Tărâmul verii

 

Hannu Rajaniemi
Tărâmul verii
Editura Nemira, 2021
 traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu
 
 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
 
Intro

Născut şi crescut în Finlanda, Hannu Rajaniemi trăieşte acum în Scoţia, la Edinburgh, unde este director fondator al unei firme de consultanţă financiară, ThinkTank Maths. Deţine titlul de doctor în fizică matematică al Universităţii din Edinburgh. Vorbind mai multe limbi de la o vârstă fragedă, Rajaniemi scrie science-fiction în limba engleză. A publicat seria Jean Le Flambeur - The Quantum Thief (Hoţul cuantic, Nemira, 2015), The Fractal Prince (Prinţul fractal, Nemira, 2016) şi The Causal Angel (Îngerul cauzalităţii, Nemira, 2017).

*

Moartea e doar începutul. Crima e irelevantă.
În 1938, moartea nu mai e capătul vieţii. Dimpotrivă, este o continuare în altă dimensiune, pentru că oamenii au descoperit viaţa de apoi. Imperiul Britanic s-a extins până la Tărâmul Verii, o metropolă pentru cei recent decedaţi. Dar Britania nu e singura care vrea puterea în viaţa asta - şi în următoarea. Spionii sovietici sunt şi ei acolo, cu tehnologia potrivită pentru a construi un nou zeu.
Agenta Rachel White nimereşte în mijlocul unui complot şi trebuie să facă imposibilul: să prindă un om care e deja mort.

*

"Se citeşte ca John le Carré, dacă acesta ar fi consumat LSD înainte să scrie Cârtiţa." (NPR)

"Conspiraţii şi intrigi tipice romanelor cu spioni, dar cu un fundal extrem de ingenios." (Chicago Tribune)

"Incredibil de originală. O lume fascinantă. Ar trebui să le placă şi cititorilor de fantasy şi celor care se bucură de istorii alternative având ca fundal al Doilea Război Mondial." (Booklist)

"Hannu Rajaniemi, încoronat regele cyberpunk-ului şi nanoficţiunii, scrie un science fiction menit să devină un clasic, despre o lume unde spiritualitatea a fost codificată şi moartea cucerită." (Wall Street Journal)

"Pentru cei care vor un experiment de gândire combinat cu complexităţile unui Război Rece, aceasta este o poveste de spionaj cu o premiză intelectuală fantastică." (SFFworld)

Trădări, mistere, crime, secrete întunecate şi vremuri întunecare - când viaţa pare lipsită de însemnătate odată ce nu se schimbă nimic la moarte. (Bradley - cititor pe Goodreads)

Spioni şi agenţi dubli care au existat în realitate adaugă farmec poveştii. Şi sunt integraţi ingenios în lumea imaginară. M-am distrat mult când i-am căutat pe toţi. (Cathy - cititoare pe Goodreads)

Fragment
Capitolul 1

Un duel la Hotelul Langham
29 octombrie 1938

Rachel White împinse cu brutalitate portiera taxiului, deschizând-o larg, îi azvârli şoferului o bancnotă şi se repezi afară, unde ploua torenţial.

Alergă prin penumbra din Portland Place, către muntele poleit de lumină care era hotelul Langham. Furtuna ameninţa să-i smulgă pălăriuţa. Tocurile îi alunecau, iar ea călca strâmb pe asfaltul umed. Picăturile de ploaie aveau gustul fricii.

Cu cincisprezece minute în urmă, ectofonul ei răpăise un mesaj: KULAGHIN ÎN DUEL. VINO IMEDIAT. Îşi imaginase o gaură de 5,6 mm în fruntea lui Iacov Mihailovici Kulaghin şi toate secretele întunecate din creierul lui curgând afară şi revărsându- se, târând cu ele cariera ei de douăzeci de ani în Secret Intelligence Service.

Sui câte două odată treptele ce duceau spre intrarea cu arcadă a hotelului.

Scară, pardoseli din marmură, covoare groase, pilaştri renascentişti, doamne în blănuri de hermină şi cu şiraguri de perle, mediumuri în armuri-spirit ce canalizau Noii Morţi aflaţi în vizită din Tărâmul Verii. Rachel se ciocni de un chelner şi răsturnă o tavă cu cupe de şampanie. Înjurături şi râsete răsunară în urma ei. Trecu apoi prin uşile din sticlă aflate la capătul unei scări largi şi ieşi din nou. Se opri şi inspiră adânc parfumul ameţitor al trandafirilor în ploaie.

Câteva persoane, în haine de seară, se adăposteau sub umbrele în grădină şi urmăreau doi bărbaţi. Ambii erau în cămăşi, uzi leoarcă, şi ţineau în mâini pistoale argintate. Unul dintre ei, un tânăr blond, îşi inspecta arma cu calmul detaşat al unui profesionist.

Celălalt era Kulaghin. Cămaşa îi era descheiată la gât şi pătată roşu-întunecat de-a lungul coastelor. Pistolul îi atârna moale într-o mână, de parcă îl dăduse uitării. O zări pe Rachel şi schiţă un simulacru de salut, cu un rânjet larg, de nebun.

Ea se grăbi să coboare. Dueliştii se pregăteau pentru altă rundă. Secundul lui Kulaghin, un bărbat masiv cu pălărie model trilby, discuta cu el, gesticulând, implorându-l; era maiorul Allen, ofiţerul de serviciu din seara asta. Dezertorul rus îl împinse într-o parte şi reveni în centrul grădinii, clătinându-se uşor.

Allen îşi atinse borul pălăriei când o văzu pe Rachel. Pe faţa lui roşcovană se citea disperarea.
- Ce faci? şuieră ea. De ce nu l-ai oprit?
- Am încercat tot ce-am putut, doamnă White, dar era prea târziu. A insultat poeziile domnului Shaw-Asquith, iar apoi l-a agresat. De acum este o chestiune de onoare.
- E mai rău de atât. Dacă moare şi-l ridică băieţii lui Hill din Curtea Verii, sir Stewart o să ne ia gâtul!
- S-ar putea să mai avem o şansă. Rana domnului Kulaghin nu-i gravă, acum este deja runda a treia şi s-ar putea ca după aceea domnul Shaw-Asquith să se declare satisfăcut.

Tânărul blond era probabil Julian, fiul cel mare al lui sir Patrick Shaw-Asquith, director executiv la Baring Bank. Purta o vestă foarte scumpă, la modă, care imita ţesătura arămie a armurilor-spirit. O vânătaie purpuriu-închis îi păta obrazul de heruvim. Felul cum îl privea pe Kulaghin sugera că doar moartea acestuia îl putea satisface.
- Domnule maior, să presupun că-i vei explica lui sir Stewart că fie băiatul asociatului său din club, fie cea mai bună sursă NKVD a noastră după foarte mult timp va sfârşi cu un glonţ în creier?

Allen îşi arcui sprâncenele stufoase.
- N-am dorit să atrag atenţia. Nu vrem ca toată lumea să ştie că aici Coroana are vreun amestec...
- Înţeleg nevoia pentru discreţie, domnule maior, îl întrerupse Rachel. În SIS existau o mulţime de foşti colonialişti ca Allen, care erau enervant de obtuzi în privinţa aspectelor culegerii informaţiilor care nu implicau torpiloare sau săbii ascunse în bastoane. Ai procedat bine, sunându-mă. Voi discuta cu el.

Era însă prea târziu. Arbitrul, roşu la faţă, se apropie şi ridică o batistă. Kulaghin şi Shaw-Asquith îşi strânseră mai puternic pistoalele în mâini, cu ochii fixaţi asupra ţesăturii albe şi ude. Allen se legăna pe călcâie de parcă ar fi urmărit un meci de crichet.
- Va trebui să vedem ce se va întâmpla în runda asta. Fairplay şi toate celelalte, nu?

Rachel înjură în şoaptă. Gura îi era uscată şi simţea furnicături în stomac. Probabil că aşa simţeau şi agenţii de teren, ale căror rapoarte le examina ea, atunci când trebuiau să ia decizii de moment. Îl prinse pe Allen de braţ.
- Fairplay‑ul mai poate s-aştepte. Întârzie-i cumva. Am nevoie de câteva minute.
- Păi... ce să spun?
- Orice! Inspectează-i rana, asigură-te că arma îi este încărcată... orice poţi născoci. Şi ai grijă să-mi spui înainte ca ei să înceapă iarăşi. Dă-i drumul!

Folosi tonul ei cel mai tăios. Acesta declanşă un reflex militar în Allen, care încuviinţă scurt din cap şi agită din braţ spre arbitru, după care făcu un spectacol întreg din inspectarea rănii lui Kulaghin. În pardesiul lui gros cafeniu şi cu pălărie, semăna cu o vrabie printre ulii. Oftaturi nemulţumite şi huiduieli se auziră dinspre susţinătorii lui Shaw-Asquith.

Profitând de haos, Rachel se ascunse înapoia unei tufe mari de trandafiri şi-şi scoase ectofonul din poşetă. Scutură afară firul căştii şi-şi răsuci un mugur de cauciuc negru în urechea stângă. După aceea apăsă unul dintre cele patru butoane presetate de pe aparatul din bachelită. Acesta îi zumzăi în palme, în timp ce se încălzea. Ea se aplecă deasupra, pentru a-l proteja de ploaie şi speră că dispozitivul capricios rămăsese uscat. Un şuierat fu urmat de vaietul ascuţit şi familiar al recent decedaţilor - care se adunau bineînţeles în jurul oricărui transmiţător -, apoi conexiunea se stabili.
- Funcţionarul de serviciu la Arhivă, se auzi în urechea ei un glas bărbătesc subţire.

De după tufa de trandafiri răsunară alte huiduieli şi derâderi.
- Autorizaţie F trei şase unu.
- Vă ascult, doamnă White, zise funcţionarul.
- Îmi trebuie orice avem despre Julian Shaw-Asquith, imediat.

Rachel rosti numele pe litere, grijuliu.
- Ceva atuuri? Este urgent. Şi ce fel de poezii scrie?
- Se caută. Vă rog să aşteptaţi.

Spiritul avea nevoie de doar câteva fracţiuni de secundă ca să gândcălătorească la Arhiva din Tărâmul Verii şi să localizeze informaţiile în stivele eterice - ceva pentru care Rachel ar fi avut nevoie de ore când se angajase la SIS ca funcţionară stagiară la sfârşitul războiului, când totul se lucra încă pe hârtie. Şi aşa însă, aşteptarea îi păru o eternitate. Simţea cum i se încleştează măruntaiele de fiecare dată când o picătură de ploaie ricoşa de pe o frunză a tufei de trandafiri.

Se simţi enorm de uşurată când glasul spectral se auzi din nou.
- Nu avem prea multe. Domnul Shaw-Asquith aparţine Coteriei Infame, un grup de tineri domni şi doamne de origine nobilă şi fermecători. El a avut mai multe aventuri, printre care o relaţie cu lady Julianna Manners...
- Astea nu-s utile. Ce-i cu poeziile?

Brusc răsună vocea arbitrului:
- Domnilor, vă rog să vă ocupaţi poziţiile!

Ce făcea idiotul ăla de Allen?
- Poezie modernă cu influenţă rusească, deprimantă, cu urme de Puşkin, deşi nu sunt expert. "O, Iad de corăbii şi-oraşe,/ Iad de bărbaţi ca mine,/ Fatală a doua Elena,/ De ce te urmăresc pe tine?"

Puşkin. Idile ruseşti tragice. Cu asta trebuia să se descurce. Rachel îşi smulse casca din ureche, îndesă ectofonul în poşetă şi porni în fugă spre scena duelului. Kulaghin şi Shaw-Asquith stăteau încordaţi, cu ochii aţintiţi din nou asupra batistei albe din mâna arbitrului.

Ea îşi croi drum cu forţa printre spectatori, îşi dezbrăcă pardesiul, azvârli cât colo pălărioara udă leoarcă şi-şi scutură părul negru. Batista coborî. Cele două pistoale se ridicară deodată. Rachel ţipă şi se repezi exact în linia de foc.

Focurile de pistol răsunară în succesiune fulgerătoare, iuţi şi metalice, ca două apăsări pe clapele unei gigantice maşini de scris. Un glonţ îi ţiui pe lângă obraz. Altul lovi o dală de piatră de lângă picioarele ei, ridicând în aer iz de rocă spulberată. Rachel alunecă pe suprafaţa udă şi fu cât pe ce să cadă.
- Doamnă! Vă rog să vă daţi la o parte!

Vocea lui Shaw-Asquith era ascuţită. Rachel îl ignoră şi alergă spre Kulaghin, care o privea cu ochii căscaţi.
- Iacov! Liubov moia! ("Dragostea mea" în lb. rusă în original - n. red.) strigă ea cu cel mai bun accent rusesc pe care-l putea simula. Să nu faci asta, să n-o faci pentru mine, n-o merit, te voi urma, să ştii, în Tărâmul Verii, te rog, opreşte-te!

