Cum vă place - cronică de teatru, operă şi film / Eternitatea. Şi încă o zi - Teatrul lui Andrei Şerban

 

Andreea Nanu
Cum vă place - cronică de teatru, operă şi film / Eternitatea. Şi încă o zi - Teatrul lui Andrei Şerban
Editura Eikon, 2021

  

Citiţi introducerea şi cuvântul înainte al acestor cărţi.

*****
Intro

Andreea Nanu s-a născut la 19 mai 1981. A studiat ştiinţele politice la Universităţile din Bucureşti şi Bologna şi la Institutul de Studii Politice din Rennes, Franţa. Este prozatoare, critic de teatru şi film la Revista 22, autoarea rubricii de teatru Cum vă place? difuzată la Radio Trinitas.
 

 *

În toamna lui 2021, la editura EIKON au apărut două cărţi-eveniment, semnate de prozatoarea Andreea Nanu: "Cum vă place". Cronică de teatru, operă şi film şi "Eternitatea. Şi încă o zi". Teatrul lui Andrei Şerban. Dincolo de evenimentul spectacolului, memoria acestuia se constituie într-un spectacol secund, pe care criticul îl surprinde în montura generoasă a memoriei afective. Printr-o fericită coincidenţă, cele două volume apar într-un an în care tema Festivalului Naţional de Teatru este dialogul dintre "creaţie" şi "re-creaţie". Semn că înţelegem, tot mai mult, importanţa dialogului dintre creatorul spectacolului şi creatorul secund, criticul de teatru. Realitate caleidoscopică, Teatrul nu poate rămâne captiv într-o definiţie unică. Dacă în Cum vă place veţi regăsi "teatrul viu", descoperit pe scenă, Eternitatea. Şi încă o zi propune o incursiune personală în "teatrul restaurat", printr-o cercetare inedită a spectacolelor din arhiva regizorului Andrei Şerban. Un teatru revizitat, pe care Andreea Nanu îl aduce în actualitate, inspirată de replica personajului Orlando din Cum vă place: teatrul re‑creat înseamnă "Eternitatea. Şi încă o zi".

Fragmente
Unchiul Vania - Continentele singurătăţii pe scena Teatrului Alexandrinsky


Unchiul Vania de A.P. Cehov/ Regia: Andrei Şerban

Este o experienţă inedită să urmăreşti Cehov în limba rusă, citind în paralel traducerea românească. A meritat efortul fiindcă Unchiul Vania, în regia lui Andrei Şerban, transmis online de Teatrul Alexandrinsky din Sankt Petersburg, are o muzicalitate aparte, ce se degajă din interpretare, din arhitectura spaţiului scenic, dar şi din subtilitatea sonoră a limbii lui Cehov. Un Cehov simfonic, cu o coregrafie complexă, asemănătoare unei maree capricioase care ascultă de fluxul gândurilor spuse cu voce tare, de refluxul amintirilor ce naufragiază la ţărmul prezentului, lăsând urme de spumă. "Baloane de săpun", spune Vania, privind în urmă spre continentul straniu numit "viaţă".

Vania lui Andrei Şerban pătrunde adânc, ca degetul lui Caravaggio, în rana singurătăţii noastre; atinge invizibilul, făcând să vibreze emoţia pe care o simţim dincolo de ceea ce auzim: dorinţa-fierbinte, atingerea morţii-îngheţată, frica-încremenită. Ne pătrunde în nări mirosul bătrâneţii-melancolie, suntem atinşi de cataclismul care ne sfărâmă în continente de singurătate. Calitatea umorului, mereu prezent în Cehov şi potenţat de regizor pe toate registrele, de la candid la grotesc, transformă spectacolul într-un poem despre solitudine, bătrâneţe, moarte. Dar şi despre căutarea fericirii, despre speranţa care ne aşteaptă, tăcută, în lucrurile simple, dispreţuite. Fiecare e un naufragiat şi face semne disperate să fie văzut, salvat. Toţi au nevoie să creadă şi să spere, să iubească şi să fie iubiţi, să fie înţeleşi şi acceptaţi fără a fi judecaţi, să aibă pentru ce trăi. Dar curenţii puternici ne împing mereu în derivă, în izolare, în exil... în moartea-în-viaţă. Mai există speranţă? Andrei Şerban găseşte întotdeauna un limbaj nou, care ne ajută să sesizăm răspunsuri aparent cunoscute la întrebări aparent vechi, fiindcă nici neliniştile lui Cehov nu sunt noi. "Cum să nu îmbătrâneşti? Te absoarbe viaţa." Astrov, doctor încă tânăr şi prezentabil, cu o panoplie interesantă de preocupări şi talente, pasionat să ocrotească toate formele de viaţă, sucombă, inexplicabil, în faţa ei. La ce bun atâta osteneală dacă oamenii oricum nu-şi mai amintesc? Şi totuşi, munca, cu ritualurile ei, te ajută să înduri, să trăieşti. Pe un registru similar, Vania şi Sonia împart traiul la moşie într-un ritm secular, care pare să justifice totul, chiar şi lipsa de sens. Dar ce se întâmplă când tiparul omologat al vieţii e spulberat?

Uneori, din adâncul disperării noastre, urcă la suprafaţă o deltă fragilă: dragostea. O mică schimbare, provocată de sosirea profesorului Serebreakov şi frumoasa lui soţie Elena Andreevna, şi totul pare smuls din temelii. Protagoniştii se îndrăgostesc şi se trezesc brusc la realitate. O realitate dură, care-i obligă să înfrunte contrastul dintre ceea ce-şi doresc şi ceea ce au pierdut sau nu vor putea obţine niciodată. Astrov şi Vania se întrec în a o seduce pe Elena Andreevna. Sonia îl iubeşte fără speranţă pe doctorul Astrov. Profesorul Serebreakov e iubit cu patimă idolatră de propria mamă şi respins de (prea) tânăra lui soţie. Cine poate să se ridice deasupra, sfidând gravitaţia stării de fapt? Cehov nu cedează tentaţiei de a lucra cu eroi. Are, mai degrabă ca Saint-Exupéry, pasiunea "de a crea legături" care fac vizibilă constelaţia întregii piese, sensul ei. Imperfecţiunea, ridicolul, micile trădări şi laşităţi, marile suferinţe, toate devin condiţii ale autenticităţii legăturilor. Pentru a le face vizibile pe scenă, regizorul are nevoie de personaje puternice. Lucru dificil, de vreme ce personajele lui Cehov sunt caractere slabe. Însă la Andrei Şerban, aceşti inşi şovăitori (şi care riscă să devină plictisitori într-o interpretare convenţională, lineară) capătă forţa pasiunii care vorbeşte şi acţionează prin ei; iraţionalul lăuntric devorator, odată răscolit, îi trezeşte din comă; şi ne resuscitează. Protagoniştii devin "adevăraţi" în momentul în care regizorul îi face să devină una cu dorinţele lor cele mai adânci; ni-i descoperă misterios şi paradoxal, ascunzându-i în plină vedere. Şi ni-i arată aşa cum sunt(em). O astfel de apariţie este Elena Andreevna, o vedetă de cinema, un star care amestecă în replicile ruseşti fraze hollywoodiene, o femeie profund nefericită care-şi ascunde lacrimile sub ochelari fumurii. Deşi curtată de toţi, devorată de dorinţa de afecţiune, se abandonează lenei, jucând comedia unei cochetării ieftine. Soţul dezabuzat, profesorul Serebreakov de care nu-şi va mai aminti nimeni, se lamentează de boală şi bătrâneţe, egoist, culpabilizându-i pe cei din jur. N-a obţinut nici notorietate, nici dragoste, nici avere. Dacă a reuşit să-i păcălească pe ceilalţi cu falsa erudiţie, ducând pe cheltuiala lor un trai comod, constată că moartea e inevitabilă, cu timpul nu se poate negocia. Astrov e un păcălit resemnat. A crezut în supremaţia muncii, cheltuindu-se pe sine în îngrijirea bolnavilor, a pădurilor, a vieţii sub toate formele sale. Cu toate astea, nimic nu i-a potolit setea lui de viaţă; hărţile desenate migălos în ceasurile de tihnă nu l-au ajutat să găsească drumul spre sine, nici spre ceilalţi. Nici spre Dumnezeu, pe a cărui memorie contează la fel de puţin ca pe aceea a oamenilor. Aceleaşi hărţi o plictisesc pe superficiala Elena, la care doctorul încearcă zadarnic să ajungă; dragostea va rămâne pentru el un continent exotic şi necunoscut. Vania se lasă şi el sedus de Elena, mai degrabă de ideea că frumuseţea, tinereţea şi iubirea ar putea să-i dea începutul nou la care râvneşte. Personajul ne apare ca un bătrânel simpatic, ridicol, consumat de pofte neostoite, melancolic şi sentimental, confuz până la disoluţie; la final izbucneşte în reproşuri şi împuşcături de revolver. Vrea să înceapă şi să sfârşească în acelaşi timp, să trăiască şi să moară cu egală pasiune. Dar cel mai mult, să înţeleagă rostul a toate acestea.

Andrei Şerban le oferă personajelor pe care le-a creat mai mari decât ele însele un spaţiu pe măsură, scena şi sala "în oglindă", proximitatea cu spectatorii; în varianta de la Teatrul Maghiar din Cluj, chiar şi culisele! Planurile se suprapun, sufrageria urcă la etaj într-o treehouse după moda americană, exteriorul pătrunde în interior, casa e redusă la o machetă de jucărie; pământul (moşia) acoperă avanscena, transformându-se sub asalturile furtunii într-o mocirlă care-i înghite pe toţi. Până şi dragostea atât de râvnită e rostogolită la propriu în noroi prin acel disperat "măcar o singură dată" dintre Elena Andreevna şi doctorul Astrov. Serebreakov, departe de-a fi supărat, se mulţumeşte să-şi atenţioneze soţia că trăsura îi aşteaptă. Plecarea celor doi e urmată de o uşă puternic trântită, ca un foc de armă. Rămâne, la final, Sonia. Această făptură neînţeleasă, jumătate femeie - jumătate copil, stranie fecioară robustă şi urâtă, crucificată pe viaţa la moşie, cu singurătatea şi sacrificiul ei ştiute doar de Dumnezeu, cu aşteptarea mărturisită în cel mai simplu crez: "Ne vom odihni!".

Ce supravieţuieşte din Iubire, forţa misterioasă pe care nimeni n-o înţelege, dar pe care fiecare o abordează cu narcisism şi cruzime? Andrei Şerban surprinde surprinderea - a personajelor şi a noastră - panica ce îi ia în stăpânire; devin ridicoli, ţipă, se agită, se seduc, se blestemă, se împuşcă, se tăvălesc prin noroi; se ridică şi se prăbuşesc, ridicoli şi fragili, ca nişte păpuşi mecanice ale căror resorturi au ruginit, cu sforile putrezite, într-un joc pe care timpul îl domină; îşi dăruiesc trandafiri, îşi spun cuvinte de care nimeni nu are nevoie. Aici e drama. Dacă Vania ar fi întrebat, Andreevna nu i-ar mai fi reproşat: "De fapt, ţie nu-ţi pasă nici de mine, nici de flori, nici de păsări, nu-ţi pasă de nimic". De fapt, fiecare se iubeşte pe sine, iar iubirea meschină, în loc să-i unească, îi sufocă, se îngustează tot mai mult în jurul fiecăruia, până devine ştreang. Deşi jocul actorilor este ludic şi senzual, infuzat de un erotism dublat de autopersiflare şi ironie, făcându-ne să credem, cu fiecare tentativă de seducţie, că apropierea (Fericirea!) e posibilă, fiecare iese din joc maculat, descurajat, ratat. Însă inocenţa lor nu se pierde fiindcă sunt atinşi de dragoste, ci din cauza absenţei ei; gol dureros, haloul ireal care creşte, se intensifică, ajungând să strălucească în noapte precum aureolele martirilor. O mutilare imemorială, o vină ancestrală care urcă până la ei din timpuri adamice, când încă eram toţi un singur continent... Ultima scenă e revelatoare. Poate merită să te umpli de noroi, să le pari celorlalţi un învins, dacă măcar pentru o clipă poţi să dai şi să primeşti ceva ce numim, cu atâta stângăcie, dragoste.

... Se lasă noaptea, vara se scutură ca trandafirii lui Vania. Toţi privesc o ultimă oară spre cea mai stranie hartă desenată de Astrov: Africa. "Acolo trebuie să fie cald acum." Suntem, fiecare, o lume necunoscută. Mai vastă şi mai îndepărtată decât Africa. La apropierea iernii, tânjim după viaţă, după căldura atingerii umane. Când mareea morţii loveşte, ce mai poate lega continentele singurătăţilor noastre? Poate doar istmul speranţei.

Neguţătorul din Veneţia, o dublă flacără
 

Neguţătorul din Veneţia de William Shakespeare / Regia: Andrei Şerban

Există o frază în Dubla flacără a lui Octavio Paz care abia acum, urmărind Neguţătorul din Veneţia pus în scenă de regizorul Andrei Şerban, la Teatrul de Comedie Franceză din Paris, în 2002, pare să‑şi fi găsit ilustrarea perfectă: "Focul originar şi primordial, sexualitatea înalţă flacăra roşie a erotismului, iar aceasta, la rândul ei, susţine şi înalţă altă flacără, albastră şi tremurătoare - cea a dragostei. Erotism şi dragoste - dubla flacără a vieţii". Parcă în niciuna dintre piesele lui, Shakespeare n-a încredinţat acest crez profund unei eroine mai înflăcărate decât Portia. Prietenul şi colegul de generaţie al lui Andrei Şerban, regretatul regizor Aurelian Manea, ale cărui eseuri despre "spectacolele imaginate" ale lui Shakespeare au fost publicate recent de prestigioasa editură Routledge, vede în Portia un arhetip, o întrupare desăvârşită a eternului feminin. Portia ne face să se îndrăgostim nu doar de ea, ca femeie, ci platonician, de ideile pe care le întruchipează: puritatea, frumuseţea, tinereţea, dar şi dreptatea, înţelepciunea. Cu toate că Shakespeare ne-a obişnuit să-şi denumească piesele cu numele eroilor săi, Neguţătorul pare să fie despre un ins anonim, deşi identitatea lui e disputată de mai mulţi protagonişti. Vizionând înregistrarea spectacolului din colecţia "Andrei Şerban" donată Bibliotecii "Alexandru şi Aristia Aman" din Craiova, am avut impresia că Shakespeare se amuză să ne indice o pistă falsă, făcându-ne să credem că subiectul piesei este "comerţul". Dimpotrivă, Neguţătorul ne vorbeşte despre dragoste, despre fidelitate, despre dreptatea omenească şi justiţia divină, despre puterea unui pact - unul faustic, avant la lettre. Deşi pare să-şi ţeasă conflictul în jurul unei chestiuni prozaice, banii, Neguţătorul din Veneţia rămâne una dintre cele mai metafizice piese. Dar cine e adevăratul protagonist? Neguţătorul pare să arate spre Shylock. Însă el nu joacă nicio miză esenţială. Întruchipează străinul, cămătarul obişnuit că crediteze oameni, mărfuri, chiar şi relaţiile interumane. Pentru Shakespeare însă, Neguţătorul e cel care joacă riscând să piardă totul, chiar pe sine. Precum Antonio care, pentru a fi garantul prietenului Bassanio, pune în joc ce are mai preţios: carnea lui, viaţa.

