Aproape moartă

 

Lisa Jackson
Aproape moartă
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu
 


***
Intro

Al doilea volum din trilogia Familia Cahill (după Dacă ar fi ştiut...)

Prima victimă este împinsă în gol. A doua primeşte o supradoză fatală. A treia încasează un glonţ în inimă. Trei morţi, dar încă nu s-a terminat. Aceştia sunt oameni care merită să moară, oameni care stau în cale. Iar când se va termina, nu va mai rămâne nimeni...

În umbrele trecutului labirintic al familiei Cahill există ascuns un secret şocant - un secret ce va fi satisfăcut doar de sânge. Iar Cissy trebuie să descopere adevărul letal înainte de a fi prea târziu...

Jackson dovedeşte o măiestrie în arta thrillerului care-i va încânta pe pasionaţii genului. (Kirkus Reviews)

Romanul ei cel mai recent îi poartă pe cititori într-o intrigă plină de pericole şi răsturnări şocante de situaţie. (RT Book Reviews)

Fragment
 Capitolul 1

Cu patru săptămâni în urmă.

Clic!

Sunetul slab a fost îndeajuns ca s-o trezească pe Eugenia Cahill. Din fotoliul ei favorit aflat în salonul de la primul etaj al reşedinţei, bătrâna deschise brusc ochii.
- Cissy? îşi strigă ea nepoata, surprinsă că aţipise.

Îşi aranjă ochelarii şi privi ceasul vechi de pe poliţa şemineului în interiorul căruia flăcări alimentate de gaz şuierau încet peste buştenii din ceramică înnegrită.
- Cissy, tu eşti?

Bineînţeles că ea era. Cissy îi telefonase mai devreme şi-i spusese că va sosi în obişnuita ei vizită săptămânală. Avea să aducă şi băieţelul... dar apelul telefonic fusese dat cu ceva timp în urmă. Cissy promisese că va ajunge până la ora şapte seara, iar acum... ei bine, pendula din holul de la parter tocmai bătea opt cu tonuri plăcute, liniştitoare.
- Coco, zise Eugenia şi se uită la coşuleţul în care dormea căţeluşa ei albă şi lăţoasă, care nici măcar nu ridică botul; sărmana îmbătrânea şi ea, începuse să-şi piardă colţii şi suferea de artrită. Bătrâneţea este o javră, adăugă femeia şi surâse amuzată de propria glumă.

Oare de ce nu urcase Cissy aici, în livingul unde Eugenia îşi petrecea majoritatea zilelor?
- Sunt sus, anunţă ea cu glas tare, însă când nu primi niciun răspuns simţi primul fior, mic, de teamă, pe care-l alungă prompt.

Temerile unei bătrâne, nimic mai mult. Nu auzea totuşi paşi grăbindu-se pe trepte şi nici huruitul liftului vechi care să sosească tocmai din garaj. Eugenia se împinse în braţele fotoliului Queen Anne, îşi luă bastonul şi se simţi uşor ameţită. Aşa ceva nu-i era caracteristic. Se îndreptă apoi cu paşi rigizi spre fereastră, de unde putea să vadă strada şi oraşul care se întindea la poalele dealului. În ciuda unui banc de ceaţă care plutea lent peste San Francisco, panorama îţi tăia respiraţia de la aproape oricare dintre ferestrele acestei case vechi - o vilă care fusese construită pe coama dealului Mount Sutro la începutul secolului trecut. Clădirea în stil American Craftsman, cu cărămizile, imitaţia de şindrilă şi mortarul ei, se ridica pe patru niveluri deasupra garajului îngropat în coasta dealului, în spatele căreia se afla domeniul Facultăţii de Medicină. Din camera ei situată la etajul întâi, Eugenia putea zări Golful în zilele senine şi bătrâna petrecuse multe ore uitându-se la ambarcaţiunile ce traversau apa verde-cenuşie.

Dar casa asta veche din Parnassus Heights părea uneori teribil de pustie. O fortăreaţă cu porţi acţionate electronic şi grădini luxuriante de rododendroni şi ferigi. Domeniul ei se învecina cu vastul teren al centrului medical al universităţii, totuşi uneori se simţea izolat de restul lumii.

De fapt, Eugenia nu era singură. Avea servitori, desigur, totuşi familia ei părea s-o fi abandonat.

Pentru Dumnezeu, încetează! Nu eşti vreo babă părăsită şi neglijată. Tu însăţi ai ales să trăieşti aici, precum o Cahill, aşa cum ai fost întotdeauna.

Oare îşi imaginase clicul broaştei de la parter? Poate îl visase? Deşi nu-i plăcea s-o recunoască, în ultima vreme, graniţa dintre vise şi realitate era tot mai confuză şi Eugenia nutrea temerea nerostită că ar putea fi în etapele timpurii ale demenţei. Doamne sfinte, spera să nu fie aşa! În familia ei nu existaseră cazuri de Alzheimer; mama îi murise la nouăzeci şi şase de ani, cu mintea încă "brici", înainte de a cădea victimă unui accident vascular cerebral masiv. Totuşi în seara asta Eugenia se simţea mai înceţoşată ca de obicei. Cu mintea mai puţin limpede.

Privirea îi rătăci spre strada care se întindea dincolo de porţile acţionate electric, unde maşina de poliţie fără semne distinctive petrecuse o mare parte a zilei. Acum Chevroletul lipsea din locul unde obişnuia să parcheze, imediat în afara petei de lumină albăstruie a felinarului stradal.

Ciudat...

De ce să fi plecat atât de curând după ce practic o acuzaseră că-şi ajutase nora să scape de închisoare? Şi după toată agitaţia! Nişte poliţişti grosolani sosiseră la uşa ei şi insistaseră că adăpostea o criminală sau altă prostie similară. Hm! Parcaseră pe stradă, supravegheaseră casa şi, bănuia Eugenia, o urmăriseră discret în timp ce Lars o ducea cu maşina la coafor, la partida de bridge şi la Cahill House, unde bătrâna făcea voluntariat pentru adolescente şi tinere nemăritate care rămăseseră însărcinate şi aveau nevoie de un refugiu.

Bineînţeles, poliţia nu descoperise nimic. Pentru că era nevinovată. Cu toate acestea, bătrâna fusese iritată.

Privind acum în noapte, Eugenia se simţi brusc cuprinsă de frig. Îşi văzu propria reflexie, imaginea spectrală a unei femei micuţe luminată din spate de razele blânde ale lampadarelor vechi, şi rămase surprinsă cât de bătrână părea. Avea ochii ca de bufniţă, măriţi în spatele lentilelor ochelarilor ce o ajutaseră după operaţia de cataractă la care fusese supusă cu ani în urmă. Părul cândva roşu ca focul era şi acum atent coafat, dar avea o culoare mai apropiată de cea a caiselor. Părea mai scundă cu cinci centimetri, astfel că acum avea abia 1,50 m. Deşi lipsită de riduri, faţa începuse să i se lase şi detesta asta. Detesta că îmbătrânea. Detesta că depăşise perioada de vârf a vieţii. Se gândise să-şi "aranjeze" ochii ori să-şi "întindă" faţa, ba chiar se gândise la Botox şi totuşi... de ce s-o facă? Din vanitate?

După toate prin câte trecuse, părea frivol.

Trecuse de optzeci de ani. Şi ce dacă? Ştia prea bine că nu mai era tânără, genunchii bolnavi de artrită puteau depune mărturie în privinţa asta, totuşi nu era încă pregătită nici pentru o viaţă asistată la domiciliu, nici pentru un cămin de bătrâni. Nu încă.

Scââârţ! Fusese oare sunetul unei uşi care se deschidea?

Bătăile inimii i se accelerară.

Acel ultim sunet nu fusese produsul imaginaţiei ei.
- Cissy? strigă din nou şi se uită la Coco. Aceasta abia ridicase căpşorul auzind zgomotul, pe jumătate adormită, dar care nu lătrase a avertisment. Tu eşti, scumpo?
Cine altcineva putea să fie?

Eugenia era de obicei singură în nopţile de duminică şi luni: "însoţitoarea" ei, Deborah, obişnuia să plece din oraş la sora ei; camerista pleca la ora 17:00, iar bucătăreasa Elsa avea două zile libere. Lars termina programul în fiecare după-amiază la ora 18:00, cu excepţia cazurilor când Eugenia îi solicita serviciile, iar de obicei pe ea n-o deranja să fie singură, să se bucure de linişte şi tihnă. Dar în seara asta...

Folosindu-se de baston, ieşi în coridorul ce separa salonul de dormitorul ei.
- Cissy? strigă spre scară.

Se simţea ca o proastă. Oare devenise paranoică odată cu înaintarea în vârstă?

Însă un fior glacial de îndoială îi trecu pe şira spinării, convingând-o că nu era cazul de aşa ceva şi, cu toate că centrala bâzâia încet, simţi în mădulare răceala nopţii, ca adâncul apelor Golfului. Ajunse la balustradă, se prinse de lemnul ei de trandafir lustruit şi privi în jos, spre parter. În lumina slabă a serii văzu lespezile de marmură lustruite ale pardoselii din hol, masa cu incrustaţii stil Ludovic al XVI-lea, ca şi ficuşii şi arborii de jad amplasaţi lângă uşa de la intrare cu geamuri. Aşa cum fuseseră mereu.

Însă Cissy nu se zărea nicăieri.

Ciudat, se gândi Eugenia iarăşi, frecându-şi braţele. Încă şi mai ciudat i se părea pasivitatea căţeluşei. Deşi bătrână şi bolnavă de artrită, Coco continua să aibă un auz excelent şi era de obicei suficient de energică pentru a mârâi şi a lătra din răsputeri la cel mai slab zgomot. În seara asta însă stătea nemişcată în coşuleţul ei de lângă sacoşa cu tricotaje a Eugeniei, cu ochii deschişi, dar pierduţi în gol. Ca şi cum ar fi fost drogată...

Pentru Dumnezeu! Nu era în toate minţile, lăsându-şi imaginaţia fertilă s-o ia razna. Eugenia se mustră energic în gând. Asta era urmarea maratonului de filme Alfred Hitchcock pe care le urmărise în ultimele cinci seri.

Totuşi, unde naiba era Cissy?

Scotoci prin buzunarul jerseului ei gros, în căutarea telefonului mobil. Blestemăţia nu era acolo. Probabil că-l lăsase pe măsuţă lângă andrele.

Când se întoarse către salon, auzi fâşâitul slab al unui pas, atingerea tălpii de parchet.
Foarte aproape.

Aroma unui parfum pe care aproape că-l uitase îi ajunse la nări şi-i zbârli firişoarele de păr de pe ceafă.

Inima aproape că-i stătu în loc când privi peste umăr. Zări o mişcare în umbrele de pe holul neluminat, în apropierea dormitorului ei.
- Cissy? repetă Eugenia, dar glasul îi era acum o şoaptă stinsă şi teama îi acceleră pulsul. Tu eşti, scumpo? Nu-i deloc amuzant...

Cuvintele îi rămaseră în gât.

O femeie, pe jumătate ascunsă în umbre, îşi făcut, triumfătoare, apariţia.
Eugenia încremeni.
Suspendată în timp.
- Tu! strigă ea.

Panica îi sui pe şira spinării şi femeia din faţa ei zâmbi, un surâs rece şi rău ca inima diavolului.

Eugenia încercă s-o ia la fugă, dar înainte de a putea face un pas, femeia mai tânără se repezi, mâinile ei puternice o apucară şi strânseră, iar braţele atletice o ridicară de la podea.
- Nu! strigă Eugenia. Nu!

Înălţă bastonul, dar blestematul îi căzu din mâini şi zăngăni pe trepte în jos. Coco începu, în sfârşit, să latre sălbatic.
- Nu face asta! ţipă Eugenia.

Era însă prea târziu.

Într-o secundă, femeia o ridică peste balustradă şi o împinse în spaţiul deschis în care atârna candelabrul din cristal. Strigând, bătând zadarnic din braţe, auzindu-şi căţeluşa mârâind, Eugenia căzu în gol.

Într-o secundă avea să se izbească de masa Ludovic al XVI-lea şi pardoseala din marmură a holului.

O groază cumplită îi chirci inima când izbi dalele cu un bufnet surd, oribil. Trosc! Durerea îi explodă în cap. Pentru o jumătate de secundă privi în sus, către cea care o atacase. Femeia stătea victorioasă pe palier, ţinând-o în braţe pe Coco şi mângâindu-i blăniţa.
- Răzbunarea-i nasoală, nu? rânji femeia.

Apoi, întuneric...

* * *

- Şşş! Biji, eşti bine, ai înţeles? Eşti bine!

Cissy Cahill se aplecă peste rama ţarcului de joacă şi-şi ridică băieţelul de optsprezece luni. Copilul era roşu la faţă de plâns, lacrimi îi brăzdau obrăjorii bucălaţi şi năsucul îi curgea şiroaie.
- Of, of, uită-te la tine!

Inima lui Cissy se topi instantaneu şi-i sărută creştetul blond, întinzându-se după o batistă şi tamponându-i nasul.
- O să fie bine, îţi promit, zise ea şi-i puse paltonaşul şi căciuliţa pe care fiul ei le detesta din toată inima.

Cumva izbuti să-l îmbrace, luă sacoşa cu pamperşi şi ieşi pe uşa clădirii în stil victorian în care locuia de aproape doi ani. Băieţelul fusese iritat toată după-amiaza, probabil că-i ieşeau dinţişorii, iar când sosise comanda de pizza, avusese o criză de isterie paroxistică dintr-un motiv necunoscut. Cissy nu înţelegea de ce era agitat. Să fi fost din cauza dinţilor? Îi era oare prea frig deoarece nenorocita de centrală se oprise? Îi era oare prea cald deoarece îl înfofolise cu o mulţime de hăinuţe? Indiferent care ar fi fost cauza, Cissy era convinsă că nu era nimic serios şi ţâncul trebuia să accepte situaţia. Întârziaseră, iar bunica ei avea să se enerveze.
- Preţul pe care-l plătim toţi fiindcă suntem familia Cahill, îi explică ea băieţaşului.

Încuie uşa şi merse către sedanul Acura argintiu care o aştepta pe aleea de acces, cu pizza deja răcindu-se în cutie pe scaunul din dreapta şoferului. Într-o dispoziţie la fel de proastă ca până atunci, B. J. ţipă şi încercă să-şi scoată căciula. Cissy îl prinse cu centurile pe scăunelul pentru copii din spate, după care sui la volan. Afară se întunecase şi începuse să burniţeze, astfel că luminile oraşului erau uşor înceţoşate. Cissy privi peste stradă, acolo unde maşina de poliţie fără semne distinctive era parcată încă de când auzise ştirea că mama ei evadase din închisoare; în mod surprinzător, maşina lipsea acum.

De asemenea, dispăruse şi duba TV care stătea ore în şir pe stradă, iar un reporter venise de trei ori la uşa ei ca să-i solicite un interviu. Ca şi cum ea ar fi vorbit vreodată cu presa! Cissy se rugase cerului să plece, iar în seara asta ruga îi fusese ascultată.

Perfect!

Nu mai suporta ca ea să fie tratată ca un fel de infractoare când nu comisese nici cel mai mic delict. Nimic! Nu era vina ei că avea ca mamă o jigodie narcisistă şi ucigaşă - câteva dintre adjectivele cele mai blânde pe care Cissy i le putea atribui Marlei. Din punctul ei de vedere, cu cât nebuna egocentrică de maică-sa stătea mai departe de ea şi de B. J., cu atât era mai bine.

Nu mai gândi aşa... scapă de gândurile negative... numără încet până la zece... Glasul psihiatrei lui Cissy îi reveni în minte, dar femeia îl ignoră. În seara asta nu avea o stare de spirit predispusă spre iertare şi era doar recunoscătoare că poliţia n-o urmărea până la reşedinţa Cahill, unde bunica ei locuise de când intrase în familie prin măritiş, cu aproape cincizeci de ani în urmă. Viaţa lui Cissy era şi aşa destul de agitată ca să nu mai aibă nevoie şi de poliţişti. În opinia ei, avusese parte deja de suficientă melodramă şi durere cât să-i ajungă pentru două vieţi - mulţumită Marlei Amhurst Cahill, o psihopată care se întâmpla să-i fie mamă.
- Da, Biji, aia-i bunică-ta, zise ea cu glas tare, şofând pe străzile din jurul parcului Alamo Square. Bunica Psiho.

Îşi privi fiul în oglinda retrovizoare; încetase să mai ţipe, iar ochii lui rotunzi erau lipsiţi de lacrimi. Pentru moment încetase să mai tragă de căciuliţă.

Uşurată că accesul de isterie luase sfârşit, femeia îi făcu din ochi.
- Asta era, deci, voiai doar să te plimbi cu mami într-o maşină de clasă, nu-i aşa?

Lumina semaforului din faţă deveni galbenă şi ea călcă frâna. Fusese o vreme când ar fi accelerat de câte ori ar fi văzut galben la semafor, dar după naşterea lui Biji devenise un şofer model şi o mamă aproape exagerat de protectoare. Cine s-ar fi aşteptat?

Stomacul care-i chiorăia şi ceasul de pe bord îi reamintiră că întârziase. Grozav! Mai mult ca sigur avea s-o aştepte altă dăscăleală. De parcă n-ar fi avut destule până acum. Era o femeie matură, pentru Dumnezeu!

Privi din nou în oglinda retrovizoare. De data asta verifică traficul din spatele ei, uitându-se după orice urmă a unei maşini de poliţie. Nu zări nimic, totuşi era ciudat că poliţia n-o mai fila acum, ţinând seama de faptul că i se instalase lângă uşă imediat după evadarea mamei. Ea ştia că, deşi detectivii fuseseră amabili, în spatele cuvintelor îngrijorate şi surâsurilor răbdătoare se ascundea o permanentă suspiciune.

Ca şi cum mama ei ar fi intenţionat s-o contacteze.

Ca şi cum ea ar fi acordat adăpost unei femei pe care o ura.
- Nici vorbă, şopti Cissy.

Toţi muşchii din corp i se încordară brusc. Crescuse cu atitudinea rece, distantă a Marlei, pe care fusese nevoită s-o accepte, aşa cum acceptase şi faptul că toţi din familia ei erau excentrici şi insensibili. Pentru a supravieţui, Cissy se răzvrătise, pur şi simplu, alegând toate mijloacele posibile.

Însă acum, când devenise ea însăşi mamă, nu-şi putea imagina să nu se simtă apropiată şi legată de un copil. De prima dată când îşi văzuse fiul, fusese alt om. Viaţa i se schimbase instantaneu în clipa aceea. Pe toată durata sarcinii, vorbise cu pruncul, frecându-se uşor pe burtă, ba chiar îl poreclise "Juan" pentru că poftea la tacos şi la alte preparate mexicane la orice oră din zi sau din noapte. Dar nimic nu se comparase cu senzaţia pe care o avusese în spital când îl ţinuse în braţe şi-l auzise scâncind. Da, ei doi formau o echipă. Erau inseparabili.

Aşadar, unde era mama ei?
Cum naiba reuşise să evadeze?
Se presupune că dintr-o închisoare nu poţi evada, nu?
Şi ce vei face dacă ea va apărea într-adevăr în pragul locuinţei tale?
- Termină cu ideile astea! îşi spuse cu voce tare.

Nu mai avea nevoie şi de alte tensiuni în viaţa ei. Era suficient că se găsea în primele etape ale unui divorţ şi că fiul ei se apropia iute de teribila vârstă de doi ani şi fusese iritabil toată săptămâna. N-o ajuta nici defectarea centralei. Una peste alta, ultimele şapte zile fuseseră un infern.

Lumina semaforului se schimbă şi Cissy şofă neîntrerupt până la Stanyan, după care începu să urce dealul. Tocmai când ataca o serpentină abruptă pe o stradă ce suia Mount Sutro, sună telefonul mobil. Îl scoase din buzunarul lateral al poşetei şi văzu numele de pe ecran. Ar fi putut transfera apelul telefonic pe bordul maşinii, ca să nu fie nevoită să-şi folosească mâinile, dar numele de pe ecran o făcu să se încrunte.
- Nu în seara asta, zise ea cu glas tare.

N-avea de gând să aibă de-a face cu Jack - ticălosul acela mincinos care o înşelase. Da, încă îi era soţ, dar nu pentru multă vreme. Puse telefonul înapoi şi se concentră spre strada îngustă care urca pe lângă vechile locuinţe elegante, construite cu o sută de ani în urmă şi înconjurate de grădini impecabil aranjate. Lângă casa bunicii, apăsă pe telecomandă şi încetini când porţile vechi din fier cu acţionare electronică scârţâiră, apoi se deschiseră. Opri în faţa garajului, apăsă din nou pe telecomandă şi, după ce porţile se închiseră în urma ei, se gândi cum avea să-i ducă pe B. J., cutia cu pizza, sacoşa cu pamperşi şi poşeta în garaj, iar de acolo sus în casă, fără să scape băieţelul sau fără să întindă peste tot brânză topită şi sos marinara.
- Ai câştigat, Biji, zise Cissy. Tu o să intri primul.

Îşi aruncă poşeta în sacoşa mare cu pamperşi, pe care o puse pe umăr, şi ocoli maşina, ignorând aromele ispititoare de usturoi şi pepperoni în timp ce desfăcea centurile fiului ei.
- Tu poţi să stai cu străbunica în timp ce eu o să mă-ntorc după pizza.

Îşi ridică fiul pe acelaşi şold cu care obişnuia să închidă portiera automobilului. Îşi frecă vârful nasului de urechea lui şi-l auzi chicotind.
- Haide!

Uneori era o adevărată bătaie de cap s-o viziteze pe Eugenia când personalul reşedinţei avea seara liberă. Lui Cissy i-ar fi fost mult mai uşor să-şi petreacă timpul în vechea ei casă dacă acolo ar mai fi fost cineva care s-o ajute cu copilul. Atunci n-ar mai fi existat problema cinei şi nici vinovăţia de a-şi dezamăgi bunica dacă n-o vizita.

Purtându-l pe B. J., care plescăia din buze doar pentru a se auzi, Cissy merse pe aleea pavată cu cărămizi, printre rododendroni şi ferigi înalte ce continuau să picure după burniţa care se oprise cu mai bine de o oră în urmă. Clădirea asta veche în care crescuse îi trezea multe amintiri. Poate prea multe. Unele erau frumoase, dar multe nu, dar pereţii din cărămidă şi mortar, imitaţia de şindrilă, lucarnele ca nişte ochi şi frontoanele ascuţite rezistaseră cu bine la două cutremure şi generaţii succesive de Cahill. De peste o sută de ani vila se înălţa pe coama dealului Mount Sutro, oferind panorama remarcabilă a oraşului şi a Golfului. Cissy nu ştia dacă o iubea sau o ura.
Haide, termină cu introspecţiile astea, se gândi ea şi-şi băgă cheia în broasca veche.
- Bunăăă! strigă ea imediat după ce deschise uşa. Scuze c-am întârziat, dar... Oh, Doamne!

Îşi înăbuşi ţipătul şi se întoarse pentru a-şi cruţa fiul de imaginea bunicii care zăcea pe pardoseala din marmură, cu capul înconjurat de o băltoacă de sânge.
- Oh, Doamne, Doamne... oh, Doamne! şopti ea.

Dădu drumul cheilor şi sacoşei cu pamperşi, apoi, continuând să-l apese pe B. J. de corpul ei, bâjbâi în poşetă după telefon. Tremura din tot corpul şi degetele îi păreau amorţite.
- E-n regulă, e-n regulă, repetă ea fără să se poată stăpâni, apoi ridică telefonul şi tastă 911.

