Cvartet

 

Daniela Ulieriu, Doina Popescu
Cvartet
Curtea Veche Publishing, 2021

Citiţi o introducere în lumea acestei cărţi (şi în culisele muncii de redactor al ei).

*****
Intro

Daniela Ulieriu este jurnalistă de televiziune şi presă scrisă, iar în ultimii ani a lucrat ca expert cultural în România, Franţa şi Camerun. A coordonat două studii antropologice de anvergură sub egida prinţesei africane Ly Ma Bat Ngoup - Ly Cea Care Poartă Pielea de Panteră: Perles. Couleurs d'Afrique, publicat în 2010, şi Ndop. Étoffes des cours royales et sociétés secrètes du Cameroun, apărut în octombrie 2020. Călătoare pasionată, a fost în peste şaizeci de ţări. A locuit în Asia de Sud-Est doi ani. Multe dintre impresiile de călătorie au fost transformate în articole pentru diverse publicaţii de gen şi pot fi citite pe blogul ei de călătorie, Asia mea (danielaulieriu.ro). Daniela Ulieriu este şi autoarea albumelor de artă Mândrescu, sculptură şi Feodoroff, pictură.

Doina Popescu a absolvit Facultatea de Filozofie din cadrul Universităţii din Bucureşti şi este autoarea romanelor Şampanie cu soia (2001), Iluzoria vulpe a fericirii (2014) şi a volumului de povestiri Vipia amiezii (2017). Până la revoluţie a lucrat ca profesoară şi psihologopedă, iar după 1989 a fost, pe rând, redactor la România liberă, Mediafax, Cotidianul şi la Direcţia Ştiri a Televiziunii Române. De asemenea, a publicat articole într-o serie de reviste culturale. În calitate de coordonatoare a Biroului EBU (European Broadcasting Union), a furnizat sute de materiale, preluate şi difuzate de televiziuni de pe toate continentele.

La sfârşitul anilor 1990, Daniela Ulieriu şi Doina Popescu s-au cunoscut la Direcţia Ştiri a televiziunii publice. Cele două autoare au mai scris împreună Trei secole de gastronomie românească (2018) şi romanul Perna cu fluturi (2020).

*

Proprietara unui trust de presă - o femeie rafinată, devoratoare şi cu indecent de mulţi bani. Un scriitor matur, plin de charismă, însă mistuit de angoasă şi de romanul care nu înaintează. O tânără jurnalistă cu viziune şi talent, dar cu un trecut care ascunde răni dureroase. Un agent al serviciilor hiperpotent, sub acoperire. Şi un personaj absent de o uriaşă forţă, care îi leagă unii de alţii mai mult decât ar putea bănui ei înşişi. Vocile din Cvartet compun treptat, ca într-un joc de măşti, arhitectura complexă a unui roman în care suspansul creşte de la o pagină la alta prin inteligenţa construcţiei.

Daniela Ulieriu şi Doina Popescu scriu o poveste la patru mâini în care cititorul e purtat de pe vechea stradă Xenofon până într-un sat din Ardeal, din ritmurile trepidante şi noxele Bucureştiului până în exoticul Bali, din peisajul decadent al extravaganţelor dâmboviţene până în dezordinea minţilor bolnave. În lumea rocambolescă şi fără nimic sfânt, ruptă parcă dintr-un film de Sorrentino, umorul crunt şi durerea surdă se întrepătrund, iar sinapsele nu ni se destind nici măcar o clipă. În prim-plan se află omenescul însuşi, cu tot sublimul şi sordidul său.

"În Cvartet, Daniela Ulieriu şi Doina Popescu strunesc perfect voci auctoriale şi registre narative individualizate şi recognoscibile, lăsând însă personajele să umble libere. Ritmul alert al textului, senzaţia că e scris visceral şi, în acelaşi timp, limpezimea frazei şi naturaleţea cu care autoarele schimbă registrele anunţă o proză solidă şi foarte credibilă.

Drama încrucişată a poveştilor de iubire - potrivită parcă pentru a demonstra că universul dă dovadă de umor şi cinism în cantităţi cvasi-egale -, bavardajul menajerei Suzica, sinuciderea lamentabil ratată a personajului Exa, spovedania politicianului-interlop Gelu şi halucinantul personaj Baba completează un excurs narativ discontinuu, dar deloc fragmentat, care te face «să plonjezi în propria viaţă ca într-o apă menajeră», «ţinându-te cu mâna de nas». Ochiul antrenat de imagine al celor două autoare, care s-au cunoscut în televiziune, transformă proza într-o docu-ficţiune, materializând imagini vaporoase, difuze şi împrumutându-le trup prin cuvinte." (Roxana Dumitrache, scriitoare)

fragment

1

alice

O vreme tulbure a pus stăpânire pe oraş. Astăzi, în câteva ore s-au perindat patru anotimpuri... Dimineaţa, la nouă, ningea ca-n vechile poveşti de Crăciun. Copiii ieşiseră la aer şi stăteau cu gurile deschise, ca să prindă pe limbă fulgii mari şi pufoşi. La prânz a răsărit soarele şi trandafirii încă înfloriţi din faţa blocului pufăiau în aer parfumul lor de primăvară târzie. La patru era deja îngrozitor de cald. Oamenii umblau pe străzi în mânecă scurtă şi pantofi lejeri. Spre seară s-a răcit brusc; cerul a coborât, pâclos, foarte aproape de acoperişuri, prevestind o ploaie deasă şi măruntă de toamnă. Capricios sfârşit de septembrie!

M-am îmbrăcat în cea mai bună rochie, am luat un taxi şi m-am dus la petrecere. Penthouse-ul imens şi terasele fierbeau de musafiri. Eram peste o sută, de toate vârstele, nuanţele, naţionalităţile, condiţiile sociale şi orientările sexuale. Agitaţie multă. Adrenalină, puţină. Deocamdată. N-am mai văzut un asemenea cocteil. Cocteil e cuvântul stilat pentru adunătură. Unii veniseră cu partenerii, alţii, cu câinii. Familiştii îşi aduseseră şi bonele filipineze din dotare. O bonă asiatică? Conferă o nouă strălucire vieţii. O doamnă are tripleţi. Mi-e vag cunoscută, cred că ne-am intersectat pe vreun culoar, în vreo sală, undeva. Căruciorul nu încape în lift şi e cărat pe scări de doi bodyguarzi. Multe vedete de televiziune, un scriitor celebru, bloggări, vloggări, hairstylişti, oameni politici mai grei sau mai uşori, liderii a două partide "altfel" care "vor face diferenţa" - unul dintre ele lansat pe biciclete, iar celălalt lângă o groapă de gunoi -, marxişti, conservatori şi sexo-marxişti - ce struţocămilă o mai fi şi asta?! -, bogătaşi amabili la care marxiştii prezenţi se uită de sus, artişti, avocaţi, sportivi, travestiţi, plus femeia de serviciu a imobilului şi fochistul (care au venit să spună că au remediat "problema" şi au rămas), fel de fel de consultanţi şi experţi, fete cumsecade care se străduiesc să pară curve, curve autentice care nu se mai străduiesc de mult. Majoritatea invitatelor seamănă între ele. Au feţe de tip nou, cu pomeţi proeminenţi, remodelaţi cu acid hialuronic, şi buze uriaşe, ca un cioc de ornitorinc. Ornitorincul e un mamifer arhaic care nu naşte pui, ci depune ouă. Mă aştept ca în orice moment musafirii să facă un trenuleţ ca într-un film de Sorrentino... Sono belli i trenini che facciamo alle feste, vero? Sono i più belli del mondo... perché non vanno da nessuna parte.^[i] Toată superficialitatea decadenţei fermecate de ea însăşi. Două pisici în lesă scuipă un căţeluş de salon, care schelălăie printre picioarele dansatorilor.

Mai sunt şi copiii invitaţilor lui Astrid Iavorovski Preda, care îşi fac la etaj propria petrecere. O petrecere în altă petrecere. Mă plimb dintr-o cameră într-alta. Parcă sunt într-un vis. Mă uit la nişte nocturne ale unui pictor basarabean, spânzurate pe pereţi. Oameni care aleargă. Au picioarele tăiate. Un copil primordial, cu un cap enorm, strângând o pasăre în mână. E încălţat cu ghete cu tălpi mov. O, ce tălpi reuşite, parcă sunt vii! Alături, artistul face o poză cu o brunetă cu părul lung. Mâna artistului coboară spre fundul fetei, care zâmbeşte jenată.

Spre surprinderea mea, am fost invitată la ziua lui Astrid, patroana trustului la care lucrez. Spre surprinderea mea, pentru că sunt angajată de puţin timp. Şi tot spre surprinderea mea, m-am şi dus. Am venit singură, Horia a rămas acasă. Ne-am certat până la epuizare. Era necesar, pentru că până acum evitaserăm orice confruntare directă. L-am lăsat zăcând. Eu am ieşit istovită, dar învingătoare. Instinctul meu de conservare a fost mai puternic. Mă privea ca un animal rănit cum îmi întind fondul de ten şi îmi măresc conturul buzelor.

Sindrofia deraiază şi capătă un aer fantasmagoric, enorm, rocambolesc. Un actor scoate flăcări pe gură. O domnişoară merge în mâini, doi bărbaţi fac striptease. Mă întreb de ce oare am fost invitată. Poate pentru că ancheta difuzată săptămâna trecută a stârnit un scandal-monstru? Poate din greşeală? Trec pe lângă o gaşcă de oengiste feministe; vor să salveze lumea de toate injustiţiile produse în milenii de dominaţie masculină. Ca să fie sigure de reuşită, s-au înarmat cu nişte sâni cupa cinci. Cupa fericirii. Feministe cu silicoane, gen nou, dâmboviţean. Ne salutăm cu fluturări discrete de mâini. Casa geme de tablouri şi flori. Exclusiv orhidee. Fenomenale! De la exemplare cu petale albe, aproape transparente, până la purpură, mov şi negru. Urc pe o scară melcată la etaj. Pe o masă, un fel de coniac; îmi torn în pahar şi ies pe o logie. O femeie singură discută aprins la telefon:

"Am fost împreună o jumătate de an, în care am făcut dragoste în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă. Am făcut dragoste în neştire, oriunde ne-am fi aflat - în patul meu, în patul lui, în paturi de hotel, pe jos, pe masă, în cadă, pe o plajă virgină, la răsăritul soarelui, prin lanuri de grâu, într-o barcă în Deltă, înconjuraţi de nuferi, în apă. Eu sunt Leu şi el, Taur. Ne începeam şi ne sfârşeam ziua făcând sex. El cu mai puţină fantezie, dar metodic. Lucrul dus la bun sfârşit. Ne-am certat dintr-o prostie, orgoliile noastre au intrat în joc şi, uite-aşa, n-am mai vorbit alte şase luni. Apoi m-a sunat. Mi-a zis: «Vino, nu mai pot să trăiesc fără tine. Chiar nu mai pot. Mă dori. Până în oase. Îmi e atât de greu, încât nu reuşesc să-mi termin teza. Nici s-o recitesc nu-s în stare. Şi e marele meu proiect, singurul lucru cu adevărat important pe care l-am făcut în ultimul timp. Doar tu mă poţi înţelege şi ajuta. Nu mai pot fără tine. Te implor!» Fuseseră şase luni cumplite, în care nu mă gândisem decât la el. Aşa că m-am dus. Am stat împreună, nu ne-am dezlipit. Am lucrat şi ne-am iubit. Nu am ieşit din casă. După zece zile, mi-a zis că pleacă să predea proiectul. Într-o vineri dimineaţă. Şi eu trebuia să merg la părinţii mei, era ziua tatei. Duminică m-a sunat Gyuri şi mi-a zis: «Ai auzit că Valer s-a căsătorit?» - «Cum s-a căsătorit?», am întrebat eu râzând. «Da! Pur şi simplu! S-a căsătorit ieri!» - «Cum să se căsătorească, eu, Magda, am plecat vineri dimineaţă de la el...» - «Nunta a fost sâmbătă! Îmi pare rău că trebuie să-ţi dau eu vestea asta, dar e mai bine să ştii.» - «Cum, sâmbătă?», am întrebat eu îngrozită. «Nu se poate, nu se poate!»"