Începutul, ambiguu şi misterios, ne dă impresia descinderii în palestrele din dialogurile lui Platon, în care ucenicii lui Socrate discută despre natura dragostei. Doar că acum suntem ancoraţi în contemporaneitate, într-un decor stilizat; o baie de aburi turcească, în care nu ne mai preocupă ideile dragostei, ci actele ei, nu inteligenţa, ci senzualitatea ei. În lumea noastră, în care suntem excesiv preocupaţi de trup, se inserează un fior metafizic, akedia lui Antonio: "De ce sunt atât de trist?". Îl apasă tristeţea la fel cum îl apasă greutăţile cu care face exerciţii. Un moment comic, dar care ne pune în alertă! Recunoaştem sentimentul disoluţiei, melancolia dizolvantă. O lume plictisită, alienată, înecată în ambiguitate sexuală, lipsită de dragoste. O laşitudine generală prin care se preumblă liniştit demonul amiezii. Antonio e un neguţător aparte, riscă totul fiindcă îl iubeşte pe Bassanio. În apropierea ambiguă dintre cei doi întrevedem tot spectrul dragostei: eros, philia, agape, fiecare nuanţă îşi va face auzită vocea. Chiar şi dreptatea finală e tot una dintre vocile dragostei, fiindcă intervine în ultimul moment prin Portia, ca o expresie a justiţiei divine, a iubirii absolute. Montarea de la Paris confirmă cât de bine i se potrivesc lui Shakespeare revizitările moderne, fiindcă dimensiunea metafizică, ocultă transpare mai pregnant decât în varianta commedia dell'arte a aceleiaşi piese, montată de Andrei Şerban la Boston cu American Repertory Theater în 1998.

În varianta franceză, Antonio, interpretat de Michel Favory, e iubitul matur, grav, pregătit să primească lovitura de graţie a dragostei ca un martir, spre deosebire de protagonistul producţiei bostoniene, unde acelaşi Antonio capătă o dimensiune mai ludică, vivace, ironică. La fel, Portia suferă o actualizare surprinzătoare, apărând ca o femeie a zilelor noastre; stăpână pe propriile argumente, dar slabă în faţa lui Bassanio, dragostea o îmbată, vorbeşte mult, pare frivolă, atinsă insidios de acelaşi mal d'être. Chiar şi ea încearcă să facă un comerţ acceptabil cu dragostea, să-şi negocieze libertatea în faţa probelor pe care Bassanio trebuie să le treacă. Jessica, fiica lui Shylock, joacă şi ea totul pe-o carte, vrea să câştige o viaţă nouă, se converteşte. Îşi face cruce cu o mână tremurândă, aşa cum trage jucătorul de poker ultima carte (posibil) norocoasă. Şi Bassanio este un gambler, poate cel mai crud, fiindcă interpretarea lasă să se ghicească o legătură între el şi Antonio, una reală, sacrificată lejer pentru una imaginată. Şi el poate să piardă totul. Toţi sunt jucători. Oare Shylock este? Mai degrabă "malgre lui", prin meserie. La Comedia Franceză, el ne apare ca un broker newyorkez, manevrând poliglot şi ubicuu lumea finanţelor. De fapt, Shakespeare îl foloseşte pe Shylock ca pe un "avar" molieresc, ca substanţă de contrast pentru dimensiunea umanistă a piesei. Shylock, atât de nuanţat interpretat de Andrzej Seweryn, e un bufon "neînţelept" din al cărui impresionant monolog "ce este un evreu?" se desprind concluzii mult mai actuale decât din Francezii lui Krzysztof Warlikowski. "Solilocviile" Neguţătorului sunt îmbrăcate într-o plasticitate a gesturilor, dând substanţă momentului Shylock, ce se consumă într-un ritm lent, reflexiv, ca o întrebare insinuantă, o umbră culpabilizantă, ce ne priveşte pe toţi.

Muzica bântuitoare a lui Liz Swados, de la Repertory Theatre, capătă accente noi la Comedia Franceză. Decorul păstrează elemente înrudite în ambele montări, panourile mobile imaginând Beaumont-ul Portiei în pastelurile vii ale Marielei Bancou-Segal, podeaua lucioasă, costumele concepute de Renato Bianchi după ultima modă Armani, toate sugerează un paradis artificial, falsitatea relaţiilor, o lume înşelătoare ca pielea unui şarpe. Dar la Paris, regizorul imprimă o cu totul altă atmosferă, o anumită sobrietate, o dimensiune ocultă. Portia şi Bassanio apar între simbolurile engramei lui Gurdjieff, redând într-o scenografie inedită ideea de dragoste care pierde în densitate şi câştigă în vibraţie. Andrei Şerban creează o sincronizare perfectă între ritmul rostirii şi al coregrafiei scenice, transparentizând ideea de dragoste până devine ceva pur, eteric. Cu siguranţă, Shakespeare nu era străin de ermetismul renascentist. Personajul Shylock se mistifică, dar nu e deloc mistic, de aceea nici nu e cu adevărat tragic. Spre deosebire de un alt mare negociator, Richard al III-lea -"regatul meu pentru un cal!" -, Shylock sfârşeşte prin a spune: "N-am să risc". Având ca fundal proiecţia Epistolei către Corinteni a Sfântului Pavel închinată dragostei, scena judecăţii devine o confruntare de putere, în care valorile religioase, iudaice sau creştine, sunt la fel de uşor sacrificate. E antologică scena în care Shylock îl tratează pe Antonio ca pe un câine, golindu-şi în faţa "prizonierului" farfuria cu resturi de mâncare, dar fără să-i acorde un rest de milă. La fel, Portia vorbeşte despre puterea paradoxală a "milei" creştine, care o întrece pe aceea a regilor! Dar ea însăşi se va transforma în cel mai aprig călău al nefericitului Shylock, confiscându-i averea, forţându-l la o convertire umilitoare, lovindu-l cu sonoritatea propriului nume ce răsună în liniştea sălii Richelieu ca şfichiul unui bici: "Juif"! Scena cutremurătoare a execuţiei face să se confrunte eros şi philia, atunci când Bassanio pune în balanţă dragostea pentru Portia cu prietenia faţă de Antonio... Inelul Portiei rămâne şi el la fel de paradoxal: consacră fidelitatea şi ne aminteşte, în acelaşi timp, cât de infideli suntem! Ca-n Hamlet, Portia extrage mărturisirea lui Bassanio, jucând cu Nerissa un ingenios teatru în teatru. Aproape că simţim greutatea de plumb a inelului, a cărui semnificaţie se lasă căutată printre văluri negre. Culmea ironiei, Portia îi dă noul inel lui Antonio, care i-l pune pe deget lui Bassanio. Ca şi cum Shakespeare ar fi vrut să-i reamintească şi lui Bassanio de făgăduinţele, primele, făcute lui Antonio. Finalul echivalează cu o bruscă ieşire din vis! Parcă întregul spectacol a fost o parabolă despre viaţă, moarte, dragoste, un somn din care Antonio se trezeşte după un misterios ocol în jurul propriei fiinţe: "De fapt, de ce sunt aşa trist?".

Am regăsit, în ultima scenă, ambiguitatea provocatoare din Don Giovanni, montat de Andrei Şerban la Opera din Bucureşti în 2017: Antonio şi Shylock fumează, trecându-şi unul altuia balanţa, cântarul; stau în picioare, ca doi condamnaţi, fiindcă fiecare e condamnat la ceva. Există oare vreun câştigător la Shakespeare? Poate doar aşa cum nu există eroi la Cehov. Shylock pune balanţa în avanscenă, invitând publicul să judece el însuşi. Regizorul ne aduce împreună, actori şi spectatori, în acel punct de inflexiune în care noaptea "neguţătorului" devine zi. Dar e o zi crepusculară, ca-n Maestrul şi Margareta. Shylock e funcţionarul "în costum cu dungi" care-l vizitează pe Adrian Leverkühn în Doctor Faustus. Cine împrumută şi cine dă? Nu cumva sunt unul şi acelaşi? Amândoi jucători şi captivi în joc. Judecata veneţiană devine un vast tablou al "judecăţii de apoi", în care acuzatorii şi acuzaţii încep să semene diabolic de mult. La Repertory Theater, Antonio e captiv în dansul cu Shylock mascat. La Comedia Franceză, Antonio şi Shylock poartă acelaşi costum vărgat, de prizonieri. Neguţătorul lui Andrei Şerban nu e despre religie sau rasă, nici despre "corectitudine politică", ci despre sacru şi ocult, despre ceea ce suntem dispuşi să "negustorim", să vindem sau să răscumpărăm; despre suflet şi puterile care şi-l dispută.

Avarul. Un Molière în culorile modernităţii la Comedia Franceză


Avarul de Molière / Regia: Andrei Şerban

După Avarul din 1969 al lui Jean-Paul Roussillon, Comedia Franceză se pregătea să se reîntâlnească, după o lungă absenţă, cu personajul lui Molière şi cu regizorul Andrei Şerban, care, la rândul său, revizita Avarul pus în scenă la American Repertory Theater, în 1989. O montare inedită în care a continuat, după Neguţătorul din Veneţia, colaborarea cu Marielle Bancou-Segal, pastelurile superbe din Neguţătorul bostonian ale artistei cedând acum locul griurilor. Deşi înregistrarea spectacolului oferit de Biblioteca "Alexandru şi Aristia Aman" din Craiova este în alb-negru, simţim culorile din jocul actorilor. Naşterea culorilor e un fenomen misterios, implică intuiţia şi emoţia; "culorile respiră, circulă în aer", spunea Marielle Bancou. Poate tocmai de aceea, decorul original are firescul unei respiraţii care dă vivacitate dialogurilor lui Molière, imprimând întregului o lejeritate suprarealistă, magică. Griul Avarului este reflexia unei societăţi devenite mecanică din cauza banilor. Un gri "întrerupt" de imaginaţia picturală a lui Andrei Şerban, care imaginează labirintul lui Harpagon construind paravane mobile în culori vii, uşi, pereţi culisanţi, ochi giganteşti şi mâini în mănuşi negre, care te capturează... aşa cum totul e captivant în acest spectacol de o cuceritoare simplitate. Harpagon pare etern şi ubicuu. Ca în Cehov, personajul devine un suprapersonaj, fiindcă prin el ne vorbeşte dorinţa absolută, nestăvilită; avariţia devine astfel o pasiune a modernilor, exprimată prin mijloace teatrale şi printr-un joc actoricesc cât se poate de actuale. Avariţia e simptomul vidului lăuntric, o lipsă mutilantă care urcă trepte invizibile spre un gol metafizic - omul lipsit de conţinut. Un univers impregnat de Kafka, Beckett, Brecht, Freud, Rothko şi Cocteau. Harpagon ţipă mut, ca-n Munch.

Prima scenă, dintre îndrăgostiţii Elize (Florence Viala) şi Valère (Eric Ruf), dă impresia de detaşare brechtiană; cei doi vorbesc serios, dar cu un surâs complice în colţul buzelor. Discursul preţios-academic al lui Molière se suprapune ironic peste gesturile dezinhibate ale ritualului amoros. Fiica lui Harpagon e tandră, dar calculată: "toţi bărbaţii fac aceleaşi jurăminte, doar acţiunile îi fac să fie diferiţi!". Ne-am fi aşteptat la o fetiţă supusă, pe care tatăl posesiv şi manipulator o ţine încuiată în casă. Dar ea stăpâneşte foarte înţelept dinamica relaţiilor dintre bărbat şi femeie, ca o Diana, vânătoreasă, şăgalnică. Comicul şi virtuozitatea interpretării transformă scena într-o partitură de Mozart! Doi copii joacă şi se joacă de-a dragostea. În lumea banului şi a lăcomiei lui Harpagon, copiii au o "inocenţă" a lor; se salvează prin iubiri imaginate. Pasiunea erotică devine singura cale spre libertate. Cu câtă ardoare ticluiesc evadarea din închisoarea lui Harpagon! Riscul, primejdia dezmoştenirii îi face să exulte. De fapt, ei întrevăd posibilitatea unică de-a deveni ei înşişi - deşi n-au idee ce poate să însemne asta! Să fie ei simpli "harpagoni în devenire", cum sugerează Andrei Şerban în Biografia sa? Cléante (Eric Génovèse), fiu de avar şi jucător îndatorat, spune: cruzimea părinţilor te face să le doreşti moartea! Generaţiile se încleştează în pasiuni contrarii. Ca astăzi. Asociem întotdeauna avariţia cu vetustul, cu o lume putredă, îmbătrânită. Dar acest Avar, interpretat de Gérard Giroudon, e vioi, elegant, modern, chic, un adevărat om de afaceri; cel puţin până când începe să peroreze, cu delirul celui care suferă de mania persecuţiei, veşnic bântuit, îngrozit de umbrele potenţialilor uzurpatori. Dar, culmea, tocmai suspiciunea îi dă o vivacitate feroce. Banul îl transformă într-un ins pasional, îi conferă o surprinzătoare vitalitate fizică, devine brutal şi-i face plăcere. E purtătorul unei singure dorinţe, căreia totul îi este subordonat, chiar şi dragostea pentru tânăra Marianne. Îşi transferă erosul asupra patimii pentru avere. O "gaură neagră" în care dispare totul. Gândurile lugubre îi năvălesc în minte aşa cum ies din pereţi mâinile înmănuşate în negru, ca nişte păsări de pradă. Dar sunt şi epifenomenul patimii, semnele vizibile ale nebuniei - o lume bântuită de tusea cavernoasă a lui Harpagon!

Dintre toţi oamenii, "Harpagon e omul cel mai inuman", spune valetul, "bufonul shakespearian" La Flèche (Alexandre Pavloff). Dar câtă umanitate le rămâne celorlalţi? Fuga după caseta cu bani devine un joc de uzură. Jocul atât de imaginativ al actorilor te face să te gândeşti, prin contrast, la câte energii preţioase se risipesc într-o lume mult prea lipsită de imaginaţie. Aceeaşi interpretare ludică, senzuală, pişcător-ironică face ca tema banilor să devină secundară în comparaţie cu tema dragostei - averea după care aleargă toţi. Însă aşa cum ştiu, defectuos, cu acelaşi instinct gregar, posesiv. Frosine (Muriel Mayette) intermediază relaţii amoroase pentru bani. E un animal de pradă, aşa cum arată şi rochia de tigroaică. Instinctele ei sunt la fel de primare şi ucigaşe ca umbra lui Harpagon, care sapă să-şi ascundă comoara, săpându-şi mormântul! Conversaţia dintre Frosine şi Harpagon e un delicios "dialog al peţitorilor". Nimeni nu face ca Frosine elogiul bătrâneţii, jucându-se cu fricile lui Harpagon, cu groaza lui de a deveni indezirabil. Ca-n Cehov: Serebreakov cu picioarele-n lighean cocoloşit de Elena Andreevna, Vania cu trandafirii lui tomnatici, Sonia destinată s-ajungă fată bătrână; dacă la Sankt Petersburg Andrei Şerban aducea o ironie melancolică, aici introduce un umor tăios, tensionat. Harpagon îşi demonstrează virilitatea făcând paşi de paiaţă. Nu e el însuşi, fiindcă avariţia îl goleşte de substanţă, până devine un "om-absenţă". În dragoste, ca şi la masă, vrea "carne bună cu bani puţini". "Frugalitatea" e şi ea un simptom al modernităţii. Nu o raţiune economică, ci precaritatea unui fel de a fi, mai ales de a simţi. Trăim frugal. Superficial. Cel care spune adevărul e bătut, pe motiv că nu ştie cum s-o spună. În Livada lui Peter Brook, Liubov îi reproşează lui Petia că nu ştie să-i spună adevărul cum trebuie. Şi aici, francheţea îl costă pe Maître Jacques. Mariane (Céline Samie) e ca Marilyn Monroe, are acelaşi aer de vedetă hollywoodiană ca Elena Andreevna. Şi ea e o marionetă, manevrată de sforile relaţiilor sociale. Dar şi de dorinţa pentru bani, semănând foarte bine cu Harpagon! Deşi o dezgustă cu apariţia lui de bătrân lasciv, e pregătită să-l suporte cu stoicismul unei femei uşoare, căreia îi şi imită atitudinea. Dialogul dintre Harpagon şi Cléante, în care tatăl şi fiul şi-o dispută pe Mariane, încercând în acelaşi timp o imposibilă reconciliere, devine culmea duplicităţii, a neputinţei, a prea-târziului. Concurenţa lor acerbă e instinctuală, violentă. O luptă între "raporturi de putere", aşa cum sunt, de fapt, dialogurile tuturor. "Iertarea" e tot un joc, cel mai versat, înveninat. Cléante îl vede căzut la pământ pe Harpagon şi jubilează crezând că poate a murit. Dar euforia libertăţii nu durează. Molière ne vorbeşte cu profundă fineţe psihologică despre imposibilitatea iertării; o neputinţă modernă, exprimată teatral cu intensitate într-o scenă bufă şi tragică, cu stridenţă expresionistă în ton şi mimică, cu un ritm diabolic în care argumentele o iau de la capăt, ca un carusel; o cursă nebună, în care cei doi se atrag permanent în cursă, care se încheie cu pecetea "autorităţii" paterne: "Te dezmoştenesc!", "îţi dăruiesc blestemul meu!" Ce generozitate înveninată! Când Harpagon coboară în groapă după casetă, parcă-l înghite pământul, ca-n Zilele frumoase ale lui Beckett! Rămâne absolut singur în delirul final, doar cu "ochii" şi "mâinile", martori invazivi ai ego-ului în agonie. În Avarul, toţi trăiesc într-un "iad vesel". Fiindcă în lumea Avarului nu există legături. "Zgârcitul" e un lup singuratic care nu investeşte în nici o relaţie. Avarul e iremediabil singur într-o lume alienată. Unica lui legătură e cu banii; nu una firească, de consum, ci bolnăvicioasă, redusă la plăcerea solitară, morbidă, a acumulării. Potenţialele legături iau forma "contractelor"! Toţi sunt singuri, ascund şi urzesc ceva, fiecare e izolat în spatele propriului paravan, fiecare are o uşă prin care încearcă să evadeze sau pe care i-o trânteşte în nas celui care vrea să se apropie. Aşadar, decorul geometric reflectă întocmai o lume rece, a relaţiilor rigide, frânte. Élise are o doză de răceală, vrea să se asigure că "relaţia" cu Valère va fi "corectă". Cléante îşi explică ura spunând că "avariţia tatălui îi justifică dorinţa de a-l vedea mort". La fel şi Mariane, care întreabă cu naivitate cinică: "Oare moartea e la curent cu planurile pe care ni le facem?"

