteva zile mai târziu, Jeff i-a propus lui Sue o mică escapadă romantică în weekend. Sue nu s-a arătat prea interesată. Jeffi-a pomenit faptul că nu mai au deloc relaţii intime, la care Sue a replicat tăios: "Bineînţeles că nu mai avem! Doar nu te aştepţi ca eu să vreau să fac sex cu tine când relaţia noastră e pe ducă, nu-i aşa?" Jeff i-a răspuns: "Te-ai gândit vreodată că relaţia noastră e pe ducă tocmai fiindcă tu nu mai vrei să faci sex?" Această dispută în jurul întrebării cine a fost mai întâi, oul sau găina, s-a repetat ca o placă stricată, săptămâni de-a rândul, până când cei doi s-au hotărât să divorţeze.

Să ne imaginăm cum ar fi reacţionat Ann sau John dacă ar fi auzit "întreaga poveste". Poate că Ann şi-ar fi dat seama că Jeff nu este nemernicul descris de Sue; că el se simte respins şi rănit. Şi fiind conştientă de acest fapt, poate că Ann i-ar fi sugerat lui Sue să facă unele lucruri care să-l ajute pe Jeff să se simtă mai apropiat de ea, cum ar fi să se plimbe împreună cu bicicleta, să meargă în drumeţii sau să fie mai jucăuşă şi mai tandră. Nu încape îndoială că nici Jeff nu îşi gestiona prea bine sentimentele rănite. Din nefericire, în loc să discute deschis despre sentimentele lor de vulnerabilitate, unii oameni se ceartă. Întrucât Ann nu avea nici cea mai vagă idee despre ce simţea Jeff în legătură cu căsnicia, sugestia ei - dă-i un ultimatum - era sortită eşecului.

Dacă John ar fi auzit mărturisirea lui Sue, poate că ar fi înţeles că, în cazul ei, condiţia necesară pentru o apropiere fizică este apropierea emoţională, iar Sue şi Jeff nu mai fuseseră câtuşi de puţin apropiaţi de multă vreme. Poate că John i-ar fi sugerat lui Jeff să discute mai mult cu ea, să-i acorde mai multă atenţie şi să-i fie prieten. Este uşor de înţeles de ce sfatul bine intenţionat al lui John ca Jeff să-şi mai pigmenteze un pic viaţa sexuală a căzut ca nuca în perete.

Protectori şi salvatori

Un alt motiv pentru care prietenii şi familia pot să mărească şansele ca tu să alegi varianta divorţului este faptul că, întrucât ei nu pot îndura să te vadă suferind, te vor îndrepta către ceea ce cred ei că este calea cea mai rapidă pentru a te elibera de suferinţă. Se conving pe ei înşişi, iar apoi te conving şi pe tine că, din moment ce partenerul tău conjugal reprezintă problema, atunci trebuie ca tu să scapi de el. "Nu meriţi asta. Divorţează."

Însă trebuie să fii conştient de câteva lucruri atunci când asculţi acest sfat. În primul rând, deşi prietenii şi familia ţin la tine, sfatul pe care ţi-l dau serveşte şi propriul lor interes. Îi va face pe ei să se simtă mai bine dacă tu nu eşti aşa de trist. Va fi o uşurare pentru ei atunci când tu vei înceta să mai suferi. Ei vor ca această nefericire să ia sfârşit. Problema este că, în cazul în care le urmezi sfatul şi îi faci pe ei să se simtă mai bine, tu vei fi cel divorţat, tu va trebui să te întreţii pe tine (şi pe copiii tăi), să-ţi schimbi stilul de viaţă şi să o iei de la capăt, nu ei. Chiar dacă cei dragi sunt şi ei divorţaţi şi cred că divorţul le-a îmbunătăţit viaţa în mod considerabil, nu înseamnă că şi tu vei simţi acelaşi lucru.

În al doilea rând, deşi ar putea fi tentant să crezi că divorţul te va elibera de partenerul conjugal, atunci când sunt şi copii la mijloc, divorţul, de fapt, nici nu există. Partenerul conjugal va fi în viaţa ta pe veci. Şi când spun pe veci, vorbesc foarte serios. Va trebui să comunicaţi permanent în legătură cu zilele de vizită, deciziile cu privire la bunăstarea copiilor, sărbători, bani, vacanţe, probleme ivite în relaţia dintre copii şi noii prieteni/parteneri conjugali. Lista e nesfârşită.

O doamnă mi-a scris următoarele rânduri:

Sunt divorţată de douăzeci şi trei de ani. Eram conştientă că va trebui să ţin legătura săptămânal cu fostul meu soţ din cauza copiilor noştri, dar am crezut că, atunci când copiii vor creşte mari, el va dispărea pentru totdeauna din viaţa mea. Fiica mea urmează să nască săptămâna viitoare şi pentru prima dată mi-am dat seama că eu şi fostul meu soţ vom fi "bunicii". Oare ce o fi fost în capul meu? Soţii nu dispar.

Partenerul conjugal nu dispare în urma unui divorţ, la fel cum nu dispar nici problemele tale. Chiar dacă relaţia cu o persoană poate fi mai dificilă, adevărul este că, atunci când te confrunţi cu probleme în căsnicie, ele sunt aproape întotdeauna rezultatul interacţiunii dintre doi oameni. Cu alte cuvinte, în relaţia dintre doi oameni se formează nişte obişnuinţe pe care le iei cu tine atunci când divorţezi. Să-ţi dau un exemplu.

Deb şi Ron au avut o căsnicie fericită în primii ani. Deb admira şi respecta fermitatea lui Ron şi firea lui voluntară. Dar, cu timpul, dată fiind tendinţa lui Ron de a-i spune lui Deb ce să facă şi cum să facă, ea a ajuns să fie mai puţin îndrăgostită de firea lui voluntară. Acum, i se părea că Ron este arogant şi dominator.

La început, Deb l-a rugat să nu mai fie aşa de dominator, însă el şi-a apărat punctul de vedere, fără să ţină cont de sentimentele ei. Deb a ţinut închise în ea ranchiuna şi amărăciunea. Era furioasă pe el aproape tot timpul, fără ca el măcar să ştie asta. La un moment dat, nu a mai putut suporta furia reprimată şi a cerut divorţul. La urma urmelor, se gândea ea, dacă scap de bărbatul ăsta dominator, o să fiu în stare să mă regăsesc şi să iau propriile mele decizii. După un proces care părea să nu se mai termine, s-a pronunţat în sfârşit divorţul.

Problema este că, întrucât a crezut că Ron este singura cauză a destrămării căsniciei lor, Deb nu a observat absolut nimic din modul cum propriul ei comportament a contribuit la apariţia problemelor lor. Să presupunem că percepţia lui Deb asupra lui Ron este corectă şi că ea a încercat să-l determine pe Ron să-şi schimbe atitudinea. Însă, atunci când rugăminţile ei au rămas fără niciun ecou, în loc să încerce o abordare nouă şi mai dinamică, Deb a renunţat să mai facă ceva. Cu cât se înverşuna Deb să nu facă nimic, cu atât mai dominator devenea Ron. Într-un fel, Deb şi-a creat propriul monstru.

Iar partea tristă este că, atunci când Deb va divorţa de Ron, ea va simţi o uşurare de scurtă durată, întrucât se va elibera de prezenţa lui, dar dacă şi când se va recăsători, ea va intra în noua relaţie fără să ştie cum să gestioneze neînţelegerile care apar în mod natural între doi oameni, fiindcă ea a fugit de problemele ivite în căsnicie, în loc să le rezolve sau să înveţe ceva din ele. Şi întrucât nu a înţeles rolul ei în destrămarea căsniciei, Deb are toate şansele să facă una dintre cele două greşeli care se fac în mod frecvent.

Prima este să se mărite cu cineva care seamănă cu Ron şi să recreeze exact aceleaşi probleme. A doua este să-şi facă iluzia că îi va fi cu mult mai bine dacă se va mărita cu cineva care este complet diferit de Ron. Şi tocmai asta a făcut Deb. A căutat un bărbat blând şi îngăduitor. La început, i s-a părut că şi-a împlinit visul de-o viaţă. Nu mai trebuia să se poarte de parcă ar călca pe ouă, fiindcă acum nu mai stătea nimeni cu ochii pe ea. Nu mai trebuia să-i fie teamă să-şi exprime sentimentele, fiindcă acum soţul ei o va asculta şi nu o va mai critica. Simţea că poate fi ea însăşi pentru prima oară după mulţi ani.