Ar fi trebuit să plec, dar stăteam şi ascultam. Parcă mi se lipiseră picioarele de parchet. Strâng paharul în mână şi mă holbez la spatele femeii. O curbură delicată, o siluetă fină, o rochie neagră, elegantă. Pentru moment, tace. Apoi se enervează: "Mi s-a întunecat privirea, lasă, mai vorbim."

Închide telefonul, întoarce capul, mă vede. Se uită la mine dezorientată. Îi întind paharul cu coniac. E o femeie trecută de patruzeci şi cinci de ani, încă superbă, ca o toamnă strălucitoare în prelungirea verii. Mă întorc în cameră şi îmi torn şi mie. Gust. E execrabil. Coniacul lui Dorel. Cum, care Dorel? Dintr-o mai veche reclamă TV. Bem amândouă.
- Poate că nu putea să îşi înceapă noua viaţă fără o ultimă infuzie de..., mă trezesc vorbind. A fost un omagiu, ultimele clipe de fericire înainte de viaţa reală, de tăvălug...
- Ce omagiu, niciun omagiu! Gândiţi ca un bărbat. M-a umilit îngrozitor. (Se uită în ochii mei.) Şi eu? Eu? Suferinţa mea? Am plecat lăsându-mi mirosul peste tot şi, în special, pe corpul lui.
- Cred că un duş temeinic a rezolvat problema.
- Eu cred că şi acum trupul îi miroase a mine.
- Cât a trecut de atunci?
- Prea mult, dar tot nu mi-am revenit. Mă tot întreb unde am greşit. La o săptămână după ce ne-am cunoscut, a venit acasă, la părinţii mei, la ţară, să mă ceară de nevastă.
- O săptămână era prea puţin.
- Aşa am zis şi eu. Apoi, era şi bulversat; pierduse pe cineva într-un accident.
- Am ascultat conversaţia dumneavoastră, deşi ar fi trebuit să plec. A fost un gest de o grosolănie fără margini. O să vă mărturisesc ceva, pentru că mă simt cumva obligată să mă pun şi eu într-o lumină nepotrivită. Cu puţin înainte să mă căsătoresc, am făcut dragoste cu fostul meu iubit. L-am vizitat pentru că îl doream cu ardoare. Pretextul? Voiam să-i duc nişte lucruri rămase la mine.
- De ce nu v-aţi căsătorit atunci cu el?
- Nu eram compatibili. Erau ani-lumină între noi. Prietenii mei din "sălbatic" nu-l scoteau. Horia era mult mai potrivit. Cel puţin aşa mi s-a părut atunci.

Avem paharele goale, mă întorc şi aduc pur şi simplu sticla cu mine. Lângă noi apar cei doi bărbaţi care dansaseră languros - unul seamănă cu Toulouse-Lautrec, e scund, cu barbă, poartă inclusiv o pălărie ca în autoportretul pictorului. Îi spune celui înalt suficient de tare încât auzim şi noi:
- S-a operat, nu mai e Mihai, e Mihaela.
- Cum o fi să ai pizdă?
- Ei, nu-i chiar o pizdă, n-a avut suficientă pulă cât să-i facă un vagin adevărat.

Discuţia m-a izbit neplăcut. Horia îmi spune uneori că-s din generaţia care nu mai face labă, ci... ipsaţiune! A auzit şi Magda, se uită la mine. Ne mutăm în interior. Ne aşezăm pe o canapea, lângă o orhidee roşie, cărnoasă, ca o catifea sângerie. Mă aplec să îi mângâi petalele şi un miros de hoit, de carne putrezită îmi agresează nările. Încep să îi spun Magdei bancuri din facultate - le ştie pe toate, dar se străduieşte să râdă. Pe urmă îmi spune şi ea. Ale ei sunt mai bune. Râdem amândouă. De-adevăratelea. Am făcut bine că am venit. Sticla e aproape terminată.

2

tudor

Niciodată nu m-am dat în vânt după sindrofii, dar de când a murit Ioana, chiar le detest. Ea însă a reuşit întotdeauna să mă convingă să iau parte cel puţin la cele organizate de soră-sa, Astrid. "Nu te lăsa intimidat de parada asta, majoritatea perlelor pe care le vezi sunt false, la fel de false ca zâmbetele; mulţi dintre cei care-şi dau importanţă pe-aici sunt deja scăpătaţi. Tinerii vin doar ca să dea din coate, să se caţere-n top. Vârstnicii se uită la ei ca la nişte uzurpatori, încearcă să le observi privirile când îşi închipuie că nu sunt văzuţi. Normal, ascensorul! Cel biologic... Cel social... Pe unii-i urcă, pe alţii-i coboară. E dureros. Babeta aia cu dinţi de reclamă care râde cu toată gura - zâmbeşte-i şi tu, se uită la noi în momentul ăsta! - are proteză dentară. Tânărul pe care-l prezintă peste tot drept nepot îi este amant. Tocmai i-a aranjat un contract cu o agenţie de modelling, ştie că, pentru ea, asta-i ultima noapte în care-l mai pupă, dar trebuie să recunoşti, se ţine tare acum. Apropo, spre deosebire de dinţi, perlele ei chiar sunt veritabile. Superbitatea aia blondă, cu spatele dezgolit pân' la fese... care-a ieşit pe balcon, tocmai s-a întors de la dezalcoolizare. Lasă, n-ai apucat s-o vezi, o reperăm data viitoare, mai bine uită-te-n stânga acum: tipa aia ochioasă, ceva mai bronzată, cea care dă din mâini, e jurnalistă. E acreditată la parlament; are câte-un amant în fiecare partid, fie la putere, fie-n opoziţie. Distinsul domn cu barbişon - stai un pic, să-i răspund la salut! - e istoric şi critic de artă. E omul serviciilor. Unii spun că ar avea şi grad. Mă rog, de colonel. A fost o vreme ministrul culturii..."

Adevărul e că Ioana îi eclipsa pe toţi cu eleganţa ei naturală şi aerul degajat. Lumina pe care o împrăştia se revărsa şi asupra mea, care, e drept, mă străduiam să fac figură frumoasă în umbra ei, adică să îmi maschez cât mai bine indiferenţa şi, uneori, chiar plictisul. Nu îmi lipseşte darul conversaţiei; mă copleşeşte însă inutilitatea ei. Ioana a fost cea care îmi prindea din zbor câte o idee şi avea tenacitatea de a o verbaliza, o ducea până la capăt într-o formă la care eu nu mai aveam nimic de adăugat. Îmi esenţializa şi îmi rafina gândurile. O cutie de rezonanţă perfectă, asta a fost. Lângă ea, cu un minim efort, reuşeam să par sclipitor. Socialmente - mi-e greu s-o recunosc acum -, a fost spărgătorul meu de gheaţă, dar asta nu cred că o deranja vreun pic, iar pe mine, nici atât. Fără ea, azi mă simt aproape pierdut.

Astrid a depăşit-o însă în talentul de a-şi pune viaţa în scenă à la grande. Practic, nimic nu îi lipseşte acestei petreceri. Lumea pestriţă care se preumblă prin camerele imense, mobilierul puţin, dar preţios, tablourile semnate de contemporani cu cota în creştere la casele de licitaţii străine, spaţiile deschise, generos luminate de spoturi, veioze, lampadare şi candelabre, murmurul de voci amestecat cu accesele de râs, scălâmbăielile unora şi, dimpotrivă, rafinamentele altora, nelipsitele orhidee împrăştiate peste tot... amestecul de mirosuri şi muzici... totul imprimă un aer funambulesc acestui party, altminteri cât se poate de realist. Chiar îmbibat de pragmatism, aş zice. Mulţi vor pleca de aici cu unele probleme rezolvate ori cel puţin cu perspectiva de a şi le rezolva în curând.

Două tipe identice şi aproape scheletice, cu părul verde-petrol, trec pe lângă mine zâmbindu-mi familiar. Fără să vreau, prind o frântură din discuţia lor. Vorbesc despre recordul lui Alex Ghelase la ultima licitaţie de la Christie's.
- E homosexual, dragă, a trăit c-un galerist celebru. Ăla l-a lansat! Altfel, n-ar fi avut nicio şansă.
- Ei, na, am făcut o obsesie acum pentru LGBT! Dar Da Vinci n-a fost? Ori Michelangelo? Dacă galeristul ar fi fost straight, azi ar fi avut o româncă succesul pe care-l are Ghelase? Tot contra unor favoruri sexuale?
- Dar se ştie, dragă, azi a fi gay e un atu în mediul artistic.