La final, în avanscenă, "o mână" îi aruncă lui Harpagon râvnita casetă; personajul începe să-i înghită conţinutul, lacom, bănuţ cu bănuţ, amintindu-mi de scena infernului de la San Gimignano în care demonii îl fac pe avar să bea aur topit. Sunt înrudite şi interesante aceste finaluri din teatrul şi opera lui Andrei Şerban, prin care regizorul lasă personajul singur cu destinul lui: Neguţătorul cu balanţa, Don Giovanni cu victima, Avarul cu banii. Spectacolul primeşte astfel o sentenţiozitate modernă, o demnitate tragică dincolo de ironia jocului şi "teroarea comică". Ne ascundem de ochi intruzivi, ca de Big Brother, şi ascundem noi înşine ceva; priviri fixe, dar opace, insomniace; un labirint de duplicităţi, măşti, trape şi capcane. Suntem, ca în teatrul grec, dominaţi de destin, devoraţi de pasiunile noastre - dacă nu la mila zeilor, cel puţin la bunul plac al demonilor interiori. Avarul, despre care Andrei Şerban spunea că e "piesa cea mai sumbră, mai lipsită de speranţă" a lui Molière, ne dă de gândit şi astăzi!

Fiica Reichului

 

Louise Fein
Fiica Reichului
Editura Nemira, 2021
 traducere din engleză de Emanuela Ignăţoiu-Sora
 
 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
 
Intro

Louise Fein s-a născut şi a crescut în Anglia, lângă Londra. De mică a fost pasionată de citit şi de lumile imaginare. După ce şi-a luat licenţa în drept la Southampton University, a lucrat la Hong Kong şi în Australia, apoi a călătorit prin Asia şi America de Nord, înainte să se stabilească la Londra şi să se angajeze în domeniul bancar. Are un masterat în scriere creativă de la St Mary's University, căruia i-a urmat publicarea primului ei roman, Fiica Reichului (People Like Us, 2020; Daughter of the Reich - în ediţiile americană şi canadiană). Romanul a fost inspirat de povestea familiei tatălui său, care a fugit de nazişti şi s-a refugiat în Anglia, în 1930. În prezent, Louise Fein trăieşte în Surrey, împreună cu familia, şi lucrează la cel de-al doilea roman al său.

*

Cum alegi între loialitatea faţă de ţară şi o iubire care te poate distruge?

Leipzig, 1930. Hetty Heinrich este fiica unui înalt ofiţer nazist şi sora unui pilot Luftwaffe, crescută cu dorinţa arzătoare de a-şi juca rolul în gloriosul Reich de O Mie de Ani. Crede cu ardoare în ţara ei şi în omul care o conduce. Dar asta până când îl reîntâlneşte pe Walter, prietenul ei evreu din copilărie, care îi aruncă în aer toate certitudinile.

Cei doi încep o poveste de dragoste care le pune viaţa în pericol, odată ce valul de antisemitism devine un tsunami. Ca să-l salveze pe Walter, Hetty va trebui să sacrifice totul - iubirea de ţară, legăturile de familie, poate chiar propria viaţă.

"Bazată pe o cercetare istorică minuţioasă şi minunat scrisă, cartea aduce în prim-plan o poveste de dragoste pasională, pe fundalul unei societăţi ajunse la marginea prăpastiei. O lectură realistă, convingătoare şi care te lasă cu multe întrebări dificile." (Nikola Scott)
"O poveste fascinantă despre nazismul văzut din interior, în care îndoctrinarea oarbă e transformată în eroism de puterea dragostei." (Sharon Maas)
"O călătorie superbă, extrem de emoţionantă, în tumultul şi tragedia celui de-al Doilea Război Mondial." (Karen Harper)

Fragment

8 octombrie 1933

Se aude un ciocănit în uşă.
- Oare cine a venit aşa devreme, duminica? întreabă Mutti încruntându-se.

Înaltă şi suplă, îmbrăcată într-o rochie din şifon, de culoarea piersicii, coboară scările. O şuviţă de păr îi cade din cocul brunet şi şi-o dă după ureche.

Deschid uşa grea de la intrare şi îl văd pe Walter, care stă pe scări cu mâinile în buzunare. Trag tare de uşă şi inspir, dorindu-mi să fiu mai înaltă.

Când Walter era micuţ, probabil că arăta ca heruvimii bucălaţi şi cârlionţaţi, care plutesc pe norişori în tablourile cu Maica Domnului şi cu bebeluşul Isus. Acum, la paisprezece ani, are părul blond, cârlionţat, şi ochii albaştri, dar nu mai e bucălat, ba din contră, e înalt şi zvelt ca un mânz. Un băiat-bărbat.
- Karl! strigă Mutti, ţinându-se de capătul din lemn al balustradei, ca şi cum i-ar fi frică să îi dea drumul.
- Bună dimineaţa, Frau Heinrich! o salută Walter politicos şi intră în casă. Oare Karl e liber acum?
- Hai sus! se aude Karl, cu chipul iţindu-se la capătul de sus al scării. Hai să stăm de vorbă la mine în cameră!
- Bună, Walter! îl salut eu.

Se apleacă să îşi dezlege şireturile şi pare că nu mă vede deloc.
- Vrei să mergem la căsuţa din copac? fac eu o încercare, dar el urcă în fugă scările spre Karl.

Vati apare din birou, cu mâinile în şolduri, şi se uită încruntat spre Walter.
- Iar băiatul ăla! Încă nu i-ai zis, nu? o întreabă pe Mutti.
- Franz, oftează Mutti, te rog să nu mai vorbim despre asta!
- Doar pentru că a salvat-o odată...Vati îmi aruncă o privire şi ştiu că se gândeşte la ziua când aproape mă înecasem. Nu sunt de acord cu asta! spune el, apoi se întoarce şi trânteşte uşa de la birou.

Eu şi Mutti rămânem singure în hol şi ne uităm una la cealaltă. Simt cum o gheară invizibilă mi se urcă pe şira spinării.
- Ce nu îi place lui Vati? şoptesc eu.

Mutti oftează.
- Du-te şi spală-te pe mâini şi pe faţă. Azi mergem în vizită la azil.
- Dar...
- Doar câteva ore. O să îţi facă bine.
- Chiar trebuie?
- Da, zice ea hotărâtă. Munca pentru comunitate e sfântă. Ne apropie de Führer. E important să avem grijă unii de ceilalţi.
- Dar eu prefer să mă joc cu Walter şi Karl.
- Tinerele domnişoare, spune Mutti tăios, trebuie să înveţe să asculte.

Urc scările anevoios şi simt în piept o mare greutate. Azilul pentru soldaţi e pe Hallische, departe de strada principală. Clădirea are câteva sute de ani şi înainte era spital - acum funcţionează ca loc unde sunt îngrijiţi bravii soldaţi care au fost răniţi grav apărându-ne patria, un Cămin pentru Eroi. Are o grădină drăguţă şi o terasă lată pe o latură, unde stau aliniate câteva cărucioare cu rotile. Bărbaţii stau nemişcaţi, uitându-se fix la straturile de flori, şi mă întreb dacă nu cumva sunt deja morţi.

Mutti urcă scările şi sună la uşă. Suntem întâmpinate de o infirmieră îmbrăcată într-o uniformă impecabilă, care ne conduce într-un hol ce miroase puternic a lemn lăcuit şi a clor. Ne spune că o cheamă Lisel. De sub boneta albă i se zăreşte părul blond.
- Heil Hitler! Ce plăcere să vă revăd, Frau Heinrich!
- Heil Hitler! Ea e fiica mea, Herta.
- Ce drăguţ că aţi venit amândouă să ne vedeţi. Rezidenţii noştri se bucură întotdeauna de vizitele dumneavoastră, Frau Heinrich. O urmăm pe Lisel de-a lungul unui coridor îngust, trecem de un salon şi arunc o privire înăuntru. Opt paturi, toate aranjate impecabil, goale, pentru că, ne spune Lisel, pacienţii sunt în camera de zi. Încerc să nu respir prea adânc, pentru că dincolo de mirosul de clor se simte urină şi încă ceva extrem de neplăcut.
- O parte din cei internaţi sunt eroi de război, Herta, şi nu au deloc familie, zice Lisel. Merită un loc confortabil în care să îşi ducă zilele.
- Da, aşa e, merită un astfel de loc, aprob eu.
- Cu siguranţă. Din păcate, avem nevoie de mai multe fonduri, e foarte complicat, se încruntă Lisel.
- Pot să organizez un prânz de strângere de fonduri, spune Mutti entuziasmată, iar soţul meu ar putea să atragă atenţia asupra necazurilor pe care le aveţi în Leipziger.

Lisel zâmbeşte.
- Suntem foarte norocoşi că avem un aliat ca mama ta, îmi zice ea, care se îngrijeşte neîncetat de binele celorlalţi.

Mă uit surprinsă la Mutti. Pentru mine, ea e doar Mutti. Dar acum îmi dau seama că nu e doar atât. În camera de zi sunt trei soldaţi care stau în semicerc în cărucioarele lor din lemn şi răchită. Ştiu că nu ar trebui să mă holbez, dar nu mă pot abţine. Numai uitându-mă la unul dintre ei şi mă trec toate transpiraţiile. Îi lipseşte o parte de faţă şi cealaltă jumătate seamănă cu o încâlcitură de bucăţi de carne din care nu se mai înţelege nimic. Are o gaură mică în locul unde ar trebui să îi fie gura şi îi lipseşte o bucată mare din zona unde ar trebui să fie obrajii. Nu are un ochi, iar celălalt iese proeminent din partea ciopârţită, alb şi înceţoşat. Faţa lui mă face să mă gândesc la un pui pe jumătate mâncat.

Simt cum mi se strânge stomacul şi îmi e teamă că o să mi se facă rău. Mutti mă apucă de braţ şi mă ţine bine. Respir adânc, fiindcă dacă voi fi doctor, nu am voie să fiu sensibilă. Prin comparaţie, ceilalţi doi sunt mai uşor de privit - unul nu mai are picioare de la şolduri în jos, iar celălalt are doar jumătate de picior şi a rămas fără o mână. Mă uit la Mutti, care stă în mijlocul încăperii îngrozitoare şi, dintr-odată, pare cea mai frumoasă fiinţă din lume. Ochii îi sclipesc, e radioasă în rochia de culoarea piersicii şi zâmbetul încântător dă culoare camerei şi îi farmecă pe pacienţi.

Lisel aduce prăjituri şi ceai cu lămâie. Îi dă să bea bărbatului cu chipul deformat printr-un pai, pe care i-l bagă în gaura unde ar fi trebuit să fie gura. Ceaiul i se scurge pe cămaşă când Lisel scoate paiul, pe acolo unde în mod normal ar trebui să fie bărbia. Femeia îl curăţă şi vine să se aşeze lângă mine.
- Ce s-a întâmplat cu ei? şoptesc eu.
- Au fost răniţi în urma bombardamentului. Dar unii arată chiar mai rău decât cei de aici, zice Lisel şi face o pauză. Războiul e ceva îngrozitor.
- Nu m-am gândit niciodată la asta.
- Păi, de ce să te fi gândit? Eşti un copil. Poate data viitoare o să le citeşti ceva soldaţilor? Mama ta ne-a spus că eşti foarte deşteaptă. Le-ar plăcea mult. O fetiţă aşa frumoasă, care să lumineze locul din când în când.

Mă uit surprinsă la Mutti şi ea îmi zâmbeşte îngăduitoare. Simt un val de plăcere când aud cuvintele de laudă din partea lui Mutti.
- Sigur, răspund cu toată inima. Mi-ar plăcea foarte mult să le citesc.

Asistenta îmi mulţumeşte şi se ridică să îi şteargă din nou faţa bărbatului grav rănit şi să îi dea apă să bea.

Mai târziu, ne luăm la revedere de la Lisel pe scările de la intrare. Respir cu lăcomie aerul curat şi mă străduiesc din răsputeri să nu o iau la fugă din acest loc.
- Ce grav răniţi erau acei bărbaţi, Mutti!
- Oh, şi ei sunt printre cei norocoşi că au parte de o îngrijire aşa bună.

Mergem încet, bucurându-ne de soarele după-amiezii târzii. Totul în jur mi se pare mai viu şi mai drag decât înainte. Niciodată nu m-am gândit cât de frumoase sunt coroanele copacilor, trilul pur şi dulce al păsărilor sau perfecţiunea propriului corp. Şi îmi dau seama mai limpede ca niciodată cât de mult îmi doresc să devin chirurg. Ca să îi fac pe ei să fie mai bine. Îmi jur să învăţ din greu la şcoală.
Te rog, te rog să nu mai fie niciun război. Ai grijă de noi, de Mutti, de Vati, de Karl şi de mine, ca să fim în siguranţă.
- N-o să mai fie un alt război, nu?
- Să sperăm că nu. Din fericire, îl avem pe Hitler, care iubeşte pacea şi îşi doreşte armonie în Europa. Din păcate, nu putem spune acelaşi lucru despre celelalte ţări. Numai uită-te la ce ne-au făcut la sfârşitul războiului! Atâţia răniţi, atâţia şomeri, atâta sărăcie! Îşi bat joc de noi. Vor să suferim şi să tot suferim, până nu vom mai putea şi vom spune: Gata! Şi ne vom lupta să ne luăm înapoi ce ne aparţine de drept.
- Cine? Cine sunt ei?
- Duşmanii noştri, Hetty. Sunt mulţi care vor să ne distrugă. Vor să ne ucidă, să ne mutileze, să ne ia tot ce avem noi mai de preţ. Vor să ne distrugă chiar felul nostru de a trăi.

Simt gheara cum mi se urcă iar pe şira spinării.
- Dar cine sunt aceşti inamici?

Mutti mă strânge de mână.
- Sunt mulţi şi diferiţi, iar în spatele lor sunt evreii, care vor să domine lumea pentru interesul propriu. Dar tu nu trebuie să îţi faci griji, draga mea, continuă cu o voce radioasă, cu Hitler la conducerea Germaniei, nu trebuie să ne fie teamă de nimic. Cei care ne vor răul vor tremura ca varga.

11 octombrie 1933

- Scuze, azi nu pot, îi zic Fredei, evreica, atunci când mă roagă să îi fiu coechipier la ora de sport.

