Viaţa bună. O introducere în etică

 

Cristian Iftode
Viaţa bună. O introducere în etică
Editura Trei, 2021



***
Intro

 
 Cristian Iftode (născut în 1979) este conferenţiar la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, unde predă cursuri de etică, terapie filosofică, estetică şi filosofie contemporană. A publicat numeroase studii în lucrări colective sau reviste de specialitate din ţară şi străinătate, precum şi volume de autor, dintre care menţionăm Filosofia ca mod de viaţă: Sursele autenticităţii (2010) şi Aristotel. Problema analogiei şi filosofia donaţiei (2015). Susţine constant conferinţe publice, ateliere de filosofie practică şi desfăşoară o substanţială activitate publicistică, menită să probeze relevanţa filosofiei pentru viaţa de zi cu zi.

*

Oare practicarea virtuţilor ne poate apropia de trăirea unei vieţi bune, frumoase, autentice?

La ce e bună viaţa în lipsa fericirii? Şi la ce bun filosoful, în vremurile în care fericirea nu mai este o temă de actualitate, pentru că advertisingul şi discursurile despre spiritualitate au confiscat-o, tocit-o şi îngropat-o? Nu ştiu dacă filosoful este fiul rătăcitor, dar, prin intermediul eticii aplicate, el se întoarce printre oameni pentru care captează tainele simple ale vieţii, sensurile şi nonsensurile existenţei, redându-le acestora şi pe unele, şi pe altele. Am văzut mulţi oameni dornici să-l asculte pe filosoful reîntors şi, în mod special, pe Cristian Iftode în conferinţe şi dezbateri, să afle nu la ce e bună viaţa, ci cum o poţi face mai bună. El este exact vocea aceea aşteptată care va reîmprieteni prin această carte filosofia cu cititorii şi cu practicanţii ei anonimi în vieţile lor de zi cu zi. (Svetlana Cârstean)

Viaţa bună poate fi aventura vieţii tale, dacă nu este deja. Vei găsi aici un prieten bun şi critic spre a scoate adevărul din tine, adevărul de sine. Un prieten egal ţie, totuşi, mai antrenat în virtute, spre care te cheamă. Norocul nostru e mare: culturii române i-a luat sute de ani să aibă cartea de etică pe care o avem acum în mâini, cartea de filosofie morală contemporană care face dreptate, dar mai ales bine anticului din noi. Viaţa bună, dacă ştim a o citi spre a o trăi, va fi una a libertăţii, autentică, trudind în fericire. Căci aşa s-a încercat de mii de ani, de la Aristotel la Nietzsche, de la Seneca la Foucault, şi, în sfârşit, aşa o scrie nouă Cristian Iftode. (Constantin Vică)

Dacă judecăm lucrurile în plan social, conduita morală este, întâi de toate, o aşteptare pe care o avem de la ceilalţi, mai ales dacă sunt figuri publice, şi abia apoi, un eventual răspuns pe măsură din partea noastră, adesea de ochii lumii. Cinicul modern învaţă de mic să jongleze cu două măsuri - sau mai multe. Nu e vorba că societatea ne-ar face răi, ci că ochiul privat al raţiunii publice tinde să împartă lumea în "şmecheri" şi "fraieri". (Cristian Iftode)

Cuvânt înainte

Să fi pierdut, oare, filosofia contactul cu lumea contemporană, cu problemele ei reale şi acute? Dacă privim cu luciditate la ceea ce fac filosofii "profesionişti" de azi (sau cel puţin aceia care slujesc filosofia academică), cu greu ne-am putea ascunde sentimentul că aceştia scriu cărţi şi articole pentru colegii lor, care, de cele mai multe ori, sunt chiar singurii care pot urmări şi înţelege o dezbatere purtată cu argumente foarte tehnice şi abstruse, într-un limbaj de cele mai multe ori rebarbativ.

Totuşi, lumea are nevoie ca filosofia să aibă grijă de preocupările şi nevoile ei, de aspiraţiile, de gândurile, dar şi de temerile ei; o nevoie resimţită mai acut atunci când crizele, parcă fără sfârşit, pe care le traversam ne somează să reflectăm asupra rosturilor şi faptelor noastre. În clipe de cumpănă am dori ca cineva să ne fie ghid şi să ne arate căi şi opţiuni de explorat: Cum să trăim bine şi frumos? Cum să fim autentici şi adevăraţi, în acord cu cei care contează în vieţile noastre, dar şi cu propria noastră natură intrinsecă? Întrebări grele şi importante, întrebări asupra cărora merită să reflectăm lucid şi serios, pentru că "viaţa noastră să merite să fie trăită" cu succes şi cu folos.

Cristian Iftode este ghidul nostru ideal în acest periplu exploratoriu al căilor vieţii bune şi autentice. Viaţa bună. O introducere în etică este un dozaj subtil şi just între filosofia academică problematizatoare şi filosofia ca îndrumar pentru cei care simt nevoia acestei însoţiri şi prietenii intelectuale cu cei care iubesc înţelepciunea. Un foarte erudit cunoscător al istoriei filosofiei şi, cu precădere, al istoriei doctrinelor morale, al eticii aristotelice a virtuţilor, Iftode ne conduce cu un profesionalism desăvârşit, dar fără ostentaţie sau aroganţă intelectuală, pe căile argumentării etice. În final, o bună şi reuşită lecţie de morală este nu aceea în care ni se predică doct valorile, ci aceea în care ni se arată cum să practicăm virtuţile, pentru ca vieţile noastre să fie împlinite, iar noi să fim împăcaţi cu ceilalţi şi cu noi înşine.

Recomand această carte tuturor celor care simt nevoia unui erudit şi prietenos partener de dialog, care cu răbdare şi empatie ne desluşeşte complicata harta a filosofiei morale, pentru a ne ajuta să aflăm, pentru noi înşine, cum anume practicarea virtuţilor ne poate apropia de trăirea unei vieţi bune, frumoase şi autentice. (Mircea Dumitru)

Introducere
A te pune în locul celuilalt şi ipocrizia morală

Filosofia morală modernă s-a axat pe ideea potrivit căreia a fi moral înseamnă a alege să faci tu însuţi ceea ce gândeşti că toţi oamenii ar trebui să facă în locul tău. Dar poate ca cele mai importante alegeri de viată sunt acelea legate de lucruri pe care simţi că pur şi simplu "trebuie" să le faci, deoarece gândeşti că nimeni altcineva nu le-ar putea face în locul tău.
"Bine, dar în al doilea caz oare nu asumi că, dacă eu aş fi în situaţia ta, aş gândi la fel?" ar putea să mă întrebe un cititor fervent al lui Kant. "Tot ce se poate, dar dacă ai fi în această situaţie a mea, nu ai mai fi tu, ci eu..."

Cartea de faţă porneşte de la o constatare lesne de făcut cu privire la realitatea socială contemporană. Pe de-o parte, e limpede că la nivelul dezbaterilor şi luărilor de poziţie publice, moralitatea se constituie într-un plan de referinţă de cea mai mare importanţă, dacă nu chiar în dezideratul central: judecăm în termeni preponderent morali iniţiativele politice şi calitatea oamenilor care ne guvernează, gradul de toxicitate a vieţii sociale, provocările viitorului sau noile aplicaţii tehnologice ale ştiinţei. O asemenea pondere a moralei în sfera publică (Öffentlichkeit), în arena unde se presupune că ne strângem laolaltă pentru a identifica problemele societăţii, a discuta şi a căuta soluţii pentru acestea, explică avântul pe care l-a căpătat etica aplicată în ultimele decenii, un câmp interdisciplinar al dezbaterilor etice, cu o autonomie crescândă faţă de filosofia morală. Pe de altă parte, în sfera vieţii de zi cu zi, a modului concret în care ne ducem existenţa şi ne imaginăm fericirea sau viaţa bună, suntem siliţi să constatăm că valorile şi considerentele etice sunt departe de a juca un rol dominant. Atunci când se văd confruntate cu aspiraţia de a asigura o viaţă confortabilă şi îndestulată pentru noi şi copiii noştri, de a elimina sau diminua "pericolele sociale" sau factorii de risc; atunci când se văd contrabalansate cu ambiţiile noastre de influenţă şi putere, cu dorinţa de a fi recunoscuţi de semenii noştri - nu doar în sensul validării, ci şi al popularităţii sau celebrităţii; atunci când par a intra în conflict cu visul de a fi bogaţi şi faimoşi sau chiar, aparent mai nobil, cu ideea progresului în cunoaştere, pe care nimic nu ar trebui să îl frâneze, ei bine, în toate aceste situaţii, valorile morale se văd plasate "la coada listei".

Dacă judecăm lucrurile în plan social, conduita morală este, întâi de toate, o aşteptare pe care o avem de la ceilalţi, mai ales dacă sunt figuri publice, şi abia apoi, un eventual răspuns pe măsură din partea noastră, adesea de ochii lumii. Cinicul modern învaţă de mic să jongleze cu două măsuri - sau mai multe. Nu e vorba că societatea ne-ar face răi, ci că ochiul privat al raţiunii publice tinde să împartă lumea în "şmecheri" şi "fraieri".

Partea de vină a filosofiei morale

De un lucru putem fi siguri: discrepanţa frapantă dintre locul ocupat de morală sau etică în sfera dezbaterilor publice şi acela pe care îl deţin în chip efectiv considerentele morale în existenţa noastră de zi cu zi nu va face decât să se adâncească mai mult, în condiţiile în care nu vorbim deschis despre ea. Cartea de faţă îşi propune să investigheze partea de vină a filosofiei morale moderne, adică a eticii, aşa cum a ajuns să fie studiată şi predată în universităţi, pentru aceasta contradicţie sau schizoidie socială. Cum ajunge etica să nu mai fie cu adevărat relevantă - sau de o importanţă cu totul secundară - pentru modul în care chiar ne trăim viaţa de zi cu zi?

Ei bine, un prim pas este să devii fascinat de visul unei teorii etice totalizatoare: o teorie întemeiată pe descrierea corectă a "naturii umane aşa cum este ea" şi de aceea considerată capabilă să ofere soluţii universale la toate dilemele vieţii noastre morale. Acest vis a animat proiectul iluminist al "ştiinţei moralei" şi a produs, la adversarii acestuia, reacţia la fel de nesocotită de a întoarce spatele concluziilor formulate pe baza cercetărilor experimentale din ştiinţele omului, concluzii fatalmente provizorii şi revizuibile, dar cât se poate de preţioase, la momentul lor. Însă chiar şi atunci când ne-am lecuit de credinţa potrivit căreia ştiinţa poate oferi descrierea ultima (indiscutabil adevărată) sau oglindirea fidela a ceea ce sunt oamenii în esenţa lor^[i] - sau de asumpţia că am putea extrage, simplu, dintr-o asemenea descriere obiectivă, regulile generale despre cum să trăim -, rămânem cu reflexul metodologic de a privi etica strict ca pe un domeniu onorabil de cercetare teoretică, din ale cărei rezultate să desprindem eventuale "aplicaţii" practice. Pe cât de convingător se legitimează etica în sensul unei discipline utile de studiu şi cercetare, pe atât pare să slăbească sensul eticii ca disciplină de viaţă autoimpusă.
 
Un al doilea pas sau, mai bine spus, o a doua parte de vină: în momentul în care etica este gândită din capul locului ca fiind despre corectitudinea morală în relaţiile cu ceilalţi, sensul şi întemeierea ei originare - în şi ca relaţie cu sine - sunt pierdute sau "refulate". Exprimată în felul cel mai simplu, ideea este următoarea: modul în care ne purtăm cu ceilalţi depinde, în mod covârşitor, de modul în care ne raportăm la noi înşine. Modul în care ne înţelegem pe noi înşine şi ne construim pe noi înşine; ideile şi convingerile pentru care suntem dispuşi să luăm atitudine, să ne angajăm; principiile pe care ajungem, într-adevăr, să le "încorporăm" şi să le vădim în existentele noastre, nu doar să le vehiculăm în explicaţii post factum; identificările socio-culturale pe baza cărora ne articulăm identitatea personală - toate acestea decid cu privire la modul în care ne trăim vieţile. Acesta este orizontul pornind de la care se defineşte matricea propriei căutări a vieţii bune.

Pentru epicurieni sau stoici, la fel ca şi pentru ceilalţi gânditori ai Greciei antice şi, în mod special, pentru Aristotel, întrebarea primară a eticii nu era "Ce fel de acţiuni sunt corecte?", ci "Ce fel de persoană să fiu?" sau "Ce stil de viaţă şi conduită să adopt?" Însuşi termenul "etică" deriva din êthos, însemnând "caracter". Ce fel de persoană este cineva şi ce stil de viaţă vor avea, fără îndoială, o relevanţă directă pentru acţiunile pe care acesta le săvârşeşte... A fi "fericit" şi a fi o persoană "bună" merg, în chip necesar, mână în mână... pentru o fiinţă umană care trăieşte cea mai bună viaţă posibilă pentru o fiinţă umană. Întrebarea, deopotrivă pentru Platon, Aristotel, epicurieni sau stoici, era ce fel de viaţă este cea mai bună, ce fel de viaţă constituie "fericirea"... Aici, însă, există pericolul unei neînţelegeri... Marea parte a gândirii moderne, influenţate de creştinism, acreditează această opoziţie polară între altruism şi egoism: conform acestei viziuni, dacă ne gândim la noi înşine cât de puţin, înseamnă că sacrificăm interesele altora celor ale noastre... S-ar putea să existe o speranţă mai realistă de a încuraja oamenii să acţioneze în interesul altora, dacă a face aceasta e văzut ca făcând parte, deopotrivă, din interesul lor propriu veritabil, mai degrabă decât să vedem interesul propriu şi acţiunea în interesul celorlalţi ca fiind în mod necesar antitetice (Sharples, 2003, 82-84).