Îşi aruncă braţele în jurul gâtului lui Kulaghin.
- Termină imediat aiureala asta, altfel înţelegerea noastră a căzut! îi şuieră apoi la ureche. Şi lasă-mă pe mine să vorbesc!

În ochii tulburi ai rusului se citea de acum doar veselia. Şovăielnic, îşi coborî arma şi o cuprinse pe Rachel cu celălalt braţ. Ea se cuibări mai aproape de trupul lui voinic.

Shaw-Asquith îşi coborâse de asemenea pistolul şi îi privea derutat.
- Stimate domn, rosti Rachel, să oprim nebunia asta! Te rog să-l ierţi pe sărmanul meu Iacov, căci n-a fost în firea lui. Ne-am certat şi şi-a ieşit pur şi simplu din minţi - probabil că minunatele dumitale cuvinte i-au reamintit de felul cum l-am învinuit, aşa că, te implor, nu-i purta ranchiună! Acum el este rănit, bietul meu Iacov, zvezda moia ("Astrul meu" în lb. rusă în original - n. red.)... este vina mea, numai vina mea!

Îl înghionti pe Kulaghin în coaste, în partea nerănită.
- Are dreptate... mormăi rusul. Domnule, te rog să accepţi scuzele mele umile. Mi-am pierdut uzul raţiunii.
- Ei bine, atunci... Shaw-Asquith îşi îndepărtă de pe frunte câteva şuviţe blonde şi ude. Îţi retragi cuvintele despre mama mea, domnule?
- Fără doar şi poate.
- Atunci, în faţa acestor martori, declar că am primit satisfacţie.

Murmure răzleţe se ridicară dinspre susţinătorii lui, dar Shaw-Asquith înălţă un braţ şi-i reduse la tăcere.
- Milady, intervenţia dumitale a fost cu adevărat oportună. Ai fi de acord să ni te alături pentru a bea ceva, ca ofertă de pace?
- Îţi mulţumesc, dar trebuie să mă îngrijesc de rana lui Iacov şi... de alte vătămări.

Un bliţ fulgeră şi Rachel îl trase pe Kulaghin spre ea pentru un sărut pătimaş, ca să-i camufleze chipul. Buzele rusului erau reci. Gustul de alcool era greţos, însă ea continuă până ce spectatorii ovaţionară.

Modul optim prin care să ţii o poveste reală departe de presă era să-i dai o poveste mai bună.

Îl prinse pe Kulaghin de mână. Maiorul Allen le deschise drum prin mulţime, ţinându-le umbrela, după care reveniră în strălucirea minunată a sălii de bal a hotelului, caldă ca o zi de vară după ploaia din grădină.

Pe jumătate târându-l, pe jumătate purtându-l pe sus între ei pe Kulaghin, Rachel şi maiorul luară liftul până la etajul patru şi-l duseră pe rus în camera lui, la numărul 433.

Era un apartament business, mic, dar luxos, cu pereţi lambrisaţi în lemn de culoare închisă, covor gros, cu model, şi un birou de mahon. Kulaghin se aşeză greoi pe canapeaua de lângă fereastră, se lăsă pe spate şi o privi pe Rachel.
- Aşadar, doamnă Moore, intenţionezi să continui de unde am rămas? întrebă el în ruseşte.

Moore era numele pe care Rachel îl folosise în decursul interogatoriilor.
- Într-un fel, replică ea tot în ruseşte, după care rosti în engleză. Domnule maior Allen, eşti amabil să aduci o trusă de prim ajutor?
- N-ar trebui să-l vadă un doctor? întrebă maiorul.
- Mai întâi vreau eu să văd despre ce-i vorba. Iacov Mihailovici, scoate-ţi, te rog, cămaşa!

Rânjind afectat, Kulaghin îşi descheie cămaşa şi icni când o scoase. Pielea îi era albă ca aluatul şi cutele cărnoase ale pântecului îi unduiră când se mişcă, totuşi braţele păroase şi pieptul îi erau puternice, ca ale unui urs.

Un glonţ îi scrijelise coastele. Rana nu era adâncă, dar reîncepu să sângereze când Kulaghin ridică braţul, pentru a-i fi cercetat de Rachel. Dincolo de alcool, bărbatul avea un miros surprinzător de proaspăt, a săpun fin de hotel şi colonie discretă.

Rachel aduse un prosop mic din baie şi-i ceru să-l ţină apăsat pe rană până la revenirea lui Allen. După aceea îi umplu un pahar cu apă. El bău încet, punând paharul jos între sorbituri şi ţinând prosopul însângerat cu braţul îndoit ca o aripă ruptă.

Pe fereastră, Regent Street se vedea fragmentată într-un caroiaj auriu de sârmele cuştii Faraday, care ţinea la depărtare spiritele nedorite. Căldura degajată de caloriferul de sub fereastră încingea hainele ude ale femeii, astfel că îi dădea o senzaţie neplăcută.

În clipa aceea o izbi.

A fost cât pe-aici să fiu împuşcată, gândi Rachel. Puteam să fiu omorâtă. Un fulger rapid de durere roşie, apoi cădere - aşa se spunea că era.

Mâinile începură să-i tremure. Inima îi bubuia. Nu avea niciun motiv să se teamă, se mustră ea. La urma urmelor, dorea să meargă într-o bună zi în Tărâmul Verii. Dar nu în felul acela, nu într-un mod urât şi prostesc, ca victimă a unui joc copilăresc cu armele.

Kulaghin ridică paharul.
- Se pare că amândoi am putea bea ceva mai tare, doamnă Moore. Sper că n-ai păţit nimic. O băutură te va încălzi. Măcar în privinţa aceea avea dreptate filfizonul de Shaw-Asquith! Şi ar trebui să-ţi schimbi hainele astea ude.

Rachel îşi încrucişă braţele peste piept, ca să-şi ascundă tremurul mâinilor, şi se sili să zâmbească.
- Ai perfectă dreptate, Iacov Mihailovici. Voi reveni imediat, purtând ceva mai confortabil.

Închise uşa băii în urma ei şi-şi scoase cămaşa şi fusta complet ude. Hainele se îngrămădiră întunecate pe podea. SIS era o lume populată preponderent de bărbaţi şi era util să se îmbrace ca o călugăriţă. Tremurând, Rachel îşi puse un halat gros de baie, care îi era cu câteva măsuri mai mare. Părul îi arăta groaznic. Scotoci prin poşetă după o perie, se cercetă în oglindă şi îndreptă şuviţele negre şi groase prin gesturi rapide, strângând mânerul atât de tare, încât încheieturile degetelor i se albiră. După un timp, mişcările repetitive şi masarea lentă a scalpului o calmară.

Îşi şterse machiajul distrus de ploaie şi-şi examină critic imaginea. Era mai scundă decât i-ar fi plăcut, cu umeri gârboviţi ca ai conţopistelor. Ochi cenuşii, obosiţi. Trăsătura ei cea mai notabilă era tenul alb şi neted, pe care nu-l distrusese nici chiar copilăria petrecută în Bengal. Soţul ei, Joe, spunea că o făcea să arate ca o fotografie. Măcar atât. Ţinând seama de felul cum se derula cazul, era improbabil să rămână mult timp fără riduri.

Fusese un dezastru de la bun început. Când Kulaghin apăruse la Wormwood Scrubs şi declarase că era un sovietic care dorea să dezerteze, nimeni nu ştiuse ce să facă cu el. Unica direcţie în care superiorii ei din Curtea Iernii izbutiseră să cadă de acord fusese că trebuia profitat de oportunitate înainte de a fi informată şi Curtea Verii.

Propria ei Secţie F - Contra-subversiuni - căpătase sarcina formulării unei strategii de debriefing, condusă de superiorul ei imediat, generalul de brigadă Harker. Deloc surprinzător, Vee-Vee, şeful Secţiei V Contra-informaţii Terestre, şi Liddell, directorul-adjunct, deciseseră amândoi să intervină şi să-şi revendice porţia de glorie. Înghesuit de trei ofiţeri superiori, Kulaghin se închisese în sine şi afirmase că un cub de zahăr pe care i-l oferiseră pentru ceai fusese o tentativă de otrăvire. Furios, Harker o lăsase pe Rachel să se ocupe de interogatoriile ulterioare, având grijă să accentueze apăsat că se aştepta la rezultate.

Unicul lucru pe care ea îl putea arăta după două săptămâni de interogatorii morocănoase în colivia poleită din Langham era o listă scurtă cu spioni din Britania, în majoritate nume de cod pe care Curtea Iernii le cunoştea deja. Experienţa ei îi spunea că trebuiau să fie mai multe. Ani buni, Rachel argumentase că aveau nevoie de informaţii despre sovietici provenite direct de la oameni, nu doar informaţiile rezultate din semnalele de comunicaţii pe care le culegea Curtea Verii, iar asta era şansa ei de a-şi dovedi punctul de vedere.

Însă timpul se scurgea iute. Mâine, Rachel şi maiorul trebuiau să-şi înainteze rapoartele. Harker, Liddell şi Vee-Vee aveau să le arunce o privire, să decidă că rusul era prea capricios pentru a fi util, să-l propună americanilor la schimb pentru firimituri, după care s-o expedieze pe Rachel înapoi la biroul ei, unde să studieze la nesfârşit dosare despre irlandezi furioşi.

Asta numai dacă nu găsea un mod prin care să-l facă pe Kulaghin să vorbească înainte de ssirea zorilor.

Gripa

 

Ioana Drăgan
Gripa
 O poveste de Crăciun
Editura Tracus Arte, 2021

***
Intro

Ioana Drăgan este scriitor şi jurnalist, născută în 1969 în Bucureşti. Doctor în ştiinţe filologice. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Producător şi moderator de programe culturale la Televiziunea Română între 1995-2012. Director general al Direcţiei Generale Reprezentanţe în Străinătate din cadrul Institutului Cultural Român între 2013-2017. A publicat volumele: Vietăţi şi femei (proză scurtă), 1997, Ed. Cartea Românească şi Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti; Poveştile Monei (3 nuvele), Ed. Atlas, Bucureşti, 1999; Romanul popular în România. Literar şi paraliterar, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2001, şi ediţia a II-a (revăzută şi adăugită), Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2006; Bibliotecile din oglindă. Ex libris de scriitor, Ed. Allfa, 2007; Mafalda (roman), Ed. Allfa, 2009. A fost prezentă ca autor în numeroase antologii de proză. A semnat prefeţe pentru ediţii diverse din literatura universală la editurile Gramar şi Litera.

Ioana Drăgan a obţinut mai multe premii şi distincţii, printre care: Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut în proză (1998) pentru volumul Vietăţi şi femei; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pe anul 2009 pentru Proză - volumul Mafalda, noiembrie 2010; Distincţia culturală a Academiei Române, 2001, pentru prezenţa sa în viaţa intelectuală românească; Premiul A.P.T.R. 2013 pentru Talk Show cultural - seria "Anul Caragiale" - Televiziunea Română (2012).

  

Sinopsis

Acţiunea noului roman al Ioanei Drăgan se petrece într-o realitate românească actuală, contemporană, în care contextul unei epidemii de gripă sezonieră este unul aparent propice pentru o poveste de dragoste, plină de speranţe, între Eva, o doctoriţă de la Urgenţă, trecută de 40 de ani, şi Adam, un oengist norvegian, implicat în protecţia copiilor abuzaţi.

Înflăcărarea iubirii lor, care trimite ironic la povestea cuplului primordial, consumată pasional într-un ajun paradisiac de Crăciun petrecut la Predeal, o staţiune montană din România, va trece precum puseul de febră cauzat de gripă, în urmă rămânând doar iluzia unui nou început.

De-a lungul unei naraţiuni populate de o galerie de personaje marginale din viaţa cotidiană, măcinate de temeri, obsesii şi cutume, îl vor însoţi continuu pe cititor voci şi gânduri care se aud şi se întrepătrund cu cele ale protagoniştilor romanului, din care nu lipsesc umorul şi privirea crudă ale autoarei.

Acţiunile şi psihologia personajelor sunt modificate doar înşelător de pandemie, care nu este, până la urmă, decât un pretext şi o pistă falsă pentru o "poveste" banală în aparenţă dar cu final surprinzător.

Romanul rămâne o carte despre dezamăgiri şi speranţe, despre iubiri şi trădări într-o societate dominată de mentalităţi şi prejudecăţi pe care doar cei care fac alegeri dureroase le pot depăşi.

Fragment

De când aflase, adevărul era că nu mai avusese o noapte liniştită de somn şi de odihnă. Nu ştia ce să facă şi primul impuls fusese să termine repede cu problema asta şi să se elibereze din hăţişul de încurcături ce aveau să vină.

În fond, era o nebunie. Aveau dreptate toţi.

Aşa o aventură, la vârsta ei?! Copil, cu cine? Cu o nălucă din Norvegia, cu elful dispărut în pădurile vikinge, asta în varianta romantică. În varianta reală, cu un tip pe care-l lăsase soţia, mai mult ca sigur, pentru că semi-irlandezul ăsta n-avea nici o apăsare când omora animalele. Că doar cum ar fi fost, îşi imaginase, un mariaj fericit între o activistă pentru drepturile animalelor şi un... măcelar? În varianta mai mult decât probabilă, cu un aşa-zis inspector vigilent şi intransigent care, dacă cine ştie din ce motive ar întârzia să-i schimbe scutecul ud bebeluşului, i-ar întocmi, prompt şi salvator, dosar de neglijenţă în serviciu. De mamă!