Umerii îi cad dezamăgiţi şi mă simt vinovată. Mă uit speriată pe terenul de sport, în căutarea altcuiva care să îmi fie coechipier, ca să evit orice posibil contact cu ea. Gerda clatină din cap şi o apucă de mână pe Ava, în cazul în care aveam vreo îndoială.
- Hei, vrei să fii coechipierul meu azi?

Mă întorc şi o văd pe Erna, înaltă şi zveltă în costumul ei alb de gimnastică, uitându-se la mine şi zâmbind.
- În regulă, îi răspund eu, încercând să par nepăsătoare, dar inima îmi bate cu putere.

Erna nu trebuie să ştie unde locuiam înainte. Nu trebuie să ştie că la fosta mea şcoală aveam un singur prieten, pe Tomas. Familia noastră avansează, e singurul lucru care contează.
- Fetelor! strigă Fräulein Sauber ca să ne atragă atenţia. Ascultaţi cu atenţie instrucţiunile mele! Veţi lucra împreună cu coechipierii voştri exerciţiile cu bastoane pe care vi le-am predat data trecută. Concentraţi-vă să vă înălţaţi cât mai mult braţele şi să vă poziţionaţi graţios picioarele şi tălpile. Coechipierul vă va semnala erorile făcute. Găsiţi-vă un spaţiu de lucru.

Ne-am dus spre fundul sălii.
- Hai, zice Erna cu o sclipire în ochi, să văd cea mai bună piruetă cu bastonul! Şi nu uita să-l înalţi cât mai sus şi să stai pe vârfuri. Imită vocea piţigăiată a lui Fräulein Sauber, aşa că încep să râd şi amândouă ne răsucim şi ne legănăm, învârtind bastoanele şi înălţându-ne pe vârfuri într-un mod foarte exagerat. Cu Erna alături, puţin îmi pasă dacă intru în bucluc cu piţigăiata Fräulein Sauber.

Mă uit cu coada ochiului la Freda, care se antrenează de una singură, într-un colţ al terenului. Pare tristă şi abandonată, dar nu trebuie să îmi pară rău pentru ea, fiindcă nu e una de-ale noastre. Mă forţez să nu mă mai uit la ce face.
- Unu, doi, trei... Heil!

Erna îşi pune bastonul deasupra buzei de sus şi îşi întinde braţul într-un salut rigid.
- Erna, îi şoptesc eu îngrijorată, dar râd aşa de tare, că mă doare stomacul. Elevi, zic şi îmi îngroş vocea ca să semăn cu dr. Kreitz. Îmi scot burta în faţă şi îmi arunc braţele în lături. Fiţi atenţi la acest autor despre care nu trebuie să învăţaţi nimic. Este uriaş, este sclipitor şi este interzis!

O bucurie uriaşă mi s-a răspândit prin tot corpul, ca ciocolata fierbinte, când am văzut-o pe Erna chicotind la glumele mele. Totul era dintr-odată posibil şi la îndemână. Trebuia doar să întind mâna şi să-l iau.

Din păcate, lecţia s-a terminat mult prea devreme şi a trebuit să intru la clasă. De data asta m-am aşezat în banca Ernei. Avem o lecţie nouă, care ni se predă între ore: viaţa conducătorului. Frau Schmidt ne explică faptul că vom învăţa despre viaţa lui Adolf Hitler, acest om măreţ, că vom afla necazurile prin care a trecut şi că ni se va vorbi despre curajul şi tăria morală de care a dat dovadă. Frau Schmidt are ochii înlăcrimaţi când ne vorbeşte despre suferinţele Conducătorului şi despre înţelepciunea lui. Odată ce vom şti totul despre el, ne spune ea, o să îl admirăm şi o să îl iubim la fel de mult ca ea. Şi apoi cântăm.

Cântăm Horst Wessel Lied şi mă uit pe fereastră. Cei din clasele mai mari sunt în pauză. Mă uit la elevi şi îl văd pe Karl. E în mijlocul mulţimii şi îşi lasă capul pe spate, râzând. Zâmbesc când îl privesc şi apoi zăresc o figură solitară, stând departe de toată lumea, pe o bancă, cu picioarele încrucişate, cufundat într-o carte. Walter! Ce amuzant e! În timp ce Karl şi prietenii lui se umflă în pene şi intră în competiţie unul cu celălalt, Walter face exact opusul. Se ascunde undeva, departe, cu cărţile lui. Inima mi se umple de bucurie când îl privesc.

Ne apropiem de finalul cântecului nostru de recunoştinţă.
Führer al meu, Oh, Führer! Trimis mie de Dumnezeu
Protejează-mă şi ţine-mă în viaţă cât mai mult
Ai salvat Germania din cele mai grele nevoi
Îţi mulţumesc pentru pâinea cea de toate zilele
Stai cu mine mult timp, nu mă părăsi
Führer al meu, Oh, Führer! Credinţa mea, lumina mea
Te salut, Führer al meu, Oh, Führer!

Mutti e plecată la o strângere de fonduri când eu şi Karl ne întoarcem acasă, pe o ploaie torenţială.
- După ce vă uscaţi, să coborâţi la masă cu mine şi cu Ingrid, ne zice Bertha şi pune patru farfurii pe masa mare din stejar, din bucătăria dăltuită.

Am urcat scările să mă schimb de haine. Ce diferit era când locuiam în apartament! Eram doar eu, Karl şi Mutti, pentru că Vati lucra mai tot timpul. Eram o mică echipă de trei, mâncam împreună, iar eu şi Karl împărţeam dormitorul. Mergeam cu Mutti la cumpărături şi o ajutam să pregătească masa. Ea ne fredona cântece franţuzeşti şi ne spunea poveşti din copilăria ei din Franţa, înainte să vină să locuiască în Germania. Era mai ocupată atunci, pentru că nu avea o menajeră şi o bucătăreasă, dar, în mod ciudat, părea să aibă mai mult timp să stea cu noi. Acum se împarte în zece locuri, ba la operele ei de binefacere, ba ca să îşi vadă prietenii, lăsându-ne deseori în grija Berthei. Mă întreb uneori dacă nu cumva uită că existăm.

Deschid noul radio fără fir pe care mi l-a dat Vati şi care tronează la mine pe birou. Se transmite din nou discursul ţinut de dr. Gross, şeful Biroului de Politică Rasială din cadrul partidului nazist, către tineretul german. Eu şi Karl am stat şi l-am ascultat cu atenţie înainte de cină:
...ştiinţa ne învaţă că, într-adevăr, caracteristicile moştenite sunt mai importante decât influenţele mediului... Mă dezbrac de bluza şi de fusta ude fleaşcă....când noi nu vom mai fi în viaţă, moştenirea noastră va trăi în copiii noştri şi în copiii copiilor noştri. Şi când vom înţelege acest lucru, vom vedea acel fluviu uriaş de sânge care curge în noi de secole, şi acesta este adevărul poporului german. Fiecare generaţie e un val care se înalţă şi cade, ca să fie înlocuit de următorul. Ca indivizi, nu suntem decât o picătură în acest râu. Spre deosebire de minţile liberale, noi nu ne vedem în centrul lumii. Îmi scot din dulap o bluză curată, un pulover şi o fustă şi mă îmbrac....o astfel de înţelegere a lucrurilor ne face modeşti. Spre deosebire de gânditorii liberali, care cred că au ajuns de unii singuri la succesele pe care le au în viaţă, noi ştim că tot ce îndeplinim nu se întâmplă datorită înzestrărilor proprii, ci datorită moştenirii noastre. Noi suntem mândrii purtători şi gardieni ai sângelui german...

Închid radioul. Ştiu ce urmează să spună. Că fiecare rasă e diferită. Chiar dacă îl educi pe un negru, asta nu îl va transforma într-o rasă superioară, cum e un nordic. Cobor scările şi simt puterea preţioasă, pură a sângelui meu german de calitate, cel puţin dinspre partea lui Vati, cum îmi pulsează prin vene.

Bertha ne serveşte cu gulaş fierbinte şi nişte chifle mari. Când aproape am terminat, Walter îşi iţeşte capul strălucitor.
- Ah! exclamă Bertha zâmbind. Ai ajuns la timp pentru nişte pflaumenkuchen. I-ai simţit mirosul? Hai, intră, nu te mai foi la intrare, îl mustră ea în timp ce ne adună castroanele din faţă.

Walter se aşază lângă Karl. Eu îmi îndrept spatele şi îmi netezesc părul.
- Ţi-ai făcut eseul la istorie? îl întreabă Walter pe Karl.
- Nu, suspină el. Trebuie să-l fac diseară. Ce avem de făcut?
- În ce măsură se poate face o comparaţie între simbolismul încercărilor şi eroismul din Cântecul Nibelungilor cu încercările din prezent ale poporului german? spune Walter şi ia o lingură plină de tartă cu prune. Bertha, e delicioasă!

Bertha radiază de fericire. Îmi sprijin capul de perete şi îmi imaginez că va veni o vreme când va fi şi Erna cu noi şi vom sta toţi patru în jurul mesei, bârfind despre şcoală sau despre cine ştie ce persoană, simţindu-ne în largul nostru. Eu aş povesti ceva şi toţi trei m-ar privi fix, aprobând, ascultând şi zâmbind la anecdotele mele.
- Hai, vii?
- Hm?
- Te-am întrebat dacă vii cu noi la căsuţa din copac, zice Walter, uitându-se la mine nerăbdător. Am adus caramele Reisen, adaugă, scuturând o pungă din hârtie.

Am ţâşnit din scaun şi i-am urmat pe băieţi pe alee, până în grădină. Ploaia se oprise şi am simţit mirosul de pământ reavăn. Mă uit la ei cum se caţără pe scara din frânghie şi apoi, ţinându-mă strâns de treptele alunecoase, mă caţăr şi eu, urcând prin gaura din podea care încercuieşte trunchiul şi o mare parte din coroana copacului. Fusta mi se ridică în jurul şoldurilor şi o trag repede în jos. Dar Walter nu se uită. Se duce la fereastră şi priveşte afară.
- Ce sus suntem, zice el, zâmbindu-ne mie şi lui Karl. Oare un cangur poate să sară mai sus decât o casă?
- Iar o glumă proastă de-ale tale! îşi dă Karl ochii peste cap.
- Bineînţeles că da! exclamă Walter. O casă nu poate să sară!

Karl suspină, dar eu chicotesc şi Walter îmi face cu ochiul, apoi aruncă iar o privire pe fereastră.
- Poţi să vezi foarte departe de aici, chiar până în Rosenthal. Au! ţipă, apoi îşi retrage rapid mâna de pe pervaz, unde o rezemase, o scutură şi îşi examinează degetul.
- Lasă-mă să văd, îi zic şi mă ridic să văd ce a păţit.

I-a intrat o aşchie în degetul arătător.
- S-a înfipt prea adânc ca să poată fi scoasă cu mâna. Aduc penseta.

Mă grăbesc să cobor şi îl aud pe Karl râzând.
- Dacă nu eşti atent, o să îţi amputeze degetul. I-a venit ei idea asta ridicolă, că vrea să devină chirurg.

Îmi iau trusa din cameră. Pe vremea când locuiam în apartament şi umblam pe străzi cu Tomas, purtam cu mine trusa medicală, agăţată pe umăr, şi căutam peste tot vietăţi rănite pe care să le fac bine. Căţelul vagabond pe care Tomas îl ţinea strâns (şi care îl muşcase o dată sau de două ori) cât timp îl tratam de râie cu borax, pisica vecinilor, căreia i-am pansat codiţa rănită, deşi se tot împotrivise. Odată chiar am încercat să îi lipesc la loc picioarele unui păianjen, dar a murit oricum.

Alerg înapoi la căsuţă şi scot aşchia din degetul lui Walter cu multă grijă, apoi strâng bine gaura din deget până dă sângele, convingându- mă astfel că nu a mai rămas nimic. Tamponez rana cu iod şi îi spun să aibă grijă să nu se murdărească, fiindcă astfel s-ar putea infecta. Karl îşi întinde o pătură pe podea şi stă într-o rână, sprijinit în cot.
- Ba chiar citeşte cărţi de medicină, comentează el, uitându-se la operaţiunile mele medicale. Foarte plictisitor!
- Nu, nu e.
- Oricum, zice Karl, ştii că femeile nu au voie să fie medici?
- Nu e adevărat!
- Întreabă-l pe Vati, dacă nu mă crezi pe mine. Oricât de mult îţi displace asta, Hetty, eşti fată şi ar trebui să începi să te porţi ca atare.

Îmi dau seama din vocea lui că nu e răutăcios, dar fierb toată când împachetez sticla de iod şi închid trusa. Simt privirile băieţilor, care mă urmăresc cum mă chinui să închid curelele şi cataramele. Femeile nu au voie să fie medici. Are oare dreptate? În mine se cască un hău.
- Ei bine, vă mulţumesc, dr. Heinrich, zice Walter, spărgând tăcerea, nu e nimic greşit să ai visuri.

Cuvintele lui sunt ca un pansament pe rană. Îmi face cu ochiul pentru a doua oară.
- Ar trebui să te plătesc pentru ajutor, zice el şi începe să scotocească în pungă, de unde scoate o bucată mare de caramel. Cea mai mare bucată, doar pentru tine, micuţa Hetty! zâmbeşte el, dându-mi bucata de caramel, şi inima începe să-mi bată mai tare.
- Mulţumesc!

O iau şi mă aşez pe podea, cu spatele rezemat de perete. Bag carameaua în gură şi încep să molfăi bucata aurie, dar e mare şi dură, îmi tot iese în afară, prin obraz, şi refuză să se micşoreze. Din colţul gurii îmi curge salivă şi mă şterg repede cu mâneca.
- Foarte atrăgător, râde Karl.

Vede şi Walter şi începe să râdă.
- Uite, mai ia o bucată!

Îmi ţin buzele strânse şi dau din cap că nu mai vreau, roşie toată ca o sfeclă.
- Ura! râde iar Karl. Iată un mod de a face o fată să tacă. Felicitări, prietene!

Simt că mi se pune un nod în gât, aşa că mă ridic repede în picioare şi cobor ca fulgerul pe scară, înainte să îmi dau voie să plâng.

Râsul băieţilor mă urmăreşte până în casă şi visul meu pentru un viitor frumos se sparge ca o sticlă, în milioane de bucăţele colorate.

În pat cu duşmanul - Fiica Reichului

 

Louise Fein
Fiica Reichului
Editura Nemira, 2021
 traducere din engleză de Emanuela Ignăţoiu-Sora
 
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
 
În pat cu duşmanul

În ultimii ani piaţa de carte a fost invadată de romane care încearcă să recreeze atmosfera apăsătoare din Germania de dinaintea şi din timpul celui de-al doilea război mondial, să pună în cuvinte experienţele de multe ori inimaginabile ale supravieţuitorilor lagărelor de exterminare naziste. Din punctul meu de vedere este un demers bun pentru că perioada aceea devine din ce în ce mai îndepărtată în timp, negarea Holocaustului a căpătat susţinători din ce în ce mai vocali, şi, nu în ultimul rând, extremismele sunt imediat după colţ, după cum constatăm în fiecare zi. Aşadar, chiar dacă fac parte din categoria romanelor de consum, nu obţin aprecierea criticilor literari şi nici nu intră în istoria literaturii, cărţile de acest tip răspund unei nevoi a oamenilor de a şti, chiar şi la nivel superficial, câte ceva despre acele vremuri. Speranţa mea este ca un roman de acest fel să le stârnească curiozitatea şi, ulterior, să citească în continuare despre acest subiect. Şi, cred eu, acest tip de roman mai face ceva: dă chip suferinţei. Pentru că dând nume, chiar şi fictive, victimelor îi transformă din statistică în indivizi.