A trecut timpul, iar acum lui Deb i se părea că bărbatul ei blând şi îngăduitor este bleg şi lipsit de motivaţie. Câştiga mai puţini bani decât primul ei soţ. Nu era prea ambiţios. Lui Deb îi displăcea faptul că acum trebuia să-l ajute ea ca să-i sprijine financiar pe copii. Atunci când îl întreba ce vrea să facă în weekend, el îi răspundea întotdeauna: "Nu-mi pasă, hotărăşte tu". Deşi în trecut ea îi apreciase atitudinea îngăduitoare, acum o enerva lipsa lui de hotărâre. Atunci când discutau despre sentimentele ei, el se emoţiona şi începea să plângă. Deb îşi dorise să evite ca cineva să-i controleze viaţa, dar ceea ce primise în schimb era deja prea mult. Însă în loc să găsească o cale de comunicare reală cu soţul ei, Deb s-a trezit că se gândeşte din nou la divorţ. Şi, la fel ca înainte, era ferm convinsă că problemele din căsnicia ei nu au absolut nimic de-a face cu persoana ei.

Concluzia evidentă pe care o putem trage de aici este aceea că, atunci când se destramă o căsnicie, oricât de tentant ar fi să aruncăm întreaga vină asupra celuilalt, ambii parteneri au contribuit la destrămarea ei. Eu ştiu asta. Dar prietenii tăi şi familia ta nu ştiu asta. Ei nu văd altceva decât neajunsurile celuilalt partener.

Cu toţii avem nevoie de sprijinul celor dragi, oameni care vor fi alături de noi în orice situaţie. Dar înainte să te grăbeşti să le urmezi sfatul, ţine minte următoarele lucruri. Părerile lor sunt părtinitoare. Ei nu pot vedea întotdeauna pădurea din cauza copacilor. Dacă, în urma unei conversaţii, simţi că ai fost încurajat, dar nu ai primit nicio soluţie, fii cu mare băgare de seamă. S-ar putea să te afli pe punctul de a fi prins în capcana divorţului.

 

Michele Weiner Davis
Salvează-ţi căsnicia în 7 paşi!
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Silvia-Eliza Palade

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Fragment

Citiţi iprima parte a acestui fragment din carte aici.

Partea întâi. Capcana divorţului
Capitolul 1. Nu-tocmai-minunata evadare (continuare)

Terapeuţi bine intenţionaţi

Adesea oamenii îşi dau seama că prietenii şi familia pot fi părtinitori şi, din acest motiv, se hotărăsc să se adreseze unui specialist. Din nefericire, a merge la terapie când ai probleme în cuplu nu-ţi garantează că vei pleca de acolo cu căsnicia intactă. Unii terapeuţi consideră că divorţul este o soluţie plină de provocări, dar totuşi viabilă, pentru numeroasele probleme ale cuplului. Ei sunt conştienţi de impactul pe care îl are divorţul asupra copiilor, însă preferă să pună accentul pe rezistenţa copiilor şi pe capacitatea lor de adaptare. Deşi, iniţial, s-ar putea ca ei să încerce să ajute cuplurile să-şi depăşească neînţelegerile, totuşi, dacă drumul către găsirea unei soluţii este anevoios, ei se grăbesc să sugereze divorţul. Ei consideră divorţul un rit de trecere. Dar de ce oare?

De la bun început, trebuie să ştii că terapeuţii sunt şi ei oameni. Indiferent de cât de bine pregătiţi sunt, este imposibil ca terapeuţii să-şi lase valorile personale, principiile morale şi concepţiile la uşa cabinetului înainte de începerea unei şedinţe de terapie.

Concepţiile unui terapeut despre căsnicie sunt influenţate de multe lucruri, printre care şi tipul de căsnicie al propriilor săi părinţi. De pildă, dacă părinţii terapeutului au avut o căsnicie în care a predominat spiritul combativ şi nu au făcut nicio încercare de a îmbunătăţi situaţia, făcându-i să sufere profund pe copii, terapeutul ar putea crede că este mai bine ca oamenii să divorţeze, atunci când relaţia dintre ei este extrem de tensionată, şi ar putea să-şi îndrume clientul în acea direcţie. Dacă tatăl unui terapeut a avut aventuri extraconjugale, iar terapeutul a observat suferinţa provocată familiei, el ar putea crede că o căsnicie nu se poate vindeca după o infidelitate. Dacă terapeuta a crescut alături de doi părinţi care discutau cu calm atunci când se iveau neînţelegeri şi dacă tu şi partenerul tău conjugal aveţi un stil mai năvalnic de rezolvare a problemelor, atunci terapeuta ar putea crede că sunteţi incompatibili şi s-ar putea să vă sugereze să vă despărţiţi, în vreme ce studiile au demonstrat că multe cupluri năvalnice reuşesc să-şi rezolve problemele la fel de bine ca şi cele care sunt ceva mai reţinute. Dacă terapeuta a avut în copilărie o relaţie de-a dreptul furtunoasă cu tatăl său, este posibil ca ea să aibă o părere negativă despre bărbaţi şi să fie în permanenţă de partea femeii în cadrul unui cuplu. Acest tip de părtinire are toate şansele să provoace opoziţie din partea bărbatului (care se simte depăşit numeric) sau să-l determine să renunţe la terapie, niciuna dintre variante nefiind benefică pentru căsnicie. Pe scurt, terapeuţii nu pot să tragă o linie despărţitoare între cine sunt şi ce fac.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru mine. Îţi aminteşti ce ţi-am spus în legătură cu impactul divorţului părinţilor mei asupra propriei mele căsnicii şi asupra activităţii mele în domeniul terapiei de cuplu? M-a făcut să cred cu tărie în sfinţenia căsătoriei. Cum influenţează această concepţie pro-căsătorie ceea ce fac atunci când lucrez cu oamenii?

Primul lucru pe care îl fac, de fiecare dată când mă întâlnesc cu o persoană sau un cuplu şi aflu despre problemele lor în căsnicie, este să plec de la premisa că "Această căsnicie poate fi salvată". Evident că nu am întotdeauna dreptate şi unele căsnicii se sfârşesc, într-adevăr, printr-un divorţ, dar atitudinea mea pozitivă are un efect benefic. Cele mai multe cupluri rămân împreună şi redescoperă fericirea de a fi împreună.

Nu intru în panică şi nici nu mă descurajez atunci când oamenii îşi exprimă îndoielile cu privire la căsnicia lor sau atunci când mi se relatează probleme de cuplu complicate. Am lucrat cu oameni care aveau nenumărate aventuri extraconjugale, cu oameni care se aflau în plin proces de divorţ, cu oameni care se despărţiseră de luni de zile, cu oameni care nu mai simţeau iubire şi / sau dorinţă sexuală, iar toţi aceştia au reuşit, în cel de-al doisprezecelea ceas, să se îndrăgostească din nou. Vreau să spun, să se îndrăgostească din nou cu adevărat. Prin urmare, aşa cum am precizat anterior, problemele nu sunt baraje, ci doar nişte obstacole.

Se poate observa diferenţa dintre această filozofie optimistă şi abordarea multor altor terapeuţi. Mulţi terapeuţi evaluează viabilitatea unei căsnicii în funcţie de tipurile de probleme pe care le au, de gravitatea acestor probleme, de durata lor şi de cât de optimişti sunt ambii parteneri conjugali cu privire la posibilitatea unei schimbări. Dacă problemele sunt de lungă durată sau dacă unul dintre parteneri îşi exprimă îndoieli serioase cu privire la căsnicie, terapeutul devine pesimist, începe să se îndoiască de faptul că acea căsnicie ar putea fi salvată şi începe să pregătească terenul pentru divorţ.

Eu, în schimb, înţeleg perfect de ce oamenii sunt pesimişti. Oricine a suferit îndelung într-o căsnicie se va simţi, prin definiţie, deznădăjduit. Eu consider că deznădejdea este mai curând o reacţie normală faţă de o situaţie dureroasă decât un indiciu cu privire la viitorul căsniciei. Plec de la premisa că, în clipa în care vom găsi soluţii viabile, atunci va dispărea şi deznădejdea. Deznădejdea nu mă abate de la drumul meu.

Prea mulţi terapeuţi le transmit oamenilor mesajul potrivit căruia divorţul este o soluţie raţională atunci când sunt cuprinşi de deznădejde. În ce mod? De pildă, oamenii se duc adesea la terapeuţi pentru a primi confirmarea că divorţul este cea mai bună soluţie. Ei se simt dezorientaţi şi încearcă să afle "părerea expertului". Unii oameni chiar îşi întreabă terapeutul direct: "Nu credeţi că am încercat totul?" "Credeţi că nu mai e nimic de făcut pentru a-mi salva căsnicia?" Adevărul este că, oricât de multe diplome ar avea terapeutul sau oricât de deştept ar fi, este absolut imposibil ca el să ştie dacă o căsnicie a ajuns sau nu într-un punct mort.