Simţindu-i agitaţia, Biji începu să plângă. Strângând din dinţi, Cissy îl aşeză pe bancheta de pe verandă.
- Stai aici numai un minut, iubitule, îi zise ea.
- Nuuu! ţipă copilul şi începu să coboare, imediat după ce mama lui dispăru grăbită în casă.
- Buni!

Lăsându-se într-un genunchi, Cissy întinse o mână spre gâtul bunicii ei, căutându-i pulsul şi continuând să ţină telefonul apăsat de ureche. Nu simţea absolut nimic sub buricele degetelor, niciun semn al inimii care să pompeze sânge.
- Oh, Doamne, Buni, te rog, dă Doamne să fie bine...

Tot stomacul i se încleştă şi crezu că va vomita dintr-o clipă în alta.
- Suntem nouă-unu-unu, dispeceratul poliţiei.
- Ajutor! ţipă Cissy. Am nevoie de ajutor! Bunica mea!
- Doamnă, vă rugăm să vă spuneţi numele şi care este urgenţa.
- A fost... a fost un... un accident. Un accident groaznic. Bunica mea a căzut pe scară! Este rănită. Grav. E sânge peste tot. Doamne Dumnezeule, cred că e moartă! Trimiteţi pe cineva, repede. Doamne Dumnezeule! Oh, Doamne, nu-i simt pulsul!
- Ce adresă aveţi?
- Trimiteţi repede pe cineva!
- Am nevoie de adresă şi de numele victimei.
- Este... este... Cissy dictă adresa în timp ce se străduia din nou să găsească pulsul, să audă măcar cea mai slabă urmă de respiraţie. Pe bunica mea o cheamă Eugenia Cahill. Vă rog, vă rog, trimiteţi pe cineva... Repede!

Privi peste umăr, afară pe uşă, şi nu-şi mai zări băieţaşul pe banchetă.
- B. J.! ţipă ea, intrând în panică.
- Alo, doamnă, care este numele dumneavoastră?
- Cissy Holt... ăăă, Cissy Cahill Holt. Am sosit aici pentru cină şi, Doamne Dumnezeule, am găsit-o pe Buni, şi-acum fiul meu... Vă rog, grăbiţi-vă!
- Un echipaj a fost trimis spre dumneavoastră. Dacă puteţi rămâne cu victima...
- Trebuie să-mi găsesc fiul! Închise şi ţipă: Biji!

Nu auzi însă niciun glăscior.
- B. J.! Unde eşti?

Disperată, Cissy ieşi în fugă în bezna serii şi în ploaia care începuse din nou să cadă. Nu putea face nimic pentru bunica ei. Eugenia murise, Cissy o ştia. Dar fiul ei... Doamne Dumnezeule, unde era? Nu putea să fi ajuns departe. Îl scăpase din vedere doar o fracţiune de secundă.
- B. J.!

Panica îi încleştă sufletul în timp ce căuta pe domeniul cufundat în întuneric. Încercă să-şi păstreze vocea calmă, deşi pe dinăuntru era înnebunită de griji.
- B. J.? Iubitule? Unde eşti?

Se strădui să-şi alunge tremurul din glas, să-şi camufleze teroarea.
- Biji?

Dumnezeule, unde reuşise să dispară atât de repede? Porţile erau încuiate... nu? Le auzise închizându-se în urma maşinii.

Sau nu se închiseseră?
- Nu, şopti Cissy şi o luă la fugă pe alee, cuprinsă de un val nou de panică. B. J.! Bryan Jack! Unde eşti?

În depărtare se auzi vuietul sirenelor.
- Mai repede, fir-ar a naibii, zise Cissy cu inima bubuind, cu mintea înnegurată de spaimă.

Nu te panica. B.J. este aici, ştii bine că-i aici. E la fel de speriat ca tine. Calmează-te. Uită că tocmai ai văzut-o pe bunică-ta moartă, uită că ai fi putut preveni accidentul dacă ai fi ajuns aici la ora fixată, uită că maică-ta, jigodia psihopată, a evadat din închisoare, şi GĂSEŞTE-L PE B. J.!

 

Lisa Jackson
Aproape moartă
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citeşte primul capitol din această carte aici.

Capitolul 2

Nu-i venea să creadă că o făcuse într-adevăr!
Adrenalina îi gonea prin sânge.
Când bătrâna o privise în cele din urmă, aproape că-şi pierduse cumpătul, totuşi găsise cumva o forţă interioară pentru a-şi duce la îndeplinire planul.

Acum, când ştergătoarele de parbriz îndepărtau picăturile de ploaie, inima îi bătea de un milion de ori pe minut. Deşi se simţea triumfătoare, avu grijă să ridice talpa de pe acceleraţia Fordului Taurus. Nu-şi putea permite să fie oprită pentru depăşirea vitezei legale sau să atragă atenţia în vreun fel poliţiei. Nu acum.
Calmează-te. Poţi savura totul mai târziu.

Degetele înmănuşate i se curbară pe volan, dar nu putea scăpa, nici măcar pentru o clipă, de fiorul de surescitare pe care i-l declanşase omorul şi momentul acela, chiar înainte s-o împingă pe bătrână peste balustradă, momentul acela minunat al recunoaşterii, când Eugenia dăduse ochi cu ea.

În intervalul acela infim dintre două bătăi de inimă, Eugenia Haversmith Cahill înţelesese că era pe punctul de a-şi întâlni Creatorul, că o aştepta moartea. Chiar şi aşa, javra bătrână probabil că nu se aşteptase să se întâmple atât de repede. Crezuse pesemne că va exista o modalitate să discute, să intimideze ori să-şi cumpere scăparea.

Ghinionul ei.

Surâzând mulţumită, femeia activă aerul cald pentru a sufla pe interiorul geamului şi a evapora condensul, în timp ce privea prin parbriz la stopurile strălucitoare ale micului BMW sport ce gonea în faţa ei, strecurându-se prin trafic, trecând de pe o bandă pe alta, cu motorul mugind. Bagă mare, idiotule, îşi spuse ea. Să vezi cum o să-ncasezi o amendă.

Îşi aminti oroarea de pe chipul bătrânei când fusese ridicată peste balustradă. Da, Eugenia se luptase şi ţipase, dar nu fusese în stare să se salveze. Trupul mic i se izbise de pardoseala dură din marmură cu un zgomot surd, dezgustător şi în acelaşi timp satisfăcător, care se suprapusese peste trosnetul oaselor.

Femeia deschise radioul şi fredonă alături de Sheryl Crow un cântec vechi. Hotărâtă să nu depăşească viteza legală, trecu podul ce se întindea peste apele întunecate ale Golfului şi urmă şirul constant de stopuri de automobile spre Oakland.

Simţindu-se încă uşor paranoică, verifică de câteva ori oglinda retrovizoare pentru a se asigura că nu era urmărită.

Nu avea de gând să se lase prinsă. Nu deocamdată. Avea încă multe de făcut, multe de realizat. Mijind ochii în faţa farurilor reflectate în oglindă, nu văzu nimic anormal, niciun fel de lumini stroboscopice care ar fi anunţat că un echipaj de poliţie era pe urmele ei.
Pentru numele lui Dumnezeu, nu te urmăreşte nimeni! Nu ştie nimeni ce-ai făcut.
Relaxează-te!
Ai scăpat! Iar poliţaii... sunt nişte imbecili.
Nu uita asta.

După ce ajunse pe latura estică a Golfului, porni spre nord, către Berkeley, şi se mai calmă puţin. Încetă să mai strângă volanul cu disperare şi nu mai era la fel de agitată, nici la fel de temătoare, nici la fel de surescitată. Expiră prelung şi liniştitor în timp ce şofa prin suburbii spre Wildcat Canyon, unde populaţia densă lăsa loc bungalourilor mici şi străzilor liniştite şi mărginite de arbori. O singură dată, înainte de a vira de pe şosea spre căsuţa pe care o închiriase, se mai uită în oglinda retrovizoare. Pentru siguranţă maximă, viră de două ori consecutiv la dreapta, privind cu atenţie în urmă. După aceea, satisfăcută că nu era filată, intră cu spatele pe aleea de acces la o căsuţă cu două dormitoare pe care o închiriase sub un nume fals. Îşi aminti cum îi întinsese agentei de leasing actul de identitate fals şi-şi muşcase buza neliniştită, convinsă că va descoperi că permisul auto din statul Oregon era fals. Dar, după ce verificase pe computer extrasul de credit şi istoricul joburilor Elysei Hammersly cu domiciliul în Gresham, statul Oregon, şi acceptase un cec, agenta îi înmânase cheile. Superb! Acum îi plăcea să se gândească la ea ca fiind Elyse. Păi da, era Elyse. De ce nu? Era perfect!

Chicotind în sinea ei, opri maşina. Bungaloul se încadra în tipul de case de după al Doilea Război Mondial, cu două dormitoare mici, o singură baie, un living, o sufragerie nedecomandată, o bucătărioară şi scară ce ducea la cea mai importantă caracteristică a casei: subsolul. Un subsol cu dotări speciale.

Subsolul era locul unde casa aceasta, asemănătoare cu toate celelalte de pe stradă, devenea interesantă. Şi perfectă pentru ce avea Elyse nevoie.

Acum însă avea întâlnire cu noua ei musafiră.
Marla Amhurst Cahill.

Sau, aşa cum îi plăcea să se gândească la femeia pe care o ajutase să fugă, Marla Dispăruta sau Marla Evadata. Desigur, ea n-avea să recunoască aşa ceva faţă de noua ei "colegă de cameră" enervantă.

Săptămânile dinaintea evadării propriu-zise fuseseră tensionate şi cele două femei comunicaseră prin intermediul câtorva persoane. Elyse n-o vizitase niciodată pe Marla în închisoare. Nu-i telefonase niciodată. Cei care transmiseseră mesaje nu ştiuseră nimic despre planul lor şi nici nu-i ştiuseră numele. Elyse simţea că anonimatul ei era sigur. Pentru orice eventualitate, strânse scurt din pumni ca să-i poarte noroc şi-şi adună forţele pentru confruntarea pe care o considera inevitabilă.

Deşi plănuiseră evadarea timp de doi ani şi totul se desfăşurase fără greşeală, Marla, ca întotdeauna, nu era mulţumită.

Uneori Elyse se întreba dacă merita efortul.
Bineînţeles că merită! Miza este de milioane de dolari! Nu uita asta!

Punându-şi cureaua poşetei pe umăr, femeia coborî din maşină şi o încuie. Continua să fie nervoasă şi privea într-o parte şi alta, cercetând colţurile garajului, pubela de gunoi şi veranda lungă, aşteptându-se cumva la ambuscada unor agenţi FBI care să fluture legitimaţii şi să-şi îndrepte pistoalele spre ea.
N-o lua razna! Ai reuşit.

Merse cu pas iute pe aleea din beton năpădită de iarbă, către veranda din spate, unde o clematită, acum fără frunze, se contorsiona ca o frânghie peste streşini. Bâjbâi cu cheile până o găsi pe cea dorită şi o băgă în broască.

Clic!

Cheile de pe inel zornăiau şi o călcau pe nervi, dar găsi cheia de la a doua încuietoare, pe care trebui s-o apese şi s-o hâţâne puţin înainte ca limba metalică a zăvorului vechi să iasă din locaş. Femeia împinse cu umărul uşa şi o întâmpinară izurile de mucegai şi aer stătut. Îşi notă în minte să cumpere dezodorizante de cameră, deoarece căsuţa nu fusese locuită de opt luni. Poate că exista o cale prin care s-o convingă pe Marla să-şi mişte fundul şi să folosească mopul şi detergenţii. Desigur, nu era vorba de faptul că Marla nu făcuse aşa ceva în casa ei mare, ci mai degrabă că era încă paranoică şi se temea să nu fie văzută de cineva.
- N-o să mă mai întorc niciodată acolo, îi spusese ea lui Elyse. Niciodată. N-au decât să mă omoare.

Şi Elyse o crezuse.

Acum încuie uşa, scoase din poşetă o pungă albă şi lăsă poşeta din piele pe palier. După ce urcai câteva trepte, ajungeai la bucătărie unde picura un robinet defect, iar un ceas mural de modă veche ticăia încet. Pe ea n-o interesa însă interiorul. După ce mai verifică o dată că închisese ambele încuietori, coborî scara ce scârţâia în subsolul ce părea veşnic umed şi mirosea a mucegai. Plafonul era scund, astfel că cineva mai înalt ar fi trebuit să se aplece în dreptul grinzilor şi Elyse găsise destule pânze de păianjeni în colţurile întunecate.

Simţea că o furnică toată pielea, deşi locul era perfect pentru scopurile lor.

Trecu pe lângă maşina de spălat rufe ruginită şi se apropie de peretele îndepărtat al subsolului umed. Peretele acela nu era însă ceea ce părea. În cursul ultimei jumătăţi de secol, unul dintre proprietarii bungaloului construise un perete fals într-un colţ al pivniţei, creând un spaţiu pentru un beci secret de vinuri. Construcţia în sine părea însă stranie, deoarece subsolul era prea umed şi rece ca să creeze atmosfera potrivită pentru orice fel de băuturi.

Elyse nu folosea însă spaţiul pentru a-şi ascunde sticlele de Pinot Gris, Chardonnay sau Merlot.

Peretele fals cu rafturi prăfuite şi uşa camuflată era o ascunzătoare perfectă, dacă nu pentru lădiţe cu vin, atunci cel puţin pentru o evadată dintr-o închisoare de minimă securitate.

Grijulie să nu facă prea mult zgomot, în eventualitatea că Marla dormea, Elyse ciocăni uşor în partea laterală a raftului. Probabil că femeia era epuizată după încordarea nervoasă creată de plănuirea şi executarea evadării.

Elyse aşteptă o secundă, după care apăsă o manetă secretă. Cu un clic, zăvorul se deschise şi împinse o secţiune a rafturilor în odăiţa din spate.
- Hei, şopti ea, am venit.

Intră în camera fără ferestre, luminată acum doar de lumina albăstruie pâlpâitoare a televizorului şi a unei veioze mici de lângă pat. Interiorul era spartan; pereţii erau lipsiţi de tablouri şi singurele piese de mobilier erau un scaun, un pat, noptiera şi comoda pe care stătea televizorul.

Marla abia dacă ridică ochii în semn de salut.
Dumnezeule, era prost dispusă!
Grozav!

În mod evident, euforia evadării se risipise.
- Chiar te uiţi la aşa ceva? întrebă Elyse, recunoscând un reality show la modă pe ecranul televizorului care avea sonorul oprit.

Marla nu-i răspunse, ci doar îi aruncă o privire extrem de grăitoare. În închisoare femeia devenise fascinată de tot felul de emisiuni TV bizare.
- Îmi place. Este escapism, răspunse ea şi oferi o urmă de surâs în care vechea şi secretoasa Marla ieşi la suprafaţă pentru o secundă.
- În regulă, cum vrei tu. Mă gândisem însă că ai vrea să ieşi de aici.
- Şi unde să mă duc?
- Sus, în casă.
- S-ar putea să mă vadă cineva, zise ea pe un ton care sugera că Elyse era o imbecilă.
- Poţi să stai cu jaluzelele trase, dar cel puţin... cel puţin, n-ar fi ca...
- O celulă? întrebă Marla, abia mişcând buzele.
- Da, ca o celulă. Mâine o să aduc detergenţi şi o s-o punem la punct. Este deja mobilată.

Marla pufni dezgustată şi cu ochii minţii revăzu un grup de persoane închise într-o casă fără ferestre. Cel puţin cu ele putea stabili o legătură.
- Ţi-am adus ceva de mâncare. Elyse îi întinse punga albă de hârtie. Un hamburger pe care l-am cumpărat înainte de a merge la vilă. Îmi pare rău că s-a răcit, dar n-am vrut să mă mai opresc după aceea.
- La vilă?

Marla păru brusc interesată, dar nu de mâncare.
- Da, casa de pe Mount Sutro. Elyse se apropie de scaun şi se aplecă pentru a-i şopti la ureche: În seara asta am omorât-o pe Eugenia. Exact cum am plănuit. Doamne... a fost... perfect! M-a şi recunoscut, javra bătrână.
- Ai omorât-o pe Eugenia? Pe ea mai întâi? Marla ignoră punga pe care o avea în poale şi o fixă cu privirea pe cealaltă femeie. Nu aşa am stabilit.
- Hei! S-a ivit ocazia perfectă, da? Şi am scăpat de ea. Nu văd ce contează când sau cum o să moară, atât timp cât o să moară!
- Eşti o...
- Să nu mai aud niciun cuvânt, o avertiză Elyse. Mi-am riscat viaţa pentru tine, aşa că cel puţin ai putea fi curioasă cum a fost, sau să zici "mulţumesc", ori "bună treabă", dar niciodată - ai auzit? - să nu-mi vorbeşti de sus. Nu accept aşa ceva.
- Mi se pare mie sau suntem cam irascibile? întrebă Marla încet.
- Da, suntem. Amândouă suntem!

Marla îşi destinse chipul.
- Bine, rosti ea lent. N-am vrut să mă răstesc la tine, dar m-am săturat să stau închisă aici.
- Lucrurile se vor schimba în curând.
- Nu îndeajuns de curând.

Cu un gest de frustrare, Elyse îşi îndepărtă o şuviţă de păr de pe faţă. Asta era marea problemă cu Marla - era aproape tot timpul prost dispusă.
- Bun, îmi pare rău, ar fi trebuit să-ţi spun, dar a trebuit să acţionez rapid când am aflat că Eugenia va rămâne singură în casă. La naiba, să ştii că nu-i uşor!
- Nici pentru mine nu-i uşor. Eu sunt cea care a fost în închisoare şi acum... acum aici.
- Ştiai foarte bine că pentru o vreme va trebui să stai ascunsă.

Marla se încruntă, dar - slavă Domnului! - n-o contrazise.
- Cred că am nevoie pur şi simplu de ceva timp să mă adaptez.
- Da, normal, asta-i valabil şi pentru mine. Haide, dă-i drumul, mănâncă şi uită-te la... Aruncă o privire spre televizor. La ce te uitai.
- Arest la domiciliu.
- Perfect!

Marla râse şi ea de ironia titlului.
- O să mă-ntorc mâine sau poimâine, când o să fiu liberă, şi-o să aduc nişte chestii pe care le putem folosi ca să te deghizezi. După aceea poţi încerca să ieşi din casă. Ce zici?
- N-ar fi rău, încuviinţă Marla şi serialul se întrerupse pentru o reclamă la bere. Când vii data viitoare, ai grijă ca mâncarea să fie măcar călduţă.
- Bine.

Elyse părăsi casa, întrebându-se de ce naiba se încurcase cu jigodia asta.
Pentru bani, ai uitat? Averea Cahill? Mai rezistă un pic. Femeia asta este biletul tău spre bogăţie.
Dar ai dreptate: este o jigodie de clasa întâi.
Obişnuieşte-te.

* * *

Cu inima cât un purice, Cissy îşi căuta fiul de optsprezece luni. Doamne, te rog, să nu se fi întâmplat nimic! Te rog!
- Biji? Scumpule, unde eşti?

Cissy alergă pe domeniul casei bunicii ei speriată la culme, o duzină de scenarii oribile fulgerându-i prin faţa ochilor. Privi peste tufişuri, scotocind în beznă. Inima îi bubuia în piept de groază şi acum începuse să plouă cu adevărat.

Şi dacă nu-l putea găsi?
Dacă se strecurase cumva printre barele porţilor?
Era atât de micuţ... atât de neştiutor.
Te rog, Doamne, să nu i se fi întâmplat nimic!
- B. J.?
Unde sunt nenorociţii ăia de poliţai? Ar fi putut s-o ajute!

Timp de două zile stătuseră pe urmele ei şi... slavă cerului! Văzu primele lumini pâlpâitoare, strălucind roşu şi albastru, mai jos pe deal. Sirenele se auzeau tot mai aproape când îşi zări fiul pitit sub o azalee.
- Of, B. J.!

Călcă fără să-i pese prin bălţile reci din curte şi-l luă în braţe, strângându-l la piept. Băieţaşul era murdar. Şi se agăţa de ea. Şi plângea. Căciuliţa i se deplasase într-o parte, pe o ureche, strânsă ca un laţ în jurul gâtului. Cissy o descheie şi i-o scoase. Copilul era în siguranţă. În siguranţă. Îi inspiră adânc aroma specifică şi-şi înghiţi nodul care i se ridicase în gât.
- Biji s-a speiat, rosti fiul ei tremurându-i în braţe.
- Şi eu m-am speriat, dragostea mea.

Îl sărută pe creştet, acum umed, şi-l ţinu lipit de pieptul ei. Lacrimile îi ardeau interiorul pleoapelor la gândul că l-ar fi putut pierde.
- Acum însă eşti bine. Mami e aici. Totul va fi bine!

Cissy merse la poartă, tastă un cod pe consola electronică şi, tocmai când porţile începură să se deschidă, prima maşină de poliţie - un Cadillac vechi cu girofarul montat pe bord - vui în sus pe deal şi se opri printr-un derapaj controlat astfel încât să blocheze calea de acces pe domeniu. A doua maşină, un echipaj de patrulare, găsi un loc de parcare pe strada aglomerată. Era urmată de o maşină de pompieri şi de o ambulanţă care înaintau mai încet pe drumul îngust şi şerpuit.
- A venit cavaleria grea, îi spuse Cissy fiului ei, deşi nu-i plăcea deloc primul vehicul care aducea cu o ambarcaţiune.

Îi trezea amintiri pe care nu dorea să le reînvie, amintiri din altă perioadă rea a vieţii ei, petrecute cu zece ani în urmă, evenimentele oribile ce o duseseră pe Marla la închisoare.

Când primul poliţist coborî de la volanul Cadillacului, Cissy simţi un gol în stomac. Bărbatul acela nu trebuia nici să-şi arate legitimaţia, nici să-şi rostească numele. Îl cunoştea, deoarece detectivul Anthony Paterno condusese investigaţia ce dusese la condamnarea Marlei. Faţa lui prelungă, ca a unui copoi, părea acum brăzdată de alte riduri, iar în părul des se vedeau mai multe fire sure, dar în rest el, ca şi maşina lui, se schimbase prea puţin.
- Dumneata eşti Cissy, rosti poliţistul.
- Da. El este fiul meu, B. J.... ăăă, Bryan Jack. Haide! Pe-aici! Se uită pe lângă Paterno, spre paramedici. Poate că Buni mai are o şansă, adăugă ea, simţind o umbră de speranţă, deşi era convinsă că era prea târziu.

Ţinându-l strâns pe B. J., ca şi cum ar fi crezut că-l poate pierde din nou, porni cu pas iute pe aleea pavată cu cărămizi, spre uşa din faţă. Paterno şi partenera sa, o femeie înaltă cu aer bărbătesc, ochelari simpli şi părul tuns scurt, o urmară îndeaproape, cu paramedicii şi pompierii la numai câţiva paşi după ei.
- Stai aici, zise Paterno arătând o banchetă de pe verandă, în timp ce partenera lui, care se prezentase ca fiind Janet Quinn, pătrunse pe uşa deschisă. Ce s-a-ntâmplat?
- Nu ştiu, n-am fost aici când a căzut... Doamne Dumnezeule!

Cissy înghiţi un nod uriaş care i se pusese în gât şi-l legănă pe B. J. la piept.
- Mami tristă, zise B. J. şi femeia încuviinţă din cap.
- Foarte tristă.
- Mami plânge?
- Poate că da.

Ea surâse printre lacrimi şi-l sărută pe căpşor. Ferindu-şi fiul de uşa deschisă, nu încercă să se uite în holul de la parter. Văzuse destul.

