Madame Claude

 

William Stadiem
Madame Claude
O lume secretă a plăcerii, privilegiilor şi puterii
 Editura Corint, 2021
Traducere din limba engleză de Claudia Roxana Olteanu
 
 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

William Stadiem s-a născut în Kinston, statul american Carolina de Nord. A absolvit magna cum laude Universitatea Columbia. Şi-a dat doctoratul în drept la Universitatea Harvard şi a lucrat pe Wall Street ca avocat înainte de a ajunge la Hollywood şi de a scrie scenarii pentru producţii cinematografice precum Tânărul Toscanini, regizată de Franco Zeffirelli, cu Elizabeth Taylor şi Philippe Noiret în distribuţie.

Este autorul mai multor cărţi care s-au bucurat de un deosebit succes la public, cum ar fi: Marilyn Monroe Confidential (1979), Lullaby and Goodnight (1987), Mr. S: My Life with Frank Sinatra (2001), Dear Senator: A Memoir by the Daughter of Strom Thurmond (2005), Don't Mind If I Do (2008). Este de asemenea un apreciat jurnalist şi este invitat adesea la emisiuni de televiziune dedicate celebrităţilor, cinematografului şi preparatelor culinare. În prezent, locuieşte în Santa Monica, statul California.

Nota autorului: Aceasta este o poveste adevărată, dar unele nume şi amănunte au fost schimbate.

*

După al Doilea Război Mondial, cea cunoscută drept Madame Claude a condus, la Paris, în apropiere de Champs-Élysées, una dintre casele de toleranţă cele mai exclusiviste de la acea vreme, ajungând să aibă la un moment dat o reţea alcătuită din peste 500 de femei şi câţiva bărbaţi, precum şi o agendă care, susţinea ea, cuprindea nume celebre precum cel al preşedintelui SUA, John F. Kennedy, cel al şahului Iranului şi cel al patronului concernului Fiat, Giovanni Agnelli.

În anii 1960, era cea mai bogată şi cea mai celebră femeie realizată prin forţe proprii din Europa - o adevărată legendă de talia lui Coco Chanel. Fernande Grudet, viitoarea Madame Claude, s-a născut într-o familie evreiască săracă din oraşul Angers şi, potrivit propriilor spuse, a dus o viaţă extrem de aventuroasă - a luptat în Rezistenţa franceză, a supravieţuit internării într-un lagăr nazist de concentrare, s-a iubit cu membri ai Mafiei corsicane şi a făcut trotuarul înainte de a deschide un bordel pentru cei bogaţi şi faimoşi. Apelând în mod inedit la tehnologia telefonului, a creat conceptul de call-girl. Madame Claude nu a vândut însă pur şi simplu sex, ci a fost o adevărată peţitoare a elitei puterii.

Pornind de la discuţiile purtate chiar cu protagonista acestei cărţi şi de la interviurile luate celor care au ajutat-o să-şi construiască imperiul, biograful şi specialistul în istorie socială William Stadiem destramă vălul care ascundea secretele lui Claude, pătrunzând în lumea interzisă a plăcerii şi a privilegiilor.

"Fascinanta istorisire a lui Stadiem este cât se poate de voluptuoasă, dar şi plină de surprize plăcute." (Vogue)

"O revelatoare biografie a «elegantei regine franceze a sexului»... Este interesant de văzut ce diavol zăcea în unii dintre eroii lumii noastre politice şi culturale." (Kirkus Reviews)

Fragment
Capitolul 1 - Câteva noţiuni în limba franceză

Camelot (denumire sub care mai este cunoscută administraţia Kennedy - n. tr.) venea la Paris. Era primul turneu oficial întreprins de cuplul prezidenţial în Europa, iar cei doi erau mai mult decât încântaţi. Dacă Jackie Kennedy se bucura că îl va întâlni pe unul dintre idolii ei literari, noul ministru francez al culturii, André Malraux (Condiţia umană), cu care avea să facă un tur special al Luvrului, persoana la care John Kennedy se gândea, probabil, cel mai mult era Madame Claude, care urma să-i prezinte lui JFK propria viziune asupra condiţiei umane. Era un rendez-vous cu destinul pe care preşedintele îl plănuia de câteva săptămâni.

După eşecul din Golful Porcilor din aprilie 1961, John Kennedy era hotărât să-şi relanseze preşedinţia. Cea mai bună modalitate de a atrage atenţia întregii omeniri ca reprezentant al Lumii Noi şi de a o face să uite de nereuşita din Cuba era să se întâlnească cu doi reprezentanţi marcanţi ai Lumii Vechi, Charles de Gaulle şi Nikita Hruşciov, acasă la ei, în Europa. Dar simplul fapt că JFK avea treburi importante în străinătate nu însemna că îşi putea stăpâni obsesia pentru sex, care transforma Casa Albă într-un bordel cu "secretare" bine-crescute, care îşi petreceau timpul mai mult în piscină şi apoi în dormitorul Lincoln decât la maşina de scris.

Dacă giumbuşlucurile făcute în pat de JFK la Casa Albă aveau ca rezultat un soi de farsă franţuzească de budoar, ce loc mai bun ca Parisul se putea găsi pentru continuarea spectacolului? Şi ce beneficiu secundar mai bun ar fi avut o astfel de excursie diplomatică decât o mostră din comorile şi plăcerile lui Madame Claude, despre care JFK auzise de curând de la playboy-i lui, Frank Sinatra, Igor Cassini şi Porfirio Rubirosa, care îl regalau cu poveşti despre tânăra (de vreo 30 de ani) şi eleganta codoaşă specializată în transformarea fiicelor cuviincioase ale aristocraţiei franceze nouvelle pauvre (expresia nouveaux pauvres - "noii săraci", în franceză - desemnează o categorie de persoane afectate de o nouă formă de sărăcie apărută după al Doilea Război Mondial ca urmare a schimbărilor profunde de ordin economic, tehnic şi social produse în societate. În contrast cu aceasta se foloseşte expresia nouveaux riches - "noii bogaţi" -, apărută în perioada interbelică - n. red.) postbelice în filles de joie (fiice ale plăcerii - fr.).

Dacă JFK avea un gen preferat, acela era fata sănătoasă, snoabă, cuminte şi educată, a cărei inaccesibilitate făţişă, asemănătoare unui cordon sanitar, o putea viola, cum erau fetele de la Miss Porter sau Ethel Walker (şcoli de fete din SUA - n. red.), care îi aţâţaseră dorinţele pe când era elev la Choate şi student la Harvard. Fete precum Jacqueline Bouvier, cu care trebuise să se căsătorească pentru a se culca cu ea, ca să descopere mai apoi repede că una singură nu e de ajuns. Şi acum iată, aici, o matroană specializată exact în ceea ce îl interesa pe el.

Desigur că preşedintele avea multe excepţii de la regula lui şi multe femei frumoase îi ieşiseră în cale. Marilyn Monroe, ultima lui obsesie, se încadra cu greu în tipul liceenei cuminţi. La fel şi Judy Campbell, care împărţise patul nu doar cu JFK, Sinatra sau mafiotul Sam Giancana din Chicago, ci şi cu tatăl lui, Joseph, căruia toată lumea îi spunea şi acum "domnul ambasador", de când fusese omul lui Franklin D. Roosevelt la Palatul Buckingham. (JFK îi zicea tatălui său "Marele JP".) Totuşi, Judy Campbell, cu toată lipsa ei de educaţie, făcuse şcoala catolică şi avea aceeaşi puritate autentică pe care i-o oferise şi Jackie. Era genul de fată pe care o punea la dispoziţie această Madame Claude. JFK murea de nerăbdare.

Nu avea deloc aversiune faţă de prostituţie, indiferent cât de eufemistic era acest cuvânt, şi nu-l deranja să împartă cu tatăl său o amantă. Aşchia nu sare departe de trunchi. În ciuda faptului că se trăgeau din irlandezi catolici şi a rădăcinilor pe care le aveau în puritanul Boston, membrii familiei Kennedy, cel puţin bărbaţii, nu erau deloc pretenţioşi în privinţa sexului, mai ales a sexului comercial. La urma urmelor, lui Joe, unul dintre cei mai mari afacerişti din America, i se părea firesc să combine cele două mari pasiuni ale sale, sexul şi comerţul.

În timp ce era elev la Choate, John Kennedy şi-a pierdut virginitatea cu o prostituată albă din Harlem, lucru pe care i l-a povestit colegului de şcoală LeMoyne Billings, cel mai bun prieten al său. Când era la Harvard, iar Joe era ambasador în Anglia, tatăl şi-a luat fiul într-un circuit al legendarelor bordeluri legale - maisons closes - ale Parisului. Acestea erau, practic, hoteluri de lux în care nimeni nu dormea niciodată singur. Le One-Two-Two, de exemplu, numit aşa după numărul la care se găsea pe Rue de Provence, în spatele magazinului universal Galeries Lafayette, era inclus în multe circuite scumpe cu ghid dedicate străinilor care vizitau Oraşul Luminilor.

A face sex la Le One-Two-Two sau la alte bordeluri celebre, precum Le Sphinx sau Le Chabanais, care-şi luau numele după acea rue pe care se aflau, era o tradiţie exclusivistă la Paris, ca şi a lua masa la Maxim's (unul dintre cele mai renumite restaurante din capitala franceză, fondat în 1893 - n. red.) sau a urmări un spectacol la Folies Bergère (sală de spectacole din Paris, inaugurată în 1869 - n. red.). După o masă rafinată luată în localul respectiv, domnii se puteau retrage cu frumoasa aleasă (erau 60 de frumuseţi dintre care puteai alege) într-unul dintre cele 22 de dormitoare, fiecare având o anumită tematică. Exista o cameră care avea ca temă jungla africană, una cu plaja de la Miami, una care reproducea o cabină de lux de pe vasul Normandie, un adăpost de pirat, o cabină de hidroavion şi, elementul de atracţie al tuturor acestor locuri, o temniţă bine înzestrată.

Le One-Two-Two nu era preferat doar de Joe Kennedy, ci şi de numeroşii lui prieteni de la Hollywood, printre care se numărau Humphrey Bogart, Fatty Arbuckle, Gary Cooper şi Cary Grant. Şi femeilor le plăcea, inclusiv lui Marlene Dietrich şi Gloriei Swanson, iubirea vieţii lui Joe, care a locuit la Paris în zbuciumaţii ani 1920, ca marchiză de Falaise. Soţul ei, marchizul, a devenit angajatul lui Joe la Studiourile Pathé, deţinute de familia Kennedy. Marchizul îi prezenta lui Joe splendorile nopţii pariziene, timp în care Joe avea o aventură pe faţă cu marchiza şi producea filmul Queen Kelly, un fiasco niciodată terminat, care spunea povestea unei patroane de bordel din estul Africii, aflat sub stăpânire germană.

În timpul războiului, Le One-Two-Two şi celelalte cluburi importante au fost preluate de Gestapo şi transformate în bordeluri pentru ofiţerii superiori nazişti. Casele respective au fost închise definitiv în 1946, datorită unei legi elaborate de Marthe Richard, ea însăşi prostituată devenită aviatoare şi apoi spioană, care, după război, a intrat în politica sexului. Folosindu-se de furia francezilor împotriva naziştilor, Richard a marcat efectiv toate bordelurile cu o zvastică stacojie şi le-a scos pe prostituate în stradă (erau sute de mii în toată Franţa), ca în filmul Irma la Douce, turnat de Billy Wilder în anii 1960, în care rolul prostituatei vesele care dă titlul filmului e interpretat de Shirley MacLaine. Femeile care făceau trotuarul au devenit în scurt timp un simbol al Parisului, asemenea teraselor cafenelelor.

Totuşi, nicio lege nu putea face să dispară complet bordelurile din Franţa. Au apărut case secrete, de multe ori controlate de Mafia corsicană. Niciuna nu era mai selectă şi mai discretă decât cea a lui Madame Billy, o casă mare, din secolul al XIX-lea (acum demolată), din Rue Paul Valéry, nr. 4, din luxosul arondisment 16, pe care o frecventau politicieni importanţi, vedete ale cinematografiei franceze, precum Jean Gabin şi Yves Montand, sau magnaţi americani precum Henry Ford al II-lea. Joseph Kennedy îl dusese de multe ori acolo pe Jack în anii 1950, pentru a se distra după masă în drum spre casa de vacanţă pe care familia Kennedy o închiria la Èze, pe Coasta de Azur, chiar şi după ce Jack se căsătorise cu Jackie şi fusese ales senator. Complexul Hyannisport avea câteva elemente de atracţie, dar între acestea nu figura bouillabaisse (supă de peşte, specialitate culinară specifică regiunii Provence, din sud-estul Franţei - n. red.) sau accesul facil la prostituate simandicoase - aşa a luat naştere diaspora sezonieră din Franţa. Rose (soţia lui Joseph Kennedy şi mama lui John F. Kennedy - n. red.) rămânea de multe ori în Massachusetts, lăsându-i pe băieţi să se distreze pe Riviera. Simţul pudorii şi înfrânarea nu erau cunoscute familiei Kennedy.

Madame Billy avea un bordel de modă veche, cu 20 de fete cochete, un bar imens şi zece camere. Ceea ce oferea această nouă Madame Claude era o fantezie nemaiîntâlnită până atunci. Ea putea pregăti pentru client femeia visurilor sale. Ideea ei originală a fost să combine fanteziile de la cabaretul Crazy Horse, acel templu al striptease-ului de pe Avenue George V înfiinţat în 1951, considerat cel mai elegant club de profil, la care evoluau cele mai spectaculoase fete din lume, cu realităţile prostituţiei.