Însă asta nu-i împiedică pe mulţi terapeuţi să se comporte de parcă ar avea la dispoziţie un glob de cristal. Ei spun: "Dacă soţul dumneavoastră nu doreşte să vină la şedinţele de terapie, înseamnă că nu-l interesează salvarea căsniciei şi atunci, indiferent ce aţi face, nu se va schimba mare lucru." Sau: "Se pare că soţia dumneavoastră nu vă mai iubeşte. Nu ar fi mai bine să vă vedeţi de viaţa dumneavoastră?" Sau: "Atâta vreme cât soţul dumneavoastră are o relaţie extraconjugală, se poate presupune că nu prea mai există şanse de supravieţuire pentru căsnicia dumneavoastră." Sau: "De ce vă agăţaţi de această căsnicie? Soţia dumneavoastră a dat deja divorţ?" Deşi aceste afirmaţii fac ca încercarea de salvare a căsniciei să fie mai dificilă, totuşi niciuna dintre ele nu este nicidecum o condamnare la moarte a căsniciei. Să le spui oamenilor că nu mai există nicio speranţă de salvare a căsniciei lor înseamnă, după părerea mea, un fel de prezicere a viitorului, în cel mai bun caz, şi reprezintă un lucru lipsit de etică, în cel mai rău caz.

Pe lângă experienţele personale ale terapeuţilor, mai există şi alte motive pentru care s-ar putea ca ei să nu fie apărătorii căsniciei. Este posibil ca pregătirea lor profesională să fie o piedică în acest sens. Deşi poate părea ciudat, la baza terapiei tradiţionale nu stă neapărat ideea de a-i ajuta pe oameni să rezolve problemele care se ivesc în urma unui divorţ complicat. De pildă, terapeuţii sunt instruiţi să-i încurajeze pe oameni să urmeze acel drum în viaţă care le va aduce fericirea şi împlinirea personală, chiar dacă aceste deziderate se află în contradicţie cu ceea ce este mai bine pentru căsnicie, cu binele copiilor sau, pe termen lung, chiar cu binele persoanei în cauză. Terapeutul vrea ca tu să te simţi bine şi să faci orice este necesar pentru a realiza acest lucru.

Am întâlnit odată un cuplu care se afla în pragul divorţului din cauza unui terapeut căruia i se adresase bărbatul. Soţia şi copilul lor care suferea de un handicap se mutaseră înapoi în oraşul natal, la câteva mii de mile depărtare de locuinţa lor actuală, ca să poată primi sprijinul familiei. Dat fiind că întâmpinau greutăţi cu vinderea locuinţei, soţul a decis să rămână acasă până găseau un cumpărător. În perioada cât au stat despărţiţi, el s-a bucurat de libertate deplină. Nu mai avea responsabilităţi zilnice în calitate de soţ şi tată. Mergea la serviciu, la sală şi ieşea cu prietenii în oraş ori de câte ori îi poftea inima. Se distra de minune. Atunci a început să-şi pună întrebări în legătură cu căsnicia lui. Şi-a zis în sinea lui: "Îmi place foarte mult viaţa de burlac. Mă întreb dacă nu cumva o fi ceva în neregulă cu căsnicia mea." Aşa că a cerut ajutorul unui specialist.

Terapeutul l-a ajutat să-şi descopere sentimentele de nemulţumire faţă de căsnicia lui şi faţă de viaţa lui de familist. I-a sugerat că poate el a fost dintotdeauna un om care încearcă să-i facă pe toţi fericiţi, mai puţin pe el însuşi. Soluţia oferită de terapeut? "Divorţează. Începe o nouă viaţă. Fii propriul tău stăpân. Urmează-ţi chemarea inimii." Otravă cu pretenţii de psihoterapie.

În cele din urmă, i-a mărturisit soţiei îndoielile lui. Ea a fost complet distrusă. Habar nu avea că soţul ei se simte nefericit în căsnicie. Cei doi mi s-au adresat mie. Când i-am văzut, am înţeles evaluarea terapeutului: soţul îşi pierduse propria identitate în căsnicie, îşi exprima rareori dorinţele în mod deschis şi deseori se conforma programului, fără să ţină cont de propriile lui dorinţe. Totuşi, în loc să cred că drumul lui către fericire presupunea abandonarea căsniciei şi a familiei, eu am ales o cale mai bună; să-l ajut să adopte o atitudine mai deschisă faţă de soţia lui şi să încerce să-şi satisfacă propriile sale nevoi în contextul căsniciei. A fost floare la ureche. După doar trei şedinţe de terapie, cei doi erau mai fericiţi ca niciodată. El a devenit mai sincer faţă de soţia lui - fiind de acord să facă doar ceea ce îşi dorea cu adevărat şi comunicându-i soţiei atunci când era dezamăgit de ceva -, iar ea a fost încântată de această schimbare. Nu mai trebuia să se întrebe tot timpul dacă soţul ei face un anumit lucru doar ca să o mulţumească pe ea şi care, până la urmă, iese pe dos. Căsnicia lor prospera. Un an mai târziu, ne-am întâlnit din nou, iar ea aştepta cel de-al doilea copil al lor. Şi când te gândeşti că mariajul lor fusese condamnat la divorţ!

Un alt aspect important al pregătirii profesionale a terapeuţilor, care face ca salvarea căsniciei să fie o misiune foarte dificilă, este ideea că, pentru a-şi rezolva problemele, oamenii trebuie mai întâi să înţeleagă care sunt cauzele acelor probleme. Ceea ce înseamnă că, atunci când un cuplu se confruntă cu dificultăţi în căsnicie, în loc să ajute acel cuplu să descopere care sunt lucrurile pe care cei doi parteneri le pot face imediat pentru a se simţi mai apropiaţi şi mai conectaţi, mulţi terapeuţi adună mai întâi o mulţime de informaţii despre copilăria celor doi parteneri. Este regretabil, fiindcă studiile au arătat că, în medie, problemele unui cuplu încep cu şase ani înainte ca cei doi să solicite ajutorul unui terapeut. Şase ani! Aşadar, atunci când majoritatea cuplurilor solicită ajutor, partenerii conjugali caută cu disperare soluţii concrete de rezolvare a problemelor lor. Nu au nevoie să devină experţi în ceea ce priveşte cauzele problemelor lor. Dacă terapia nu reuşeşte să ofere un ajutor imediat sau măcar speranţa că soluţiile sunt posibile, atunci cele mai multe cupluri devin tot mai deznădăjduite şi mai înclinate să se despartă.

O altă idee predominantă în majoritatea teoriilor despre terapie este cea potrivit căreia partenerii conjugali se vor înţelege mai bine dacă îşi exprimă sentimentele în mod deschis şi sincer. În general, acest lucru este adevărat. Totuşi, atunci când o căsnicie se confruntă cu probleme serioase, în majoritatea cazurilor, partenerii ştiu precis cum se simt şi unul, şi celălalt - însă nu au nici cea mai vagă idee ce pot face ca să rezolve neînţelegerile dintre ei. De obicei, terapeuţii se pricep mai bine să-i ajute pe oameni să-şi identifice şi să-şi exprime durerea şi furia decât să-i ajute să-şi negocieze diferenţele şi de aceea terapia ajunge adesea să fie mai curând o şedinţă destinată învinuirilor decât una destinată rezolvării problemelor. În consecinţă, partenerii conjugali ajung să creadă că mariajul lor se află într-o stare deplorabilă şi că nu mai merită să fie salvat.

Nu vreau să spun că orice terapie este rea. Nu este. Terapia poate salva vieţi. Există o mulţime de terapeuţi competenţi şi grijulii. Dar, dacă totuşi te hotărăşti să cauţi ajutor de specialitate, trebuie să te asiguri că te adresezi unui terapeut care crede că într-adevăr căsniciile merită să fie salvate şi care este specializat în terapia de cuplu. Într-unul dintre capitolele acestei cărţi, voi oferi câteva sfaturi pentru alegerea unui specialist în domeniul terapiei de cuplu.

Creatorii de mituri din mass-media

Am avut odată un client care mi-a spus că vrea să divorţeze de soţia lui deoarece credea că nu o mai iubeşte. L-am întrebat: "Ce te face să crezi asta?" Iar el mi-a răspuns: "Nu e aşa cum văd eu în filme." La vremea respectivă aveam deja cincisprezece ani de experienţă în terapia de cuplu şi credeam că am auzit totul. Mă înşelam.