Doi paramedici cu echipamente se grăbiră înăuntru, trecând pe lângă ea.
- Cu grijă, rosti Paterno în urma lor, poate că aici s-a comis o crimă.
- Am înţeles, zise unul dintre ei, dar acum daţi-vă, vă rog, la o parte şi lăsaţi-ne să lucrăm. Oh, la naiba'... e moartă deja!

Toate speranţele lui Cissy se năruiră.
- Nu mai avem nimic de făcut decât s-o trimitem la morgă, rosti al doilea paramedic, atât de lipsit de emoţie, încât lui Cissy i se tăie răsuflarea.

Asta era bunica ei, pentru Dumnezeu! Nu era un corp oarecare, necunoscut, nerevendicat, neiubit! Femeia despre se vorbea era Eugenia Cahill, o femeie micuţă, inteligentă şi plină de viaţă care condusese corporaţii, participase la concursuri de bridge şi făcuse parte din consiliile... Doamne, ce mai conta din ce consilii făcuse parte? Murise.
- Nu există semne de pătrundere prin efracţie, anunţă Quinn. Verificăm să vedem dacă motivul a fost jaful.

Pe verandă, Cissy se întoarse cu spatele la drama dinăuntru. Totul i se părea suprareal şi, continuând să-şi ţină fiul în braţe, privi ploaia care se revărsa din cerul serii şi-şi dădu seama pentru prima dată că n-avea să-şi mai revadă niciodată bunica vie. Clipi repede, oprind alte lacrimi. Chiar dacă între ele nu existase o relaţie plină de afecţiune, ba chiar existaseră destule conflicte şi nemulţumiri de durată pe când Cissy fusese adolescentă şi locuise aici, totuşi o iubise pe Eugenia, care era singura ei rudă, cu excepţia unui unchi şi a unei mătuşi ce trăiau în Oregon şi a altui unchi internat într-un sanatoriu de boli mintale. În mod clar, Eugenia îi era ruda cea mai apropiată, alături de James, fratele ei vitreg.
Mai este şi Marla. Ai uitat de ea? Mama ta? Afurisita care a evadat din închisoare. Şi pe ea trebuie s-o pui la socoteală.
Şi cum stau lucrurile cu Jack?

Nu voia să se gândească în clipa asta la păduchele ei de soţ. Îndrăzni să arunce altă privire spre interiorul casei şi văzu un paramedic clătinând din cap. Cissy simţi un nod în gât. Din secunda în care o zărise pe Eugenia în balta de sânge, ştiuse că murise, dar confirmarea acelei bănuieli o izbi acum din plin.

Paterno apăru dinăuntru.
- Bunica dumitale...
- Ştiu.

Cissy tremura pe dinăuntru, însă izbuti să-şi păstreze un soi de calm. Mintea îi gonea în zeci de direcţii, dar se strădui să se concentreze asupra detectivului cu chip sobru şi ochi negri.
- Dar de ce... vreau să zic, ştiam că dumneata lucrezi la Omoruri. Cum de ai venit aşa prompt? Pricepu înainte ca bărbatul să-i răspundă. Ah, am înţeles. Are legătură cu mama, nu?
- Am dori s-o găsim.

Cissy se cutremură când se gândi că Marla Amhurst Cahill era în libertate. Deşi nu dorea să tragă o concluzie pripită, părea o coincidenţă cam mare ca bunica ei să cadă pe scară la numai câteva zile după evadarea Marlei.

Despre mama ei se puteau spune multe, dar un lucru era sigur: era inteligentă. Şi vicleană. Dar ar fi fost de-a dreptul prostesc să revină aici. Maşina poliţiei fusese pe stradă, în apropierea porţilor... Sau nu? Eugenia se plânsese ieri de prezenţa poliţiştilor, dar în seara asta mai fuseseră aici?

Simţi un gol în stomac.
- Atunci de ce a durat aşa mult să ajungeţi aici? Credeam că cineva fila casa. Buni zicea că doi poliţişti aveau maşina parcată pe stradă.
- Da, încuviinţă Paterno, am avut aici un echipaj, dar a fost chemat în altă parte.
- "Chemat"?
- S-au raportat împuşcături chiar pe strada asta, ceva mai jos.
- Exact atunci când bunica mea a căzut pe scară? întrebă neîncrezător Cissy.

O coincidenţă? Eugenia moare la scurt timp după ce Marla evadează, iar poliţiştii trimişi să-i supravegheze casa sunt trimişi brusc altundeva?
- Şi l-au găsit pe cel care a tras? întrebă ea.

Pe chipul prelung al lui Paterno nu se putea citi nimic.
- Nu încă.
- Dar când s-a-ntâmplat?
- Acum o oră.
- O oră... Inima începu să-i bată mai repede odată cu înmulţirea coincidenţelor. Buni nu era moartă de mult timp. Era... era... Glasul lui Cissy se frânse. Era caldă, când i-am căutat pulsul...
- Cum ai intrat?
- Am cheia mea, răspunse sec Cissy.

Îi venea încă greu să proceseze toate cele întâmplate. Paterno se uită la B. J..
- De ce nu aştepţi în maşină? Acolo este cald şi uscat. S-ar putea să mai avem nişte întrebări, iar până atunci casa va fi considerată locul crimei".
- Dar ea a căzut pe scară. Unde-i crima?

Femeia înţelesese însă deja ce sugera detectivul şi posibilitatea aceea, ca mama ei să fie cumva implicată, îi întorcea stomacul pe dos. Aşa ceva nu putea fi adevărat. Şi totuşi, iat-o pe ea însăşi: stând pe picioare ca de plastilină şi simţindu-se aproape ca şi cum ar fi avut o experienţă extracorporală.
- Mai era cineva în casă cu ea? întrebă Paterno, îndepărtând-o uşor de verandă.

Cissy simţi ploaia curgându-i pe ceafă şi grăbi pasul spre maşină.
- Nu... adică, nu cred.

Când ajunseră la Acura, B. J. îi scânci în braţe şi ea îi şopti la ureche.
- Da, iubitule, e-n regulă. Şşş.

Paterno deschise portiera din dreptul şoferului şi dinăuntru o întâmpinară mirosurile de roşii, oregano şi usturoi. Cissy îşi trase scaunul înapoi şi se aşeză la volan cu băieţelul în braţe, în timp ce poliţistul se urcă pe locul din dreapta şi călcă pe capacul cutiei de pizza. Îşi ridică pantoful prea târziu.
- Scuze!
- Nu contează.

De fapt, în clipa asta absolut nimic nu mai conta. Cissy se simţea amorţită pe dinăuntru. De fapt, nu-i păsa de nimeni şi de nimic cu excepţia copilului ei.

Din fericire, B. J. era încântat de locul în care se afla şi "şofa" de zor, trăgând cu ambele mânuţe de volan.

Stând cu picioarele desfăcute de o parte şi cealaltă a cutiei turtite de pizza, Paterno scoase din buzunarul paltonului un pix şi un carneţel.
- Aduceai cina bunicii dumitale?

Cissy aprobă din cap.
- De obicei o vizitez duminica, pentru că atunci rămâne singură. Eu vin întotdeauna cu mâncare, îi pregătesc ce cred eu c-o să-i placă şi după ce mâncăm, ne uităm la vreo emisiune la televizor - Vrei să fii milionar sau Wheel of Fortune, cu Coco şi... Se opri brusc şi-l privi pe detectiv. Unde-i căţeluşa?
- Poftim?
- De obicei, Buni stă singură, doar cu Coco, căţeluşa ei albă şi lăţoasă, pe care o adoră realmente. Acum n-am văzut-o în casă, iar asta-i foarte ciudat. Bunica o ia peste tot. Practic sunt inseparabile.

Se uită prin curte, ca şi cum Coco s-ar fi strecurat, cine ştie cum, pe uşa din faţă.
- O s-o găsim, încuviinţă Paterno, dar scrise ceva în carneţel. O atinse apoi pe braţ şi rosti: Ziceai aşadar... că vă uitaţi împreună la televizor...
- În seara asta urma să mâncăm pizza, fiindcă eu întârziasem.

Cissy îşi coborî privirea spre cutia albă turtită şi nu-i venea să creadă că, practic, cu nici jumătate de oră în urmă, îşi făcea griji că va trebui să explice de ce nu avusese timp să pregătească ceva ce Eugeniei i-ar fi plăcut mai mult decât o pizza cumpărată de la Dino's. Acum se afla în maşină cu un poliţist în care nu avea încredere, iar bunica ei era moartă. Îşi drese glasul şi se strădui să-şi organizeze gândurile.
- De obicei, eram doar noi trei, explică ea, bunica, Biji şi cu mine. Deborah, femeia care practic e însoţitoarea ei şi... ăăă, ştii, nu-i de fapt o "infirmieră". Schiţă în aer ghilimele. Buni n-ar fi niciodată de acord cu aşa ceva, dar are o însoţitoare. Deborah este liberă în zilele de duminică şi luni, iar camerista, Paloma, pleacă mi se pare pe la cinci după-amiaza. Elsa, bucătăreasa, lucrează numai - of, Doamne! - de luni până vineri, dacă Buni nu are musafiri... şi... şi... ah, da, Lars, şoferul, lucrează până la... nu ştiu... Până la cinci? Până la şase? Ceva de genul ăsta, numai dacă bunica nu are nevoie de el şi atunci se înţeleg cumva.

Încerca să rămână logică şi ordonată, dar îşi dădea seama că era dezlânată.
- Aşa că atunci ne uităm la vreo prostie la televizor şi... şi... of, la naiba!

Începu să plângă din nou, după care, dezgustată de sine, îşi şterse furioasă lacrimile.
- Mami? întrebă B. J. şi-şi întoarse capul s-o privească.

Cissy izbuti să-i zâmbească.
- Mami e bine.

O minciună sfruntată.
- Putem pleca acum? îl întrebă pe detectiv.

În faţa porţii apăruse un alt vehicul, cu echipa de criminalişti, care blocă aproape complet accesul pe domeniu. Prin porţile deschise, vedea că unii vecini ieşiseră pe stradă şi se adunaseră sub ramurile întinse ale unui stejar mare. Cissy oftă, apoi oftă încă o dată când duba unui post TV vui în sus pe deal şi parcă neregulamentar la câteva case mai jos.
- Din ce în ce mai bine, murmură ea.
- Vă pot duce eu acasă, se oferi Paterno, dar din păcate va mai dura. Ar fi util dacă mi-ai putea da o listă cu cei care lucrează aici. Numele şi adresele.
- Nu le am la mine, dar Buni le are. Eu am două numere de telefon în agenda telefonului. Deborah şi Lars. Nu le ştiu pe restul, dar pe laptopul de acasă am numerele unora dintre prietenele ei.
- Orice îmi poţi face rost este util.

Cissy îşi luă telefonul din poşetă, derulă prin lista de contacte şi apoi îl anunţă:
- Deborah Kropft, uite-o!

Dictă numărul, apoi trecu mai departe:
- Şi Lars Swanson. Ştiam că-l am, pentru că uneori ne mai duce pe mine şi pe Biji. Îi dictă şi numărul acela. Numele de familie al Palomei este Perez şi cred... cred că locuieşte în Oakland. Pe soţul ei îl cheamă Estevan. Mai există o cameristă, Rosa, care a lucrat mulţi ani pentru Buni, dar cu întreruperi. Numele ei de familie este Santiago. Nu ştiu unde locuieşte, dar cred că Buni are toate datele în bibliotecă. Lângă telefon. Într-o agendă, nu pe un computer... Ea îşi folosea rar computerul...

Dumnezeule, o lua din nou razna!
- O să verificăm. Mulţumesc.
- Acum putem pleca?
- Nu încă, dar în curând. Îţi promit, o asigură Paterno solemn. Revin în câteva minute, iar după aceea, dacă o să mai am întrebări, o să telefonez sau o să-ţi fac o vizită, sau, dacă îţi este mai uşor, poţi veni la secţie.
- Realmente, nu mai am nimic de adăugat şi, chiar, trebuie să-mi duc băiatul acasă.
- Ştiu şi o să mă grăbesc.

Detectivul ieşi din maşină şi-şi întoarse atenţia către cineva care apăruse din maşina criminaliştilor. Împreună, cei doi merseră cu pas grăbit pe aleea de cărămizi, care era acum plină de poliţişti şi paramedici. Era imposibil ca Paterno să-i ducă personal cu maşina acasă. Trebuiau să găsească o modalitate prin care să deblocheze ieşirea din curte. Deocamdată însă se părea că era captivă aici, ceea ce era extrem de neplăcut.
- Asta e, băiete, i se adresă ea lui B. J. Nu pot să fac altceva. Se pare că vom fi doar noi doi. Ce părere ai dacă am mânca în maşină?
- Biji conduce.
- Hmm. Mai târziu.

Copilul începu să plângă când Cissy îl ridică din poală, dar ea ignoră apropierea unui nou acces de isterie, îl prinse cu centura în scaunul din dreapta, scoase mai multe şerveţele din torpedo şi deschise cutia cu pizza.

Luă dinăuntru o bucăţică şi o întinse băieţelului, ale cărui plânsete încetară imediat. Ieri, Cissy şi-ar fi făcut griji să nu păteze scaunele tapisate cu piele, dar în seara asta înţelegea că ele nu însemnau mare lucru. Sosul de roşii sau bucăţile de mozzarella puteau fi şterse. Bunica ei nu avea să se mai plângă niciodată din cauza petelor.

În timp ce B. J. luă o bucăţică de pepperoni, pe care o examină cu atenţie înainte s-o bage în gură, femeia privi afară prin parbrizul ud de ploaie, spre vila veche. Pereţii din cărămidă şi imitaţie de şindrilă se ridicau patru niveluri deasupra garajului din subsol, care era flancat de rododendroni, azalee şi ferigi ce tremurau acum sub vânt, îngreunate de apă. Ferestrele primelor două niveluri erau luminate - petice calde de lumină ce dezminţeau oroarea dinăuntru. Îşi ridică după aceea privirea spre al treilea nivel şi fereastra fostei ei camere, locul unde îşi petrecuse majoritatea anilor mizerabili de adolescenţă.

Pe atunci detesta să locuiască în oraş şi prefera ranch-ul. Situaţia se schimbase, bineînţeles.

Poate că Cissy ar fi trebuit să se mute înapoi, aşa cum sugerase bunica după ce-l dăduse afară pe Jack, însă ea nu dorise să renunţe la independenţa ei. În plus, vila asta uriaşă şi întinsă nu-i trezea amintiri aşa grozave.

Acum Buni era moartă.

Gâtul i se încleştă dureros. Întreaga ei viaţă părea să se năruiască. Mama ei evadase din închisoare, bunica ei murise, soţul... Nu, nici prin cap nu-i trecea să mai revină aici. Se uită la băieţaşul ei, care mesteca fericit pepperoni, şi rupse o bucată de crustă cu brânză. I-o întinse lui B. J., care o luă încântat, strivind-o în pumnişor.

Era atât de pierdută în gânduri, încât nu văzu o umbră trecând pe lângă maşină şi nu-şi dădu seama că cineva privea prin geamul portierei ei până nu auzi bătaia degetelor în sticlă. Tresări, se întoarse brusc, aproape scăpând restul de pizza pe volan şi-l văzu pe Jack Holt privind înăuntru.
- Doamne! murmură ea, cu inima bătându-i sălbatic, după care vorbi cu glas tare: B. J., ia uite cine-a venit.

Ei înseşi nu-i venea să creadă.
- E tăticul tău.

Lisa Jackson
Aproape moartă
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citeşte al doilea capitol din această carte aici.

Capitolul 3

Ultimul lucru de care avea nevoie Cissy acum, cu adevărat ultimul, era prezenţa celui care avea să fie în curând fostul ei soţ. Fără chef, coborî geamul portierei. Purtat de o rafală de aer spălat de ploaie, izul de after-shave al bărbatului pătrunse înăuntru însoţit de o mulţime de amintiri nedorite. Deşi tulburată, îi văzu totuşi umbra de barbă nerasă de câteva zile ce-i acoperea maxilarul energic şi intensitatea ca de laser a ochilor albaştri.
- Eşti bine? o întrebă el.

O întrebare idioată.
- Ţi se pare că arăt bine? replică Cissy, apoi clătină din cap, străduindu-se să nu plângă. Nu, nu sunt bine.

Nu avea să-şi piardă stăpânirea de sine, în niciun caz în faţa lui.
- E... Buni... Ea... ea... Jack, a murit!

Glasul i se frânse când rosti ultimul cuvânt şi se admonestă în gând pentru asta.
- Ciss, murmură bărbatul şi ea se simţi atât de tulburată, încât simţi nevoia să-şi ferească ochii.
- Ta-tiii!

Braţele micuţe ale lui B. J. se ridicară mult, dorindu-şi ca tatăl lui să se întindă prin geam şi să-l prindă. Sosul marinara i se întinse pe faţă, pe cotieră şi pe scaun.
- Ce faci, voinicule? zise Jack, în timp ce copilul agita disperat braţele în aer. Ia stai aşa...

Ocoli iute maşina, deschise portiera din dreapta şoferului şi, ignorând sosul şi grăsimea ce-i acopereau fiul, îi desfăcu centura şi se aşeză pe scaun.
- Eşti într-un hal fără de hal, îi spuse, iar Biji, trădătorul mic, chicoti şi-şi arătă toţi cei treisprezece dinţişori.
- Ta-tiii! repetă el şi chipul îi străluci de încântare.

Migrena lui Cissy se accentuă.
- Îmi pare rău de Eugenia.

Jack o atinse pe umăr şi femeia se încordă. Bărbatul părea sincer, însă fusese mereu capabil să joace rolul prietenului atent, al logodnicului romantic sau al soţului iubitor dacă îşi dorea.

Cissy nu se lăsa păcălită de interpretarea lui. Îl cunoştea prea bine şi mai ştia cât de jalnic de uşor o fermeca. Chiar şi acum când suferea şi era asaltată de vinovăţie, continua să simtă legătura aceea ridicolă bărbat-femeie care fusese dintotdeauna parte din relaţia lor. Lua-l-ar naiba, cu cămaşa lui cu gulerul larg desfăcut, cu părul des şi zburlit şi cu gropiţele care se adânceau când surâdea! Problema era că Jack Holt era afurisit de chipeş pentru propriul lui bine. Şi pentru binele ei, Cissy ar fi trebuit să ştie asta şi să nu se încurce cu el. Fusese atrasă de prima dată când îl văzuse la un party pentru strângere de fonduri la Cahill House, căminul pentru fete nemăritate ce rămăseseră gravide pe care familia ei îl înfiinţase cu ani în urmă. Fusese atrasă de el şi condamnată în acelaşi timp. Cissy simţise că era singurul bărbat cu o undă de ireverenţă din toată sala de bal, singura persoană, cu excepţia ei, plictisită până peste cap de evenimentul acela scorţos.

Chiar şi după ce tatăl lui Jack le făcuse prezentările, Cissy îl evitase pe tânăr. Îşi văzuse de rolul ei, însă Jack îşi dăduse seama repede că nici pe ea n-o atrăgea de fapt evenimentul şi încercase în repetate rânduri să lege o conversaţie. Deşi rezervată la început, Cissy râsese până la urmă de umorul lui sec şi autocritic. Sfârşise prin a flirta cu el şi, desigur, Jack răspunsese. Plecaseră împreună de la party-ul ăla idiot, începuseră o aventură care ar fi trebuit să fie de scurtă durată şi se treziseră în Las Vegas după câteva luni cu o căsătorie rapidă şi promisiuni de iubire veşnică.

Ce glumă proastă!
O greşeală enormă.
Cu excepţia lui B. J.

Pentru fiul lor a meritat să îndure suferinţa unei căsnicii nefericite. Oricât de mizerabil ar fi fost ca soţ, Jack părea să-şi adore băieţelul. În mod evident, sentimentul era reciproc şi singurul regret pe care i-l trezea lui Cissy separarea lor şi divorţul iminent era că B. J. nu avea să crească sub acelaşi acoperiş cu tatăl lui.
- Ce s-a-ntâmplat? întrebă Jack, cu sprâncenele adunate laolaltă şi părul blond întunecat în mod artificial de ploaie.
- Nu ştiu, recunoscu ea. Cred că Buni a căzut pe scară. Poate că s-a împiedicat sau poate c-a avut un accident cerebral. Atâta doar că ea obişnuia să ia întotdeauna liftul. N-am văzut-o niciodată pe scară. Deci, cum...? Oftă, se lăsă pe spate în scaun şi se luptă cu un sentiment copleşitor de vinovăţie. Eu am întârziat. Centrala ne-a făcut figuri toată ziua şi n-am putut găsi niciun instalator fiindcă e weekend. După care B. J., spre deosebire de comportamentul de acum, a fost toată ziua extrem de agitat. Nimic nu l-a mulţumit. Nimic... decât, evident, prezenţa ta acum.

Jack îi aruncă un surâs sclipitor.
- Aşa că l-am aşteptat pe băiatul cu pizza să vină şi am ajuns cu peste o oră întârziere şi... şi...

Văzu în minte corpul mic şi contorsionat al bunicii întins pe pardoseala din marmură şi balta de sânge de sub părul ei scurt. Simţi un ghem în stomac.
- Şi când am ajuns aici, am găsit-o pe podeaua holului. Am ştiut că murise, totuşi am sunat la 911 şi... Strânse din buze. Cred că dacă aş fi ajuns aici mai devreme, la ora pe care o stabilisem... poate că nu s-ar fi întâmplat asta. Poate că ar mai fi în viaţă.
- Nu mai gândi aşa, Ciss. Nu-i vina ta şi o ştii şi tu prea bine.

Ea încuviinţă scurt din cap, luptându-se cu emoţiile.
- Îmi pare rău, repetă bărbatul, iar de data asta, când o atinse pe ceafă, ea nu se mai feri.

Cissy ar fi dorit, doar pentru câteva minute, să nu redeschidă ochii, să alunge durerea şi să lase pe cineva, chiar şi pe Jack, s-o aline. Până când îşi putea reveni.
- Vrei să te iau de aici?
- Am maşina blocată.

Clipind iute şi trecându-şi un deget pe sub ochi, Cissy privi prin luneta aburită. Duba criminaliştilor, maşina lui Paterno, o maşină de pompieri şi câteva echipaje de poliţie, cu girofarurile încă rotindu-se în noapte, erau oprite în spatele ei, blocând aleea de acces şi strada. Mai mulţi oameni se adunaseră la porţi - doi vecini pe care-i recunoscu, un practicant de jogging şi cineva care-şi scosese câinele la plimbare - şi toţi se strânseseră sub ramurile întinse şi desfrunzite ale stejarului bătrân aflat de cealaltă parte a străzii. Toate feţele lor păreau spectrale în lumina de un albastru spălăcit a felinarului stradal de care bunica ei se plânsese mereu.
- Maşina mea e-n faţă, zise Jack şi-i zâmbi uşor în semiîntuneric. Putem evada.
Ca Marla, se gândi Cissy, dar nu spuse nimic.
- Cred că Paterno mai vrea să discutăm.
- Poliţaiul de la Omoruri? Cel care-a băgat-o pe mama ta la pârnaie?
- Exact.

Jack miji ochii spre geamul maşinii care continua să se aburească.
- Crezusem c-a plecat din San Francisco. Ce naiba caută aici? Ce legătură are cu asta?
- Nu ştiu.

Migrena cu care Cissy se luptase toată ziua se intensifică, pulsându-i din nou la baza craniului. În ultima vreme, Jack avea efectul ăsta asupra ei.
- Dar Omoruri? Adică o crimă? Iisuse, ce-i asta?

Bărbatul îşi încleştă fălcile.
- Am zis că nu ştiu.