Câtă vreme starea noastră de bine e cântărită în termeni strict economici, a face ca acţiunile săvârşite în folosul celorlalţi să decurgă din interesul propriu nu poate lua, în peisajul mental ce caracterizează mare parte din filosofia morală modernă, altă formă consistentă logic decât aceea a interacţiunilor repetate dintre aceiaşi indivizi, în contextul cooperării sociale. În fond, ar exista numai două variante în care e rezonabil să văd un avantaj personal decurgând, pe termen mediu şi lung, din a arăta bunăvoinţă faţă de ceilalţi: situaţii de cooperare ce se repetă exact cu aceleaşi personaje sau situaţiile în care îmi construiesc o reputaţie bună, câtă vreme e limpede că viaţa noastră socială se bazează pe bârfă, adică pe o permanentă evaluare a conduitei celorlalţi şi răspândire a informaţiilor mai mult sau mai puţin avizate despre ceea ce fac semenii noştri.

Aceasta nu este însă o formă de întrajutorare care să poată trece "testul lui Gyges". Îngăduiţi-mi să folosesc această denumire pentru a trimite la o întrebare primară pe care Platon a lăsat-o moştenire eticienilor din toate timpurile, prin intermediul unei faimoase parabole inserate în cartea a II-a a Republicii (359d - 361d), unde ni se povesteşte despre un păstor cumsecade, Gyges, care, descoperind un inel ce-l face invizibil, devine peste noapte cel mai mare nelegiuit. Testul e simplu de formulat: Ce faci în situaţia în care eşti sigur că, acţionând imoral, vei scăpa nedescoperit sau, cel puţin, nesancţionat de semenii tăi?

Secolele al XIX-lea şi XX au abundat în explicaţii evoluţioniste ale originii sociale a moralităţii, explicaţii mult mai simpliste în realitate decât cea oferită de însuşi Darwin:

În ultimă instanţă, simţul (sense) nostru moral sau conştiinţa noastră se constituie ca un sentiment (sentiment) extrem de complex, avându-şi mai întâi originea în instinctele sociale, călăuzit în mare măsură de aprobarea semenilor noştri, guvernat de raţiune, interes propriu şi, în vremuri mai noi, de simţăminte (feelings) religioase profunde; sentiment întărit de instrucţie şi obişnuinţă, toate acestea combinate (Darwin, 1981, 165-166).

Să recunoaştem, e vorba de o explicaţie complexă, nuanţată, multinivelară: dar poate că nu şi de una completă sau, oricum, complet dezvoltată. Ce ne pot aduce, în plus, filosofiile şi tradiţiile de spiritualitate ale Antichităţii? O înţelegere directă a faptului că împlinirea mea depinde, în mod strict, de calitatea relaţiilor pe care le întreţin cu cei din jurul meu, de armonia la care pot accede în plan sufletesc şi pe care o pot proiecta în exterior. Altfel spus, a înţelege că îngrijirea de sine e, de la un capăt la altul, întreţesută cu grija de ceilalţi şi că măsura "dezvoltării personale" e chiar gradul de întrajutorare dintr-o comunitate. Ei bine, această perspectivă ce poate părea extravagantă, dacă nu desuetă, în zilele noastre se constituie, de fapt, în singura şansă de a sparge cercul strâmt al reciprocităţii, sinonim cu ajustarea egoismelor pentru a obţine un şi mai mare profit (măsurabil).

La prima vedere, pare evident că "aproape orice activitate de cooperare presupune o anumită tensiune între interesul propriu şi interesul colectiv, între Eu şi Noi" (Greene, 2013, 21). Această observaţie trivială ţine însă de o înţelegere strict orizontală, materială, palpabilă a interesului propriu (de tipul "cea mai mare felie din tort să fie a mea"), înţelegere dominantă astăzi, spre deosebire de o grilă morală diferenţiind tipuri distincte de "iubire de sine", aşa cum găsim în cartea a IX-a a Eticii Nicomahice a lui Aristotel^[ii].

Atunci când eticile antice deosebeau între viaţa consacrată acumulării de bogăţii, viaţa petrecută în căutarea onorurilor publice şi aceea axată pe practicarea virtuţilor, aveau în vedere tocmai diferite feluri (sau chiar trepte) de interes propriu. Beneficiile obţinute din practicarea virtuţilor erau multiple şi numai parţial cuantificabile.

În primul rând, mai multă ordine, limpezime a minţii şi autodisciplină permit fructificarea oportunităţilor favorabile şi realizarea scopului urmărit în viaţă.

În al doilea rând, actele de curaj, generozitate, compasiune etc. aduc subiectului evoluat din punct de vedere etic o plăcere intrinsecă practicării binelui. "Dezvoltarea personală" a subiectului etic presupune, astfel, o treaptă culturală, deci un alt stadiu decât cel al moralităţii "tribale" înţelese ca rezultat direct al evoluţiei naturale. Punctul de plecare poate fi mecanismul empatiei, pe care neurobiologii de azi îl consideră dezvoltat pornind de la grija maternă, pe suportul fiziologic al oxitocinei (Greene, 2013, 38). Dar fără antrenament etic, implicând efortul susţinut în mod raţional de a acţiona în conformitate cu preceptele virtuţii în orice situaţie, indiferent de câştigul imediat sau anticipat, e de aşteptat ca înclinaţiile noastre altruiste să fie, de obicei, mai slabe decât dorinţa de a profita cât mai mult de ceilalţi sau, pur şi simplu, de a nu ne periclita bunăstarea şi a lăsa pe altcineva să sară în ajutor. Experimente faimoase, conduse de Latané şi alţi cercetători, au pus în evidenţă faptul că "întotdeauna, creşterea numărului de potenţiali salvatori diminuează şansele ajutorului oferit în mod individual" (Miller, 2004, 114). Nu e vorba că nu îmi pasă de suferinţa acelui străin: dar dacă alţii ar putea la fel de bine să ajute în locul meu, de ce să nu o facă ei? În legătură directă cu acest gen de situaţii, o lege după care s-ar părea că funcţionăm în mod spontan spune ceva de felul următor: "Responsabilitatea împărtăşită cu alţii e o răspundere diminuată". De unde şi faimoasa "tragedie a bunurilor comune", conform formulei lui Garrett Hardin (1968).

În fine, un efect greu cuantificabil al conduitei etice superioare e că armonia sufletească a persoanei virtuoase e proiectată şi în exterior, se răsfrânge asupra semenilor cu care interacţionează, contribuind astfel la ameliorarea relaţiilor sociale şi a cooperării interumane. Atât Grecia, cât şi China antică par să fi înţeles foarte bine acest lucru, aşa cum vom vedea ceva mai târziu^[iii].

---

[i] La fel de bine aş putea spune: atunci când slăbeşte încrederea în posibilitatea unei separaţii nete între "fapte" şi "valori" (Putnam, 1981) sau atunci când ajungem să vedem "măsura" incomensurabilă în care discursul ştiinţific - de fapt, orice discurs care pretinde să stabilească faptele - produce un "supliment", un surplus de realitate (Foucault, 2014), în loc să o oglindească fidel.

[ii] Ca observaţie generală despre volumul citat mai sus, problema nu e că Greene (2013) spune multe lucruri triviale în bestsellerul său, ci că unele dintre acestea doar par aşa, pentru că sunt foarte răspândite în zilele noastre, dar rămân contestabile din unghi filosofic. Este şi cazul conceptului de "interes propriu" (self‑interest) cu care operează cercetătorul american, fără a‑i da vreo definiţie, ci lăsându‑l să funcţioneze în subînţelesul său utilitarist. Simpla etimologie a cuvântului "interes" denotă o "ţesătură a fiinţei" ("a fi între", interesse): "interesele" sunt chiar modul nostru de a fi conectaţi la lume, astfel încât e la fel de adevărat că nu există altfel de interese decât cele proprii anumitor subiecţi şi că interesul nu trebuie niciodată identificat cu o închidere ("egoistă") în sine.

[iii] În aceste condiţii, e ironic, dar deloc surprinzător faptul că atenienii din zilele noastre înregistrează scorurile cele mai joase în jocurile de cooperare de tipul Public Good Games (Greene, 2013, 75). În loc să sugereze că aceşti oameni par să fie mai puţin altruişti decât locuitorii altor ţări sau că posedă un simţ al comunităţii deficitar, din raţiuni culturale ce ar fi constituit un factor cauzal cheie în criza economică a Greciei, Greene ar fi putut să ia în calcul un raport invers: scorurile sunt joase tocmai pentru că grecilor le‑a fost indusă, din raţiuni economice şi politice direct legate de istoria lor recentă, o neîncredere generalizată faţă de modul în care se cheltuieşte banul public! Desigur că danezii nu au aceleaşi probleme de încredere în sistem.

Fizica tristeţii

 

Gheorghi Gospodinov
Fizica tristeţii
Editura Pandora M, 2021
Traducere din limba bulgară şi note de Cătălina Puiu
Colecţia ANANSI. Contemporan, coordinator Bogdan-Alexandru Stănescu
 

***
Intro

Gheorghi Gospodinov (n. 1968) este cel mai tradus şi apreciat scriitor bulgar al momentului. Romanul său de debut, Un roman natural (apărut în limba română la Editura Cartier), a fost tradus în peste 20 de limbi. A publicat poezie, proză, eseuri, piese de teatru şi scenarii de film. Scrie în mod regulat articole pentru cotidianul bulgar Dnevnik şi pentru Deutsche Welle. În prezent trăieşte la Sofia.

Romanul Fizica tristeţii a fost recompensat cu Premiul Jan Michalski pentru literatură, ediţia 2016, şi adaptat într-un film de animaţie, în regia lui Theodore Ushev, ecranizare recompensată cu 14 premii internaţionale.

Utilizând Minotaurul ca pe o metaforă structurantă, naratorul construieşte un labirint din poveşti despre propria familie, sărind dintr-o epocă în alta şi dintr-o perspectivă în alta, într-o explorare incredibil de minuţioasă şi de amuzantă a mentalităţii est-europene. Fizica tristeţii este o carte ce are la bază obsesia pentru arhive, colecţii, muzee şi capsule ale timpului, despre urmele lăsate de timpul pierdut în texte, imagini şi asupra obiectelor. În povestea-cadru a lui Gospodinov, Minotaurul este victima: neputând să-şi aleagă propria formă de existenţă, el este secretul bine păstrat din pivniţe, arhive şi demisoluri. Gheorghi Gospodinov se dovedeşte a fi, în acest roman, un demn urmaş al lui Borges.

"O nebunie de carte. Extraordinară, dinamică, reflexivă, incredibil de amuzantă, filosofică şi poetică, minuţioasă şi grandioasă. Pe scurt: fantastică!" (Berliner Zeitung)

"O evocare plină de viaţă a Mitteleuropei aflate sub stăpânirea comunistă, un spaţiu în care naratorul, familia sa şi întreaga lor comunitate au trăit în subteran, atât la propriu, cât şi metaforic." (The Literary Review)

"Fizica tristeţii este povestea unicului arhivar al unei lumi ce nu mai există." (The Los Angeles Review)

Fragment

Visul Minotaurului

Visez că sunt frumos. Nu tocmai frumos, ci nediferenţiabil. La fel ca ceilalţi. Asta înseamnă să fii frumos, să fii la fel ca ceilalţi. Îmi simt capul uşor. Ochii-mi sunt poziţionaţi în faţă. Am nas, nu nări. Am piele omenească, o piele subţire, omenească. Merg pe stradă şi nimeni nu mă observă. Asta înseamnă fericire, să nu te observe nimeni. E un vis fericit.

Merg agale, la început mă feresc de oamenii care vin din faţă, chiar mă retrag pe marginea trotuarului, pe lângă pereţii caselor. Dar minunea s-a întâmplat. Nimeni nu fuge de mine, nimeni nu ţipă de groază că a văzut o fiară, copiii nu se ascund după mamele lor, bătrânele nu-şi fac semnul crucii, bărbaţii nu-şi scot săbiile. Merg pe stradă. E lumină. Nu am văzut atâta lumină de când m-am născut. O femeie, fără să vrea, se loveşte de mine. Mă sperii că o să înceapă să ţipe. S-a întors, m-a privit de foarte aproape... nu m-a recunoscut... nu a strigat... a zâmbit... şi s-a scuzat. Nimeni nu mi-a mai cerut scuze până acum.

Văd oameni stând pe bănci. Mă aşez şi eu. Singur. Mă uit ce fac ceilalţi oameni şi fac şi eu ca ei.

Se aşază şi privesc alţi oameni.

Mă aşez şi privesc alţi oameni.

Pe urmă începe să se lase seara. Aud un băieţel care-i spune tatălui: tati, haide să mergem acasă, se face întuneric. Cuvintele "întuneric" şi "acasă" sunt primele lucruri ce mă îngrijorează în visul de până acum. Întunericul a fost întotdeauna casa mea, dar acum mă simt ca un vagabond. Pentru prima dată m-am speriat că m-am pierdut. Ceea ce e ridicol, pentru că eu nu m-am pierdut niciodată, vin totuşi dintr-un labirint. Şi cu cât creşte frica, cu atât mă micşorez eu. Un bărbat înalt se apleacă asupra mea, mă prinde cu mâna lui mare (observ că nu poartă sabie) şi mă întreabă dacă m-am pierdut şi dacă-mi ştiu adresa. Eu tac. Dar unde e mama, întreabă bărbatul, îmi spui unde s-a dus mama? Nu trebuia să pună această întrebare. Simt cum maxilarul mi se alungeşte, craniul devine greu şi tare, dar nu vreau să-l rănesc. Din fericire, visul se apropie de final, pentru că situaţia devine destul de disperată. Acesta e momentul în care visele se sfârşesc brusc.

M-am trezit în întunericul casei mele de zi cu zi. A fost visul cel mai fericit. O zi cu oameni pe care nu i-am omorât, care nu m-au omorât, ba chiar nu m-au observat. Nu s-a întâmplat nimic rău între mine şi ei. Presupun că oamenii nu visează asemenea lucruri. În visele lor, rătăcesc prin labirinturi întunecoase şi se luptă cu minotauri.