Nu i se poate reproşa Hollywoodului că prezintă o imagine nerealistă a ceea ce se petrece de fapt în spatele uşilor închise; la urma urmelor, treaba industriei cinematografice este să ne distreze, nu să ne educe. Totuşi, într-o societate saturată de mass-media, este greu să nu fim influenţaţi de imaginile cu care suntem bombardaţi: trupuri perfect sculptate, sex pasional, care îţi taie respiraţia, poveşti de dragoste care te ţin cu sufletul la gură. Dacă relaţiile noastre conjugale nu se ridică la înălţimea acestor aşteptări, începem să credem că suntem păcăliţi şi vrem să trecem la un nou model îmbunătăţit.

Dar adevărul este că o căsnicie reuşită poate fi incredibil de plictisitoare. Nu e câtuşi de puţin sexy să pregăteşti masa, să plăteşti facturile, să ai grijă de părinţii vârstnici, să schimbi scutecele şi să-i duci cu maşina pe copii la meciurile de fotbal. Lucrurile cu adevărat frumoase într-o căsnicie - starea de bine pe care o simţi în prezenţa partenerului, privirile tăcute care spun o mie de poveşti, lucrurile mărunte pe care le faci pentru partenerul tău, siguranţa că te vei trezi a doua zi dimineaţă în pat alături de cel drag - sunt tot atât de fascinante ca privitul în gol. Nu aduc niciun profit.

În zilele noastre, când Hollywoodul nu e ocupat cu prezentarea căsniciei într-o lumină seducătoare, atunci e ocupat cu scoaterea divorţului dintr-un con de umbră. Este o abundenţă de seriale TV, filme artistice şi desene animate care pun într-o lumină cât se poate de bună familia netradiţională. Mesajul e clar - familia nucleară este ceva de domeniul trecutului, iar noi suntem demodaţi. Spectatorilor nu li se dezvăluie însă dificultăţile reale cu care se confruntă familiile cu părinţi vitregi sau familiile monoparentale. Nu vedem disputele de genul Războiul celor două roze, care au loc adesea între soţ şi soţie, atunci când îşi asmut copiii biologici împotriva copiilor vitregi. Nu ni se spune că aceste dispute reprezintă adesea motivul pentru care 60% dintre cuplurile aflate la a doua căsnicie ajung să divorţeze. Nu auzim nimic despre sărăcie şi despre alte greutăţi pe care le întâmpină adesea părintele care îşi creşte singur copiii, mai ales în cazul femeilor. Televiziunea face să pară simplă viaţa după divorţ.

Pe lângă faptul că mass-media face să pară căsnicia mai seducătoare decât este în viaţa reală, iar divorţul mai puţin nociv decât este în realitate, mass-media distorsionează perspectiva oamenilor asupra căsniciei, dată fiind obsesia pentru ştirile proaste. National Marriage Project de la Universitatea Rutgers a prezentat un raport care s-a bucurat de foarte multă atenţie. În acest raport se spune că, în Statele Unite, numărul căsătoriilor nu a fost niciodată atât de scăzut, numărul naşterilor în rândul femeilor necăsătorite a crescut vertiginos, procentul divorţurilor rămâne ridicat, iar căsniciile americanilor sunt mai puţin fericite decât în trecut. Comunicatul a fost preluat rapid de agenţiile de ştiri, de ziare şi de reviste. La posturile de radio, o grămadă de invitaţi încercau să desluşească motivele pentru care instituţia căsătoriei se îndreaptă către dezastru.

Deşi datele oferite de acest nou raport devenit celebru sunt incontestabile, la fel de indiscutabil este şi faptul că acest raport reflectă doar o parte de adevăr. De pildă, ştiai că The Wall Street Journal spune că mariajul pe termen lung a devenit un nou indicator al poziţiei sociale? Sau ştiai că, potrivit statisticilor, americanii continuă să declare că o căsnicie fericită reprezintă dezideratul lor principal şi că aproximativ 85-90% dintre americani încă se mai căsătoresc? Ştiai că, potrivit unui sondaj recent cu privire la cei mai bogaţi americani, 71% dintre aceştia se află la prima căsătorie? Ai auzit de cea mai populară şi mai îndelungată rubrică din istoria revistelor - "Această căsnicie poate fi salvată?" - din Ladies' Home Journal? Este o rubrică plină de optimism care descrie paşii pe care i-au urmat diverse cupluri pentru a-şi rezolva problemele în căsnicie. Această rubrică se bucură de un succes nebun. Probabil ştii că 50% dintre cuplurile aflate la prima căsnicie ajung să divorţeze, dar te-ai întrebat vreodată de ce 50% dintre căsnicii rezistă? Te-ai întrebat vreodată prin ce anume se deosebesc aceste căsnicii durabile?

Cred cu tărie că fluxul constant de informaţii negative despre căsătorie are un puternic impact asupra societăţii. Începem să credem că divorţul este unul dintre riturile de trecere ale vieţii; ne îndrăgostim, ne căsătorim, avem copii şi apoi divorţăm. Prin această acceptare a divorţului ca făcând parte din firescul vieţii, avem toate şansele ca, atunci când ne confruntăm cu dificultăţi, să dăm bir cu fugiţii, în loc să facem tot ce ne stă în putinţă ca să ne salvăm căsnicia.

Să ne imaginăm pentru o clipă că, în loc de toate aceste afirmaţii sumbre despre căsnicie, am fi inundaţi cu poveşti de succes. Am citi interviuri pline de profunzime despre cupluri care sunt împreună de peste cincizeci de ani, despre cupluri care au reuşit să depăşească probleme dificile, cum ar fi infidelitatea, şi despre sutele de mii de cupluri ale căror vieţi au fost schimbate prin simplul fapt că au urmat un curs de educaţie maritală. Am primi informaţii la zi despre beneficiile unei căsnicii durabile pentru bărbaţi, femei, copii şi societate în ansamblul ei. Cât de mult ar putea fi influenţat inconştientul nostru colectiv dacă mass-media şi-ar dedica măcar o fărâmă din timpul ei pentru a afla de ce funcţionează căsătoria, în loc să ne vestească moartea ei!

Introducere la Salvează-ţi căsnicia în 7 paşi!

 

Michele Weiner Davis
Salvează-ţi căsnicia în 7 paşi!
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Silvia-Eliza Palade

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere

"Te iubesc, dar nu mai sunt îndrăgostit de tine." "Ne-am căsătorit din motive greşite." "Nu mai simt nicio atracţie faţă de tine." "De ce nu poţi să recunoşti că pur şi simplu am făcut o greşeală?" "Relaţia mea extraconjugală nu este motivul pentru care nu merge bine căsnicia noastră." "De fapt, nu te-am iubit cu adevărat niciodată." "E timpul să le spunem copiilor că ne despărţim."

Îţi sună familiar? Dacă da, ai toată compasiunea mea. Nimic nu este mai dureros decât sentimentul că iubirea îţi scapă printre degete. Te trezeşti dimineaţa cu o durere mare în suflet. Te simţi dezorientat şi năuc. Nu mai contează nimic altceva. Viaţa ta, gândurile tale, sentimentele tale, întreaga ta fiinţă gravitează în jurul acestei probleme: nu te mai iubeşte partenerul conjugal. Cum a fost posibil aşa ceva? Unde s-a greşit? Nu aţi făgăduit amândoi să vă iubiţi, să vă respectaţi şi să fiţi alături unul de celălalt la bine şi la rău, în suferinţă şi în sănătate, în sărăcie şi în bogăţie, până când moartea vă va despărţi? Ce s-a întâmplat cu speranţele pe care le aveaţi pentru viitor?

Dacă ai luat în mână această carte, ai făcut-o pentru un motiv cât se poate de întemeiat. Înseamnă că, deşi mărturisirea partenerului tău conjugal cu privire la destrămarea căsniciei te-a bulversat profund, totuşi refuzi să accepţi că relaţia voastră este condamnată la moarte. Ai toată admiraţia mea. Tu ştii că divorţul nu este modalitatea prin care poţi rezolva problemele de cuplu. Eşti mai sigur ca oricând, indiferent de cât de greu îţi este în acest moment, că lucrurile se pot îndrepta. Şi, mai presus de orice, ştii că merită pe deplin să lupţi pentru salvarea căsniciei. Problema e că partenerul tău conjugal încă nu ştie acest lucru. Şi probabil că ceea ce ai încercat să faci până acum pentru a-ţi convinge partenerul conjugal nu prea a dat roade. De aceea ai luat în mână această carte. Vrei să-ţi salvezi căsnicia, însă nu prea ştii cum să procedezi în continuare.