Cissy ridică umeri, îşi dădu seama că el rămăsese cu mâna pe ceafa ei şi o privi cu subînţeles.

Jack înţelese aluzia şi îşi retrase mâna, cuprinzându-l pe B. J., care-şi morfolea fericit bucata de pizza strânsă în pumnişor. Era fericit în poala tatălui său, cu adevărat fericit pentru prima dată în ziua aceea. Grozav! Cissy nu dorea să se gândească la viitor şi la ce ar fi putut aduce acesta.
- O să te scot eu de aici.
- Mă pot descurca şi singură.

Bărbatul îi aruncă o privire care o contrazicea şi femeia îşi dădu seama ce jalnic trebuia să arate, cu rimelul curgându-i pe obraji, cu părul ud de ploaie şi lipit de scalp, cu durerea întipărită probabil pe tot chipul.
- Va dura numai o secundă.

Jack dădu să coboare din maşină.
- Stai puţin, zise Cissy, oprindu-şi totuşi imboldul de a-l prinde de braţ. Tu cum ai ajuns aşa repede aici?
- Te căutam. Am sunat de câteva ori, dar n-ai răspuns. Ştiam că duminică seara vii aici, aşa că m-am gândit să-ţi fac o surpriză.

Pentru prima dată de când apăruse, în cuvintele lui se simţea o undă de reproş, ceva mai mult decât simpla conversaţie.
- Ce putea fi atât de arzător încât să-mi întrerupi cina cu Buni?
- Nu s-o întrerup, o corectă Jack, ci să mă alătur ei.
- Să te alături?

Cissy îi aruncă o privire rece. Bărbatul strânse iarăşi din fălci şi ochii lui pătrunzători păreau s-o sfredelească.
- Pentru că am primit azi actele.

Ea simţi un ghem în stomac. Desigur, asta era.
- Actele pentru divorţ.
- Da, actele pentru divorţ, încuviinţă Jack pe un ton suficient de tăios pentru a fi simţit.

Îşi îndepărtă din ochi o şuviţă udă de păr şi un muşchi începu să i se zbată pe un maxilar, aşa cum se întâmpla întotdeauna când era furios. Cissy schiţă o grimasă.
- Şi te-ai gândit că ar fi o idee bună să discutăm despre asta în faţa Eugeniei?
- În primul rând, nimic legat de divorţ nu mi se pare o idee bună, spuse Jack şi se întinse din nou spre clanţa portierei. O să vorbesc cu Paterno, ca să văd dacă te pot lua de aici.
- Jack, nu face vreo prostie.
- Prea târziu, murmură el.

Coborî din maşină, trânti portiera în urma lui şi alergă pe aleea spre uşa de la intrare. Cissy îl urmări cu ochii prin parbriz. El n-ar fi trebuit să se implice. Ea n-ar fi trebuit să-l lase şi n-ar fi trebuit să urmărească felul cum pantalonii kaki i se mulau pe fese când alerga. Fir-ar să fie, îl găsise mereu atrăgător, chiar şi acum, când bunica ei zăcea moartă în holul de la parter. Pufnind, i se adresă lui Biji:
- Mămica ta a luat-o razna. Se întinse şi îi puse un deget pe vârful năsucului. Să nu spui asta nimănui, da? Este micul nostru secret.
- Secret. Băieţaşul încuviinţă din cap, apoi se uită pe geam. Unde a plecat tati?
- Are treabă. Se-ntoarce imediat.
- Imediat.
- Da, da.

Cissy îşi zări imaginea în oglinda retrovizoare şi se strâmbă. Femeia pe care o vedea acolo era un dezastru. Părul ud i se făcuse şuviţe şi era lipit de pielea capului, albul ochilor era congestionat, avea nasul roşu şi, pe lângă rimelul ce i se întinsese în dâre, luciul de buze dispăruse de mult, pielea îi era pătată din cauza plânsului şi zări chiar un coş sau două. Arăta ca naiba.
Şi Buni a murit.

Un nod i se puse în gât.

Nu dorea decât să se ducă acasă. Nu cu Paterno, cu întrebările lui blestemate şi ochii bănuitori, dar nici cu Jack, care reuşea de fiecare dată să-i pătrundă adânc în inimă.
- Ajută-mă, Doamne, murmură ea lăsându-se pe spate în scaun.

Încerca să nu fie iritată de faptul că Jack, după cum îi era firea, decisese că avea dreptul să vorbească el cu poliţia ca şi cum încă mai era un membru al familiei ei. Nu putea să plece, pur şi simplu? Suferise deja un şoc în seara asta şi încă nu accepta gândul că bunica sa era moartă.
Moartă!

Ochii o arseră din nou.

Atunci ce căuta Jack aici, comportându-se ca un soi de cavaler pe un cal alb, apărând de parcă i-ar fi păsat câtuşi de puţin de familia lor? Ce glumă proastă! Lui Cissy i-ar fi plăcut enorm să creadă, fie numai pentru o secundă, că bărbatul o iubea cu adevărat şi că putea să apeleze la forţa lui. Desigur, era o idee cu totul ridicolă.

Jack Holt avea multe calităţi, dar nu era nici pe departe un reazem pentru ea. Cissy nu cuteza să facă greşeala de a încerca din nou să se bazeze pe el. Trase aer adânc în piept când văzu că B. J. o privea fix şi că feţişoara lui începuse deja să i se strâmbe. Îşi stăpâni lacrimile.
- Hei, omuleţule, n-ai de gând să mănânci asta? întrebă ea.

Îi desfăcu degetele şi scoase bucata strivită de pizza. Băieţelul scutură din cap şi Cissy îi curăţă degeţelele dolofane de resturile de brânză şi de sos marinara.
- Nu ştiu ce zici tu, dar eu aş vrea s-o şterg de-aici.
- Acasă! zise Biji, când mama lui îi şterse sosul de pe obraji, lăsându-i în jurul gurii o pată roşie.
- Exact, voinicule. O ştergem imediat ce putem. Porni motorul, ca să mai încălzească interiorul maşinii. Imediat ce putem.

* * *

- Soţul. La ora două, avertiză Quinn, abia mişcându-şi buzele.

Ea şi Paterno se aflau în holul de la parter al uriaşei vile vechi şi stăteau pe vine lângă trupul Eugeniei. Însă Quinn ridicase ochii şi privise pe uşa exterioară, care rămăsese deschisă.

Paterno îl recunoscu şi el pe Jack Holt, editor şi proprietar al revistei City Wise, o publicaţie de scandal despre San Francisco, care venea spre ei.

Exact ce le trebuia.
- Ce caută aici?
- Cine ştie? Probabil că l-a chemat soţia.
- O să mă ocup eu de el.

Paterno se ridică, auzi cum genunchiul lui şubred îi trosneşte uşor şi porni spre uşă, pentru a bloca intrarea în casă.
- Îmi pare rău, dar accesul este interzis - e un potenţial loc al crimei.
- Am înţeles. Sunt Jack Holt, soţul lui Cissy Cahill.
- Detectiv Paterno.

Cei doi nu se mai întâlniseră, dar Paterno văzuse fotografia lui Holt suficient de des, fie zâmbind din paginile glossy ale revistei sale, fie în ziarul local, unde imaginea lui neconvenţională era surprinsă la diverse evenimente de caritate.

În vârstă de vreo treizeci şi cinci de ani, Jack Holt era în mod clar o persoană cu notorietate, care făcea parte din societatea mondenă. Indiferent dacă purta smoching sau ţinută sport pentru golf, era prea spilcuit pentru gustul lui Paterno. Acum însă părea pur şi simplu un alt membru îngrijorat al familiei care sosise în goană prin ploaie, cu hotărârea şi tristeţea gravate pe trăsăturile ascuţite ale chipului său.

Holt trase aer adânc în piept. Se uită pe lângă detectiv şi o zări pe bătrâna care zăcea moartă. Pentru o clipă, faţa îi fu străbătută de durere.
- Cu ce te pot ajuta? întrebă Paterno.

Holt îşi îndreptă privirea la poliţist.
- Vreau să-mi duc soţia şi copilul acasă. Maşina ea e pe stradă, nu blocată ca a ei, în curte. O pot aduce aici mai târziu, poate mâine, ca s-o recupereze, după ce aţi terminat.

Avea perfectă dreptate.
- Nu ar trebui să fie o problemă, însă tot aş dori să-i mai pun câteva întrebări.

Jack îşi subţie buzele.
- Nu ştiu ce aţi mai putea dori de la ea. Cissy a venit cu fiul nostru la una dintre cinele săptămânale cu bunica ei.

Privi pe lângă Paterno către corpul contorsionat pe pardoseală şi pe chip îi apăru o grimasă scurtă; detectivul se întrebă dacă nu cumva îl judecase greşit pe bărbatul acesta.
- Cissy a întârziat şi a găsit-o pe Eugenia la baza scării, apoi a sunat la 911. Asta-i toată povestea.

Lui Paterno nu-i plăcu tonul pe care vorbea. Simţi că răbdarea i se destrăma.
- Eu nu fac altceva decât să pun întrebări. Încerc să rezolv cazul. Sunt sigur că soţia dumitale înţelege că noi dorim să aflăm ce i s-a întâmplat doamnei Cahill. Iar pentru asta, probabil că voi vorbi atât cu dumneata, cât şi cu soţia dumitale, din nou. Ieşi pe verandă. Aşa că poţi începe prin a-mi spune unde ai fost în seara asta? Ai ajuns aici destul de rapid.
Pentru că pornisem deja încoace. Ca s-o văd pe Cissy... Toţi muşchii din trupul lui Holt se încordară.
- Stai aşa, rosti el şi miji ochii în timp ce mintea i se puse în mişcare.

Temperatura de pe verandă părea să mai scadă cu alte cinci grade în timp ce ploaia susura pe streşini şi curgea prin burlane.
- Eugenia a căzut, urmă el. S-a împiedicat, s-a dezechilibrat şi a ajuns la baza scării. Se întoarse şi privi din nou înăuntru, calculând parcă în minte distanţa dintre corpul bătrânei şi scară. Te gândeşti cumva că a fost un act criminal?

În timp ce rosti aceste cuvinte, îl privi pătrunzător pe Paterno.
- Asta încercăm să ne dăm seama acum.
- Dumneata faci parte din Serviciul Omoruri, rosti Holt sec.
- Deocamdată n-am anulat nicio posibilitate. Aşa cum am spus, lucrăm la caz.

Paterno nu voia să destăinuie nimic pentru moment. La prima vedere se părea că bătrâna se împiedicase şi căzuse, se rostogolise pe treptele în spirală şi-şi rupsese gâtul, dar cine putea şti adevărul? Eugenia Cahill era o femeie bogată. Familia Cahill avusese parte de urcuşuri şi coborâşuri financiare, dar nu era niciun secret că dispunea de o avere solidă care în prezent se situa pe un curs ascendent. Totuşi printre membrii familiei se număraseră şi destule personaje dubioase, printre care Marla Amhurst Cahill. Părea o coincidenţă cam mare ca Eugenia să cadă pe scări la nici şaptezeci şi două de ore după ce Marla, nora ei ucigaşă, evadase din închisoare.

Paterno se strâmbă. Îl rodea gândul că nora Eugeniei evadase. Cu ani în urmă, se străduise din răsputeri s-o trimită pe Marla la închisoare, iar acum, din cauza numărului mare de deţinute şi ca urmare a comportării ei model, fusese transferată într-un penitenciar de minimă securitate.

Ce greşeală! Detectivul n-ar fi fost surprins dacă o parte din averea Cahill fusese utilizată pentru a unge nişte mâini în transferul acela. La doi ani după acea mutare, Marla găsise o metodă prin care să fugă din clubul rural transformat în penitenciar. Paterno nu fusese foarte surprins, dar evadarea îl iritase. În toţi acei ani cât lucrase în poliţie, i-ar fi fost greu să găsească o femeie mai calculată şi mai criminală decât Marla Cahill. Din punctul lui de vedere, ar fi trebuit să fi fost condamnată la muncă silnică pe viaţă.

Şi acum se afla în libertate.
Iar soacra ei, posesoarea averii familiei, suferise o moarte fulgerătoare şi neaşteptată.
Coincidenţă?
Nici vorbă!
Paterno nu avea pic de încredere în coincidenţe.
Mai ales când era implicată familia Cahill.

Însă în clipa asta nu avea chef să discute cu Jack Holt sau cu oricine altcineva. Nu până nu strângea mai multe dovezi. În plus, Holt făcea parte din mass-media, iar pentru moment, detectivul nu dorea niciun reporter la locul posibilei crime.
- Du-ţi soţia acasă, încuviinţă el din cap. Dacă voi mai avea nevoie de ceva, o să telefonez. Poftim... Scoase portofelul, extrase o carte de vizită şi i-o întinse. Dacă soţia dumitale vrea să mă contacteze, poate suna la oricare dintre numerele astea, inclusiv la cel personal.
- Bine, răspunse Holt încruntat. Dacă aceasta a fost o crimă, dorim să ştim. Imediat!
- Bineînţeles.

Holt se întoarse şi alergă prin ploaie, plescăind cu pantofii pe cărămizile ude. Ocoli o tufă de camelii, atinse cu umărul o floare aproape moartă şi câteva petale roşii căzură pe alee.

Uitându-se după el, Paterno se întrebă dacă Holt se însurase cu Cissy Cahill din dragoste sau pentru bani. Ăsta era necazul când aveai milioane în acţiuni, proprietăţi imobiliare sau în seifurile băncilor - întotdeauna exista cineva care să dorească să pună mâna măcar pe o parte din ei. Nu puteai să fii sigur niciodată dacă respectivul ţinea la tine pentru că te găsea fascinant şi te iubea cu adevărat sau pentru că îl atrăgea numărul de zerouri din extrasul tău bancar.

Până atunci, lăcomia costase viaţa câtorva persoane apropiate de familia Cahill.

Paterno îşi notă în minte să-l verifice pe Holt, gândindu-se că înregistrările convorbirilor telefonice ar putea fi de ajutor. De asemenea, să ceară extrase de cont şi de carduri de credit. Dacă bătrâna fusese omorâtă. Privi prin uşa deschisă către trupul frânt al femeii, care aducea mult cu un pui de pasăre ce căzuse din cuib. În timpul vieţii, Eugenia Cahill fusese o forţă ce nu putea fi ignorată. Ascuţită la minte şi în mod clar capul familiei, îi condusese pe ceilalţi cu pumni de fier, deşi micuţi, şi o voinţă incredibilă.

Oare suferise într-adevăr o căzătură ghinionistă?
Sau fusese o crimă?

Întrucât Marla Cahill se afla în libertate, el ar fi mizat mai degrabă pe a doua variantă.

* * *

Cissy îl zări pe Jack alergând spre maşină şi-şi coborî geamul.
- Ce se-ntâmplă? Putem pleca?
- Poliţiştii continuă să investigheze. Nu sunt siguri ce s-a-ntâmplat cu bunica ta şi sunt precauţi în eventualitatea că n-a fost un accident.
- N-a fost un accident? repetă femeia, străpunsă de temerile cele mai rele.
- Nimic nu-i bătut în cuie deocamdată, spuse Jack stând în ploaie, cu umerii cămăşii uzi, cu apa picurându-i din păr, cu o expresie de îngrijorare pe chip.

Cissy îl privi cu atenţie. Crimă?
- Nu se poate... nimeni n-ar fi vrut s-o omoare pe Buni, protestă ea, deşi în adâncul inimii se gândise deja că era greu de crezut ca Eugenia să fi căzut.

Evadarea mamei... Supravegherea poliţiei... Sosirea unor detectivi de la Serviciul Omoruri... Toate astea se adunau şi indicau că era foarte probabil ca în spatele morţii bunicii să se fi aflat cineva. Se simţi cuprinsă de un tremurat şi tăgăduiri nerostite îi stăteau pe buze.
- Paterno mi-a dat undă verde să vă duc acasă, urmă Jack.

Cissy n-ar fi vrut să meargă cu el, totuşi trebuia să plece de aici, departe de casa asta veche şi înfricoşătoare, cu cadavrul din hol şi cu secrete încuiate în toate odăile. Lumini ardeau acum la ferestrele tuturor celor patru niveluri, ca şi cum o mare petrecere se afla în plină desfăşurare, deşi în realitate poliţişti, fotografi, criminalişti şi Dumnezeu mai ştia cine alţii examinau fiecare centimetru pătrat din încăperile în care ea trăise atâta vreme.
- Haide, zise bărbatul, m-am udat deja până la piele. Să-i dăm drumul.

O dubă purtând însemnele medicului legist apăru în capătul străzii şi opri printre celelalte vehicule de pe caldarâmul ud. Mânuindu-şi microfonul ca pe o armă, o reporteră sări din carul TV şi se repezi către şoferul dubei chiar în clipa când acesta coborî de la volan.

Cissy privi oripilată cum cineva despre care bănuia că era asistentul medicului legist acordă un interviu scurt.
- Obişnuieşte-te să răspunzi prin "nu am comentarii", o sfătui Jack.

Femeia îşi aminti că şi el lucrase cândva la un ziar şi vânase subiectele cele mai fierbinţi nu numai din Los Angeles, după terminarea colegiului, ci şi în zona Golfului San Francisco. Acum deschisese deja portiera din dreapta ei şi desfăcea centura de siguranţă a fiului său.
- Haide, voinicule, mergem acasă.

Trădătorul Biji flutură încântat din braţe în sus şi în jos şi surâse cu gura până la urechi spre tatăl său, care în clipa asta părea să-i fie persoana cea mai dragă din lume.

Cissy nu era încântată să-şi petreacă vremea cu Jack, dar nu avea de ales. Şi, oricât de greu ar fi fost de crezut, prezenţa lui era mult mai puţin stresantă decât cea a detectivului. Îşi luă poşeta, sacoşa cu pampers şi cutia turtită de pizza, apoi se strecurară împreună printre vehicule şi bariera poliţiei. Imediat cum ieşiră pe stradă, se treziră asaltaţi de aceeaşi reporteră decisă care se repezise spre medicul legist.
- Domnişoară Cahill!

Cissy îşi auzi numele strigat, dar o ignoră pe reporteră.
- Ne puteţi spune ce se-ntâmplă? A murit cineva? A fost o crimă?

Femeia aproape că nici nu se oprea să-şi tragă răsuflarea între două întrebări, iar Cissy nu încetini pasul, ci-i urmă îndeaproape pe Jack şi B. J., refuzând să se uite în proiectorul orbitor ţinut de cineva din echipa TV sau în obiectivul camerei care îi urmărea fiecare mişcare.
- Mama dumneavoastră, Marla Cahill, are vreo legătură cu cele întâmplate?

Cissy se încordă şi trebui să-şi muşte limba în timp ce aştepta ca pe ace ca Jack să deschidă portiera Jeepului său.
- Marla Cahill v-a contactat de când a evadat?

Încuietorile Jeepului se deschise cu un clinchet şi Cissy trase de portiera din dreapta şoferului, fiind cât pe-aici să-l lovească pe cameraman.
- Înapoi! strigă Jack peste capota maşinii. Nu avem comentarii!

Cissy trânti portiera după ea, continuând să fie filmată, şi izbuti, cu degete tremurânde, să-şi prindă centura de siguranţă. Se aşezase de sute de ori pe scaunul acesta, totuşi acum se simţea nelalocul ei să stea aici şi să privească drept înainte, străduindu-se să nu întâlnească privirile vecinilor şi ale curioşilor care se adunaseră în jur. Totul era extrem de straniu. Nu numai din cauza circului făcut de mass-media, ci şi a vehiculelor de poliţie care se vedeau peste tot şi a walkie-talkie-urilor ce pârâiau întruna. Nu numai din cauză că bunica ei zăcea moartă în vila cea mare şi veche. Ci şi relaţia ei cu Jack era stranie.

Femeia oftă. După ce se separaseră, existase o oarecare tensiune de genul "asta-i a ta" şi "asta-i a mea". Dacă anterior fusese absolut firesc să-mpartă totul şi pe ea n-o deranjase deloc să conducă maşina lui, să-i folosească laptopul, să-i "împrumute" periuţa de dinţi ori să-i poarte un tricou pe post de pijama, acum regulile se schimbaseră. Modul de a interacţiona cu copilul lor, împărţirea bunurilor, zilele din săptămână când se puteau aştepta să-l vadă pe B. J., toate astea erau scrise în limbajul juridic cu dublu înţeles şi erau împletite cu suspiciuni.

Jack îl aşeză pe Biji pe scăunelul lui din spate, îi prinse centurile, apoi închise portiera, ocoli în fugă maşina şi sui la volan.
- Presa asta, comentă el simulând severitatea şi răsucind cheia în contact. Nişte şacali!

Îi zâmbi autocritic lui Cissy, deoarece amândoi ştiau că el fusese corespondent pentru un ziar local, după care lucrase ca reporter înainte de a veni cu ideea înfiinţării revistei City Wise, cea mai recentă întreprindere a sa şi publicaţia la care colabora Cissy.

Ea ştia prea bine totul despre subiecte, accente şi unghiuri de relatare, dar nu-i plăcea când atenţia se îndrepta asupra ei şi asupra familiei.

Jack eliberă frâna de mână şi roti uşor volanul, îndepărtându-se de bordură. SUV-ul porni pe străduţa îngustă şi şerpuită ce cobora dealul abrupt, iar Cissy, fără să-şi dea seama că-şi ţinuse răsuflarea până atunci, suspină prelung.
- Slavă cerului! zise ea.
- Da, bine c-am scăpat de-acolo.

Puţin spus! Masându-şi tâmpla, femeia îi aruncă pe furiş o privire. Maxilar încordat şi dur ca piatra, mâini ce strângeau atât de tare volanul încât încheieturile falangelor se înălbiseră; Jack nu părea să observe că femeia îi studia profilul când farurile automobilelor ce veneau din faţă proiectau o lumină albăstruie în interiorul Jeepului, oferindu-i lui Cissy instantanee aproape stroboscopice ale trăsăturilor lui cizelate. Ochi adânciţi în orbite, pomeţi înalţi, fălci colţuroase şi păr des, care vara era presărat de şuviţe aproape blonde. Mai lipsea o pălărie Stetson şi cizme şi putea fi imaginea de Hollywood a unui cowboy modern. Ceva din aspectul lui şoptea "rebel", "independent" şi "ireverenţios", toate calităţile masculine care o atrăseseră... dar pe care acum le detesta ca soţie. Oare el se schimbase? Sau ea se schimbase?

Bineînţeles că fusese naivă să se îndrăgostească atât de rapid şi până peste cap de el. Jack nu era tipul de bărbat care să se însoare şi ea o ştiuse prea bine. Avertismentele fuseseră clar vizibile, chiar în faţa ochilor ei, însă le ignorase pe toate. Cissy simţise că era un burlac înrăit, amator de cât mai multe aventuri sentimentale, un obsedat de muncă ce petrecea nenumărate ore asigurând succesul şi popularitatea tot mai mare a revistei sale. Jack se alăturase internetului, nu i se opusese, atunci când acesta îi ameninţase tirajul tipărit şi fusese mereu cu un pas înaintea mişcărilor de pe piaţa mass-media.

Jack Holt fusese descris ca un editor "fără principii", nemilos şi dur cu concurenţa, mai inteligent decât majoritatea.
Iar lui Cissy îi plăcuse enorm asta.
Până când el călcase strâmb.

Jack cobora acum cu Jeepul spre cartierul financiar. Când intrară pe Stanyan, Cissy îi simţi izul familiar al after-shave-ului şi se admonestă în gând fiindcă îşi amintea cu prea multă claritate cum o stârneau parfumul acela şi bărbatul. Chiar din prima seară când îl cunoscuse.