De ce să ţii copilul atunci? De ce să persişti într-o prostie, care li se poate întâmpla doar liceenelor în călduri, nu unei femei mature, independente şi cică, profesioniste, medic!

Se luase singură în zeflemea şi, hotărâse să apeleze la Doru, un fost amic de facultate, ginecolog la Polizu, tip discret, ca s-o rezolve. Din colegialitate!

Glumiseră, pupături, poveşti şi amintiri din studenţie, ce mai faci, dragă Doru, tot burlac, da, burlac convins, păi tu, firicel de păpădie, ţi-aduci aminte cum ţi se zicea în facultate, uitase pentru că nimeni nu-i mai spusese aşa de-atunci, nu ştii cum e cu viaţa noastră, mai mult prin spital, am tot încercat şi n-a ieşit nimic până la urmă, m-am lăsat păgubaş!
- Dar tu, Eva, în timp ce-o consulta şi-i făcea ecografie, ce-ai făcut în ultimii douăj de ani?
- Numai prostii, măi Doru, şi acum mă lupt să combat gripa.
Şi dă-i şi luptă- i toată viaţa asta...
- Colega, pentru mine nu-i o problemă. Când vrei, vii încoace şi-o rezolvăm, dar trebuie să-ţi spun, ca medic acum, şi ca prieten, că e poate ultima ta şansă la ce văd eu aici! Gândeşte-te bine, bine, înainte! Să nu-ţi pară rău pe urmă. Ar fi păcat! Şi păcatele astea se plătesc scump. Tu decizi!

Nu era prima dată când ar fi păcătuit, dar nu asta o pusese pe gânduri, în timp ce se despărţise de colegul Doru, care o îmbrăţişase încurajator.

- O să te bată Dumnezeu!
Aşa îi aruncase demult, cu ani în urmă, în plină faţă, o femeie de la ţară care sprijinea zidul de la scara blocului de prin Militari unde era clinica de ginecologie privată. Cerea de pomană la fiecare femeie care intra şi ieşea. Nu-i dăduse atenţie pentru că abia se târâse afară, cu lacrimile şiroindu-i pe faţă şi curbată de dureri după procedura care i se păruse nesfârşit de lungă.

Era primul ei avort, iar doctorul, blazat şi dur, o repezise de la primul scâncet:
- Ce credeai că te gâdili? Aici nu eşti la un salon Spa, drăguţo!
- Lasă-mă mamaie, că nu mai am ce-ţi da!
- Da, bine, bine... Niciuna n-aveţi să daţi de-o pâine la copii mei, dar aveţi să daţi morman să vă lepădaţi aici de păcate! Putori nenorocite, ptiu!

Femeia îşi întorsese capul cu scârbă, mormăind şi suduind-o în continuare pe ea şi pe armata de păcătoase care făceau coadă la cabinet.

Îi venise să intre în pământ de ruşine şi, de-atunci, nu mai putuse uita privirea care-i pusese eticheta aia care nu putea fi spălată de nimeni niciodată.

Tic-tac, tic-tac, ştiuse că timpul trece şi că nu există credit nelimitat, numai că nu se aşteptase să vină sorocul aşa de repede şi că va trebui să se hotărască. Din nou, singură. Mai singură ca niciodată. Ori, ori!

*
De zeci de ori până acum se privise în oglindă, oripilându-se de firele albe care dintr-odată se înmulţiseră de jur împrejur, la tâmple şi în creştet. Peste noapte, în primul trimestru de sarcină, din blondă devenise aproape căruntă. Fără explicaţii medicale! Nu îndrăznise să se vopsească încă sperând că, odată cu primăvara, tonurile se vor apropia şi părul va căpăta nuanţa aia de blond-cenuşiu. Nordic.

Şi mai sperase cu ardoare, zi de zi şi noapte de noapte, că Adam o să reapară aşa cum dispăruse.
Dintr-odată.
Şi o să pornească din nou la drum. Pe alt drum. Un drum bun, fără accidente pe traseu.
Ca şi când totul ar fi fost de fapt o reverie.
O poveste de Crăciun!

Visa cu ochii deschişi la ziua când se va deschide uşa cabinetului de la spital şi o să-i audă vocea timbrată şi o să-i simtă mirosul. Singurul pe care o să-l poată respira şi suporta. Se îmbolnăvise cu-adevărat de la inhalările de detergenţi, alcool gel, de la mirosul dulceag greţos al măştilor de protecţie pe care le purta toată lumea în permanenţă şi de la aerul încins de respiraţii prizoniere şi eliberate care acoperiseră până şi clasica miasmă de bolnavi de prin saloane. Toxică!

Trecuseră săptămânile una după alta, ca-n transă, iar amintirea Crăciunului se topise, la mijloc de martie, precum mormanele de zăpadă din mijlocul străzilor, lăsând în urmă doar o mâzgă sordidă.

Şi când, resemnată şi hotărâtă să apeleze la colegul Doru, se revăzuse în urmă cu douăzeci de ani, la douăj de ani, când, disperată şi înfricoşată, intrase în clinica aia din Militari. Să scape mai repede de greşeală, păcatul unor tineri înfierbântaţi care băuseră mai mult într-o noapte de vară la mare. După eşecul cu frumosul Paul de Timişoara, atât de regretat de Mami şi Tăticu de parcă ei şi nu ea ar fi trebuit să se căsătorească şi nu le ieşise, se aruncase pur şi simplu în braţele unui rocker de pe litoralul înspumat cu care dansase pe plajă la 2 Mai.

Se gândise c-ar fi putut să fie mamă de-atunci, şi-acum să se îngrijească de viitorul unui tânăr de douăzeci de ani, în loc să aştepte cai verzi pe pereţi şi să se vadă din nou la coadă la avort, umăr la umăr cu tinere de vârsta lui.

Atunci nici măcar nu-i păruse rău, nu voise decât să şteargă totul cu buretele şi să o ia de la zero, să uite de Paul, să uite de visele de nuntă şi de viaţa în doi, pe care o şi trăise, palpabil, să uite de accidentele biologice minore de pe parcurs, că doar nu degeaba era studentă la Medicină, ca să se sperie de-o întrerupere de sarcină banală, chiar dacă îndeajuns de brutală cât să-i aducă picioarele crăcănate de pe masă pe pământ şi să fie mult mai atentă în viitor.
- Asta dacă nu vrei să treci pe la mine din trei în trei luni, la râcâit! La revedere!

Doctorul aproape c-o dăduse afară din cabinet, era în întârziere şi holul era plin.

*
Adevărul era că nu-şi dorise niciodată copii.

În fond, Mami şi Tăticu aveau dreptate, în viaţa asta de doctor nu prea mai e loc pentru sentimente materne.
- O să plângi în pumni c-ai dat cu piciorul la toate ocaziile! Şi pentru ce? În loc să ai grijă de-un soţ, de copii, te-ai măritat cu spitalul! Casă de piatră!

Tăticu, fie beat, fie treaz, cum o prindea o şi boscorodea cu aceeaşi placă de care se săturase ca de mere pădureţe.

Iată c-acum venise peste ea ocazia, marea ocazie, când nici nu se mai aşteptase, cu dată limită şi un cortegiu de întrebări fără răspuns, una mai arzătoare decât alta.

Ca şi când nu ar fi avut ea destule să-şi pună zi şi noapte, mai venise şi Mami cu una încuietoare:
- Dar nu faci şi tu, ca toată lumea, nuntă?

Mami şi Tăticu păreau că depăşiseră într-un sfârşit unda de şoc şi acum trepidau să afle detalii şi să intre în acţiune. Când o prindeau, o înghesuiau cu aluzii mai mult sau mai puţin voalate. Bate şaua să priceapă iapa!

Le spusese şi lor, până la urmă, o poveste încâlcită, din care nu înţelesese nimeni mai nimic, cu tatăl copilului plecat pe mare, la mare depărtare, în care Adam era Ulise şi ea, desigur, Penelopa, şi da, staţi fără grijă, îl aştept cu răbdare să vină, dar uite că ne-a zăpăcit gripa şi nu ştiu când o să ajungă, şi, da, sigur, o să facem o nuntă mare cu alai!
- Voi pe ce lume trăiţi?! La ce nuntă visezi, tu, Gina?!

Nenea Puiu şi cu tanti Carolina, care se visau şi ei naşi de cununie, îi aduseseră mai aproape de realitatea momentului.
- Băi, voi sunteţi normali? Nuntă în pandemie?
- Să pupe mirele mireasa prin mască? Şi cu ocazia asta fericită, să-i paseze o gripă?! Hai c-o s-o trăim şi p-asta...
- Eu vă zic de p-acum: nu vin! Să-mi ia temperatura când îmi dă cocarda? Să stau cu mănuşi de plastic şi departe de voi, singură la masă separată? Să ciocnim paharele de la un metru jumate? Asta nu e nuntă! E bătaie de joc!

Tanti Mărioara se revolta, înjurând pandemia şi boscorodind-o pe Eva că şi-a ales să se mărite acum.
- Dar când ai vrea tu, Mărioara? Să nască Eva şi să aşteptăm să facem întâi botezul şi pe urmă nunta? C-aşa-i acum moda... Să ne râdă toţi?
- Şi-apoi, cu ce rămâne...? Era să zic, copii ăştia, c-am uitat că nu mai sunt ei juni porumbei. Ascultaţi ce vă zic: nu se merită să faci nuntă cu douăzeci de persoane. Nu iese nimica! Cheltuială, oboseală şi zero profit.
- Lasă, dragă, că nu aşteaptă ei bani de la noi, adică doamna doctor care nu acceptă plicuri...
- Apropos, măi Fane, voi l-aţi cunoscut, măi, pe ginerică?
- N-auzi, Puiu, că e plecat peste mări şi ţări...
- Să vă văd moacele la toţi dacă n-o s-apară marinarul ăsta nici la nuntă! C-a intrat vaporul în carantină!

*
- Where are you, Adam?

În primele săptămâni, noapte de noapte, se trezise cu ochii în lacrimi, şi cu întrebarea pe buze, clocotind de furie şi de deznădejde în faţa unui telefon mobil mut pe care nu primea decât mesaje de convocare la spital.

Era mai mult decât clar că nu avea s-o sune şi cu atât mai puţin să vină în ţară, mai cu seamă acum, când iar se închisese spaţiul aerian din cauza gripei. Şi, la urma urmei, de ce ar fi făcut-o, că doar habar n-avea şi, în curând, nici n-avea s-o mai recunoască. Poate c-aşa şi trebuia să se întâmple, să nu mai ştie cine e şi, mai cu seamă, să nu care cumva să ştie că-i copilul lui în burta ei. Să nu îi vină idei!
- Îl iubeşti, măcar?

Andra nu se lăsa cu una cu două. O lua mereu şi ea la întrebări, arzând de curiozitate să afle cu cine făcea ea copilul.

Îşi pusese şi ea întrebarea asta de o mie de ori, aşa cum o făcea cu fiecare relaţie mai serioasă pe care o avusese de când se despărţise de Paul, pe care se străduise ani de zile să-l uite. Şi până la urmă chiar reuşise, în pofida veşnicelor rememorări duioase ale lui Mami, pentru care frumosul Paul de Timişoara fusese tot ce era mai bun pe lumea asta, la soare se putea uita, dar la altul, ba!

Mai pâlpâia din când în când o scânteie din ce fusese o dragoste de tinereţe, ca o arsură minoră care trece când pui mâna la rece. Fără cicatrici!

Nu ştia dacă-l iubise vreodată sau dacă totul fusese doar un foc de paie, înteţit de vântul dorinţei de fericire. Un foc care se stinsese odată cu câinele zdrobit în mijlocul drumului. Cu cât se gândea mai bine, cu atât amintirile clipelor frumoase se pierdeau pe drum. Începuse să le uite pentru că fusese prea repede, se întâmplase prea repede, dispăruse prea repede.

În multe dintre nopţile când se îneca de revoltă şi neputinţă, pentru că se simţea exact ca-n filme, o proastă sedusă şi abandonată, singură în faţa unei asemenea decizii, ar fi vrut să aibă măcar o confirmare, să-l audă că-i spune răspicat că totul fusese pentru el doar o distracţie între două avioane rămase la sol din cauza gripei.

Nu, nu ştia dacă-l iubea, dar aproape sigur era că începuse să-l urască şi să blesteme clipa când i-a intrat în cabinet şi când chiar a crezut c-a dat norocul peste ea de data asta...
- Totul în viaţa asta e-o chestie de noroc, fetiţo! Fă-mă, mamă, cu noroc şi aruncă-mă în foc! Unii au noroc cu carul, unii, orice ar face, sunt ocoliţi de el, iar alţii ai zice că s-au născut fără dram de noroc. Ca şi cum cineva ar vrea ca norocosul să se uite şi să-şi admire norocul ăsta în oglinda celui pentru care nu răsare soarele niciodată şi să-şi spună în fiecare zi: ce noroc am! Nu-şi face nimeni, draga mea, norocul singur, cu mâna lui, cum se spune...