Parcă am simţit-o pe Ioana apropiindu-se caldă de mine, pentru a-mi şopti la ureche versurile preferatului nostru, T.S. Eliot:
In the room the women come and go
Talking of Michelangelo.^[ii]

Într-un colţ, am văzut-o pe Astrid, din profil, cu părul ridicat şi breteaua de la rochia neagră căzută. Cu un aer absent, îşi învârte pe încheietura mâinii brăţara cu diamante. Nu m-a observat, aşa că merg să o salut. Între mine şi ea s-a interpus Creţuleasca de la Resurse umane, cu căruciorul în care, în sfârşit, i-au adormit tripleţii rubiconzi. Fosta Miss Bucureşti se scuză în dreapta şi în stânga, făcându-şi loc cu căruţul printre invitaţi pentru a ieşi pe terasă: "A trebuit să-mi învoiesc bona, tocmai azi i-a murit mama şi a plecat cu primul tren în satul ei, în fundul Ardealului. N-am avut cu cine să-i las şi n-am vrut nici s-o decepţionez pe Astrid, din moment ce-i promisesem că o să vin." Adevărul e că nimeni nu i-ar fi simţit lipsa, cu atât mai puţin Astrid, care acum priveşte peste invitaţi cu aerul aristocratic şi oarecum absent al Doamnei X din tabloul lui Sargent. "Vă înţeleg, cum să nu?!", i-am spus. "Dar ce cuminţi sunt, nişte îngeraşi de copii, să vă trăiască!" şi m-am strecurat pe cant pentru a ajunge la gazdă. În sfârşit, m-a văzut şi ea şi s-a îndreptat spre mine râzând. M-a strâns de mână c-o anumită tandreţe: "Mă bucur mult c-ai venit", apoi a adăugat insinuant: "Să nu pleci, te rog." În ultima vreme, Astrid m-a oprit la ea de câteva ori şi mi s-a dăruit cu pasiune, ca pentru a şterge din mine orice urmă a soră-sii. Între ele a fost o rivalitate pe care eu, unul, nu am înţeles-o, dar de care nu am ezitat să profit după moartea Ioanei. Ideea de a le fi avut pe ambele surori Iavorovski, "fetele fostului general", m-a excitat pentru o vreme mai mult decât m-a chinuit remuşcarea de a fi trecut de la una la alta. Dar aici vin în primul rând ca să revăd spaţiul conceput şi proiectat de Ioana. E o vilă incredibilă, cu volume generoase şi terase solare. E un loc făcut pentru a capta energiile pozitive şi a le răsfrânge asupra celor prezenţi.

I-am ridicat lui Astrid breteaua rochiei cu un gest discret. Ştiu cât ţine la reputaţia ei. Şi a familiei, bineînţeles. Bărbat-su însă nu s-a sfiit să se afişeze cu o colegă mult mai tânără, aflată la primul ei mandat în Parlamentul European. Eu însumi i-am văzut la Bruxelles, într-o dimineaţă când am ieşit de la Renaissance Hotel, grăbindu-mă spre London Brasserie. Ambii foarte înalţi, ambii în trenciuri ecru, radiau de genul acela de fericire intimă imposibil de disimulat. Poate că nici nu se sinchiseau. Aerul lor trăda frenezia unui început de relaţie matură a cărei impetuozitate topeşte orice prudenţă, chiar şi într-un oraş care colcăie de români din medii tangente, cum este Bruxelles-ul! M-am bucurat că ei nu m-au observat; ar fi fost jenant. Lui Astrid nu i-am suflat o vorbă, iar ea, de câte ori se iveşte ocazia, repetă că n-are de gând să aplece urechea la "bârfele belgiene".

Am ieşit în logia în care, la nici măcar o lună de la moartea Ioanei, o penetrasem pentru prima oară pe Astrid. Aerul serii s-a încărcat de mirosul dulceag al trandafirilor de peste drum, exact ca atunci. Mi-am aprins o ţigară. Din capătul opus se aud nişte scâncete. O văd pe Creţuleasca legănând uşor landoul; i s-au trezit tripleţii. N-am niciun chef de conversaţii acum, iar ea e obsedată de parenting şi de kilogramele cu care a rămas după naştere. M-am ascuns după leandrul uriaş. Un boy în livrea mi-a adus un pahar cu brandy şi bolul cu gheaţă.
- Doamna vă întreabă dacă nu doriţi şi-o cafea.

L-am expediat cu un gest scurt. Nu vreau nimic altceva. Şi n-o mai vreau nici pe Astrid. Nu ştiu cum s-o şterg mai repede şi neobservat de aici. Străduinţele ei erotice mă obosesc pur şi simplu. Au un gust tot mai sălciu. Urmăreşte metodic să îşi ia o revanşă, de fiecare dată simt asta: asupra Ioanei, asupra bărbatului ei, infidelul de la Bruxelles, asupra vârstei, care îi îngroaşă talia şi îi dublează bărbia...

Mă întorc în salonul uriaş. Mi se lipesc ochii de o orhidee roşie, de o senzualitate vicioasă. Nu degeaba grecii considerau că floarea asta e expresia virilităţii. Orkhis, în greacă, înseamnă testicule. Pe o canapea pe care nu o observasem în aglomeraţia de dinainte, două femei frumoase par a-şi ţine perfect de urât. Conversaţia chiar le amuză. Cea mai tânără râde atât de tare - practic, se zguduie de râs -, încât din pahar îi sar câţiva stropi de coniac care pătează albul imaculat al canapelei. Cea mai în vârstă scoate din poşetă un şerveţel cu care absoarbe coniacul, dar nu elimină complet petele, le flauşează doar cu scame fine de hârtie.
- Îmi permiteţi? le-am zis.

Mi-am scos batista, făcându-i semn boy-ului să îmi aducă un pahar cu apă. Am frecat bine locul cu batista umezită şi albul ţesăturii a fost restabilit fără cusur.
- O, iată un bărbat providenţial, a spus tânăra, întinzându-mi mâna: Alice Mihăileanu.
- Tudor Providenţialu. Am adăugat râzând: Mi-ar fi plăcut, dar mă cheamă Cernea.
- Tudor Cernea, scriitorul? V-am citit romanul... Eu sunt Magda... Scuze, îmi sună iar telefonul, a spus femeia mai matură, dar splendidă încă, ies pe terasă, e mama, presimt că va fi o convorbire mai lungă.

Când s-a întors cu spatele, rochia neagră, cu o despicătură discretă de la ceafă până în talie, i-a dezvăluit şiragul delicat al vertebrelor.

Alice mi-a făcut semn să mă aşez lângă ea:
- Şi eu v-am citit nuvelele.
- Mulţumesc. Nu v-aţi plictisit?
- De nuvele? Nu.

Simt o ezitare în vocea ei. Îi zâmbesc înţelegător.
- Mă refeream la petrecere. Eu aş pleca.

3

astrid

Îmi vine să părăsesc sindrofia, să-mi arunc pantofii, să-mi smulg ciorapii şi rochia, să mă închid în baie, să-l ascult pe Glenn Gould cântând Bach şi să plâng. L-am văzut într-un filmuleţ cum îi fredona şi-i însoţea cu gesturi ritmate una dintre fugi; contrapunct cu contrapunct. Gould era foarte tânăr atunci, dar a continuat să facă aşa până la sfârşitul vieţii, mai cu seamă când era înregistrat în studio. Murmura pur şi simplu Variaţiunile Goldberg şi le desena în aer cu propriul trup, în timp ce le cânta la pian. Şi asta, în plină maturitate. Adevărul e că nu se putea abţine. Din acest motiv a ajuns şi să deteste scena. S-ar fi expus. Relaţia lui cu pianul şi cu Bach, ardoarea aia irepresibilă i-au cerut intimitate şi, mai ales, însingurare. Ar fi produs ilaritate în public cu gemetele şi suspinele lui incontrolabile. Şi aşa inginerii de sunet se plângeau că le e tot mai greu să-i estompeze murmurele, oricât de mult i-ar fi prelucrat înregistrările. Dar cât mi-ar fi plăcut să fiu pianul lui Gould! Să cânte pe trupul meu gol - pe coastele, pe sânii şi pe coapsele mele - ca pe nişte clape. Să le atingă cu pasiune şi să vocalizeze, transpus, fiecare atingere. Să fi avut cu el relaţia devoratoare pe care el a avut-o cu pianul şi cu partiturile lui Bach... Poate ar fi spălat toată năclăiala în care mă zbat.

M-am subordonat mereu obligaţiilor sociale, m-am expus. "O prinţesă nu îşi permite să îşi abandoneze rolul predestinat." Ideea asta mi-a inculcat-o tata şi ştia el ce vorbeşte. A avut în neam cel puţin un prinţ - e drept că de origine incertă -, dar şi două aristocrate poloneze. Simt însă că resursele mele s-au epuizat. Puterea mea de acceptare, disponibilitatea de a primi noul, energia mea, până şi umorul... S-au dus. Un gol, o nemişcare în mine... care se împacă tot mai greu cu vânzoleala din afara mea. Nimic nu mă mai miră, nimic nu mă mai bucură. Nici măcar colecţiile mele, care, până mai ieri, îmi furnizau nenumărate motive de satisfacţie şi o enormă mândrie. Am acumulat toată viaţa obiecte de lux. Îmi place să strâng, să am, să tezaurizez, să pun mâna pe piese din ce în ce mai scumpe şi mai rare. Să le adun, de aş putea, pe toate! Din câte ştiu - şi am încercat să ştiu cât mai
mult -, nimeni nu are colecţii de asemenea anvergură, nici în Bucureşti, nici în România şi, probabil, nici în ţările ex-comuniste din jur. Tudor mă ironizează: "Freudian vorbind, eşti genul anal-retentiv." Bănuiesc că mai degrabă asta i-a spus Ioana despre mine decât că ar fi fost deducţia lui. Mă îndoiesc că îmi dedică atâtea gânduri şi analize. Îi lipseşte orice entuziasm pentru mine, îşi imaginează cineva că nu bag de seamă?

Cred că pasiunea de colecţionară e doar supapa prin care îmi defulez spaimele, singurătatea... tristeţile. Îmi compensez neîmplinirile, vai! - şi pe cele erotice în ultima vreme. Încerc să-mi domolesc insomniile, care se instalează odată ce ai împlinit jumătate de secol. Dacă te apuci să iei somnifere, cred că nu mai scapi niciodată de ele. Colecţiile mă relaxează totuşi, fiindcă, măcar în privinţa lor, eu deţin controlul. Mă autosatisfac; fără complexe de inferioritate, fără false pudori, fără pseudo-vinovăţii. Pe piaţa asta, cel puţin, am jucat întotdeauna cinstit. E un joc dur, masculin poate, dar cu recompensă imediată. Îţi dă şi senzaţia reconfortantă că poţi păcăli timpul. Eu fixez agenda achiziţiilor şi deadline-urile în funcţie de ţintele pe care tot eu mi le impun şi, mai ales, de dispoziţiile de moment. De altfel, mi-am dat de mult seama că e mai plăcut să te reverşi în obsesii exterioare decât să te împotmoleşti în introspecţii. O omidă obsedată de autocunoaştere nu va deveni niciodată fluture. Or, eu sunt obsedată de fluturi şi urăsc omizile. Sunt obsedată de fluturi încă din copilărie. La început, îi prindeam cu plasa sau cu borcanul:
eu îi prind în plasă,
când mama mă lasă.
eu îi prind din zbor,
însă nu-i omor...