Cissy - care pe atunci era la colegiu şi se întreba ce naiba urma să facă în viaţă - participase la evenimentul de strângere de fonduri pentru Cahill House la insistenţele bunicii ei. Intenţionase să stea puţin în hotelul vechi şi demodat de pe Nob Hill, doar pentru a satisface nevoia de "solidaritate de familie" a Eugeniei, după care s-o şteargă pe nevăzute. Deşi considera Cahill House o cauză lăudabilă, nu vedea niciun motiv pentru care să-şi frece coatele cu scorţoşii din consiliul de administraţie ori să schimbe banalităţi cu membrii rigizi ai câtorva fundaţii ce ajutaseră la finanţarea căminului.

Ce mai plictiseală!

Atunci când intrase în sala de bal uriaşă, cu candelabre de cristal, mochetă cu model geometric şi panoramă incredibilă a Golfului, nu se aşteptase însă la Jack Holt, cu cravata lui deja slăbită la gât, cu mânecile cămăşii suflecate, cu părul ciufulit din cauza obiceiului de a-şi trece mâinile prin el de prea multe ori şi cu parfumul acela de after-shave. Cu un pahar în mână, un zâmbet de încredere superioară pe buze, maxilare pătrate şi o scânteie ireverenţioasă în privirea lui uimitor de albastră, avusese tupeul de a-i face cu ochiul când trecuse pe lângă el - ca şi cum ei doi ar fi împărtăşit un secret.
Un fustangiu, se gândise Cissy, apoi îl dăduse uitării.

În cursul serii se mai întâlnise de două ori cu Jack şi de fiecare dată existase ceva care i se păruse interesant la el, dar stătuseră de vorbă abia după ce-i fusese prezentată de tatăl lui, Jonathan Holt, care o cunoştea pe Eugenia.

Poate că dacă Cissy n-ar fi încercat să-şi revină după o relaţie agitată cu Noah Chandler, un viitor avocat pe care-l cunoscuse la USC, Universitatea din California de Sud, n-ar fi fost fermecată de Jack, însă adevărul era că ea căutase ceva sau pe cineva diferit. Pe cineva mai intens şi mai amuzant. Poate chiar pe cineva mai vârstnic.

Fusese rănită când aflase că Noah se întâlnea cu altă studentă la Drept, o fată frumoasă şi inteligentă din Los Angeles, pe care Cissy o cunoscuse. Simţise că fata îl privea cu ceva mai mult decât o simplă prietenie şi că pusese ochii pe Noah, deşi tânărul, care jucase permanent rolul nevinovatului, negase asta, ba chiar ajunsese s-o acuze că era paranoică.
Iadul are întotdeauna dreptate, se gândi Cissy şi pufni în gând.

La câteva zile după absolvire, ea şi Noah se despărţiseră, iar după alte câteva zile, Cissy revenise în San Francisco şi-l întâlnise pe Jack, care era numai zâmbete, gropiţe în obraji şi ochi sexy. Bărbatul dansase cu ea, băuse cu ea şi glumise în şoaptă despre "împăiaţii" de la party. În cele din urmă o vrăjise să-i scoată şi rochia roşie de sirenă.

Şi nu se terminase în noaptea aceea. Ceea ce începuse ca o aventură fierbinte de o noapte erupsese într-o relaţie incredibil de ameţitoare, care avusese ca punct culminant cununia în una dintre micile capele din Las Vegas, unde martori le fuseseră nişte necunoscuţi. Căsătoria secretă şi impulsivă dusese la un fiu minunat şi la un mariaj care păruse destinat eşecului de la bun început.

Cissy încetă să-şi rememoreze trecutul. Ce rost ar fi avut? Privi afară prin parbriz, uitându-se la ştergătoarele ce îndepărtau picăturile mari în timp ce din boxe se auzea un rock vechi. Luminile oraşului se vedeau înaintea lor într-o panoramă ameţitoare, iar dincolo de caroiajul acela sclipitor, apele întunecate ca tuşul ale Golfului se întindeau până la ţărmul opus, unde şi mai multe lumini scânteiau ca nestematele.

În seara asta femeia nu putea totuşi să se bucure de toată frumuseţea.

Se simţea pustiită pe dinăuntru. Golită şi amorţită. Nu ştiuse niciodată cum e să trăiască fără bunica ei, femeia cu pumni de fier ascunşi în mâini de copil , nu-şi putea imagina viitorul după moartea Eugeniei. Din unele puncte de vedere, putea fi mai uşor, dar în tot cazul avea să fie mai puţin definit. Eugenia Cahill era o adevărată autocrată şi regulile impuse de ea nu puteau fi modificate.
- Eşti bine? o întrebă Jack în cele din urmă.
- Nu.
- Îmi pare rău, Ciss.
- Ştiu.

Cissy clipi din nou, încercând să-şi stăvilească un nou val de lacrimi. Îi putea accepta insensibilitatea, ba chiar şi accesele de mânie, dar nu şi bunătatea, mai ales atunci când nu aveau nicio şansă de reconciliere, aşa cum se întâmpla acum.
- Pur şi simplu nu mă pot opri să nu mă gândesc că dacă n-aş fi întârziat, dacă aş fi fost acolo, ea n-ar fi căzut.
- Crezi că a căzut.
- Bineînţeles că a căzut, rosti Cissy, negându-şi din nou temerile cele mai sumbre.
- Atunci de ce-a venit poliţaiul de la Omoruri?

Degetele lui Jack răpăiră nervos pe volan când coti prin Haight-Ashbury şi pe lângă Buena Vista Park. Călcă frâna, evitând un pieton care traversa strada printr-un loc nemarcat, apoi continuă:
- Paterno şi partenera lui nu vin din întâmplare acolo unde s-a petrecut o crimă.
- E din cauza maică-mii, zise Cissy încruntată. De când a evadat, poliţia a fost peste tot. Ca şi cum Marla ar apărea în fuga mare la mine sau la Buni! Asta-i o prostie şi jumătate! E destul de inteligentă ca să ştie că vom fi supravegheate de poliţie.
- Deci, n-ai nicio veste de la ea?

Jack credea că Marla o contactase? Îl fixă cu o uitătură neîncrezătoare.
- Eşti nebun?
- Mi se pare normal să vrea să te vadă. Este posibil chiar să vrea să-l vadă pe James.
- Nu ştie unde-i James, răspunse Cissy gândindu-se la fratele ei, care avea aproape unsprezece ani acum şi trăia cu unchiul şi cu mătuşa ei, ascunşi undeva prin Oregon. Bănuiala mea este că ea va încerca să fugă cât mai departe. Poate în Mexic sau în Canada.
- Va avea nevoie de acte de identitate.

Cissy îl privi într-un fel care spunea "Nu fi naiv!".
- A evadat din închisoare. Cred c-o duce mintea în ce fel să evite poliţia şi să facă rost de acte false. Dacă n-a ştiut lucrurile astea înainte să fi fost arestată, pun pariu că acum le ştie. În mod sigur, unele dintre "prietenele" ei din închisoare cunoşteau persoane de afară care pot procura orice acte de care ar fi avut nevoie.
- N-ar fi putut obţine acte fără ajutor sau fără bani.
- Ei, bine, anunţă Cissy, de la mine n-a avut nici una, nici alta. Şi cred că poliţia s-a gândit că a avut un complice în exterior.
- Pe cine?
- Asta-i întrebarea de un milion de dolari, încuviinţă femeia; era, de altfel, o întrebare pe care şi-o pusese în mod repetat după ce auzise de evadarea Marlei. Nu-mi pot imagina cine ar fi vrut s-o ajute.
- Nu toţi o urau.

Asta era adevărat, se gândi Cissy în timp ce ocoliră un ultim colţ înainte de a ajunge la strada ei. Marla avusese întotdeauna o mare putere de atracţie. Mulţi gravitau în jurul ei, şi frumoşi, şi bogaţi. Dar ca s-o ajute să evadeze? N-ar fi fost genul de acţiuni al cercului de oameni cu care ea juca tenis sau mergea la shopping.

Jack intră cu Jeepul pe aleea de acces până în faţa garajului şi Cissy simţi un fior de uşurare că ajunsese acasă. Oare nu trecuseră nici trei ore de când pornise spre casa bunicii fără să fi bănuit nimic? În intervalul acela scurt viaţa ei se schimbase irevocabil. Acum coborî din SUV şi-şi strânse lucrurile, în timp ce Jack îl duse pe Biji în casă şi-l instală pe scaunul lui înalt.

Totul părea absolut firesc.
Micuţa familie nucleară.

Dar nu era aşa. Cissy nu se putea lăsa sedusă de speranţa că situaţia dintre ea şi soţul ei revenise la încrederea pe care şi-o juraseră când se căsătoriseră. Deşi părea perfect normal ca el să stea în bucătărie, Cissy trebuia să-şi reamintească faptul că relaţia se schimbase. Pentru totdeauna. O bucăţică din inima ei sângera, dar o ignoră.

Înainte ca Jack să se poată instala confortabil, Cissy rosti:
- Cred că mai departe mă pot ocupa şi singură. Mersi.

Jack îşi subţie buzele.
- Nu face asta, Ciss, o avertiză el.
- Ce să nu fac?
- Să joci rolul fostei soţii afurisite. Ştii ce vreau să spun - mereu caustică şi capabilă să facă faţă vieţii de una singură, indiferent prin ce traume ar fi trecut.
- Dar eu chiar pot asta. Să fac faţă vieţii de una singură, vreau să zic.
- Poţi să faci faţă şi omorârii bunicii tale?
- Nu mai vorbi aşa!

El înclină uşor din cap, acceptându-i explozia de nervi.
- Vreau doar să vezi care-i realitatea.

Cissy privi scurt spre fiul lor şi glasul i se înmuie.
- Haide să nu discutăm acum despre asta, da? Urechile mici aud multe. Poate că ar trebui să te duci acasă, Jack.
- Asta-i casa mea.
- Nu mai este. Iar eu sunt obosită. A fost o săptămână îngrozitoare.

Puse altă felie de pizza pe tava încorporată în scaunul înalt al lui Biji, apoi turnă lapte în căniţa cu pai.
- Ai grijă, îi spuse băieţelului, iar el, atât de asemănător cu tatăl lui, surâse ştrengăreşte înainte de a apuca toarta, după care legănă căniţa într-o parte şi alta, stropind cu lapte pe perete, pe podea, pe tavă şi pe Cissy.

Perfect!
- Exact de asta m-am temut. Amice, tocmai ţi-ai pierdut cartonaşul "Eliberat din închisoare".

Îi luă căniţa şi B. J. trase aer adânc în piept, pregătindu-se să ţipe, însă Cissy îi distrase atenţia cu jucăria lui favorită, o maşinuţă din cauciuc fără piese în mişcare. Semăna remarcabil cu Jeepul lui Jack.
- Maşină tati! zise el încântat, iar Cissy profită de ocazie pentru a-i tampona puloverul cu o cârpă de vase, după care şterse masa.

Ridică ochii spre Jack şi-l văzu ascunzându-şi un surâs.
- Să nu zici nimic! îl avertiză, întinzând mâna spre el şi scăpând cârpa din greşeală. Fir-ar să fie!

Se aplecă s-o ridice şi aproape că se pocni cap în cap cu Jack, care se aplecase în acelaşi timp s-o recupereze.
- Am luat-o!

Şterse după aceea cu mopul laptele împroşcat pe jos şi ieşi pe fosta verandă, care fusese închisă acum cu geamuri. Deschise o uşiţă şi azvârli cârpa murdară pe toboganul pentru rufe, care ducea în subsol.

Până reveni în bucătărie, Jack scosese două sticle de bere din frigider.
- Am uitat să le iau când m-am mutat, zise el, apoi le desfăcu. Îi întinse o bere, o ciocni cu gâtul sticlei sale şi adăugă: Pentru zile mai bune!

O parte din ea ar fi vrut să se opună şi să-l dea afară, dar altă parte îi spunea să-l accepte în seara asta; n-avea nevoie de încă o ceartă. Se gândea că la orizont se profilau destule bătălii. Şovăitor, îi oferi un zâmbet conciliant.
- Amin, şopti ea. Pentru zile mai bune!

Ridică sticla la gură, apoi se opri, izbită de un gând teribil.
Şi dacă asta era ziua cea mai bună?
Dacă de acum încolo totul avea să meargă din rău în mai rău? Trase o duşcă zdravănă în timp ce fiul ei lovea cu maşinuţa în tava scaunului înalt.

Ăsta era cu adevărat un gând vesel.

Viaţa bună. O introducere în etică

 

Cristian Iftode
Viaţa bună. O introducere în etică
Editura Trei, 2021



***
Intro

 
 Cristian Iftode (născut în 1979) este conferenţiar la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, unde predă cursuri de etică, terapie filosofică, estetică şi filosofie contemporană. A publicat numeroase studii în lucrări colective sau reviste de specialitate din ţară şi străinătate, precum şi volume de autor, dintre care menţionăm Filosofia ca mod de viaţă: Sursele autenticităţii (2010) şi Aristotel. Problema analogiei şi filosofia donaţiei (2015). Susţine constant conferinţe publice, ateliere de filosofie practică şi desfăşoară o substanţială activitate publicistică, menită să probeze relevanţa filosofiei pentru viaţa de zi cu zi.

*

Oare practicarea virtuţilor ne poate apropia de trăirea unei vieţi bune, frumoase, autentice?

La ce e bună viaţa în lipsa fericirii? Şi la ce bun filosoful, în vremurile în care fericirea nu mai este o temă de actualitate, pentru că advertisingul şi discursurile despre spiritualitate au confiscat-o, tocit-o şi îngropat-o? Nu ştiu dacă filosoful este fiul rătăcitor, dar, prin intermediul eticii aplicate, el se întoarce printre oameni pentru care captează tainele simple ale vieţii, sensurile şi nonsensurile existenţei, redându-le acestora şi pe unele, şi pe altele. Am văzut mulţi oameni dornici să-l asculte pe filosoful reîntors şi, în mod special, pe Cristian Iftode în conferinţe şi dezbateri, să afle nu la ce e bună viaţa, ci cum o poţi face mai bună. El este exact vocea aceea aşteptată care va reîmprieteni prin această carte filosofia cu cititorii şi cu practicanţii ei anonimi în vieţile lor de zi cu zi. (Svetlana Cârstean)

Viaţa bună poate fi aventura vieţii tale, dacă nu este deja. Vei găsi aici un prieten bun şi critic spre a scoate adevărul din tine, adevărul de sine. Un prieten egal ţie, totuşi, mai antrenat în virtute, spre care te cheamă. Norocul nostru e mare: culturii române i-a luat sute de ani să aibă cartea de etică pe care o avem acum în mâini, cartea de filosofie morală contemporană care face dreptate, dar mai ales bine anticului din noi. Viaţa bună, dacă ştim a o citi spre a o trăi, va fi una a libertăţii, autentică, trudind în fericire. Căci aşa s-a încercat de mii de ani, de la Aristotel la Nietzsche, de la Seneca la Foucault, şi, în sfârşit, aşa o scrie nouă Cristian Iftode. (Constantin Vică)

Dacă judecăm lucrurile în plan social, conduita morală este, întâi de toate, o aşteptare pe care o avem de la ceilalţi, mai ales dacă sunt figuri publice, şi abia apoi, un eventual răspuns pe măsură din partea noastră, adesea de ochii lumii. Cinicul modern învaţă de mic să jongleze cu două măsuri - sau mai multe. Nu e vorba că societatea ne-ar face răi, ci că ochiul privat al raţiunii publice tinde să împartă lumea în "şmecheri" şi "fraieri". (Cristian Iftode)

Cuvânt înainte

Să fi pierdut, oare, filosofia contactul cu lumea contemporană, cu problemele ei reale şi acute? Dacă privim cu luciditate la ceea ce fac filosofii "profesionişti" de azi (sau cel puţin aceia care slujesc filosofia academică), cu greu ne-am putea ascunde sentimentul că aceştia scriu cărţi şi articole pentru colegii lor, care, de cele mai multe ori, sunt chiar singurii care pot urmări şi înţelege o dezbatere purtată cu argumente foarte tehnice şi abstruse, într-un limbaj de cele mai multe ori rebarbativ.

Totuşi, lumea are nevoie ca filosofia să aibă grijă de preocupările şi nevoile ei, de aspiraţiile, de gândurile, dar şi de temerile ei; o nevoie resimţită mai acut atunci când crizele, parcă fără sfârşit, pe care le traversam ne somează să reflectăm asupra rosturilor şi faptelor noastre. În clipe de cumpănă am dori ca cineva să ne fie ghid şi să ne arate căi şi opţiuni de explorat: Cum să trăim bine şi frumos? Cum să fim autentici şi adevăraţi, în acord cu cei care contează în vieţile noastre, dar şi cu propria noastră natură intrinsecă? Întrebări grele şi importante, întrebări asupra cărora merită să reflectăm lucid şi serios, pentru că "viaţa noastră să merite să fie trăită" cu succes şi cu folos.

Cristian Iftode este ghidul nostru ideal în acest periplu exploratoriu al căilor vieţii bune şi autentice. Viaţa bună. O introducere în etică este un dozaj subtil şi just între filosofia academică problematizatoare şi filosofia ca îndrumar pentru cei care simt nevoia acestei însoţiri şi prietenii intelectuale cu cei care iubesc înţelepciunea. Un foarte erudit cunoscător al istoriei filosofiei şi, cu precădere, al istoriei doctrinelor morale, al eticii aristotelice a virtuţilor, Iftode ne conduce cu un profesionalism desăvârşit, dar fără ostentaţie sau aroganţă intelectuală, pe căile argumentării etice. În final, o bună şi reuşită lecţie de morală este nu aceea în care ni se predică doct valorile, ci aceea în care ni se arată cum să practicăm virtuţile, pentru ca vieţile noastre să fie împlinite, iar noi să fim împăcaţi cu ceilalţi şi cu noi înşine.

Recomand această carte tuturor celor care simt nevoia unui erudit şi prietenos partener de dialog, care cu răbdare şi empatie ne desluşeşte complicata harta a filosofiei morale, pentru a ne ajuta să aflăm, pentru noi înşine, cum anume practicarea virtuţilor ne poate apropia de trăirea unei vieţi bune, frumoase şi autentice. (Mircea Dumitru)

Introducere
A te pune în locul celuilalt şi ipocrizia morală

Filosofia morală modernă s-a axat pe ideea potrivit căreia a fi moral înseamnă a alege să faci tu însuţi ceea ce gândeşti că toţi oamenii ar trebui să facă în locul tău. Dar poate ca cele mai importante alegeri de viată sunt acelea legate de lucruri pe care simţi că pur şi simplu "trebuie" să le faci, deoarece gândeşti că nimeni altcineva nu le-ar putea face în locul tău.
"Bine, dar în al doilea caz oare nu asumi că, dacă eu aş fi în situaţia ta, aş gândi la fel?" ar putea să mă întrebe un cititor fervent al lui Kant. "Tot ce se poate, dar dacă ai fi în această situaţie a mea, nu ai mai fi tu, ci eu..."

Cartea de faţă porneşte de la o constatare lesne de făcut cu privire la realitatea socială contemporană. Pe de-o parte, e limpede că la nivelul dezbaterilor şi luărilor de poziţie publice, moralitatea se constituie într-un plan de referinţă de cea mai mare importanţă, dacă nu chiar în dezideratul central: judecăm în termeni preponderent morali iniţiativele politice şi calitatea oamenilor care ne guvernează, gradul de toxicitate a vieţii sociale, provocările viitorului sau noile aplicaţii tehnologice ale ştiinţei. O asemenea pondere a moralei în sfera publică (Öffentlichkeit), în arena unde se presupune că ne strângem laolaltă pentru a identifica problemele societăţii, a discuta şi a căuta soluţii pentru acestea, explică avântul pe care l-a căpătat etica aplicată în ultimele decenii, un câmp interdisciplinar al dezbaterilor etice, cu o autonomie crescândă faţă de filosofia morală. Pe de altă parte, în sfera vieţii de zi cu zi, a modului concret în care ne ducem existenţa şi ne imaginăm fericirea sau viaţa bună, suntem siliţi să constatăm că valorile şi considerentele etice sunt departe de a juca un rol dominant. Atunci când se văd confruntate cu aspiraţia de a asigura o viaţă confortabilă şi îndestulată pentru noi şi copiii noştri, de a elimina sau diminua "pericolele sociale" sau factorii de risc; atunci când se văd contrabalansate cu ambiţiile noastre de influenţă şi putere, cu dorinţa de a fi recunoscuţi de semenii noştri - nu doar în sensul validării, ci şi al popularităţii sau celebrităţii; atunci când par a intra în conflict cu visul de a fi bogaţi şi faimoşi sau chiar, aparent mai nobil, cu ideea progresului în cunoaştere, pe care nimic nu ar trebui să îl frâneze, ei bine, în toate aceste situaţii, valorile morale se văd plasate "la coada listei".

Dacă judecăm lucrurile în plan social, conduita morală este, întâi de toate, o aşteptare pe care o avem de la ceilalţi, mai ales dacă sunt figuri publice, şi abia apoi, un eventual răspuns pe măsură din partea noastră, adesea de ochii lumii. Cinicul modern învaţă de mic să jongleze cu două măsuri - sau mai multe. Nu e vorba că societatea ne-ar face răi, ci că ochiul privat al raţiunii publice tinde să împartă lumea în "şmecheri" şi "fraieri".

Partea de vină a filosofiei morale

De un lucru putem fi siguri: discrepanţa frapantă dintre locul ocupat de morală sau etică în sfera dezbaterilor publice şi acela pe care îl deţin în chip efectiv considerentele morale în existenţa noastră de zi cu zi nu va face decât să se adâncească mai mult, în condiţiile în care nu vorbim deschis despre ea. Cartea de faţă îşi propune să investigheze partea de vină a filosofiei morale moderne, adică a eticii, aşa cum a ajuns să fie studiată şi predată în universităţi, pentru aceasta contradicţie sau schizoidie socială. Cum ajunge etica să nu mai fie cu adevărat relevantă - sau de o importanţă cu totul secundară - pentru modul în care chiar ne trăim viaţa de zi cu zi?

Ei bine, un prim pas este să devii fascinat de visul unei teorii etice totalizatoare: o teorie întemeiată pe descrierea corectă a "naturii umane aşa cum este ea" şi de aceea considerată capabilă să ofere soluţii universale la toate dilemele vieţii noastre morale. Acest vis a animat proiectul iluminist al "ştiinţei moralei" şi a produs, la adversarii acestuia, reacţia la fel de nesocotită de a întoarce spatele concluziilor formulate pe baza cercetărilor experimentale din ştiinţele omului, concluzii fatalmente provizorii şi revizuibile, dar cât se poate de preţioase, la momentul lor. Însă chiar şi atunci când ne-am lecuit de credinţa potrivit căreia ştiinţa poate oferi descrierea ultima (indiscutabil adevărată) sau oglindirea fidela a ceea ce sunt oamenii în esenţa lor^[i] - sau de asumpţia că am putea extrage, simplu, dintr-o asemenea descriere obiectivă, regulile generale despre cum să trăim -, rămânem cu reflexul metodologic de a privi etica strict ca pe un domeniu onorabil de cercetare teoretică, din ale cărei rezultate să desprindem eventuale "aplicaţii" practice. Pe cât de convingător se legitimează etica în sensul unei discipline utile de studiu şi cercetare, pe atât pare să slăbească sensul eticii ca disciplină de viaţă autoimpusă.
 