Ireversibil

Din când în când, ies din adăpost şi merg la cinema Odeon. Am chef să văd numai filme vechi, alb-negru. Am citit că rulează o retrospectivă dedicată lui Dziga Vertov şi nu voiam s-o pierd. Era o după-amiază rece de ianuarie, ceţoasă şi ploioasă. Cu cinci minute înaintea începerii filmului, s-a dovedit că nu mai venise niciun alt doritor. Nu cred că l-ar fi proiectat doar pentru mine. Atunci am observat doi oameni ai străzii care se învârteau pe-afară, se lăsau de pe-un picior pe altul şi fumau. I-am întrebat dacă vor să intre să vadă un film şi să se încălzească puţin. S-au uitat la mine neîncrezător, ca nişte oameni care nu erau obişnuiţi să primească asemenea oferte. Unul dintre ei a întrebat ce film. I-am răspuns că e din ăla vechi, el a dat din cap aprobator, şi-a stins ţigara şi au intrat amândoi cu mine. Am cumpărat trei bilete. Taxatoarea ne-a privit lung, cu dispreţul unui arian pur-sânge, dar nu a avut curajul să îi întoarcă pe cei doi. Am văzut cu coada ochiului cum, la intrarea în cinematograf, şi-au îndreptat paltoanele şi şi-au dat jos căciulile ruseşti. Au ales ultimul rând, în sală era cald, şi cred că au aţipit fericiţi puţin după începerea genericului. Filmul era mut, iar un pianist, chemat special pentru asta, urma să sonorizeze proiecţia, la fel ca în anii '20.

O cameră de filmat entuziasmată, care n-a apucat să se bucure îndeajuns de posibilităţile pe care le are, se caţără pe acoperişuri, schimbă racursiuri, se lungeşte pe şinele de filmare. Toată nebunia Rusiei din anii '20, beţivii, pionierii, oamenii străzii pe bănci. Şi aici apare acel lucru despre care povestesc - un reportaj de la un abator. O sacrificare de rutină a unei vaci, pe urmă "reînvierea" ei, rulând banda de la coadă la cap. Apare textul

"Acum 20 de minute, această carne era o vacă". Camera pare că strigă "Lazăre, scoală-te!", iar bucăţile tăiate de carne se transformă în vacă şi carnea de bou - în bou. Maţele se întorc înapoi în burtă, fripturile se lipesc de pulpe... "Să îmbrăcăm pielea acum." Şi cuţitele măcelarilor se transformă parcă în ace de cusut groase, iar ei înşişi - în croitori; îmbrăcând din nou pielea pe care au dezbrăcat-o cu puţin înainte, se agită, ridicoli, în derularea inversă a lucrurilor. Până şi muzica pianistului o ia cumva la galop într-o o gamă majoră.

"Acum să reînviem vaca", scrie pe ecran. Şi aici, aşteptând punctul culminant, minunea, oda bucuriei (pianistul începe să alerge pe clape), vine şocul. Spasmele dinaintea morţii, derulate înapoi, rămân tot aceleaşi spasme dinaintea morţii. Acel moment al pieirii, şocul electric, dezacordarea corpului, groaza, adrenalina, ochii albiţi ai vacii, derulaţi înapoi, intensifică şi mai mult fiorul morţii, în loc să reînvie animalul, aşa cum ar vrea operatorul. Şi, cu toate că peste o secundă vaca dă din coadă cu o privire tâmpă, tu înţelegi: moartea ei e ireversibilă. La ieşirea din sală a trebuit să-i întorc din vise pe cei doi boschetari fericiţi, care pierduseră moartea ireparabilă a unei vaci.

În fiecare an, 1,6 miliarde de vaci, oi, porci şi 22,5 miliarde de păsări sunt sacrificate pentru hrana oamenilor. Noi suntem iadul pentru animale, apocalipsa animalelor.

Poveste despre canibalul vegetarian

- A fost odată un canibal care era vegetarian.
- Ce înseamnă vegetarian?
- Un om care nu mănâncă carne. La fel ca mine şi tine.
- Dar canibalul e om?
- Păăăi... da, seamănă cu un om, dar e mai fioros.
- Nu mai speria copilul cu prostiile astea - vocea e de femeie şi se aude din camera vecină.
- Mami, vreau să aud povestea despre canibalul vegetarian. Să închid uşa?
- Închide-o, să nu o speriem pe mami.
- Dar oamenii sunt făcuţi din carne, nu-i aşa?
- Da, din carne.
- Deci săracul canibal vegetarian murea de foame.
- Nu doar de foame, ci şi de batjocură.
- Păi, ce, se moare şi de-asta?
- Cel mai mult de-asta se moare. Ceilalţi canibali râdeau de el, îl numeau fructivor şi erbivor. Nimeni nu voia să vorbească cu el. Pentru că, dacă nu mănânci oameni, nu ai ce să le povesteşti amicilor canibali. Iar ei îşi povesteau între ei istorii haioase...
- Înfricoşătoare...
- Ce este înfricoşător pentru oameni este haios pentru canibali. Se întreceau în minciuni şi se tăvăleau pe jos de râs... Iar canibalul nostru stătea deoparte şi nu avea ce să povestească. Ba mai mult, dacă se apropia de gaşca canibalilor adevăraţi, aceştia îl batjocoreau fără milă: hai, povesteşte - cum te-ai luptat cu trei arbuşti de măceş şi te-ai întors însângerat acasă? Aşa îi ziceau. Sau câte verze poţi să decapitezi dintr-o lovitură? Iar săracul canibal vegetarian pleca cu coada între picioare...
- Au coadă?...
- E o vorbă. Şi-atunci, o canibală care era îndrăgostită în secret de omul nostru... de canibalul nostru, s-a dus la el şi i-a spus că măcar o dată în viaţă trebuie să guste carne de om, poate o să-i placă şi-o să se îndrepte. Şi cel mai bine ar fi să încerce tocmai cu un vegetarian...
- Masa e gata, îmi spune mama, stând în dreptul uşii.

Despre mâncarea cărnii

Tata e vegetarian. Şi medic veterinar. Deci nu-şi mănâncă pacienţii. Îmi amintesc cum se uită la el chelnerii în timp ce comandă ceva fără carne. Aşa cum canibalii se uitau la canibalul vegetarian. Îmi amintesc şi cum un vecin îl tot zgândărea că de ce refuză să mănânce carne, nu cumva îl învaţă cineva, nu cumva face parte dintr-o sectă sau a citit ceva, cum se poate ca toţi să mănânce carne, iar el să facă notă discordantă, mă-nţelegi? Haide, mai bărbăteşte, trei mici cu fasole şi zacuscă, ficăţei la grătar sau cap de miel. Eu, zice el, când iau capul, îl desfac bine şi prima dată scot limbuţa, mmmiam, pe urmă despic craniul cu un cuţit şi sorb creierul cu o lingură mare, iar ochişorii... Aici tata se ridică brusc şi spune că trebuie să iasă, iar eu alerg la baie să vomit. Uite, mieluţul paşte doar iarbă, începe cu el... strigă ăla în urma lui.

E straniu că socialismul şi vegetarianismul nu se potrivesc. Aşa cum nu se potriveşte iaurtul cu peştele.

Ştiam că, pe unde trece vecinul, vine mai apoi miliţia. Tata se pregătise şi, când l-au chemat la secţie, le-a explicat îndelung că anatomia corpului omenesc este adaptată pentru hrană vegetariană - tubul digestiv e lung, de 6 ori mai lung decât corpul, în comparaţie cu cel al animalelor carnivore, al căror tub e doar de trei ori, măselele, plate, saliva, alcalină ş.a.m.d. L-a citat pe Plutarh cu a sa lucrare Despre mâncarea cărnii, unde se spune (avea scris în carneţel): "Dacă sunteţi aşa de siguri că animalele vă sunt destinate spre a fi mâncate, atunci omorâţi voi înşivă ce vreţi să mâncaţi. Dar să o faceţi cu mâinile goale şi cu dinţii, nu ajutaţi de măciucă, satâr sau topor".

I-au dat drumul.

Tata se mândrea că a reuşit să-i convingă cu ajutorul anatomiei şi al lui Plutarh. Iar ei l-au lăsat în pace, considerându-l un pic dus cu capul, dar inofensiv ideologic.

Însemnări anti-antropocentrice

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, între 1940 şi 1944, în bombardamentele asupra muzeelor europene sunt distruse 17 schelete de dinozauri. Închipuiţi-vă limpede dublul asasinat, oase moarte şi sparte, prăbuşirea acestor turnuri Eiffel făcute din coaste şi vertebre. Niciun animal nu ar face asta. Să omori a doua oară pe cineva mort de milioane de ani, să trezeşti din nou spaima preistorică în cutia neagră a craniului lui.

Oare a numărat cineva trupurile animalelor ucise în timpul războaielor? Milioane de vrăbii, ciori, măcăleandri, şoareci de câmp, vulpi sfârtecate, potârnichi făcute scrum, şobolani, adăposturile antiaeriene ale cârtiţelor, ţestoasele blindate firav, strivite de tancurile blindate la greu - dublurile lor uriaşe... Nimeni nu a inventariat vreodată aceste morţi. Nu am înţeles niciodată cât de mult rău facem animalelor în timpul războiului, al bombardamentelor. Unde se ascund, ce se întâmplă în creierele "sălbatice" ale "fraţilor noştri în durere", fellow brethren in pain, cum le numeşte Darwin în însemnările sale.
Îmi place istoria naturală, dar nu şi muzeele ei. Nu văd nimic natural în ele. La urma urmei, aduc mai degrabă a mausolee. Cum altfel să numim locurile cu antilope eviscerate, iaci tibetani, bursuci, căprioare sau rinoceri? Nu am simţit vreo plăcere anume nici pentru grădinile zoologice. Dar trebuie să le vizitezi măcar o dată în viaţă, în copilărie, pentru că părinţii tăi sunt convinşi că mori să vezi cum elefantul îşi mişcă abătut trompa, iar lupul se plimbă neliniştit prin cuşca din care vine miros de mortăciune.

Nu o să uit tristeţea grea a elefantului, tristeţe ce avea să mă strivească (una dintre crizele mele obişnuite), pe urmă melancolia pumei negre, lungită pe cimentul murdar, iritarea vizibilă cu care tigrul îşi întâmpina şi conducea vizitatorii. La ieşire, eram plin de melancolie animalieră. Această tristeţe, s-a dovedit, e mult mai densă decât cea umană, e sălbatică, nefiltrată de cuvinte, e de nespus şi nespusă, pentru că, totuşi, cuvintele liniştesc, cuminţesc tristeţea, îi iau din putere, lasă sânge, aşa cum bunicul lăsa sânge animalului bolnav. A doua zi, când m-au dus la Muzeul de Ştiinţele Naturii, am avut senzaţia obsedantă că întreaga grădină zoologică a fost tăiată într-o noapte, împăiată şi adusă aici. De atunci nu am mai intrat niciodată în asemenea cimitire.

Omor din neatenţie

Colonii întregi de furnici peste care am călcat în toţi aceşti ani fără să le văd. Am tălpi mari, mărimea 45, ceea ce-mi amplifică forţa distrugătoare a pasului. Şi vina.

Miriam, sau despre dreptul de a ucide

Vorbeam noi, de fapt eu vorbeam, despre cum trebuie să facem o revoluţie anti-copernicană, despre cât de important este, vital de important, să fie înlocuit omul din centrul universului, despre moarte şi animale...
- Am trăit trei ani cu un budist, a spus Miriam, în timp ce desfăcea o scoică mare cu degetele ei lungi.

Îmi plac asemenea începuturi, fără prefaţă, dure, puternice.
- Demult, a adăugat, ca să prevină întrebările nerostite. Ştii ce e cel mai insuportabil când eşti cu un budist?

Scoica s-a pierdut pentru câteva secunde în gura ei cu dinţi albi şi sănătoşi, cu perle şi fire de nisip printre ei, până când această maşină de tocat a scos-o la capăt cu carnea.
- Legământul de a nu ucide. Asta e cel mai cumplit...

Scoica următoare.

La finalul celui de-al doilea an, toată casa forfotea de gândaci roşii de bucătărie. Miriam privea cum mişunau în hoarde, plini de sine, la câţiva centimetri de ea. Nu avea voie să îi atingă nici măcar cu un deget. Era îndrăgostită şi răbdătoare. A rezistat aşa un an întreg. Seara se băga în sacul de dormit, trăgea fermoarul peste cap, lăsând doar o deschizătură ca să respire. Într-o noapte s-a trezit şi a văzut doi gândaci încurcaţi în barba iubitului ei budist, care dormea liniştit lângă ea. Deja era prea mult. Ziua următoare, în timp ce budistul era la serviciu (m-am mirat că budiştii muncesc), a luat soluţia cea mai puternică împotriva acestor lighioane şi a stropit cu mâna ei întregul apartament. A fost un adevărat măcel. Un genocid! Miriam îl imita pe budistul scos din minţi, care, întors seara acasă, stătea în mijlocul camerei, se uita la gândacii morţi, cu picioruşele înţepenite, îndreptate spre tavan, de parcă el era ultimul supravieţuitor al apocalipsei.
- Ai văzut vreodată un budist urlând? întreabă Miriam. Merită. Urla că am rupt lanţul trofic, că lumea nu o să mai fie aceeaşi, karmele... A trântit uşa şi dus a fost. De fapt, avea amantă.

Preţ de câteva minute nu s-a auzit decât sunetul scoicilor desfăcute şi ploaia rece de afară. Mă gândeam la ultima propoziţie şi în mine se aduna o furie inexplicabilă faţă de acest budist cu serviciu şi amantă, faţă de acest păstor al gândacilor de bucătărie.
- Mi-e totuna, dreptul de a ucide este inviolabil, a spus rar Miriam.

Pe urmă a aşezat cu atenţie ultima cochilie peste munţii stâncoşi din faţa ei.

Pun în cutia de carton verde şi povestea lui Miriam, pentru echilibru. Să fie din toate genurile.

Cuvânt înainte la Niciun prieten, doar munţii

 

Behrouz Boochani
Niciun prieten, doar munţii
Editura Pandora M, 2021
Traducere din engleză de Bertha Savu
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu

Citiţi un fragment din această carte.

***
Cuvânt‑înainte

Niciun prieten, doar munţii. Mesaje din închisoarea Manus este o carte ce îşi merită locul pe raftul literaturii penitenciare, alături de opere foarte diverse precum De profundis a lui Oscar Wilde, Scrisori din închisoare a lui Antonio Gramsci, Into the Smother a lui Ray Parkin, The Man Died a lui Wole Soyinka şi Letter from Birmingham Jail a lui Martin Luther King Jr.