Regula valabilă pentru specimenele perfecte de feminitate de la Crazy Horse era "priveşte, dar nu pune mâna". Acelaşi standard de voyeurism se aplica şi amazoanelor de la Lido (alt cabaret celebru situat în Paris, pe Champs-Élysées, inaugurat în 1946 - n. red.) şi Folies Bergère, la fel ca supermodelelor de azi. Madame Claude a avut geniul să permită înlăturarea acestui scut protector, îngăduindu-le bărbaţilor obişnuiţi, sau cel puţin bogătaşilor, să atingă ceea ce era de neatins. Nu trebuia să fii Tom Brady ca să o ai pe Gisele Bündchen. Nu trebuia să fii nici Harvey Weinstein. Nu trebuia să hărţuieşti pe nimeni, nu trebuia să te baţi cu nimeni. Nu trebuia nici să fii burlac. Chiar dacă erai şef de stat.

Serviciul special şi secret al lui Madame Claude se adresa "bărbatului care are totul", ca mai toate reclamele de pe Madison Avenue de la sfârşitul anilor 1950, menite să le stârnească oamenilor dorinţa de a câştiga şi mai mult. Pe lângă faptul că erau înalte, superbe şi aveau un trup sculptural, Claude a mai adăugat un element: distincţia. Fetele ei nu făceau pur şi simplu striptease; proveneau din vechi familii din înalta societate franceză. Mai ales în Franţa, snobismul era o mare virtute, iar Madame Claude a jucat cartea aceasta până la capăt. Majoritatea întâlnirilor aveau loc "la client", iar în cadrul acestora ea vindea intelect şi farmec, nu doar sex. Îşi trimitea fetele la întâlniri de seară la care se lua masa, se dansa şi se încheia totul în mod fericit în cele mai luxoase locuri din acest fermecător oraş. Timpul însemna bani, iar o bună parte din timpul pentru care se plătea era reprezentat de farmecul romantic sau de iluzia acestuia, nu de sex.

Mogulii şi vedetele aflate în vizită, de obicei fără soţii, îşi încheiau serile feerice în apartamentele lor luxoase de la Ritz, Plaza Athénée, Crillon sau George V. Când era nevoie de discreţie, ca în cazul lui JFK, se putea aranja un rendez-vous strict secret, într-un loc ireproşabil, bineînţeles, nu într-unul dintre omniprezentele hôtels de vingt minutes (hoteluri de 20 de minute - fr.), în care se consumau relaţii întâmplătoare. Claude avea un apartament cu trei dormitoare în Rue de Marignan, în zona comercială a bulevardului Champs-Élysées. Două sau mai multe fete frumoase, invariabil înalte şi graţioase ca nişte manechine se aflau acolo la datorie, satisfăcând închipuirile şi pasiunile diabolice ale jurnaliştilor şi fotografilor de la Paris Match, care-şi avea sediul după colţ, sau ale vedetelor şi producătorilor din "Micul Hollywood" parizian, cartierul companiilor de film grupate vizavi de Champs-Élysées, pe Rue de Ponthieu şi pe Rue de Colisée.

Apartamentul de pe Marignan îi deservea de asemenea pe magnaţii englezi şi europeni aflaţi în trecere, care stăteau pe Champs-Élysées la Travellers Club. Şeful bagajiştilor de acolo, un om priceput la aranjamente, o ajutase pe Madame Claude să-şi înceapă afacerea cu doar câţiva ani înainte, strecurându-le numărul ei de telefon membrilor mai privilegiaţi. (Clubul a avut clientelă exclusiv bărbătească până în secolul al XXI-lea.) Ca o ironie a sorţii, clădirea de marmură a clubului, aflată pe Champs-Élysées, la nr. 25, fusese construită în 1865 de Esther Lachmann, una dintre prostituatele cele mai cunoscute ale Parisului într-o epocă în care "les grandes horizontales" (marile orizontale - fr.), cum erau numite metresele de lux, erau echivalentul de azi al starurilor feminine din domeniul rockului şi al filmului, ca şi al celebrităţilor de felul celor din familia Kardashian.

Cazul ascensiunii sociale prin sex a lui Lachmann, evreică săracă născută la Moscova în 1819, merită să fie cercetat; ea avea să devină un model chiar pentru Madame Claude. Lachmann, fiica unui ţesător, a fost căsătorită la 17 ani cu un croitor rus sărac, a avut un fiu şi i-a abandonat pe amândoi, ducându-se la Paris. La 21 de ani, era amanta lui Henri Herz, cunoscut pianist şi fabricant de piane, care a introdus-o în cercurile înalte ale lumii artistice, dacă nu în înalta societate. Când Herz a refuzat să-şi părăsească soţia pentru ea, Lachmann a trecut Marea Mânecii şi s-a dus la Londra, unde o altă curtezană i-a împrumutat rochiile decoltate care atrăgeau atenţia bărbaţilor din aristocraţia britanică la premierele de la Covent Garden. În 1851, a dat lovitura, căsătorindu-se cu portughezul Albino de Araújo de Païva, a cărui familie făcuse avere din negoţul cu opiu în colonia Macao.

În 1852, la 33 de ani, "La Païva", aşa cum era numită, a divorţat de vlăstarul opiului şi a făcut o nouă victimă în persoana contelui german Guido Henckel von Donnersmarck, un tânăr de 22 de ani, moştenitor al unui imperiu minier. Femeii i-au trebuit aproape 20 de ani să-l ducă la altar pe tânărul conte, lucru care s-a întâmplat în 1871. A fost însă una dintre cele mai scumpe idile din istorie, căci La Païva a primit de la conte nu doar măreţul Château de Ponchartrain, de lângă Paris, ci şi, odată cu construcţia actualei clădiri a Travellers Club, considerată pe atunci culmea ostentaţiei, echivalentul palatului ridicat pentru Aaron Spelling în Holmby Hills, în anii 1980, în timpul administraţiei Reagan. Auguste Rodin a fost unul dintre cei care au ajutat la construcţia imobilului, el, Zola, Flaubert şi Delacroix fiind invitaţi obişnuiţi la petrecerile pe care le dădea La Païva, considerate cele mai extravagante din acea perioadă. Ea chiar l-a inspirat pe Alexandre Dumas‑fils să scrie, în 1873, o piesă despre o curtezană care are un succes atât de mare, dar este atât de lipsită de scrupule, încât soţul ei, un magnat al comerţului cu arme, este îndreptăţit s-o ucidă. Titlul piesei era La Femme de Claude (Nevasta lui Claude în franceză. Personajul principal al piesei este Claude Ruper - n. red.). Se crede că de la acesta se trage nom de bordel (nume de bordel - fr.) Madame Claude.

Satisfacerea fanteziilor erotice ale unui preşedinte aflat în vizită era cea mai delicată şi mai pretenţioasă formă de diplomaţie a dolarului. În acelaşi timp, era un coşmar logistic, dat fiind faptul că ochii întregii lumi erau aţintiţi asupra noului preşedinte şi asupra fermecătoarei lui soţii, aflată la prima manifestare a francofiliei sale. Că JFK putea fi prins cu pantalonii în vine în timpul unei vizite de stat era un lucru care nici măcar nu putea fi luat în considerare. Totuşi, având aroganţa tatălui său, care spunea că genului potrivit de băiat rău i se poate ierta orice, John Kennedy era atât de obsedat de sex şi atât de neruşinat şi de nesăbuit în obsesiile lui, încât şi-a plănuit escapada sexuală franceză ca pe o Zi Z priapică.

Planul preliminar a fost pregătit în cea mai mare parte de Madame Claude şi Pierre Salinger, ataşatul de presă şi omul de încredere al lui Kennedy, care, în ciuda multor presupoziţii, era doar pe jumătate francez (mama), fiind crescut şi educat în San Francisco. Vorbea însă în mod fluent limba franceză; în plus, avea aceeaşi înclinaţie spre indecenţă ca şeful lui, aşa încât i-a făcut plăcere să se ocupe de treaba respectivă. La început, Madame Claude l-a respins pe Salinger. Erau prea multe lucruri care puteau s-o ia razna şi prea mulţi ochi îndreptaţi spre potenţialul ei client, probabil, cel mai faimos bărbat din lume.

Atentate şi crime politice în istorie

 

Mihai Manea
Atentate şi crime politice în istorie
Editura Meteor Press, 2021
 

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Încă din Antichitate, asasinatele şi crimele politice au reprezentat o constantă a istoriei. Unele au zguduit lumea, altele au schimbat cursul istoriei, cele mai multe au generat controverse şi au alimentat teorii ale conspiraţiei ce au rezistat trecerii timpului.

Rămân şi astăzi întrebări care aşteaptă răspunsuri:
Ion Gh. Duca, omorât de legionari cu ştirea lui Carol al II-lea?
Zelea Codreau, călău şi victimă?
Barbu Catargiu, asasinat din ordinul lui Cuza?
Aldo Moro, sacrificat cu bună ştiinţă de guvernul lui Andreotti?

Sau putem specula ce s-ar fi întâmplat dacă...
... în 1939, Adolf Hitler nu şi-ar fi scurtat discursul de la berăria Bürgerbräukelle şi bomba care a explodat opt minute mai târziu l-ar fi surprins înăuntru?
... sau dacă glonţul turcului Mehmet Ali Ağca ar fi avut o altă traiectorie şi l-ar fi lovit în plin pe papa Ioan Paul al II-lea?

Cartea profesorului Mihai Manea vine să ne explice ce s-a întâmplat în realitate, când şi de ce şi ne propune o incursiune în trecutul violent al omenirii, absolut necesară şi plină de învăţăminte.

Fragmente

Cuvânt al autorului

Doi literaţi francezi celebri au sintetizat, în mod magistral, credem, esenţa şi limitele cunoaşterii. Astfel, La Fontaine spunea că "atunci când ştii multe, poţi să vorbeşti, dar e mai bine să taci", iar Marcel Proust declara că "adevărata călătorie a descoperirii înseamnă nu a căuta ţărmuri noi, ci a vedea cu ochi noi".

Când am început să lucrez la această carte, al cărei subiect este extrem de vast, iar sursele de informare par aproape inepuizabile, am reflectat îndelung la conţinutul său. Paginile ce urmează sunt rodul unor ani întregi de analize, selecţii şi lecturi. Nu pot emite pretenţia că am prezentat toate informaţiile referitoare la toate personalităţile care au fost ţinta unor atentate sau au căzut victime asasinatelor politice din simplul motiv că bibliografia disponibilă nu este decât parţială, iar istoria are, fără îndoială, un număr uriaş de eroi publici sau anonimi greu de cuprins în paginile unui singur volum.

În acelaşi timp, trebuie să precizez că nu am abordat speţele unor personaje celebre care au sfârşit tragic sau care au trecut pe lângă moarte în cazul cărora ştiinţa istorică mai are încă multe puncte de vedere de formulat în vederea unei concluzii - şi mă refer, de exemplu, la Maximilien de Robespierre, Dag Hammarskjöld, Che Guevara, Gheorghe I. Brătianu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ioan Petru Culianu, Viktor Iuşcenko şi mulţi alţii.

De menţionat este şi faptul că fiecare personalitate înfăţişată în paginile ce urmează, care a căzut victimă unor acte criminale, este prezentată prin raportare la viaţa şi activitatea sa. Ca atare, conştient ab initio de limitele acestei lucrări, autorul nu are pretenţia că a rezolvat mistere vechi de secole, nici că poate să dea verdicte definitive despre cei culpabili. Nu doreşte decât să ofere publicului larg o lucrare ce poate să suscite interes, curiozitate şi mai ales, să dezvolte gustul pentru lectură şi gândire critică.

Un gând deosebit şi întreaga mea gratitudine pentru directorul Editurii Meteor Press, care a acceptat acest proiect.

Violenţa, atentatul şi crima politică - permanenţe ale istoriei

Istoria a consemnat în mai toate epocile sale asasinate şi atentate, acţiuni violente îndreptate contra ordinii de stat şi a reprezentanţilor acesteia - şefi de stat, oameni politici, lideri militari sau religioşi şi alţii. Au existat, în acelaşi timp, şi numeroase momente în care cursul istoriei a fost schimbat de crime cu substrat politic care au zguduit lumea. Un clasament realizat de site-ul web www.toptenz.com a enumerat zece dintre cele mai faimoase asasinate care au avut loc de-a lungul istoriei şi care au produs controverse, alimentând teorii ale conspiraţiei ce au rezistat trecerii timpului.

1. Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei, moştenitorul tronului Imperiului Austro-Ungar, şi a soţiei sale, Sofia, în 1914.
2. Uciderea preşedintelui SUA Abraham Lincoln, în 1865.
3. Asasinarea ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei, în 1881.
4. Asasinarea lui Martin Luther King, Jr., militant pentru drepturile civile din SUA, în 1968.
5. Asasinarea lui Caius Iulius Caesar, în 44 î.Hr.
6. Asasinarea lui Mahatma Gandhi, părintele independenţei Indiei, în 1948.
7. Asasinarea preşedintelui american John F. Kennedy, în 1963.
8. Asasinarea Indirei Gandhi, prim-ministru al Indiei, în 1984.
9. Uciderea lui Reinhard Heydrich, guvernatorul nazist al Boemiei şi Moraviei, în 1942.
10. Asasinarea lui Benazir Bhutto, fostul prim-ministru al Pakistanului, în 2007.