Un al doilea pas sau, mai bine spus, o a doua parte de vină: în momentul în care etica este gândită din capul locului ca fiind despre corectitudinea morală în relaţiile cu ceilalţi, sensul şi întemeierea ei originare - în şi ca relaţie cu sine - sunt pierdute sau "refulate". Exprimată în felul cel mai simplu, ideea este următoarea: modul în care ne purtăm cu ceilalţi depinde, în mod covârşitor, de modul în care ne raportăm la noi înşine. Modul în care ne înţelegem pe noi înşine şi ne construim pe noi înşine; ideile şi convingerile pentru care suntem dispuşi să luăm atitudine, să ne angajăm; principiile pe care ajungem, într-adevăr, să le "încorporăm" şi să le vădim în existentele noastre, nu doar să le vehiculăm în explicaţii post factum; identificările socio-culturale pe baza cărora ne articulăm identitatea personală - toate acestea decid cu privire la modul în care ne trăim vieţile. Acesta este orizontul pornind de la care se defineşte matricea propriei căutări a vieţii bune.

Pentru epicurieni sau stoici, la fel ca şi pentru ceilalţi gânditori ai Greciei antice şi, în mod special, pentru Aristotel, întrebarea primară a eticii nu era "Ce fel de acţiuni sunt corecte?", ci "Ce fel de persoană să fiu?" sau "Ce stil de viaţă şi conduită să adopt?" Însuşi termenul "etică" deriva din êthos, însemnând "caracter". Ce fel de persoană este cineva şi ce stil de viaţă vor avea, fără îndoială, o relevanţă directă pentru acţiunile pe care acesta le săvârşeşte... A fi "fericit" şi a fi o persoană "bună" merg, în chip necesar, mână în mână... pentru o fiinţă umană care trăieşte cea mai bună viaţă posibilă pentru o fiinţă umană. Întrebarea, deopotrivă pentru Platon, Aristotel, epicurieni sau stoici, era ce fel de viaţă este cea mai bună, ce fel de viaţă constituie "fericirea"... Aici, însă, există pericolul unei neînţelegeri... Marea parte a gândirii moderne, influenţate de creştinism, acreditează această opoziţie polară între altruism şi egoism: conform acestei viziuni, dacă ne gândim la noi înşine cât de puţin, înseamnă că sacrificăm interesele altora celor ale noastre... S-ar putea să existe o speranţă mai realistă de a încuraja oamenii să acţioneze în interesul altora, dacă a face aceasta e văzut ca făcând parte, deopotrivă, din interesul lor propriu veritabil, mai degrabă decât să vedem interesul propriu şi acţiunea în interesul celorlalţi ca fiind în mod necesar antitetice (Sharples, 2003, 82-84).

Câtă vreme starea noastră de bine e cântărită în termeni strict economici, a face ca acţiunile săvârşite în folosul celorlalţi să decurgă din interesul propriu nu poate lua, în peisajul mental ce caracterizează mare parte din filosofia morală modernă, altă formă consistentă logic decât aceea a interacţiunilor repetate dintre aceiaşi indivizi, în contextul cooperării sociale. În fond, ar exista numai două variante în care e rezonabil să văd un avantaj personal decurgând, pe termen mediu şi lung, din a arăta bunăvoinţă faţă de ceilalţi: situaţii de cooperare ce se repetă exact cu aceleaşi personaje sau situaţiile în care îmi construiesc o reputaţie bună, câtă vreme e limpede că viaţa noastră socială se bazează pe bârfă, adică pe o permanentă evaluare a conduitei celorlalţi şi răspândire a informaţiilor mai mult sau mai puţin avizate despre ceea ce fac semenii noştri.

Aceasta nu este însă o formă de întrajutorare care să poată trece "testul lui Gyges". Îngăduiţi-mi să folosesc această denumire pentru a trimite la o întrebare primară pe care Platon a lăsat-o moştenire eticienilor din toate timpurile, prin intermediul unei faimoase parabole inserate în cartea a II-a a Republicii (359d - 361d), unde ni se povesteşte despre un păstor cumsecade, Gyges, care, descoperind un inel ce-l face invizibil, devine peste noapte cel mai mare nelegiuit. Testul e simplu de formulat: Ce faci în situaţia în care eşti sigur că, acţionând imoral, vei scăpa nedescoperit sau, cel puţin, nesancţionat de semenii tăi?

Secolele al XIX-lea şi XX au abundat în explicaţii evoluţioniste ale originii sociale a moralităţii, explicaţii mult mai simpliste în realitate decât cea oferită de însuşi Darwin:

În ultimă instanţă, simţul (sense) nostru moral sau conştiinţa noastră se constituie ca un sentiment (sentiment) extrem de complex, avându-şi mai întâi originea în instinctele sociale, călăuzit în mare măsură de aprobarea semenilor noştri, guvernat de raţiune, interes propriu şi, în vremuri mai noi, de simţăminte (feelings) religioase profunde; sentiment întărit de instrucţie şi obişnuinţă, toate acestea combinate (Darwin, 1981, 165-166).

Să recunoaştem, e vorba de o explicaţie complexă, nuanţată, multinivelară: dar poate că nu şi de una completă sau, oricum, complet dezvoltată. Ce ne pot aduce, în plus, filosofiile şi tradiţiile de spiritualitate ale Antichităţii? O înţelegere directă a faptului că împlinirea mea depinde, în mod strict, de calitatea relaţiilor pe care le întreţin cu cei din jurul meu, de armonia la care pot accede în plan sufletesc şi pe care o pot proiecta în exterior. Altfel spus, a înţelege că îngrijirea de sine e, de la un capăt la altul, întreţesută cu grija de ceilalţi şi că măsura "dezvoltării personale" e chiar gradul de întrajutorare dintr-o comunitate. Ei bine, această perspectivă ce poate părea extravagantă, dacă nu desuetă, în zilele noastre se constituie, de fapt, în singura şansă de a sparge cercul strâmt al reciprocităţii, sinonim cu ajustarea egoismelor pentru a obţine un şi mai mare profit (măsurabil).

La prima vedere, pare evident că "aproape orice activitate de cooperare presupune o anumită tensiune între interesul propriu şi interesul colectiv, între Eu şi Noi" (Greene, 2013, 21). Această observaţie trivială ţine însă de o înţelegere strict orizontală, materială, palpabilă a interesului propriu (de tipul "cea mai mare felie din tort să fie a mea"), înţelegere dominantă astăzi, spre deosebire de o grilă morală diferenţiind tipuri distincte de "iubire de sine", aşa cum găsim în cartea a IX-a a Eticii Nicomahice a lui Aristotel^[ii].

Atunci când eticile antice deosebeau între viaţa consacrată acumulării de bogăţii, viaţa petrecută în căutarea onorurilor publice şi aceea axată pe practicarea virtuţilor, aveau în vedere tocmai diferite feluri (sau chiar trepte) de interes propriu. Beneficiile obţinute din practicarea virtuţilor erau multiple şi numai parţial cuantificabile.

În primul rând, mai multă ordine, limpezime a minţii şi autodisciplină permit fructificarea oportunităţilor favorabile şi realizarea scopului urmărit în viaţă.

În al doilea rând, actele de curaj, generozitate, compasiune etc. aduc subiectului evoluat din punct de vedere etic o plăcere intrinsecă practicării binelui. "Dezvoltarea personală" a subiectului etic presupune, astfel, o treaptă culturală, deci un alt stadiu decât cel al moralităţii "tribale" înţelese ca rezultat direct al evoluţiei naturale. Punctul de plecare poate fi mecanismul empatiei, pe care neurobiologii de azi îl consideră dezvoltat pornind de la grija maternă, pe suportul fiziologic al oxitocinei (Greene, 2013, 38). Dar fără antrenament etic, implicând efortul susţinut în mod raţional de a acţiona în conformitate cu preceptele virtuţii în orice situaţie, indiferent de câştigul imediat sau anticipat, e de aşteptat ca înclinaţiile noastre altruiste să fie, de obicei, mai slabe decât dorinţa de a profita cât mai mult de ceilalţi sau, pur şi simplu, de a nu ne periclita bunăstarea şi a lăsa pe altcineva să sară în ajutor. Experimente faimoase, conduse de Latané şi alţi cercetători, au pus în evidenţă faptul că "întotdeauna, creşterea numărului de potenţiali salvatori diminuează şansele ajutorului oferit în mod individual" (Miller, 2004, 114). Nu e vorba că nu îmi pasă de suferinţa acelui străin: dar dacă alţii ar putea la fel de bine să ajute în locul meu, de ce să nu o facă ei? În legătură directă cu acest gen de situaţii, o lege după care s-ar părea că funcţionăm în mod spontan spune ceva de felul următor: "Responsabilitatea împărtăşită cu alţii e o răspundere diminuată". De unde şi faimoasa "tragedie a bunurilor comune", conform formulei lui Garrett Hardin (1968).

În fine, un efect greu cuantificabil al conduitei etice superioare e că armonia sufletească a persoanei virtuoase e proiectată şi în exterior, se răsfrânge asupra semenilor cu care interacţionează, contribuind astfel la ameliorarea relaţiilor sociale şi a cooperării interumane. Atât Grecia, cât şi China antică par să fi înţeles foarte bine acest lucru, aşa cum vom vedea ceva mai târziu^[iii].

---

[i] La fel de bine aş putea spune: atunci când slăbeşte încrederea în posibilitatea unei separaţii nete între "fapte" şi "valori" (Putnam, 1981) sau atunci când ajungem să vedem "măsura" incomensurabilă în care discursul ştiinţific - de fapt, orice discurs care pretinde să stabilească faptele - produce un "supliment", un surplus de realitate (Foucault, 2014), în loc să o oglindească fidel.

[ii] Ca observaţie generală despre volumul citat mai sus, problema nu e că Greene (2013) spune multe lucruri triviale în bestsellerul său, ci că unele dintre acestea doar par aşa, pentru că sunt foarte răspândite în zilele noastre, dar rămân contestabile din unghi filosofic. Este şi cazul conceptului de "interes propriu" (self‑interest) cu care operează cercetătorul american, fără a‑i da vreo definiţie, ci lăsându‑l să funcţioneze în subînţelesul său utilitarist. Simpla etimologie a cuvântului "interes" denotă o "ţesătură a fiinţei" ("a fi între", interesse): "interesele" sunt chiar modul nostru de a fi conectaţi la lume, astfel încât e la fel de adevărat că nu există altfel de interese decât cele proprii anumitor subiecţi şi că interesul nu trebuie niciodată identificat cu o închidere ("egoistă") în sine.

[iii] În aceste condiţii, e ironic, dar deloc surprinzător faptul că atenienii din zilele noastre înregistrează scorurile cele mai joase în jocurile de cooperare de tipul Public Good Games (Greene, 2013, 75). În loc să sugereze că aceşti oameni par să fie mai puţin altruişti decât locuitorii altor ţări sau că posedă un simţ al comunităţii deficitar, din raţiuni culturale ce ar fi constituit un factor cauzal cheie în criza economică a Greciei, Greene ar fi putut să ia în calcul un raport invers: scorurile sunt joase tocmai pentru că grecilor le‑a fost indusă, din raţiuni economice şi politice direct legate de istoria lor recentă, o neîncredere generalizată faţă de modul în care se cheltuieşte banul public! Desigur că danezii nu au aceleaşi probleme de încredere în sistem.

Cvartet. Redactarea unui roman jam-session, sau despre cum m-am ales cu un parfum în miez de noapte, pe neîncercate

 

Daniela Ulieriu, Doina Popescu
Cvartet
Curtea Veche Publishing, 2021

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cvartet. Redactarea unui roman jam-session, sau
 despre cum m-am ales cu un parfum în miez de noapte, pe neîncercate

Dacă spun că sunt traducătoare, e simplu. E limpede ce fac. Dacă, pe de altă parte, spun că sunt editor de carte, imaginea începe să se blureze puţin, de la margini spre centru. Bafta e că lucrul încă sună îndeajuns de cool cât să nu provoace prea multe întrebări. Dacă, în schimb, nu ştiu ce-mi vine şi spun că sunt redactor de carte, o lungă şi alambicată discuţie stă să înceapă. Discuţie cu două tăişuri, pentru că, până la capăt, eu risc să mă fac destul de puţin înţeleasă, iar interlocutorul riscă să plece acasă destul de nelămurit. "Adică ce faci, corectezi cărţile? Cauţi greşeli?" Cum să zic că da?! Cum să zic că nu?!

De-a lungul celor câţiva ani de când fac meseria asta grea, discretă, ingrată şi mirabilă, de la carte la carte trecută prin mână şi prin inimă şi prin minte, am încercat să îmi definesc postura în primul rând pentru mine însămi. Postură care să nu fie, pe cât posibil, nici aceea de conţopist cu mânecuţe şi vederi înguste, obsedat de cerneală roşie, virgule şi dicţionare ortoepice, nici de scriitor reprimat. (Nu că redactorul n-ar fi câte puţin din amândouă în diferitele lui toane, ipostaze şi zile meteosensibile.) M-au ajutat, e adevărat, şi contextele în care rămâneam agăţată între a răspunde cu da sau cu nu la întrebările de mai sus. Am încercat, în speţă, cu metafore, fiindcă în apele lor mă bălăcesc eu în siguranţă şi fără geamandură.

Preferata mea rămâne luatul la trântă cu textul, pentru că felul de lectură pe care îl cere o bună redactare se lasă de cele mai multe ori cu scrâşnet: trebuie să mobilizezi simultan vreo câteva moduri de a citi, de la literă la cel atent la sens, morfologie, sintaxă, topică, stil, referinţe livreşti, culturale şi aşa mai departe, plus citirea în paralel cu textul original, dacă este vorba despre o traducere. Pe cuvânt că se transpiră. Mai mult decât atât, e ca lupta cu îngerul: simţi că ai învins abia dacă ai ştiut să te laşi înfrânt cum se cuvine, renunţând la propriile idiosincrazii şi marote şi reuşind, în schimb, să intri în pielea textului şi să îi netezeşti cutele în felul lui, nu în felul tău. Apoi, îmi mai place imaginea mânjelii: îţi afunzi mâinile în lutul textului până la coate (bine, uneori chiar un pic peste), frămânţi în neştire, faci o mizerie de nedescris în jur, dar, până la urmă, din abundenţa materiei textuale începe să se ivească forma cărţii - şi-apoi începi să înlături surplusul, să scoţi şi să adaugi, până iese. La sfârşit, un redactor atent şterge, spală şi face curat. Dacă ne hotărâm, în schimb, că materia de lucru e mai degrabă vie, corespondentul acestui fel de a redacta e chirurgia pe text - acolo e vorba, mai ales, despre a tăia burţi. Dacă ne mutăm pe teritoriul mineral, o altă imagine care îmi place e orfevrăria - lucru aşa de fin şi aşa de complicat, încât e aproape inefabil.

Despre toate aceste moduri ale lucrului cu textul mai trebuie spus că se desăvârşesc numai atunci când sunt invizibile. Eşti un redactor bun abia atunci când textul curge aşa de bine, că nu se vede că ai umblat pe el, când modificările / intervenţiile / reformulările / rescrierile pe care le operezi sunt citite de autorul însuşi fie ca operă proprie, fie ca traducere - într-un limbaj comun şi tainic - a unor intenţii care în manuscris nu îşi găsiseră încă forma împlinită, dar acum, iată-le, stau scrise negru pe alb. Doritori?

***

Mă întreb ce ar face un redactor bun cu textul meu de până aici, având în vedere că am cheltuit patru paragrafe pe ceva ce nu atinge decât razant subiectul promis în titlu. Prima mea justificare e că nu sunt la serviciu, aşa că dacă trânta se dă nu cu vreun text gata scris, ci cu panica paginii albe, măcar să dansez liberă în perimetrul ei. A doua justificare nici măcar nu e justificare până la capăt, ci vădire a faptului că a fost nevoie de un lung ocol tocmai ca să mă apropii mai bine de subiect. Anume: de la carte la carte la carte la carte, postura de redactor se autocizelează, se lămureşte, se conturează, iese la suprafaţă. Cu condiţia, desigur, să nu fie inerţială, ci permanent interogată. Iar uneori, pe banda rulantă a producţiei de fiecare zi - dictată nu întotdeauna de iubire - mai apare, în culori vibrante şi arome tari, şi câte un text care în devenirea lui spre carte are darul de a-ţi oferi nu numai cioburi de, ci şi răspunsuri pline. Despre el, despre materia lui şi despre tine, ca orfevru căruia i-a încăput pe mână. Pentru mine, un astfel de text a fost Cvartet, roman semnat de Daniela Ulieriu şi Doina Popescu.

Cvartet mi-a încăput pe mână cam prin iunie 2020 - când, într-o după-amiază, am deschis documentul Word din anexa unui e-mail, ca să fac una dintre obişnuitele evaluări care stau în sarcina unui editor - şi a apărut în librării în mai 2021. Între aceste două momente încape o lume. Una mică, e adevărat, însă de o densitate a experienţelor şi a descoperirilor care face ca propoziţia mea de mai sus să nu cuprindă nicio exagerare.

De obicei, decizia în privinţa unui manuscris e o chestiune care trebuie să se întâmple destul de repede şi destul de la sânge. Oferta e uriaşă, iar noi, editorii, o mână de oameni - fapt la care se adaugă şi o sumedenie de criterii şi socoteli de care trebuie să ţii cont. De aceea, evaluarea unui manuscris poate fi o treabă destul de dureroasă. Şi totuşi. Wordul intitulat Cvartet stătea deschis pe ecranul laptopului, introdus de textul scurt şi elegant al e-mailului trimis de Daniela Ulieriu. Iar eu citeam, citeam, citeam. Şi, în loc să mă opresc după primele 15-20 de pagini şi să trec cu lectura la jumătatea manuscrisului, apoi la final, m-am trezit încercată de un lucru despre care umblă vorba că nu prea s-ar găsi în meseria de redactor: cititul de plăcere.

În douăzeci şi patru de ore citisem tot manuscrisul, deşi trebuie să recunosc că cititorul profesionist din mine s-a făcut mic, mic de tot şi i-a cedat ringul cititorului avid, pasionat şi curios. Curios nu de ce se va întâmpla până la final, pentru că întotdeauna mi s-a părut că ce-ul e o redută groaznic de fragilă a naraţiunii. Ci curios de cum se va ajunge acolo, pentru că acest cum suportă nenumărate sondări, deplieri, ocolişuri şi lupte corp la corp, reînnoindu-se cu fiecare lectură a aceluiaşi text. Nu am citit manuscrisul - l-am devorat. A urmat un referat extins şi entuziast (ţin minte că mi s-a dat de înţeles, cu prilejul lui, că ar trebui să fac referate ceva mai schematice), după care tot procesul contractual, apoi cel de editare. Fiecare etapă a fost presărată cu schimburi de e-mailuri, SMS-uri şi WhatsApp-uri cu autoarele, liste, schiţe şi notiţe care acum mă fac să mă gândesc că în definirea ipostazei de redactor, un experiment ciudat şi captivant (bine, şi un pic psihanalizabil) ar fi întocmirea unei microarhive care să cuprindă textele din marginea textului, ca un fel de metatraseu, din litere şi scrum, al manuscrisului către carte. Probabil că Astrid Iavorovski ar fi făcut asta, dacă în loc de directoare de trust de presă şi colecţionară împătimită ar fi fost redactorul romanului în care apare ca protagonistă şi linie de forţă.

Prind alt capăt de aţă şi continui prin a spune că Cvartet e un text care le răspunde abundent mai ales acelor cititori a căror sensibilitate faţă de naraţiune se situează în zona lui cum. Nici măcar nu e o naraţiune propriu-zisă, ci un acordaj de voci la persoana I - când simfonic, când voit disonant, dar de o alchimie desăvârşită în potrivirea celor patru mâini auctoriale - care pune în centru teribila forţă evocatoare a fragmentului. Şi se adresează inteligenţei cititorului, care e provocat, incomod şi irezistibil, să reconstruiască întregul din lumile sparte ale unor personaje deopotrivă sfârtecate şi sublime. Citeşti Cvartet la fel cum te uiţi la arta contemporană (bună): părăsind orice orizont de aşteptare al armoniei şi izotopiei. Asumând, în contrapartidă, faptul că intri într-o arenă simbolică în care o să te cam doară. Pentru că vei ieşi din zona confortabilă a figurativului şi a reprezentării, ca să pătrunzi într-un interval de haos şi răcnet al formelor, de clocot al materiei, în care ordinea trebuie găsită, regula - descoperită, sensul - uneori - inventat. Un festin. Ţin minte că era deja ianuarie, eu eram la a doua lectură a manuscrisului şi venise vremea să mă gândesc la un text pentru coperta a patra. Mi s-a părut cel mai firesc lucru din lume să le propun autoarelor o alcătuire din care o frază suna cam aşa: "Vocile din Cvartet compun treptat, ca într-un joc de măşti, arhitectura complexă a unui roman în care nu se întâmplă nimic, dar în care suspansul creşte de la o pagină la alta prin inteligenţa construcţiei." Într-un sfârşit, am renunţat cu mare greutate la acel roman în care nu se întâmplă nimic, şi doar sub tăişul nemilos al marketingului de raft. Pentru că, după mine, este şi rămâne cea mai mare calitate a textului, iar revelarea ei - cel mai mare compliment: Cvartet face parte din rândul acelor poveşti mustind de versatilitate, care au la îndemână mijloace atât de variate şi de subtile de a te ţine până la capăt cu sufletul la gură şi cu sinapsele tensionate, încât acţiunea în sine trece în plan secund. Sunt sigură că Ioana Cernea ar fi de acord cu mine, dacă ar fi cititoare a romanului în loc să îi fie personaj absent şi strălucitoare prezenţă.

Sunt parşivă, bineînţeles. Scriu - metascriu - un text despre călătoria redactării unui roman remarcabil fără să divulg aproape nimic din ce se întâmplă în el, plasându-mă sub auspiciile lui cum. E o alegere. Tot aşa cum am ales să-l pun pe Tudor Cernea să metascrie, anonim, citatul de pe coperta a patra, ca într-o mise en abîme în care m-am făcut că uit că în jocul cărţii el nu e autor, ci personaj. Dar nu sunt prima - e vechi păcatul! - şi chiar Cvartetul îl conţine cu mare meşteşug. Pentru că Tudor Cernea, personaj în romanul Danielei Ulieriu şi Doinei Popescu, semnează, în spaţiul lui textual, un alt Cvartet - altul şi poate pe alocuri acelaşi - pe care mi-aş fi dorit cu sete să îl citesc, dar care înadins e lăsat neînceput şi neterminat, invitaţie neformulată către fiecare cititor de a-l închipui.

Din mreje întinse cu inteligenţă şi sfori milimetric controlate, din măşti schimbate la momentul potrivit după o coregrafie tăcută şi precisă, din cioburi de oglindă orientate în lumină astfel încât întregul să trebuiască dedus din geometria caleidoscopică - aşa se constituie arhitectura unei poveşti în care evenimentul are, totuşi, rolul lui. A spune că în Cvartet nu se întâmplă nimic e în acelaşi timp parşiv şi sincer. Ca o antifrază. Evenimentul e acolo - fir colorat în urzeală, osatură în carnea textului -, aşteptând să fie descoperit şi desprins, aşteptând ca articulaţiile să îi fie din nou îmbinate şi puse în mişcare. Are ritm, are nerv. Dacă ar fi să îmi duc până la capăt jocul în care personajele Cvartetului ar ocupa ipostaze în afara textului, probabil că acest din urmă gest ar ţine de expertiza lui Alice şi a lui Horia Mihăileanu - fiecare în felul propriu, cum nu se poate mai diferit.