În speranţa că vei găsi răspunsuri la problemele de cuplu, ai căutat pe Internet, ai citit articole în reviste şi aproape că ţi-ai mutat domiciliul la librăria din cartier. Însă, din nefericire, strădania ta de a găsi soluţii nu a fost încununată de succes. Dacă pentru cei care au căsnicii relativ stabile, ce necesită doar unele mici îmbunătăţiri, există o cantitate imensă de informaţii, în schimb, cei care se află în pragul divorţului beneficiază de foarte puţine instrumente practice şi necontaminate de jargonul psihologic. Te rogi să vină acea zi, într-un viitor nu prea îndepărtat, când rezolvarea problemelor obişnuite de cuplu va fi principala ta preocupare. Însă, deocamdată, tu ai de înfruntat obstacole mult mai mari. Trebuie să-ţi salvezi căsnicia. Dar, mai întâi, dă-mi voie să mă prezint.

De douăzeci de ani mă ocup de terapia de cuplu şi sunt specializată în a ajuta cuplurile să-şi menţină căsnicia. Însă nu a fost dintotdeauna aşa. La începutul carierei mele, asemenea multor terapeuţi, credeam şi eu că, dacă oamenii se simt nefericiţi în căsnicie, atunci este mai bine ca ei să se despartă. La urma urmelor, îmi ziceam eu, viaţa e scurtă şi cu toţii avem dreptul să fim fericiţi. Însă în curând aveam să descopăr adevărul despre divorţ. Divorţul nu aduce în mod necesar fericirea. De fapt, în majoritatea cazurilor, divorţul mai degrabă creează probleme decât le rezolvă.

Odată ce mi-am dat seama de acest lucru şi l-am asumat pe deplin, am încetat să mai fiu neutră în legătură cu beneficiile salvării căsniciei şi cu capcanele divorţului. Am devenit o apărătoare înflăcărată a căsniciei. Am încetat să mai pretind că suferinţa provocată de divorţ este doar una temporară. Am început să fiu tot mai hotărâtă să-i ajut pe oameni să-şi salveze căsnicia şi familia. Mi-am concentrat toată energia pentru a concepe metode prin care să-i ajut pe partenerii conjugali să se îndrăgostească din nou unul de celălalt. Şi am reuşit. Am creat Divorce Busting program ("Programul de combatere a divorţului"), o metodă care mi-a permis să ajut mii de cupluri să-şi refacă legătura de iubire, chiar şi cupluri ale căror căsnicii le-aş fi considerat odinioară irecuperabile.

Atunci am înţeles că trebuie să răspândesc vestea cea bună şi am început să scriu bestsellerul meu, Divorce Busting. Iar această carte chiar a salvat o mulţime de căsnicii. Ce binecuvântare minunată a fost munca mea! Iată una dintre mărturii:

Dragă Michele,

Soţul meu şi cu mine am trecut printr-o perioadă foarte grea în ultimii ani. Avem doi copii, în vârstă de 4, respectiv 6 ani. Nu cu mult timp în urmă ne aflam pe punctul de a ne despărţi şi posibil de a divorţa. Am descoperit cartea ta, iar acum sunt plină de speranţă în legătură cu căsnicia mea. Descopăr acum că lucrurile pe care le consideram imposibil de rezolvat sunt, de fapt, probleme de comunicare între mine şi soţul meu. Folosesc tehnicile pe care le-am găsit în cartea Divorce Busting ca să-mi salvez căsnicia. Sunt uimită de faptul că simpla schimbare a modului de interacţiune cu el a contribuit la îmbunătăţirea SUBSTANŢIALĂ a relaţiei noastre de cuplu.

După ce am început să fiu mai îngăduitoare faţă de soţul meu atunci când el este prost dispus, după ce am început să-i las mai mult timp pentru el însuşi, am observat că el stă din ce în ce mai puţin închis în carapacea lui şi petrece mai mult timp cu familia. În ultima vreme, ne-am arătat unul altuia mai multă dragoste şi mai mult respect decât am făcut-o în ultimii doi ani. Am reuşit chiar şi să facem dragoste din nou. Îţi mulţumesc din suflet, Michele, pentru că m-ai ajutat să nu mă dau bătută. Toţi prietenii îmi ziceau să-l părăsesc, însă tu mi-ai dat speranţă şi înţelegere...

Îi mulţumesc lui Dumnezeu fiindcă m-a ajutat să găsesc iubirea şi sprijinul de care aveam nevoie ca să-mi salvez căsnicia! Dumnezeu să te binecuvinteze!

Scrisori de felul acesta mă fac să fiu atât de dedicată muncii mele. Însă nu este unicul motiv pentru care sunt pasionată de ceea ce fac. Mai sunt şi motive de ordin personal.

Provin dintr-o familie foarte înstărită. Locuiam într-o casă minunată. Îmi iubeam părinţii şi pe cei doi fraţi ai mei. Tata era om de afaceri, iar mama casnică. Petreceam sărbătorile împreună cu rudele noastre şi ne bucuram întotdeauna de mese îmbelşugate şi delicioase. Învăţam bine, aveam o mulţime de prieteni şi mergeam în vacanţe de neuitat. Părinţii mei nu se certau niciodată.

Apoi, într-o bună zi, pe când eu eram în ultimul an de liceu, mama ne-a chemat la o discuţie de familie şi ne-a anunţat intenţia ei de a divorţa de tata, după douăzeci şi trei de ani de căsnicie. "Sunt nefericită de multă vreme, ne-a mărturisit ea, şi sunt gata să fac pasul decisiv". Cu aceste cuvinte, viaţa mea de familie s-a sfârşit pentru totdeauna.

După mulţi ani, am întrebat-o pe mama cum s-a hotărât să divorţeze de tata. Dat fiind că se simţea nefericită în căsnicie, s-a adresat unui terapeut. După câţiva ani de consultaţii săptămânale, terapeutul a sfătuit-o pe mama să divorţeze întrucât considera că diferenţele dintre mama şi tata erau ireconciliabile. I-a spus mamei mele că divorţul o va ajuta să se regăsească pe sine. Pentru mama, acest imbold a fost suficient.

Divorţul părinţilor mei a fost unul dintre cele mai semnificative evenimente din viaţa mea. Deşi divorţul lor s-a desfăşurat în termeni amiabili, pentru mine a fost un moment devastator. Tocmai mă pregăteam să părăsesc casa părintească pentru a merge la facultate, ceea ce reprezintă o perioadă dificilă de tranziţie, chiar şi în condiţii familiale normale. Doar că eu părăseam cuibul tocmai în clipa când el se destrăma. Părinţii mei erau atât de copleşiţi de propria lor suferinţă şi dezorientare, încât am fost nevoită să mă descurc cu propriile mele forţe pentru a depăşi momentul.

Astăzi, deşi am o familie absolut minunată, o carieră extraordinară şi prieteni iubitori, nu mi-e deloc greu să înţeleg de ce mulţi oameni, indiferent de vârsta pe care o aveau atunci când au divorţat părinţii lor, consideră că acel eveniment le-a lăsat "o rană adâncă în suflet". Lucrul cel mai cumplit legat de divorţ este acela că distruge nu doar relaţii, ci şi familii. Încă mai aud durere în glas atunci când vorbesc cu fraţii mei... şi au trecut aproape treizeci de ani de atunci!

În plan personal, am luat hotărârea că voi face tot ce îmi stă în putere pentru ca propria mea căsnicie să fie cu adevărat trainică. Soţul meu, Jim, şi cu mine suntem împreună din 1973. Avem o relaţie minunată de iubire şi de prietenie. Îl ador pe soţul meu şi, în aproape toate zilele, cred că şi el ar spune acelaşi lucru despre mine. Ceea ce nu înseamnă că nu avem şi noi suişurile şi coborâşurile noastre. Le avem cu prisosinţă, dar suntem hotărâţi să le depăşim şi să ajungem cu bine la liman. Ceea ce şi facem. Ne împăcăm, râdem şi ne iubim. Căsnicia noastră devine tot mai bună cu fiecare an. Am învăţat o mulţime de lucruri despre cum să faci să funcţioneze bine o relaţie, datorită hotărârii mele de a evita divorţul cu orice preţ şi de a oferi copiilor noştri darul de a creşte alături de ambii părinţi.

După cum se vede, divorţul părinţilor mei m-a făcut să cred în sfinţenia căsătoriei. Sunt convinsă că, dacă nu te afli într-o relaţie absolut disfuncţională - o relaţie în care există abuz fizic, dependenţă de droguri sau infidelitate cronică -, iar partenerul tău conjugal nu este dispus să se schimbe, atunci ar fi mai bine să încerci să-ţi rezolvi problemele decât să divorţezi. Datorită convingerii mele, m-am străduit întreaga viaţă să-i ajut pe oameni să evite calea divorţului.