Dar de unde provine termenul de asasin, despre care o să tot vorbim în aceste pagini? În secolul al XI-lea, Hassan ibn-al-Sabbah (1050-1124), un adept al orientării şiite din cadrul islamului, s-a remarcat în Persia în lupta împotriva celeilalte orientări religioase a islamului, reprezentată de sunniţi. Alungat şi persecutat, Sabbah a cucerit fortăreaţa Alamut, unde şi-a creat o adevărată armată de adepţi care au ucis, potrivit numeroaselor surse istorice, o seamă de lideri politici, militari, religioşi. Această sectă şiită sângeroasă înfiinţată de Sabbah a primit numele de Asasini (în arabă, haşişiun, adică "fumătorii de haşiş"), deoarece membrii ei, renumiţi pentru cruzimea lor, consumau haşiş înainte de a porni la luptă. Potrivit altor istorici, termenul de asasin ar semnifica "susţinătorii lui Asas".

Asasinatul sau crima politică, scrie profesorul american de istorie Franklin Lewis Ford, vizează uciderea intenţionată a unei victime sau a unui grup de victime specifice pornind de la un motiv legat de importanţa sau proeminenţa publică a victimei şi comisă cu un scop politic. Dacă luăm însă în considerare rigoarea analitică, motivaţia este, uneori, greu de stabilit. S-au comis, în genere, asasinate politice pentru a elimina un rival în lupta pentru putere, pentru a preveni sau răzbuna o înfrângere politică, din fanatism sau pentru a impune o schimbare politică. Au fost comise însă şi asasinate sau atentate de indivizi cu tulburări mintale ori de unii care nu au urmărit altceva decât notorietatea. Motivaţia politică a asasinatului a fost teoretizată încă din Antichitate de către Sun Tzu în lucrarea Arta războiului. În Principele, Niccolò Machiavelli avertiza asupra necesităţii de a lichida inamicii politici atunci când aceştia devin un pericol real pentru societate. Armele utilizate au fost extrem de diverse - pumnalul, cuţitul, sabia, otrava, pistolul, carabina, ajunând până la cel mai sofisticat arsenal din secolul XXI.

De-a lungul secolelor, în cadrul societăţii - indiferent de treapta dezvoltării socio-umane în care se afla - asasinatele politice, interpretând sintagma luptei pentru putere, au constituit o modalitate de a obţine avantaje sociale sau de a accede la funcţii înalte în stat. Executate direct sau indirect, în nume personal, prin comploturi ori sub umbrela unor organizaţii extremiste, asasinatele politice au generat deseori răsturnări radicale de situaţii, chiar dacă, uneori, scopul acţiunii nu a fost atins în totalitate. Dacă luăm în considerare şi represaliile, în unele cazuri privite ca o armă a dreptăţii (fals înţeleasă, deseori), ajungem să apreciem proporţiile acestor crime.

Crimele care se încadrează în termenii unui asasinat politic, fie că sunt săvârşite la comandă străină, cu o largă reţea de indivizi aflaţi în slujba unor organizaţii care urmăresc răsturnarea ordinii de stat, să suprime cauza unui rău social şi să ralieze opinia publică, fie că urmăresc încetinirea dezvoltării societăţii în scopul acaparării unor bogăţii naturale ajung uneori să influenţeze mersul societăţii în ţara în care se petrec asemenea fapte abominabile.

Deseori, moartea violentă sau un atentat a transformat o carieră politică, atribuindu-i un destin tragic. În acelaşi timp, victimele au devenit subiectul unui cult, deseori de tip mistic, dezvoltat de-a lungul secolelor. De remarcat este şi soarta unor asasini pe care astfel de acte i-au scos din anonimat. Astfel, Brutus a intrat în memoria colectivă doar ca urmare a asasinării lui Cezar, iar Charlotte Corday a devenit o eroină de factură romantică doar pentru că l-a înjunghiat mortal pe unul dintre liderii marcanţi ai Revoluţiei Franceze, şi anume Jean-Paul Marat.

Asasinatul politic a vizat în cele mai multe cazuri puterea politică şi a constituit dintotdeauna o modalitate de a accede la putere, de a lichida adversarii politici. El a generat, dar nu întotdeauna şi în mod obligatoriu, o răsturnare de situaţie şi uneori a fost urmat de represalii. În cazul multor atentate sau comploturi politice, misterul legat de cei care i-au inspirat sau susţinut pe autorii lor dăinuie şi în prezent. De multe ori, autorii au fost trădaţi sau deconspiraţi sau prinşi în capcană. De fapt, privit din perspectivă socio-politică, asasinatul politic face parte din riscul exercitării puterii şi nu este întotdeauna însoţit de lichidarea sau abandonarea libertăţilor publice.

Majoritatea asasinatelor politice au fost încadrate în categoria regicidului, care, în opinia istoricului Olivier Coquard, s-au desfăşurat între secolul al XIV-lea şi al XVII-lea. Apoi, acestea s-au rărit până către sfârşitul secolului al XVIII-lea, dar au apărut din nou, în forţă, la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Nu toţi conducătorii politici care au avut un sfârşit violent au fost victimele unor atentate. Astfel, împăratul german Frederic I Barbarossa (1154-1190) s-a înecat într-un râu din Asia Mică în perioada Cruciadei a treia (1189-1192), mai precis în 1190, sub greutatea armurii sale. Regele Franţei Carol al VIII-lea (1470-1498) a murit în 1498 ca urmare a unei lovituri primite la cap în timpul unui joc. Un alt rege francez, Henric al II-lea (1547-1559), s-a stins în 1559, după ce a fost rănit într-o întrecere cavalerească, închinată încheierii păcii cu Spania la Cateau-Cambrésis (1559).

Olivier Coquard evidenţiază într-o lucrare foarte recentă deosebirea dintre atentatul terorist, ale cărui victime sunt civili nevinovaţi şi care vizează modificări la nivelul puterii politice, comploturile de palat, care duc la un transfer de putere fără a opera schimbări de substanţă la nivel politic, şi asasinate inutile, care se remarcă prin aspectul lor spectaculos şi impactul mediatic deosebit, dar fără rezultate deosebite.

De-a lungul istoriei au existat numeroase conspiraţii şi comploturi care au urmărit eliminarea unor personalităţi ale vremii. Printre cele mai importante, pot fi menţionate următoarele:
65 şi 63 î.Hr. - prima şi a doua conspiraţie a lui Lucius Sergius Catilina împotriva puterii şi Senatului (Republica Romană)
65 d.Hr. - complotul lui Gaius Calpurnius Piso împotriva împăratului Nero (Imperiul Roman)
1478 - complotul lui Francesco de' Pazzi şi Bernardo Bandini Baroncelli împotriva familiei de Medici (Florenţa)
1506 - conspiraţia lui Giulio d'Este şi Ferrante d'Este împotriva fraţilor lor vitregi (Ferrara)
1570; 1583; 1586 - comploturile lui Roberto Ridolfi, Francis Throckmorton, Anthony Babington de asasinare a reginei Elisabeta I (Anglia)
1605 - complotul "prafului de puşcă", de asasinare a regelui Iacob I (Anglia)
1718-1720 - conspiraţia marchizului de Pontcallec împotriva lui Filip al II-lea, duce de Orléans (Franţa)
1749 - complotul sau revolta sclavilor musulmani (Malta)
1788 - conspiraţia Anjala pentru a pune capăt războiului ruso-suedez (Suedia)
1939 - operaţiunea Himmler pentru a justifica invadarea Poloniei (Germania)
1984 - atentatul IRA de la Brighton împotriva prim-ministrului Margaret Thatcher (Marea Britanie)

Desigur, se poate pune întrebarea de ce este atât de important să studiem aceste atentate sau crime politice. În primul rând, deoarece cei care au studiat intens crima şi asasinatul politic au lansat o întreaga literatură - articole, discursuri, unele documente semnificative care impun necesitatea studierii asasinatelor politice. În al doilea rând, acestea reprezintă deseori adevărate istorii în sine care au inspirat opere literare, au contribuit la dezvăluirea vanităţii asasinului şi, mai ales, la statuarea unui sistem de pază şi protecţie pentru conducătorii lumii. Având în vedere că, în mod practic, liderii politici, militari sau religioşi pot deveni oricând ţinta unui atentat, s-a dezvoltat un sistem de pază şi protecţie care, cu timpul, a ajuns din ce în ce mai sofisticat.

Încă din Antichitate au apărut informaţii cu privire la atentate sau comploturi politice. Astfel, în Vechiul Testament este menţionat faptul că regele Ioaş al Iudeei a fost asasinat de către slujitorii săi. Apoi, este pomenită istoria lui Ioab, care l-a omorât pe Absalom, fiul lui David, iar Sanherib, regele Asiriei (705-681 î.Hr.), a fost ucis de fiii săi. Tot aici apare povestea Iuditei, care a contribuit decisiv la eliberarea evreilor amăgindu-l şi ucigându-l pe generalul Olofern, conducătorul armatei asiriene care invadase Iudeea. Scriitorul şi filosoful indian Chanakya (c. 350-283 î.Hr.) a vorbit despre asasinate în lucrarea Arthashastra ("Ştiinţa statului"), cel mai vechi text laic indian şi un veritabil tratat de politică, administraţie şi economie. Chanakya a fost şi sfetnicul împăratului Chandragupta Maurya (340-298 î.Hr.), fondator al Imperiului Maurya din India, care s-a inspirat din lucrarea Arthashastra pentru a întemeia primul mare regat indian şi care a recurs mai târziu la asasinate împotriva unora dintre comandanţii şi urmaşii lui Alexandru Macedon. În anul 339 î.Hr., Socrate, renumitul filosof grec al Antichităţii condamnat la moarte pentru învăţătura şi activitatea sa nonconformistă, a fost obligat să bea otravă, mai exact o fiertură din cucută.

În China, la sfârşitul secolului al III-lea î.Hr., s-a impus regatul Qin. Conducătorul regatului Yan a încercat înlăturarea împăratului Qin Shi Huangdi, întemeietorul dinastiei Qin, şi a trimis un asasin pe nume Jinj Ke, care însă a fost ucis, iar complotul a eşuat.

În schimb, conspiraţia care l-a vizat pe Filip al II-lea, regele Macedoniei (359-336 î.Hr.), a avut sorţi de izbândă. Filip a pierit la Aegae, probabil în 336 î.Hr., unde curtea s-a reunit pentru a sărbători căsătoria lui Alexandru I al Epirului cu Cleopatra a Macedoniei, fata lui Filip şi a Olympiei. În timp ce intra în teatrul oraşului, Filip a fost ucis de Pausanias de Oretis, una dintre gărzile sale de corp. Motivele crimei rămân controversate, dezbaterile purtându-se în jurul mai multor ipoteze, şi anume cea avansată de Cleitarchus, unul dintre istoricii lui Alexandru cel Mare, şi cea a istoricului latin Justin.

În Roma antică, asasinatul a fost mereu prezent şi numeroşi conducători, de la Caesar la Caligula, au căzut victime unor comploturi ale aristocraţiei sau ale membrilor gărzii pretoriene. În timpul ocupaţiei romane a Iudeei s-a afirmat gruparea sicarilor sau a zeloţilor, care a recurs la acte de violenţă şi asasinate împotriva romanilor sau a evreilor care colaborau cu duşmanul. Se foloseau de pumnale scurte, ascunse în pelerină (numite de romani "sica", de aici şi numele de "sicari"), după care dispăreau repede în mulţime. Relatări despre mişcarea zeloţilor apar şi în lucrările istoricului evreu Flavius Josephus Antichităţi Iudaice şi Războiul Evreilor atunci când vorbeşte despre revoltele din Iudeea stăpânită de romani în secolul I d.Hr.

În Evul Mediu, odată cu perioada Renaşterii, a luat amploare tiranicidul, adică asasinarea unui rege sau suveran atunci când guvernarea sa devenea tiranică. De remarcat este faptul că tirania i-a preocupat pe numeroşi învăţaţi încă din Antichitate. Astfel, pentru vechii greci, de exemplu, asasinul unui tiran putea să fie un veritabil erou. Mai mult, Herodot a opus tiraniei monarhia. Platon a susţinut că tirania se putea instaura ca urmare a derapajelor din cadrul regimurilor democratice. Iar cronicarul John de Salisbury s-a întrebat dacă tirania avea legitimitate. Conciliul de la Konstanz din 1414-1415 a condamnat oficial tirania. De exemplu, este pomenit cazul lui Dimitrie Zvonimir, rege al Croaţiei (1076-1089), care, conform unor izvoare istorice, ar fi fost ucis deoarece nu a acceptat o propunere a papei de a lupta alături de bizantini împotriva turcilor selgiucizi. În 1192, Conrad de Montferrat, marchiz de Montferrat, ales rege al Ierusalimului în acelaşi an, a fost ucis de doi membri ai sectei Asasinilor. Tot în urma unui asasinat a pierit şi Przemys³ al II-lea, rege al Poloniei (1295-1296). Au existat şi conducători care au sfârşit în timpul războaielor religioase, de exemplu în Franţa secolului al XVI-lea. În acelaşi timp, au avut loc mai multe atentate la viaţa reginei Elisabeta I a Angliei (1558-1603). În Japonia medievală, luptătorii ninja sau shinobi erau angajaţi să urmărească potenţialii rivali în perioada shogunatului Tokugawa, să se infiltreze în rândul familiilor adversarilor şi să-i ucidă.