În această categorie intră şi romanul Fiica Reichului de Louise Fein. Romanul a apărut la editura Nemira în colecţia Damen Tango. Cartea este, în mare parte, scrisă din perspectiva lui Hetty Heinrich, fiica unui înalt oficial nazist şi soră a unui pilot Luftwaffe (forţele aeriene din armata germană). Trăim împreună cu Hetty nu doar procesul de maturizare, ci şi pe cel de dezvrăjire. Hetty începe să înţeleagă că lumea din jurul ei, considerată iniţial perfectă, este, de fapt, strâmbă, hidoasă şi nedreaptă. Acţiunea romanului se desfăşoară între 1929 şi august 1939, adică în perioada premergătoare războiului. Un scurt epilog lămureşte cititorul despre soarta ulterioară a personajelor. Romanul a fost inspirat de povestea tatălui autoarei, refugiat în Anglia din cauza naziştilor.

Hetty este prototipul tinerei germane: vine dintr-o familie bine situată, cu sânge arian, participă la toate acţiunile Tineretului Hitlerist, se aşteaptă ca viaţa ei să fie dedicată Reich-ului ca soţie şi mamă. Îndoctrinarea la care este supusă se fisurează, însă, atunci când se reîntâlneşte cu Walter, un tânăr evreu, prieten din copilărie al fratelui ei. Realitatea începe să capete treptat mai multe nuanţe: Hetty descoperă că evreii nu sunt după cum spune propaganda leneşi şi sălbatici, că sunt murdari pentru că nu mai au acces la utilităţi, că viaţa lor nu este uşoară şi că nimeni nu încearcă să corupă sângele pur german. Povestea lor de dragoste îi oferă prilejul autoarei să scrie despre greutăţile şi abuzurile la care au fost supuşi evreii în acea perioadă, despre modul în care şi-au pierdut afacerile, casele şi de multe ori viaţa. În plus, Hetty descoperă că sub faţada de respectabilitate a părinţilor ei se ascund secrete şi poveşti sordide, că la o privire mai atentă ipocrizia este prezentă în vieţile multora dintre familiile ariene din Reich.

Nu ştiu de ce povestea familiei lui Hetty m-a dus cu gândul la una dintre scenele zguduitoare din Der Untergang / Downfall, scena în care mor otrăviţi de propria lor mamă copiii lui Goebbels. Momentul acela ilustrează atât de bine efectele devastatoare ale fanatismului, modul în care familii ce se consideră respectabile şi stâlpi ai societăţii îşi sacrifică inclusiv copiii pentru motive mai mult decât discutabile, încât rămâi la final mut şi golit de sentimente. În Fiica Reichului nu există momente de asemenea intensitate, deşi, cred eu, autoarea încearcă să ilustreze exact acest lucru. Cartea nu are în mod cert nici forţa romanului Singur în Berlin a lui Fallada, dar se dovedeşte o lectură agreabilă şi instructivă pentru cineva mai puţin familiarizat cu epoca respectivă.

Asimetric

 

Lisa Halliday
Asimetric
Curtea Veche Publishing, 2019
traducere din engleză de Anca-Maria Pănoiu

***
Intro

Lisa Halliday a crescut în Medfield, Massachusetts, şi trăieşte în prezent la Milano, împreună cu soţul ei. A publicat proză scurtă în The Paris Review, iar în 2017 a primit premiul literar pentru tineri scriitori Whiting Award, la categoria ficţiune. Asimetric (Curtea Veche Publishing, 2019) este primul ei roman şi a fost nominalizat în 2018 la Premiul "John Leonard".

*

New York, delirul anilor 2000. Oraşul este un jackpot în creştere. Alice are 25 de ani, este asistent editorial la Gryphon, gustă din "fatalele fleacuri şi frenezii" ale vieţii literare din Manhattan şi se visează scriitoare. Ezra este un autor multipremiat, cu aproape 50 de ani mai în vârstă decât ea. Între cei doi se naşte o relaţie amoroasă stranie, în care educaţia literară şi sentimentală alternează cu anxietatea influenţei şi cu dependenţe împovărătoare.

Heathrow, 2008. Amar Jaafari, economist american cu origini irakiene, este reţinut pe aeroport fără explicaţii, în timp ce încearcă să ajungă la Bagdad pentru a-şi întâlni fratele. Interogatoriul, desfăşurat într-o atmosferă frizând absurdul şi neputinţa, alternează cu flashbackuri din viaţa lui Amar. Biografia lui, sfâşiată între Orient şi Occident, se profilează pe fundalul unui Irak în plin război, vădind adâncul răului uman, precum şi cele mai abisale întrebări.

Dar care este logica secretă şi unde se întâlnesc cele două destine fracturate, care ar putea face parte din una şi aceeaşi poveste?

"Un debut de o inteligenţă usturătoare... Cu Asimetric vei deveni un cititor mai bun, un observator mai atent. Un roman care ascute simţurile.." (The New York Times)

"O strălucită şi complexă examinare a dinamicilor puterii în iubire şi în război." (The Wall Street Journal)

Fragment

De Crăciun, unchiul Zaid şi mătuşa Alia au venit la noi împreună cu cele patru fete ale lor, care, aliniate în hijab‑urile lor roşii, arătau ca un set de păpuşi ruseşti. Cu zece ani în urmă, cea mai mare dintre ele, Rania, îmi ţinuse în poală popoul înfofolit în scutece şi îmi dăduse să mănânc, una câte una, boabele ca nişte rubine ale unei rodii. Acum crescuse şi era prea drăguţă ca s‑o mai priveşti drept în faţă, cam cum te fereşti să te uiţi direct la soare. Când a intrat în bucătărie s‑a dus direct la fratele meu şi i‑a spus: BeAmrika el dunya maqluba! Amrika e America. Maqluba înseamnă "răsturnat" şi de‑aia e numele unui fel de mâncare preparat din carne şi orez, care se coace într‑o cratiţă şi se întoarce cu susul în jos înainte de servire. El dunya maqluba înseamnă că lumea e cu susul în jos, o expresie folosită în general pentru a descrie oameni sau locuri într‑un stadiu avansat de agitaţie, pe marginea haosului. Fratele meu a râs. Într‑adevăr, aşa era America de Crăciun. Lumea e cu susul în jos în America zilelor noastre!

Mi‑a venit în minte una dintre acele ilustraţii despre pacea mondială sau despre armonie în ciuda diferenţelor - oameni cu chipuri de diferite culori ţinându‑se de mână ca un lanţ de păpuşi din hârtie care încinge întreaga planetă. Numai în această ipostază, măcar o dată, celor de pe continentul american le venea şi lor sângele în cap.

Potrivit cartografiei moderne, antipodul dormitorului meu din Bay Ridge este un val din Oceanul Indian, la câteva mile sud‑vest de Perth. Dar pentru un băiat de doisprezece ani care călătorea în străinătate pentru prima oară de când mergea de‑a buşilea, putea să fie la fel de bine şi dormitorul din casa bunicilor mei din Hayy al‑Jihad. Împărţeam camera asta cu alţi trei veri ai căror părinţi emigraseră puţin după ce li se născuseră copiii. (Tatăl meu şi Zaid erau cei mai mari din doisprezece fraţi şi surori, dintre care cinci părăsiseră Irak; patru rămăseseră şi trei muriseră.) Să ne fi ascultat pe noi, băieţii, cum stăteam întinşi pe priciurile noastre şi ne văitam de lucrurile pe care le ratam acasă, ai fi zis că suntem nişte Don Juani obişnuiţi să trăiască pe picior mare, trimişi în armată pentru zece ani. Ali şi Sabah, care locuiau în Londra, erau îngrijoraţi că nişte bărbaţi ajunşi la vârsta permisului auto ar fi putut să le sufle iubitele. Hussein, care locuia în Columbus, era tulburat la culme că nu putea să vadă meciul dintre Bengals şi 49ers în Super Bowl, al cărui rezultat ne‑ar fi luat zece zile să‑l aflăm. (Bengals au mâncat bătaie.) Azi poţi să stai bine‑mersi în Firdos Square şi să cauţi pe Google ce fac chiar acum Bengals, sau 49ers, sau The Red Sox, sau Yankees, sau Manchester United, sau Mongolia Blue Wolves; poţi să verifici care e temperatura în Bay Ridge sau Helsinki; poţi să verifici ora fluxului în Santa Monica sau Swaziland, sau când o să apună soarele în Poggibonsi. Mereu se întâmplă câte ceva, mereu e câte ceva în legătură cu care să te informezi, niciodată nu‑ţi ajung orele ca să te simţi îndeajuns de informat. Cu atât mai puţin dacă în acelaşi timp hrăneşti şi un scop mai nobil. Totuşi, cu douăzeci de ani în urmă, în Bagdadul rupt de lume, timpul abia se furişa.

L‑am auzit odată pe un regizor spunând că pentru a fi cu adevărat creativă, o persoană are nevoie de patru lucruri: ironie, melancolie, un simţ al competiţiei şi plictiseală.

Oricare ar fi fost neajunsurile mele în primele trei privinţe, m‑am bucurat de o asemenea abundenţă a celei de‑a patra de‑a lungul acelei ierni petrecute în Irak, încât, la vremea la care ne‑am întors în New York, storsesem deja din mine primul şi, de altfel, singurul meu ciclu de poezii. Ce altceva mai făceam? Petreceam ore şi ore jonglând, ceea ce însemna că aruncam şi prindeam portocale în curtea din spate până când nu mai eram în stare să le disting în nuanţele apusului.

Împreună cu tata şi cu Zaid, vizitam mormintele rudelor din afara oraşului Najaf, iar seara ne adunam în jurul mesei din bucătărie, mâzgălind câte‑un pic din teme - o grămadă de teme în deplină neorânduire, ca să ţin pasul cu şcoala în ciuda săptămânilor pe care le pierdeam -, în timp ce bunicul stătea lângă mine, răsfoind fără grabă ziarul Al‑Thawra.

Într‑o seară, a privit peste umărul meu în timp ce adăugam câteva piese la o navă de război gata să se scufunde. Dacă ai de gând să fii preşedintele Amrikăi, a spus el, o să trebuiască s‑o faci mai bine de atât.

Cu Sami mă duceam la Grădina Zoologică "Zawra Park", unde le azvârleam ţigări aprinse cimpanzeilor şi ne stricam de râs văzând cât de umani arătau în timp ce le fumau.

Fratele meu tocmai absolvise Georgetown, unde fusese preşedintele Societăţii Pre‑Med, şi scria o teză despre reducerea tuberculozei în rândul populaţiei fără adăpost. Întru câtva contrar acestui demers, cam la o săptămână de la sosirea noastră în Bagdad, se apucase, fără să vădească vreo urmă de remuşcare, de distracţia irakiană neoficială, care consta în a fuma în lanţ ţigarete Marlboro Reds. De pe acoperişul bunicii se zărea în depărtare Tigrul şi fratele meu, aşezat lângă mine, acolo sus, fumând şi privind în zare spre Karrada, îmi povestea cum în serile fierbinţi din anii '70, el şi părinţii noştri obişnuiau să care saltele până sus, pe acoperiş, şi să doarmă în briza liniştitoare a râului. Nu era cald în seara în care am auzit povestea asta; şi nici nu aveam vreo saltea la îndemână, doar o pătură afgană veche, pe care Sami şi‑o săltase pe umăr şi o cărase din bârlogul lui până acolo.

Chiar şi aşa, fratele meu s‑a întins în lumina lunii, a bătut uşor cu palma locul de lângă el şi, cum priveam amândoi în sus, la stele, Sami a prezis că n‑o să mai treacă mult timp până când Irakul avea să fie din nou glorios. Drumuri fără hârtoape, scânteietoare poduri suspendate, hoteluri de cinci stele; ruinele Babilonului, Hatra şi pilaştrii funerari de la Ninive, toate întoarse la măreţia lor dintâi şi deschise vizitării fără supravegherea paznicilor înarmaţi. În loc să zboare spre Hawaii, însurăţeii aveau să‑şi petreacă luna de miere la Basra. În loc să leşine după îngheţata italienească, aveau să se dea în vânt după dolma şi chai. Şcolarii aveau să se fotografieze în faţa Ziguratului Urului, hoinarii cu rucsacuri în spate aveau să trimită acasă cărţi poştale cu al‑Askari, pensionarii aveau să‑şi îndese prin valize borcane de miere de la Yusufiyah, împachetate în folie cu bule. Bagdad avea să găzduiască Jocurile Olimpice. Lions of Mesopotamia aveau să câştige Cupa Mondială. Numai atâtica să mai aştepţi, frăţioare. Numai atâtica. Uită de Disney World. Uită de Veneţia. Uită de ascuţitoarele cu Big Ben şi de cafelele cremoase la suprapreţ de pe Sena. Acum a venit rândul Irakului. Gata cu războaiele în Irak, de‑acuma oamenii au să vină din toate colţurile lumii ca să‑i vadă frumuseţea şi istoria doar de dragul lor.

***

Uneori am impresia că îmi amintesc rodia. Dulceaţa ei taninoasă, zeama care mi se scurgea, lipicioasă, pe bărbie. Până în ziua de astăzi, instantaneul Polaroid care a imortalizat momentul stă pe uşa frigiderului nostru din Bay Ridge şi din nou nu sunt sigur dacă, în lipsa fotografiei, aş mai avea vreo amintire.

Şi într‑una, şi în cealaltă, Rania poartă un hijab de culoare albastră. Felul în care mă ţine în braţe, felul în care ţesătura îi cade pe umeri şi în jurul scutecului meu topindu‑i‑se apoi în materialul bluzei ne face să arătăm de parcă am poza pentru o Maestà. De câte ori deschide un băiat frigiderul copilăriei lui? De şase mii de ori? De nouă mii? Oricare ar fi fost numărul, era destul cât să lase o impresie de neşters. Fiecare pahar cu lapte, fiecare înghiţitură de suc, fiecare felie de maqluba rămasă... Şi desigur că fratele meu a văzut‑o şi el, zi de zi, de‑a lungul anilor devenirii lui.

În luna decembrie a următorului an, părinţii meu s‑au întors în Bagdad de unii singuri. Eu am rămas în Bay Ridge sub pretextul că nu voiam să ratez probele pentru Junior Varsity Swimming şi am fost lăsat în grija părinţilor unui coleg de clasă în al cărui dormitor se găseau un pat pliant cu o saltea plină de cocoloaşe şi un poster în mărime naturală al Paulinei Porizovka. Nu am dat nicio probă pentru lotul de înot şi nici părinţii mei nu m‑au întrebat cum a mers când s‑au întors, la sfârşitul lui ianuarie. Erau preocupaţi de vestea că fratele meu voia să o ia în căsătorie pe Rania.

Adusese în vorbă şi faptul că voia să se mute la Najaf ca să studieze la un seminar islamic din oraş. Când tata ne‑a spus asta, mama şi‑a acoperit faţa cu mâinile.

N‑ar fi fost o problemă că Rania era verişoara noastră primară. Nici că mariajul ar fi crescut riscul de a naşte urmaşi cu dereglări genetice recesive - deşi părinţii mei îşi exprimaseră tranşant şi cu mult timp înainte opinia că fidelitatea faţă de clan nu merită împovărarea unui copil cu ceva care ar putea fi evitat printr‑un simplu test genetic. Problema era că însurătoarea cu Rania vădea o intenţie mai clară de a se restabili în Irak, ale cărui valori fratele meu afirmase că le prefera celor mai degrabă necuviincioase promovate în America. Şi totuşi, ca să fie validă după mintea lui Sami - ca să fie în acord cu valorile mai cuviincioase pe care declarase că le preferă -, logodna avea nevoie de binecuvântarea părinţilor noştri. Părinţii Raniei şi‑o dăduseră deja pe a lor; renunţaseră chiar şi la zestre. Dar mama şi tata nu erau chiar atât de pregătiţi să gireze renunţarea lui Sami la viaţa pe care cu atâta încordare se dezrădăcinaseră ei înşişi ca să ne‑o ofere. Au hotărât să îşi dea binecuvântarea cu condiţia ca Sami şi Rania să se căsătorească în New York şi ca Sami să îşi ia licenţa de la o universitate americană. Putea să studieze religia în locul medicinei, dacă aşa voia. Putea să se întoarcă apoi în Irak dacă dorea. Dar dacă voia să o ia în căsătorie pe Rania cu aprobarea deplină a părinţilor, astea erau condiţiile. Şi Sami a fost de acord.