Scrisă în limba persană de un tânăr poet kurd, Behrouz Boochani, pe parcursul unei lungi perioade de detenţie, tortură şi suferinţă, această carte este prin însăşi existenţa ei o probă de curaj şi tenacitate creativă. Ea nu s‑a născut nici pe hârtie, nici pe calculator, ci butonată pe telefon şi scoasă pe ascuns de pe insula Manus sub forma a mii de mesaje text.

Trebuie să recunoaştem măsura realizării lui Behrouz Boochani amintind în primul rând condiţiile dificile în care ea a fost concepută, improbabilitatea extremă a înseşi existenţei sale. Guvernul nostru a luat toate măsurile pentru dezumanizarea solicitanţilor de azil. Numele şi poveştile lor sunt ţinute departe de urechile noastre. Pe insulele Nauru şi Manus, aceştia trăiesc într‑o grădină zoologică a cruzimii. Vieţile lor sunt despuiate de sens.

Aceşti prizonieri sunt cu toţii oameni încarceraţi fără a li se fi adus niciun fel de acuzaţie, condamnare sau sentinţă. Este o soartă cu adevărat kafkiană, ce are adesea un efect necruţător - unul, de altfel, vizat chiar de temnicerii australieni -, acela de a distruge orice speranţă.

Deloc surprinzător, apelul lor la libertate s‑a prefăcut în carnea arsă a tânărului de 23 de ani Omid Masoumali, care şi‑a dat foc în semn de protest. Sau în ţipetele tinerei Hodan Yasin, de 21 de ani, care a făcut acelaşi lucru.

Asta este ceea ce noi, Australia, am ajuns.
Rugăminţile zadarnice ale unei femei violate pe Nauru.
O fată care şi‑a cusut buzele.
Un copil refugiat ce şi‑a cusut o inimă în palmă fără să ştie pentru ce.

Protestul lui Behrouz Boochani a îmbrăcat o altă formă. Ceea ce temnicerii săi australieni nu au putut să distrugă în Behrouz Boochani a fost credinţa sa în cuvinte: în frumuseţea, necesitatea, posibilităţile lor, în puterea lor eliberatoare.

Astfel, în perioada încarcerării sale, Behrouz Boochani a început una dintre cele mai remarcabile cariere din jurnalismul australian: raportând ceea ce se petrecea pe insula Manus sub forma mesajelor pe Twitter sau pe telefon, a apelurilor telefonice şi video şi a e‑mailurilor. Făcând acest lucru, a sfidat guvernul australian, care în tot acest timp a depus eforturi serioase să împiedice difuzarea poveştilor refugiaţilor, încercând permanent să îngrădească accesul ziariştilor pe insulele Manus şi Nauru; s‑a mers până la legiferarea, pentru o perioadă de timp, a draconicei secţiuni 42 din Actul poliţiei de frontieră australiene, ce prevedea pedepsirea cu până la doi ani de închisoare a oricărui cadru medical sau asistent social ce aducea dovezi publice despre bătăile sau abuzurile sexuale suferite de minori sau despre orice act de viol şi cruzime în general.

Cuvintele sale au ajuns să fie citite în toată lumea, să se audă dincolo de oceane şi să acopere ţipetele stridente ale legiunilor de propagandişti plătiţi. Înarmat doar cu adevărul şi cu un telefon, un refugiat lipsit abuziv de libertate a atras atenţia întregii lumi asupra celei mai mari crime a Australiei.

Behrouz Boochani a reuşit să scrie o carte nemaivăzută şi teribilă, făcând o cronică a vieţii sale de tânăr bărbat ce a petrecut cinci ani pe insula Manus ca victimă a politicilor privind refugiaţii ale guvernului australian - politici în privinţa cărora cele două mari partide ale noastre s‑au luat la întrecere la capitolul cruzime.

Citirea acestui text este dificilă pentru orice australian. Ne fălim cu decenţa, bunătatea, generozitatea şi spiritul nostru iubitor de dreptate. Niciuna dintre aceste calităţi nu reiese din relatarea făcută de Boochani, care vorbeşte în schimb despre foame, mizerie, bătăi, sinucidere şi crimă.

Descrierile făcute de el comportamentului reprezentanţilor guvernamentali de pe Manus îmi amintesc în mod dureros de relatările tatălui meu despre conduita comandanţilor japonezi din lagărele pentru prizonierii de război în care el şi alţi prizonieri australieni au suferit atât de mult.

Ce s‑a întâmplat de am ajuns să fim noi cei care comit astfel de atrocităţi?

Această relatare impune o tragere la răspundere. Cineva trebuie să dea socoteală pentru aceste crime. Pentru că, dacă acest lucru nu se va întâmpla, istoria ne garantează că, într‑o bună zi, nedreptatea de pe insulele Manus şi Nauru se va repeta în Australia la o scară mai mare, mai amplă şi, cu siguranţă, mai dramatică.

Cineva poartă vina, or, aceştia, şi nu nevinovaţii pentru a căror mare suferinţă stă mărturie această carte, sunt cei care ar trebui să fie în închisoare.

Cartea aceasta este totuşi mult mai mult decât un simplu J'accuse. Este o mare victorie a unui tânăr poet care ne‑a demonstrat tuturor cât de mult continuă să conteze cuvintele. Australia i‑a privat de libertate corpul, dar sufletul său a rămas cel al unui om liber. Cuvintele sale au devenit acum în mod iremediabil cuvintele noastre, iar istoria noastră trebuie să răspundă pentru istoria lui.

Sper ca într‑o bună zi să îi pot ura lui Behrouz Boochani bun venit în Australia ca ceea ce s‑a dovedit a fi în aceste pagini. Un scriitor. Un mare scriitor australian.

(Richard Flanagan, 2018)

*
Această carte a fost scrisă pentru a oferi o relatare conformă cu realitatea a experienţei trăite pe insula Manus în Centrul de procesare regional off‑shore al Australiei şi pentru a documenta o experienţă directă despre ce înseamnă să fii deţinut într‑un astfel de centru. Există anumite limite în legătură cu ce poate fi făcut public şi ce nu, mai ales când vine vorba despre confraţi deţinuţi. Nu am considerat că schimbarea anumitor detalii, de genul culorii părului sau ochilor, a vârstei, naţionalităţii sau numelui este suficientă pentru a garanta protejarea identităţii celor vulnerabili, aflaţi încă în interiorul sistemului. Niciun personaj deţinut sau solicitant de azil din această carte nu este bazat pe o persoană reală anume, indiferent de cât de detaliată pare istoria sa. Nu avem de‑a face cu persoane deghizate. Trăsăturile lor descrise aici nu corespund unora reale. Identităţile lor sunt în întregime fabricate. Sunt personaje compozite: un colaj obţinut din diverse evenimente şi numeroase întâmplări, inspirat de multe ori de logica alegoriei, şi nu de cea a reportajului. Detaliile legate de cei doi oameni care au murit pe insula Manus, Reza Barati şi Hamid Khazaei, ţin de domeniul public, ei fiind, prin urmare, numiţi în semn de respect.

Prietenia şi cărţile - prefaţă la Suntem deja uitarea ce vom fi

 

Héctor Abad Faciolince
Suntem deja uitarea ce vom fi
Curtea Veche Publishing, 2021
Traducere din spaniolă de Mariana Sipoş
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prietenia şi cărţile
prefaţă de Mario Vargas Llosa  
 

Mi s‑a întâmplat acum câţiva ani cu Javier Cercas şi am retrăit acum aceeaşi senzaţie cu Héctor Abad Faciolince. Când am citit extraordinarul roman al lui Cercas, Soldaţii de la Salamina, nu numai că mi‑a rămas întipărit în tot corpul - mai bine spus, în suflet - acel sentiment de fericire şi gratitudine pe care ni‑l oferă întotdeauna lectura unei cărţi frumoase, dar şi o nevoie presantă de a‑l cunoaşte pe autor pentru a‑i strânge mâna şi a‑i mulţumi personal.

Nu mult după aceea, graţie lui Juan Cruz, printre ale cărui merite este şi acela de a se afla inevitabil acolo unde este nevoie de el, într‑o noapte stranie în care Madridul părea să fi rămas pustiu, ca şi cum ar fi aşteptat anihilarea nucleară, l‑am cunoscut pe Cercas, într‑un restaurant plin de fantasme. Imediat am descoperit că omul era la fel de minunat ca şi scriitorul şi că vom rămâne prieteni pentru totdeauna.

Mi se întâmplă rareori să simt această dorinţă imperioasă de a‑i cunoaşte personal pe autorii cărţilor care mă emoţionează sau mă farmecă. Am suportat deja câteva decepţii în această privinţă şi, în general, cred că este de preferat să rămâi cu imaginea ideală pe care ţi‑o faci despre scriitorii pe care îi admiri, decât să rişti să o confrunţi cu realitatea. Exceptând cazul când ai senzaţia copleşitoare că merită să încerci.

După ce am citit cu câtva timp în urmă Suntem deja uitarea ce vom fi, cea mai pasionantă experienţă de cititor din ultimii ani, mi‑am dorit foarte mult ca zeii sau hazardul să îmi ofere privilegiul de a‑l cunoaşte personal pe Héctor Abad Faciolince pentru a‑i putea spune prin viu grai cât de mult îi datorez.

Este foarte greu să încerci să sintetizezi ceea ce este Suntem deja uitarea ce vom fi fără să‑i trădezi spiritul, pentru că, asemenea tuturor capodoperelor, cartea este multe lucruri în acelaşi timp. A spune că este o sfâşietoare carte de memorii despre familia şi tatăl autorului - care a fost asasinat de un ucigaş plătit - e adevărat, dar neinspirat şi infim, pentru că această carte este în acelaşi timp o copleşitoare imersiune în infernul violenţei politice columbiene, în viaţa şi în sufletul oraşului Medellín, în obiceiurile şi aspectele mărunte ale vieţii, în intimitatea şi grandoarea unei familii, o mărturie delicată şi subtilă a iubirii filiale, o poveste adevărată care este în egală măsură o superbă ficţiune, prin felul în care este scrisă şi structurată, şi una dintre cele mai elocvente pledoarii care s‑au scris în timpurile noastre şi în toate timpurile împotriva terorii ca instrument politic.

Cartea este cutremurătoare, dar nu apăsătoare, pentru că este scrisă astfel încât nu face exces în exteriorizarea sentimentelor, este o proză precisă, limpede, inteligentă, cultă, care pune stăpânire cu o iscusinţă desăvârşită pe sufletul cititorului, ascunzându‑i anumite date, distrăgându‑i atenţia, cu scopul de a‑i stimula curiozitatea şi orizontul de aşteptare, obligându‑l astfel să participe la actul creator, mână în mână cu autorul.

Punctele culminante ale cărţii sunt cele două morţi: cea a surorii autorului şi cea a tatălui - una din cauza bolii şi cealaltă ca urmare a sălbăticiei politice - şi în descrierea ambelor există mai multe tăceri decât rostiri, o pudoare elegantă care, în mod ciudat, amplifică tristeţea şi consternarea cu care cititorul captiv trăieşte cele două tragedii.

Împotriva a ceea ce s‑ar putea crede din afirmaţiile de mai sus şi în ciuda prezenţei devastatoare în paginile ei a suferinţei, a nostalgiei şi a morţii, Suntem deja uitarea ce vom fi nu este o carte care să demoralizeze. Dimpotrivă, cum se întâmplă întotdeauna cu operele de artă reuşite, este o carte în care frumuseţea formei, calitatea expresiei, luciditatea reflecţiilor, graţia şi fineţea cu care este descrisă acea familie atât de afectuoasă şi de caldă încât ai vrea să fie a ta, fac din ea o carte care îţi ridică moralul, o dovadă că, fie şi în cele mai infame şi mai dure experienţe, sensibilitatea şi imaginaţia unui scriitor generos şi inspirat pot fi utilizate pentru a apăra viaţa şi a arăta că, în ciuda a toate, pe lângă durere şi frustrare, există totuşi în ea bucurie, iubire, idealuri, sentimente înalte, tandreţe, compasiune, fraternitate şi hohote de râs.

Zeii sau hazardul au fost binevoitori cu mine şi au aranjat în aşa fel lucrurile ca la recentul Festival literar Hay din Cartagena^[i] şi, bineînţeles, graţie omniprezentului Juan Cruz, să‑l cunosc personal pe Héctor Abad Faciolince.

În mod firesc, persoana era la înălţimea a ceea ce scria. Era cult, simpatic, generos şi a sta de vorbă cu el s‑a dovedit aproape la fel de plăcut şi benefic ca şi lectura cărţii lui. După zece minute de conversaţie la El Club de Pesca^[ii] din Cartagena, sub o lună plină de carte poştală ilustrată, cu câteva umbre de rozătoare dând târcoale pe chei şi cu un delicios orez cu cocos în faţa noastră, am ştiut că îmi va fi pentru totdeauna un bun prieten şi confrate şi că, până la sfârşitul zilelor noastre, vom avea pe agendă tema scriitorului Onetti, care mie îmi place mult, iar pe el îl plictiseşte.

Sper să am timp şi argumente suficiente pentru a‑l convinge să recitească texte precum Infernul atât de temut sau Viaţa scurtă şi să descopere cât de aproape este lumea lui Onetti de a sa, prin autenticitatea morală şi măiestria tehnică pe care amândoi le dovedesc şi prin impecabila radiografie a Americii Latine pe care, fără să şi‑o fi propus, au realizat‑o amândoi în scrierile lor.

În cele trei ore şi jumătate cât durează zborul de la Cartagena la Lima, am citit ultima carte a lui Héctor Abad Faciolince: Trădările memoriei^[iii]. Sunt trei povestiri autobiografice, însoţite de fotografii ale locurilor, obiectelor şi persoanelor care ilustrează şi completează istoria. Prima, Un poem în buzunar, este de departe cea mai bună şi cea mai extinsă şi, într‑un fel, o completare indispensabilă a cărţii Suntem deja uitarea ce vom fi. În buzunarul tatălui asasinat la Medellín, tânărul Abad Faciolince a găsit un poem scris de mână care începe cu versul: "Suntem deja uitarea ce vom fi". De la început, a crezut că poemul era de Borges. Confirmarea identităţii exacte a autorului poemului a însemnat o aventură de mulţi ani, alcătuită din călătorii, întâlniri, căutări bibliografice, convorbiri, un mers înainte şi înapoi pe piste false, o aventură cu adevărat borgesiană, de erudiţie şi joc, o investigaţie despre care s‑ar putea spune că nu a fost trăită, ci doar închipuită de către un condeier "putred de literatură", de umor, ingeniozitate şi o exagerată paradă de imaginaţie.