În epoca modernă, numărul crimelor politice a sporit. De exemplu, în perioada domniei regelui Ludovic al XIV-lea al Franţei (1643/ 1661-1715), supranumit Regele Soare sau Ludovic cel Mare, a avut loc celebra de acum "Afacere a otrăvurilor", o serie de procese de vrăjitorie în care a fost implicată şi marchiza de Montespan, metresa regelui. Potrivit unor istorici, împăratul Napoleon Bonaparte (1804-1814/1815) a fost otrăvit lent cu arsenic, în perioada exilului din insula Sf. Elena (1815-1821) din ordinul guvernatorului britanic Sir Hudson Lowe. Mai mult, în Rusia, cinci împăraţi (ţari) au fost asasinaţi în mai puţin de 200 de ani, iar în Statele Unite ale Americii, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, au fost asasinaţi trei preşedinţi: Abraham Lincoln (1865), James Garfield (1881) şi William McKinley (1901). În Marea Britanie, singurul prim-ministru asasinat a fost Spencer Percival (1812). În unele cazuri, asasinatul, precum cel de la Sarajevo (1914), a fost utilizat ca pretext pentru declanşarea războiului.

În secolul XX, numărul atentatelor a crescut, fiind vizate deopotrivă personalităţi democratice, precum preşedintele american Franklin Delano Roosevelt (1933-1945), ţinta unui imigrant italian, Giuseppe Zangarra, care a tras asupra lui cinci focuri de armă în 1933, generalul Charles de Gaulle, preşedinte al Franţei (1959-1969), care a fost vizat de nu mai puţin de 27 de atentate, dar şi dictatori, precum Benito Mussolini, conducătorul fascist al Italiei, care a supravieţuit atentatelor puse la cale de Tito Zaniboni (1925), Violet Gibson (1926), Gino Lucetti (1926), Anteo Zamboni (1926), Michele Schirru şi Angelo Sbardellotto (1933). În perioada interbelică, poliţia secretă sovietică (NKVD) a organizat numeroase atentate în Europa şi în lume împotriva adversarilor politici, cel mai celebru caz avându-l ca victimă pe Leon Troţki. La 18 aprilie 1943, pe baza informaţiilor culese de către serviciile secrete, avioanele americane au interceptat şi doborât aeronava care îl purta de la Rabaul la Bougainville pe amiralul Isoroku Yamamoto, comandantul flotei japoneze care a plănuit atacul de la Pearl Harbor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

În condiţiile înrăutăţirii situaţiei internaţionale, pe fondul escaladării Războiului Rece, asasinatele politice au luat amploare. Astfel, pot fi menţionate, între multe altele, atentatele împotriva lui Liaquat Ali Khan, prim-ministrul Pakistanului (1951), Inejiro Asanuma, şeful Partidului Socialist din Japonia (1960), preşedintele american John Fitzgerald Kennedy (1963), reverendul Martin Luther King (1968), senatorul Robert Kennedy, candidat la alegerile prezidenţiale din SUA (1968), Gheorghi Ivanov Markov, disident bulgar, ucis la Londra (1978), Benigno Aquino, Jr., senator şi lider al opoziţiei democratice din Filipine (1983), generalul Muhammad Zia-ul-Haq, preşedintele Pakistanului (1988). Treptat, asasinatul politic şi terorismul s-au împletit, în joc intrând şi serviciile de informaţii, precum MI6, CIA, KGB sau Mossad. După atentatele de la 11 septembrie 2001, într-o lume care a suferit importante mutaţii geopolitice, noua tehnologie, aflată în plin avânt, a determinat o mai mare precizie şi eficienţă a atentatelor prin utilizarea de echipamente sofisticate - mici rachete de croazieră sau drone de supraveghere şi de luptă.

Asasinatul şi crima politică nu au lipsit nici în România. Trebuie menţionat faptul că doar în Evul Mediu, mulţi voievozi din Moldova sau Ţara Românească au răpit, au ucis şi au torturat. Cam aproape jumătate dintre voievozii români nu au un mormânt al lor, deoarece o statistică simplă arată că, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, într-un sfert de veac - între 1510 şi 1535 - zece domnitori au fost ucişi, printre aceştia Mihnea Vodă cel Rău, Dragomir Călugărul, Radu de la Afumaţi, Vladislav al III-lea şi fiul său, Moise Vodă. Deseori, otrava a schimbat în mod violent succesiunile la tronurile Principatelor Române, deşi nu întotdeauna reprobabilul act a fost şi evident sau demonstrat. Aşa au pierit Roman al II-lea, domnitor al Moldovei (1447-1448), Ştefan cel Tânăr (Ştefăniţă), domn al Moldovei (1517-1527), Alexandru Movilă, domn al Moldovei (1615-1616), Iliaş Alexandru, domnitor al Moldovei (1667-1668), Alexandru Lăpuşneanu, domn al Moldovei (1552-1561; 1564-1568), Şerban Cantacuzino, domn al Ţării Româneşti (1678-1688). Conform unor surse, se pare că otrava ar fi fost şi cauza decesului lui Nicolae Titulescu, ministru al afacerilor externe în perioada interbelică.

Românii au cunoscut şi în epoca modernă manifestări ale urii, intoleranţei şi extremismului. Trei şefi de guvern, adepţi ai diferitelor ideologii - ţărănism, liberalism, carlism, comunism sau legionarism - au fost asasinaţi în perioada mandatului lor.

În perioada regimului comunist, România s-a numărat printre statele care au trebuit să facă faţă pericolul terorismului. Astfel, în deceniul al optulea al secolului XX, organizaţia teroristă palestiniană Septembrie Negru a încercat să lovească obiective de pe teritoriul României unde activau diplomaţi sau turişti israelieni. Organisme specializate, precum ARTA, Şoimii, USLA, au dejucat o serie de posibile atentate în 1973, 1975, 1985. În schimb, nu a putut fi preîntâmpinată asasinarea unui diplomat iordanian, în 1984, de către un student iordanian de origine palestiniană, la Hotel Bucureşti din capitala României.

Într-o epocă în care tehnologia de ultimă generaţie este des utilizată în cadrul atentatelor, este binevenită - cu scop de informare şi aducere aminte - o incursiune în trecutul violent al omenirii, care, în acelaşi timp, este şi absolut necesară şi plină de învăţăminte.

ATENTATE ŞI CRIME POLITICE ÎN ANTICHITATE
 

Alcibiade

Lumea greacă antică a lăsat moştenire umanităţii nu doar teorii şi concepte politice, monumente impozante de arhitectură, opere litere nemuritoare, dar şi personalităţi a căror faimă s-a întins peste veacuri, multe dintre ele sfârşind în mod tragic. Una dintre acestea a fost Alcibiade, cunoscut cu numele latin drept Alcibiades Cleiniou Scambonides.

Alcibiade s-a născut la Atena, în jurul anului 450 î.Hr., fiind unul dintre ultimii reprezentanţi ai familiei Alcmeonizilor, din dema Scambonides. Părinţii săi au fost Cleinias, care luptase în războaiele cu perşii, şi Deinomache, fiica lui Megacles. Familia sa a fost ruinată în urma Războiului Peloponesiac (431-404 î.Hr.). După moartea tatălui său, Alcibiade a fost educat la curtea tutorelui şi unchiului său, Pericle, care, alături de Ariphron, răspundea de învăţătura sa. L-a avut ca dascăl, printre alţii, pe filosoful Socrate, pe care l-a admirat şi care l-a învăţat retorica. Alcibiade s-a căsătorit cu Hippareta, (fiica lui Hipponicus, unul dintre oamenii înstăriţi ai Atenei), cu care a avut un băiat şi o fată.

Frumos, extravagant, inteligent, dar şi ambiţios, intrigant şi, mai ales, dornic de putere, mereu trecând dintr-o tabără în alta, Alcibiade a fost văzut de unii autori ca un prim model de dandy, arogant, şi îmbătat de laude."

Datorită calităţilor sale s-a aflat la conducerea grupării democratice de la Atena. S-a afirmat ca şef militar şi om politic în a doua parte a Războiului Peloponesiac. Ales strateg al Atenei în 420 î.Hr., a susţinut o politică externă activă a Atenei, vizând o alianţă a Atenei cu Elida, Argolida şi Mantineia, care însă a eşuat ca urmare a victoriilor ulterioare ale Spartei (418 î.Hr.). A luptat în bătăliile de la Potidea (432 î.Hr.) şi Delium (424 î.Hr.).

După pacea lui Nicias (421 î.Hr.), Alcibiade a propus, în 416 î.Hr., organizarea unei expediţii ateniene în insula Sicilia, unde cetatea Sagesta lansase un apel de ajutor. Într-o cuvântare celebră, a supus Adunării Poporului ideea realizării unui imperiu al Atenei în sudul Italiei şi insula Sicilia, regiune colonizată de greci în Antichitate şi care a fost denumită în epocă Magna Graecia.

Expediţia a început în 415 î.Hr., cu debarcarea la Siracuza şi asediul cetăţii. Înainte plecării spre Sicilia a avut loc însă la Atena un eveniment mai puţin cunoscut, şi anume mutilarea hermelor - statuile din piatră amplasate de-a lungul drumurilor, la răspântii şi la intrarea în casele greceşti, care aveau sculptat în partea superioară capul lui Hermes, zeul comerţului. Potrivit lui Plutarh, Androcles, un lider politic, a folosit martori mincinoşi care l-au acuzat pe Alcibiade de mutilarea statuilor şi de profanarea Misterelor Eleusine, ceea ce constituia, practic, un atentat la spiritualitatea Atenei. Expediţia ateniană din Sicilia s-a terminat cu un dezastru. Flota a fost distrusă şi mulţi atenieni au fost capturaţi. Alcibiade a fost rechemat acasă pentru a fi judecat de sacrilegiu. Orgolios, generalul atenian a refuzat să se supună, trecând de partea principalului adversar al Atenei, Sparta. În consecinţă, a fost condamnat la moarte in absentia şi la confiscarea averii.

Refugiat în Sparta, Alcibiade a întors armele împotriva Atenei, făurind planul unei alianţe între Sparta şi marele duşman al lumii greceşti, Persia. În 412 î.Hr., perşii, prin guvernatorul (satrapul) Tisaferene, au înzestrat flota spartană, care, către sfârşitul Războiului Peloponesiac, a navigat în Marea Egee printre insulele greceşti. Dar afinitatea pentru Sparta nu a durat mult, deoarece Alcibiade nu a obţinut ceea ce a dorit. Ca urmare a intrigilor sale, perşii au început să reducă ajutoarele acordate Spartei în lupta împotriva Atenei.

În 411 î.Hr., Alcibiade şi câţiva lideri politici şi militari atenieni au urzit un plan care urmărea instaurarea unui regim oligarhic la Atena, dar dezamăgit că nu a obţinut ceea ce a dorit, a trădat din nou şi a revenit de partea grupării democratice de la Atena. În 410 î.Hr., a fost reales strateg la Atena şi a obţinut victoria de la Mindaros împotriva spartanilor. După doi ani, a fost absolvit de toate acuzele aduse anterior şi a fost ales hegemon al cetăţii. Înfrângerea de la Notion din 407 î.Hr. l-a făcut însă să îşi piardă din nou toate titlurile şi îl forţează să plece în Tracia.

Către finalul Războiului Peloponesiac a fugit din nou în Asia Mică, la perşi. Alcibiade nu a fost singurul grec care s-a refugiat de-a lungul veacurilor la perşi. Au mai făcut-o şi Temistocle, Demaratos sau Gongilos. Conform lui Tucidide, Alcibiade a călătorit la Susa şi Babilon, unde l-a întâlnit pe regele perşilor Darius al II-lea (423-404 î.Hr.). În lucrarea sa Vieţi paralele, Plutarh povesteşte că Alcibiade, refugiat la curtea satrapului Farnabazos al II-lea, în Frigia, a luat cu el multe bogăţii, deşi pierduse şi mai multe, deoarece fusese jefuit înainte de traci. Multe dintre detaliile morţii fostului general atenian sunt încă neclare. Potrivit lui Plutarh, Farnabazos a decis să îl lichideze la insistenţele Spartei. Într-o noapte din anul 404 î.Hr., reşedinţa sa a fost înconjurată şi incendiată. Văzând că nu are scăpare, Alcibiade a ieşit să lupte împotriva asasinilor săi, dar a fost ucis de arcaşii persani. Un tablou al lui Philippe Chéry, din 1791, expus la Muzeul de Arte Frumoase din La Rochelle în Franţa, zugrăveşte tragicul eveniment.

Salvează-ţi căsnicia în 7 paşi!

 

Michele Weiner Davis
Salvează-ţi căsnicia în 7 paşi!
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Silvia-Eliza Palade

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

Michele Weiner Davis este terapeut în psihologia familiei şi este căsătorită de mai bine de treizeci de ani, fiind, împreună cu soţul ei, părinţii a doi copii. Autoare a şapte cărţi care militează pentru salvarea căsătoriei şi a relaţiilor pe termen lung, Michele este directorul Centrului Divorce Busting cu filiale în Boulder, Colorado şi Woodstock, Illinois.

Graţie seminarelor pe care le conduce, se bucură de recunoaştere atât în rândul specialiştilor, cât şi al publicului larg. Realizările sale profesionale au fost elogiate în cele mai importante reviste şi ziare. Este invitată constant în diverse talk-show-uri la radio şi la televiziune, cum ar fi Oprah, 48 Hours, The Today Show, CBS This Morning şi CNN Evening News.