Vara următoare, în iulie, îl aşteptam la New York împreună cu Rania şi bunica noastră. Totuşi, la aeroport, am găsit‑o pe mama tatei aşteptând de una singură la terminalul Sosiri. Zburase împreună cu ei până la Amman, unde trebuia să prindă un zbor de legătură spre Cairo, dar autorităţile iordaniene îi opriseră pe Sami şi pe Rania motivând că nu îi credeau că se duc în America pentru a se căsători. Care e motivul real pentru care mergi în America? Să mă căsătoresc, a spus Sami. Minţi! au răspuns autorităţile. N‑aţi călători împreună dacă nu aţi fi deja căsătoriţi. Nu, a insistat Sami. Vorbesc serios. Nu suntem căsătoriţi încă; o să ne căsătorim în State, unde locuiesc părinţii mei, care ne aşteaptă. Atunci înseamnă că eşti o curvă, i‑a spus Raniei unul dintre ofiţeri. O ştoarfă. Cum altfel explici călătoria asta cu un bărbat care nu‑ţi este soţ?

Auzind asta, Rania a leşinat, ceea ce ofiţerii au luat, cu încântare, drept o confirmare a bănuielilor lor.

Drept urmare, Sami şi Rania s‑au întors în Irak, în timp ce bunica noastră a zburat de una singură la Cairo, apoi la Londra, apoi la New York. Planul era să rămână la noi doar şapte săptămâni, pentru că îl lăsase acasă pe bunicul, care se recupera după o operaţie la şold. Dar apoi Irakul a invadat Kuweitul şi cele şapte săptămâni s‑au transformat în şapte luni. Bunica nu era singura care fusese strămutată: eu mă mutasem în camera lui Sami şi i‑o cedasem ei pe a mea, din pricina îngrijorării mamei că în dormitorul lui Sami era prea mult curent, ceea ce probabil însemna găzduieşte un pian, lucru pe care bunica fusese crescută să îl considere o invenţie frivolă, chiar dacă, după câte se vedea, nu atât de frivolă încât să‑i reziste atunci când se credea singură acasă.

Din când în când, Zaid ne suna ca să ne spună că toată lumea e bine. Şoldul lui Jiddo îşi revenea. Alia avea grijă de pomii fructiferi. Nici nu aducea vorba de raiduri aeriene sau proiectile fluierând de‑a lungul şi de‑a latul cerului, pentru că viaţa într‑un panoptic îi condiţionase de‑a lungul timpului pe irakieni să creadă că pereţii au urechi şi ferestrele, ochi şi că nu ştii niciodată când se odihnesc supraveghetorii, aşa că presupui că sunt mereu la posturi. În mod mai puţin convingător, tot panopticul era învinuit şi pentru lungile tăceri ale fratelui meu. Sami nu fusese niciodată un amator de scrisori, aşa că nimic nu mă îndreptăţea să aştept din partea lui răspunsuri amabile la nuvelele locvace pe care i le tastam şi i le trimiteam prin poşta electronică aproximativ o dată pe lună. Totuşi, fratele meu nici măcar nu mulţumea pentru scrisorile alea, nici în cărţile poştale expeditive cu "Salutări din Bagdad!" şi nici când suna, ceea ce îmi amintesc că a făcut, de fapt, numai de două ori. Prima dată a fost în ajunul Anului Nou, când părinţii mei ar fi trebuit să se afle ei înşişi la Bagdad dacă nu ar fi fost război. Aparent, sunase ca să ne ureze "Un 1991 fericit!", inshallah, dar apoi Sami a continuat spunându‑ne că el şi Rania nu aveau să se mai căsătorească, până la urmă. Glasul lui nu trăda vreo dezamăgire. Ba chiar părea perfect optimist: optimist şi poate chiar puţin uşurat. Rania urma să studieze istoria artei la Paris şi el însuşi îşi reconsiderase planurile de a se muta la Najaf, gândindu‑se ca în loc de asta să dea la Facultatea de Medicină din Bagdad. Care‑i problema cu facultăţile de medicină din America? am întrebat când mi‑a venit rândul la telefon. Niciuna, a răspuns Sami, vesel. Care‑i problema cu facultăţile de medicină din Irak?

Al doilea telefon a venit peste vreo trei luni, când America începuse să îşi retragă trupele şi bunica îşi făcea bagajele ca să plece înapoi acasă. De data asta, Sami a vorbit numai cu tata, care, după ce a pus receptorul în furcă, şi‑a luat imediat jacheta din cuier şi a ieşit să se plimbe. Când s‑a întors, a intrat în dormitorul meu, unde valiza bunicii era pe trei sferturi plină şi tichetele de îmbarcare pentru Londra, Cairo şi Amman erau proptite de borcanul meu cu zaruri. A aşezat‑o pe patul meu şi i‑a luat mâinile într‑ale lui. Apoi i‑a spus că Ahmed, soţul ei, cu care era căsătorită de cincizeci şi şapte de ani, făcuse în dimineaţa aia o embolie şi murise.

Piese de schimb pentru păsări călătoare

 

Oigăn
Piese de schimb pentru păsări călătoare
Curtea Veche Publishing, 2021

***
Intro

E greu de hotărât ce ar trebui apreciat la omul acesta, care se numeşte Eugen Nuţescu, dar îşi spune şi i se spune Oigăn. Dacă-l asculţi cântând, optezi pentru muzician; dacă-i citeşti versurile, inclusiv cele din antologia Poezia care cântă, te laşi cucerit de poet; iar dacă intri în vorbă cu el - ceea ce nu e greu, pentru că Oigăn este însăşi bucuria comunicării, te simţi vrăjit de frumuseţea demnă a fiinţei omeneşti. Despre artistul Eugen Nuţescu-Oigăn nu sunt multe de spus: cântă cu câteva trupe, pentru care şi compune melodii, şi scrie versuri, cu o nonşalanţă cu adevărat pariziană. Dacă vrei să spui mai multe, atunci trebuie să-ţi sufleci mâinile, să-ţi primeneşti creierul şi mintea, pentru că e musai să te osteneşti cu scrisul unei monografii. Şi încă în două sau trei volume.
*
A vorbi despre poet e ca şi când ai fuma într-o peşteră: nu poate ajunge fumul la tine fără să-i supere pe ceilalţi. Numai graiul tobelor şi al chimvalului răsunător ar putea să povestească şi să legene din depărtare delicata singurătate a celui ce visează despre noi în locul nostru. Să ascultăm împreună aşadar această voce puternică, nouă, dar atemporală, toba de război blând a poetului care aşteaptă răbdător să îl ajungem din urmă. La mulţi ani de Oigăn! (Andrei Robin Proca)

Oigăn a avut o relaţie cu o călugăriţă. Pe o plajă, la orele alea ale după-amiezii când soarele redescoperă relieful, domnul Eugen Nuţescu (Oigăn) era tolănit într-un grup de leneşi. Zăceau activ, pentru că Oigăn folosea, de fapt, vocea şi chitara. Atunci, pe trupul cântăreţului s-a tolănit o călugăriţă. Călugăriţa (Mantis religiosa) este o insectă care se aşază foarte rar pe oameni, şi cu atât mai rar pe Oigăn. Omul a văzut-o şi i-a cântat încă vreo două ore. A stat fata neclintită, iar lui i-a fost frică să se oprească, să nu creadă ea că a terminat şi să înceapă să-l devoreze. (Mircea Toma, fragment dintr-un articol publicat în 24Fun - 2009)

OIGĂN are şi un nume "de buletin". Când îşi verifică facturile, când votează, când semnează câte un contract de drepturi de autor, Oigăn devine sau redevine Eugen Nuţescu. Însă numele "de scenă" Oigăn, ca în nenumărate lecturi cu tâlc, îl descrie cel mai fain. Oigăn este rostirea germană a lui Eugen şi transcrierea românească a aceluiaşi nume. De aici componenta ludică, dar şi duală, a personajului. Cărei culturi îi aparţine cu adevărat? Celei germane, venită pe filiera mamei şi a studiilor făcute? Celei engleze, pentru că engleza este limba în care Oigăn se simte, de fapt, cel mai profund acasă, citind enorm în engleză, scriind versuri pentru muzica sa, bălăcindu-se în toate spumele englezei? Dar mai e şi componenta muzicală. Doi termeni nu suportă Oigăn. Unul este muzician, celălalt este virtuoz. În refuzul oricărei nuanţe patetizante, Oigăn fuge de etichetări. Şi totuşi, sorry, cruda realitate îl contrazice: meştereşte la chitarele alea de o viaţă, compune piese, se joacă cu aproape toate instrumentele Universului. Trece cu nonşalanţă prin genuri muzicale, prin colaborări neobişnuite, cântă piesele lui, dar se dă în vânt după coveruri Dylan, Beatles, Nick Cave sau Andrieş. Se mişcă histrionic de la trupa Kumm, la Moon Museum, de la Robin and the Backstabbers, la Oigăn pur şi simplu.
Cea mai ezitantă şi mai recentă colaborare a lui Oigăn este cu limba română. S-a născut în germană, s-a complăcut în engleză şi, de puţini ani încoace, a început, pe lângă texte de muzici în română, să scrie poezie. A intrat tiptil pe teritoriul uneori bolovănos al limbii române. A început să scrie poezii, prozuţe, pe care le-a postat pe Facebook, în acelaşi timp timorat de presiunea limbii şi năbădăios în conţinut. Prietenii l-au încurajat să le publice, au zis că, în ciuda impulsurilor contextuale în care au fost zămislite, aceste creaţii merită un volum. Iacătă-l! (Dana Papadima, profesoară de limba română)

Fragment

cuvintele creează cea mai mare
dependenţă

hai, dă-mi tu "bună ziua" din şolduri.
spune-mi "la mulţi ani" telepatic.
şi-o să-ţi mulţumesc din fluierul piciorului.
hai să stabilim ora şi locul întâlnirii fredonând
piese de Beatles, OK?
ne vedem pe Penny Lane, when I'm 64.
şi asta doar pentru că am lămurit în prealabil o
bază de comunicare.
da, ştiu, poţi să-mi arăţi direcţia cu degetul.
şi eu pot să spun "da" şi "nu" din cap;
şi "nu ştiu" din umeri.
(deşi, dacă aş fi bulgar, am putea avea
niscaiva probleme)
pot să-ţi arăt că încă te doresc cu erecţia mea
falnică de dimineaţă... deşi s-ar putea să aibă
mai multă legătură cu visele recent avute cu
Scarlett Johansson.
(sau Milla Jovovich sau Nastassja Kinski sau
Monica Vitti sau Brad Pitt sau cine vreţi voi în
funcţie de generaţie şi preferinţe sexuale)
cuvintele dau cea mai mare dependenţă.
vezi ultima oară când a fost în top o piesă
instrumentală,
"No More I Love You's" cu caractere de-o şchioapă
iar necuvântătoarele mai fraiere au fost
domesticite.
ne dau lapte şi ne aduc papucii
şi latră la comandă.
noroc cu pisicile care există "decât" pentru poze
pe Facebook.
şi claxoanele care înlocuiesc cu succes "futu-ţi
gura mă-tii", de cel puţin un sfert de secol.
eu v-am zis...
cuvintele dau dependenţă.
chiar dacă muzica e viaţa mea.
chiar dacă instagramu' bate tot.
chiar dacă tăcerea e de aur.
o fi.
dar eu scriu în tăcere.
iubesc în tăcere.
gândesc în tăcere.
şi "aur" is just a three letter word.

(18 octombrie 2018)

TS > TC

cine scrie
fără diacritice
consideră
(egoist
şi/sau
eronat)
că
timpul său
e mai preţios
decât
timpul
cititorului

 (21 ianuarie 2020)

cerul

perfect
senin
e cel mai
frumos
zise turistul
de sub
umbrela
colorată.
aşa e
aşa e
au sărit
gospodinele
care tocmai
terminaseră
de agăţat
rufele
la uscat.
şi mie-mi place,
dar mai mult
noaptea
s-a băgat în
seamă
astronomul
amator
ba
cerul
cu nori răzleţi
e de departe
cel mai tare,
îţi dă perspectivă
şi profunzime.
a sărit
tot corul
de fotografi
şi regizori de film.
chiar şi
cei de mâna-a şaptea.
nu ştiu ce să zic,
spuse
ciuperca
bosumflată.
iar broasca
a pufnit scârbită.
râmele au arătat
degetul mijlociu
şi melcii
au scris
cuvinte
porcoase
din dâre.

(25 aprilie 2020)

Eminescu şi hipioţii

stau noaptea lângă un foc şi scriu.
încerc să nu scriu despre cât de fain e să stai
noaptea lângă un foc şi să scrii.
e un foc viu.
ştiu, termenul consacrat e "foc de tabără" dar
ideea de tabără îmi aduce aminte de organizaţii
proto-militare şi alea îmi aduc aminte de
organizaţii militare şi alea-mi aduc aminte de
conflicte armate.
iar eu sunt un vlăstar al primului secol care a
declarat oficial că războiul nu-i cool.
ne-a luat cam mult.
doar mamele de băieţi au ştiut-o dintotdeauna.
deci stau lângă un foc viu şi scriu.
atât sunt de absorbit de ceea ce scriu încât nici
n-am observat că bocancul stâng mi-a luat foc.
îmi sar scântei pe şosete.
flăcări înfulecă nădragi...
dar nu, n-o să ard pe de-a-ntregul;
n-o să alerg printre arbori ca o torţă vie.
paranteză - să mori ca o torţă vie!
închid cu greu paranteza.
nu mă găsiţi la capitolul "romantici târzii dintr-o
ţară postmodernă"
şi îmi plac prea mult copacii ca să le fac rău, chiar
şi numai în scris.
nu, nu-i îmbrăţişez... am încercat dar nu
simt nimic.
prefer să-i văd.
cât mai mulţi
cât mai mari
cât mai crengoşi.
iar când sunt înfloriţi mă excit de-a dreptul.
am simţit mirosul de plastic prăjit al pantalonilor
de la Decathlon şi mi-am turnat toată apa
pe picior.
nu, nu vă speriaţi - n-o să încep acum o poliloghie
despre chinurile setei.
focul meu nu-i în Sahara.
sunt lângă confluenţa a două izvoare.
pot să-mi umplu sticla la loc când am chef.
dar mai bine beau o bere că am tras o
sperietură zdravănă.
ce să-i faci?
nu-mi stă bine ca personaj tragic.
nici un pseudo-poet nu a fost vătămat în cursul
conceperii acestor rânduri.
dar acum că se apropie sfârşitul putem vorbi un
pic despre moarte.
voi cum vreţi?
eu - deşi statistic sunt şansele cele mai mari - aş
încerca să evit cancerul şi accidentele rutiere.
dar încă sunt viu lângă un foc şi scriu aşa că îmi
pot inventa o soartă mai pe plac:
la marginea mării - prefer să fac o baie noaptea
cu animăluţele alea căptuşite cu fosfor care
luminează frumos când le agiţi.
în liniştea serii - îmi vine să nu mai mor niciodată
pentru că seara e anotimpul meu preferat.
iar când codrul e aproape prefer să fac un foc
şi să scriu.