De fapt, îi omoram. Dar, într-un septembrie neobişnuit de cald, la Sinaia, am prins un Parnassius apollo, numit popular coada-rândunicii. Magnific. Mi-l dorisem de mult. La două zile după ce l-am înfipt în insectar, a început să bată tot mai rar din aripi. Agonia lui a reverberat în mine, am resimţit-o adânc, clipă de clipă, în tot corpul. Din acel moment nu i-am mai omorât, am început să îi cumpăr gata morţi. Dar "pentru a ajunge la fluturi, a trebuit să mă împac cu vreo două-trei omizi", cum a spus Gide, iar omizile, pentru mine, au fost şi sunt aşa-zişii butterfly traders. Ca să pui mâna pe anumiţi fluturi, relaţia cu ei e inevitabilă. Mi-am făcut însă rost de fluturi rari din Amazonia şi Papua Noua Guinee, din Insulele Solomon şi Manitoba. Am ajuns la peste douăzeci şi cinci de mii de exemplare. Am şi două perechi de Ornithoptera allotei, cel mai preţios fluture de pe Terra. Şi cel mai căutat. Sunt preşedinta asociaţiei lepidopterologice din Balcani.

Acum se fac afaceri cu fluturi vii, pe care îi eliberezi în roiuri la evenimentele fericite, la nunţi mai ales. Sunt preferaţi cei integral albi. Miilor de coada-rândunicii şi de Aporia crataegi - alt fluture alb, care n-a primit încă o denumire populară -, li se dă deodată drumul din captivitate. Ei se aşază pe rochia albă, decorată la rândul ei cu fluturi diafani din organza, ori zboară în jurul miresei bătând din aripi, ca şi cum ar urma să o ridice la cer, să o poarte în aer pe deasupra nuntaşilor, ca pe un înger neprihănit. În fine, n-am văzut, am citit undeva. Sincer, mi se pare penibil, deşi o asemenea imagine n-ar da rău într-un clip publicitar. De ce însă îi prefer eu pe cei trecuţi în captivitatea eternă a morţii? Fiindcă îmi relevă brutal întreaga lor frumuseţe? Fiindcă îmi satisfac nevoia de ordine şi control? Câte fiinţe vii poţi regăsi de fiecare dată exact în postura în care le-ai lăsat ultima oară? Numai colecţiile, captând momentul, încremenesc timpul şi îl aduc în subordinea şi la totala discreţie a colecţionarului.

În liceu am început să colecţionez eşarfe Hermès şi hărţi vechi, cele mai multe primite de la tata, în facultate, bijuterii cu pietre, în special camee, iar când am intrat în presă am adăugat sculpturile primitive, tablourile şi orhideele. Mi-am transformat viaţa într-un cabinet de curiozităţi. Dar cum sunt foarte bine organizată, nu e nicio disonanţă şi, cred eu, niciun exces. Am un spaţiu destinat fluturilor, salonul meu de cafea, unde se află cele mai preţioase exemplare, restul insectarelor aflându-se în nişte sertare special concepute. Eşarfele şi bijuteriile le port din când în când, hărţile sunt expuse în birourile mele, iar sculpturile primitive, într-un mic muzeu pe care l-am făcut în mansardă. Muzeul e decorul unui talk-show pe care îl ţin de mai bine de zece ani. Am refuzat să-mi fac emisiunea într-un studio de televiziune. Podul cu măşti e, pentru mine, o încăpere ritualică, dominată de siluetele sculptate în esenţe rare şi întunecate de lemn preţios; ca nişte strămoşi care au trăit mai multe vieţi şi, prin simpla lor prezenţă acolo, te obligă la sinceritate totală. De fapt, măştile funcţionează ca nişte revelatoare de caractere. Dezvăluirea corespondenţelor dintre ele şi invitaţi este meritul cameramanului meu, care intuieşte perfect momentul în care să comute imaginea de pe invitat pe mască: exact când masca se poate substitui perfect intervievatului şi când, acoperindu-l, nu face decât să-i dezvăluie partea cea mai ascunsă. Unii invitaţi chiar îmi spun, la sfârşit, că podul meu e un spaţiu privilegiat, cu anumite vibraţii care îi predispun la confesiuni.

Dar cel mai mult îmi place să colecţionez oameni. Caractere. Stiluri de a fi. Un clasor viu al manierelor contemporane, prin reprezentanţi de elită. Unde i-a aşezat viaţa, unde s-au străduit ei să ajungă ori, dimpotrivă, unde s-au lăsat târâţi de tsunamiuri care le-au devastat existenţele. Cum s-au îngropat de vii în ruinele propriilor iluzii şi fantezii. Cum s-au luptat cu propriile dorinţe şi slăbiciuni şi cum acestea şi-au luat întotdeauna revanşa. Şi, mai ales, îmi place să-i aduc alături şi să-i observ: genii, rataţi, miliardari, declasaţi, alienaţi, depravaţi până-n măduvioare (ah, "adevăraţii Arnoteni", perlele negre ale colecţiei mele!).

Din capul scării mai panoramez o dată cele mai sofisticate coafuri din Bucureşti şi cele mai scumpe toalete. Sentimentul ăsta de desubstanţializare a lumii... Aerul ei... tot mai ireal, mai fantomatic, mai extravagant... Cobor treptele pentru încă un tur al invitaţilor. Bruiate de urletele tripleţilor şi de muzică, frânturi de conversaţii îmi ajung la ureche, parcă aş citi pietre funerare de pe care s-au luat părţi întregi din inscripţii:
"Escrocheria cu generalii americani din Kabul face victime şi la noi, e vorba de sute de mii de euro..."
"dar cine spune, dragă, că feisbucul e democratic? E tiranie curată!"
"nu mai rezistă până la alegeri, va fi un miting uriaş... Îi spulberă..."
"da, vrăji, dom'le, am auzit şi eu, cică-i punea în mâncare sânge menstrual..."
"cură de dezintoxicare. Xanaxul începuse să-i crească anxietatea. Lua şi câte trei grame pe zi. Enorm, îţi dai seama..."
"era lângă directorul France-Presse, am văzut-o eu în lounge, la Amsterdam."
"două mii de euro m-a costat şi uite ce mi-a făcut! Nas de porc, zice să am răbdare, poate se mai dezumflă..."
"Maurice Nègre, iubitul Mariei Tănase, era spion..."
"normal că şi-a plagiat-o! Ce, credeai că şi-a luat doctoratul pe bune?"
"cum, a plecat şi de la Euronews? Aha! N-a fost şi director la Money Channel?"
"pe Suzanne au pictat-o toţi: ea e femeia care se spală la lighean... da, incest, aşa se spune, nu ştiu dacă incest, oricum un duo infernal..."

Baliverne acoperite de poleială. Îl caut pe Tudor. Iar a dispărut. Ultima dată când l-am văzut era pe canapea cu mezzosoprana şi cu noua mea angajată, o fată care promite; o urmăresc cu atenţie, simt că are potenţial. Ce straniu! Ele două, împreună, şi Tudor mâncându-le din priviri.
- Sunteţi superbă ca întotdeauna, aud.
- Mulţumesc, Excelenţă, plecaţi deja? Aşa repede?
- Da, vă aştept marţi la ceai?
- Evident, nu aş rata pentru nimic în lume o asemenea întâlnire.

Vată pe băţ, vedeta zilei. Zahăr toxic, expandat în forme şi culori fanteziste. J'en ai assez.^[iii]

---

[i] "Sunt frumoase trenuleţele pe care le facem la petreceri, nu‑i aşa? Sunt cele mai frumoase din lume, pentru că nu duc nicăieri" (replică a protagonistului Jep Gambardella din La grande bellezza, film al lui Paolo Sorrentino din 2013). (N. red.)

[ii] "Prin cameră femeile se învârt de colo până colo / Pălăvrăgind despre Michelangelo" (versuri din poemul Cântecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock, traducere de Mircea Ivănescu, în T.S. Eliot, Opere poetice 1909-1962 (ediţie bilingvă), Humanitas Fiction, Bucureşti, 2011, pp. 46-55). (N. red.)

[iii] "M‑am săturat" (fr.). (N. red.)

Dilibau. Poveşti olteneşti

 

Cristiana Belodan
Dilibau. Poveşti olteneşti
Curtea Veche Publishing, 2021

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Intro

Cristiana Belodan a venit pe lume în Caracal, într-o familie de preot, pe 19 septembrie 1982. Copilăria şi adolescenţa şi le-a petrecut pe meleaguri caracalene, iar anii de studenţie pe urmele lui Blaga, la Sibiu. Şi-a urmat visul de a lucra în agenţii de publicitate, în Bucureşti. După aproape 15 ani de carieră în advertising, a reuşit să pună în pagină un alt vis: scrierea primului volum de amintiri, Dilibau. Poveşti olteneşti.

Dilibau ar putea fi varianta oltenească, de la sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990, a Amintirilor lui Creangă, doar că din perspectiva unei Smărăndiţe a popii din Caracal.

Scrisă într-un stil hâtru, plină de "balade vesele şi triste" din Epoca de Aur şi Epoca Tranziţiei, cartea Cristianei Belodan e liftul cu care veţi descinde în copilăria unor puşti cu "teneşi" de Drăgăşani şi mintea doldora de idei care le dădeau palpitaţii adulţilor.

Iar Dili, eroul central, este ca focul pe mirişte: de neoprit.

"Sunt convinsă că avem nevoie, acum mai mult ca oricând, să ne descreţim frunţile. Sper dară că poveştile din copilăria mea să vă aducă duh bun de înveselire. Şi mai trag nădejde să simţiţi afecţiune pentru toţi omuleţii ce aşteaptă cuminţi să-i descoperiţi în paginile acestei cărţulii. Fiindcă eu tot ce am povestit am şi iubit." (Cristiana Belodan)

"Copilului meu, această carte i s-ar părea de genul fantastic sau suprarealist (dacă ar şti ce înseamnă asta. I-ar veni greu să creadă că au existat copii capabili de şotiile, năzbâtiile, drăcoveniile şi obrăzniciile descrise aici. Pe mine şi pe cei din generaţia mea, însă, povestirile Cristianei Belodan ne transportă înapoi în timp, pe vremea când, mici draci nesupravegheaţi ce eram, puteam să punem la cale cu succes tot felul de blestemăţii de îngrozit adulţii. Pe de altă parte, odrasle de faţă bisericească, autoarea şi fratele ei, numit cu drag Dilibau, sunt cel mai bun exemplu de «să nu faci ce fac copiii popii»." (Cătălin Striblea)
 

Fragment
 
Dilişor scormonitorul, purtătorul de biruinţă

Când ajungeam la Moşica la ţară, ocupaţia noastră principală era scotocitul. Pe lângă nebuniile şi boaţele (adică, boroboaţe mai pe scurt) pe care le făceam în fiecare sezon, aveam o plăcere teribilă să zgârmăm peste tot, prin curtea orătăniilor, prin vie sau prin casa Moaşei, după comori pe care, eram convinşi, doar noi le puteam scoate la iveală.