Tocmai din acest motiv am scris cartea de faţă. Vreau ca salvarea căsniciei să nu se mai facă pe bâjbâite, pornind de la presupuneri. Şi, spre deosebire de cartea mea, Divorce Busting, în care fără să vreau am lăsat unor cititori falsa impresie că ei trebuie să găsească un terapeut ca mine care să-i ajute să-şi salveze căsnicia, acum îţi voi arăta cum să devii propriul tău expert în problemele de cuplu... imediat! Am extras cele mai bune şi mai eficiente idei din cartea mea anterioară şi le-am prezentat sub forma unor paşi pe care îi poţi parcurge singur pentru a-ţi repune pe picioare căsnicia. În plus, am beneficiat de întrebările extraordinare pe care mi le-au adresat mii de cititori în legătură cu aplicarea ideilor mele în situaţia concretă şi unică a fiecăruia dintre ei. Acest lucru m-a determinat să prezint programul Divorce Busting într-o formă mult mai clară şi mai distinctă, pe parcursul a şapte paşi care vor constitui harta de care ai nevoie pentru a-ţi salva căsnicia.

Şi, dacă până acum ai străbătut de unul singur drumul către salvarea căsniciei, iată că în acest moment lucrurile se vor schimba. Chiar dacă nu ne-am întâlnit niciodată, vei fi surprins să afli cât de bine te cunosc şi cât de bine cunosc problemele cu care te confrunţi. Când vei termina de citit această carte, îţi vei spune că mi-am făcut sălaş în casa ta de ani de zile! Vei citi despre blocaje în comunicare, alienare emoţională, sindromul soţiei predispuse la divorţ, depresie, infidelitate, dependenţa de Internet, criza vârstei de mijloc, probleme sexuale şi multe altele. Vei trage cu urechea la încercările prin care au trecut alţii, la fel ca tine. Şi, lucrul cel mai de preţ, vei putea să savurezi, cuvânt cu cuvânt, extraordinarele poveşti de succes ale celor care s-au ridicat deasupra adversităţilor în căsnicie şi şi-au recâştigat iubirea.

Prin urmare, deşi probabil că te simţi destul de deprimat, ai toate motivele să ieşi din această stare chiar acum. Nu le ştiu eu chiar pe toate, dar ştiu destul de multe despre salvarea căsniciei. Nu degeaba mă numesc oamenii "salvatoarea căsniciilor". Îţi voi oferi sfaturile de care ai nevoie pentru a-ţi repune pe picioare căsnicia. Te voi ajuta să-ţi redobândeşti încrederea în tine, în partenerul conjugal care se împotriveşte, precum şi în căsnicia ta. Aşadar, nu-ţi mai face griji. Începe să citeşti. Continuă să te rogi. Şi haide să înveţi tot ce trebuie să ştii pentru a-ţi salva căsnicia.

Râsu' plânsu' în arhivele Securităţii

 

Toma Roman jr.
Râsu' plânsu' în arhivele Securităţii
Editura Vremea, 2020
 

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro 

O carte plină de situaţii între râs şi plâns, descoperite de Toma Roman Jr. în documente ale arhivelor Securităţii. Au fost adunate între aceste coperte nume răsunătoare din politica, dar şi cultura românească - de la Ion Iliescu la tatăl lui George Pruteanu, de la fratele lui Emil Bodnăraş la o confuzie între Agârbiceanu şi Arghezi, de la Regele Mihai la Nicolae Herlea, de la presupusul copil din flori al lui Horia Sima la agentul... "Vomă".

Fragment

Despre unul dintre cei mai mari călăi comunişti din Balcani: Bulgaru era albanez

Când spun călău, mă refer la cineva care omoară cu mâna lui. Dintre ucigaşii profesionişti aflaţi în slujba comuniştilor ne sunt familiare numele lui Gheorghe Pintilie zis Pantiuşa, Alexandru Nicolschi sau, în ultimii ani, Alexandru Vişinescu şi Ion Ficior, care şi-au primit prea târziu pedeapsa. Pun pariu însă că aproape nimeni nu a auzit de Iusuf Amza, Gheorghe Ivanov sau Gheorghe Ivănescu. De fapt, este vorba de una şi aceeaşi persoană. Pur întâmplător i-am găsit fişa autobiografică de la verificările membrilor de partid dintre 1951 şi 1952 (o găsiţi pe site-ul Analiza Dosarelor Comuniştilor Ilegalişti, dând căutare pe nume: andco.ro/aplicatie) şi m-am apucat să fac nişte deducţii logice.

Din fişă, am aflat că Iusuf Amza devenit Gheorghe Ivănescu era, în ianuarie 1952, căpitan MAI şi primise "dicoraţia" (sic!) Steaua Republicii cls V. Meseria de bază era "muncitor necalificat", adică nu avea vreo meserie. Era născut pe 15 februarie 1896 în comuna Sinicean din regiunea Tetovo din actuala Republică Macedonia de Nord şi era de naţionalitate albaneză. Îşi petrecuse 20 de ani (1924-1944) la puşcărie în Bulgaria pentru o "faptă revoluţionară" pe care o descrie singur, fără virgule: "am fost condamnat la moarte pentru că am ucis un bandit, un mare capitalist duşman al poporului". Asta m-a făcut să gândesc că, de fapt, l-a omorât pe "marele capitalist" ca să-l jefuiască. I s-a comutat pedeapsa în închisoare pe viaţă. La puşcărie a intrat în contact cu comuniştii bulgari închişi şi ei şi le-a făcut servicii, fiindcă în toamna lui 1944, după lovitura de stat bolşevică de la Sofia, care a avut loc pe 9 septembrie 1944, a ajuns "şeful lagărului fascist" din Rusciuc. Aici cred că a făcut cel mai mare număr de victime. Spre deosebire de România, unde agenţii Moscovei au luat puterea gradual, în ţara vecină ei s-au apucat direct de genocid. Pe motiv că sunt "fascişti", au executat în primele trei luni de putere, fără proces, între 20.000 şi 40.000 de oameni, majoritatea politicieni democraţi, proprietari de afaceri, agricultori înstăriţi, preoţi, intelectuali. Şi-au eliminat rapid toţi adversarii. Când execuţiile nu aveau loc în plină stradă, ele se petreceau în nişte lagăre improvizate. Amza a fost şeful unui astfel de stabiliment la Ruse. A fost atât de sadic, încât în 1945, când în ţara vecină puterea roşie se stabilizase, nu mai dădea bine la imagine. Între comuniştii români şi cei bulgari funcţiona un fel de înţelegere pentru protejarea şi ascunderea unor "personaje delicate" (procedeul l-am surprins în articolul despre fratele SS-ist al lui Emil Bodnăraş).

Aşa a ajuns Iusuf Amza la Bucureşti, unde a început o carieră de criminal de partid, sub alt nume. A fost angajat drept "funcţionar administrativ" la sediul CC al PCR din Aleea Alexandru. De fapt, era o acoperire. Gheorghe Pintilie, adică Pantiuşa, îşi încadrase oficial echipa de asasini drept umili conţopişti. Mai multe relatări despre crimele comuniste comise în România între 1944 şi 1946 îl au drept personaj central pe un anume "Bulgaru". Era în echipa lui Pantiuşa care i-a lichidat cu ranga, în sediul actual al ambasadei Poloniei, pe Ştefan Foriş şi ilegaliştii acuzaţi că ar fi informatori ai Siguranţei, Petre Melinte şi Ion Pârgaru. El l-ar fi executat şi pe Marcu Schon, un ilegalist de origine germană acuzat de trădare. Acelaşi "Bulgaru" a provocat un carnagiu deschizând focul cu arma automată asupra unui grup de studenţi şi tineri care se manifestau anticomunist pe 8 noiembrie 1945, de ziua Regelui Mihai. Au fost peste 10 victime. Andrei Şiperco, care a publicat până acum în trei volume ("Confesiunile elitei comuniste 1944-1965: Rivalităţi represiune crime... Arhiva Alexandru Şiperco" - Academia Română, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului) discuţiile consemnate de tatăl său cu diverşi ilegalişti, îl identifică în primele două volume pe "Bulgaru" drept un anume Ivanov. Din mărturia ilegalistului Valeriu Bucicov aflăm că: "Marcu Schon - a fost peste drum. Gheorghe (Ivanov) l-a lichidat. Harnoza... - e Gheorghe "Bulgaru", care a lichidat moşierii ce i s-au dat în apărare. În 1944 el a lichidat un grup de moşieri. A fost de fapt un albanez mahomedan. El a venit la noi."