*

Cu o orientare cognitiv-comportamentală, Michele Weiner Davis ne oferă un ghid plin de încredere şi speranţă pentru salvarea căsniciei şi pentru a construi relaţii mai puternice şi mai pline de iubire.

Într-un stil realist, fără artificii psihologice, autoarea ne propune un program în 7 paşi îndreptat către soluţii pentru a rezolva problemele căsniciei care, atunci când sunt lăsate nerezolvate, pot să distrugă relaţia şi să ducă la divorţ. Folosind anecdote cu tâlc, precum şi studii de caz elaborate, Michele Weiner Davis ilustrează metode practice pentru a-i ajută pe partenerii dintr-o căsnicie să:

evite "capcană divorţului"
identifice care sunt obiectivele specifice pentru a-şi salva căsnicia
găsească cele mai eficiente căi de a relaţiona
devină experţi în a face lucruri care dau rezultate
depăşească infidelitatea, obsesia faţă de Internet, depresia, problemele sexuale şi criza vârstei de mijloc
repună căsnicia pe linia de plutire şi să o menţină cel puţin astfel.

*

"Este timpul să îţi sufleci mânecile şi să începi munca asiduă de salvare a căsniciei tale. Chiar este o muncă asiduă. Deşi eu îţi voi oferi toate lămuririle necesare, partea dificilă îţi va reveni ţie. Partea cea mai dificilă a acestui program nu o reprezintă aptitudinile pe care ţi le vei însuşi - ele sunt uimitor de simple -, ci aplicarea acestora. De ce? Fiindcă trăirile tale legate de partenerul conjugal şi de căsnicia voastră au potenţialul de a te determina să spui şi să faci lucruri care te vor abate de la atingerea obiectivului tău. Indiferent de cât de puternic şi cât de hotărât eşti să-ţi salvezi căsnicia, îţi garantez că emoţiile te vor copleşi din când în când. Te voi ajută să-ţi gestionezi aceste emoţii intense, dar, până la urmă, va fi responsabilitatea ta să împiedici ca emoţiile tale negative să aibă o viaţă proprie."

"Cauza numărul unu a divorţurilor în Statele Unite o reprezintă faptul că oamenii nu petrec destul timp împreună. Ei îşi consideră căsnicia şi partenerul conjugal ca fiind ceva de la sine înţeles. Serviciul, copiii, meciurile de fotbal, activităţile în comunitate şi obligaţiile de familie devin mai importante decât petrecerea timpului cu partenerul conjugal, iar căsnicia ajunge să fie ultima pe lista priorităţilor."

"Atingerea fericirii este o misiune care îţi revine ţie; propria ta împlinire nu poate să depindă de o altă persoană. Dacă nu te simţi împlinit cu propria ta viaţă, nu vei fi în stare să îţi dai seama dacă nefericirea ta izvorăşte din problemele personale sau din problemele vieţii de cuplu."

(Michele Weiner Davis)

Fragment
Partea întâi. Capcana divorţului
Capitolul 1. Nu-tocmai-minunata evadare

Cei care sunt nefericiţi în căsnicie spun adesea că se simt prinşi în capcană. Tânjesc să se elibereze de tensiune, de singurătate, de veşnicele certuri sau de tăcerea asurzitoare, dar se tem că divorţul ar putea să nu fie decizia potrivită. La urma urmelor, ei şi-au luat în serios jurămintele făcute în ziua cununiei. Nu încearcă să-şi rănească partenerul conjugal. Nu vor să-şi rănească copiii. Intră în panică la gândul că ar putea rămâne singuri. Îşi fac griji în privinţa banilor. Se tem de necunoscut.

Pe de altă parte, ideea de a trăi într-o căsnicie lipsită de iubire începe să fie resimţită ca un fel de condamnare la moarte. Cu timpul, mulţi dintre aceşti oameni ajung la concluzia că beneficiile divorţului sunt cu mult mai mari decât beneficiile salvării căsniciei. Ei ajung să-şi spună: "Copiii sunt rezistenţi, îşi vor reveni" sau: "Pe termen lung, o să fie mai bine aşa pentru toată lumea". De-abia după ce pornesc pe calea divorţului şi încep să-şi refacă viaţa, aceşti oameni descoperă preţul real pe care l-au plătit pentru aşa-numita "libertate". Din păcate, această descoperire dureroasă vine prea târziu. Ei au căzut deja în capcana divorţului.

Dragă Michele,

Am fost măritată timp de optsprezece ani şi am trei copii minunaţi. Am făcut cerere de divorţ. În urmă cu şase luni s-a încheiat procesul de divorţ. Acum am început să regret pasul făcut.

Nu mi-am închipuit niciodată că o să simt aşa fiindcă ani de-a rândul am fost atât de nefericită în căsnicie. Credeam că, odată ce o să divorţez, o să ne fie mai bine tuturor. La început, a fost o uşurare să scap de toate acele certuri. Însă nu aveam cum să prevăd cât de repede se va preschimba sentimentul de uşurare în durere. Îmi este aşa de greu să îndur expresia de pe chipul copiilor atunci când vorbesc la telefon cu tatăl lor sau când se întorc din vizitele de la sfârşitul săptămânii.

Însă ceea ce mă surprinde cel mai mult este faptul că mă trezesc gândindu-mă tot timpul la fostul meu soţ. El e departe de a fi perfect, dar acum îmi dau seama că aş fi putut să mă străduiesc mai mult să învăţ cum să trec peste lucrurile care mă iritau sau mă răneau. Acum mă apasă gândul că divorţul meu a distrus nu doar o căsnicie, ci şi o familie.

 

Joan

Dragă Michele,

Mă simt ca un idiot pentru că îţi scriu, dar nu ştiu cui altcuiva să mă adresez. După douăzeci şi patru de ani de căsnicie, i-am spus soţiei mele că vreau să divorţăm. Mă simţeam de multă vreme destul de nefericit. Dorinţele noastre sexuale erau complet incompatibile. Ori de câte ori mă apropiam de soţia mea, ea nu părea să aibă niciodată chef. La început, am crezut că greşesc eu cu ceva, dar, după o vreme, m-am săturat de toate scuzele ei.

Apoi am cunoscut la serviciu o femeie mai tânără care mă respecta şi care părea să fie atrasă de mine. Deşi nu m-am gândit niciodată că o să fiu genul de bărbat care să aibă o aventură extraconjugală, după ce am petrecut multe ore împreună cu ea lucrând până seara târziu pentru diferite proiecte de serviciu, tentaţia a devenit mult prea mare. Cu toate că soţia mea bănuia ceva, am ţinut secretă această legătură.

Până la urmă, mi-am dat seama că nu mai pot să trăiesc în această minciună, aşa că am depus cererea de divorţ. Soţia mea a suferit enorm. M-a implorat să nu divorţez. A încercat să găsească o explicaţie plauzibilă pentru sentimentele mele - insistând că trec printr-o criză a vârstei de mijloc sau că sunt deprimat. Cu toate astea, eu de-abia aşteptam să fiu liber. Oricum, căsnicia noastră murise demult, iar copiii aveau să se descurce, asta era convingerea mea.

Divorţul s-a încheiat acum un an, timp în care am făcut câteva descoperiri dureroase. Nu a trecut mult până să se stingă pasiunea mea pentru cealaltă femeie. A început să mi se facă dor de soţia mea. Însă soţia mea şi-a construit o nouă viaţă, iar eu nu mai fac parte din ea.

Dacă ai putea să-mi oferi vreo sugestie, îţi voi fi pe veci îndatorat.
 

Mark

Mark şi Joan nu sunt cazuri izolate. Capcana divorţului seduce peste un milion de persoane în fiecare an. Ea promite pace şi linişte. Oferă un nou început, o a doua şansă la dragoste, mulţumire sufletească şi descoperirea de sine. Le creează oamenilor iluzia că, dacă ies pe uşă afară, în felul acesta elimină problemele aparent insurmontabile ale vieţii. Atunci când eşti profund nefericit şi te afli în pragul disperării, e greu să rezişti ispitei acestor aşa-numite garanţii. Însă ai toate motivele să faci asta. Dacă tu sau cineva drag ţie aveţi în vedere opţiunea divorţului, vei dori să ştii ce am aflat eu în ceea ce priveşte adevărul despre divorţ.

Lucrarea mea oferă o privire de ansamblu asupra lucrurilor care se petrec în viaţa oamenilor după momentul divorţului. Am văzut durerea intensă şi disperarea care persistă ani de zile. Am văzut situaţii în care fiecare aniversare a zilei de naştere, fiecare sărbătoare sau moment festiv nu a fost altceva decât amintirea dureroasă a unui divorţ. Am văzut cum se declanşează evenimente dureroase şi neprevăzute ca, de pildă, respingerea totală de către copii a părintelui care solicită divorţul. Cunosc copii care, la mulţi ani după ce părinţii lor au divorţat şi s-au recăsătorit, încă mai întreabă dacă Mami şi Tati se vor mai împăca vreodată.

Acum, după trei decenii de la experimentul nostru social care a dus la proliferarea divorţurilor şi la căsnicii efemere, ştiu că nu se mai pune problema ca oamenii să-şi apere căsnicia fiindcă pot, ci se pune problema ca oamenii să facă acest lucru fiindcă aşa trebuie. Divorţul nu miroase a bine! De ce? Descoperirile recente cu privire la efectele pe termen lung ale divorţului sunt cât se poate de concludente.
Cu excepţia cazurilor în care există conflicte violente în sânul familiei - iar majoritatea familiilor nu corespund acestui criteriu - este spre binele copiilor ca părinţii să rămână împreună.
Copiii au mai multe şanse să termine şcoala şi să evite probleme precum sarcina la vârsta adolescenţei, dependenţa de droguri şi delincvenţa juvenilă. De asemenea, există o mai mare probabilitate ca şi ei să aibă căsnicii durabile.
Chiar dacă unul dintre părinţi este mai fericit în urma divorţului, nu există aşa-numitul "efect de cascadă". Copiii continuă să sufere indiferent de ceea ce simte părintele respectiv.
Bărbaţii însuraţi sunt taţi mai buni. Există mai multe şanse ca ei să-şi îndrume mai bine copiii, să le ofere un bun exemplu de urmat, precum şi sprijin financiar.
Căsătoria este bună pentru majoritatea adulţilor. În comparaţie cu oamenii necăsătoriţi, văduvi sau divorţaţi, oamenii căsătoriţi sunt mai sănătoşi, au o viaţă sexuală mai bună, sunt mai puţin angrenaţi în activităţi de mare risc, cum ar fi abuzul de droguri, trăiesc mai mult şi sunt mai fericiţi!
Depresia este de trei ori mai mare la femeile care divorţează o dată şi de patru ori mai mare la femeile care divorţează de două ori decât la femeile care nu au divorţat niciodată.
Un sondaj efectuat pe un eşantion de peste 8.600 de adulţi a dezvăluit procentajul celor care se simţeau singuri. Rezultatele sunt după cum urmează (starea civilă şi procentul care indică gradul de singurătate):

Căsătoriţi - 4,6%
Necăsătoriţi (nici măcar o singură dată) - 14,5%
Divorţaţi - 20,4%
Văduvi - 20,6%
Despărţiţi - 29,6%

Cei care au căsnicii sănătoase tind să fie angajaţi mai buni şi mai productivi. Bărbaţii însuraţi lipsesc mai rar de la serviciu.
Divorţul creşte costul multor programe de sănătate publică şi asistenţă socială. În familiile monoparentale, copiii sunt adesea crescuţi în sărăcie sau din ajutoare sociale.
După divorţ, nivelul de viaţă al unei mame care îşi creşte singură copilul scade aproape întotdeauna în mod semnificativ.
50% dintre cuplurile aflate la prima căsnicie ajung să divorţeze, în timp ce 60% dintre cuplurile aflate la a doua căsnicie ajung să divorţeze.

Mulţi dintre cei care se gândesc să divorţeze spun că şi-ar dori să aibă un glob de cristal cu ajutorul căruia să-şi poată ghici viitorul. De fapt, globul de cristal se află aici, la dispoziţia noastră. Graţie studiilor efectuate, putem deveni "clarvăzători". Însă mulţi oameni preferă să ignore sau să desconsidere aceste adevăruri fiindcă au fost induşi în eroare şi au ajuns să creadă că divorţul reprezintă soluţia pentru o căsnicie nefericită. Dar cum se perpetuează miturile despre divorţ?

Capcana divorţului este o conspiraţie puternică imposibil de văzut cu ochiul liber. Asemenea monoxidului de carbon (ucigaşul inodor), capcana divorţului exercită o influenţă insidioasă, invadându-ţi gândurile fără să-ţi dai seama. Care sunt forţele din spatele capcanei divorţului?

Membri ai familiei şi prieteni bine intenţionaţi

Deşi pare ciudat, unele dintre persoanele cele mai apropiate de tine şi care îşi sunt cele mai dragi reprezintă o parte a problemei. Ceea ce nu înseamnă că ei nu sunt animaţi de cele mai bune intenţii în legătură cu tine. Sigur că sunt. Ei te iubesc şi nu pot îndura să te vadă suferind. Ei te cunosc mai bine decât oricine şi ştiu cât de mult meriţi să fii fericit. Grija lor faţă de tine este sinceră. Atunci de ce spun eu că cei dragi pot să te îndrume greşit?