Bunăoară, îmi aduc şi-acum aminte ziua în care am descoperit depozitul Moaşei pentru viaţa de apoi. Totul începu cu împieliţatul de Dili, care văzu uitată în broască cheia de la camera din faţă, de la stradă. "Odaia bună", cum îi zicea Moşica. O înşfăcă degrabă şi, frecându-şi mânuţele, intră în camera comorilor şi se închise pe dinăuntru. În acea cameră, ţinea biata Moaşa tot felul de obiecte pentru înmormântare. A ei, evident. Şi pentru nenumărate pomeni. Tot ale ei, evident.

Se pregătea sârguincios din viaţă, să nu le fie povară şi cheltuială nepoţilor. Îşi cumpăra, din fiecare pensioară de fostă muncitoare la CAP, teancuri de prosoape şi batiste de împărţit în biserică la parastas, lumânări, fişicuri de tămâie şi o droaie de cutii de chibrituri. Îşi făceau deja pomeni din timpul vieţii, şi ea, şi tot grupul vesel de chivuţe cu care stătea pe gura şanţului în fiecare seară, după muncile câmpului. Se duceau şi împărţeau în zile de sărbătoare prescuri şi colăcei. Şi câte o lumânare legată la coadă cu o batistă şi cu un bănuţ înnodat. Împărţeau de zor să fie de sufletul lor, când s-or duce.
"Că copiii... Cine mai ştie, fa, dacă or mai fi pe-acilea să ne aprindă o feştilă la candilă. Şi apoi, nu vezi, fa, Cristiano, că azi eşti bun de muncă, iar mâine te duci ducă? Muicăăă, muiculiţă, moare lumea pe capete de canceru' ăsta care s-a pus pe biata lume! Lasă să fiu eu asigurată la popa, să fiu eu trecută acolo-şa pe catastif că mi-am purtat parastasele. Să am, fa, Cristiano, lumină pe lumea ailantă. Că în tron n-oţi putea să-mi puneţi fioza de la capul patului." (Tron mai spunem în Oltenia şi la sicriu. Iar "fioza" era, aţi ghicit, veioza.)

Cum ziceam, boţogaşul de Dili se încuie pe dinăuntru în odaia bună şi începu cu scormonitul. (Boţogaş, adică poznaş, cum le mai zic oltenii copiilor drăcoşi şi greu de potolit.) La un moment dat, Moşica dădu strigarea pentru masă, iar el nu se zărea nicăieri. După ce îl căutarăm bine, bine prin toată curtea şi cele două odăiţe ale casei, auzirăm bufnituri din odaia din faţă.
"Dili, Dili, tu eşti muică? Diliii, fir-ar starea ta jurată, pe unde ţi-or tropoti picerele?"

Nici pâs.
"Dili, ieşi că nu-ţi face Moşica nimic."

Se auzi doar hârşâitul încuietorii şi al clanţei ruginite, apoi din nou tăcere. Când dădurăm buzna buluc în cameră - Moşica prima, călcând apăsat şi cu inima sărită, să nu fi făcut juratul iarăşi vreo belea -, rămaserăm ca la teatru, cu ochii beliţi şi gura larg deschisă.

În mijlocul camerei tronau două scaune mari întoarse cu cracii în sus. Împodobite cu ştergarele ăle bune de înmormântare ale Moaşei. Iar pe fundul scaunelor ardea, în sfeşnice uitate de Dumnezeu, un mănunchi straşnic de lumânări. Şi ceva tămâie aruncată printre ele. Ce să mai, un tablou desprins parcă din uşa altarului.

Peste toate cele sfinte trona Dili, înveşmântat într-un prosop mare şi lung până la pământ. Legat la cap cu o batistă din cele mari şi bune, de-alea de 5 lei, de diftină, nu de plastic. (Diftina era o ţesătură de bumbac mai groasă şi rezistentă, cu o faţă pufoasă.)

Când dădu cu ochii de noi şi noi de el, se puse pe cântat popeşte, tare şi uşor fonfăit, cum glăsuia şi cântăreţul lui Tata la biserică. "În Iordan botezându-te, tu, Doamneee... Miluieşte-le, Doamne, pe astea două păcătoase care îmi vor capul! Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, popa prinde peşte, preoteasa îl prăjeşte şi Dănuţul îl haleşteee. Aaamin, aaaaaamiiiiinnnnn..."

Moşica rămăsese blocată. Nu ştia sincer ce să facă, dacă să-l ia de moţ pe "părinţel" şi să-i ardă la fund două scatoalce sau dacă să-l ia în braţe şi să-l pupe. "Că tare frumos cântă băietul, fa, Cristiano. Are gură bogată. Mare minune de n-o ajunge Dili ipitrop sau protoiereu, cum a fost bunică-tu, săracu', Dumnezeu să-i hodinească oasele. Uiliu, mânca-ţi-aş limba ta, că frumos mai slujeşti, ca popa-n altar, şi alta nu. Ca tac-tu, Taţel." (Aşa îi zicea Moşica tatei de când era copil, nu ştia nimeni de ce, doar ea îl striga aşa.)
"Ia şezi binişor, Dili, muică. Să nu dai foc la casă. Că gaia ne mănâncă. Dormim pe uliţă la noapte. Hai, stinge lumânările! Că s-a trecut cu Boboteaza. Gata, zăvârşi." (Adică: s-a terminat.) Şi, vorbind blând cu Dili, cum vorbesc cei care încearcă să convingă nebunii să se dea jos de pe acoperiş, scuipă Moşica bărbăteşte în buricele degetelor şi stinse feştilele. "Ca să nu fumege, fa, Cristiano, pupa-te-aş de dăşteaptă. Că tu o să ajungi om mare. Tare mai eşti bună de cap."

Apoi continuă cu îmbierile către neobositul scormonitor: "Hai, Dili! Hai la masă, jurăţicule! Că dai foc la casă şi mă laşi şi fără prosoape de dat la popă când m-oţi duce la groapă. Hai, că nu vă mai stă Dumnezeu potoliţi, nărozilor!"

Auzind tonul glumeţ al Moaşei, "preoţelul" o zbughi vesel pe uşă drept spre bucătărioara de chirpici. Şi, în timp ce îşi umfla fălcuţele, bucuros că a scăpat de-o chelfăneală straşnică, Moaşa îl mângâia duios pe cap: "Dumică încet, muică. Vezi uşor, să nu fomiţi."

Încăpăţânarea cu care m-am căprit

Toată copilăria mea am fost urmărită de o singură tunsoare. Una şi bună.

Intram, târâtă de-o aripă, în frizeria Igiena. Unde tundea doamna Luci, prim-frizeriţa trupei de virtuozi ai foarfecii şi briciului din urbea noastră mică. Toată lumea bună se zbătea să prindă o programare la doamna Luci. Era cea mai apreciată dintre toţi colegii ei de breaslă. Mama îmi spunea mereu că ar trebui să mă consider norocoasă că mă bagă şi pe mine, "un rahat cu ochi", în rând cu atâtea cocoane de bonton care aşteptau cu orele, dacă "n-au fost inspirate să lase vorbă dinainte sau nu sunt neveste de ştabi".

Intram plină de obidă, cu căciula trasă până pe ochi şi cu privirea în pământ, în speranţa că scap astfel de seria de dulcegării politicoase şi complimente de complezenţă pe care frizerii şi frizeriţele le făceau maică-mii şi apoi mie. Între noi fie vorba, am sesizat ulterior că le făceau tuturor. Mă prinsesem că nu eram chiar cea mai drăgălaşă fetiţă pe care o tunseseră în ziua respectivă. Şi văzui oricum că mai veniră două după mine, iar repertoriul de atenţii brânzoase se reluă cu aceeaşi promptitudine şi şervetul pe mână. Ca la marile case de coafură.
"Vai, coană prioteasă, da' ce mare s-a făcut domnişorica de când aţi venit ultima oară pe la noi! E înăltuţă şi frumuşică foc." La care Mama adăuga replica ei preferată, o avea pregătită, aştepta cu ea la fileu. "Ei, lăsaţi, deşteaptă să fie, ce atâta frumoasă. Că pâinea o să şi-o câştige cu intelectul... nu cu frumuseţile."

Dar nici frizerii nu se lăsau mai prejos. Aveau clienţii lor preferaţi de ciugulit. "Lasă, coana prioteasă, că seamănă leit cu părintele. O să fie şi frumoasă, şi deşteaptă."

Moment în care maică-mea încheia hotărâtă, le dădea decisiva:
"Da, da, bogdaproste că seamănă cu tăticuţul ei, că altminteri rămânea Sorbona fără studenţi peste zece ani." "Habar n-au agaricii ăştia de Sorbona", îmi zicea Mama pe drumul de întoarcere spre casă.

Însă reuşea astfel să le închidă gurile slobode şi dornice de trăncăneală. Şi să mă planteze dintr-un brânci pe scaunul de tortură. Unde doamna Luci mă strângea bine de gât cu un prosop peste care mai punea şi o husă ca de învelit motocicletele pe timp de iarnă. Grijulie, să nu îmi intre părul tuns în haine. Apoi auzeam, ca din fundul gropii, eterna şi răscolitoarea întrebare: "Şi... cum o tundem, doamna Belodan?" "Păi, cum s-o tundem, doamna Luci? Ştiţi cum îmi place: ca pe Mireille Mathieu."

Şi mie, zbaaang, îmi cădea iar cerul în cap. Aceeaşi freză bretonată pe care ajunsesem s-o urăsc. Urmau, în mod sigur, a doua zi la şcoală râsetele colegilor şi clasica băşcălie despre cum umblu eu "cu oala în cap". Pentru că doamna Luci îmi punea literalmente un castron pe cap ca să obţină superba coafură. După care tundea conştiincioasă tot ce era surplus de perişor pe marginile lui. Iar când ridica ţucalul, arătam ca un cavaler cruciat proaspăt brebenit, pregătit să recucerească Pământul Sfânt. (Dacă nu ştiaţi, "ţucal" înseamnă oală de noapte. În copilăria mea, ascuns sub pat, era un ţucal, de cele mai multe ori din plastic, în care noi, copiii somnoroşi - şi Bunica -, făceam pipi noaptea. Ca să nu facem în pat.)

Ei bine, cum începea să-mi crească bretonul, cum auzeam comentariile Mamei: "O să rămâi chioară, maică, dacă nu vrei să mergem la tuns. Tu nu vezi că-ţi intră părul ăla în ochi? Păi, nu vezi, normal că nu vezi, dacă îţi acoperă vederea." Şi în câteva zile de la diagnostic mă şi programa iar la doamna Luci, care aştepta pregătită cu castronul à la Mireille Mathieu.

Până într-o zi, când am decis că e momentul să rup lanţul şi să-mi iau freza în propriile mâini.

Primisem deja două-trei avertizări sonore de la Mama în săptămâna respectivă. Deci, ştiam că urmează să mă ducă iar pe scaunul de tortură de la doamna Luci. Trebuia acţionat rapid.