"Melinte, în toamna 1945 Neciu şi Gheorghe l-au lichidat"

Am tradus notiţele lui Şiperco senior cam aşa: "Gheorghe Ivanov (Ivănescu) era de fapt un mahomedan albanez care în 1944 a omorât un grup de moşieri, în Bulgaria. A venit la noi. Aici i-a ucis pe Schon şi Melinte." Acelaşi Bucicov povesteşte un episod de pe 8 noiembrie 1945: "Gheorghe "Bulgaru" a ieşit în drum şi a tras spre Piaţa Palatului - trăgeau tot încărcătorul din Schmeisser." O relatare similară găsim şi la Mircea Ioanid, în volumul trei: "Bătrânul ("Bulgaru"-n.n.) avea o "balalaică"... Pe stradă erau vreo 2000. Ne făceau zob. Noi eram zeci. Eu am tras o rafală în plan vertical, restul în aer. Radovanovici - două, trei focuri. Bătrânul, nebunul, a tras în ei."

Mai revin cu un ultim citat din Bucicov: "Mitca" Neciu şi cu Gheorghe 'Bulgaru' care a omorât pe deţinuţii din Bulgaria erau ajutoarele lui Pantiuşa. (...) 'Bulgaru' nu e omul să nu îşi asume răspunderea, el care a ucis atâţia. A şi spus bulgarilor: Am făcut-o! Ei şi!? Nu meritau altceva!"

Eu unul sunt convins că Iusuf Amza, "Bulgaru", Gheorghe Ivanov şi Gheorghe Ivănescu sunt una şi aceeaşi persoană. De altfel, la concluzia asta a ajuns şi Andrei Şiperco în prefaţa volumului trei al consemnărilor tatălui său. Un albanez asasin psihopat, care a stat 20 de ani într-o închisoare bulgărească (de aici şi porecla) scapă şi comite o sumedenie de crime oribile în Bulgaria şi România, în numele comunismului. La o estimare simplă are în jur de 100 de victime directe la activ. Ce păţeşte pentru asta!? În 1951 este încadrat cu grad de căpitan în M.A.I. românesc.

Ultima informaţie pe care am găsit-o despre el m-a lăsat mască. Este vorba despre Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1415 din 14.10.1958. Ea prevede elaborarea unui decret privind acordarea unei pensii speciale maiorului în rezervă Ivănescu Gheorghe din Ministerul Afacerilor Interne.

Cum i-or fi calculat pensia? Câte 50 de lei de fiecare victimă?

Mi-l şi închipui pe blajinul bătrânel (în 1958 avea 64 de ani) Iusuf-Gheorghe dumicându-şi pensia foarte mare la băi, la o casă de odihnă a M.I., în timp ce le povesteşte la o bere unor cadre mai tinere, pe un ton potolit, tehnica asasinării cu ranga.

Anastas, o poveste balcanică! Distribuţie: Ana Pauker, Enver Hoxha, Tito, Stalin etc.

În 1903, la Corcea, un oraş cosmopolit din actuala Albanie, într-o familie numită Plasari, nu foarte bogată dar onorabilă, de confesiune creştin ortodoxă, se năştea un băiat care a fost botezat Anastas. Pe atunci se părea că domneşte o relativă armonie între comunităţile etnice din zonă (în principal albanezi, vlahi, greci, turci dar şi alţii), dar de fapt populaţia stătea pe o bombă cu ceas. Războaiele balcanice din 1912-13 au transformat Corcea într-un teritoriu instabil, care şi-a schimbat stăpânul de mai multe ori şi unde domneau pasiunile naţionaliste. Nu era un mediu propice pentru creşterea unui copil, mai ales că micul Anastas, dovedind precocitate, intrase într-o bandă de puberi care se ocupa cu mici şuteli şi ceea ce noi numim azi "şmen". Familia reunită a luat decizia să-l extragă din anturaj şi să-l trimită la şcoală hăt, la Bucureşti, unde vieţuia şi era meşteşugar un frate al tatălui.

Cum se ajungea de stânga

Unchiul era un tip cu principii sănătoase. L-a dat la şcoală, dar după ceva timp şi-a spus că e bine să-l şi obişnuiască să muncească. L-a angajat drept piccolo la o cârciumă, cam la fel cum adolescenţii din ziua de azi sunt trimişi uneori de părinţi să lucreze la McDonald's. Anastas nu a agreat prea tare ideea să meargă ziua la şcoală şi seara să manipuleze tăvi şi sticle. Localul nu era unul de lux, din câte am dedus, acolo se strângeau intelectuali faliţi, pierde-vară, muncitori sindicalişti, care toată ziua trăncăneau despre socialism, nu prea făceau consumaţie şi lăsau bacşiş din doi în doi. Aşa a aflat băiatul, căruia clienţii începuseră să-i spună Năstase, că e un "om exploatat de către om". Îi plăcea cum filozofau corifeii ăia, aşa că a început să participe de la o vârstă fragedă la diverse adunări sindicale. În 1918, molima bolşevică apăruse şi pe teritoriul României. La Iaşi şi la Bucureşti, diverşi agenţi ai lui Lenin şi Troţki, alimentaţi cu fonduri mari, încercau să agite populaţia şi să provoace dezordini. Pe 13 decembrie 1918 au reuşit să declanşeze o manifestaţie a muncitorilor tipografi. Unele surse spun că era vorba de o tentativă de lovitură de stat. Au fost ciocniri cu armata, s-a tras, au fost 12 morţi. Socialistul I.C. Frimu a fost arestat şi a murit ulterior de TBC la puşcărie, fapt pentru care comuniştii, cu care nu avea legături, l-au transformat în cadavru util, efigie, nume de străzi şi fabrici. Anastas a fost şi el la manifestaţie. A văzut confruntările şi s-a îndârjit, chestie care l-a făcut să adere la Tineretul Socialist.

De-a stânga Anei

Imediat după Primul Război Mondial, mişcarea socialistă românească a ratat şansa de a depăşi stadiul de fenomen politic marginal. Divizată între moderaţi social-democraţi şi adepţi ai bolşevismului, ea nu a acţionat unitar. Junele Anastas a optat pentru aripa moscovită. Sub numele de Năstase Plasa (sau Plasă), lua parte la tot felul de întâlniri conspirative. La congresul fondator al Partidului Comunist din România, din 1921, a optat pentru afilierea la Comintern. A fost unul dintre conducătorii fondatori ai Uniunii Tineretului Comunist. În acea perioadă, P.C. d. R. îşi pregătea cadrele sub acoperirea unei şcoli sindicale botezate "Max Wexler", în onoarea unui militant socialist asasinat "preventiv" de către autorităţile române în 1917, fiindcă făcea propagandă revoluţionară. Aici le băga marxismul în cap viitorilor activişti tocmai tovarăşa Ana Pauker. Ce chimie o fi existat între ea şi băiatul din Albania care urma cursurile habar n-am, cert e că au devenit apropiaţi, lucru care va conta mai târziu. Agitaţiile studenţeşti din 1922 îl găsesc la Iaşi, unde se pare că a avut o dispută verbală chiar cu tânăra stea a extremei drepte, Corneliu Zelea Codreanu. Tot umbla să organizeze celule UTC prin ţară, chestie care i-a adus mai multe arestări.

În 1924, după revolta provocată de agenţi sovietici la Tatar-Bunar, autorităţile române au schimbat foaia. P.C. d R. a fost scos în afara legii şi tratat drept mişcare teroristă. Bolşevicii fără cetăţenie română sau cu situaţie incertă au fost arestaţi şi expulzaţi. Aşa s-a întâmplat şi cu Anastas. În februarie 1925 a fost umflat şi i s-a emis un ordin de expulzare, drept comunist periculos. A fost făcut pachet împreună cu Sotir Lambru, un activist sindical aromân născut tot în Albania şi transportaţi sub pază pe un vapor care ajungea la Durres. Pe lângă activitatea sa politică, lăsa în urmă şi câteva inimi frânte. Se pare că o doamnă româncă a aşteptat reîntoarcerea sa câteva zeci de ani.

Tata comunismului albanez

În acei ani, Albania era o ţară absolut ciudată. În unele zone domneau încă regulile feudale. Existau clanuri şi triburi care se băteau între ele. Proletariatul industrial, publicul ţintă al mişcărilor comuniste, era foarte puţin numeros. Ţara era condusă de un preşedinte autoritar (Ahmed Zogu) care se visa rege şi credea că o va putea moderniza peste noapte, pe modelul Atatürk. Factorul dinamic îl constituiau tinerii albanezi care studiaseră în afara ţării. Partidul Comunist era sublim, dar lipsea cu desăvârşire. Funcţionau doar câteva grupuri de marxişti, fără legătură între ele, în marile oraşe, formate din oameni care luaseră legătura cu ideologia roşie în afara graniţelor.