Această investigaţie pare la început o obsesie personală şi particulară, o modalitate în plus pentru fiul distrus după moartea teribilă a tatălui de a păstra vie şi foarte aproape amintirea lui, de a depune mărturie despre dragostea ce i‑o poartă. Dar, puţin câte puţin, pe măsură ce investigaţia pune cap la cap opiniile profesorilor, criticilor, scriitorilor, prietenilor, iar naratorul devine ezitant şi dezorientat între atâtea versiuni contradictorii, căutările lui pun în evidenţă teme permanente, de interes general: identitatea operei literare, în primul rând, şi relaţia care există, în momentul aprecierii calităţii ei artistice, între operă şi numele şi prestigiul autorului. Universitari respectabili şi specialişti demonstrează dispreţuitori că poemul nu e altceva decât o imitaţie grosolană a lui Borges şi, deodată, într‑o împrejurare neaşteptată, un intrus neprevăzut dă peste cap toate certitudinile la care se ajunsese, astfel că dovezile devin categorice şi de netăgăduit: poemul este, într‑adevăr, al lui Borges. Dar valoarea lui literară s‑a modificat continuu, crescând sau scăzând în originalitate şi importanţă, pe măsură ce, în urmărirea adevărului, posibilitatea ca Borges să fie autorul se mărea sau se micşora. Cartea Trădările memoriei este o lectură fascinantă, mai ales când ai senzaţia că, deşi tot ceea ce se povesteşte este adevărat, întâmplările sunt - sau mai bine zis devin -, graţie farmecului cu care sunt povestite, o frumoasă ficţiune.

Această poveste şi celelalte două - cea a tânărului aproape mort de foame care se pretindea scriitor, încercând să supravieţuiască în Torino, şi eseul despre "foştii viitori"^[iv] - au avut meritul de a mă face să uit, timp de trei ore şi jumătate, că zburam cu opt sute de kilometri pe oră, la zece mii de metri deasupra Anzilor şi Amazoniei, situaţie care mă înspăimântă întotdeauna şi îmi creează senzaţia de claustrofobie.

E clar că îmi voi petrece restul vieţii mereu îndatorat acestui scriitor columbian.

---

[i] Este vorba despre celebrul festival de literatură şi artă din Hay‑on‑Wye (Ţara Galilor) care are ediţii internaţionale în Spania, Italia, India, Kenia, Mexic, Columbia. Mario Vargas Llosa se referă la ediţia din 2010 a Festivalului Hay, care s‑a desfăşurat în localitatea Cartagena de Indias, pe coasta Mării Caraibilor, în nordul Columbiei.

[ii] Celebru restaurant din Cartagena de Indias, situat pe malul mării, într‑un fort medieval de apărare a oraşului.

[iii] Traiciones de la memoria, Alfaguara, 2009.

[iv] Titlul eseului pleacă de la o frază a scriitorului spaniol Miguel de Unamuno (1864-1936): "Întotdeauna m‑a preocupat problema a ceea ce eu aş numi eurile mele ex‑viitoare, cu alte cuvinte, ceea ce aş fi putut să fiu şi nu am fost."

Introducere la Gata de luptă

 

Ollie Ollerton
Gata de luptă
Editura Meteor Press, 2021
 traducere de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere

Mă consider norocos şi îmi trec în revistă mulţumirile în fiecare dimineaţă la trezire şi în fiecare seară înainte de culcare. În viaţa mea există o femeie minunată, o afacere înfloritoare pe care am construit-o de la zero împreună cu ea, un fiu bun a cărui prietenie o preţuiesc şi un labrador negru pe nume Murphy. Dar nu întotdeauna a fost bine şi frumos: dacă viaţa este o cutie cu bomboane de ciocolată, atunci printre deliciile cu cremă de portocale şi de căpşuni pe care le-am înghiţit au existat ascunse şi cioburi de sticlă pisate. Am fost delincvent, soldat, membru al Forţelor Speciale şi, pe rând, alcoolic şi dependent de adrenalină, război şi substanţe toxice. Momentele mele de vârf au fost adesea umbrite de nemulţumire. Coborâşurile mele? Să spunem doar că aş putea scrie un manual despre cum să-ţi autosabotezi viaţa.

Într-o viaţă petrecută pe marginea abisului morţii, fie anesteziat după golirea unei sticle, fie privind în gura unei ţevi de armă, fusesem arhitectul succesului meu şi în acelaşi timp propriul meu demolator. Şi în pornirea obsesivă de a-mi potoli neastâmpărul care-mi fusese un spectru nedorit toată viaţa, trecusem disperat de la o soluţie exterioară la alta, acoperindu-mi pustiul interior printr-un consum excesiv de alcool, căutare de adrenalină în Forţele Speciale şi achiziţii de bunuri materiale.

Niciunul dintre paliativele acelea nu funcţionase. Din fericire, am supravieţuit eforturilor mele de a mă prăbuşi în prăpastia vieţii, până când am simţit un apel la schimbare, un moment de claritate când o voce interioară mi-a spus încet, dar ferm: "Ajunge cu rahatul ăsta! Trebuie să-ţi pui viaţa în ordine. Acum ori niciodată!" Şi pot spune cu sinceritate că la vârsta de 48 de ani sunt mai fericit decât am fost vreodată, iar motivul este simplu: mi-am găsit scopul interior şi l-am urmat. După ce l-am descoperit, am avut grijă de el aşa cum ai proceda cu un răsad preţios şi, cu disciplină şi încredere perseverentă în propria-mi persoană, l-am dezvoltat treptat în compania mea de formare profesională, Break-Point, al cărei OP (obiectiv principal) este de a-i ajuta pe alţii. Acesta îmi este scopul şi a trebuit să trec prin multe mizerii ca să găsesc perla aceea. Nu sunt intelectual şi nu am urmat vreo facultate, ci mă consider un om care învaţă de la viaţă, totuşi îmi plac unele citate din gânditori ca Nietzsche, filosoful german care a spus odată despre scop: "Cel care are pentru ce să trăiască, poate suporta orice." Fără un scop interior - un ce -, suntem la fel de lipsiţi de ţel şi de neîmpliniţi ca un marinar aflat într-o barcă fără nicio destinaţie stabilită.

Eu am ajuns în punctul cel mai de jos când am părăsit Forţele Speciale şi am plecat să lucrez în Irak, făcând un fel de navetă din locuinţa mea din Australia. În cel mai bun caz puteam fi descris ca un alcoolic funcţional, câştigând sume mari într-o zonă de război, bântuit veşnic de cicatricile unei căsnicii destrămate şi măcinat de vinovăţia de a-mi fi lăsat fiul în urmă. De când deschideam ochii dimineaţa şi până la ultimul gât de băutură înainte de a-mi pierde cunoştinţa în majoritatea serilor, dorinţa morţii era practic integrată în făptura mea. Ţin minte că pe atunci îmi repetam întruna: "Nu pot crede cum ai putut să treci atât de spectaculos de la un erou la un zero! Ai fost un soldat de elită, pentru ca în clipa următoare să devii un ratat." O luam razna fără structura SBS1, care să-mi asigure păstrarea disciplinei şi funcţionarea la un standard de excelenţă. Nu trebuia să răspund faţă de nimeni, în afară de mine însumi. Fără autodisciplină, nu poţi realiza nimic.

Odată ce ai ajuns la fund şi ai decis să mai rămâi pe acolo, singura cale este în sus. Ascensiunea mea din puţul disperării n-a avut loc peste noapte, iar viaţa mea actuală

nu este perfectă, dar, examinându-mi retrospectiv experienţele din ultimii zece ani, greşelile pe care le-am comis şi paşii pe care i-am întreprins pentru a le remedia în cele din urmă, sper că unele dintre lecţiile pe care le-am învăţat le-ar putea fi utile şi altora.

Începutul recuperării mele poate să pară un mic pas pentru omenire, dar a însemnat un pas uriaş pentru Ollie Ollerton - ieşirea din situaţia în care mă aflam. Am conceput un program holist care mi-a reglementat mentalitatea, exerciţiile fizice şi alimentaţia. M-am închis pentru trei luni într-o căsuţă din districtul Cornwall şi am devorat cărţi despre neurologie, filosofie şi psihologie; pozitivism, nutriţie, anatomie şi o mulţime de prelegeri TED Talks.

În Forţele Speciale, se planifică totul în detaliile cele mai mărunte pentru a face faţă unor crize, iar revenirea mea pe drumul cel bun a fost criza cea mai importantă cu care m-am confruntat vreodată. Procedeele pe care le-am conceput pentru a mă reconstrui formează esenţa acestei cărţi şi sper că ele vă vor ajuta în viaţă. Toţi avem nevoie de structuri de disciplină.

Pentru facilitarea informării, am împărţit cartea în patru părţi:
Chemarea schimbării - momentul în care hotărâm să facem ceva diferit;
Bariere în calea schimbării - obstacole probabile care ne vor bloca drumul;
Modul de schimbare - tehnicile pe care le-am folosit pentru a mă scoate din puţul acela şi a începe să trăiesc viaţa pe care mi-o doream;
Susţinerea schimbării - cum putem menţine pozitivismul pe linia de plutire, astfel încât să devină o parte solidă, stabilă a fiinţei noastre.

Mi-am început viaţa profesională în unităţi militare de elită, înconjurat de indivizi care aveau o gândire pozitivă, similară cu a mea. După câţiva ani de la părăsirea armatei şi pe măsură ce m-am reintegrat în societate, pozitivismul acela s-a diluat. Gândirea mea şi fundamentul acestei cărţi provin din faptul că de-a lungul vieţii m-am aflat în capetele opuse ale spectrului, precum şi din capacitatea de a analiza tot ceea ce gândesc şi ce simt, permiţându-mi astfel să devin un observator emoţional, nu victima gândurilor mele. Nu suntem definiţi de gândurile noastre, ci de acţiunile pe care optăm să le executăm pe baza lor. Totul este o alegere!

Nu suntem blocaţi în şabloane; putem deveni orice ne dorim. Nimeni nu ne obligă să ne păstrăm jobul pe care îl avem de zece ani şi pe care îl detestăm în secret. De asemenea, nimeni nu ne va mulţumi că am rămas într-o căsnicie lipsită de iubire, care ne face nefericiţi. Cu certitudine, nu cealaltă jumătate, care ne va dispreţui şi mai mult în tăcere. Foarte mulţi oameni trăiesc în temniţe inutile, pe care le-au conceput ei înşişi.

În cartea sa Recovery: Freedom from Our Addictions (Recuperare. Eliberează-te de dependenţe), Russell Brand descrie o imagine vie a disfuncţiei moderne: Dacă te târăşti prin viaţă într-un job care mai degrabă nu-ţi place, dacă ai o relaţie de care eşti detaşat, dacă mănânci pentru a supravieţui, dacă priveşti fix la Facebook, fumând şi visând fără rezultat, poţi să rămâi nefericit pe banda rulantă a nemulţumirii inconştiente până când te va depune în mormânt.

Unul dintre regretele cele mai frecvente ale celor aflaţi pe patul morţii este că nu şi-au asumat mai multe riscuri în viaţă şi nu au întreprins acele modificări după care tânjea spiritul lor interior, dar la momentele respective fuseseră prea copleşiţi de teama consecinţelor pe care le-ar fi atras părăsirea zonei lor de confort.

Nimeni - în afară de noi înşine - nu construieşte cuştile acelea invizibile care ne limitează. Oamenii sunt extraordinari, iar atunci când ne punem minţile la treabă, putem face lucruri uimitoare, lăsând în urmă amprente luminoase de bunăvoinţă, creativitate şi generozitate.

În acelaşi timp, însă, suntem la fel de capabili de o lene spectaculoasă şi de tendinţa de a ne comporta ca oile, de a accepta mai puţin decât ar trebui din partea vieţii şi de a rămâne în locuri sigure. Iar pe deasupra, suntem predispuşi instinctiv la negativism, aşteptându-ne prin urmare la lucruri rele, în loc de ceva bun.

Gata de Luptă este un strigăt de război împotriva tărăgănării. Cartea vă arată cum să preluaţi controlul, să creaţi noi obiceiuri pozitive, să vă identificaţi scopul şi să stabiliţi obiective cu sens; cum să vă construiţi tăria interioară, să vă schimbaţi viaţa în bine în mod deliberat, să vă ridicaţi şi să vă reveniţi atunci când lucrurile merg prost şi să eliminaţi aiurelile inutile care vă împovărează - indiferent dacă sunt datorii sau convingeri negative despre sine care s-au dezvoltat exagerat. În acest fel veţi căpăta energia sau capacitatea mentală necesară pentru a începe să înţelegeţi care vă sunt pasiunile, în loc să trăiţi cu tot felul de griji în privinţa unor lucruri care pot fi clarificate cu un pic de concentrare. Dacă nu veţi găsi niciodată timpul pentru a vă elibera, nu vă veţi oferi niciodată şansa de a evolua, devenind persoana care aţi sperat să fiţi.

Trebuie să acţionaţi la momentul oportun şi să permiteţi elanului şi insistenţei să vă conducă pe calea tuturor succeselor.

Aceasta este o carte pentru toţi acei oameni care greşesc şi-şi pierd calea uneori, dar şi pentru cei care doresc să devină versiuni mai bune ale propriei persoane. Vă voi prezenta cum am reuşit să găsesc ceea ce-mi trebuia cu adevărat, cum am vizualizat obiectivul şi l-am transformat în viaţa pe care o trăiesc în prezent. Zilnic oamenii au între 70 000 şi 100 000 de gânduri, care le dictează starea emoţională şi, implicit, comportamentul. Oricât de minunat ar fi creierul, el este eminamente leneş. Vom învăţa despre modul în care funcţionează, astfel încât să ne putem înţelege mai bine pe noi înşine, observând gândurile ce nu ne permit să avansăm şi identificând modul în care propriul nostru ego ne poate afecta. Trebuie să începem să ne examinăm în mod diferit, dacă dorim să fim mai mult la volan, devenind propriul nostru observator, mai degrabă decât o marionetă manipulată de fire nevăzute.