Doamna Hortensia plânsese lung într-o seară, mai demult, cu ochii ţintuind-o fix, cu privirea aia care o străpungea ca o suliţă, în zborul ei către Diana.

Nu era pentru prima dată când avea senzaţia că doamna Hortensia uita că vorbeşte cu ea şi că, de fapt, nu o vedea pe ea, ci pe Diana cea fără de noroc în viaţă. Care o chema s-o însoţească acolo, în loc luminat, în loc cu verdeaţă, unde nu-i durere, nici întristare, nici suspin...

Într-o noapte în care se perpelise ca pe jar, judecând pe toate feţele norocul chior care căzuse pe capul ei, se gândise la ce norocos era Adam pentru că l-ar fi strâns de gât cu garoul ei profesionist până şi-ar fi dat duhul, precum sigur c-ar fi făcut-o şarpele ăsta de la brăţara vikingă pe care i-o dăruise să-i poarte noroc. Da, asta i-ar fi făcut, dacă i-ar fi apărut din nou, nonşalant şi zâmbitor, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat că doar nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase...
- Lucky me... lucky you... now I know, you, son of a bitch!

Desigur că beţiva irlandeză de mă-sa n-avea nici o vină, decât poate că-l făcuse la beţie într-atât de norocos ca să supravieţuiască. Blestemelor!

***

 

 

Lansarea volumului de proză Gripa. O poveste de Crăciun, de Ioana Drăgan, la MNŢR

Marţi, 13 iulie 2021, ora 18:00, la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, în Sala Media (Şoseaua Pavel D. Kiseleff 3, intrarea din str. Monetăriei, Bucureşti), va avea loc lansarea volumului de proză Gripa. O poveste de Crăciun, de Ioana Drăgan, apărut la editura Tracus Arte. Invitaţi alături de autoare: prof. dr. univ. Ioan Cristescu, director general al Muzeului Naţional al Literaturii Române, Luiza Barcan, critic şi istoric de artă, Dan-Silviu Boerescu, scriitor, editor, critic literar. Moderatoare: Georgeta Drăghici, jurnalist şi realizator de programe culturale la Radio România Cultural.

Cum vă place - cronică de teatru, operă şi film / Eternitatea. Şi încă o zi - Teatrul lui Andrei Şerban

 

Andreea Nanu
Cum vă place - cronică de teatru, operă şi film / Eternitatea. Şi încă o zi - Teatrul lui Andrei Şerban
Editura Eikon, 2021

  

Citiţi introducerea şi cuvântul înainte al acestor cărţi.

*****
Intro

Andreea Nanu s-a născut la 19 mai 1981. A studiat ştiinţele politice la Universităţile din Bucureşti şi Bologna şi la Institutul de Studii Politice din Rennes, Franţa. Este prozatoare, critic de teatru şi film la Revista 22, autoarea rubricii de teatru Cum vă place? difuzată la Radio Trinitas.
 

 *

În toamna lui 2021, la editura EIKON au apărut două cărţi-eveniment, semnate de prozatoarea Andreea Nanu: "Cum vă place". Cronică de teatru, operă şi film şi "Eternitatea. Şi încă o zi". Teatrul lui Andrei Şerban. Dincolo de evenimentul spectacolului, memoria acestuia se constituie într-un spectacol secund, pe care criticul îl surprinde în montura generoasă a memoriei afective. Printr-o fericită coincidenţă, cele două volume apar într-un an în care tema Festivalului Naţional de Teatru este dialogul dintre "creaţie" şi "re-creaţie". Semn că înţelegem, tot mai mult, importanţa dialogului dintre creatorul spectacolului şi creatorul secund, criticul de teatru. Realitate caleidoscopică, Teatrul nu poate rămâne captiv într-o definiţie unică. Dacă în Cum vă place veţi regăsi "teatrul viu", descoperit pe scenă, Eternitatea. Şi încă o zi propune o incursiune personală în "teatrul restaurat", printr-o cercetare inedită a spectacolelor din arhiva regizorului Andrei Şerban. Un teatru revizitat, pe care Andreea Nanu îl aduce în actualitate, inspirată de replica personajului Orlando din Cum vă place: teatrul re‑creat înseamnă "Eternitatea. Şi încă o zi".

Fragmente
Unchiul Vania - Continentele singurătăţii pe scena Teatrului Alexandrinsky


Unchiul Vania de A.P. Cehov/ Regia: Andrei Şerban

Este o experienţă inedită să urmăreşti Cehov în limba rusă, citind în paralel traducerea românească. A meritat efortul fiindcă Unchiul Vania, în regia lui Andrei Şerban, transmis online de Teatrul Alexandrinsky din Sankt Petersburg, are o muzicalitate aparte, ce se degajă din interpretare, din arhitectura spaţiului scenic, dar şi din subtilitatea sonoră a limbii lui Cehov. Un Cehov simfonic, cu o coregrafie complexă, asemănătoare unei maree capricioase care ascultă de fluxul gândurilor spuse cu voce tare, de refluxul amintirilor ce naufragiază la ţărmul prezentului, lăsând urme de spumă. "Baloane de săpun", spune Vania, privind în urmă spre continentul straniu numit "viaţă".

Vania lui Andrei Şerban pătrunde adânc, ca degetul lui Caravaggio, în rana singurătăţii noastre; atinge invizibilul, făcând să vibreze emoţia pe care o simţim dincolo de ceea ce auzim: dorinţa-fierbinte, atingerea morţii-îngheţată, frica-încremenită. Ne pătrunde în nări mirosul bătrâneţii-melancolie, suntem atinşi de cataclismul care ne sfărâmă în continente de singurătate. Calitatea umorului, mereu prezent în Cehov şi potenţat de regizor pe toate registrele, de la candid la grotesc, transformă spectacolul într-un poem despre solitudine, bătrâneţe, moarte. Dar şi despre căutarea fericirii, despre speranţa care ne aşteaptă, tăcută, în lucrurile simple, dispreţuite. Fiecare e un naufragiat şi face semne disperate să fie văzut, salvat. Toţi au nevoie să creadă şi să spere, să iubească şi să fie iubiţi, să fie înţeleşi şi acceptaţi fără a fi judecaţi, să aibă pentru ce trăi. Dar curenţii puternici ne împing mereu în derivă, în izolare, în exil... în moartea-în-viaţă. Mai există speranţă? Andrei Şerban găseşte întotdeauna un limbaj nou, care ne ajută să sesizăm răspunsuri aparent cunoscute la întrebări aparent vechi, fiindcă nici neliniştile lui Cehov nu sunt noi. "Cum să nu îmbătrâneşti? Te absoarbe viaţa." Astrov, doctor încă tânăr şi prezentabil, cu o panoplie interesantă de preocupări şi talente, pasionat să ocrotească toate formele de viaţă, sucombă, inexplicabil, în faţa ei. La ce bun atâta osteneală dacă oamenii oricum nu-şi mai amintesc? Şi totuşi, munca, cu ritualurile ei, te ajută să înduri, să trăieşti. Pe un registru similar, Vania şi Sonia împart traiul la moşie într-un ritm secular, care pare să justifice totul, chiar şi lipsa de sens. Dar ce se întâmplă când tiparul omologat al vieţii e spulberat?

Uneori, din adâncul disperării noastre, urcă la suprafaţă o deltă fragilă: dragostea. O mică schimbare, provocată de sosirea profesorului Serebreakov şi frumoasa lui soţie Elena Andreevna, şi totul pare smuls din temelii. Protagoniştii se îndrăgostesc şi se trezesc brusc la realitate. O realitate dură, care-i obligă să înfrunte contrastul dintre ceea ce-şi doresc şi ceea ce au pierdut sau nu vor putea obţine niciodată. Astrov şi Vania se întrec în a o seduce pe Elena Andreevna. Sonia îl iubeşte fără speranţă pe doctorul Astrov. Profesorul Serebreakov e iubit cu patimă idolatră de propria mamă şi respins de (prea) tânăra lui soţie. Cine poate să se ridice deasupra, sfidând gravitaţia stării de fapt? Cehov nu cedează tentaţiei de a lucra cu eroi. Are, mai degrabă ca Saint-Exupéry, pasiunea "de a crea legături" care fac vizibilă constelaţia întregii piese, sensul ei. Imperfecţiunea, ridicolul, micile trădări şi laşităţi, marile suferinţe, toate devin condiţii ale autenticităţii legăturilor. Pentru a le face vizibile pe scenă, regizorul are nevoie de personaje puternice. Lucru dificil, de vreme ce personajele lui Cehov sunt caractere slabe. Însă la Andrei Şerban, aceşti inşi şovăitori (şi care riscă să devină plictisitori într-o interpretare convenţională, lineară) capătă forţa pasiunii care vorbeşte şi acţionează prin ei; iraţionalul lăuntric devorator, odată răscolit, îi trezeşte din comă; şi ne resuscitează. Protagoniştii devin "adevăraţi" în momentul în care regizorul îi face să devină una cu dorinţele lor cele mai adânci; ni-i descoperă misterios şi paradoxal, ascunzându-i în plină vedere. Şi ni-i arată aşa cum sunt(em). O astfel de apariţie este Elena Andreevna, o vedetă de cinema, un star care amestecă în replicile ruseşti fraze hollywoodiene, o femeie profund nefericită care-şi ascunde lacrimile sub ochelari fumurii. Deşi curtată de toţi, devorată de dorinţa de afecţiune, se abandonează lenei, jucând comedia unei cochetării ieftine. Soţul dezabuzat, profesorul Serebreakov de care nu-şi va mai aminti nimeni, se lamentează de boală şi bătrâneţe, egoist, culpabilizându-i pe cei din jur. N-a obţinut nici notorietate, nici dragoste, nici avere. Dacă a reuşit să-i păcălească pe ceilalţi cu falsa erudiţie, ducând pe cheltuiala lor un trai comod, constată că moartea e inevitabilă, cu timpul nu se poate negocia. Astrov e un păcălit resemnat. A crezut în supremaţia muncii, cheltuindu-se pe sine în îngrijirea bolnavilor, a pădurilor, a vieţii sub toate formele sale. Cu toate astea, nimic nu i-a potolit setea lui de viaţă; hărţile desenate migălos în ceasurile de tihnă nu l-au ajutat să găsească drumul spre sine, nici spre ceilalţi. Nici spre Dumnezeu, pe a cărui memorie contează la fel de puţin ca pe aceea a oamenilor. Aceleaşi hărţi o plictisesc pe superficiala Elena, la care doctorul încearcă zadarnic să ajungă; dragostea va rămâne pentru el un continent exotic şi necunoscut. Vania se lasă şi el sedus de Elena, mai degrabă de ideea că frumuseţea, tinereţea şi iubirea ar putea să-i dea începutul nou la care râvneşte. Personajul ne apare ca un bătrânel simpatic, ridicol, consumat de pofte neostoite, melancolic şi sentimental, confuz până la disoluţie; la final izbucneşte în reproşuri şi împuşcături de revolver. Vrea să înceapă şi să sfârşească în acelaşi timp, să trăiască şi să moară cu egală pasiune. Dar cel mai mult, să înţeleagă rostul a toate acestea.

Andrei Şerban le oferă personajelor pe care le-a creat mai mari decât ele însele un spaţiu pe măsură, scena şi sala "în oglindă", proximitatea cu spectatorii; în varianta de la Teatrul Maghiar din Cluj, chiar şi culisele! Planurile se suprapun, sufrageria urcă la etaj într-o treehouse după moda americană, exteriorul pătrunde în interior, casa e redusă la o machetă de jucărie; pământul (moşia) acoperă avanscena, transformându-se sub asalturile furtunii într-o mocirlă care-i înghite pe toţi. Până şi dragostea atât de râvnită e rostogolită la propriu în noroi prin acel disperat "măcar o singură dată" dintre Elena Andreevna şi doctorul Astrov. Serebreakov, departe de-a fi supărat, se mulţumeşte să-şi atenţioneze soţia că trăsura îi aşteaptă. Plecarea celor doi e urmată de o uşă puternic trântită, ca un foc de armă. Rămâne, la final, Sonia. Această făptură neînţeleasă, jumătate femeie - jumătate copil, stranie fecioară robustă şi urâtă, crucificată pe viaţa la moşie, cu singurătatea şi sacrificiul ei ştiute doar de Dumnezeu, cu aşteptarea mărturisită în cel mai simplu crez: "Ne vom odihni!".