Pe un teren relativ virgin, la Corcea, Anastas a încercat să organizeze sindicate roşii, a început să scrie articole cu tentă comunistă în presă, a vrut să creeze nuclee de partid. S-a ales cu o arestare şi cu o deportare sub supraveghere vreme de trei ani în oraşul Vlora. Totuşi, jocul lui Zogu, autoînscăunat rege, faţă de "tinerii zburdalnici", cu ceva şcoală, de diverse orientări potrivnice lui era ceva de genul "biciul şi zăhărelul". Spera să-i folosească la reformarea statului albanez. În 1929 l-a iertat pe Anastas şi, fiindcă acesta era poliglot şi avea experienţă gazetărească, l-a numit pe nişte poziţii medii, pe relaţia cu presa şi străinătatea la ministerele agriculturii şi economiei. Mai lucra şi pentru ziarele care apăreau legal. În paralel, însă, ducea şi o viaţă subterană. Organizase la Tirana, unde se mutase, un grup secret comunist numit "Focul" şi menţinea legături discrete cu Cominternul şi "tovarăşii români".

În cazul unei coagulări şi eventuale legalizări a Partidului Comunist Albanez, avea şanse reale să devină prim-secretar.

Făţarnicul Enver

Stalin şi Cominternul nu au fost prea preocupaţi în anii '30 de problema comunismului în Albania. Erau prinşi cu măcelărirea "deviaţioniştilor" şi "fracţioniştilor" din URSS sau omorârea liderilor unor partide roşii gata existente prin lume. În plus, Plasari, comunist "vechi", putea fi bănuit de troţkism sau buharinism. Prietena lui din România, Lenuţa Filipovici, a sfârşit împuşcată pentru că l-ar fi plăcut pe Troţki.

La Corcea şi Skhoder apăruseră autonom nişte grupuri care făceau concurenţă celui din Tirana. Abia în 1941, când începuse războiul total, de la Moscova a venit un ordin către partidul din Iugoslavia să-l organizeze pe cel albanez. Nu se ştie de ce, pentru operaţiunea asta, tovarăşii conduşi de Tito au preferat să se bazeze doar pe grupurile din Corcea, Skhoder şi un aşa-numit "Grup al Tineretului". Şef al partidului nou a fost ales un tip care nu prea avusese treabă cu acţiunile ilegale. Enver Hoxha, un suplinitor la liceul francez din Corcea, a fost inclus în delegaţia grupului din raţiuni mai mult religioase. El era musulman, iar restul creştin-ortodocşi. Era înalt, arătos, vorbea bine, avea ceva studii (neterminate, e drept). Avea 33 de ani, nu era nici prea tânăr, nici prea bătrân. Din raţiuni etnico-religioase şi de imagine, sârbii şi comuniştii care nu se prea ştiau între ei l-au ales pe 8 noiembrie 1941 să conducă partidul. Anastas Plasari nu a fost chemat la întâlnirea de fondare a P.C. d A., dar Hoxha s-a gândit să folosească întreg capitalul său de imagine şi al altor stângişti cu oarece notorietate. Diabolic, Enver a încercat să-i elimine în timpul războiului pe toţi comuniştii mai vechi decât el. După 1991, în arhivele albaneze s-a descoperit corespondenţa lui Hoxha cu mai multe grupuri de rezistenţă. Într-o scrisoare adresată lui Anastas Plasari, în 1943, îl îndemna să se ducă, în calitate de om cu experienţă, să-i lămurească pe unii cum se face agitaţia şi propaganda. Pe de altă parte, îi îndemna pe ăia să-l elimine, pe motiv că e agent provocator. Plasari a scăpat cu viaţă fiindcă se cunoştea de dinainte cu oamenii care ar fi trebuit să-l împuşte. În timpul războiului de partizani, pentru a-l controla mai bine, Hoxha s-a gândit să-l ţină pe Anastas în proximitatea sa ca un fel de consilier. De fapt, era o manevră a paranoicului Enver care limita strict libertatea de mişcare şi expresie a lui Anastas.

Iar tovarăşa Ana

După ce a preluat puterea în 1944, Enver şi-a orientat plutoanele de execuţie spre monarhişti, liberali, colaboratori ai autorităţilor italiene de ocupaţie, capitalişti. Anastas Plasari a fost numit în nişte poziţii plăcut-decorative: director al "Teatrului Poporului" din Tirana şi al "Agenţiei Albaneze de Film", a fost decorat. Hoxha îl făcuse inofensiv, dar îl considera un pericol latent. În martie 1946 a fost arestat sub o ploaie de învinuiri: "agent englez", "simpatizant social-democrat", "anti-Iugoslavia". Ultima acuzaţie este de un cinism deosebit. Dacă imediat după război Enver îl cultiva pe Tito şi părea favorabil unei Albanii Mari, unite cu Kosovo în cadrul federaţiei iugoslave, în 1948, pe fondul conflictului Stalin-Tito, Hoxha a fandat rapid în favoarea Kremlinului. Şi-a lichidat adversarii din partid peste noapte drept agenţi ai mareşalului de la Belgrad.

Spre norocul lui, Anastas nu a fost ucis imediat. A fost interogat, bătut, în buna tradiţie sovietică Enver voia să-l forţeze prin tortură "să dea şi pe alţii". S-a aflat şi la Bucureşti că "tovarăşul Plasă" a fost umflat. Ana Pauker, ajunsă cea mai importantă femeie comunistă din estul Europei, şi-a adus aminte de vechiul ei amic. Pe canalele Cominformului, poate via Kremlin, s-a interesat de soarta lui. A intervenit destul de energic şi cu efect. Bătăile au încetat, condiţiile de detenţie au devenit suportabile. Prilejul pentru eliberare şi reabilitare s-a ivit în 1948. Enver Hoxha a dat vina pe "titoistul" Koci Xoxe, fostul său adjunct pe care l-a lichidat, pentru cele întâmplate lui Anastas. De dragul "tov. Ana" l-a numit pe acesta un fel de director la Ministerul Economiei Naţionale. Soarta lui era însă legată de cea a comunistei din România. În 1952, când ea a căzut în dizgraţie, a fost şi el "scos din muncă", aşa cum spunea jargonul de partid. I s-au luat bonurile de masă şi a fost transformat, fără prea multe explicaţii, în muncitor necalificat. Au urmat 30 de ani de existenţă umilă, punctaţi cu interogatorii şi filaj al Sigurimi (Securitatea albaneză), care i-a consacrat un dosar voluminos. Anastas Plasari a murit în anonimat, în 1982, la Tirana. Singura, vorba lui Gigi Becali, "aroganţă" pe care şi-a permis-o a fost să-şi scrie memoriile, rămase până azi inedite.

Making of "Anastas..."

Am aflat despre existenţa lui Anastas Plasari din cartea, excelentă de altfel, "Enver Hoxha - The Iron Fist of Albania" (Ed. I.B. Tauris, London-New York, 2018) a ziaristului şi istoricului albanez Blendi Fevziu. Tot acolo am citit şi despre Aurel Plasari, fiul lui Anastas, poliglot, traducător, profesor universitar, fost director al Bibliotecii Naţionale a Albaniei. Şi el a avut probleme, nu a fost lăsat mulţi ani să dea la facultate pe motiv că e "fiu de duşman al poporului". Cum în Tirana nu e greu să găseşti pe cineva, l-am rugat pe prietenul meu albanez Julian Zanaj (merci, Iuli!) să-mi facă legătura cu Aurel. Acesta a acceptat să ne întâlnim. Vorbeşte, printre alte limbi, foarte bine româneşte. La începutul lunii septembrie 2019, am constituit o "echipă de comando" împreună cu istoricii Silviu Moldovan şi Cristina Preutu (ea, de la Iaşi), lectorul de la Drept din Târgu Mureş Felix-Raoul Hodoş şi regizorul Andrei Stan, care şi-a luat cu el camera de filmat. Felix şi-a pus la bătaie maşina, Silviu s-a scobit de bani de cazare. Mi-a spus, modest, "oricum voiam să văd Albania". Nu cred că e nemulţumit. Am obţinut de la prof. Plasari o copie după memoriile tatălui său şi promisiunea că le vom putea publica, o copie a "Dosarului Plasari" de la Sigurimi, corespondenţa originală (într-o românească perfectă!) a lui Anastas cu mai mulţi ilegalişti din România cu care a ţinut legătura. Andrei a filmat un interviu cu dl. Aurel Plasari. Din câte am dedus din memoriile scrise în albaneză, acestea conţin informaţii complet necunoscute despre începuturile mişcării comuniste de la noi. După cum ne-a spus Aurel, au fost scrise liber, fiindcă Sigurimi nu era prea interesată de "perioada românească" de la începutul secolului XX. Ele pot constitui o sursă de primă mână despre "istoria comunismului românesc". În momentul de faţă, eu şi cu Silviu căutăm resurse să le traducem şi să le publicăm. Fotografiile care însoţesc textul nu au mai fost publicate vreodată şi provin din arhiva domnului profesor Aurel Plasari.