În paginile următoare veţi găsi exerciţii simple care vă vor ajuta să vă concentraţi asupra a ceea ce doriţi să realizaţi, păstrând o atitudine pozitivă şi în armonie cu sinele real. În fiecare dintre noi există resursele pentru a realiza ceea ce ne dorim, dar, din păcate, ele sunt sabotate de un set de comportamente deprinse în societate şi impulsionate de ego, care nu ne sunt de ajutor. La asta se adaugă tendinţa noastră de a parcurge, ca somnambulii, cicluri şi zone de confort ce se repetă la nesfârşit, dar care, deşi familiare, opresc dezvoltarea viitoare. Metodele create de mine şi pe care le prezint în carte m-au salvat de o viaţă de vicii şi depresie şi mi-au permis să devin un om mulţumit (ceva ce n-am crezut niciodată că va fi posibil) şi un antreprenor de succes, cu multe şi diverse afaceri. Acum este rândul vostru să încercaţi.

Cuvânt înainte la Un genocid nerecunoscut

 

Mariana S. Ţăranu
Un genocid nerecunoscut
Editura Vremea, 2021
 
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

Foametea organizată de URSS în Basarabia a fost ultima foamete organizată de URSS în perioada existenţei sale. La fel ca şi în cazul foametei din Povolgia, Ural şi RASS Kirghiză (actualmente teritoriul Kazahstanului) în anii 1921-1922, al foametei din RSS Kazahstan şi RSS Ucraineană în anii 1932-1933, foametea din anii 1946-1947 din Basarabia a fost organizată cu bună ştiinţă, mai mult, în toate cazurile s-a respectat acelaşi scenariu. În comparaţie cu RSS Ucraineană şi RSFSR, în RSS Kazahstan şi RSSM, jurnaliştilor din Occident nu li s-a permis intrarea în zonele afectate de foamete.

Inclusiv, din cauza camuflării adevărului de comunitatea internaţională, ultimele două republici unionale nu au primit ajutor umanitar internaţional, iar mărturiile fotografice din perioada respectivă sunt singulare.

Deşi este imposibil de calculat pierderile de populaţie în perioada foametei din teritoriile româneşti ocupate deoarece nu se cunosc deplasările acesteia şi nici pierderile de populaţie în timpul Războiului Germano-Sovietic, totuşi la categoria victimelor directe şi indirecte includem 20-25% din populaţia Basarabiei.

Scopul înfometării basarabenilor a fost de a frânge coloana vertebrală a populaţiei şi de a o transforma într-o masă amorfă. Consecinţa imediată a acestei politici inumane a constituit crearea colhozurilor, dar şi frângerea oricărei rezistenţe. Apariţia canibalismului, creşterea criminalităţii, a multiplelor boli ca urmare a inaniţiei, frica de necunoscut şi lipsa încrederii în ziua de mâine sunt doar câteva consecinţe în timp ale politicii de înfometare constantă a populaţiei Basarabiei în primii ani a celei de a doua ocupaţii sovietice.

În situaţia în care oamenii au fost aduşi la limita existenţei, autorităţile promovau o amplă politică de colectivizare - care se manifesta prin confiscarea tuturor bunurilor de la familiile de ţărani pentru a fi date în colhoz cu titlu gratuit. Concomitent se declanşa politica agresivă de rusificare prin negarea a tot ce e românesc, inclusiv prin introducerea alfabetului chirilic. Apogeul terorii sovietice în Basarabia primilor ani după război a constituit-o organizarea deportărilor din vara anului 1949.

Statul sovietic a impus interdicţie de a folosi cuvântul "foamete", această interdicţie s-a menţinut până în anul 1987, ceea ce excludea orice acţiune din partea organelor locale. Despre foamete se vorbea numai în "Dosarele speciale", deci, lupta cu foametea se putea face numai şi numai cu aprobarea Kremlinului. Iar această luptă a început doar în anul 1947, atunci când autorităţile de la Kremlin au decis să-i hrănească pe o parte din înfometaţi. În arhive sunt depozitate doar documente care denotă acordarea de către organele puterii a ajutoarelor în alimente populaţiei înfometate.

În toată perioada existenţei sale, URSS a continuat să nege politica de înfometare utilizată în anumite zone, ignorând-o pe de o parte şi pe de altă parte au constrâns pe supravieţuitorii şi urmaşii acestora să renunţe la propria memorie.

Conducerea Republicii Moldova, succesoare a RSSM, nu a luat nici o atitudine faţă de politica Kremlinului de înfometare intenţionată a basarabenilor, şi respectiv, la iniţiativa autorităţilor nu a fost ridicat nici un monument; mai mult, şi la împlinirea a 70 de ani de la tragedie (2017), aceasta a fost trecută în tăcere.

În ultimii ani, subiectul foamete din spaţiul românesc, în special din Basarabia, constituie una din preocupările mele de bază. Fiind conştientă că în acest moment, în Republica Moldova, balanţa forţelor politice nu înclină în favoarea elementului naţional, iar aceasta presupune şi de acum înainte lipsa unei politici de recunoaştere a fenomenului foametei organizate de URSS şi ulterior de condamnare a acestei politici, după care instituirea unor politici de păstrare a memoriei celor decedaţi, eu am considerat necesar să mă implic în măsura posibilităţilor.

Mai mult timp, împreună cu logodnicul meu, istoricul de la Sibiu cu origini basarabene pe linie maternă - regretatul Nicolae-Bogdan Tămaş (9 decembrie 1974 - 7 iulie 2019) am decis să creăm un Muzeu Virtual al Foametei din Basarabia. Şi am reuşit acest lucru. La începutul anului 2020 a fost lansat primul Muzeu Virtual al Foametei din lume - Muzeul Foametei din Basarabia.

Mai multe luni le-am acordat documentării la Arhiva Organizaţiilor Social-Politice din Republica Moldova (AOSPRM) şi Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), am consultat sute de dosare în speranţa că voi găsi documente ce abordează subiectul ce mă interesează, dar, în majoritatea cazurilor, rezultatele au fost modeste. Cele 50 de documente prezentate în lucrare sunt inedite şi valoroase prin faptul că reflectă realităţile din satele basarabene prin prisma reprezentanţilor administraţiei locale şi a funcţionarilor locali; de asemenea, accent se pune pe modalităţile de supravieţuire a băştinaşilor în perioada respectivă. Documentele, scrise în limba rusă, sunt traduse în limba română.

Timp de doi ani am avut şansa să fiu moderatoarea emisiunii istorice Recurs la istorie la postul de radio Vocea Basarabiei de la Chişinău. Fiind conştientă de şansa pe care o aveam, şi discutând aproape zilnic cu ascultătorii, am realizat că subiectul foametei organizate este unul prea puţin cunoscut. În acelaşi timp, discutam cu mulţi supravieţuitori ai cataclismului politic care doreau să-şi împărtăşească drama vieţii familiei lor. Aceasta a fost motivaţia fermă şi convingerea că eu trebuie să valorific cât mai mult acest subiect, contribuind astfel la aducerea adevărului istoric la un număr cât mai mare de oameni. Cele 30 de mărturii prezente în lucrare constituie 30 de istorii de viaţă ale concetăţenilor noştri. Informatorii sunt oameni cu nivel diferit de pregătire, din diferite zone geografice, de diferite etnii.

La iniţiativa cunoscutului ziarist de la postul de televiziune TVR Moldova, Vitalie Guţu, am realizat filmul documentar Omorâţi prin înfometare sau timpuri pe care nu le-a vrut Dumnezeu... - primul film documentar care are în centrul atenţiei una dintre dramele basarabenilor - foametea organizată - şi consecinţele imediate şi în timp ale acesteia.

Imaginile care ilustrează lucrarea în mare parte le-am fotografiat personal în timpul realizării filmului Omorâţi prin înfometare sau timpuri pe care nu le-a vrut Dumnezeu.... Alte imagini, îndeosebi chitanţele pentru livrarea diferitor cereale mi le-a oferit cu amabilitate fotojurnalistul Nicolae Pojoga, pentru care îi mulţumesc în mod special. Imaginile făceau parte din colecţia lui Zaharia Cuşnir. De asemenea, o parte din fotografii le-am preluat de la Arhiva Naţională a Republicii Moldova.

Culegerea Un genocid nerecunoscut reprezintă partea întâi a unui proiect mai amplu pe care mi l-am propus, la care lucrez de câţiva ani şi pe care sper să-l realizez într-un viitor nu prea îndepărtat.

(Mariana S. Ţăranu, conferenţiar universitar, doctor în istorie)

Cvartet. Redactarea unui roman jam-session, sau despre cum m-am ales cu un parfum în miez de noapte, pe neîncercate

 

Daniela Ulieriu, Doina Popescu
Cvartet
Curtea Veche Publishing, 2021

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cvartet. Redactarea unui roman jam-session, sau
 despre cum m-am ales cu un parfum în miez de noapte, pe neîncercate

Dacă spun că sunt traducătoare, e simplu. E limpede ce fac. Dacă, pe de altă parte, spun că sunt editor de carte, imaginea începe să se blureze puţin, de la margini spre centru. Bafta e că lucrul încă sună îndeajuns de cool cât să nu provoace prea multe întrebări. Dacă, în schimb, nu ştiu ce-mi vine şi spun că sunt redactor de carte, o lungă şi alambicată discuţie stă să înceapă. Discuţie cu două tăişuri, pentru că, până la capăt, eu risc să mă fac destul de puţin înţeleasă, iar interlocutorul riscă să plece acasă destul de nelămurit. "Adică ce faci, corectezi cărţile? Cauţi greşeli?" Cum să zic că da?! Cum să zic că nu?!

De-a lungul celor câţiva ani de când fac meseria asta grea, discretă, ingrată şi mirabilă, de la carte la carte trecută prin mână şi prin inimă şi prin minte, am încercat să îmi definesc postura în primul rând pentru mine însămi. Postură care să nu fie, pe cât posibil, nici aceea de conţopist cu mânecuţe şi vederi înguste, obsedat de cerneală roşie, virgule şi dicţionare ortoepice, nici de scriitor reprimat. (Nu că redactorul n-ar fi câte puţin din amândouă în diferitele lui toane, ipostaze şi zile meteosensibile.) M-au ajutat, e adevărat, şi contextele în care rămâneam agăţată între a răspunde cu da sau cu nu la întrebările de mai sus. Am încercat, în speţă, cu metafore, fiindcă în apele lor mă bălăcesc eu în siguranţă şi fără geamandură.

Preferata mea rămâne luatul la trântă cu textul, pentru că felul de lectură pe care îl cere o bună redactare se lasă de cele mai multe ori cu scrâşnet: trebuie să mobilizezi simultan vreo câteva moduri de a citi, de la literă la cel atent la sens, morfologie, sintaxă, topică, stil, referinţe livreşti, culturale şi aşa mai departe, plus citirea în paralel cu textul original, dacă este vorba despre o traducere. Pe cuvânt că se transpiră. Mai mult decât atât, e ca lupta cu îngerul: simţi că ai învins abia dacă ai ştiut să te laşi înfrânt cum se cuvine, renunţând la propriile idiosincrazii şi marote şi reuşind, în schimb, să intri în pielea textului şi să îi netezeşti cutele în felul lui, nu în felul tău. Apoi, îmi mai place imaginea mânjelii: îţi afunzi mâinile în lutul textului până la coate (bine, uneori chiar un pic peste), frămânţi în neştire, faci o mizerie de nedescris în jur, dar, până la urmă, din abundenţa materiei textuale începe să se ivească forma cărţii - şi-apoi începi să înlături surplusul, să scoţi şi să adaugi, până iese. La sfârşit, un redactor atent şterge, spală şi face curat. Dacă ne hotărâm, în schimb, că materia de lucru e mai degrabă vie, corespondentul acestui fel de a redacta e chirurgia pe text - acolo e vorba, mai ales, despre a tăia burţi. Dacă ne mutăm pe teritoriul mineral, o altă imagine care îmi place e orfevrăria - lucru aşa de fin şi aşa de complicat, încât e aproape inefabil.

Despre toate aceste moduri ale lucrului cu textul mai trebuie spus că se desăvârşesc numai atunci când sunt invizibile. Eşti un redactor bun abia atunci când textul curge aşa de bine, că nu se vede că ai umblat pe el, când modificările / intervenţiile / reformulările / rescrierile pe care le operezi sunt citite de autorul însuşi fie ca operă proprie, fie ca traducere - într-un limbaj comun şi tainic - a unor intenţii care în manuscris nu îşi găsiseră încă forma împlinită, dar acum, iată-le, stau scrise negru pe alb. Doritori?

***

Mă întreb ce ar face un redactor bun cu textul meu de până aici, având în vedere că am cheltuit patru paragrafe pe ceva ce nu atinge decât razant subiectul promis în titlu. Prima mea justificare e că nu sunt la serviciu, aşa că dacă trânta se dă nu cu vreun text gata scris, ci cu panica paginii albe, măcar să dansez liberă în perimetrul ei. A doua justificare nici măcar nu e justificare până la capăt, ci vădire a faptului că a fost nevoie de un lung ocol tocmai ca să mă apropii mai bine de subiect. Anume: de la carte la carte la carte la carte, postura de redactor se autocizelează, se lămureşte, se conturează, iese la suprafaţă. Cu condiţia, desigur, să nu fie inerţială, ci permanent interogată. Iar uneori, pe banda rulantă a producţiei de fiecare zi - dictată nu întotdeauna de iubire - mai apare, în culori vibrante şi arome tari, şi câte un text care în devenirea lui spre carte are darul de a-ţi oferi nu numai cioburi de, ci şi răspunsuri pline. Despre el, despre materia lui şi despre tine, ca orfevru căruia i-a încăput pe mână. Pentru mine, un astfel de text a fost Cvartet, roman semnat de Daniela Ulieriu şi Doina Popescu.