(11 aprilie 2018)

nu ştiu vouă, mie mi se întâmplă
chestii faine când aştept

mi-ar plăcea să fiu şoferul unei femei bogate de
vârstă mijlocie.
s-o aştept când e la coafor şi să intru-n vorbă cu
vânzătoarea de îngheţată.
să sper că şedinţa de aerobic nu se va sfârşi
niciodată pentru c-au înflorit magnoliile.
să beau cafele interminabile până vine de la
ginecolog.
să iau copiii altora de la şcoală în timp ce trag cu
ochiul la mămici prezentabile.
azi am intrat într-o librărie dintr-un garaj la
demisol şi mi s-a dat un scaun ca să citesc
afară şi să fumez.
apoi am primit o reducere (două cărţi la preţ de
una) că cică le-am făcut reclamă.
n-am prea citit multă poezie la viaţa mea.
ruşine!
adică fiind bilingv am avut norocul să înfulec
friptura de Eminescu şi Bacovia, de la şcoală,
cu garnitură de Rilke sau Trakl - după sezon,
bineînţeles.
plus dragostea de americani care mi-a întregit
meniul cu salată Ginsberg.
dar azi - pe când făceam reclamă unei librării
dintr-un garaj, unde în mod normal ar fi
trebuit să repete o trupă de punk - am
cumpărat (la superofertă, cum spuneam) o
carte a unui domn care m-a dat pe spate.
pe moment mă las.
şi pe voi vă las cu el.
şi cu Google pe urmă, ca să nu fac viaţa uşoară
decât cărturarilor care mă pot lua peste picior
dacă le dă mâna:
some dogs who sleep at night
must dream of bones
and I remember your bones
in flesh
and best
in that dark green dress
and those high-heeled bright
black shoes,
you always cursed when you
drank,
your hair coming down you
wanting to explode out of
what was holding you:
rotting memories of a
rotten
past, and
you finally got
out
by dying,
leaving me with the
rotten
present;
you've been dead
28 years
yet I remember you
better than any of
the rest;
you were the only one
who understood
the futility of the
arrangement of
life;
all the others were only
displeased with
trivial segments,
carped
nonsensically about
nonsense;
Jane, you were
killed by
knowing too much.
here's a drink
to your bones
that
this dog
still
dreams about.^*)

 

(16 aprilie 2018)

*) Charles Bukowski, Eulogy To A Hell Of A Dame, în The Pleasures of the Damned: Poems, 1951-1993, Canon Gate, Edinburgh, p. 158. (N. a.)

Să nu ne facem de râs în faţa furnicilor

 

Iv cel Naiv
Să nu ne facem de râs în faţa furnicilor
Editura Trei, 2021

***
Intro

Iv cel Naiv este un inginer român contemporan. Devenit scriitor.
S-a născut online, dintr-un avânt spre www şi o <3 pentru poezie.

Naivitatea este lentila prin care priveşte lumea din jur, simţindu-i speranţele şi temerile, îmbrăţişându-i dorurile şi neliniştile, oglindindu-i zâmbetele.

Din dorinţa lui de a apropia oamenii de poezie şi de a-i scăpa de inutila întrebare Ce a vrut să spună poetul? au apărut pe lume şase volume de poezie. Acum, acest prim volum de proză nu vrea să scape omenirea de cine ştie ce altă întrebare, ci, dimpotrivă, vrea s-o ajute să-şi mai pună câteva.

Romanul aşteaptă să fie deschis de oameni deschişi, criticat de critici, şi, mai cu seamă, citit de cititori.
*
Amanda este o fetiţă de doisprezece ani care, pentru o fetiţă de doisprezece ani, e al naibii de isteaţă. Are două codiţe mai mereu împletite, o sută optzeci şi nouă de pistrui şi doi părinţi cu care nu se înţelege deloc. Dar deloc. Şi dacă nu sunt părinţii mei?

Stăpânită de această frică teribilă, Amanda se transformă în detectiv, pornind în căutarea Adevărului. Îşi chestionează rudele şi vecinii, colegii şi apropiaţii, caută indicii, bănuieşte implicarea armatei SUA şi un experiment genetic. Totul pentru a găsi dovada că este înfiată. Amanda caută adevărul despre ea şi despre părinţii ei, caută prietenia, caută iubirea în cei din jur şi caută iubirea de sine, îşi caută locul în lume, în familie şi în propriul corp. Tot investigând, Amanda află o mulţime de lucruri despre ceilalţi şi mai ales despre ea.
Dar oare va afla ce o interesează cu adevărat?

Fragment
Capitolul 1 | Crima din Cercului 19

Sub privirea rece, condescendentă a soarelui, vântul dezbrăca teii din faţa blocului de ultimele frunze. Vreme de câteva clipiri, Amanda avu senzaţia că priveşte nişte trupuri goale, neajutorate în faţa Inchiziţiei toamnei. O frunză căzu la picioarele ei. Vântul îşi făcu treaba până la capăt, măturând-o împreună cu celelalte spre trotuarul de vizavi şi încercând, parcă, să şteargă urmele acestei execuţii fără judecată.

Îşi întoarse privirea, sorbind cocktailul de milă, revoltă şi neputinţă (1/3 din fiecare şi se agită bine) în timp ce încerca să nimerească naibii mai repede cheia de la uşa subsolului. Frigul i se strecurase deja pe sub hanorac în cei câţiva paşi pe care trebuise să-i facă, ieşind din clădirea în care locuia, ca să ajungă la uşiţa verde, vopsită neuniform, a subsolului. Cu un scârţâit prelung, ca o văicăreală de babă, aceasta se deschise, lăsând lumina şi întunericul să se încaiere în uşa beciului. Pipăi după întrerupător. Îi găsi colţul ciobit. Apăsă. Ahhh, tot n-au schimbat becul. Ce nu-mi place întunericul ăsta! Chiar, oare de unde o veni frica asta de întuneric? Amintiri din burta maică-mii? Of, of, e suficient să mi se fluture pe sub nas posibilitatea pierderii unui simţ şi mă ia cu tremurici. Înaintă, atentă la fiecare pas. Ştiu că nu e nimic care să-mi facă rău, ştiu că nu e nimic care să-mi facă rău, ştiu că nu e nimic care să-mi facă rău... În timp ce îşi înfofolea mintea în mantra asta care, sincer, nu-i prea ţinea de cald, se tot îndepărta de gura de lumină a uşii, simţind cum corpul îi e înfăşurat în întuneric, ca un bolnav bandajat din cap până în picioare. Doar că bolnavilor nu li se acoperă ochii, iar în cazul ei tocmai cu asta se începuse.

Offf, de ce nu m-oi fi gândit să iau o lanternă? De ce, de ce? se certa, bâjbâind prin întuneric. Dar ştia drumul pe de rost, nu era prima oară când cobora la subsol după un borcan cu murături. Aici trebuie să fie uşa boxei noastre. Uşa grena. O pipăi puţin, curioasă cum se simte culoarea grena, apoi căută lacătul. Prudentă, mai făcu un pas mic. Dar piciorul se încăpăţână să nu mai ajungă pe pământ. Simţi ceva sub el. Ca un sac de cartofi. Dar nu putea fi un sac de cartofi, era prea moale. Părea un... un corp. Continuă să pipăie cu piciorul. Apoi cu mâinile. Chiar era un corp. Părea cald. Călduţ.

Îngheţă de frică. Aproape că îşi putea auzi clipitul. Simţi că i se pune un nod în gât. Vedea deja titlurile din ziarele de a doua zi. Cadavrul din faţa uşii grena, Moartea miroase a varză murată, Crima din Cercului 19. Încercă să se ridice şi reuşi. Încercă să se mişte, dar nu reuşi. Nici să ţipe. Nici să respire. Dar leşinatul îi ieşi de minune.

Se trezi cu greu, ca dintr-un vis frumos. Din păcate, însă, nimeri într-un vis nu tocmai frumos. Era tot ambalată în întuneric, cotul drept îi zvâcnea dureros, şi era călare pe ceea ce părea un cadavru proaspăt, călduţ încă. Cadavrul mirosea a naftalină şi a aftershave rusesc. Mai mult decât atât, părea să se mişte. Ba nu, chiar se mişca, horcăind uşor. După câteva pleoscăituri, întrerupte de gemete şi de un fel de înjurătură scăpată printre dinţi, cadavrul se ridică într-o rână, făcând-o pe Amanda să se rostogolească de pe el. Ocazie cu care se lovi din nou la cotul deja zdrelit.
- Ahhh!
- Aaaaoleooo!

Vocea cadavrului era inconfundabilă. Se auziră câteva fojgăituri, apoi, clic!, o lumină puternică o făcu pe Amanda să închidă instinctiv ochii, scufundându-se din nou în întuneric. Dar de data asta, măcar era un întuneric bun, liniştitor. Întunericul cunoaşterii.
- Pfiu! Dumneavoastră eraţi.
- Eu, eu.
- Mda. Ce să zic? Aveţi o voce destul de cunoscută pentru un cadavru. Puteţi da lanterna la o parte, dacă sunteţi drăguţ?

Fasciculul de lumină fu îndreptat spre tavan. Fostul cadavru se opinti şi se ridică în picioare. Amanda se ridică şi ea. Cotul îi zvâcnea în continuare. Creierul parcă îi era scufundat într-un pahar cu lapte. Dar cum o fi ajuns acolo domnu' Messerschmitt? Hm. Poate c-a băut aftershave-ul ăla, în loc să se dea cu el pe faţă?
- Acum îmi puteţi spune care-i treaba? Mai aveam un pic şi pierdeam contactul cu baza, cum s-ar spune.

Vecinul Amandei de la etajul unu, domnul Messerschmitt, care în realitate se numea cu totul altfel, era soţul doamnei Galileo, care în realitate se numea şi ea cu totul altfel. Dar aşa le spunea Amanda. De fapt, Amanda le spunea tuturor cu totul altfel decât se numeau. Aşadar, domnul Messerschmitt fusese pilot de vânătoare în Al Doilea Război Mondial pe un avion, n-aţi ghicit, IAR-80 (dar Amandei îi plăcea mai mult cum suna Messerschmitt), încheind războiul cu patruzeci şi şapte de victorii şi, aşa cum se vede, în viaţă. Îi zâmbi Amandei.
- Tu nu prea semeni cu părinţii tăi. Ai umor.

Amanda se încruntă.
- Amuzant, dar ăsta nu-i un răspuns la întrebarea mea.

Însă domnul Messerschmitt abia îşi încălzise motoarele.
- Câţi ani ziceai că ai?
- Doisprezece ani, două luni, o zi, patruzeci de minute... Vreţi să vă zic şi secundele?
- He, he! Pari o fetiţă dezgheţată, dar tot nu cred...
- Când nu dau peste cadavre, pe întuneric, sunt chiar super dezgheţată, să ştiţi.
- He, he...
- Şi tot nu mi-aţi răspuns la întrebare.
- Oricât de isteaţă ai fi tu, nu cred că ştii termenul. Sunt narcoleptic. Adică sufăr de...
- Boala somnului. Mhm, ştiu ce înseamnă. Dar cum de mi-o fi scăpat?

Deşi ultima partea a întrebării avea un conţinut retoric ridicat, se părea că bătrânul nu citea etichetele de pe întrebări, aşa că îi răspunse:
- Ei, ce să-i faci, pe unii îi loveşte incontinenţa la bătrâneţe, pe mine m-a lovit narcolepsia. Dar şi asta tot o incontinenţă e, doar că a somnului. Pic, pic, pic, îţi scapă câte un pui de somn pe unde te aştepţi mai puţin. În ultima vreme am ajuns să... offf!

Amanda simţi nevoia să depresurizeze conversaţia.
- Îmi faceţi un pic de lumină, să iau borcanul cu murături pentru care am leşinat?

Domnul Messerschmitt îndreptă lanterna către ea.
- Mda... E o boală grea şi amuzantă, continuă bătrânul.
- Amuzantă?

Amanda se întoarse spre lumina lanternei.
- Adică vă distrează să speriaţi până la leşin fete de doişpe ani?
- Nu, sigur că nu! Dar când se pune nevastă-mea pe vorbit, un pui de somn, fie şi neprogramat, e o adevărată mană cerească. Săptămâna trecută, când am avut prima criză mai gravă, am aţipit în caruselul din Tineretului, domnul de acolo a fost drăguţ şi m-a lăsat să mă dau trei ture. În schimb, ieri am mers cu trei sute unşpele până la capăt şi m-am întors pe jos. Cel mai rău e că nu ştiu când o să mă apuce - la un botez, la întâlnirea de cincizeci de ani de la terminarea liceului, la coadă la Administraţia Financiară...
- La subsol.
- Aham. Uite că şi la subsol. Pur şi simplu, cad. Intru în cataplexie, aşa îi zice. Am câteva secunde în care sunt conştient, dar nu pot mişca nimic, şi apoi tzzzt! Închiderea programului.
- Ţineţi un pic mai aproape, să nimeresc aici.

Raza de lumină se apropie, mângâind degetele fetei. Amanda îmbrăţişă borcanul cu amândouă mâinile, apoi împreună, cu paşi mărunţi, ieşiră toţi trei la lumină.
- Cred că îţi datorez scuzele mele, domnişoară, rosti bătrânul.

Copila îi zâmbi. Tonul acestuia ar fi meritat chiar şi o reverenţă, dar Amanda lipsise de la cursul de reverenţe cu un borcan de murături în braţe, aşa că se îndreptară spre intrarea în bloc, remarcând că, în jurul lor, vântul şi tovarăşii lui torţionari continuau nemiloasa execuţie. Frunză după frunză după frunză după frunză cădeau sub rafalele de vânt în uriaşa groapă comună a străzii. Intrară amândoi în scară grăbiţi, de teamă să nu fie mitraliaţi şi ei. Domnul Messerschmitt ştia ce înseamnă războiul. Luptase cu duşmani mult mai înfricoşători decât vântul, mult mai tăioşi decât frigul. Amanda îl privi pe bătrân cu respect. Îl plăcuse dintotdeauna, dar această întâlnire i-l făcuse şi mai simpatic. Narcolepsie... Acum, că-i trecuse sperietura, chiar era amuzant.
- N-aveţi de ce. Doar nu e vina dumneavoastră!

În chip de răspuns, domnul Messerschmitt zâmbi, clipind un pic mai lung. Un pic cam prea lung, îşi zise Amanda.
- La revedere!

Pe de o parte de frică să nu fie martora unui nou episod de narcolepsie, pe de altă parte pentru că plecase cam de multişor de-acasă, o zbughi în sus pe scări. Câţiva stropi de saramură evadară din borcan şi i se furişară pe degete, apoi pe dosul palmei, gata să intre pe Canalul Mânecii, dar Amanda, de obicei atât de atentă la toate, nu simţi. Era preocupată de observaţia făcută de domnul Messerschmitt, care i se înfipsese ca o săgeată de darts în miezul roşu al sufletului.

*
Ajunsă în camera ei, schiţă în jurnalul de benzi desenate soarele, vântul şi frigul ca pe nişte inchizitori din Evul Mediu. Aceştia supun un pâlc de tei unei torturi straşnice. În următorul cadru, copacii încearcă să-şi acopere goliciunea cu crengile, dar vântul îi biciuieşte fără milă, în timp ce frigul îi imobilizează în cele mai expuse poziţii. Totul, sub privirile reci, scârbite ale soarelui. Apoi copacii dezgoliţi de frunze, scheletici, stau trişti în mijlocul unei câmpii. Şi când totul pare pierdut, de nicăieri, apare domnul Messerschmitt la manşa unui avion cu acelaşi nume. Elicea ridică frunzele în aer şi le aşază la loc, în pomi. Copacii au din nou toate frunzele galbene. Apoi avionul lasă o dâră verde care vopseşte frunzele. Cadru final cu vântul şi frigul dispărând, cu umerii căzuţi, într-un asfinţit cald al unui soare reabilitat. Într-un colţ, domnul Messerschmitt, cu ochelarii de pilot pe cap, face cu ochiul către cameră.

Capitolul 2 | În căutarea Adevărului Adevărat

În acea zi de vineri, la masa de prânz au avut mâncare de mazăre, iar la cină - spaghete carbonara, dar pentru Amanda toate au avut acelaşi gust. Gustul amar al incertitudinii. Când nu ţi-e clar dacă e marţi sau joi, poate zâmbeşti încurcat. Când eşti luat drept angajat al unui supermarket doar pentru că ai un tricou în culorile logoului, poate fi amuzant. Când nu ştii dacă Moş Crăciun există sau nu, măcar te bucuri de cadouri. Dar când nu eşti sigur că părinţii tăi chiar sunt părinţii tăi, viaţa devine o cutie cu ciocolată foarte, foarte amară.

Lăsaţi-vă răsfăţată de gustul deosebit de rafinat al băuturii noastre cu extract de fiere. Oferiţi-le simţurilor dumneavoastră o nesfârşită senzaţie de vomă, care va face dintr-o zi obişnuită un calvar! În timp ce compunea textul reclamei, vizualiza cum laptele, cacaua şi fierea cea verzuie se amestecă într-un beauty shot, transformându-se într-o materie maronie, murdară. Încheie reclama cu semnătura de brand: Viaţa. Gustul oribil cu care te vei obişnui.