Jocul meu e numai unul dintre nenumăratele pe care le permite, ba chiar le inspiră Cvartetul, care deşi atât de atent controlat în partiturile lui narative, pentru cititor rămâne un teritoriu al mişcării libere. Tot aşa cum în spaţiul sonor al unui jam-session, odată ce regulile improvizaţiei au fost bine stabilite, poţi să te avânţi. Această libertate pe care textul i-o acordă cititorului, această putere cu care îl înzestrează este o altă calitate a alcătuirii şi o dovadă în plus că romanul se adresează, în primul rând, inteligenţei cititorului, lăsându-i loc pentru interogaţie, reflecţie şi opţiune. Asta se vede în primul rând în felul în care autoarele aleg să mobileze şi să coloreze lumea romanului. Deşi tonurile sunt uneori voit stridente, alegerea lor are întotdeauna o miză. Deşi atmosfera e uneori rocambolescă într-un fel în care m-ar fi făcut să mă gândesc la Sorrentino şi dacă n-ar fi vorbit Jep Gambardella într-una dintre primele pagini, coşmarul omenesc ne este tot atât de familiar ca în La grande bellezza. Şi cu toate că nu am ajuns până acum în Bali - înfăţişat plastic în paginile romanului -, legătura dintre exotismul de acolo şi decadenţa dâmboviţeană se insinuează în avatarurile hâdului şi în mirosurile fetide, fie ele de canal sau de orhidee rară. Pe de altă parte, mirabilul aşteaptă, discret, în cele mai nebănuite pliuri ale textului şi în cele mai ascunse psihisme ale câte unui personaj. Iar când este descoperit, străluceşte pe măsură. De aceea, personajele din Cvartet nu se împart în pozitive şi negative. Fiecare este în el însuşi atât de subtil şi de modulat, atât de discret alcătuit din armonii şi contraste, încât nu e de mirare că există, de-a lungul romanului, momente în care iei distanţă faţă de personajele aşa-zis "bune" şi coalizezi cu unul dintre "răi".

Aşa s-a întâmplat şi cu parfumul. Eram tot în perioada celei de a doua lecturi a romanului - îl redactam. Şi, apropo de cum în loc de ce, îmi părea rău până la lacrimi că se termină. Totuşi, asta nu mă împiedica să rămân pe text până la ore mici, cu ochii împunşi de somn, fericită când mai descopeream câte o articulaţie, câte o catenă, câte o irizaţie de sens. Şi într-una dintre aceste nopţi am coalizat, în modul cel mai neaşteptat pentru mine, cu Astrid Iavorovski. Tocmai cu ea - dominatoarea, manipulatoarea, excesiva - în care m-aş regăsi cel mai puţin dacă aş practica lectura de identificare, dar pe care, scriitura Cvartetului fiind aşa cum am încercat să o înfăţişez, ajunsesem să o îndrăgesc şi să o admir. Aşadar, era noapte, iar eu, de oboseală şi de vraja textului, pesemne că eram cu garda destul de jos. Aşa încât, ajunsă la al treilea paragraf de la pagina 185, am simţit literalmente în nări parfumul cu care Astrid s-a învăluit într-un moment de criză din existenţa ei. Moment pe care îl traversează în mare forţă, asumându-şi tainic vulnerabilitatea, tot aşa cum îşi asumă, cu nonşalanţă şi artă a seducţiei, că Twilly e total nepotrivit cu vârsta ei. Şi, în trena foşnitoare a personajului, aşa cum evoluase el până la pagina 185, impresia acelui moment a fost atât de puternică, încât nu au trecut 10 minute până să îmi comand elixirul cu note de ghimbir, tuberoză şi santal. A doua zi, le-am mărturisit-o, într-un e-mail, autoarelor, pe care încă nu le cunoşteam personal. Ce a urmat s-ar putea numi începutul unei frumoase prietenii.

***

Pornind de la variaţiuni şi improvizaţii pe marginea meseriei de redactor, trecând prin revizitarea meta- a unui roman vibrant şi ajungând la notele olfactive ale unei nesăbuinţe nocturne provocate de nesomn fertil şi stări de graţie literară, simt că am ajuns la capătul unui text de-a lungul căruia nu o dată m-am întrebat cum va continua. (Aici îmi dau mâna cu Tudor Cernea.) În diferitele lui momente de intenţie, insinuare şi tatonare, textul acesta s-a vrut şi prefaţă a romanului Cvartet, şi cronică a lui. Acum mă bucur că a întârziat să se scrie, pentru că îmi dau seama că nu i-ar fi putut fi nici una, nici alta. Dar el se rotunjeşte şi se închide prin faptul că îşi răspunde - şi îmi răspunde - la întrebarea din început.

Şantierul editării unui manuscris precum Cvartet vine cu multe daruri. Dintre ele, l-am ales aici pe acela că romanul m-a ajutat să îmi definesc mai bine decât până la el postura de redactor al unei cărţi. De-a lungul lucrului la text am fost şi jazzman, şi orfevru, şi chirurg, şi sculptor, însă fără ca vreuna dintre aceste ipostaze să epuizeze postura. La sfârşitul călătoriei, am câteva motive în plus să cred că miezul ei stă în calitatea şi în complexitatea relaţiei pe care o dezvolţi cu textul - cu lumea dinăuntrul lui şi cu cea din afară. Când ai sentimentul că stai pe pragul dintre lumea ta şi lumea lui şi, în plus, că pui umărul în mod discret la aşezarea în matcă a acelei lumi de cuvinte, capătă contur ideea că nu faci doar o simplă meserie, la cheremul întâmplării. Cât despre vorba aceea, cum că redactarea n-ar fi lectură de plăcere... se nuanţează: este o lectură care poate cuprinde tot felul de chinuri şi plăceri, de la travaliul analitic până la deşănţarea olfactivă. Fireşte, nu e aşa la fiecare carte. Altfel, am ieşi cu totul storşi.

P.S.: E frumos când joaca merge mai departe şi după ce şantierul e închis şi cartea a ajuns la raft. Pe 5 iunie 2021 îi trimit Danielei Ulieriu un instantaneu dâmboviţean surprins în faţa Palatului CEC, cu un tomberon din care se revarsă, opulent, un aranjament floral aproape cât un stat de om. O provoc: "Mă-ntreb ce-ar fi zis Ioana în faţa unei asemenea privelişti." Păstrează misterul personajului şi îmi răspunde, în schimb, cu ce ar fi zis Astrid. Apoi cu ce ar fi zis Gelu la ce ar fi zis Astrid. Spontan şi efervescent, mesageria WhatsApp-ului devine vehicul pentru literatură. Jam-session-ul continuă.

Să nu ziceţi că nu v-am spus. În loc de cuvânt înainte la Dilibau. Poveşti olteneşti

 

Cristiana Belodan
Dilibau. Poveşti olteneşti
Curtea Veche Publishing, 2021

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Să nu ziceţi că nu v-am spus. În loc de cuvânt înainte

Spre facilitarea înţelegerii (cât se poate de) corecte a situaţiilor descrise în istorioarele mele şi ca să nu-i judecaţi prea aspru pe unii dintre protagonişti, se cuvin aduse nişte precizări. Nişte "atenţionări", ca pastilele de la TV: "acest program poate fi vizionat de".

Cu alte cuvinte: "Treaba voastră, să nu ziceţi că nu v-am spus." Asta e o frază celebră la noi în familie şi e legată de o întâmplare din copilărie, pe care v-o povestesc imediat. Doar să lămuresc ce-i de lămurit.

În primul rând, să fim bine înţeleşi: cele povestite despre locuri şi oameni reprezintă punctul meu de vedere, pe care mi-l asum. Dacă am luat-o cumva pe arătură, e vina mea, nu defectul altora. Ca să fiu sigură că nu-i supăr nici pe cei care încă mai sunt, nici pe cei ce au plecat pe lumea ailaltă, am mai schimbat câte un nume pe ici, pe colo.

În al doilea, pe vremea în care făceam, eu şi frate-meu, toate nebunelile zugrăvite în cele ce urmează, lumea era guvernată de principiul "bătaia e ruptă din Rai". Să-l fi contrazis echivala cu negarea existenţei Raiului însuşi. Or, într-o casă de preot ca a noastră, asta era de-a dreptul blasfemie. Prin urmare, o mai încasam. Vorba aia, "nu încercaţi asta acasă, nici în afara ei".

Nici prin gând nu-mi trece să încurajez astfel de metode "educative" ale anilor '80, dar vreau totuşi să clarific următorul lucru: părinţii noştri urmau mentalitatea epocii şi o "tradiţie" veche de când lumea, care presupunea corectarea şi îndreptarea caracterelor în formare prin măsuri usturătoare.

Aici, aveau libertatea de a fi creativi şi fiecare folosea ce-i pica în mână pentru buna aplicare a sănătosului prinţip, ca "altă dată să nu mai facem".

Cam la asta se rezumau cunoştinţele de psihologie infantilă în anii comunismului. Cum s-ar zice azi: "Atâta s-a putut." N-am de gând să-i critic, aşadar. Chiar dacă, recunosc, nu era deloc plăcut pentru părţile noastre dorsale.

Aşa că, dacă ajungeţi la pasaje mai hardcore, rog, trataţi cu indulgenţă. Genul programului: dramă moderată, dar foarte adevărată.

Şi iată şi păţania care făcu să dăinuie în memoria mea fraza cu "treaba voastră, eu v-am spus", poveste adevărată - ca toate celelalte - din copilăria mea caracaleană, din Oraşul cu Minuni.

Gara din Caracal era modestă, cu cele patru linii ale sale, dintre care una era mai mult moartă, veşnic nefolosită, deci ruginită. Dar mie mi se părea cât gara centrală din Londra.

Rareori erau mai mult de două trenuri staţionate în acelaşi timp. Şi îmi mai amintesc şi-acum fumul gros care mă învăluia şi mirosul de ulei ars al traverselor bătrâne.

Mai târziu, când am intrat la facultate, gara din Caracal a fost rampa mea spre libertate.

Când se întâmplă isprava noastră, era un an cu iarnă grea şi frig de crăpau ouăle de cioară sub mă-sa în cuibar. Oltenia toată, sub nămeţi. Cum Caracalul era nod de cale ferată spre Bucureşti pentru trenurile dinspre Deva, Arad, Timişoara, Râmnicu Vâlcea sau Craiova, deveneam un mic buric care, când ningea zdravăn, devenea o mare bubă în fund. Trenuri venite de la mama naibii întârziau zeci de minute. Iar lumea se agita, bătând mărunt din cizme pe peron, şi de nervi, dar mai ales de frig.

Peisaj de carte poştală: paporniţe îngrămădite peste nămeţi, copii puşi moţ peste bagaje. Şi zăpada cu aspect de zahăr tos, strălucind feeric în lumina bolnavă de hepatită a lămpilor din gara uitată de Dumnezeu... şi de trenurile de seară spre Bucureşti.

Când, minune cerească: începe difuzorul a păcăni, se aude celebrul "tananananinina", "gingle-ul" care preceda anunţul lu' tovarăşa din turnul de control. Capetele se rotesc într-acolo, spre stâlpul pe care stă cocoţată portavocea speranţei, vestitoarea unui posibil loc într-un tren spre Capitală.

Vocea de curcă prizărită, a cărei posesoare e vădit deranjată dintr-o aţipeală lângă soba caldă a dispeceratului, se face auzită, turuind anunţul: "Atenţiune, atenţiune, feriţi linia unu, feriţi linia unu. Trece rapidul de Timişoara, Drobeta", bla bla şi iarăşi bla şi tot aşa (e obligată să spună traseul complet), "circulând în direcţia Roşiori-Videle-Bucureşti Nord. NU staţionează în Gara Caracal." Se mai aude un prrr-prrr-poc, şi gata alocuţiunea.

Lumea începe a se buluci pe peron. Ies unii şi din clădirea gării, din sala de aşteptare ticsită, cu geamurile aburite de suflete îngrămădite ca viţeii în staul. Dau buluc şi se îngrămădesc la linia unu. Fapta cauzează iritare în turnul de control, de unde nu întârzie să se audă un al doilea apel, prin care se solicită eliberarea peronului şi se reaminteşte că va trece, fără să se oprească, un rapid, în mare viteză. "Vă rugăm, feriţi linia unu, repet, feriţi linia unu, trenul rapid care circulă cu mare viteză NU staţionează la Caracal. Nu mai sunt locuri, deci NU opreşte în Gara Caracal. Feriţi linia unu!"

Oamenii se împing unii în alţii mai abitir, care cu copii, care cu valize, baloţi, genţi - găinile vii mai lipsesc să fie tacâmul complet. Câţiva, mai curajoşi, chiar sar pe linia ferată şi scrutează negurile după vreo lumină care să indice apropierea mult-iubitului şi râvnitului tren.

Două noi anunţuri urmează, tot mai răstite şi mai imperative. Femeia pare să se fi trezit de-a binelea şi mai are un pic şi coboară la noi, să ne bage la loc în sala de aşteptare. Dar nu te pui cu speranţa oamenilor, care înţeleg pe dos. Cred că tovarăşa se manifestă aşa zgomotos de bucurie că în gara noastră mică apare, în sfârşit, un tren, după ore nesfârşite.

După încă o tentativă eşuată din partea angajatei gării, pe peronul de la linia unu deja nu mai ai loc şi cam la fel stă situaţia şi pe şinele de tren. Femeia mai încearcă o dată, în culmea exasperării: "Atenţiune, atenţiune, feriţi linia unu, trece rapidul, circulă cu mare viteză şi NU opreşte în Gara Caracal, feriţi linia unu." Pauză lungă.
"Auzi, ştiţi ceva? Treaba voastră, să nu ziceţi că nu v-am spus."

Cam aşa stă treaba pe la noi. Sper că v-am deschis apetitul pentru istorioare olteneşti hâtre, că eu abia m-am pornit.

Am pus pe hârtie toate amintirile ce urmează dintr-un sentiment de nostalgie greu de ostoit. Am retrăit intens, scriind, primii zece ani de viaţă, de acolo, din Caracal, din miezul profund al Olteniei. A fost, în parte, ca un fel de terapie. Iar pentru voi, sper să fie un prilej de zâmbet şi de bucurie. Închipuiţi-vă că sunteţi într-o casă bătrânească dintr-un sat uitat de lume, adunaţi grămăjoară în faţa sobei şi ascultaţi povestioare cu tâlc.

Punctul orb al societăţii - Kim Jiyeong, născută în 1982

 

Cho Nam-Joo
Kim Jiyeong, născută în 1982
Editura Humanitas Fiction, 2021
 traducere din coreeană de Diana Yüksel
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Punctul orb al societăţii

Bong Joon-ho, regizorul aclamatului şi premiatului film Parasite, declara la un moment dat următoarele: "Coreea de Sud, la suprafaţă, pare acum o ţară foarte bogată şi plină de farmec, cu K-pop, internet de mare viteză şi tehnologie IT. În realitate, distanţa dintre bogaţi şi săraci creşte. Tinerii, mai ales, sunt disperaţi. (...) Există oameni aflaţi în punctul orb al societăţii." (theguardian/korea-seems-glamorous-but-the-young-are-in-despair) Cho Nam-Joo prin romanul Kim Jiyeong, născută în 1982. apărut în Coreea de Sud în 2016, aduce în atenţia publicului un alt punct orb al societăţii coreene: modul în care sunt tratate fetele şi femeile într-o lume care păstrează încă multe accente tradiţionale. La apariţia ei, cartea a stârnit numeroase discuţii, unele vedete care au vorbit despre carte au fost ameninţate cu moartea, au fost discuţii televizate pe marginea acesteia şi a realităţilor pe care le prezintă, ba chiar a fost ecranizată.

Cartea este scrisă într-un stil frust, lipsit de sentimentalisme. La final, cititorul înţelege că a fost scrisă astfel deoarece este gândită ca reflectând însemnările unui psiholog care o tratează pe Kin Jiyeong. Valoarea cărţii vine din situaţiile pe care le descrie, autoarea dorindu-şi să zgâlţâie măcar puţin societatea şi să o facă să înţeleagă situaţia nu tocmai fericită în care se află fetele şi mamele coreene. Cartea este bine-venită şi pe piaţa românească pentru că nici aici lucrurile nu stau tocmai bine când vine vorba de egalitatea de şanse dintre femei şi bărbaţi. Deşi avem instituţii şi legislaţie care să se ocupe de acest aspect, în practică lucrurile nu sunt rezolvate. Femeile câştigă mai puţin, nu există prevăzute cote de gen în structurile de conducere sau pentru reprezentarea politică. Dincolo de aspectele legale, femeile se confruntă zilnic cu situaţii care au ajuns să facă parte din normalitate: avansuri neavenite pe stradă sau la serviciu, comentarii şi glume misogine în online şi în discuţiile directe, ideea puternic împământenită că ele sunt cele care trebuie să se ocupe de creşterea copiilor şi de cămin şi să renunţe la serviciu şi eventualele aspiraţii de carieră. Statul nu oferă soluţii reale pentru mamele care doresc să rămână active pe piaţa muncii: aproape niciodată nu sunt locuri suficiente la creşe sau grădiniţe, nu este reglementată posibilitatea îngrijirii copilului bolnav de către părinte după vârsta de 7 ani (ca şi cum după această vârstă copiii nu se mai îmbolnăvesc), nu sunt gândite soluţii pentru situaţiile de urgenţă care implică copiii, acestea rezolvându-se de cele mai multe ori in spiritul românesc "ne descurcăm cu colegii sau şeful".

Revenind la cartea apărută la editura Humanitas, situaţiile prin care trece Kim Jiyoung vor fi familiare multor cititoare şi nu pot decât să sper că bărbaţii care vor alege să o citească vor deveni mai conştienţi de problemele cu care se confruntă soţiile lor devenite mame. Cartea spune nu doar povestea lui Kim Jiyoung, ci şi a mamei ei, Oh Misook. Două generaţii care puse în oglindă ne arată că lucrurile nu s-au schimbat foarte mult de-a lungul anilor. Provenită dintr-o familie de cultivatori de orez, Oh Misook a ajuns de tânără la Seul pentru că familia nu o putea întreţine dată fiind industrializarea rapidă a ţării, fapt ce a dus la sărăcirea populaţiei rurale. O mare parte din banii câştigaţi erau trimişi acasă pentru a plăti şcoala celor doi fraţi. Era o perioadă în care oamenii credeau că fiii erau datori să aducă prosperitate familiei aşa că toţi banii erau cheltuiţi pentru a le oferi acestora cât mai multe şanse de reuşită, în timp ce educaţia fetelor nu era considerată importantă. Mama lui Kim Jiyoung, de exemplu, şi-ar fi dorit să devină profesoară. Atunci când îşi exprimă dorinţa în faţa fiicei sale, aceasta izbucneşte în râs pentru că găseşte ideea scandaloasă, până în acel moment gândindu-se că mamele nu pot fi altceva decât mame. Nici la maturitate, mama nu îşi poate îndeplini visul pentru că este nevoită să muncească pentru a-şi trimite copiii la şcoală. Are tot felul de slujbe ciudate care îi permit să aibă grijă de familie. Cu toate acestea dă dovadă de spirit întreprinzător astfel încât datorită investiţiilor ei familia se poate muta într-un apartament decent.

Modul de a privi fetele se perpetuează, Kim Jiyoung având şi ea parte de situaţii frustrante şi nedreptăţi încă de pe băncile şcolii, cauzate de simplul fapt că este fată. De la şicanele colegilor băieţi cărora profesorii le iau întotdeauna apărarea minimalizând hărţuirea până la un cod vestimentar care se aplică doar fetelor şi poziţii de conducere care sunt ocupate doar de băieţi în cadrul şcolii. Discriminarea va continua şi după terminarea şcolii când îşi va căuta un serviciu şi vor fi preferaţi băieţii, când va fi vorba de o avansare sau de modul de interacţiune cu clienţii. Toate situaţiile descrise în carte sunt susţinute de statistici pe care autoarea le inserează în text tocmai pentru a da greutate şi acoperire situaţiilor prezentate.

Cartea se citeşte repede şi uşor, dar după lectură îţi rămâne în minte. M-au atins mai ales părţile în care sunt descrise reacţiile bivalente ale societăţii faţă de mama lui Kim Jiyoung şi modul în care aceasta este nevoită să-şi regândească viaţa. Cred că paginile respective m-au făcut să simt că nu sunt singura care a fost nevoită să-şi schimbe radical percepţia asupra propriului viitor şi să-şi reconsidere opţiunile după naşterea copilului. Mi-aş dori ca romanul scris de Cho Nam-Joo să nască discuţii constructive legat de rolul femeii în societatea românească, dar mă tem că va trece, în mare măsură, nedezbătută. Mi-aş dori să fie citită în şcoli pentru că reprezintă un bun punct de plecare pentru conştientizarea problemelor cu care se confruntă fetele şi femeile în societatea noastră. Şi aş vrea să se înţeleagă că schimbarea de mentalitate este greu de realizat, dar se poate face având ca punct de plecare familia.

Introducere la Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism. Viscolul 1978-1989

 

Miruna Runcan
Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism.
Viscolul 1978-1989
Editura Tracus Arte, 2021

 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere

Pentru cel care trăieşte într-o societate dictatorială, percepţia propriei existenţe se aseamănă în bună măsură cu anecdota despre broasca şi cazanul cu apă: dacă arunci broasca în cazanul cu apă fierbinte, există şansa ca ea să reacţioneze instantaneu şi să ţâşnească afară, chiar dacă niţel opărită. Dacă însă pui broasca din cazanul cu apă rece la foc potolit, broasca va lua încălzirea apei drept un lucru firesc, până va fierbe pur şi simplu.

E şi pricina pentru care acest al treilea episod din călătoria noastră în căutarea discursurilor criticii de teatru în comunismul românesc se dovedeşte mult mai dificilă şi mai extenuantă decât celelalte două: privit retrospectiv, la distanţă de patruzeci de ani, peisajul discursurilor mediatice - şi, prin el, al lumii româneşti a anilor 1978-1989 - îi creează cercetătorului o reacţie de virulentă respingere. Cum a fost posibil să rezişti într-o lume în care aveai de îndurat, zi de zi, ceas de ceas, atrocitatea, grotescul, minciuna sistemică, injustiţia, agresiunea morală şi fizică împotriva persoanei? Cum a fost posibil ca un întreg aparat politic, administrativ şi poliţienesc să lucreze, zi de zi, ceas de ceas, fără fiorul niciunei interogaţii, împotriva unui întreg popor? Cum a fost posibil imensul carnaval spectacular cotidian, întru oarba celebrare a "gloriei" ridicolului cuplu aflat în vârful piramidei? Reacţia de cutremurare şi dezgust e, recunosc, una dezarmantă, tocmai pentru că în peisajul pe care încerci să-l descrii e încastrată, fără rest, şi propria ta existenţă - care devine, astfel, în bună măsură neverosimilă.