Ce supravieţuieşte din Iubire, forţa misterioasă pe care nimeni n-o înţelege, dar pe care fiecare o abordează cu narcisism şi cruzime? Andrei Şerban surprinde surprinderea - a personajelor şi a noastră - panica ce îi ia în stăpânire; devin ridicoli, ţipă, se agită, se seduc, se blestemă, se împuşcă, se tăvălesc prin noroi; se ridică şi se prăbuşesc, ridicoli şi fragili, ca nişte păpuşi mecanice ale căror resorturi au ruginit, cu sforile putrezite, într-un joc pe care timpul îl domină; îşi dăruiesc trandafiri, îşi spun cuvinte de care nimeni nu are nevoie. Aici e drama. Dacă Vania ar fi întrebat, Andreevna nu i-ar mai fi reproşat: "De fapt, ţie nu-ţi pasă nici de mine, nici de flori, nici de păsări, nu-ţi pasă de nimic". De fapt, fiecare se iubeşte pe sine, iar iubirea meschină, în loc să-i unească, îi sufocă, se îngustează tot mai mult în jurul fiecăruia, până devine ştreang. Deşi jocul actorilor este ludic şi senzual, infuzat de un erotism dublat de autopersiflare şi ironie, făcându-ne să credem, cu fiecare tentativă de seducţie, că apropierea (Fericirea!) e posibilă, fiecare iese din joc maculat, descurajat, ratat. Însă inocenţa lor nu se pierde fiindcă sunt atinşi de dragoste, ci din cauza absenţei ei; gol dureros, haloul ireal care creşte, se intensifică, ajungând să strălucească în noapte precum aureolele martirilor. O mutilare imemorială, o vină ancestrală care urcă până la ei din timpuri adamice, când încă eram toţi un singur continent... Ultima scenă e revelatoare. Poate merită să te umpli de noroi, să le pari celorlalţi un învins, dacă măcar pentru o clipă poţi să dai şi să primeşti ceva ce numim, cu atâta stângăcie, dragoste.

... Se lasă noaptea, vara se scutură ca trandafirii lui Vania. Toţi privesc o ultimă oară spre cea mai stranie hartă desenată de Astrov: Africa. "Acolo trebuie să fie cald acum." Suntem, fiecare, o lume necunoscută. Mai vastă şi mai îndepărtată decât Africa. La apropierea iernii, tânjim după viaţă, după căldura atingerii umane. Când mareea morţii loveşte, ce mai poate lega continentele singurătăţilor noastre? Poate doar istmul speranţei.

Neguţătorul din Veneţia, o dublă flacără
 

Neguţătorul din Veneţia de William Shakespeare / Regia: Andrei Şerban

Există o frază în Dubla flacără a lui Octavio Paz care abia acum, urmărind Neguţătorul din Veneţia pus în scenă de regizorul Andrei Şerban, la Teatrul de Comedie Franceză din Paris, în 2002, pare să‑şi fi găsit ilustrarea perfectă: "Focul originar şi primordial, sexualitatea înalţă flacăra roşie a erotismului, iar aceasta, la rândul ei, susţine şi înalţă altă flacără, albastră şi tremurătoare - cea a dragostei. Erotism şi dragoste - dubla flacără a vieţii". Parcă în niciuna dintre piesele lui, Shakespeare n-a încredinţat acest crez profund unei eroine mai înflăcărate decât Portia. Prietenul şi colegul de generaţie al lui Andrei Şerban, regretatul regizor Aurelian Manea, ale cărui eseuri despre "spectacolele imaginate" ale lui Shakespeare au fost publicate recent de prestigioasa editură Routledge, vede în Portia un arhetip, o întrupare desăvârşită a eternului feminin. Portia ne face să se îndrăgostim nu doar de ea, ca femeie, ci platonician, de ideile pe care le întruchipează: puritatea, frumuseţea, tinereţea, dar şi dreptatea, înţelepciunea. Cu toate că Shakespeare ne-a obişnuit să-şi denumească piesele cu numele eroilor săi, Neguţătorul pare să fie despre un ins anonim, deşi identitatea lui e disputată de mai mulţi protagonişti. Vizionând înregistrarea spectacolului din colecţia "Andrei Şerban" donată Bibliotecii "Alexandru şi Aristia Aman" din Craiova, am avut impresia că Shakespeare se amuză să ne indice o pistă falsă, făcându-ne să credem că subiectul piesei este "comerţul". Dimpotrivă, Neguţătorul ne vorbeşte despre dragoste, despre fidelitate, despre dreptatea omenească şi justiţia divină, despre puterea unui pact - unul faustic, avant la lettre. Deşi pare să-şi ţeasă conflictul în jurul unei chestiuni prozaice, banii, Neguţătorul din Veneţia rămâne una dintre cele mai metafizice piese. Dar cine e adevăratul protagonist? Neguţătorul pare să arate spre Shylock. Însă el nu joacă nicio miză esenţială. Întruchipează străinul, cămătarul obişnuit că crediteze oameni, mărfuri, chiar şi relaţiile interumane. Pentru Shakespeare însă, Neguţătorul e cel care joacă riscând să piardă totul, chiar pe sine. Precum Antonio care, pentru a fi garantul prietenului Bassanio, pune în joc ce are mai preţios: carnea lui, viaţa.

Începutul, ambiguu şi misterios, ne dă impresia descinderii în palestrele din dialogurile lui Platon, în care ucenicii lui Socrate discută despre natura dragostei. Doar că acum suntem ancoraţi în contemporaneitate, într-un decor stilizat; o baie de aburi turcească, în care nu ne mai preocupă ideile dragostei, ci actele ei, nu inteligenţa, ci senzualitatea ei. În lumea noastră, în care suntem excesiv preocupaţi de trup, se inserează un fior metafizic, akedia lui Antonio: "De ce sunt atât de trist?". Îl apasă tristeţea la fel cum îl apasă greutăţile cu care face exerciţii. Un moment comic, dar care ne pune în alertă! Recunoaştem sentimentul disoluţiei, melancolia dizolvantă. O lume plictisită, alienată, înecată în ambiguitate sexuală, lipsită de dragoste. O laşitudine generală prin care se preumblă liniştit demonul amiezii. Antonio e un neguţător aparte, riscă totul fiindcă îl iubeşte pe Bassanio. În apropierea ambiguă dintre cei doi întrevedem tot spectrul dragostei: eros, philia, agape, fiecare nuanţă îşi va face auzită vocea. Chiar şi dreptatea finală e tot una dintre vocile dragostei, fiindcă intervine în ultimul moment prin Portia, ca o expresie a justiţiei divine, a iubirii absolute. Montarea de la Paris confirmă cât de bine i se potrivesc lui Shakespeare revizitările moderne, fiindcă dimensiunea metafizică, ocultă transpare mai pregnant decât în varianta commedia dell'arte a aceleiaşi piese, montată de Andrei Şerban la Boston cu American Repertory Theater în 1998.

În varianta franceză, Antonio, interpretat de Michel Favory, e iubitul matur, grav, pregătit să primească lovitura de graţie a dragostei ca un martir, spre deosebire de protagonistul producţiei bostoniene, unde acelaşi Antonio capătă o dimensiune mai ludică, vivace, ironică. La fel, Portia suferă o actualizare surprinzătoare, apărând ca o femeie a zilelor noastre; stăpână pe propriile argumente, dar slabă în faţa lui Bassanio, dragostea o îmbată, vorbeşte mult, pare frivolă, atinsă insidios de acelaşi mal d'être. Chiar şi ea încearcă să facă un comerţ acceptabil cu dragostea, să-şi negocieze libertatea în faţa probelor pe care Bassanio trebuie să le treacă. Jessica, fiica lui Shylock, joacă şi ea totul pe-o carte, vrea să câştige o viaţă nouă, se converteşte. Îşi face cruce cu o mână tremurândă, aşa cum trage jucătorul de poker ultima carte (posibil) norocoasă. Şi Bassanio este un gambler, poate cel mai crud, fiindcă interpretarea lasă să se ghicească o legătură între el şi Antonio, una reală, sacrificată lejer pentru una imaginată. Şi el poate să piardă totul. Toţi sunt jucători. Oare Shylock este? Mai degrabă "malgre lui", prin meserie. La Comedia Franceză, el ne apare ca un broker newyorkez, manevrând poliglot şi ubicuu lumea finanţelor. De fapt, Shakespeare îl foloseşte pe Shylock ca pe un "avar" molieresc, ca substanţă de contrast pentru dimensiunea umanistă a piesei. Shylock, atât de nuanţat interpretat de Andrzej Seweryn, e un bufon "neînţelept" din al cărui impresionant monolog "ce este un evreu?" se desprind concluzii mult mai actuale decât din Francezii lui Krzysztof Warlikowski. "Solilocviile" Neguţătorului sunt îmbrăcate într-o plasticitate a gesturilor, dând substanţă momentului Shylock, ce se consumă într-un ritm lent, reflexiv, ca o întrebare insinuantă, o umbră culpabilizantă, ce ne priveşte pe toţi.

Muzica bântuitoare a lui Liz Swados, de la Repertory Theatre, capătă accente noi la Comedia Franceză. Decorul păstrează elemente înrudite în ambele montări, panourile mobile imaginând Beaumont-ul Portiei în pastelurile vii ale Marielei Bancou-Segal, podeaua lucioasă, costumele concepute de Renato Bianchi după ultima modă Armani, toate sugerează un paradis artificial, falsitatea relaţiilor, o lume înşelătoare ca pielea unui şarpe. Dar la Paris, regizorul imprimă o cu totul altă atmosferă, o anumită sobrietate, o dimensiune ocultă. Portia şi Bassanio apar între simbolurile engramei lui Gurdjieff, redând într-o scenografie inedită ideea de dragoste care pierde în densitate şi câştigă în vibraţie. Andrei Şerban creează o sincronizare perfectă între ritmul rostirii şi al coregrafiei scenice, transparentizând ideea de dragoste până devine ceva pur, eteric. Cu siguranţă, Shakespeare nu era străin de ermetismul renascentist. Personajul Shylock se mistifică, dar nu e deloc mistic, de aceea nici nu e cu adevărat tragic. Spre deosebire de un alt mare negociator, Richard al III-lea -"regatul meu pentru un cal!" -, Shylock sfârşeşte prin a spune: "N-am să risc". Având ca fundal proiecţia Epistolei către Corinteni a Sfântului Pavel închinată dragostei, scena judecăţii devine o confruntare de putere, în care valorile religioase, iudaice sau creştine, sunt la fel de uşor sacrificate. E antologică scena în care Shylock îl tratează pe Antonio ca pe un câine, golindu-şi în faţa "prizonierului" farfuria cu resturi de mâncare, dar fără să-i acorde un rest de milă. La fel, Portia vorbeşte despre puterea paradoxală a "milei" creştine, care o întrece pe aceea a regilor! Dar ea însăşi se va transforma în cel mai aprig călău al nefericitului Shylock, confiscându-i averea, forţându-l la o convertire umilitoare, lovindu-l cu sonoritatea propriului nume ce răsună în liniştea sălii Richelieu ca şfichiul unui bici: "Juif"! Scena cutremurătoare a execuţiei face să se confrunte eros şi philia, atunci când Bassanio pune în balanţă dragostea pentru Portia cu prietenia faţă de Antonio... Inelul Portiei rămâne şi el la fel de paradoxal: consacră fidelitatea şi ne aminteşte, în acelaşi timp, cât de infideli suntem! Ca-n Hamlet, Portia extrage mărturisirea lui Bassanio, jucând cu Nerissa un ingenios teatru în teatru. Aproape că simţim greutatea de plumb a inelului, a cărui semnificaţie se lasă căutată printre văluri negre. Culmea ironiei, Portia îi dă noul inel lui Antonio, care i-l pune pe deget lui Bassanio. Ca şi cum Shakespeare ar fi vrut să-i reamintească şi lui Bassanio de făgăduinţele, primele, făcute lui Antonio. Finalul echivalează cu o bruscă ieşire din vis! Parcă întregul spectacol a fost o parabolă despre viaţă, moarte, dragoste, un somn din care Antonio se trezeşte după un misterios ocol în jurul propriei fiinţe: "De fapt, de ce sunt aşa trist?".

Am regăsit, în ultima scenă, ambiguitatea provocatoare din Don Giovanni, montat de Andrei Şerban la Opera din Bucureşti în 2017: Antonio şi Shylock fumează, trecându-şi unul altuia balanţa, cântarul; stau în picioare, ca doi condamnaţi, fiindcă fiecare e condamnat la ceva. Există oare vreun câştigător la Shakespeare? Poate doar aşa cum nu există eroi la Cehov. Shylock pune balanţa în avanscenă, invitând publicul să judece el însuşi. Regizorul ne aduce împreună, actori şi spectatori, în acel punct de inflexiune în care noaptea "neguţătorului" devine zi. Dar e o zi crepusculară, ca-n Maestrul şi Margareta. Shylock e funcţionarul "în costum cu dungi" care-l vizitează pe Adrian Leverkühn în Doctor Faustus. Cine împrumută şi cine dă? Nu cumva sunt unul şi acelaşi? Amândoi jucători şi captivi în joc. Judecata veneţiană devine un vast tablou al "judecăţii de apoi", în care acuzatorii şi acuzaţii încep să semene diabolic de mult. La Repertory Theater, Antonio e captiv în dansul cu Shylock mascat. La Comedia Franceză, Antonio şi Shylock poartă acelaşi costum vărgat, de prizonieri. Neguţătorul lui Andrei Şerban nu e despre religie sau rasă, nici despre "corectitudine politică", ci despre sacru şi ocult, despre ceea ce suntem dispuşi să "negustorim", să vindem sau să răscumpărăm; despre suflet şi puterile care şi-l dispută.