Venii de la şcoală în ziua aceea ca de obicei, pe la prânz. Eram într-a doua, într-o clasă cu vreo douăzeci şi patru de copii. Era pe final de mai, începuseră deja căldurile olteneşti şi aşteptam cu înfrigurare să vină şi iunie, "cu vacanţa şi trenul din Franţa, cărţile pe foc, hai copii la joc".

Urmai regulamentar programul zilei: masă de prânz şi apoi somn de amiază cu Bunica. Doar că mintea mea avea deja planul făcut şi acţiona ca un luptător ninja: în tăcere, din umbră, tiptil, cu răbdare.

Ca niciodată, eram singură acasă, fără frate-meu. Asta îmi întări convingerea că ziua Z sosise, că semnul mult aşteptat fusese recepţionat şi că noua mea freză era musai să se nască atunci. Aşa că, înarmată cu pacienţă, aşteptai să adoarmă Bunica. Vechea strategie dădea întotdeauna roade. Când auzii şuieratul sforăitor, ştiui că e timpul să mă strecor din pat ca râma. Şi direct în baie mă oprii.
Eeeei, şi... cum s-o tundem, domnişoară, pe fata coanei priotese? mă întrebam eu singură în oglindă, maimuţărind-o pe doamna Luci. Păi, cum s-o tundem, doamna Luci... Sigur nu cu castronul, că Mireille Mathieu nu mai e la modă nici pentru Bunica.

Pam-pam.

Şi cum trăncăneam eu aşa, singură cu oglinda, răzbunând toate umilinţele tunsorilor trecute, începui a-mi da cu apă prin păr, cum vedeam eu că se pregătesc victimele la frizerie.

Apoi căutai foarfeca cea mare, cu care îşi mai potrivea taică-meu barba. Însă fără prea mult succes. După câteva minute bune de zgârmat prin dulăpiorul din baie, mă lăsai păgubaşă. Uşor panicată că pierd timp preţios din somnul Bunicii, îmi reorientai atenţia către o forfecuţă de unghii pe care îmi căzuseră degrabă ochii. Asta e, va trebui să mă descurc şi cu piticania asta. Orice-ar fi, mă tund şi cu ciobul, doar să nu mai ajung la doamna Luci...

Zis şi făcut. Eram dârză ca Linda karatista, eroina serialului maghiar ce făcea furori în Caracal, în anii '90. Lipsa de experienţă o compensam cu încăpăţânarea de a le dovedi tuturor că sunt mare de-acum. Şi că pot să am şi eu o freză miştoacă. Nu un râs de coif pe cap.

Şi începui să tai. A fost mult cu primele fire, că apoi nu mă mai oprii. Tăiam dintr-o parte a bretonului şi apoi mi se părea că s-a strâmbat în cealaltă parte, că nu e drept, că e inegal. Şi tăiam iar, să ajung la nivel. Şi părul, câş... iar aluneca. De rămânea într-o parte mai lung şi în alta pieziş.

Şi dă-i şi scurtează iar, şi încă puţin, că parcă ar mai merge, până când dădui un pas înapoi şi mă privii în ansamblu. Şi rămăsei mută ca o lebădă. Îmi tăiasem tot părul de pe frunte, până aproape de rădăcină. Arătam ca o capră prinsă şi belită cu maşina de tuns oile.

Praf. Pa pa, freză mişto. Pa pa, clipe de glorie, bun venit penibilului ce presimţeam că va urma. În disperare de cauză, m-am gândit cum aş putea s-o dreg.
Hai, că tot vine vara. Nu mai bine mă rad eu în cap? gândeam cu voce tare, neîndrăznind însă s-o mai implic iar pe doamna Luci într-un dialog imaginar. Şi, convinsă că asta era soluţia, am continuat cu un act şi mai curajos. Cu maşina de ras a lui taică-meu, începui să iau tot ce mai fâlfâia pe frunte, de la rădăcină.
Gata, mai bine ca Sinéad O'Connor decât ca trista de Mireille Mathieu! Revoluţie fac mâine la şcoală. De n-or să vrea toate fetele să se tundă ca mine, să îmi zici mie cuţu'. Absorbită fiind de nebunia creativă, nu auzii papucii de casă ai Bunicii cum se apropie, târâş-grăpiş, de baie. Când am întors privirea de la mândreaţa de mine din oglindă... era deja prea târziu.

Bunica rămăsese în cadrul uşii, cu ochii holbaţi la mine şi cu gura căscată.
"Vaaai, Cristinca mamă, ce e în capul tău?!"

Mă uitai şi eu din nou la mine. Şi înţelesei că mă prinsese Bunica fix pe la jumătatea trebii. Cu partea din faţă a capului aproape rasă şi cu părul mai lunguţ căzând din creştet până la ceafă, arătam ca micul Mozart nebun de balamuc.

Până să mai apuc eu să dau explicaţii, am fost săltată rapid de-o aripă de Bunica. Iar instrumentele de frezonat au fost confiscate, "până vine maică-ta şi vede în ce hal te-ai căprit".

Săraca Bunica n-a putut decide singură, în circumstanţele acelea tulburi şi potenţial periculoase cu care nu se mai confruntase, dacă să mă termine ea de căprit sau să mă ducă Mama la frizer, să finiseze nişte specialişti opera de artă. Aşa că, neputându-şi asuma finalul apoteotic, hotărî să aşteptăm "arbitrul" să vină de la serviciu.

Sosi Mama seara acasă, obosită ruptă de la muncile câmpului. Şi când dădu cu ochii de mine, urcată în moţul patului, izbucni: "Aoleu, vai de capul meu! Ba nu, vai de capul tău ăla sec! Ce ţi-ai făcut, copilul lui Dumnezeu?! Ce-ai avut, Cristiana, mamă, în căpăţâna aia goală, de te-ai căprit în halul ăsta?"

Şi atunci, cu aceeaşi încăpăţânare cu care mă căprisem, îi răspunsei (obraznic, cum mi s-a adus frecvent aminte după aceea) următoarele: "Ei bravos, ce-am avut şi ce-am pierdut... Oricum ar fi, tot e mai bine decât castron Mireille Mathieu."

Ei bine, cu replica asta îmi pecetluii sentinţa. Dacă până atunci mai licărise o slabă şansă de iertare, o făcusem terci cu replica mea clonţoasă. Verdictul fu extrem de usturător. Căci a doua zi, merse şi Mama cu mine la şcoală. Să le arate tuturor colegilor ce pupăză moţată se ascundea sub căciula mea de lână. Cine naiba a mai pomenit, pe căldurile de sfârşit de mai, să umbli cu căciulă lânoasă îndesată până peste urechi?!

După ce intrai în clasă şi sosi şi doamna învăţătoare, simţii mâna Mamei că-mi zboară, dintr-o mişcare scurtă, căciuloiul. "Şiii... acum, surpriza serii, Cântăreaţa Lia! Priviţi, privighetoarea cântăăăăă!"

Ce-a urmat e greu de descris în cuvinte. Mi se roşiseră urechile în ultimul hal şi îmi ţiuiau de la râsetele din clasă. Eram mai oarbă de ruşine decât un liliac.

Toată vara aia am ascultat doar "cântăreaţa cheală", cum îi spunea Buni lui Sinéad O'Connor. Şi m-am spălat pe chelie numai cu săpun de casă. Să îmi crească mai repede şi să mi se îndesească...

De la Ceauşescu la Fidel

 

Radu Polizu
De la Ceauşescu la Fidel
Editura Eikon, 2021

 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Fragment

Havana

... Holla chico, Ce mai faci? Nu vrei să-ţi ţin companie? Aş vrea să mă plimb cu tine."

Am încercat să o ignor şi să merg mai departe, dar a venit după mine.
"De ce fugi de mine? Ştii că mă placi. Am văzut în ochii tăi din momentul în care ai păşit afară pe stradă."
"Aş cam vrea să mă plimb singur", am zis, încercând să o fac să plece.
"Sigur că poţi... dar eu pot să-ţi arăt mult mai mult decât dacă ai fi singur... pentru că eu te voi lăsa să-mi vezi sufletul."

Era îmbrăcată în pantaloni lycra şi o bluză strâmtă, arătându-şi voluptos toate formele prin hainele mulate pe corp.
"Eşti o chica para la noche? Una jineteras."
"Poţi să-mi spui aşa, dacă vrei, nu mă supăr."
"Cum te cheamă?", am întrebat-o
"Yo soy Havana."
"Ca oraşul?"
"Si. Vino cu mine şi nu o să-ţi pară rău, pentru că o să-ţi dăruiesc spiritul meu pe care nu-l vei găsi nicăieri mergând de unul singur."

Nu a mai aşteptat răspunsul meu şi m-a tras uşor de braţ, ridicându-mă spre cer peste clădirile fără acoperişuri, împrăştiindu-şi parfumul părului ei care mirosea a sare de mare. Era superbă. Îşi întinse degetul către labirintul străzilor care se vedeau sub zborul nostru.
"Vezi cum trăim aici, chico? Uită-te la oameni. Simţi pulsul străzii?"

Strada era ca un viespar. La fiecare colţ erau oameni adunaţi care stăteau de vorbă, strigau sau argumentau, de parcă nu mai aveau nimic altceva de făcut în viaţă. Totul împrejur viermuia, îmbibat de o energie secretă, strada arătând ca o scenă unde teatrul vieţii se desfăşura în faţa noastră, evadat din interioarele sălilor confortabile. Maşinile americane se mişcau alene ca într-o paradă de maşini de epocă, un autobuz cam lovit, fără capota motorului, se oprise fără motiv în mijlocul străzii într-un scrâşnet de metal, şoferul ducându-se într-o curte unde era o petrecere, o Lada prelungită ca o limuzină era oprită în mijlocul străzii şoferul vorbind drăgăstos cu o mulatră care era toată peste el, sub colonadele Prado-ului, în timp ce toate celelalte maşini îşi făceau loc în puţinul loc lăsat pe bulevard fără să claxoneze. Muzica se prelingea din înaltul clădirilor către străzi şi toate fetele se unduiau în ritmul ei. Oameni de toate vârstele se odihneau sub umbra pomilor, pe bănci în conversaţii strigate cu ceilalţi care stăteau pe balcoanele de deasupra bulevardului, care păreau gata să se prăbuşească peste cei de jos, băieţi tineri fluierau după fete, care răspundeau încântate, pe partea opusă a Prado-ului o maşină era reparată chiar în mijlocul străzii, înconjurată de o mulţime care asista, bărbaţi cu piepturile goale şi femei volubile cu bigudiuri în cap, toţi prinşi într-o conversaţie fericită care ajuta ca timpul să treacă.