Cvartet mi-a încăput pe mână cam prin iunie 2020 - când, într-o după-amiază, am deschis documentul Word din anexa unui e-mail, ca să fac una dintre obişnuitele evaluări care stau în sarcina unui editor - şi a apărut în librării în mai 2021. Între aceste două momente încape o lume. Una mică, e adevărat, însă de o densitate a experienţelor şi a descoperirilor care face ca propoziţia mea de mai sus să nu cuprindă nicio exagerare.

De obicei, decizia în privinţa unui manuscris e o chestiune care trebuie să se întâmple destul de repede şi destul de la sânge. Oferta e uriaşă, iar noi, editorii, o mână de oameni - fapt la care se adaugă şi o sumedenie de criterii şi socoteli de care trebuie să ţii cont. De aceea, evaluarea unui manuscris poate fi o treabă destul de dureroasă. Şi totuşi. Wordul intitulat Cvartet stătea deschis pe ecranul laptopului, introdus de textul scurt şi elegant al e-mailului trimis de Daniela Ulieriu. Iar eu citeam, citeam, citeam. Şi, în loc să mă opresc după primele 15-20 de pagini şi să trec cu lectura la jumătatea manuscrisului, apoi la final, m-am trezit încercată de un lucru despre care umblă vorba că nu prea s-ar găsi în meseria de redactor: cititul de plăcere.

În douăzeci şi patru de ore citisem tot manuscrisul, deşi trebuie să recunosc că cititorul profesionist din mine s-a făcut mic, mic de tot şi i-a cedat ringul cititorului avid, pasionat şi curios. Curios nu de ce se va întâmpla până la final, pentru că întotdeauna mi s-a părut că ce-ul e o redută groaznic de fragilă a naraţiunii. Ci curios de cum se va ajunge acolo, pentru că acest cum suportă nenumărate sondări, deplieri, ocolişuri şi lupte corp la corp, reînnoindu-se cu fiecare lectură a aceluiaşi text. Nu am citit manuscrisul - l-am devorat. A urmat un referat extins şi entuziast (ţin minte că mi s-a dat de înţeles, cu prilejul lui, că ar trebui să fac referate ceva mai schematice), după care tot procesul contractual, apoi cel de editare. Fiecare etapă a fost presărată cu schimburi de e-mailuri, SMS-uri şi WhatsApp-uri cu autoarele, liste, schiţe şi notiţe care acum mă fac să mă gândesc că în definirea ipostazei de redactor, un experiment ciudat şi captivant (bine, şi un pic psihanalizabil) ar fi întocmirea unei microarhive care să cuprindă textele din marginea textului, ca un fel de metatraseu, din litere şi scrum, al manuscrisului către carte. Probabil că Astrid Iavorovski ar fi făcut asta, dacă în loc de directoare de trust de presă şi colecţionară împătimită ar fi fost redactorul romanului în care apare ca protagonistă şi linie de forţă.

Prind alt capăt de aţă şi continui prin a spune că Cvartet e un text care le răspunde abundent mai ales acelor cititori a căror sensibilitate faţă de naraţiune se situează în zona lui cum. Nici măcar nu e o naraţiune propriu-zisă, ci un acordaj de voci la persoana I - când simfonic, când voit disonant, dar de o alchimie desăvârşită în potrivirea celor patru mâini auctoriale - care pune în centru teribila forţă evocatoare a fragmentului. Şi se adresează inteligenţei cititorului, care e provocat, incomod şi irezistibil, să reconstruiască întregul din lumile sparte ale unor personaje deopotrivă sfârtecate şi sublime. Citeşti Cvartet la fel cum te uiţi la arta contemporană (bună): părăsind orice orizont de aşteptare al armoniei şi izotopiei. Asumând, în contrapartidă, faptul că intri într-o arenă simbolică în care o să te cam doară. Pentru că vei ieşi din zona confortabilă a figurativului şi a reprezentării, ca să pătrunzi într-un interval de haos şi răcnet al formelor, de clocot al materiei, în care ordinea trebuie găsită, regula - descoperită, sensul - uneori - inventat. Un festin. Ţin minte că era deja ianuarie, eu eram la a doua lectură a manuscrisului şi venise vremea să mă gândesc la un text pentru coperta a patra. Mi s-a părut cel mai firesc lucru din lume să le propun autoarelor o alcătuire din care o frază suna cam aşa: "Vocile din Cvartet compun treptat, ca într-un joc de măşti, arhitectura complexă a unui roman în care nu se întâmplă nimic, dar în care suspansul creşte de la o pagină la alta prin inteligenţa construcţiei." Într-un sfârşit, am renunţat cu mare greutate la acel roman în care nu se întâmplă nimic, şi doar sub tăişul nemilos al marketingului de raft. Pentru că, după mine, este şi rămâne cea mai mare calitate a textului, iar revelarea ei - cel mai mare compliment: Cvartet face parte din rândul acelor poveşti mustind de versatilitate, care au la îndemână mijloace atât de variate şi de subtile de a te ţine până la capăt cu sufletul la gură şi cu sinapsele tensionate, încât acţiunea în sine trece în plan secund. Sunt sigură că Ioana Cernea ar fi de acord cu mine, dacă ar fi cititoare a romanului în loc să îi fie personaj absent şi strălucitoare prezenţă.

Sunt parşivă, bineînţeles. Scriu - metascriu - un text despre călătoria redactării unui roman remarcabil fără să divulg aproape nimic din ce se întâmplă în el, plasându-mă sub auspiciile lui cum. E o alegere. Tot aşa cum am ales să-l pun pe Tudor Cernea să metascrie, anonim, citatul de pe coperta a patra, ca într-o mise en abîme în care m-am făcut că uit că în jocul cărţii el nu e autor, ci personaj. Dar nu sunt prima - e vechi păcatul! - şi chiar Cvartetul îl conţine cu mare meşteşug. Pentru că Tudor Cernea, personaj în romanul Danielei Ulieriu şi Doinei Popescu, semnează, în spaţiul lui textual, un alt Cvartet - altul şi poate pe alocuri acelaşi - pe care mi-aş fi dorit cu sete să îl citesc, dar care înadins e lăsat neînceput şi neterminat, invitaţie neformulată către fiecare cititor de a-l închipui.

Din mreje întinse cu inteligenţă şi sfori milimetric controlate, din măşti schimbate la momentul potrivit după o coregrafie tăcută şi precisă, din cioburi de oglindă orientate în lumină astfel încât întregul să trebuiască dedus din geometria caleidoscopică - aşa se constituie arhitectura unei poveşti în care evenimentul are, totuşi, rolul lui. A spune că în Cvartet nu se întâmplă nimic e în acelaşi timp parşiv şi sincer. Ca o antifrază. Evenimentul e acolo - fir colorat în urzeală, osatură în carnea textului -, aşteptând să fie descoperit şi desprins, aşteptând ca articulaţiile să îi fie din nou îmbinate şi puse în mişcare. Are ritm, are nerv. Dacă ar fi să îmi duc până la capăt jocul în care personajele Cvartetului ar ocupa ipostaze în afara textului, probabil că acest din urmă gest ar ţine de expertiza lui Alice şi a lui Horia Mihăileanu - fiecare în felul propriu, cum nu se poate mai diferit.

Jocul meu e numai unul dintre nenumăratele pe care le permite, ba chiar le inspiră Cvartetul, care deşi atât de atent controlat în partiturile lui narative, pentru cititor rămâne un teritoriu al mişcării libere. Tot aşa cum în spaţiul sonor al unui jam-session, odată ce regulile improvizaţiei au fost bine stabilite, poţi să te avânţi. Această libertate pe care textul i-o acordă cititorului, această putere cu care îl înzestrează este o altă calitate a alcătuirii şi o dovadă în plus că romanul se adresează, în primul rând, inteligenţei cititorului, lăsându-i loc pentru interogaţie, reflecţie şi opţiune. Asta se vede în primul rând în felul în care autoarele aleg să mobileze şi să coloreze lumea romanului. Deşi tonurile sunt uneori voit stridente, alegerea lor are întotdeauna o miză. Deşi atmosfera e uneori rocambolescă într-un fel în care m-ar fi făcut să mă gândesc la Sorrentino şi dacă n-ar fi vorbit Jep Gambardella într-una dintre primele pagini, coşmarul omenesc ne este tot atât de familiar ca în La grande bellezza. Şi cu toate că nu am ajuns până acum în Bali - înfăţişat plastic în paginile romanului -, legătura dintre exotismul de acolo şi decadenţa dâmboviţeană se insinuează în avatarurile hâdului şi în mirosurile fetide, fie ele de canal sau de orhidee rară. Pe de altă parte, mirabilul aşteaptă, discret, în cele mai nebănuite pliuri ale textului şi în cele mai ascunse psihisme ale câte unui personaj. Iar când este descoperit, străluceşte pe măsură. De aceea, personajele din Cvartet nu se împart în pozitive şi negative. Fiecare este în el însuşi atât de subtil şi de modulat, atât de discret alcătuit din armonii şi contraste, încât nu e de mirare că există, de-a lungul romanului, momente în care iei distanţă faţă de personajele aşa-zis "bune" şi coalizezi cu unul dintre "răi".

Aşa s-a întâmplat şi cu parfumul. Eram tot în perioada celei de a doua lecturi a romanului - îl redactam. Şi, apropo de cum în loc de ce, îmi părea rău până la lacrimi că se termină. Totuşi, asta nu mă împiedica să rămân pe text până la ore mici, cu ochii împunşi de somn, fericită când mai descopeream câte o articulaţie, câte o catenă, câte o irizaţie de sens. Şi într-una dintre aceste nopţi am coalizat, în modul cel mai neaşteptat pentru mine, cu Astrid Iavorovski. Tocmai cu ea - dominatoarea, manipulatoarea, excesiva - în care m-aş regăsi cel mai puţin dacă aş practica lectura de identificare, dar pe care, scriitura Cvartetului fiind aşa cum am încercat să o înfăţişez, ajunsesem să o îndrăgesc şi să o admir. Aşadar, era noapte, iar eu, de oboseală şi de vraja textului, pesemne că eram cu garda destul de jos. Aşa încât, ajunsă la al treilea paragraf de la pagina 185, am simţit literalmente în nări parfumul cu care Astrid s-a învăluit într-un moment de criză din existenţa ei. Moment pe care îl traversează în mare forţă, asumându-şi tainic vulnerabilitatea, tot aşa cum îşi asumă, cu nonşalanţă şi artă a seducţiei, că Twilly e total nepotrivit cu vârsta ei. Şi, în trena foşnitoare a personajului, aşa cum evoluase el până la pagina 185, impresia acelui moment a fost atât de puternică, încât nu au trecut 10 minute până să îmi comand elixirul cu note de ghimbir, tuberoză şi santal. A doua zi, le-am mărturisit-o, într-un e-mail, autoarelor, pe care încă nu le cunoşteam personal. Ce a urmat s-ar putea numi începutul unei frumoase prietenii.

***

Pornind de la variaţiuni şi improvizaţii pe marginea meseriei de redactor, trecând prin revizitarea meta- a unui roman vibrant şi ajungând la notele olfactive ale unei nesăbuinţe nocturne provocate de nesomn fertil şi stări de graţie literară, simt că am ajuns la capătul unui text de-a lungul căruia nu o dată m-am întrebat cum va continua. (Aici îmi dau mâna cu Tudor Cernea.) În diferitele lui momente de intenţie, insinuare şi tatonare, textul acesta s-a vrut şi prefaţă a romanului Cvartet, şi cronică a lui. Acum mă bucur că a întârziat să se scrie, pentru că îmi dau seama că nu i-ar fi putut fi nici una, nici alta. Dar el se rotunjeşte şi se închide prin faptul că îşi răspunde - şi îmi răspunde - la întrebarea din început.

Şantierul editării unui manuscris precum Cvartet vine cu multe daruri. Dintre ele, l-am ales aici pe acela că romanul m-a ajutat să îmi definesc mai bine decât până la el postura de redactor al unei cărţi. De-a lungul lucrului la text am fost şi jazzman, şi orfevru, şi chirurg, şi sculptor, însă fără ca vreuna dintre aceste ipostaze să epuizeze postura. La sfârşitul călătoriei, am câteva motive în plus să cred că miezul ei stă în calitatea şi în complexitatea relaţiei pe care o dezvolţi cu textul - cu lumea dinăuntrul lui şi cu cea din afară. Când ai sentimentul că stai pe pragul dintre lumea ta şi lumea lui şi, în plus, că pui umărul în mod discret la aşezarea în matcă a acelei lumi de cuvinte, capătă contur ideea că nu faci doar o simplă meserie, la cheremul întâmplării. Cât despre vorba aceea, cum că redactarea n-ar fi lectură de plăcere... se nuanţează: este o lectură care poate cuprinde tot felul de chinuri şi plăceri, de la travaliul analitic până la deşănţarea olfactivă. Fireşte, nu e aşa la fiecare carte. Altfel, am ieşi cu totul storşi.

P.S.: E frumos când joaca merge mai departe şi după ce şantierul e închis şi cartea a ajuns la raft. Pe 5 iunie 2021 îi trimit Danielei Ulieriu un instantaneu dâmboviţean surprins în faţa Palatului CEC, cu un tomberon din care se revarsă, opulent, un aranjament floral aproape cât un stat de om. O provoc: "Mă-ntreb ce-ar fi zis Ioana în faţa unei asemenea privelişti." Păstrează misterul personajului şi îmi răspunde, în schimb, cu ce ar fi zis Astrid. Apoi cu ce ar fi zis Gelu la ce ar fi zis Astrid. Spontan şi efervescent, mesageria WhatsApp-ului devine vehicul pentru literatură. Jam-session-ul continuă.

Să nu ziceţi că nu v-am spus. În loc de cuvânt înainte la Dilibau. Poveşti olteneşti

 

Cristiana Belodan
Dilibau. Poveşti olteneşti
Curtea Veche Publishing, 2021

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Să nu ziceţi că nu v-am spus. În loc de cuvânt înainte

Spre facilitarea înţelegerii (cât se poate de) corecte a situaţiilor descrise în istorioarele mele şi ca să nu-i judecaţi prea aspru pe unii dintre protagonişti, se cuvin aduse nişte precizări. Nişte "atenţionări", ca pastilele de la TV: "acest program poate fi vizionat de".