Sfătuitorul părtinitor

Atunci când le împărtăşeşti celor dragi faptul că te simţi nefericit, ceea ce aud ei este partea ta de adevăr, exclusiv partea ta. Chiar dacă sentimentele tale în legătură cu partenerul tău conjugal şi căsnicia voastră sunt perfect valabile, totuşi ele sunt părtinitoare. Ca să nu mai spun că, dacă partenerul tău conjugal ar lua parte la discuţie, relatarea despre căsnicia voastră ar lua o cu totul altă turnură. Însă celor care te iubesc nu le pasă de obiectivitate; ei vor ca tu să te simţi mai bine. Deşi acest lucru este perfect logic, rezultatul final este acela că cei cărora te confesezi îţi oferă sfaturi care pot să-ţi schimbe radical viaţa, fără ca ei să deţină datele complete ale problemei. Dacă le urmezi sfaturile, este posibil să provoci o fisură şi mai adâncă în căsnicia ta. Iată un exemplu în acest sens.

Sue era profund nefericită în căsnicie; simţea că între ea şi soţul ei, Jeff, se căscase o prăpastie. Sue s-a hotărât să discute despre asta cu sora ei, Ann. Sue i-a spus lui Ann că este foarte supărată din pricina felului cum s-au schimbat lucrurile în căsnicia ei. Atunci când s-a căsătorit cu Jeff, i-a explicat ea, se iubeau la nebunie. Făceau totul împreună, stăteau de vorbă ore întregi, petreceau împreună weekendurile într-un mod atât de plăcut, iar relaţia sexuală era nemaipomenită. Erau cei mai buni prieteni. În timp ce depăna aceste amintiri, Sue plângea. Văzând cât de mult suferă Sue, sora ei a încercat să-i ofere alinare şi a rugat-o să-i spună mai multe despre ce anume o face să fie nefericită. Printre lacrimi, Sue a început să povestească.

A spus că Jeff nu mai era bărbatul cu care se măritase ea. Lucra mult peste program, iar atunci când se afla acasă, nu părea deloc interesat să discute cu ea sau să-şi petreacă timpul împreună cu ea. La sfârşit de săptămână, se ocupa de proiectele de serviciu sau urmărea programele de sport la televizor. Când Sue i-a vorbit despre ce simţea ea, Jeff i-a răspuns cu răceală: "De ce mă cicăleşti tot timpul?" Sue a încercat să-i explice lui Jeff cât de mult suferă din pricina nepăsării lui, dar Jeff părea să se îndepărteze şi mai mult de ea.

Indiferenţa lui Jeff faţă de sentimentele ei o supăra pe Sue şi o făcea să se simtă rănită. Ea a încetat să mai fie aşa de binevoitoare, să încerce să poarte o discuţie cu Jeff şi chiar a refuzat să mai aibă relaţii intime cu el. Acum, pe lângă faptul că era distant, Jeff devenise cârcotaş şi antipatic, nu pierdea nicio ocazie să spună sau să facă ceva ca să rănească sentimentele soţiei sale. Sue nu putea să înţeleagă cum devenise Jeff aşa un "nemernic", mai ales că ea nu-şi dorea altceva decât o relaţie mai apropiată.

Când a auzit cele relatate de sora sa, Ann i-a luat imediat apărarea: "Nu pot să cred că se poartă în halul ăsta! Nu mai e bărbatul pe care îl ştiam eu. Ce crezi că se petrece cu el?" În următoarea jumătate de oră, cele două surori au făcut speculaţii despre posibilele cauze ale comportamentului urât al lui Jeff - o aventură extraconjugală, o depresie, o criză a vârstei de mijloc sau poate doar nişte gene proaste moştenite de la tatăl său. Deşi nu erau sigure cu privire la adevăratul motiv pentru care Jeff se transformase în bărbatul nesuferit pe care îl descrisese Sue, ele au ajuns la concluzia că Jeff se făcea vinovat de nefericirea lui Sue. Ann a consolat-o pe Sue. A îmbrăţişat-o şi i-a spus că "poate să conteze pe ea ori de câte ori o să fie nevoie." Ann i-a oferit lui Sue şi câteva sugestii - să apeleze la un specialist, să-i dea lui Jeff un ultimatum, o despărţire de probă -, iar Sue i-a spus că o să ia în considerare sugestiile ei, iar apoi i-a mulţumit pentru sprijinul şi înţelegerea ei. Se simţea cu mult mai bine.

Sue a urmat sfatul lui Ann şi i-a dat lui Jeff un ultimatum. "Ori te schimbi, ori plec eu", l-a avertizat ea. Însă Jeff a devenit şi mai distant. În săptămânile care au urmat, Sue a găsit alinare în compania lui Ann. Sue se plângea, Ann o compătimea. Deşi Sue considera reacţia lui Ann ca pe o confirmare a faptului că avea dreptate, totuşi acest lucru nu o ajuta prea mult să găsească soluţii pentru problemele ei. Pe măsură ce timpul trecea şi situaţia nu se îmbunătăţea, disperarea lui Sue creştea tot mai mult, la fel ca şi hotărârea lui Ann de a-şi încuraja sora să divorţeze. "Ai încercat tot ce ai putut", i-a spus Ann. "E timpul să faci pasul decisiv."

Nu este greu de înţeles cum a ajuns Ann la această concluzie. Sue pare să fie soţia care se luptă pentru salvarea căsniciei, în vreme ce Jeff este bărbatul nepăsător şi neiubitor. Dar acum, hai să tragem cu urechea la discuţiile lui Jeff cu prietenul lui de-o viaţă, John. Jeff este un bărbat foarte retras şi, cu toate că rareori îşi deschide sufletul faţă de prieteni şi familie, situaţia nefericită a căsniciei lui l-a determinat să discute cu John.

I-a spus lui John că este foarte supărat pe Sue, fiindcă ea îl cicălea încontinuu. Nimic din ceea ce făcea el nu părea să fie bun. Ea îl ruga să o ajute la bucătărie, dar atunci când el făcea curăţenie, singurul comentariu pe care îl auzea din gura ei era: "Nu pot să cred cât de neglijent ai aşezat vesela în maşina de spălat" sau "Ai uitat să ştergi blatul". Jeff nu primea niciodată din partea ei cuvinte de laudă, ci numai reproşuri. De aceea, după o vreme, s-a lăsat pur şi simplu păgubaş.

Cum şi John era bărbat însurat, ştia foarte bine că problemele în cuplu nu se nasc peste noapte. De aceea l-a întrebat pe Jeff în legătură cu circumstanţele care au dus la starea de fapt din prezent. Jeff simţea că Sue nu mai este de mult femeia cu care s-a însurat. "Când ne-am cunoscut, mă simţeam aşa de bine în compania ei. Mergeam împreună la meciuri, luam masa în oraş, ne întâlneam cu prietenii şi aveam preocupări comune. Jucam golf şi tenis, ne plimbam tot timpul cu bicicleta. Ne plăcea la amândoi în aer liber." Dar Sue a încetat să mai fie interesată de activităţile lor comune. Părea mai interesată de serviciul ei, de mersul la biserică, de prietenele ei, de vorbitul la telefon şi de mersul la cumpărături. Uneori vorbea la telefon toată seara cu prietenele ei sau cu mama ei! "Dar cea mai mare schimbare care s-a petrecut cu Sue, a mărturisit Jeff, este faptul că nu mai vrea să facem dragoste, iar asta se întâmplă de foarte multă vreme. Asta mă deranjează cel mai mult."

Jeff a continuat să explice cât de jignit şi supărat se simte din cauza faptului că Sue îl respinge în permanenţă. "Nu ştiu ce se întâmplă cu ea. Îi plăcea aşa de mult să facem dragoste. M-am mândrit întotdeauna cu faptul că eram atât de bine conectaţi din punct de vedere fizic. Dar acum nu are chef niciodată. Ba o doare capul, ba e supărată pe mine, ba e prea ocupată, ba e acea perioadă a lunii..." I-a spus lui John că indiferenţa lui Sue a început să-l enerveze. A recunoscut că e irascibil şi că îi dă replici tăioase lui Sue destul de des. El spera că, la un moment dat, Sue, femeia cu care se înţelegea cândva atât de bine, va fi din nou plină de afecţiune faţă de el. Din păcate, nu s-a ales decât cu critici.

După ce i-a ascultat dilema, John i-a spus lui Jeff: "Pare destul de serioasă treaba. Am auzit că unele femei cu dereglări hormonale îşi pierd pofta de sex. Ar trebui să te interesezi." Apoi i-a sugerat lui Jeff să facă ceva ca să-şi mai pigmenteze un pic viaţa sexuală. "Ia o sticlă de vin, cumpără-i o cămaşă de noapte sexy şi pregăteşte-i o cină romantică la lumina lumânărilor. În weekendul următor mergeţi împreună la un hotel elegant. Spune-i că vrei să fiţi mai intimi."

Câteva zile mai târziu, Jeff i-a propus lui Sue o mică escapadă romantică în weekend. Sue nu s-a arătat prea interesată. Jeffi-a pomenit faptul că nu mai au deloc relaţii intime, la care Sue a replicat tăios: "Bineînţeles că nu mai avem! Doar nu te aştepţi ca eu să vreau să fac sex cu tine când relaţia noastră e pe ducă, nu-i aşa?" Jeff i-a răspuns: "Te-ai gândit vreodată că relaţia noastră e pe ducă tocmai fiindcă tu nu mai vrei să faci sex?" Această dispută în jurul întrebării cine a fost mai întâi, oul sau găina, s-a repetat ca o placă stricată, săptămâni de-a rândul, până când cei doi s-au hotărât să divorţeze.

Să ne imaginăm cum ar fi reacţionat Ann sau John dacă ar fi auzit "întreaga poveste". Poate că Ann şi-ar fi dat seama că Jeff nu este nemernicul descris de Sue; că el se simte respins şi rănit. Şi fiind conştientă de acest fapt, poate că Ann i-ar fi sugerat lui Sue să facă unele lucruri care să-l ajute pe Jeff să se simtă mai apropiat de ea, cum ar fi să se plimbe împreună cu bicicleta, să meargă în drumeţii sau să fie mai jucăuşă şi mai tandră. Nu încape îndoială că nici Jeff nu îşi gestiona prea bine sentimentele rănite. Din nefericire, în loc să discute deschis despre sentimentele lor de vulnerabilitate, unii oameni se ceartă. Întrucât Ann nu avea nici cea mai vagă idee despre ce simţea Jeff în legătură cu căsnicia, sugestia ei - dă-i un ultimatum - era sortită eşecului.

Dacă John ar fi auzit mărturisirea lui Sue, poate că ar fi înţeles că, în cazul ei, condiţia necesară pentru o apropiere fizică este apropierea emoţională, iar Sue şi Jeff nu mai fuseseră câtuşi de puţin apropiaţi de multă vreme. Poate că John i-ar fi sugerat lui Jeff să discute mai mult cu ea, să-i acorde mai multă atenţie şi să-i fie prieten. Este uşor de înţeles de ce sfatul bine intenţionat al lui John ca Jeff să-şi mai pigmenteze un pic viaţa sexuală a căzut ca nuca în perete.

Protectori şi salvatori

Un alt motiv pentru care prietenii şi familia pot să mărească şansele ca tu să alegi varianta divorţului este faptul că, întrucât ei nu pot îndura să te vadă suferind, te vor îndrepta către ceea ce cred ei că este calea cea mai rapidă pentru a te elibera de suferinţă. Se conving pe ei înşişi, iar apoi te conving şi pe tine că, din moment ce partenerul tău conjugal reprezintă problema, atunci trebuie ca tu să scapi de el. "Nu meriţi asta. Divorţează."

Însă trebuie să fii conştient de câteva lucruri atunci când asculţi acest sfat. În primul rând, deşi prietenii şi familia ţin la tine, sfatul pe care ţi-l dau serveşte şi propriul lor interes. Îi va face pe ei să se simtă mai bine dacă tu nu eşti aşa de trist. Va fi o uşurare pentru ei atunci când tu vei înceta să mai suferi. Ei vor ca această nefericire să ia sfârşit. Problema este că, în cazul în care le urmezi sfatul şi îi faci pe ei să se simtă mai bine, tu vei fi cel divorţat, tu va trebui să te întreţii pe tine (şi pe copiii tăi), să-ţi schimbi stilul de viaţă şi să o iei de la capăt, nu ei. Chiar dacă cei dragi sunt şi ei divorţaţi şi cred că divorţul le-a îmbunătăţit viaţa în mod considerabil, nu înseamnă că şi tu vei simţi acelaşi lucru.

În al doilea rând, deşi ar putea fi tentant să crezi că divorţul te va elibera de partenerul conjugal, atunci când sunt şi copii la mijloc, divorţul, de fapt, nici nu există. Partenerul conjugal va fi în viaţa ta pe veci. Şi când spun pe veci, vorbesc foarte serios. Va trebui să comunicaţi permanent în legătură cu zilele de vizită, deciziile cu privire la bunăstarea copiilor, sărbători, bani, vacanţe, probleme ivite în relaţia dintre copii şi noii prieteni/parteneri conjugali. Lista e nesfârşită.

O doamnă mi-a scris următoarele rânduri:

Sunt divorţată de douăzeci şi trei de ani. Eram conştientă că va trebui să ţin legătura săptămânal cu fostul meu soţ din cauza copiilor noştri, dar am crezut că, atunci când copiii vor creşte mari, el va dispărea pentru totdeauna din viaţa mea. Fiica mea urmează să nască săptămâna viitoare şi pentru prima dată mi-am dat seama că eu şi fostul meu soţ vom fi "bunicii". Oare ce o fi fost în capul meu? Soţii nu dispar.