Avarul. Un Molière în culorile modernităţii la Comedia Franceză


Avarul de Molière / Regia: Andrei Şerban

După Avarul din 1969 al lui Jean-Paul Roussillon, Comedia Franceză se pregătea să se reîntâlnească, după o lungă absenţă, cu personajul lui Molière şi cu regizorul Andrei Şerban, care, la rândul său, revizita Avarul pus în scenă la American Repertory Theater, în 1989. O montare inedită în care a continuat, după Neguţătorul din Veneţia, colaborarea cu Marielle Bancou-Segal, pastelurile superbe din Neguţătorul bostonian ale artistei cedând acum locul griurilor. Deşi înregistrarea spectacolului oferit de Biblioteca "Alexandru şi Aristia Aman" din Craiova este în alb-negru, simţim culorile din jocul actorilor. Naşterea culorilor e un fenomen misterios, implică intuiţia şi emoţia; "culorile respiră, circulă în aer", spunea Marielle Bancou. Poate tocmai de aceea, decorul original are firescul unei respiraţii care dă vivacitate dialogurilor lui Molière, imprimând întregului o lejeritate suprarealistă, magică. Griul Avarului este reflexia unei societăţi devenite mecanică din cauza banilor. Un gri "întrerupt" de imaginaţia picturală a lui Andrei Şerban, care imaginează labirintul lui Harpagon construind paravane mobile în culori vii, uşi, pereţi culisanţi, ochi giganteşti şi mâini în mănuşi negre, care te capturează... aşa cum totul e captivant în acest spectacol de o cuceritoare simplitate. Harpagon pare etern şi ubicuu. Ca în Cehov, personajul devine un suprapersonaj, fiindcă prin el ne vorbeşte dorinţa absolută, nestăvilită; avariţia devine astfel o pasiune a modernilor, exprimată prin mijloace teatrale şi printr-un joc actoricesc cât se poate de actuale. Avariţia e simptomul vidului lăuntric, o lipsă mutilantă care urcă trepte invizibile spre un gol metafizic - omul lipsit de conţinut. Un univers impregnat de Kafka, Beckett, Brecht, Freud, Rothko şi Cocteau. Harpagon ţipă mut, ca-n Munch.

Prima scenă, dintre îndrăgostiţii Elize (Florence Viala) şi Valère (Eric Ruf), dă impresia de detaşare brechtiană; cei doi vorbesc serios, dar cu un surâs complice în colţul buzelor. Discursul preţios-academic al lui Molière se suprapune ironic peste gesturile dezinhibate ale ritualului amoros. Fiica lui Harpagon e tandră, dar calculată: "toţi bărbaţii fac aceleaşi jurăminte, doar acţiunile îi fac să fie diferiţi!". Ne-am fi aşteptat la o fetiţă supusă, pe care tatăl posesiv şi manipulator o ţine încuiată în casă. Dar ea stăpâneşte foarte înţelept dinamica relaţiilor dintre bărbat şi femeie, ca o Diana, vânătoreasă, şăgalnică. Comicul şi virtuozitatea interpretării transformă scena într-o partitură de Mozart! Doi copii joacă şi se joacă de-a dragostea. În lumea banului şi a lăcomiei lui Harpagon, copiii au o "inocenţă" a lor; se salvează prin iubiri imaginate. Pasiunea erotică devine singura cale spre libertate. Cu câtă ardoare ticluiesc evadarea din închisoarea lui Harpagon! Riscul, primejdia dezmoştenirii îi face să exulte. De fapt, ei întrevăd posibilitatea unică de-a deveni ei înşişi - deşi n-au idee ce poate să însemne asta! Să fie ei simpli "harpagoni în devenire", cum sugerează Andrei Şerban în Biografia sa? Cléante (Eric Génovèse), fiu de avar şi jucător îndatorat, spune: cruzimea părinţilor te face să le doreşti moartea! Generaţiile se încleştează în pasiuni contrarii. Ca astăzi. Asociem întotdeauna avariţia cu vetustul, cu o lume putredă, îmbătrânită. Dar acest Avar, interpretat de Gérard Giroudon, e vioi, elegant, modern, chic, un adevărat om de afaceri; cel puţin până când începe să peroreze, cu delirul celui care suferă de mania persecuţiei, veşnic bântuit, îngrozit de umbrele potenţialilor uzurpatori. Dar, culmea, tocmai suspiciunea îi dă o vivacitate feroce. Banul îl transformă într-un ins pasional, îi conferă o surprinzătoare vitalitate fizică, devine brutal şi-i face plăcere. E purtătorul unei singure dorinţe, căreia totul îi este subordonat, chiar şi dragostea pentru tânăra Marianne. Îşi transferă erosul asupra patimii pentru avere. O "gaură neagră" în care dispare totul. Gândurile lugubre îi năvălesc în minte aşa cum ies din pereţi mâinile înmănuşate în negru, ca nişte păsări de pradă. Dar sunt şi epifenomenul patimii, semnele vizibile ale nebuniei - o lume bântuită de tusea cavernoasă a lui Harpagon!

Dintre toţi oamenii, "Harpagon e omul cel mai inuman", spune valetul, "bufonul shakespearian" La Flèche (Alexandre Pavloff). Dar câtă umanitate le rămâne celorlalţi? Fuga după caseta cu bani devine un joc de uzură. Jocul atât de imaginativ al actorilor te face să te gândeşti, prin contrast, la câte energii preţioase se risipesc într-o lume mult prea lipsită de imaginaţie. Aceeaşi interpretare ludică, senzuală, pişcător-ironică face ca tema banilor să devină secundară în comparaţie cu tema dragostei - averea după care aleargă toţi. Însă aşa cum ştiu, defectuos, cu acelaşi instinct gregar, posesiv. Frosine (Muriel Mayette) intermediază relaţii amoroase pentru bani. E un animal de pradă, aşa cum arată şi rochia de tigroaică. Instinctele ei sunt la fel de primare şi ucigaşe ca umbra lui Harpagon, care sapă să-şi ascundă comoara, săpându-şi mormântul! Conversaţia dintre Frosine şi Harpagon e un delicios "dialog al peţitorilor". Nimeni nu face ca Frosine elogiul bătrâneţii, jucându-se cu fricile lui Harpagon, cu groaza lui de a deveni indezirabil. Ca-n Cehov: Serebreakov cu picioarele-n lighean cocoloşit de Elena Andreevna, Vania cu trandafirii lui tomnatici, Sonia destinată s-ajungă fată bătrână; dacă la Sankt Petersburg Andrei Şerban aducea o ironie melancolică, aici introduce un umor tăios, tensionat. Harpagon îşi demonstrează virilitatea făcând paşi de paiaţă. Nu e el însuşi, fiindcă avariţia îl goleşte de substanţă, până devine un "om-absenţă". În dragoste, ca şi la masă, vrea "carne bună cu bani puţini". "Frugalitatea" e şi ea un simptom al modernităţii. Nu o raţiune economică, ci precaritatea unui fel de a fi, mai ales de a simţi. Trăim frugal. Superficial. Cel care spune adevărul e bătut, pe motiv că nu ştie cum s-o spună. În Livada lui Peter Brook, Liubov îi reproşează lui Petia că nu ştie să-i spună adevărul cum trebuie. Şi aici, francheţea îl costă pe Maître Jacques. Mariane (Céline Samie) e ca Marilyn Monroe, are acelaşi aer de vedetă hollywoodiană ca Elena Andreevna. Şi ea e o marionetă, manevrată de sforile relaţiilor sociale. Dar şi de dorinţa pentru bani, semănând foarte bine cu Harpagon! Deşi o dezgustă cu apariţia lui de bătrân lasciv, e pregătită să-l suporte cu stoicismul unei femei uşoare, căreia îi şi imită atitudinea. Dialogul dintre Harpagon şi Cléante, în care tatăl şi fiul şi-o dispută pe Mariane, încercând în acelaşi timp o imposibilă reconciliere, devine culmea duplicităţii, a neputinţei, a prea-târziului. Concurenţa lor acerbă e instinctuală, violentă. O luptă între "raporturi de putere", aşa cum sunt, de fapt, dialogurile tuturor. "Iertarea" e tot un joc, cel mai versat, înveninat. Cléante îl vede căzut la pământ pe Harpagon şi jubilează crezând că poate a murit. Dar euforia libertăţii nu durează. Molière ne vorbeşte cu profundă fineţe psihologică despre imposibilitatea iertării; o neputinţă modernă, exprimată teatral cu intensitate într-o scenă bufă şi tragică, cu stridenţă expresionistă în ton şi mimică, cu un ritm diabolic în care argumentele o iau de la capăt, ca un carusel; o cursă nebună, în care cei doi se atrag permanent în cursă, care se încheie cu pecetea "autorităţii" paterne: "Te dezmoştenesc!", "îţi dăruiesc blestemul meu!" Ce generozitate înveninată! Când Harpagon coboară în groapă după casetă, parcă-l înghite pământul, ca-n Zilele frumoase ale lui Beckett! Rămâne absolut singur în delirul final, doar cu "ochii" şi "mâinile", martori invazivi ai ego-ului în agonie. În Avarul, toţi trăiesc într-un "iad vesel". Fiindcă în lumea Avarului nu există legături. "Zgârcitul" e un lup singuratic care nu investeşte în nici o relaţie. Avarul e iremediabil singur într-o lume alienată. Unica lui legătură e cu banii; nu una firească, de consum, ci bolnăvicioasă, redusă la plăcerea solitară, morbidă, a acumulării. Potenţialele legături iau forma "contractelor"! Toţi sunt singuri, ascund şi urzesc ceva, fiecare e izolat în spatele propriului paravan, fiecare are o uşă prin care încearcă să evadeze sau pe care i-o trânteşte în nas celui care vrea să se apropie. Aşadar, decorul geometric reflectă întocmai o lume rece, a relaţiilor rigide, frânte. Élise are o doză de răceală, vrea să se asigure că "relaţia" cu Valère va fi "corectă". Cléante îşi explică ura spunând că "avariţia tatălui îi justifică dorinţa de a-l vedea mort". La fel şi Mariane, care întreabă cu naivitate cinică: "Oare moartea e la curent cu planurile pe care ni le facem?"

La final, în avanscenă, "o mână" îi aruncă lui Harpagon râvnita casetă; personajul începe să-i înghită conţinutul, lacom, bănuţ cu bănuţ, amintindu-mi de scena infernului de la San Gimignano în care demonii îl fac pe avar să bea aur topit. Sunt înrudite şi interesante aceste finaluri din teatrul şi opera lui Andrei Şerban, prin care regizorul lasă personajul singur cu destinul lui: Neguţătorul cu balanţa, Don Giovanni cu victima, Avarul cu banii. Spectacolul primeşte astfel o sentenţiozitate modernă, o demnitate tragică dincolo de ironia jocului şi "teroarea comică". Ne ascundem de ochi intruzivi, ca de Big Brother, şi ascundem noi înşine ceva; priviri fixe, dar opace, insomniace; un labirint de duplicităţi, măşti, trape şi capcane. Suntem, ca în teatrul grec, dominaţi de destin, devoraţi de pasiunile noastre - dacă nu la mila zeilor, cel puţin la bunul plac al demonilor interiori. Avarul, despre care Andrei Şerban spunea că e "piesa cea mai sumbră, mai lipsită de speranţă" a lui Molière, ne dă de gândit şi astăzi!

Fiica Reichului

 

Louise Fein
Fiica Reichului
Editura Nemira, 2021
 traducere din engleză de Emanuela Ignăţoiu-Sora
 
 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
 
Intro

Louise Fein s-a născut şi a crescut în Anglia, lângă Londra. De mică a fost pasionată de citit şi de lumile imaginare. După ce şi-a luat licenţa în drept la Southampton University, a lucrat la Hong Kong şi în Australia, apoi a călătorit prin Asia şi America de Nord, înainte să se stabilească la Londra şi să se angajeze în domeniul bancar. Are un masterat în scriere creativă de la St Mary's University, căruia i-a urmat publicarea primului ei roman, Fiica Reichului (People Like Us, 2020; Daughter of the Reich - în ediţiile americană şi canadiană). Romanul a fost inspirat de povestea familiei tatălui său, care a fugit de nazişti şi s-a refugiat în Anglia, în 1930. În prezent, Louise Fein trăieşte în Surrey, împreună cu familia, şi lucrează la cel de-al doilea roman al său.

*

Cum alegi între loialitatea faţă de ţară şi o iubire care te poate distruge?

Leipzig, 1930. Hetty Heinrich este fiica unui înalt ofiţer nazist şi sora unui pilot Luftwaffe, crescută cu dorinţa arzătoare de a-şi juca rolul în gloriosul Reich de O Mie de Ani. Crede cu ardoare în ţara ei şi în omul care o conduce. Dar asta până când îl reîntâlneşte pe Walter, prietenul ei evreu din copilărie, care îi aruncă în aer toate certitudinile.