Cu alte cuvinte: "Treaba voastră, să nu ziceţi că nu v-am spus." Asta e o frază celebră la noi în familie şi e legată de o întâmplare din copilărie, pe care v-o povestesc imediat. Doar să lămuresc ce-i de lămurit.

În primul rând, să fim bine înţeleşi: cele povestite despre locuri şi oameni reprezintă punctul meu de vedere, pe care mi-l asum. Dacă am luat-o cumva pe arătură, e vina mea, nu defectul altora. Ca să fiu sigură că nu-i supăr nici pe cei care încă mai sunt, nici pe cei ce au plecat pe lumea ailaltă, am mai schimbat câte un nume pe ici, pe colo.

În al doilea, pe vremea în care făceam, eu şi frate-meu, toate nebunelile zugrăvite în cele ce urmează, lumea era guvernată de principiul "bătaia e ruptă din Rai". Să-l fi contrazis echivala cu negarea existenţei Raiului însuşi. Or, într-o casă de preot ca a noastră, asta era de-a dreptul blasfemie. Prin urmare, o mai încasam. Vorba aia, "nu încercaţi asta acasă, nici în afara ei".

Nici prin gând nu-mi trece să încurajez astfel de metode "educative" ale anilor '80, dar vreau totuşi să clarific următorul lucru: părinţii noştri urmau mentalitatea epocii şi o "tradiţie" veche de când lumea, care presupunea corectarea şi îndreptarea caracterelor în formare prin măsuri usturătoare.

Aici, aveau libertatea de a fi creativi şi fiecare folosea ce-i pica în mână pentru buna aplicare a sănătosului prinţip, ca "altă dată să nu mai facem".

Cam la asta se rezumau cunoştinţele de psihologie infantilă în anii comunismului. Cum s-ar zice azi: "Atâta s-a putut." N-am de gând să-i critic, aşadar. Chiar dacă, recunosc, nu era deloc plăcut pentru părţile noastre dorsale.

Aşa că, dacă ajungeţi la pasaje mai hardcore, rog, trataţi cu indulgenţă. Genul programului: dramă moderată, dar foarte adevărată.

Şi iată şi păţania care făcu să dăinuie în memoria mea fraza cu "treaba voastră, eu v-am spus", poveste adevărată - ca toate celelalte - din copilăria mea caracaleană, din Oraşul cu Minuni.

Gara din Caracal era modestă, cu cele patru linii ale sale, dintre care una era mai mult moartă, veşnic nefolosită, deci ruginită. Dar mie mi se părea cât gara centrală din Londra.

Rareori erau mai mult de două trenuri staţionate în acelaşi timp. Şi îmi mai amintesc şi-acum fumul gros care mă învăluia şi mirosul de ulei ars al traverselor bătrâne.

Mai târziu, când am intrat la facultate, gara din Caracal a fost rampa mea spre libertate.

Când se întâmplă isprava noastră, era un an cu iarnă grea şi frig de crăpau ouăle de cioară sub mă-sa în cuibar. Oltenia toată, sub nămeţi. Cum Caracalul era nod de cale ferată spre Bucureşti pentru trenurile dinspre Deva, Arad, Timişoara, Râmnicu Vâlcea sau Craiova, deveneam un mic buric care, când ningea zdravăn, devenea o mare bubă în fund. Trenuri venite de la mama naibii întârziau zeci de minute. Iar lumea se agita, bătând mărunt din cizme pe peron, şi de nervi, dar mai ales de frig.

Peisaj de carte poştală: paporniţe îngrămădite peste nămeţi, copii puşi moţ peste bagaje. Şi zăpada cu aspect de zahăr tos, strălucind feeric în lumina bolnavă de hepatită a lămpilor din gara uitată de Dumnezeu... şi de trenurile de seară spre Bucureşti.

Când, minune cerească: începe difuzorul a păcăni, se aude celebrul "tananananinina", "gingle-ul" care preceda anunţul lu' tovarăşa din turnul de control. Capetele se rotesc într-acolo, spre stâlpul pe care stă cocoţată portavocea speranţei, vestitoarea unui posibil loc într-un tren spre Capitală.

Vocea de curcă prizărită, a cărei posesoare e vădit deranjată dintr-o aţipeală lângă soba caldă a dispeceratului, se face auzită, turuind anunţul: "Atenţiune, atenţiune, feriţi linia unu, feriţi linia unu. Trece rapidul de Timişoara, Drobeta", bla bla şi iarăşi bla şi tot aşa (e obligată să spună traseul complet), "circulând în direcţia Roşiori-Videle-Bucureşti Nord. NU staţionează în Gara Caracal." Se mai aude un prrr-prrr-poc, şi gata alocuţiunea.

Lumea începe a se buluci pe peron. Ies unii şi din clădirea gării, din sala de aşteptare ticsită, cu geamurile aburite de suflete îngrămădite ca viţeii în staul. Dau buluc şi se îngrămădesc la linia unu. Fapta cauzează iritare în turnul de control, de unde nu întârzie să se audă un al doilea apel, prin care se solicită eliberarea peronului şi se reaminteşte că va trece, fără să se oprească, un rapid, în mare viteză. "Vă rugăm, feriţi linia unu, repet, feriţi linia unu, trenul rapid care circulă cu mare viteză NU staţionează la Caracal. Nu mai sunt locuri, deci NU opreşte în Gara Caracal. Feriţi linia unu!"

Oamenii se împing unii în alţii mai abitir, care cu copii, care cu valize, baloţi, genţi - găinile vii mai lipsesc să fie tacâmul complet. Câţiva, mai curajoşi, chiar sar pe linia ferată şi scrutează negurile după vreo lumină care să indice apropierea mult-iubitului şi râvnitului tren.

Două noi anunţuri urmează, tot mai răstite şi mai imperative. Femeia pare să se fi trezit de-a binelea şi mai are un pic şi coboară la noi, să ne bage la loc în sala de aşteptare. Dar nu te pui cu speranţa oamenilor, care înţeleg pe dos. Cred că tovarăşa se manifestă aşa zgomotos de bucurie că în gara noastră mică apare, în sfârşit, un tren, după ore nesfârşite.

După încă o tentativă eşuată din partea angajatei gării, pe peronul de la linia unu deja nu mai ai loc şi cam la fel stă situaţia şi pe şinele de tren. Femeia mai încearcă o dată, în culmea exasperării: "Atenţiune, atenţiune, feriţi linia unu, trece rapidul, circulă cu mare viteză şi NU opreşte în Gara Caracal, feriţi linia unu." Pauză lungă.
"Auzi, ştiţi ceva? Treaba voastră, să nu ziceţi că nu v-am spus."

Cam aşa stă treaba pe la noi. Sper că v-am deschis apetitul pentru istorioare olteneşti hâtre, că eu abia m-am pornit.

Am pus pe hârtie toate amintirile ce urmează dintr-un sentiment de nostalgie greu de ostoit. Am retrăit intens, scriind, primii zece ani de viaţă, de acolo, din Caracal, din miezul profund al Olteniei. A fost, în parte, ca un fel de terapie. Iar pentru voi, sper să fie un prilej de zâmbet şi de bucurie. Închipuiţi-vă că sunteţi într-o casă bătrânească dintr-un sat uitat de lume, adunaţi grămăjoară în faţa sobei şi ascultaţi povestioare cu tâlc.

Punctul orb al societăţii - Kim Jiyeong, născută în 1982

 

Cho Nam-Joo
Kim Jiyeong, născută în 1982
Editura Humanitas Fiction, 2021
 traducere din coreeană de Diana Yüksel
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Punctul orb al societăţii

Bong Joon-ho, regizorul aclamatului şi premiatului film Parasite, declara la un moment dat următoarele: "Coreea de Sud, la suprafaţă, pare acum o ţară foarte bogată şi plină de farmec, cu K-pop, internet de mare viteză şi tehnologie IT. În realitate, distanţa dintre bogaţi şi săraci creşte. Tinerii, mai ales, sunt disperaţi. (...) Există oameni aflaţi în punctul orb al societăţii." (theguardian/korea-seems-glamorous-but-the-young-are-in-despair) Cho Nam-Joo prin romanul Kim Jiyeong, născută în 1982. apărut în Coreea de Sud în 2016, aduce în atenţia publicului un alt punct orb al societăţii coreene: modul în care sunt tratate fetele şi femeile într-o lume care păstrează încă multe accente tradiţionale. La apariţia ei, cartea a stârnit numeroase discuţii, unele vedete care au vorbit despre carte au fost ameninţate cu moartea, au fost discuţii televizate pe marginea acesteia şi a realităţilor pe care le prezintă, ba chiar a fost ecranizată.

Cartea este scrisă într-un stil frust, lipsit de sentimentalisme. La final, cititorul înţelege că a fost scrisă astfel deoarece este gândită ca reflectând însemnările unui psiholog care o tratează pe Kin Jiyeong. Valoarea cărţii vine din situaţiile pe care le descrie, autoarea dorindu-şi să zgâlţâie măcar puţin societatea şi să o facă să înţeleagă situaţia nu tocmai fericită în care se află fetele şi mamele coreene. Cartea este bine-venită şi pe piaţa românească pentru că nici aici lucrurile nu stau tocmai bine când vine vorba de egalitatea de şanse dintre femei şi bărbaţi. Deşi avem instituţii şi legislaţie care să se ocupe de acest aspect, în practică lucrurile nu sunt rezolvate. Femeile câştigă mai puţin, nu există prevăzute cote de gen în structurile de conducere sau pentru reprezentarea politică. Dincolo de aspectele legale, femeile se confruntă zilnic cu situaţii care au ajuns să facă parte din normalitate: avansuri neavenite pe stradă sau la serviciu, comentarii şi glume misogine în online şi în discuţiile directe, ideea puternic împământenită că ele sunt cele care trebuie să se ocupe de creşterea copiilor şi de cămin şi să renunţe la serviciu şi eventualele aspiraţii de carieră. Statul nu oferă soluţii reale pentru mamele care doresc să rămână active pe piaţa muncii: aproape niciodată nu sunt locuri suficiente la creşe sau grădiniţe, nu este reglementată posibilitatea îngrijirii copilului bolnav de către părinte după vârsta de 7 ani (ca şi cum după această vârstă copiii nu se mai îmbolnăvesc), nu sunt gândite soluţii pentru situaţiile de urgenţă care implică copiii, acestea rezolvându-se de cele mai multe ori in spiritul românesc "ne descurcăm cu colegii sau şeful".

Revenind la cartea apărută la editura Humanitas, situaţiile prin care trece Kim Jiyoung vor fi familiare multor cititoare şi nu pot decât să sper că bărbaţii care vor alege să o citească vor deveni mai conştienţi de problemele cu care se confruntă soţiile lor devenite mame. Cartea spune nu doar povestea lui Kim Jiyoung, ci şi a mamei ei, Oh Misook. Două generaţii care puse în oglindă ne arată că lucrurile nu s-au schimbat foarte mult de-a lungul anilor. Provenită dintr-o familie de cultivatori de orez, Oh Misook a ajuns de tânără la Seul pentru că familia nu o putea întreţine dată fiind industrializarea rapidă a ţării, fapt ce a dus la sărăcirea populaţiei rurale. O mare parte din banii câştigaţi erau trimişi acasă pentru a plăti şcoala celor doi fraţi. Era o perioadă în care oamenii credeau că fiii erau datori să aducă prosperitate familiei aşa că toţi banii erau cheltuiţi pentru a le oferi acestora cât mai multe şanse de reuşită, în timp ce educaţia fetelor nu era considerată importantă. Mama lui Kim Jiyoung, de exemplu, şi-ar fi dorit să devină profesoară. Atunci când îşi exprimă dorinţa în faţa fiicei sale, aceasta izbucneşte în râs pentru că găseşte ideea scandaloasă, până în acel moment gândindu-se că mamele nu pot fi altceva decât mame. Nici la maturitate, mama nu îşi poate îndeplini visul pentru că este nevoită să muncească pentru a-şi trimite copiii la şcoală. Are tot felul de slujbe ciudate care îi permit să aibă grijă de familie. Cu toate acestea dă dovadă de spirit întreprinzător astfel încât datorită investiţiilor ei familia se poate muta într-un apartament decent.

Modul de a privi fetele se perpetuează, Kim Jiyoung având şi ea parte de situaţii frustrante şi nedreptăţi încă de pe băncile şcolii, cauzate de simplul fapt că este fată. De la şicanele colegilor băieţi cărora profesorii le iau întotdeauna apărarea minimalizând hărţuirea până la un cod vestimentar care se aplică doar fetelor şi poziţii de conducere care sunt ocupate doar de băieţi în cadrul şcolii. Discriminarea va continua şi după terminarea şcolii când îşi va căuta un serviciu şi vor fi preferaţi băieţii, când va fi vorba de o avansare sau de modul de interacţiune cu clienţii. Toate situaţiile descrise în carte sunt susţinute de statistici pe care autoarea le inserează în text tocmai pentru a da greutate şi acoperire situaţiilor prezentate.

Cartea se citeşte repede şi uşor, dar după lectură îţi rămâne în minte. M-au atins mai ales părţile în care sunt descrise reacţiile bivalente ale societăţii faţă de mama lui Kim Jiyoung şi modul în care aceasta este nevoită să-şi regândească viaţa. Cred că paginile respective m-au făcut să simt că nu sunt singura care a fost nevoită să-şi schimbe radical percepţia asupra propriului viitor şi să-şi reconsidere opţiunile după naşterea copilului. Mi-aş dori ca romanul scris de Cho Nam-Joo să nască discuţii constructive legat de rolul femeii în societatea românească, dar mă tem că va trece, în mare măsură, nedezbătută. Mi-aş dori să fie citită în şcoli pentru că reprezintă un bun punct de plecare pentru conştientizarea problemelor cu care se confruntă fetele şi femeile în societatea noastră. Şi aş vrea să se înţeleagă că schimbarea de mentalitate este greu de realizat, dar se poate face având ca punct de plecare familia.