Am zburat peste colonadele de pe Prado, admirând sub noi o mişcare browniană de corpuri de diferite culori, către Parque Central înconjurat de fenomenala arhitectură a vechilor hoteluri, a teatrului şi a Capitoliului, gardat pe fiecare parte de maşini americane din anii 1950, vopsite în culori pastelate, gata să plece într-un tur al oraşului, în timp ce în parc grupuri de cubanezi discutau cu pasiune şi vervă despre beisbol. Pe partea cealaltă a parcului un grup de travestiţi, îmbrăcaţi în culori vii, se plimbau relaxaţi către centrul oraşului.
"Vezi pe cineva trist? Aici ne trăim viaţa simplu cu suferinţele noastre şi în sărăcie, dar nu cu tristeţe. Viaţa este un dar şi trebuie să te bucuri de fiecare minut al ei, mi pasion." Havana îmi sărută urechea când îmi şoptise aceste cuvinte, împingându-şi corpul ei cald către mine. Îi puteam simţi pielea suavă, bronzată în culorile romului învechit şi mirosul părului ei ondulat de valurile mării.

Am luat-o la stânga pe Obispo, strada comercială principală şi muzica a început să fie cacofonică, amestecând sunetele care veneau din toate direcţiile. Chiar lângă mine era Floridita, barul în care Hemingway îşi bea daiquiri la fiecare prânz, cu statuia lui sprijinită de bar cu un pahar în faţă. În spatele statuii era o fotografie care-l arată pe Papa dând mâna cu bărbosul Fidel.

Obispo este strada principală pietonală a Havanei plină de un du-te-vino continuu în timpul zilei. Tinerii se plimbau cu căştile în urechi, legate la smartphone-uri care costă mai mult decât salariul pe întregul an, toţi ascultându-şi muzica proprie într-o ţară fără legătură la Internet. Se unduiau şi dansau pe muzica lor amestecată cu acordurile care se prelingeau pe stradă din baruri.

Havana se legăna prin ceruri cărându-mă şi pe mine în braţele ei lascive cu eleganţa unei trestii de zahăr în adierea vântului de după-amiază. Treptat am început să-i înţeleg atracţia şi m-am lăsat dus de frumuseţea şi dorinţele ei, călătorind aşa cum nu am mai făcut-o niciodată.
"Havana, nu o să pot să călătoresc aşa cum vrei tu, fără un scop anume. Am venit aici să vizitez oraşul, să-i văd muzeele..."
"Mi amor, uită de toate astea. Doar bucură-te de ce te înconjoară. Uită-te în jurul tău şi simte strada. Stai de vorbă cu oamenii şi o să descoperi mult mai mult decât ai afla în muzee. Muzeele sunt moarte, corazon, dar noi trăim."

Arhitectura era impresionantă, o minunată combinaţie de grandoare şi decădere; la colţ, o clădire spectaculoasă cu coloane înalte care se înălţau la cer şi în faţa ei un loc părăsit care şi-a pierdut acoperişul, soarele încălzind podeaua de pământ sub care se mai vedeau bucăţile de mozaic acoperit pe alocuri de gunoi, totul înconjurat de pereţi pe care puteai zări urmele statuilor de gips. În faţă, un Volkswagen vechi din care un tip vindea funii de usturoi pe fundalul somptuosului Capitoliu. Străinii se plimbau, minunându-se de această desfăşurare de pura vida care a dispărut de mult în ţările vestice. Am zburat peste străzile cu şanţuri săpate în mijloc unde pământul era adunat în mormane care se ridicau până la primul etaj al clădirilor, deasupra străzilor pavate cu bolovani şi piatră cubică, admirând fiecare colţ, oprindu-ne la fiecare tip care cânta la chitară atât de bine, că aveai impresia că l-ai văzut cântând cu Ray Cooder în filmul Buena Vista Social Club, răsfoind prin rafturile de cărţi înşirate în pieţe, care aveau pe copertă portretul lui Che învăluit în fumul ţigării de foi, planând peste palatele coloniale, muzee, curţi interioare încântătoare, parcuri, paladares în saloanele caselor, baruri explodând de muzica ce se cânta înăuntru, plutind peste terasele atârnate către oraşul mirific unde străinii îşi beau tacticoşi mojito, flirtând cu jineteras, stând de vorbă cu chicos care conduceau cyclos, toţi într-o permanentă mişcare, toţi agitaţi, toţi trăind-şi viaţa în abandon.

M-am lăsat purtat de promisiunea pe care i-am făcut-o Havanei de a mă lăsa condus de sufletul ei zile în şir, plimbându-ne fără un ţel anume, sufocat în îmbrăţişarea ei, oprindu-ne cu respiraţia tăiată împreună, ca să ne mai tragem sufletul pentru un moment în jurul unui mojito. După o vreme, am început să înţeleg ritmul Cubei şi am uitat complet de locurile turistice pe care ar fi trebuit să le vizitez, abandonându-mă în muzică şi dans şi în pasiunea debordantă a străzii.
"Fără toate astea aş fi ca toate celelalte locuri din lume; o notă oarecare pe o listă de locuri impersonale de vizitat în vacanţă", mi-a şoptit Havana "dar lasă-mă să-ţi arăt şi altele, mi cielo" şi lucrurile au început să se materializeze sub bagheta ei magică. Am continuat să ne îndreptăm către biroul de schimb, dar într-o curte un profesor de salsa conducea un grup de dansatori. Ne-a invitat să stăm cu ei, dar ne-am oprit doar pentru moment să le admirăm uimiţi ritmul şi mişcările contagioase şi ne-am făcut o notă mentală ca să ne întoarcem şi să stăm mai mult. Havana ar fi vrut ca să rămân acolo şi să dansez cu ei o vreme, dar în final m-a lăsat să plec cu un surâs binevoitor. Imediat după colţ am dat peste trei tipi în vârstă cântând alături de o femeie îmbrăcată într-o rochie albă de Santeria, care prezicea viitorul unor clienţi, făcându-ne să uităm complet că voiam să ne întoarcem la cei de dinainte. O altă notă mentală de revenire şi ne-am desprins cu greu de ei doar ca să dăm după primul colţ de un grup care cânta în stilul lui Buena Vista, admiraţi de trecători, în timp ce o altă muzică îşi căuta drum în piaţă dintr-un bar apropiat, Bodegita del Medio, un alt loc frecventat de Papa Hemingway, în faţa căruia o mulţime de oameni dansa pe stradă. Un cubanez cu o ţigară de foi foarte lungă în gură poza pentru câţiva bani şi zeci de pahare de mojito erau aliniate de-a lungul barului.

Atunci mi-am dat seama că în felul ăsta pot petrece zile în şir fără să ajung să bifez nimic de pe lista de locuri de vizitat, aşa cum făceam în mod normal în orice alt oraş din lume.
"Vezi, mi vida? Havana este un teatru plin de actori care adoră viaţa, un teatru din care ai început şi tu să faci parte pentru bucuria ta şi a celorlalţi care petrec cu tine. Poţi să le simţi dragostea şi pasiunea cu care îşi trăiesc viaţa? Sunt muy amable."
"Havana, te iubesc. Niciodată nu mi s-a întâmplat să mă îndrăgostesc de cineva atât de repede. Practic, la prima vedere. Nu-mi vine să cred. M-ai vrăjit."
"Lasă-mă să te duc şi în alte locuri, corazon" şi m-a sărutat cu unul din valurile azurii care se sparg de malul înalt şi ne-am înălţat din nou la cer, trecând peste Plaza Vieja şi ascultând acordurile celor care cântau în faţă la Cerveceria, continuând prin coridoarele întunecate ale lui San Francisco, unde i-am dat un mic bacşiş gardianului să ne lase singuri după orele de program ca să avem întreaga mănăstire numai pentru noi, zburând către terasa hotelului Inglattera de unde să vedem Prado luminat noaptea, sorbind dintr-o înghiţitură un mojito şi de acolo pe terasa lui Ambos Mundo să simţim spiritul lui Papa în locul din care a scris multiplele lui declaraţii de dragoste Cubei. Plimbându-mă pe străzile Havanei, am simţit cum poveştile de demult se scurg prin crăpăturile clădirilor parţial demolate sau abandonate, fără acoperişuri, doar ruine îmbibate cu un parfum tropical.

......

În sfârşit, trăgându-ne cu greu respiraţia, am ajuns la biroul de schimb şi uşa s-a trântit chiar în faţa mea: "Am închis. Deschidem mâine dimineaţa." Era ora şase seara! Prima mea ieşire în Havana mi-a luat mai mult de două ore pentru o plimbare care trebuia să ia mai puţin de 10 minute. Dar chiar după ce am stat în Havana mai multe zile, după ce i-am explorat străzile şi pieţele, cartierele centrale şi cele mărginaşe, nu am putut niciodată să ajung în 10 minute la biroul de schimb, pentru că în Havana surprizele te pândesc la fiecare colţ şi nu îţi vine să le refuzi.

Che

"Nu ai nimic de văzut în Santa Clara", mi-a spus Raquel într-una din serile de poveşti pe marginea balconului alb de fier forjat. "Poate doar monumentul lui Che", a adăugat, dar nu mi-a venit să o întreb ce crede despre legendarul revoluţionar argentinian adoptat de Cuba comunistă. Pentru că dacă Fidel este încarnarea birocratică a revoluţiei, Che reprezintă simbolul ei, spiritul romantic, curajul, idealul, aşa cum ar fi dorit marxiştii veniţi la putere să-l păstreze. Dar avusesem partea mea de propagandă turnată pe gât despre eroi legendari care uneori aveau doar patru clase primare şi, în ciuda cinismului pe care l-am acumulat inerent trăind în comunism, mi-am pus totuşi în gând să văd locul în care "il commandante Ernesto Che Guevara" a fost înmormântat ca un faraon.

Santa Clara are în centru acelaşi parc dreptunghiular clasic, care aici poartă numele lui Leoncio Vidal, erou al luptei pentru independenţa Cubei. Înconjurat de clădirile albe eclectice ale teatrului Caridad şi ale fostului hotel Hilton numit pompos Santa Clara Libre, parcul pare îngheţat într-un timp care nu mai vrea să curgă. La vreo doi kilometri de centru, pe o esplanadă uriaşă, gândită pentru discursuri fulminante este construit grandiosul monument. Memorialul are în vârf statuia de cinci metri înălţime a lui Che, construită după imaginea iconică răspândită în lumea întreagă. Îmbrăcat în haine de luptă, cu părul lung strâns sub celebra bască şi cărând o armă în mână, lui Che îi lipseşte doar trabucul, ca să-l identifici cu cel din imaginile emblematice. În spatele memorialului este o parcare de dimensiunile uneia de mall american, însă complet goală ca şi şoseaua cu 6 benzi care urcă spre monument. Sanctitatea locului nu trebuie să fie deranjată de nimic, aşa că toate aparatele şi bagajele sunt depozitate obligatoriu la o garderobă. Liniştea impusă în interior, în faţa flăcării care arde permanent, este simbolică pentru evlavia care trebuie arătată celui care este simbolul comuniştilor cubanezi până în ziua de azi. "Să fim toţi ca Che" este sloganul care este tipărit pe pancarte şi panouri în întreaga Cubă. În partea opusă camerei mortuare este un muzeu cu imagini interesante şi obiecte personale unde apare şi celebrul trabuc: Che în luptă, Che citind, Che în hamac în junglă, Che fumând, Che gândindu-se, Che râzând, Che spălându-se, Che jucând golf.