Probabil că alegerea intervalului 1978-1989 drept al treilea, după cel al semi-dezgheţului 1956-1964 şi cel al consolidării puterii ceauşiste şi implementării celebrelor Teze din 1971 (numit de noi, metaforic, Amăgitoarea primăvară 1965-1977) ar putea naşte semne de întrebare. Argumentele (discutabile, ca orice argumente) se bazează pe intersecţia câtorva conjuncturi care ni se par esenţiale. În primul rând, cutremurul din 1977 a însemnat nu doar un şoc naţional, la nivelul întregii populaţii şi a fiecărui cetăţean în parte; pentru Nicolae Ceauşescu şi pentru aparatul de Partid din imediata lui apropiere, cutremurul a accentuat dificultăţile de rambursare a datoriilor externe foarte mari pe care ţara le acumulase şi care deveniseră deosebit de greu de gestionat după criza petrolului. Pentru a diminua / contracara consecinţele dezastrului, economia românească s-a adâncit şi mai tare în datorii, iar economiştii de partid nu au ştiut sau nu au avut curajul de a găsi alte soluţii decât cea impusă de Ceauşescu: înfometarea şi îngheţarea unei întregi naţiuni. Pe de altă parte, perioada e dominată, ca nicicând până atunci, de o "guvernare prin decrete", în care puterea personală nu mai ţine decât foarte formal seama de mecanismele menite să mimeze conducerea democratică şi procesul legislativ. În plus, din punct de vedere cultural, în ciuda mai multor întâlniri cu conducerea Uniunii scriitorilor sau cu grupuri de autori din diferite "clanuri", Ceauşescu e evident hotărât să minimizeze şi chiar să blocheze, într-o formă sau alta, întregul câmp al vieţii culturale în definiţia sa tradiţională, "profesionistă", folosind în acest scop, într-un delir megaloman, aparatul nou createi Cântări a României. În ce-i priveşte pe scriitori, el optează pentru dansul viclean de societate între protocronism, atacurile securistice permanente ale Săptămânii lui Eugen Barbu, şi mici libertăţi punctuale în raport cu cenzura, care au aparenţa aleatoriului. În teatru, în schimb, aşa cum vom vedea, lucrurile se înrăutăţesc vizibil, atât economic, cât şi în materie de control. În fine, poate cel mai important element conjunctural care vine să sprijine, în conjuncţie cu cele de mai sus, această periodizare, e dat de continuitatea şi omogenitatea propagandistică a întregii perioade, subordonată fără drept de apel cultului familiei Ceauşescu: în niciuna dintre etapele anterioare, indiferent de fluctuaţiile ideologice şi de răsturnările de situaţii care au survenit, nu întâlnim o asemenea concentrare (cripto-fascistă) de energie, nici o asemenea dezvoltare a aparatului de stat pus în slujba unui singur scop: slăvirea Conducătorului Suprem şi a soţiei sale.

Totuşi, pentru o bună parte a generaţiei căreia îi aparţin, dar nu numai pentru ea, un anume etos agregat la mijlocul deceniului 1960-1970 şi fixat memorial şi axiologic în jurul "şaizeci-şi-optismului" european şi american, cu cultura pop, flower power, libertate sexuală, drepturile omului şi largă dezbatere critică de idei (mai degrabă de stânga, evident, dar cine avea o percepţie cât de cât adecvată cu privire la raporturile stânga-dreapta într-o Românie abia ieşită din coşmarul lipsurilor şi culturii de tip stalinist?) a reprezentat, până la finalul intervalului, o moştenire preţioasă: a unui fel de "normalitate", închisă într-o cutie a minţii şi din care, în lipsă de altceva, te poţi hrăni energetic aşa cum puşcăriaşii se hrănesc emoţional din amintirile unui "afară" jinduit. Acest etos al anilor şaizeci a reprezentat, în acelaşi timp, pe lângă o sursă imaginară, simbolică, de supravieţuire, şi o formă de blocaj în formate de gândire şi de creaţie (ştiinţifică şi artistică) care s-au auto-reprodus redundant, hiper-rafinându-se baroc în absenţa unei comunicări sociale sănătoase, atât cu occidentul cât şi, treptat, cu vecinătăţile imediate, în care dictatura era mai palidă şi mai puţin restrictivă. Nici nu e de mirare faptul că, pentru oamenii de cultură din România, perestroika sovietică a reprezentat, în ultima jumătate a intervalului, un soi de substanţă de contrast, râvnită cu tăcută disperare. Această îngheţare în formatele mentale, filozofice şi estetice ale anilor 1960-1970, cu efecte intensive, e vizibilă în mai toate câmpurile, de la hegemonia discursurilor analitice post-structuraliste, la cercetarea fundamentală a ştiinţelor tari, de la dramaturgia unui D.R. Popescu, la bună parte din discursurile regizorale ale epocii, fie în teatru, fie în cinema; ca să nu mai vorbim despre "industrializarea" ideologic-naţionalistă a muzicii folk sub tutelajul cenaclului Flacăra condus de Adrian Păunescu.

Deceniul la care ne vom referi aici este, de fapt, unul al rupturii iremediabile între două tipuri de realitate - cea cotidiană şi cea reflectată mediatic; dar şi dintre două tipuri de economii - cea oficială şi cea subterană -, ceea ce produce drastice efecte în raporturile dintre oameni: cei care pot beneficia de produse şi servicii, fie nomenclaturişti, fie angrenaţi profesional în producţia de bunuri şi servicii, şi "restul (substanţial al) populaţiei". De la criza economică de după Al Doilea Război, niciodată economia subterană şi cea "de troc" nu au avut asemenea proporţii groteşti: cele mai elocvente exemple în acest sens sunt schimbul unui pachet de carne de porc contra Istoria religiilor de Mircea Eliade, ori legendarele "un cartuş de Kent şi-un pachet de cafea" contra unei consultaţii medicale, unei adeverinţe de cadastru, ori unei piese de Dacia la service. Aproape că nu exista nevoie a cărei satisfacere să nu se negocieze, nici serviciu public pentru care să nu se solicite şi să nu se dea o formă sau alta de mită.

Evident, aceste rupturi ale realităţii au consecinţe majore şi în ceea ce priveşte discursurile de toate felurile. E, privind dinspre azi spre ieri, disperantă cantitatea de energie şi de investiţie publică cheltuită pe textele limbii de lemn, la care contribuie toate tipurile de elite, de la cele strict nomenclaturiste la oameni de ştiinţă, filozofi, scriitori, muzicieni, oameni de teatru şi film, plasticieni ori simpli..."oameni ai muncii de la oraşe şi sate". Pare suprarealistă risipa pe care o presupun imensele spectacole standard dedicate zilelor de 23 August sau altor tipuri de sărbători având ca destinatari unici tovarăşul şi tovarăşa... Timp în care, cum vom vedea, pieţele alimentare se deşertifică, se reinstituie cartelele de alimente, ca-n vreme de război, viaţa cotidiană devine un calvar, benzina şi motorina ajung rarităţi şi sunt la rândul lor raţionalizate, energia electrică şi cea termică sunt drastic diminuate (în sate e întuneric beznă iarna, de la 18 până a doua zi la 6); finanţarea culturii, în general, e în colaps controlat, producţia editorială scade vertiginos, făcând din România ţara cu cea mai scăzută piaţă de carte raportată la numărul de locuitori din întreaga Europă. Raportul dintre megalomania "cultului" ceauşist şi felul în care arată viaţa reală a epocii e, probabil, lucrul cel mai dificil de recuperat istoric - de aici şi senzaţia de involuntar teatru al absurdului pe care i-o creează cercetătorului (mai ales dacă a trăit el însuşi epoca) revizitarea arhivelor şi publicaţiilor vremii.

Una dintre caracteristicile cele mai vizibile ale epocii este, în câmpul artistic, presiunea enormă pe care o exercită supradimensionarea mişcării de amatori asupra tuturor câmpurilor artelor profesioniste: e, evident, o decizie politică, cea care a stat la baza înfiinţării, în 1976, a giganticului Festival Cântarea României. Dacă în anii 1945-1955 mişcarea de amatori era văzută, pe model sovietic, ca o formă de democratizare a culturii, lărgind baza de diseminare propagandistică şi oferind teren selecţiei de talente care să fie, ulterior, şcolarizate şi profesionalizate, de această dată promovarea intensivă a mişcării de amatori nu mai are nimic de-a face cu principiile jdanovismului. Uriaşa desfăşurare de forţe amatoare e menită să înghesuie producţia de artă profesionistă către marginea orizontului cultural, s-o împacheteze umilitor drept destinată unor elite minoritare, irelevante - exact inversul ideologiei anilor '50-60. E ca şi cum aparatul ideologic al ceauşismului târziu ar fi decis, duşmănos-revanşard, că, atât vreme cât oamenii de artă tot nu se "cuminţesc", producţia profesionistă trebuie redusă şi ghetoizată cu garduri economice invizibile, astfel încât discursurile artistice să ajungă la un număr cât mai mic de beneficiari.

În timp ce, treptat, artele profesioniste sunt din ce în ce mai subfinanţate - culminând cu criza produsă de "autofinanţarea" brutală din 1983 -, statul ceauşist investeşte sume exorbitante în inventarea şi creşterea exponenţială a unui aparat administrativ şi organizatoric dedicat mişcării de amatori, cu spectacole şi festivaluri organizate piramidal, de la nivel local la nivel judeţean şi apoi naţional: sute şi sute de instructori, zeci şi zeci de jurii menite să premieze concursurile, competiţiile şi festivalurile de amatori de toate felurile, cercuri şi cenacluri, organizatori "profesionalizaţi" în acest sens şi plătiţi de la buget, infrastructură, logistică, transporturi şi, desigur, tone de materiale publicistice care depun mărturie despre această avalanşă. Evident, arta profesionistă ajunge, astfel, sub un soi de asediu permanent, apărându-se crâncen şi cu puţine şanse de izbândă. Iar critica de teatru abia dacă mai reuşeşte, cu enorm efort, să se strecoare în acest câmp mereu minat, în care o simplă cronică la un spectacol eveniment sau la un festival de ţinută trebuie plătită cu preţul participării şi consemnării publicistice a patru-cinci reportaje sau "eseuri" dedicate teatrelor populare şi muncitoreşti de pe tot cuprinsul ţării, sau brigăzilor artistice de la oraşe şi sate.

De aici, din această "stare de asediu" derivă câteva fenomene paradoxale, ori măcar stranii, care vor avea consecinţe de oarecare durată, întinzându-şi uneori umbra până în zilele noastre. Trebuie însă, mai întâi, să reamintim faptul că, după emiterea decretelor 421 şi 422 din decembrie 1977, este desfiinţat, aparent, aparatul dedicat cenzurii (prin modificarea Legii presei şi desfiinţarea Comitetului pentru presă şi tipărituri al PCR). În fapt, inspectorii cenzori sunt redistribuiţi în teren, o parte la CCES, pe funcţii şi cu atribuţii similare celor anterioare, alţii la comitetele municipale, orăşeneşti şi judeţene de partid, în cadrul secretariatelor ideologice / de propagandă, ori la comitetele locale de cultură. Din aceste noi poziţii, ei vor alcătui unul dintre multiplele etaje de exercitare a cenzurii generalizate, fiecare conform propriei specializări. Fiindcă această machiavelică manevră a lui Ceauşescu mută de fapt cenzura de la un for unic la o întreagă scară ierarhică, care se întinde de la autori (siliţi să se auto-cenzureze), la conducerile editurilor, ziarelor, instituţiilor de spectacol, comitetele locale şi judeţene de partid, în fine, la conducerea ministerială prin inspectorii CCES. În situaţii critice, "de scandal", cum vom vedea, se pot organiza şi organisme superioare ad-hoc, care să supra-inspecteze devierile ideologice după ce această întreagă piramidă e suspectată c-ar fi dat greş.

Ce legătură are acest alexandrinism cenzorial cu ciocnirea mută dintre amatori şi profesionişti? Una pe cât de invizibilă, pe atât de puternică: paradoxal, după desfiinţarea "fizică" din finalul lui 1977, aparatul cenzorial creşte şi el, în raport cu nevoile nou-înfiinţatei Cântări a României. Fiindcă, spre deosebire de ţările comuniste central europene, în care mişcarea de amatori fusese, în perioada 1960-1977, o adevărată pepinieră de experiment artistic şi o permanentă sursă de dizidenţă politică tocmai din pricină că era mult mai puţin supravegheată cenzorial, în România, slaba dezvoltare a acesteia până în 1976, ca şi inobservabilul interes faţă de experiment şi dizidenţă, o făcuseră să arate, în ochii partidului, mai degrabă insignifiantă. Acum însă, când statul investea masiv în ea, şi supravegherea trebuia să se manifeste pe măsură. De aici derivă şi recrutarea şi angajarea, în viteză, a unui nou eşalon de "inspectori" şi "activişti culturali", de cele mai multe ori complet nepregătiţi în chestiuni culturale de orice fel, instruiţi la repezeală şi care, vrând nevrând, vor infiltra treptat şi vor prelua uneori responsabilităţile celor care se ocupaseră, de-a lungul ultimelor decenii, de câmpul artelor profesioniste. Altfel spus, ultimul deceniu ceauşist e martorul unei adevărate invazii de analfabetism cultural pe mai toate palierele aparatului de supraveghere şi "îndrumare" de specialitate.

O altă consecinţă involuntară a acestei presiuni e, fireşte, de natură estetică. Insistenţa apăsată a aparatului în discutarea în presă şi încurajarea producţiilor de "teatru politic", timp de peste un deceniu jumătate, produsese deja, aşa cum am văzut în volumul anterior, atunci când ne-am aplecat asupra "scandalului Revizorul" de la Teatrul Bulandra, o disponibilitate accentuată către supra-interpretarea subversivă. Orice dramă sau comedie shakespeariană, molierescă, locală, chiar şi tragediile antice, pe scurt orice text clasic e foarte probabil "să fie citit" de artişti - în consens cu publicul epocii -, în cheie politic-subversivă. Cu atât mai mult textele contemporane, inclusiv - ce straniu ironic pare azi! - cele la modă în deceniile anterioare, ori cele "de comandă" tematică, din epopeea naţională. De aici tot soiul de situaţii contorsionate, greu de evaluat azi... Ca să dăm un singur exemplu: e absolut paradoxal că un text-spectacol prin definiţie subversiv, ba şi cu dimensiune mistică, ca Maestrul şi Margareta de Bulgakov, adaptat de Michaela Tonitza Iordache şi Cătălina Buzoianu, pus în scenă de aceasta din urmă la Teatrul Mic, să fi ieşit la public fără probleme majore, în 1980, în timp ce, în acelaşi an, Mormântul călăreţului avar de D.R. Popescu, o epopee conformistă despre colectivizare, pus în scenă la Braşov de Mircea Marin, să fi avut nu mai puţin de 14 vizionări, din octombrie în decembrie, înainte de premieră. (Montarea aceleiaşi piese la Bulandra, la deschiderea stagiunii 1981-1982 a fost complet masacrată de cenzură, în condiţiile în care autorul ei tocmai fusese numit / ales, ba chiar impus de Partid, cu câteva luni înainte, preşedinte al Uniunii Scriitorilor!)

De altfel, raporturile de putere şi jocurile de convenienţă între lumea scriitoricească şi artistică, pe de-o parte, şi aparatul de partid, pe de alta, fluide, adesea periculoase, cu rapide schimbări de poziţie, maziliri, reconsiderări, răsturnări de situaţii şi, mai ales, negocieri tăcute, insidioase, sunt dintre cele mai bizare. Unele colocvii de festivaluri teatrale devin adevărate terenuri de confruntare a mai vechilor şi mai noilor "guru" din lumea teatrală, azi agreaţi, mâine repudiaţi de mai marii zilei. Se practică delaţiunile, bătăliile de clan, alianţele între foşti inamici până de curând ireconciliabili. ATM, din ce în ce mai subfinanţat, al cărui oficiu de documentare nu mai e aprovizionat cu reviste şi cărţi, e silit, după 1981, să se retragă strategic în planul doi, chiar dacă preşedinta Dina Cocea continuă să scrie articole de adeziune în presa culturală, pe orice temă şi la orice dată festivă, în timp ce vicepreşedintele Silvestru e silit să abandoneze aparent aproape toate festivalurile care mai reuşesc să reziste în condiţiile date (vezi infra).

Şi în materie de prestigiu instituţional intervin drastice schimbări. La Bucureşti, chiar dacă Radu Beligan e neclintit la cârma Naţionalului, alternativa valorică nu mai e reprezentată de Bulandra (fără Ciulei şi Pintilie, semi-expatriaţi) şi cu atât mai puţin de Teatrul de Comedie (unde Lucian Giurchescu emigrează şi el în Danemarca, în 1979). Noua stea e Teatrul Mic, a cărui conducere e încredinţată, din 1977, fostului critic teatral şi actualului prozator de partid Dinu Săraru, care-şi alcătuieşte o nouă echipă de regizori de valoare - Cătălina Buzoianu şi Silviu Purcărete fiind figurile cele mai vizibile. Cu siguranţă, însă, a conduce un teatru în anii '80 nu e, nici pe departe, o ocupaţie uşoară: colaborările se răresc, fiindcă au loc reduceri de costuri, după 1983 se înfiinţează "administraţiile comune" - adică reunirea serviciilor logistice şi de producţie din mai multe teatre. Ca să dăm un singur exemplu, la Teatrul Dramatic din Braşov - şi pe acest model în toată ţara -, o singură contabilitate deserveşte şi Opera, şi Filarmonica, atelierele de tâmplărie ori cele de croitorie se compactează, personalul tehnic al celor trei instituţii trebuie redus cu 1/3. Cu rare excepţii, aproape toate posturile artistice sunt îngheţate ani la rând. Aprovizionarea cu materiale devine o corvoadă, iar directorii aleargă prin întreprinderile din oraşele lor, sau din cele apropiate, ca să cerşească scândură, pânzeturi sau linoleum de la deşeuri. În unele cazuri, atelierele produc mici obiecte de mobilier contra cost, ca să se poată achiziţiona elemente de decor sau costume pentru care nu există buget. Evident, peste tot, se aplică formula reciclării interne a decorurilor şi costumelor vechi, distrugându-se astfel, adesea, un patrimoniu excepţional.

Suspiciune şi provocare: iată o formulă prin care-ar putea fi definită şi înţeleasă dinamica mişcării teatrale a acestui ultim deceniu ceauşist, cel puţin la vârful producţiilor artistice. Orice regizor important şi orice autor contemporan sunt constant obiecte ale suspiciunii guvernanţilor, dar şi subiecţi ai propriilor încercări - mai timide sau mai curajoase - de a provoca sistemul; chiar dacă nu putem vorbi (şi cum am putea, câtă vreme produsul teatral e atent supravegheat pe toată durata producţiei şi diseminării sale!) de acte făţişe de opoziţie sau de dizidenţă, ci doar de gesturi de rezistenţă. Unul dintre paradoxurile bizantine ale perioadei e că, a avea un spectacol "hărţuit", ori chiar oprit (o vreme, mult mai rar definitiv), devine un soi de invizibilă medalie de onoare în ochii micii lumi teatrale a epocii - iar criticii legitimează, cu subtilitate şi încrâncenare acest mecanism al prestigiului. Critica e, din acest punct de vedere, silită să joace jocul apărătorului fidel, dar "neancorat ideologic", efectul involuntar, pe termen lung fiind acela că ea devine un soi foarte straniu de substanţă conservantă.

Desigur, la baza producţiei teatrale stau, însă, tone de texte şi spectacole nu doar de rutină, ci de-a dreptul propagandistice ori oportuniste, care de care mai stupide şi mai prăfoase, sute de recitaluri de poezie patriotică şi partinică şi disperate eforturi de supravieţuire / subzistenţă: cu abonamente obligatorii în fabrici şi uzine, care în loc să umple, golesc sălile de spectacol, cu extenuante deplasări în oraşele mici şi la sate, pentru care conducătorii instituţiei trebuie să facă umilitoare eforturi spre a obţine benzina şi motorina pentru autobuzele de turneu ş.a.m.d.

În fine, o altă caracteristică bizară a deceniului e provocată, în viaţa teatrală, tocmai de asprirea fără precedent a condiţiilor de viaţă şi de reducerea la maximum a comunicării mediatice şi a celei artistice cu exteriorul. Între 1982 şi 1985, programele de emisie ale TVR sunt, treptat, din ce în ce mai restrânse, ajungându-se în final la închiderea posturilor teritoriale şi chiar a canalului 2, iar postul 1 difuzând doar 2 ore în zilele de lucru (cel puţin 1/3 din acestea fiind actualităţi, adică propaganda ceauşistă) şi 4 duminica. Tot atunci, producţia naţională de film e redusă şi ea drastic, la fel şi importurile din exterior, nu doar din occident, ci şi din ţările socialiste înconjurătoare - mai toate în plin proces de "deschidere" pricinuit de perestroika gorbaciovistă, deci resimţite de Ceauşescu drept primejdioase. Sălile de cinematograf, părăginite şi friguroase, rulează la nesfârşit filme de arhivă, vechi de decenii, de cele mai multe ori în copii alb-negru realizate la Buftea, pentru a nu distruge definitiv originalele aflate în patrimoniul ANF. Consecinţele directe ale acestei drastice condensări a posibilităţilor cetăţeanului de a-şi utiliza timpul liber prin consum cultural înclină balanţa în favoarea teatrului: în marile centre urbane, prestigiul şi frecvenţa mersului la teatru cresc semnificativ după 1985, provocând uneori fenomene cu totul neobişnuite şi, în fond, irepetabile: la Teatrul Mic din Bucureşti, cozile la bilete ajung, în 1984-1987, să se instaleze de la 3-4 dimineaţa, asemenea cozilor la lapte, carne sau ouă. E adevărat, în sală se stă, iarna, cu paltoane, căciuli şi mănuşi, iar legenda spune că întreprinzătorul director are, la spectacolele mai lungi de 2 ore, mereu o ambulanţă ascunsă pe-o străduţă laterală, pentru a preveni căderile hipotermice ale actriţelor şi actorilor.

În acest context, viaţa criticii de teatru e departe de a fi senină. Circulaţia către teatrele din provincie e simţitor îngreunată: doar festivalurile, aniversările şi puţinele colocvii mai întreţin mobilităţile. Se inventează practica pachetelor de show case, organizate de teatrele mai apropiate de capitală, care obişnuiesc să trimită propriile autobuze de turneu ca să adune criticii, măcar o dată pe stagiune, pentru prezentarea şi discutarea, o zi două, a unora dintre premierele stagiunii. Turneele mari sunt împuţinate, deplasările înăuntru şi în afara ţării cu spectacole de răsunet devin rarităţi, fiindcă induc costuri pe care organele centrale "se sfiesc" să le mai aprobe. La rândul lor, din ce în ce mai puţini critici pot onora invitaţii din afara ţării: în schimb auto-exilurile sporesc incontrolabil.

Cu mici excepţii, critica nu mai urmăreşte îndeaproape, ca în trecutul recent, managementul teatrelor - grija faţă de prestigiul repertorial şi concurenţa dintre instituţii au fost înghiţite de avalanşa de sarcini dictate de Cântarea României. Tot astfel, fluctuaţiile halucinante în sistemul de şcolarizare al celor două Institute de teatru (cu din ce în ce mai puţine locuri, cu secţii desfiinţate, re-înfiinţare şi iar desfiinţate), se resimte şi în felul, mai precaut şi mai restrâns cantitativ, în care criticii se apleacă asupra noilor promoţii de artişti. Încercarea de reformare a IATC e deja demult uitată, cuvântul de ordine e subzistenţa.

Desigur, apar, aşa cum vom vedea, şi voci tinere în critica teatrală; însă, în majoritatea zdrobitoare a cazurilor, e vorba despre voci de colaboratori, care nu-şi găsesc locul ca angajaţi ai publicaţiilor, mulţumindu-se cu ocupaţii modeste - în învăţământ, în biblioteci publice, în case de cultură, în cercetare, în cazurile cele mai fericite în secretariatele literare. Însă, între ciudăţeniile vremii se numără şi aceea că o bună parte din tinerii critici preferă condiţia de "extern": redactorii angajaţi sunt obligaţi la corvezi publicistic-propagandistice de tot felul, pe care însă un colaborator le poate evita, dacă nu e carierist, cu destulă uşurinţă. La fel ca viaţa cetăţeanului de rând, viaţa criticii teatrale e o extenuantă luptă de fiecare zi, în aşteptarea unui final ceţos, către altceva, care se tot amână...