Partenerul conjugal nu dispare în urma unui divorţ, la fel cum nu dispar nici problemele tale. Chiar dacă relaţia cu o persoană poate fi mai dificilă, adevărul este că, atunci când te confrunţi cu probleme în căsnicie, ele sunt aproape întotdeauna rezultatul interacţiunii dintre doi oameni. Cu alte cuvinte, în relaţia dintre doi oameni se formează nişte obişnuinţe pe care le iei cu tine atunci când divorţezi. Să-ţi dau un exemplu.

Deb şi Ron au avut o căsnicie fericită în primii ani. Deb admira şi respecta fermitatea lui Ron şi firea lui voluntară. Dar, cu timpul, dată fiind tendinţa lui Ron de a-i spune lui Deb ce să facă şi cum să facă, ea a ajuns să fie mai puţin îndrăgostită de firea lui voluntară. Acum, i se părea că Ron este arogant şi dominator.

La început, Deb l-a rugat să nu mai fie aşa de dominator, însă el şi-a apărat punctul de vedere, fără să ţină cont de sentimentele ei. Deb a ţinut închise în ea ranchiuna şi amărăciunea. Era furioasă pe el aproape tot timpul, fără ca el măcar să ştie asta. La un moment dat, nu a mai putut suporta furia reprimată şi a cerut divorţul. La urma urmelor, se gândea ea, dacă scap de bărbatul ăsta dominator, o să fiu în stare să mă regăsesc şi să iau propriile mele decizii. După un proces care părea să nu se mai termine, s-a pronunţat în sfârşit divorţul.

Problema este că, întrucât a crezut că Ron este singura cauză a destrămării căsniciei lor, Deb nu a observat absolut nimic din modul cum propriul ei comportament a contribuit la apariţia problemelor lor. Să presupunem că percepţia lui Deb asupra lui Ron este corectă şi că ea a încercat să-l determine pe Ron să-şi schimbe atitudinea. Însă, atunci când rugăminţile ei au rămas fără niciun ecou, în loc să încerce o abordare nouă şi mai dinamică, Deb a renunţat să mai facă ceva. Cu cât se înverşuna Deb să nu facă nimic, cu atât mai dominator devenea Ron. Într-un fel, Deb şi-a creat propriul monstru.

Iar partea tristă este că, atunci când Deb va divorţa de Ron, ea va simţi o uşurare de scurtă durată, întrucât se va elibera de prezenţa lui, dar dacă şi când se va recăsători, ea va intra în noua relaţie fără să ştie cum să gestioneze neînţelegerile care apar în mod natural între doi oameni, fiindcă ea a fugit de problemele ivite în căsnicie, în loc să le rezolve sau să înveţe ceva din ele. Şi întrucât nu a înţeles rolul ei în destrămarea căsniciei, Deb are toate şansele să facă una dintre cele două greşeli care se fac în mod frecvent.

Prima este să se mărite cu cineva care seamănă cu Ron şi să recreeze exact aceleaşi probleme. A doua este să-şi facă iluzia că îi va fi cu mult mai bine dacă se va mărita cu cineva care este complet diferit de Ron. Şi tocmai asta a făcut Deb. A căutat un bărbat blând şi îngăduitor. La început, i s-a părut că şi-a împlinit visul de-o viaţă. Nu mai trebuia să se poarte de parcă ar călca pe ouă, fiindcă acum nu mai stătea nimeni cu ochii pe ea. Nu mai trebuia să-i fie teamă să-şi exprime sentimentele, fiindcă acum soţul ei o va asculta şi nu o va mai critica. Simţea că poate fi ea însăşi pentru prima oară după mulţi ani.

A trecut timpul, iar acum lui Deb i se părea că bărbatul ei blând şi îngăduitor este bleg şi lipsit de motivaţie. Câştiga mai puţini bani decât primul ei soţ. Nu era prea ambiţios. Lui Deb îi displăcea faptul că acum trebuia să-l ajute ea ca să-i sprijine financiar pe copii. Atunci când îl întreba ce vrea să facă în weekend, el îi răspundea întotdeauna: "Nu-mi pasă, hotărăşte tu". Deşi în trecut ea îi apreciase atitudinea îngăduitoare, acum o enerva lipsa lui de hotărâre. Atunci când discutau despre sentimentele ei, el se emoţiona şi începea să plângă. Deb îşi dorise să evite ca cineva să-i controleze viaţa, dar ceea ce primise în schimb era deja prea mult. Însă în loc să găsească o cale de comunicare reală cu soţul ei, Deb s-a trezit că se gândeşte din nou la divorţ. Şi, la fel ca înainte, era ferm convinsă că problemele din căsnicia ei nu au absolut nimic de-a face cu persoana ei.

Concluzia evidentă pe care o putem trage de aici este aceea că, atunci când se destramă o căsnicie, oricât de tentant ar fi să aruncăm întreaga vină asupra celuilalt, ambii parteneri au contribuit la destrămarea ei. Eu ştiu asta. Dar prietenii tăi şi familia ta nu ştiu asta. Ei nu văd altceva decât neajunsurile celuilalt partener.

Cu toţii avem nevoie de sprijinul celor dragi, oameni care vor fi alături de noi în orice situaţie. Dar înainte să te grăbeşti să le urmezi sfatul, ţine minte următoarele lucruri. Părerile lor sunt părtinitoare. Ei nu pot vedea întotdeauna pădurea din cauza copacilor. Dacă, în urma unei conversaţii, simţi că ai fost încurajat, dar nu ai primit nicio soluţie, fii cu mare băgare de seamă. S-ar putea să te afli pe punctul de a fi prins în capcana divorţului.

 

Michele Weiner Davis
Salvează-ţi căsnicia în 7 paşi!
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Silvia-Eliza Palade

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Fragment

Citiţi iprima parte a acestui fragment din carte aici.

Partea întâi. Capcana divorţului
Capitolul 1. Nu-tocmai-minunata evadare (continuare)

Terapeuţi bine intenţionaţi

Adesea oamenii îşi dau seama că prietenii şi familia pot fi părtinitori şi, din acest motiv, se hotărăsc să se adreseze unui specialist. Din nefericire, a merge la terapie când ai probleme în cuplu nu-ţi garantează că vei pleca de acolo cu căsnicia intactă. Unii terapeuţi consideră că divorţul este o soluţie plină de provocări, dar totuşi viabilă, pentru numeroasele probleme ale cuplului. Ei sunt conştienţi de impactul pe care îl are divorţul asupra copiilor, însă preferă să pună accentul pe rezistenţa copiilor şi pe capacitatea lor de adaptare. Deşi, iniţial, s-ar putea ca ei să încerce să ajute cuplurile să-şi depăşească neînţelegerile, totuşi, dacă drumul către găsirea unei soluţii este anevoios, ei se grăbesc să sugereze divorţul. Ei consideră divorţul un rit de trecere. Dar de ce oare?

De la bun început, trebuie să ştii că terapeuţii sunt şi ei oameni. Indiferent de cât de bine pregătiţi sunt, este imposibil ca terapeuţii să-şi lase valorile personale, principiile morale şi concepţiile la uşa cabinetului înainte de începerea unei şedinţe de terapie.

Concepţiile unui terapeut despre căsnicie sunt influenţate de multe lucruri, printre care şi tipul de căsnicie al propriilor săi părinţi. De pildă, dacă părinţii terapeutului au avut o căsnicie în care a predominat spiritul combativ şi nu au făcut nicio încercare de a îmbunătăţi situaţia, făcându-i să sufere profund pe copii, terapeutul ar putea crede că este mai bine ca oamenii să divorţeze, atunci când relaţia dintre ei este extrem de tensionată, şi ar putea să-şi îndrume clientul în acea direcţie. Dacă tatăl unui terapeut a avut aventuri extraconjugale, iar terapeutul a observat suferinţa provocată familiei, el ar putea crede că o căsnicie nu se poate vindeca după o infidelitate. Dacă terapeuta a crescut alături de doi părinţi care discutau cu calm atunci când se iveau neînţelegeri şi dacă tu şi partenerul tău conjugal aveţi un stil mai năvalnic de rezolvare a problemelor, atunci terapeuta ar putea crede că sunteţi incompatibili şi s-ar putea să vă sugereze să vă despărţiţi, în vreme ce studiile au demonstrat că multe cupluri năvalnice reuşesc să-şi rezolve problemele la fel de bine ca şi cele care sunt ceva mai reţinute. Dacă terapeuta a avut în copilărie o relaţie de-a dreptul furtunoasă cu tatăl său, este posibil ca ea să aibă o părere negativă despre bărbaţi şi să fie în permanenţă de partea femeii în cadrul unui cuplu. Acest tip de părtinire are toate şansele să provoace opoziţie din partea bărbatului (care se simte depăşit numeric) sau să-l determine să renunţe la terapie, niciuna dintre variante nefiind benefică pentru căsnicie. Pe scurt, terapeuţii nu pot să tragă o linie despărţitoare între cine sunt şi ce fac.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru mine. Îţi aminteşti ce ţi-am spus în legătură cu impactul divorţului părinţilor mei asupra propriei mele căsnicii şi asupra activităţii mele în domeniul terapiei de cuplu? M-a făcut să cred cu tărie în sfinţenia căsătoriei. Cum influenţează această concepţie pro-căsătorie ceea ce fac atunci când lucrez cu oamenii?

Primul lucru pe care îl fac, de fiecare dată când mă întâlnesc cu o persoană sau un cuplu şi aflu despre problemele lor în căsnicie, este să plec de la premisa că "Această căsnicie poate fi salvată". Evident că nu am întotdeauna dreptate şi unele căsnicii se sfârşesc, într-adevăr, printr-un divorţ, dar atitudinea mea pozitivă are un efect benefic. Cele mai multe cupluri rămân împreună şi redescoperă fericirea de a fi împreună.

Nu intru în panică şi nici nu mă descurajez atunci când oamenii îşi exprimă îndoielile cu privire la căsnicia lor sau atunci când mi se relatează probleme de cuplu complicate. Am lucrat cu oameni care aveau nenumărate aventuri extraconjugale, cu oameni care se aflau în plin proces de divorţ, cu oameni care se despărţiseră de luni de zile, cu oameni care nu mai simţeau iubire şi / sau dorinţă sexuală, iar toţi aceştia au reuşit, în cel de-al doisprezecelea ceas, să se îndrăgostească din nou. Vreau să spun, să se îndrăgostească din nou cu adevărat. Prin urmare, aşa cum am precizat anterior, problemele nu sunt baraje, ci doar nişte obstacole.

Se poate observa diferenţa dintre această filozofie optimistă şi abordarea multor altor terapeuţi. Mulţi terapeuţi evaluează viabilitatea unei căsnicii în funcţie de tipurile de probleme pe care le au, de gravitatea acestor probleme, de durata lor şi de cât de optimişti sunt ambii parteneri conjugali cu privire la posibilitatea unei schimbări. Dacă problemele sunt de lungă durată sau dacă unul dintre parteneri îşi exprimă îndoieli serioase cu privire la căsnicie, terapeutul devine pesimist, începe să se îndoiască de faptul că acea căsnicie ar putea fi salvată şi începe să pregătească terenul pentru divorţ.

Eu, în schimb, înţeleg perfect de ce oamenii sunt pesimişti. Oricine a suferit îndelung într-o căsnicie se va simţi, prin definiţie, deznădăjduit. Eu consider că deznădejdea este mai curând o reacţie normală faţă de o situaţie dureroasă decât un indiciu cu privire la viitorul căsniciei. Plec de la premisa că, în clipa în care vom găsi soluţii viabile, atunci va dispărea şi deznădejdea. Deznădejdea nu mă abate de la drumul meu.

Prea mulţi terapeuţi le transmit oamenilor mesajul potrivit căruia divorţul este o soluţie raţională atunci când sunt cuprinşi de deznădejde. În ce mod? De pildă, oamenii se duc adesea la terapeuţi pentru a primi confirmarea că divorţul este cea mai bună soluţie. Ei se simt dezorientaţi şi încearcă să afle "părerea expertului". Unii oameni chiar îşi întreabă terapeutul direct: "Nu credeţi că am încercat totul?" "Credeţi că nu mai e nimic de făcut pentru a-mi salva căsnicia?" Adevărul este că, oricât de multe diplome ar avea terapeutul sau oricât de deştept ar fi, este absolut imposibil ca el să ştie dacă o căsnicie a ajuns sau nu într-un punct mort.

Însă asta nu-i împiedică pe mulţi terapeuţi să se comporte de parcă ar avea la dispoziţie un glob de cristal. Ei spun: "Dacă soţul dumneavoastră nu doreşte să vină la şedinţele de terapie, înseamnă că nu-l interesează salvarea căsniciei şi atunci, indiferent ce aţi face, nu se va schimba mare lucru." Sau: "Se pare că soţia dumneavoastră nu vă mai iubeşte. Nu ar fi mai bine să vă vedeţi de viaţa dumneavoastră?" Sau: "Atâta vreme cât soţul dumneavoastră are o relaţie extraconjugală, se poate presupune că nu prea mai există şanse de supravieţuire pentru căsnicia dumneavoastră." Sau: "De ce vă agăţaţi de această căsnicie? Soţia dumneavoastră a dat deja divorţ?" Deşi aceste afirmaţii fac ca încercarea de salvare a căsniciei să fie mai dificilă, totuşi niciuna dintre ele nu este nicidecum o condamnare la moarte a căsniciei. Să le spui oamenilor că nu mai există nicio speranţă de salvare a căsniciei lor înseamnă, după părerea mea, un fel de prezicere a viitorului, în cel mai bun caz, şi reprezintă un lucru lipsit de etică, în cel mai rău caz.