Cei doi încep o poveste de dragoste care le pune viaţa în pericol, odată ce valul de antisemitism devine un tsunami. Ca să-l salveze pe Walter, Hetty va trebui să sacrifice totul - iubirea de ţară, legăturile de familie, poate chiar propria viaţă.

"Bazată pe o cercetare istorică minuţioasă şi minunat scrisă, cartea aduce în prim-plan o poveste de dragoste pasională, pe fundalul unei societăţi ajunse la marginea prăpastiei. O lectură realistă, convingătoare şi care te lasă cu multe întrebări dificile." (Nikola Scott)
"O poveste fascinantă despre nazismul văzut din interior, în care îndoctrinarea oarbă e transformată în eroism de puterea dragostei." (Sharon Maas)
"O călătorie superbă, extrem de emoţionantă, în tumultul şi tragedia celui de-al Doilea Război Mondial." (Karen Harper)

Fragment

8 octombrie 1933

Se aude un ciocănit în uşă.
- Oare cine a venit aşa devreme, duminica? întreabă Mutti încruntându-se.

Înaltă şi suplă, îmbrăcată într-o rochie din şifon, de culoarea piersicii, coboară scările. O şuviţă de păr îi cade din cocul brunet şi şi-o dă după ureche.

Deschid uşa grea de la intrare şi îl văd pe Walter, care stă pe scări cu mâinile în buzunare. Trag tare de uşă şi inspir, dorindu-mi să fiu mai înaltă.

Când Walter era micuţ, probabil că arăta ca heruvimii bucălaţi şi cârlionţaţi, care plutesc pe norişori în tablourile cu Maica Domnului şi cu bebeluşul Isus. Acum, la paisprezece ani, are părul blond, cârlionţat, şi ochii albaştri, dar nu mai e bucălat, ba din contră, e înalt şi zvelt ca un mânz. Un băiat-bărbat.
- Karl! strigă Mutti, ţinându-se de capătul din lemn al balustradei, ca şi cum i-ar fi frică să îi dea drumul.
- Bună dimineaţa, Frau Heinrich! o salută Walter politicos şi intră în casă. Oare Karl e liber acum?
- Hai sus! se aude Karl, cu chipul iţindu-se la capătul de sus al scării. Hai să stăm de vorbă la mine în cameră!
- Bună, Walter! îl salut eu.

Se apleacă să îşi dezlege şireturile şi pare că nu mă vede deloc.
- Vrei să mergem la căsuţa din copac? fac eu o încercare, dar el urcă în fugă scările spre Karl.

Vati apare din birou, cu mâinile în şolduri, şi se uită încruntat spre Walter.
- Iar băiatul ăla! Încă nu i-ai zis, nu? o întreabă pe Mutti.
- Franz, oftează Mutti, te rog să nu mai vorbim despre asta!
- Doar pentru că a salvat-o odată...Vati îmi aruncă o privire şi ştiu că se gândeşte la ziua când aproape mă înecasem. Nu sunt de acord cu asta! spune el, apoi se întoarce şi trânteşte uşa de la birou.

Eu şi Mutti rămânem singure în hol şi ne uităm una la cealaltă. Simt cum o gheară invizibilă mi se urcă pe şira spinării.
- Ce nu îi place lui Vati? şoptesc eu.

Mutti oftează.
- Du-te şi spală-te pe mâini şi pe faţă. Azi mergem în vizită la azil.
- Dar...
- Doar câteva ore. O să îţi facă bine.
- Chiar trebuie?
- Da, zice ea hotărâtă. Munca pentru comunitate e sfântă. Ne apropie de Führer. E important să avem grijă unii de ceilalţi.
- Dar eu prefer să mă joc cu Walter şi Karl.
- Tinerele domnişoare, spune Mutti tăios, trebuie să înveţe să asculte.

Urc scările anevoios şi simt în piept o mare greutate. Azilul pentru soldaţi e pe Hallische, departe de strada principală. Clădirea are câteva sute de ani şi înainte era spital - acum funcţionează ca loc unde sunt îngrijiţi bravii soldaţi care au fost răniţi grav apărându-ne patria, un Cămin pentru Eroi. Are o grădină drăguţă şi o terasă lată pe o latură, unde stau aliniate câteva cărucioare cu rotile. Bărbaţii stau nemişcaţi, uitându-se fix la straturile de flori, şi mă întreb dacă nu cumva sunt deja morţi.

Mutti urcă scările şi sună la uşă. Suntem întâmpinate de o infirmieră îmbrăcată într-o uniformă impecabilă, care ne conduce într-un hol ce miroase puternic a lemn lăcuit şi a clor. Ne spune că o cheamă Lisel. De sub boneta albă i se zăreşte părul blond.
- Heil Hitler! Ce plăcere să vă revăd, Frau Heinrich!
- Heil Hitler! Ea e fiica mea, Herta.
- Ce drăguţ că aţi venit amândouă să ne vedeţi. Rezidenţii noştri se bucură întotdeauna de vizitele dumneavoastră, Frau Heinrich. O urmăm pe Lisel de-a lungul unui coridor îngust, trecem de un salon şi arunc o privire înăuntru. Opt paturi, toate aranjate impecabil, goale, pentru că, ne spune Lisel, pacienţii sunt în camera de zi. Încerc să nu respir prea adânc, pentru că dincolo de mirosul de clor se simte urină şi încă ceva extrem de neplăcut.
- O parte din cei internaţi sunt eroi de război, Herta, şi nu au deloc familie, zice Lisel. Merită un loc confortabil în care să îşi ducă zilele.
- Da, aşa e, merită un astfel de loc, aprob eu.
- Cu siguranţă. Din păcate, avem nevoie de mai multe fonduri, e foarte complicat, se încruntă Lisel.
- Pot să organizez un prânz de strângere de fonduri, spune Mutti entuziasmată, iar soţul meu ar putea să atragă atenţia asupra necazurilor pe care le aveţi în Leipziger.

Lisel zâmbeşte.
- Suntem foarte norocoşi că avem un aliat ca mama ta, îmi zice ea, care se îngrijeşte neîncetat de binele celorlalţi.

Mă uit surprinsă la Mutti. Pentru mine, ea e doar Mutti. Dar acum îmi dau seama că nu e doar atât. În camera de zi sunt trei soldaţi care stau în semicerc în cărucioarele lor din lemn şi răchită. Ştiu că nu ar trebui să mă holbez, dar nu mă pot abţine. Numai uitându-mă la unul dintre ei şi mă trec toate transpiraţiile. Îi lipseşte o parte de faţă şi cealaltă jumătate seamănă cu o încâlcitură de bucăţi de carne din care nu se mai înţelege nimic. Are o gaură mică în locul unde ar trebui să îi fie gura şi îi lipseşte o bucată mare din zona unde ar trebui să fie obrajii. Nu are un ochi, iar celălalt iese proeminent din partea ciopârţită, alb şi înceţoşat. Faţa lui mă face să mă gândesc la un pui pe jumătate mâncat.

Simt cum mi se strânge stomacul şi îmi e teamă că o să mi se facă rău. Mutti mă apucă de braţ şi mă ţine bine. Respir adânc, fiindcă dacă voi fi doctor, nu am voie să fiu sensibilă. Prin comparaţie, ceilalţi doi sunt mai uşor de privit - unul nu mai are picioare de la şolduri în jos, iar celălalt are doar jumătate de picior şi a rămas fără o mână. Mă uit la Mutti, care stă în mijlocul încăperii îngrozitoare şi, dintr-odată, pare cea mai frumoasă fiinţă din lume. Ochii îi sclipesc, e radioasă în rochia de culoarea piersicii şi zâmbetul încântător dă culoare camerei şi îi farmecă pe pacienţi.

Lisel aduce prăjituri şi ceai cu lămâie. Îi dă să bea bărbatului cu chipul deformat printr-un pai, pe care i-l bagă în gaura unde ar fi trebuit să fie gura. Ceaiul i se scurge pe cămaşă când Lisel scoate paiul, pe acolo unde în mod normal ar trebui să fie bărbia. Femeia îl curăţă şi vine să se aşeze lângă mine.
- Ce s-a întâmplat cu ei? şoptesc eu.
- Au fost răniţi în urma bombardamentului. Dar unii arată chiar mai rău decât cei de aici, zice Lisel şi face o pauză. Războiul e ceva îngrozitor.
- Nu m-am gândit niciodată la asta.
- Păi, de ce să te fi gândit? Eşti un copil. Poate data viitoare o să le citeşti ceva soldaţilor? Mama ta ne-a spus că eşti foarte deşteaptă. Le-ar plăcea mult. O fetiţă aşa frumoasă, care să lumineze locul din când în când.

Mă uit surprinsă la Mutti şi ea îmi zâmbeşte îngăduitoare. Simt un val de plăcere când aud cuvintele de laudă din partea lui Mutti.
- Sigur, răspund cu toată inima. Mi-ar plăcea foarte mult să le citesc.

Asistenta îmi mulţumeşte şi se ridică să îi şteargă din nou faţa bărbatului grav rănit şi să îi dea apă să bea.

Mai târziu, ne luăm la revedere de la Lisel pe scările de la intrare. Respir cu lăcomie aerul curat şi mă străduiesc din răsputeri să nu o iau la fugă din acest loc.
- Ce grav răniţi erau acei bărbaţi, Mutti!
- Oh, şi ei sunt printre cei norocoşi că au parte de o îngrijire aşa bună.

Mergem încet, bucurându-ne de soarele după-amiezii târzii. Totul în jur mi se pare mai viu şi mai drag decât înainte. Niciodată nu m-am gândit cât de frumoase sunt coroanele copacilor, trilul pur şi dulce al păsărilor sau perfecţiunea propriului corp. Şi îmi dau seama mai limpede ca niciodată cât de mult îmi doresc să devin chirurg. Ca să îi fac pe ei să fie mai bine. Îmi jur să învăţ din greu la şcoală.
Te rog, te rog să nu mai fie niciun război. Ai grijă de noi, de Mutti, de Vati, de Karl şi de mine, ca să fim în siguranţă.
- N-o să mai fie un alt război, nu?
- Să sperăm că nu. Din fericire, îl avem pe Hitler, care iubeşte pacea şi îşi doreşte armonie în Europa. Din păcate, nu putem spune acelaşi lucru despre celelalte ţări. Numai uită-te la ce ne-au făcut la sfârşitul războiului! Atâţia răniţi, atâţia şomeri, atâta sărăcie! Îşi bat joc de noi. Vor să suferim şi să tot suferim, până nu vom mai putea şi vom spune: Gata! Şi ne vom lupta să ne luăm înapoi ce ne aparţine de drept.
- Cine? Cine sunt ei?
- Duşmanii noştri, Hetty. Sunt mulţi care vor să ne distrugă. Vor să ne ucidă, să ne mutileze, să ne ia tot ce avem noi mai de preţ. Vor să ne distrugă chiar felul nostru de a trăi.

Simt gheara cum mi se urcă iar pe şira spinării.
- Dar cine sunt aceşti inamici?

Mutti mă strânge de mână.
- Sunt mulţi şi diferiţi, iar în spatele lor sunt evreii, care vor să domine lumea pentru interesul propriu. Dar tu nu trebuie să îţi faci griji, draga mea, continuă cu o voce radioasă, cu Hitler la conducerea Germaniei, nu trebuie să ne fie teamă de nimic. Cei care ne vor răul vor tremura ca varga.

11 octombrie 1933

- Scuze, azi nu pot, îi zic Fredei, evreica, atunci când mă roagă să îi fiu coechipier la ora de sport.

Umerii îi cad dezamăgiţi şi mă simt vinovată. Mă uit speriată pe terenul de sport, în căutarea altcuiva care să îmi fie coechipier, ca să evit orice posibil contact cu ea. Gerda clatină din cap şi o apucă de mână pe Ava, în cazul în care aveam vreo îndoială.
- Hei, vrei să fii coechipierul meu azi?

Mă întorc şi o văd pe Erna, înaltă şi zveltă în costumul ei alb de gimnastică, uitându-se la mine şi zâmbind.
- În regulă, îi răspund eu, încercând să par nepăsătoare, dar inima îmi bate cu putere.

Erna nu trebuie să ştie unde locuiam înainte. Nu trebuie să ştie că la fosta mea şcoală aveam un singur prieten, pe Tomas. Familia noastră avansează, e singurul lucru care contează.
- Fetelor! strigă Fräulein Sauber ca să ne atragă atenţia. Ascultaţi cu atenţie instrucţiunile mele! Veţi lucra împreună cu coechipierii voştri exerciţiile cu bastoane pe care vi le-am predat data trecută. Concentraţi-vă să vă înălţaţi cât mai mult braţele şi să vă poziţionaţi graţios picioarele şi tălpile. Coechipierul vă va semnala erorile făcute. Găsiţi-vă un spaţiu de lucru.