Epuizată, îşi dădu drumul să cadă pe spate, în pat. Deasupra, pe tavan, reconfortant de real, era Santandré. Locul din cameră în care îşi odihnise privirile în atâtea şi atâtea momente dificile. Amanda şi crăpătura din tavan, pe care n-avea cum să o cheme Santandré, dar aşa îi spunea ea, se ştiau de mici, crescuseră împreună, aşa că a fost destul de firesc să îi dea un nume. Santandré. N-avea idee unde îl auzise, dar îi rămăsese în cap. Mult mai târziu aflase că stâlcise numele unei bănci de prin Spania. Ei doar îi plăcuse cum suna - San-tan-dré. În această falie uriaşă a lumii acarienilor alesese Amanda să-şi depoziteze zeci de gânduri, de observaţii, de emoţii cărora altfel nu le-ar fi dat glas. Tot acolo îşi aduna supărările, frustrările, nervii. Şi întrebările, chinuitoarele întrebări fără răspuns, tot acolo le ţinea.

Cu timpul, Santandré devenise un fel de psihoterapeut al Amandei. Ea se întindea pe spate şi, cu ochii la cerul tavanului, se punea pe povestit câte-n lună şi-n stele - cu voce tare. Crăpătura o asculta cu cea mai mare atenţie, într-o linişte desăvârşită. Cuvintele, dar mai ales tăcerile Amandei, reflectate de marginile crăpăturii, se întorceau la ea cu un nou sens. Dar adevărul e că, la fel ca la psihoterapie, Amanda nu se simţea neapărat mai bine la finalul fiecărei şedinţe. Erau zile când îşi încheia monologul în faţa crăpăturii chiar mai încărcată decât la început. Dar acum era la începutul unei astfel de şedinţe. Oftă adânc şi îşi proiectă cuvintele către tavan. Aproape că ţipa.
- De ce, de ce sunt atât de diferită de ai mei?! De ce avem atât de puţine în comun?! De ce nu mă înţeleg?!

Simţind că îi dau lacrimile, se regrupă rapid în spatele unei tufe de sarcasm.
- Faptul că avem câte doi ochi, un nas, două urechi, o gură - astea sunt indicii că am aparţine aceleiaşi specii. E bine, e un început. La câtă înţelegere îmi oferă, ar trebui să zic mersi că n-au blană, solzi sau pene. Sau că eu n-am blană, solzi sau pene. De la Olive n-am luat nici măcar o geană, darămite o genă, iar cu Ascii, ei bine, poate semăn vag la conformaţia corpului.
(Olive şi Ascii erau părinţii ei şi în realitate se numeau cu totul altfel, dar aşa le spunea Amanda.)
- Cu toate astea, continuă ea, când te întreabă cineva "Şi, cu cine semeni? Cu mami sau cu tati?", dacă tot ce poţi răspunde e "Cu tati, vag, la conformaţie", parcă nu e exact ce ţi-ai dori.

Santandré îi răspunse printr-o tăcere plină de înţelesuri.
- Sunt foarte tristă, Santandré. Mă uit la ei şi nu înţeleg nimic. Pentru că nici ei nu înţeleg nimic. Olive (care îşi primise numele după personajul din desenele animate cu Popeye, la care se tot uitase Amanda când era mică) e o slăbănoagă melancolică, a cărei adevărată profesie este tristeţea. De fapt, nu e tristă cu normă întreagă. Jumătate din timp se ocupă cu inventarierea bolilor care îi devorează ba sinusurile, ba lamele unghiale, ba scalpul. În puţinul timp care îi rămâne, le predă franceza unor copii a căror singură menire pare a fi să-i provoace noi boli prin toate relele pe care le fac.

Oftă iarăşi.
- Despre Ascii ce să zic? E un tip care stă în banca lui, tăcut şi destul de simpluţ. Are un fel codat de a comunica, dar e uşor de descifrat, chiar şi pentru un copil de doişpe ani. Când nu stă cu ochii în ecranul unui telefon sau al unui computer, înseamnă că e de partea cealaltă a lui, reparându-l. Dar poţi să construieşti o relaţie cu cineva care vorbeşte la fel de mult ca un cod de bare? Doi oameni trişti. Iar între ei... A fost vreodată ceva între ei? Ah, da. Se pare că da. Eu. Ar fi trebuit să fiu eu. Şi eu. Măcar eu. Poate eu. Dar cum să fi apărut eu, dacă ei nu au un univers comun? Olive are o nesfârşită nevoie de protecţie şi l-a confundat pe Ascii cu un antivirus. Dar el e doar un biet depanator de hardware. Aşa că nu îi mai asigură de mult timp nimic. "Trial version-ul dumneavoastră a expirat." Mă rog, poate că îi oferă o oarecare siguranţă financiară. Iar Olive nu-i poate răspunde nevoii lui de afecţiune, ceva mai vizibilă din spaţiu decât piramidele din Giza. Are unghiile prea lungi. Şi nici uşa la frigider nu cred că i-o mai deschide, ca să zic aşa.

Amanda ştia că era răutăcioasă, dar îi plăcea atât de mult să se dea în leagănul ăsta al răutăţii, ah, ce-i mai plăcea! Se simţea bine în el, chiar dacă era un leagăn al gândurilor negative, un leagăn al urii, care, în loc să-l liniştească pe cel legănat, îl agita, alimentându-i neliniştile. Se simţea aşa de bine, că nu se mai putea opri. Ca un copil nelegănat suficient, care prinde un leagăn liber în parc şi nu se mai dă jos din el.
- Iar eu, continuă Amanda să se legene, eu sunt un copil de doişpe ani care nu mai are de mult doişpe ani. Am un metru şi cincizeci şi şase de centimetri, două codiţe, nasul un pic în vânt şi nimic în comun cu părinţii mei. Nimic. Sunt inteligentă, precoce în multe privinţe, comunicativă, cinică, sănătoasă, urăsc franceza, nu stau toată ziua cu ochii în telefon. Şi am şi umor! Sunt o persoană cât se poate de în regulă. Mă rog, poate sunt un pic prea conştientă de mine. Şi sunt încăpăţânată. Şi am în mine toată ura asta! Şi o sută optzeci şi nouă de pistrui. Iar ei n-au niciunul. Şi pata asta trandafirie de pe obraz. Iar ei au obrazul gros şi nicio pată. Şi mai am câteva puncte slabe. Unul e sub aripă, fix unde m-a lovit azi domnu' Messerschmitt când a remarcat, în treacăt şi atât de sincer, că nu semăn deloc cu ai mei. Hm... Văd că domnu' aviator are un procentaj bun chiar şi la pensie. Am fuzelajul zdrenţe, Santandré. Zi-mi, unde e intersecţia? Unde sunt cromozomii lor X şi Y? Că mi se pare că ai mei sunt Z.

Oftă din nou. De data asta, atât de adânc încât un sertar de la birou se închise.
- Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mi se pare că alunec mai departe şi mai departe, într-o altă dimensiune. Ceea ce credeam că e o stea, Steaua mea Polară, este de fapt o gaură neagră care mă trage spre ea, mă trage şi mă tot trage, cu o forţă irezistibilă. Şi alunec în ea, un pic curioasă de locul în care o să ajung, foarte înspăimântată de ce aş putea afla la capătul drumului. Dar sunt deja într-un fel de tunel şi nu mă pot opri, aşa cum nu te poţi întoarce odată ce ai pornit în jos pe tobogan. Şi mi-e frică de locul în care aş putea ajunge. Nu, nu sunt nebună. Nu. Sunt bine. Sunt bine. Sunt bine şi o să aflu adevărul. La capătul acestui tunel voi afla Adevărul.

Se opri, surprinsă de forţa cu care răzbătuse la suprafaţă concluzia asta, de undeva din adâncul ei. Era pentru prima oară când înţelesese că întrebările astea chinuitoare ar putea avea un răspuns, că trebuie, de fapt, să aibă un răspuns şi că ea ar putea să îl afle. Până atunci se simţise fie prea copil (deşi se grăbise atât de tare să devină adult, încât în multe privinţe nu mai era deloc copil), fie prea singură (deşi lucrul ăsta nu o speria), fie prea neajutorată (deşi nici pe Hercule Poirot, preferatul ei, nu îl ajuta nimeni). Parcă avusese nevoie doar de un mic brânci din exterior pentru a putea formula întrebarea care o bântuia de multă vreme: Olive şi Ascii sunt sau nu părinţii mei? Iar domnul Messerschmitt, într-un fel cu totul şi cu totul nevinovat, fusese cel care o îmbrâncise pe acest drum. Sunt sau nu sunt? Asta era întrebarea. Avea, în sfârşit, o întrebare bună. Acum îi mai trebuia răspunsul. Uite uşa, caută cheia! Iar cheia nu putea fi decât Adevărul. Ochii i se înfipseră în fulgerul întunecat al crăpăturii care despica cerul tavanului.
- Santandré, trebuie să aflu Adevărul! Adevărul cu A mare. Adevărul este singurul lucru care mă poate linişti.

Se ridică din pat şi se duse la oglindă. Se dezbrăcă de toate hainele şi, înainte de orice, îşi privi cu un ochi critic corpul gol. Avea capul rotund, poate chiar prea rotund, gâtul cam scurt, umerii erau destul de solizi, ca de înotătoare (deşi nu se prea pricepea să înoate), cele două tufe de păr de la subraţ îi umpleau deja axilele, unduindu-se ca algele pe fundul mării la cea mai mică mişcare, sânii prinseseră contur de ceva vreme, obligând-o să poarte bustieră, talie nu prea avea, nu era în niciun caz slăbuţă, dar nici nu prea era prietenă cu sportul, cele câteva fire de păr pubian se ondulau stingher pe perniţa albă a pubisului, ca nişte protestatari care sosiseră în piaţa oraşului cu câteva ore înainte de manifestaţie, în schimb, pe restul corpului armate de păr negricios ameninţau să ocupe zone importante şi foarte vizibile, cum ar fi picioarele, apropo de picioare - nu erau neapărat scurte, ci cam butucănoase, erau lipsite de fineţe în zona gleznelor, de parcă fusese asamblată în timpul unui campionat mondial, iar cei de pe linia de montaj fuseseră preocupaţi mai mult de meciurile de la televizor, decât de finisarea gleznelor ei. Şi avea şi platfus!

Dar măcar avea pe obraz, sub ochiul stâng, această pată rozalie, a cărei formă nu putea fi decât cea a unui tărâm necunoscut, care se mai colora când şi când, în anumite momente, iar pata asta era fărâma ei de feminitate, mica ei victorie în faţa nesuferitei pubertăţi... În fine, nu de asta venise la oglindă. Atinse cu mâna prima carte din teancul de lângă ea şi îşi aranjă câteva fire de păr rebele de pe frunte.
- Jur cu inima deschisă, cu trupul gol şi cu mâna pe Micul Prinţ că nu mă voi opri până când nu voi afla Adevărul Adevărat.

Simţindu-se privită din oglindă de cineva un pic nedumerit, completă:
- Adevărul Adevărat despre mine şi despre părinţii mei. De ce nu mă înţeleg. De ce nu semănăm deloc.

Continuă să se privească în ochi. În oglindă.
- Vreau să ştiu dacă am fost răpită, adoptată sau schimbată la naştere. Oricare ar fi Adevărul, vreau să-l ştiu. Chiar dacă sunt făcută în vreo eprubetă, prin cine ştie ce laborator clandestin. Nu râde, că nu e o glumă. Vreau să ştiu cine sunt părinţii mei.

Îşi luă mâna de pe coperta Micului Prinţ. Supracoperta i se lipi de palma umedă. Niciodată nu-i plăcuseră cărţile cu supracopertă.

Cuvintele de mai devreme îi veniseră pur şi simplu în minte, nu le pregătise nicicum. O luaseră până şi pe ea prin surprindere. Chiar, dacă adevăratul meu nume este X Æ A-12? Sau Rosalina Garcia de la Santa Cruz de Arroyo? Dacă sunt condiţionată de vrăjitoarele Bene Gesserit? Dacă sunt manipulată genetic? Gândul o înfioră. Un amestec de nelinişte nedefinită, frică profundă şi amuzament. Follow me for more genetic cocktail recipes.

Îşi privi în oglindă cei o sută optzeci şi nouă de pistrui. Atinse câţiva dintre ei cu dosul palmei. Să fie pistruii ăştia o eroare de laborator? Oare un hispano-american îmi transcrie gândurile chiar acum într-o cămăruţă de prin Carolina de Nord?
- Amandaaaa! Amandaaaa!

Asemenea unor gloanţe dum-dum, ţipetele lui Olive trecură prin uşă, explodând în mii de bucăţi abia când trecură de timpanul Amandei.

Tresări. Se uită către copila din oglindă şi se strâmbă la ea, imaginându-şi că de fapt se strâmba la Olive. Apoi încă o dată. Nu îi plăcea deloc timbrul vocii acesteia, tonul pe care îl folosea şi faptul în sine că ţipa. Şi nu îi plăcea de Olive.

Probabil se întâmplase ceva ieşit din comun. Nu era ora mesei, nici nu se ştia cu musca pe căciulă - avea mereu grijă să limiteze orice putea degenera într-o interacţiune cu părinţii. Hmmm... ce putea fi?

De la ea din cameră până în uşa livingului era un hol lung cât un tunel spre o altă dimensiune. Motiv pentru care Amanda îi spunea Tunelul către Cealaltă Dimensiune. Se opri în uşa celeilalte dimensiuni, privind dezgustată o imagine pe care o ştia mult prea bine. Venită din camera ei, din dimensiunea ei, scena asta domestică emana o tristeţe care îi aducea aminte de o grădină zoologică. Ascii butona ceva pe laptop, iar Olive se uita la un serial prost. În afara tastelor bătute cu rapiditate şi a replicilor din film, niciun zgomot. Ba da, mai era biblioteca - gemea de cărţi proaste.
- Amandaaaa! răcni din nou Olive.
- Da, răspunse Amanda simplu, aproape şoptit, de la un metru de ea.

Asta era una dintre micile ei satisfacţii - să se strecoare fără zgomot prin casă şi să îi sperie prin simpla prezenţă. Era un moment pe care îl savura în interiorul ei, ca pe o îngheţată cu căpşune.
- Dumnezeule mare, tu chiar vrei să mă omori? Nu mai face chestia asta. Era să-mi sară inima din piept. Şi acum nu se mai linişteşte. Ia uite cum bate!

Olive îşi ţinea mâna pe piept şi respira greu. Uşor teatral, ca de obicei. Impasibilă, Amanda zâmbea în interior şi îşi lingea tacticos îngheţata cu căpşune.
- Tu nu spui nimic? se întoarse Olive spre Ascii, nemaiştiind ce să reproşeze şi cui.

Ascii ridică distrat capul către cele două.
- Mâine vine unchi-tu.

Apoi reveni la butonat.
- Nu te bucuri? sări Olive.

Ba da, dar între veste şi întrebare au trecut 0,0003 secunde, îi răspunse Amanda în gând. Zâmbi forţat şi răspunse cu voce tare:
- Yay.

Sec. Apoi se întoarse pe călcâie şi plecă.

Din spate mai veni un "Vreau să-ţi faci ordine în cameră", care i se înfipse într-un omoplat, dar nu mai conta. În sinea ei, se bucura chiar foarte mult. Dincolo de blocajul ăsta emoţional pe care îl avea în faţa lui Olive şi a lui Ascii, se bucura din toată inima. Unchiul ei era un om cu suflet bun, deschis la minte, cu care simţea că poate sta de vorbă. Erau foarte apropiaţi, cu toate că se vedeau rar. Lui chiar îi putea spune ce gândea. Şi era foarte posibil ca el să ştie Adevărul. Iar dacă nu ştia Adevărul, poate ştia adevărul. Sau măcar putea s-o ajute cumva. Sosirea lui pica la fix.