Pe lângă experienţele personale ale terapeuţilor, mai există şi alte motive pentru care s-ar putea ca ei să nu fie apărătorii căsniciei. Este posibil ca pregătirea lor profesională să fie o piedică în acest sens. Deşi poate părea ciudat, la baza terapiei tradiţionale nu stă neapărat ideea de a-i ajuta pe oameni să rezolve problemele care se ivesc în urma unui divorţ complicat. De pildă, terapeuţii sunt instruiţi să-i încurajeze pe oameni să urmeze acel drum în viaţă care le va aduce fericirea şi împlinirea personală, chiar dacă aceste deziderate se află în contradicţie cu ceea ce este mai bine pentru căsnicie, cu binele copiilor sau, pe termen lung, chiar cu binele persoanei în cauză. Terapeutul vrea ca tu să te simţi bine şi să faci orice este necesar pentru a realiza acest lucru.

Am întâlnit odată un cuplu care se afla în pragul divorţului din cauza unui terapeut căruia i se adresase bărbatul. Soţia şi copilul lor care suferea de un handicap se mutaseră înapoi în oraşul natal, la câteva mii de mile depărtare de locuinţa lor actuală, ca să poată primi sprijinul familiei. Dat fiind că întâmpinau greutăţi cu vinderea locuinţei, soţul a decis să rămână acasă până găseau un cumpărător. În perioada cât au stat despărţiţi, el s-a bucurat de libertate deplină. Nu mai avea responsabilităţi zilnice în calitate de soţ şi tată. Mergea la serviciu, la sală şi ieşea cu prietenii în oraş ori de câte ori îi poftea inima. Se distra de minune. Atunci a început să-şi pună întrebări în legătură cu căsnicia lui. Şi-a zis în sinea lui: "Îmi place foarte mult viaţa de burlac. Mă întreb dacă nu cumva o fi ceva în neregulă cu căsnicia mea." Aşa că a cerut ajutorul unui specialist.

Terapeutul l-a ajutat să-şi descopere sentimentele de nemulţumire faţă de căsnicia lui şi faţă de viaţa lui de familist. I-a sugerat că poate el a fost dintotdeauna un om care încearcă să-i facă pe toţi fericiţi, mai puţin pe el însuşi. Soluţia oferită de terapeut? "Divorţează. Începe o nouă viaţă. Fii propriul tău stăpân. Urmează-ţi chemarea inimii." Otravă cu pretenţii de psihoterapie.

În cele din urmă, i-a mărturisit soţiei îndoielile lui. Ea a fost complet distrusă. Habar nu avea că soţul ei se simte nefericit în căsnicie. Cei doi mi s-au adresat mie. Când i-am văzut, am înţeles evaluarea terapeutului: soţul îşi pierduse propria identitate în căsnicie, îşi exprima rareori dorinţele în mod deschis şi deseori se conforma programului, fără să ţină cont de propriile lui dorinţe. Totuşi, în loc să cred că drumul lui către fericire presupunea abandonarea căsniciei şi a familiei, eu am ales o cale mai bună; să-l ajut să adopte o atitudine mai deschisă faţă de soţia lui şi să încerce să-şi satisfacă propriile sale nevoi în contextul căsniciei. A fost floare la ureche. După doar trei şedinţe de terapie, cei doi erau mai fericiţi ca niciodată. El a devenit mai sincer faţă de soţia lui - fiind de acord să facă doar ceea ce îşi dorea cu adevărat şi comunicându-i soţiei atunci când era dezamăgit de ceva -, iar ea a fost încântată de această schimbare. Nu mai trebuia să se întrebe tot timpul dacă soţul ei face un anumit lucru doar ca să o mulţumească pe ea şi care, până la urmă, iese pe dos. Căsnicia lor prospera. Un an mai târziu, ne-am întâlnit din nou, iar ea aştepta cel de-al doilea copil al lor. Şi când te gândeşti că mariajul lor fusese condamnat la divorţ!

Un alt aspect important al pregătirii profesionale a terapeuţilor, care face ca salvarea căsniciei să fie o misiune foarte dificilă, este ideea că, pentru a-şi rezolva problemele, oamenii trebuie mai întâi să înţeleagă care sunt cauzele acelor probleme. Ceea ce înseamnă că, atunci când un cuplu se confruntă cu dificultăţi în căsnicie, în loc să ajute acel cuplu să descopere care sunt lucrurile pe care cei doi parteneri le pot face imediat pentru a se simţi mai apropiaţi şi mai conectaţi, mulţi terapeuţi adună mai întâi o mulţime de informaţii despre copilăria celor doi parteneri. Este regretabil, fiindcă studiile au arătat că, în medie, problemele unui cuplu încep cu şase ani înainte ca cei doi să solicite ajutorul unui terapeut. Şase ani! Aşadar, atunci când majoritatea cuplurilor solicită ajutor, partenerii conjugali caută cu disperare soluţii concrete de rezolvare a problemelor lor. Nu au nevoie să devină experţi în ceea ce priveşte cauzele problemelor lor. Dacă terapia nu reuşeşte să ofere un ajutor imediat sau măcar speranţa că soluţiile sunt posibile, atunci cele mai multe cupluri devin tot mai deznădăjduite şi mai înclinate să se despartă.

O altă idee predominantă în majoritatea teoriilor despre terapie este cea potrivit căreia partenerii conjugali se vor înţelege mai bine dacă îşi exprimă sentimentele în mod deschis şi sincer. În general, acest lucru este adevărat. Totuşi, atunci când o căsnicie se confruntă cu probleme serioase, în majoritatea cazurilor, partenerii ştiu precis cum se simt şi unul, şi celălalt - însă nu au nici cea mai vagă idee ce pot face ca să rezolve neînţelegerile dintre ei. De obicei, terapeuţii se pricep mai bine să-i ajute pe oameni să-şi identifice şi să-şi exprime durerea şi furia decât să-i ajute să-şi negocieze diferenţele şi de aceea terapia ajunge adesea să fie mai curând o şedinţă destinată învinuirilor decât una destinată rezolvării problemelor. În consecinţă, partenerii conjugali ajung să creadă că mariajul lor se află într-o stare deplorabilă şi că nu mai merită să fie salvat.

Nu vreau să spun că orice terapie este rea. Nu este. Terapia poate salva vieţi. Există o mulţime de terapeuţi competenţi şi grijulii. Dar, dacă totuşi te hotărăşti să cauţi ajutor de specialitate, trebuie să te asiguri că te adresezi unui terapeut care crede că într-adevăr căsniciile merită să fie salvate şi care este specializat în terapia de cuplu. Într-unul dintre capitolele acestei cărţi, voi oferi câteva sfaturi pentru alegerea unui specialist în domeniul terapiei de cuplu.

Creatorii de mituri din mass-media

Am avut odată un client care mi-a spus că vrea să divorţeze de soţia lui deoarece credea că nu o mai iubeşte. L-am întrebat: "Ce te face să crezi asta?" Iar el mi-a răspuns: "Nu e aşa cum văd eu în filme." La vremea respectivă aveam deja cincisprezece ani de experienţă în terapia de cuplu şi credeam că am auzit totul. Mă înşelam.

Nu i se poate reproşa Hollywoodului că prezintă o imagine nerealistă a ceea ce se petrece de fapt în spatele uşilor închise; la urma urmelor, treaba industriei cinematografice este să ne distreze, nu să ne educe. Totuşi, într-o societate saturată de mass-media, este greu să nu fim influenţaţi de imaginile cu care suntem bombardaţi: trupuri perfect sculptate, sex pasional, care îţi taie respiraţia, poveşti de dragoste care te ţin cu sufletul la gură. Dacă relaţiile noastre conjugale nu se ridică la înălţimea acestor aşteptări, începem să credem că suntem păcăliţi şi vrem să trecem la un nou model îmbunătăţit.

Dar adevărul este că o căsnicie reuşită poate fi incredibil de plictisitoare. Nu e câtuşi de puţin sexy să pregăteşti masa, să plăteşti facturile, să ai grijă de părinţii vârstnici, să schimbi scutecele şi să-i duci cu maşina pe copii la meciurile de fotbal. Lucrurile cu adevărat frumoase într-o căsnicie - starea de bine pe care o simţi în prezenţa partenerului, privirile tăcute care spun o mie de poveşti, lucrurile mărunte pe care le faci pentru partenerul tău, siguranţa că te vei trezi a doua zi dimineaţă în pat alături de cel drag - sunt tot atât de fascinante ca privitul în gol. Nu aduc niciun profit.

În zilele noastre, când Hollywoodul nu e ocupat cu prezentarea căsniciei într-o lumină seducătoare, atunci e ocupat cu scoaterea divorţului dintr-un con de umbră. Este o abundenţă de seriale TV, filme artistice şi desene animate care pun într-o lumină cât se poate de bună familia netradiţională. Mesajul e clar - familia nucleară este ceva de domeniul trecutului, iar noi suntem demodaţi. Spectatorilor nu li se dezvăluie însă dificultăţile reale cu care se confruntă familiile cu părinţi vitregi sau familiile monoparentale. Nu vedem disputele de genul Războiul celor două roze, care au loc adesea între soţ şi soţie, atunci când îşi asmut copiii biologici împotriva copiilor vitregi. Nu ni se spune că aceste dispute reprezintă adesea motivul pentru care 60% dintre cuplurile aflate la a doua căsnicie ajung să divorţeze. Nu auzim nimic despre sărăcie şi despre alte greutăţi pe care le întâmpină adesea părintele care îşi creşte singur copiii, mai ales în cazul femeilor. Televiziunea face să pară simplă viaţa după divorţ.

Pe lângă faptul că mass-media face să pară căsnicia mai seducătoare decât este în viaţa reală, iar divorţul mai puţin nociv decât este în realitate, mass-media distorsionează perspectiva oamenilor asupra căsniciei, dată fiind obsesia pentru ştirile proaste. National Marriage Project de la Universitatea Rutgers a prezentat un raport care s-a bucurat de foarte multă atenţie. În acest raport se spune că, în Statele Unite, numărul căsătoriilor nu a fost niciodată atât de scăzut, numărul naşterilor în rândul femeilor necăsătorite a crescut vertiginos, procentul divorţurilor rămâne ridicat, iar căsniciile americanilor sunt mai puţin fericite decât în trecut. Comunicatul a fost preluat rapid de agenţiile de ştiri, de ziare şi de reviste. La posturile de radio, o grămadă de invitaţi încercau să desluşească motivele pentru care instituţia căsătoriei se îndreaptă către dezastru.

Deşi datele oferite de acest nou raport devenit celebru sunt incontestabile, la fel de indiscutabil este şi faptul că acest raport reflectă doar o parte de adevăr. De pildă, ştiai că The Wall Street Journal spune că mariajul pe termen lung a devenit un nou indicator al poziţiei sociale? Sau ştiai că, potrivit statisticilor, americanii continuă să declare că o căsnicie fericită reprezintă dezideratul lor principal şi că aproximativ 85-90% dintre americani încă se mai căsătoresc? Ştiai că, potrivit unui sondaj recent cu privire la cei mai bogaţi americani, 71% dintre aceştia se află la prima căsătorie? Ai auzit de cea mai populară şi mai îndelungată rubrică din istoria revistelor - "Această căsnicie poate fi salvată?" - din Ladies' Home Journal? Este o rubrică plină de optimism care descrie paşii pe care i-au urmat diverse cupluri pentru a-şi rezolva problemele în căsnicie. Această rubrică se bucură de un succes nebun. Probabil ştii că 50% dintre cuplurile aflate la prima căsnicie ajung să divorţeze, dar te-ai întrebat vreodată de ce 50% dintre căsnicii rezistă? Te-ai întrebat vreodată prin ce anume se deosebesc aceste căsnicii durabile?

Cred cu tărie că fluxul constant de informaţii negative despre căsătorie are un puternic impact asupra societăţii. Începem să credem că divorţul este unul dintre riturile de trecere ale vieţii; ne îndrăgostim, ne căsătorim, avem copii şi apoi divorţăm. Prin această acceptare a divorţului ca făcând parte din firescul vieţii, avem toate şansele ca, atunci când ne confruntăm cu dificultăţi, să dăm bir cu fugiţii, în loc să facem tot ce ne stă în putinţă ca să ne salvăm căsnicia.

Să ne imaginăm pentru o clipă că, în loc de toate aceste afirmaţii sumbre despre căsnicie, am fi inundaţi cu poveşti de succes. Am citi interviuri pline de profunzime despre cupluri care sunt împreună de peste cincizeci de ani, despre cupluri care au reuşit să depăşească probleme dificile, cum ar fi infidelitatea, şi despre sutele de mii de cupluri ale căror vieţi au fost schimbate prin simplul fapt că au urmat un curs de educaţie maritală. Am primi informaţii la zi despre beneficiile unei căsnicii durabile pentru bărbaţi, femei, copii şi societate în ansamblul ei. Cât de mult ar putea fi influenţat inconştientul nostru colectiv dacă mass-media şi-ar dedica măcar o fărâmă din timpul ei pentru a afla de ce funcţionează căsătoria, în loc să ne vestească moartea ei!