Ne-am dus spre fundul sălii.
- Hai, zice Erna cu o sclipire în ochi, să văd cea mai bună piruetă cu bastonul! Şi nu uita să-l înalţi cât mai sus şi să stai pe vârfuri. Imită vocea piţigăiată a lui Fräulein Sauber, aşa că încep să râd şi amândouă ne răsucim şi ne legănăm, învârtind bastoanele şi înălţându-ne pe vârfuri într-un mod foarte exagerat. Cu Erna alături, puţin îmi pasă dacă intru în bucluc cu piţigăiata Fräulein Sauber.

Mă uit cu coada ochiului la Freda, care se antrenează de una singură, într-un colţ al terenului. Pare tristă şi abandonată, dar nu trebuie să îmi pară rău pentru ea, fiindcă nu e una de-ale noastre. Mă forţez să nu mă mai uit la ce face.
- Unu, doi, trei... Heil!

Erna îşi pune bastonul deasupra buzei de sus şi îşi întinde braţul într-un salut rigid.
- Erna, îi şoptesc eu îngrijorată, dar râd aşa de tare, că mă doare stomacul. Elevi, zic şi îmi îngroş vocea ca să semăn cu dr. Kreitz. Îmi scot burta în faţă şi îmi arunc braţele în lături. Fiţi atenţi la acest autor despre care nu trebuie să învăţaţi nimic. Este uriaş, este sclipitor şi este interzis!

O bucurie uriaşă mi s-a răspândit prin tot corpul, ca ciocolata fierbinte, când am văzut-o pe Erna chicotind la glumele mele. Totul era dintr-odată posibil şi la îndemână. Trebuia doar să întind mâna şi să-l iau.

Din păcate, lecţia s-a terminat mult prea devreme şi a trebuit să intru la clasă. De data asta m-am aşezat în banca Ernei. Avem o lecţie nouă, care ni se predă între ore: viaţa conducătorului. Frau Schmidt ne explică faptul că vom învăţa despre viaţa lui Adolf Hitler, acest om măreţ, că vom afla necazurile prin care a trecut şi că ni se va vorbi despre curajul şi tăria morală de care a dat dovadă. Frau Schmidt are ochii înlăcrimaţi când ne vorbeşte despre suferinţele Conducătorului şi despre înţelepciunea lui. Odată ce vom şti totul despre el, ne spune ea, o să îl admirăm şi o să îl iubim la fel de mult ca ea. Şi apoi cântăm.

Cântăm Horst Wessel Lied şi mă uit pe fereastră. Cei din clasele mai mari sunt în pauză. Mă uit la elevi şi îl văd pe Karl. E în mijlocul mulţimii şi îşi lasă capul pe spate, râzând. Zâmbesc când îl privesc şi apoi zăresc o figură solitară, stând departe de toată lumea, pe o bancă, cu picioarele încrucişate, cufundat într-o carte. Walter! Ce amuzant e! În timp ce Karl şi prietenii lui se umflă în pene şi intră în competiţie unul cu celălalt, Walter face exact opusul. Se ascunde undeva, departe, cu cărţile lui. Inima mi se umple de bucurie când îl privesc.

Ne apropiem de finalul cântecului nostru de recunoştinţă.
Führer al meu, Oh, Führer! Trimis mie de Dumnezeu
Protejează-mă şi ţine-mă în viaţă cât mai mult
Ai salvat Germania din cele mai grele nevoi
Îţi mulţumesc pentru pâinea cea de toate zilele
Stai cu mine mult timp, nu mă părăsi
Führer al meu, Oh, Führer! Credinţa mea, lumina mea
Te salut, Führer al meu, Oh, Führer!

Mutti e plecată la o strângere de fonduri când eu şi Karl ne întoarcem acasă, pe o ploaie torenţială.
- După ce vă uscaţi, să coborâţi la masă cu mine şi cu Ingrid, ne zice Bertha şi pune patru farfurii pe masa mare din stejar, din bucătăria dăltuită.

Am urcat scările să mă schimb de haine. Ce diferit era când locuiam în apartament! Eram doar eu, Karl şi Mutti, pentru că Vati lucra mai tot timpul. Eram o mică echipă de trei, mâncam împreună, iar eu şi Karl împărţeam dormitorul. Mergeam cu Mutti la cumpărături şi o ajutam să pregătească masa. Ea ne fredona cântece franţuzeşti şi ne spunea poveşti din copilăria ei din Franţa, înainte să vină să locuiască în Germania. Era mai ocupată atunci, pentru că nu avea o menajeră şi o bucătăreasă, dar, în mod ciudat, părea să aibă mai mult timp să stea cu noi. Acum se împarte în zece locuri, ba la operele ei de binefacere, ba ca să îşi vadă prietenii, lăsându-ne deseori în grija Berthei. Mă întreb uneori dacă nu cumva uită că existăm.

Deschid noul radio fără fir pe care mi l-a dat Vati şi care tronează la mine pe birou. Se transmite din nou discursul ţinut de dr. Gross, şeful Biroului de Politică Rasială din cadrul partidului nazist, către tineretul german. Eu şi Karl am stat şi l-am ascultat cu atenţie înainte de cină:
...ştiinţa ne învaţă că, într-adevăr, caracteristicile moştenite sunt mai importante decât influenţele mediului... Mă dezbrac de bluza şi de fusta ude fleaşcă....când noi nu vom mai fi în viaţă, moştenirea noastră va trăi în copiii noştri şi în copiii copiilor noştri. Şi când vom înţelege acest lucru, vom vedea acel fluviu uriaş de sânge care curge în noi de secole, şi acesta este adevărul poporului german. Fiecare generaţie e un val care se înalţă şi cade, ca să fie înlocuit de următorul. Ca indivizi, nu suntem decât o picătură în acest râu. Spre deosebire de minţile liberale, noi nu ne vedem în centrul lumii. Îmi scot din dulap o bluză curată, un pulover şi o fustă şi mă îmbrac....o astfel de înţelegere a lucrurilor ne face modeşti. Spre deosebire de gânditorii liberali, care cred că au ajuns de unii singuri la succesele pe care le au în viaţă, noi ştim că tot ce îndeplinim nu se întâmplă datorită înzestrărilor proprii, ci datorită moştenirii noastre. Noi suntem mândrii purtători şi gardieni ai sângelui german...

Închid radioul. Ştiu ce urmează să spună. Că fiecare rasă e diferită. Chiar dacă îl educi pe un negru, asta nu îl va transforma într-o rasă superioară, cum e un nordic. Cobor scările şi simt puterea preţioasă, pură a sângelui meu german de calitate, cel puţin dinspre partea lui Vati, cum îmi pulsează prin vene.

Bertha ne serveşte cu gulaş fierbinte şi nişte chifle mari. Când aproape am terminat, Walter îşi iţeşte capul strălucitor.
- Ah! exclamă Bertha zâmbind. Ai ajuns la timp pentru nişte pflaumenkuchen. I-ai simţit mirosul? Hai, intră, nu te mai foi la intrare, îl mustră ea în timp ce ne adună castroanele din faţă.

Walter se aşază lângă Karl. Eu îmi îndrept spatele şi îmi netezesc părul.
- Ţi-ai făcut eseul la istorie? îl întreabă Walter pe Karl.
- Nu, suspină el. Trebuie să-l fac diseară. Ce avem de făcut?
- În ce măsură se poate face o comparaţie între simbolismul încercărilor şi eroismul din Cântecul Nibelungilor cu încercările din prezent ale poporului german? spune Walter şi ia o lingură plină de tartă cu prune. Bertha, e delicioasă!

Bertha radiază de fericire. Îmi sprijin capul de perete şi îmi imaginez că va veni o vreme când va fi şi Erna cu noi şi vom sta toţi patru în jurul mesei, bârfind despre şcoală sau despre cine ştie ce persoană, simţindu-ne în largul nostru. Eu aş povesti ceva şi toţi trei m-ar privi fix, aprobând, ascultând şi zâmbind la anecdotele mele.
- Hai, vii?
- Hm?
- Te-am întrebat dacă vii cu noi la căsuţa din copac, zice Walter, uitându-se la mine nerăbdător. Am adus caramele Reisen, adaugă, scuturând o pungă din hârtie.

Am ţâşnit din scaun şi i-am urmat pe băieţi pe alee, până în grădină. Ploaia se oprise şi am simţit mirosul de pământ reavăn. Mă uit la ei cum se caţără pe scara din frânghie şi apoi, ţinându-mă strâns de treptele alunecoase, mă caţăr şi eu, urcând prin gaura din podea care încercuieşte trunchiul şi o mare parte din coroana copacului. Fusta mi se ridică în jurul şoldurilor şi o trag repede în jos. Dar Walter nu se uită. Se duce la fereastră şi priveşte afară.
- Ce sus suntem, zice el, zâmbindu-ne mie şi lui Karl. Oare un cangur poate să sară mai sus decât o casă?
- Iar o glumă proastă de-ale tale! îşi dă Karl ochii peste cap.
- Bineînţeles că da! exclamă Walter. O casă nu poate să sară!

Karl suspină, dar eu chicotesc şi Walter îmi face cu ochiul, apoi aruncă iar o privire pe fereastră.
- Poţi să vezi foarte departe de aici, chiar până în Rosenthal. Au! ţipă, apoi îşi retrage rapid mâna de pe pervaz, unde o rezemase, o scutură şi îşi examinează degetul.
- Lasă-mă să văd, îi zic şi mă ridic să văd ce a păţit.

I-a intrat o aşchie în degetul arătător.
- S-a înfipt prea adânc ca să poată fi scoasă cu mâna. Aduc penseta.

Mă grăbesc să cobor şi îl aud pe Karl râzând.
- Dacă nu eşti atent, o să îţi amputeze degetul. I-a venit ei idea asta ridicolă, că vrea să devină chirurg.

Îmi iau trusa din cameră. Pe vremea când locuiam în apartament şi umblam pe străzi cu Tomas, purtam cu mine trusa medicală, agăţată pe umăr, şi căutam peste tot vietăţi rănite pe care să le fac bine. Căţelul vagabond pe care Tomas îl ţinea strâns (şi care îl muşcase o dată sau de două ori) cât timp îl tratam de râie cu borax, pisica vecinilor, căreia i-am pansat codiţa rănită, deşi se tot împotrivise. Odată chiar am încercat să îi lipesc la loc picioarele unui păianjen, dar a murit oricum.

Alerg înapoi la căsuţă şi scot aşchia din degetul lui Walter cu multă grijă, apoi strâng bine gaura din deget până dă sângele, convingându- mă astfel că nu a mai rămas nimic. Tamponez rana cu iod şi îi spun să aibă grijă să nu se murdărească, fiindcă astfel s-ar putea infecta. Karl îşi întinde o pătură pe podea şi stă într-o rână, sprijinit în cot.
- Ba chiar citeşte cărţi de medicină, comentează el, uitându-se la operaţiunile mele medicale. Foarte plictisitor!
- Nu, nu e.
- Oricum, zice Karl, ştii că femeile nu au voie să fie medici?
- Nu e adevărat!
- Întreabă-l pe Vati, dacă nu mă crezi pe mine. Oricât de mult îţi displace asta, Hetty, eşti fată şi ar trebui să începi să te porţi ca atare.

Îmi dau seama din vocea lui că nu e răutăcios, dar fierb toată când împachetez sticla de iod şi închid trusa. Simt privirile băieţilor, care mă urmăresc cum mă chinui să închid curelele şi cataramele. Femeile nu au voie să fie medici. Are oare dreptate? În mine se cască un hău.
- Ei bine, vă mulţumesc, dr. Heinrich, zice Walter, spărgând tăcerea, nu e nimic greşit să ai visuri.

Cuvintele lui sunt ca un pansament pe rană. Îmi face cu ochiul pentru a doua oară.
- Ar trebui să te plătesc pentru ajutor, zice el şi începe să scotocească în pungă, de unde scoate o bucată mare de caramel. Cea mai mare bucată, doar pentru tine, micuţa Hetty! zâmbeşte el, dându-mi bucata de caramel, şi inima începe să-mi bată mai tare.
- Mulţumesc!

O iau şi mă aşez pe podea, cu spatele rezemat de perete. Bag carameaua în gură şi încep să molfăi bucata aurie, dar e mare şi dură, îmi tot iese în afară, prin obraz, şi refuză să se micşoreze. Din colţul gurii îmi curge salivă şi mă şterg repede cu mâneca.
- Foarte atrăgător, râde Karl.

Vede şi Walter şi începe să râdă.
- Uite, mai ia o bucată!

Îmi ţin buzele strânse şi dau din cap că nu mai vreau, roşie toată ca o sfeclă.
- Ura! râde iar Karl. Iată un mod de a face o fată să tacă. Felicitări, prietene!

Simt că mi se pune un nod în gât, aşa că mă ridic repede în picioare şi cobor ca fulgerul pe scară, înainte să îmi dau voie să plâng.

Râsul băieţilor mă urmăreşte până în casă şi visul meu pentru un viitor frumos se sparge ca o sticlă, în milioane de bucăţele colorate.