Mitul lui Che cred că este cel mai mediatizat mit modern din lume. Este incredibil cum imaginea şi povestea lui au putut să fie propagate atât de bine şi au captivat minţile atâtora din întreaga lume. Crescut într-o familie burgheză argentiniană, Che este transformat în celebra expediţie descrisă în jurnalul călătoriei cu motocicleta prin America de Sud unde vede injustiţia sub care trăiau cei din continent. Ca şi Buddha, care şi-a părăsit palatul să descopere suferinţele oamenilor săraci, Che descoperă o lume de care nu ştia poate prea multe şi pe care se decide să o schimbe, nu din interior ca prinţul indian, ci în exterior, printr-o revoluţie. Educat ca medic şi foarte cultivat, Che a fost într-adevăr revoluţionarul ideal, carismatic, curajos şi talentat, în sensul cel mai pur. A trăit şi s-a dedicat acestui ideal revoluţionar, continuându-şi lupta în diferite părţi ale lumii, fiind conştient că va muri în luptă.

Dar ca mulţi alţi revoluţionari care trăiesc în idei şi nu în realităţi, a fost cu siguranţă şi cel mai dogmatic, discursul lui fiind cel mai radical dintre discursurile revoluţiei cubaneze, influenţând acţiunile sale ulterioare. Fiind cel mai important Comandante, Che este cel care a înfiinţat şi a condus tribunalele revoluţionare prin care au fost ucişi la întâmplare o mulţime de oameni suspectaţi că ar fi putut boicota revoluţia imaginată de el. De asemenea, Che a fost responsabil pentru crearea gulagurilor Cubei, inspirate şi construite după modelul sovietic, în care mulţi alţi cubanezi au pierit. Che este cel care poartă responsabilitatea tuturor acestor decizii impuse şi celorlalţi, printre care lui Camillo Cienfuego, care la momentul respectiv era şeful armatei şi ale cărui sentimente anti-comuniste erau cunoscute. Moartea lui Camillo într-un suspect accident de avion s-a bănuit mereu că ar fi fost orchestrată de fraţii Castro şi Guevara care nu puteau accepta un alt punct de vedere decât cel al aducerii comunismului în Cuba.

Che a înţeles faptul că atunci când te implici într-o revoluţie, lupta trebuie câştigată cu orice preţ şi astfel ai o şansă de a scrie istoria. Dacă pierzi, toate idealurile şi calităţile vor dispărea şi vei fi aruncat în coşul de gunoi al istoriei, împreună cu teroriştii, bandiţii şi vagabonzii. O revoluţie este ca un start-up unde ai o sigură şansă de reuşită; falimentul înseamnă moartea şi uitarea.

...........

Fidel a dorit de asemenea să exporte revoluţia în afară, în primul rând pentru a obţine un sprijin ideologic şi de teamă că americanii în cele din urmă ar reuşi să-l omoare şi a agreat tacit acţiunile revoluţionare ale lui Che. Dar pragmatismul l-a făcut să distanţeze Cuba de noile aventuri revoluţionare ale lui Guevara.

Che a plecat în Congo unde a trăit în junglă, antrenând o gherilă mai interesată în compromis decât în revoluţie, apoi după o scurtă perioadă incognito la Havana a plecat în Bolivia, creând atât de multă instabilitate şi probleme în regiune, că atât americanii, cât şi sovieticii au vrut să scape de el. Şi au făcut-o cu ajutorul generos al Partidului Comunist din Bolivia, al cărui lider Mario Monje Molina, trăit bine-merci la Moscova, nu voia ca străinii să-i tulbure sinecura comodă protejată de sovietici. După ce a fost împuşcat de agenţi americani, lui Che i s-au tăiat mâinile pentru a fi trimise la analize de amprentă la Washington, iar trupul i-a fost îngropat într-un mormânt nemarcat cunoscut doar de CIA.

Dar ca orice erou care devine valoros numai după moarte, stânga europeană l-a adoptat şi folosind celebra fotografie făcută de Alberto Korda l-au transformat într-unul din portretele cele mai cunoscute în lume, o imagine asociată cu romantism revoluţionar, curaj, sacrificiu de sine, idealuri, contra-cultură. Din păcate, aceste reale calităţi ascund o întreagă faţetă sumbră a personalităţii lui Che, cea a ucigaşului nemilos, a comunistului dogmatic şi a economistului care a falimentat Cuba, aspecte care au fost trecute sub tăcere de propaganda de stânga.

Castro a îmbrăţişat în mod convenabil mitul fabricat după moartea lui Che, iar astăzi imaginea lui Che împodobeşte fiecare loc în Cuba: birouri, panouri publicitare, postere, maşini, clădiri, statui etc. Magazinele sunt pline de portrete cu Che, Marilyn Monroe îmbrăcată ca Che, tricouri cu Che, magneţi de frigider cu Che, maracas cu Che, maşini cu Che pictat pe uşă, imprimeuri cu Che. Copiii sunt încurajaţi "să fie ca Che" trebuind să-şi declare dragostea pentru il commandante. Lipsa unei declarate pasiuni şi dragoste pentru Che ar fi interpretată ca sinonimă cu lipsa de dragoste şi ataşament pentru cauza revoluţiei, putând să te arunce în închisoare. Prin comparaţie, portretele lui Fidel sunt greu de găsit.

În 1997 rămăşitele trupului lui Che fără mâini au fost găsite în Bolivia şi au fost aduse la Santa Clara să fie îngropate în maiestuosul mausoleu. Deasupra acestuia, statuia uriaşă a revoluţionarului se înalţă peste sloganul rostit de acesta "Hasta la victoria, siempre", care a dat şi titlul uneia dintre cele mai cunoscute balade revoluţionare cubaneze.

........................

De multe ori m-am întrebat, şi cu siguranţă şi mulţi alţii înaintea mea, ce s-ar fi întâmplat dacă Fidel ar fi fost ales în selecţia pentru liga profesională de baseball din Statele Unite unde a fost încercat de Washigton Senators în 1956. Zvonurile spun că era un pitcher bun şi că americanii aproape că l-ar fi luat. Adios revoluţie, pentru un contract bine plătit în baseball-ul American?
"Ancel, am văzut atâtea portrete ale lui Che în magazine. Picturi, fotografii, colaje. Vă place de el aşa de mult? Le cumpăraţi şi le puneţi în casă pe perete?", l-am întrebat.

Se uită la mine cu o grimasă: "Asta-i pentru străini că lor le place de el, dar nu ştim de ce", îmi răspunde cu un zâmbet şi acelaşi gest conspirativ "noi n-avem nevoie de el pe perete."

Ancel

Călătorilor obişnuiţi să se mişte repede pe distanţe lungi Cuba le pune o frână, încetinindu-i şi aducându-i în timp scurt la ritmul local. Nu-ţi trebuie să fii pentru mult timp în insulă, ca să-ţi dai seama că eşti blocat în peisaj şi nu poţi să te plimbi cu uşurinţă. Autobuzele sunt rare către mai toate destinaţiile, în cel mai bun caz două pe zi, orarul lor fiind păzit ca un secret guvernamental; biletele se vând în mod normal cu o zi în avans numai de la autogară, la care ca să ajungi îţi trebuie puţină răbdare sau un taxi, necesitând o întreagă excursie ca să o găseşti. Obişnuit cu alte destinaţii din lumea largă ai mereu în gând să închiriezi o maşină. Dar în Cuba nimic nu este simplu, mai ales închiriatul unei maşini, operaţie destul de scumpă şi complet nesigură; a parca o maşină nesupravegheată noaptea este cu siguranţă o aventură într-o ţară unde orice piesă străină are mare căutare şi a fura piese dintr-o maşină parcată este o bonanza şi nu aduce nici riscurile jafului, un lucru care se întâmplă de altfel foarte rar.
"Aveţi o maşină de închiriat?", întreb la o agenţie din Trinidad de Cuba, oraşul cel mai interesant şi foarte vizitat din centrul insulei.

La birou stau doi indivizi care fumează în faţa unui mare ceaslov pus pe masa simplă de lemn, altminteri complet goală. Pe perete un portret al lui Che zâmbeşte la noi din spatele fumului unui trabuc.
"Când vă trebuie?", îmi răspunde unul din el, cam deranjat de întrebare.
"Chiar şi acum aş lua-o, dar cu siguranţă mâine."
"Pentru astăzi?!!!", se uită la mine de parcă i-aş fi cerut copilul. Mai stă puţin, se uită pe hârtii, apoi unul la altul.
"Ce tip de maşină doriţi?"
"De care aveţi. Una mică aş prefera, dar merge oricare."

Se uită la colegul lui cu o privire complice, apoi mai stă puţin după care se uită îndelung la mine, de parcă aş fi un exponat, apoi la hârtiile din ceaslov, apoi pe geam, continuând să fumeze, imitându-l pe Che la care nu se uită.

Se întoarce către mine:
"Cea mai mică maşină costă 70 CUC pe zi plus 45 CUC benzina pe care o plătiţi la început" şi se uită la mine, aşteptând să refuz preţul care este mai mare decât costul închirierii unui Mercedes în America.

..................

Taxiul este salvarea!!! Dar nu, nu din acela cu contor şi semn deasupra, ci o maşină privată pe care şi şoferul uneori o închiriază de la alţii şi care te duce unde vrei pentru o sumă pe care-o stabileşti dinainte. Totul cash, ca să poată să fie plătiţi şi cei care ştiu că faci asta şi poate nu ai voie. Pentru că în Cuba nimic nu este permis, dar totul se rezolvă. Altfel.

Ancel a apărut la timp într-un Peugeot care văzuse vremuri mai bune. Recent terminase facultatea de arte plastice care-l repartizase ca profesor de desen la o şcoală pentru un salariu de 15 CUC pe lună. Evident că nu putea trăi din salariul ăsta, aşa că refuzase slujba şi-şi făcuse rost de acest Peugeot din 1993, pe care-l cumpărase vânzându-şi Lada pe care o avusese mulţi ani. Peugeot-ul mergea mai bine şi cu el putea să plimbe străinii în jurul Trinidad-ului, câştigând într-o singură zi de şase ori mai mult decât salariul de profesor de desen într-o lună. Capitalismul înfloritor al Cubei comuniste.

Ancel arăta ca orice tânăr. Jeans strânşi pe picior, un T-shirt cu o formaţie de rock şi o tunsoare cam punkistă. Am plecat prin Vale de Ingenios, locul plantaţiilor de trestie de zahăr şi al morilor care-l prelucrau. Acestea erau numite "ingenios" şi de la un punct panoramic care acoperea toată valea am încercat să zăresc plantaţiile, dar spre marea mea dezamăgire nu am văzut niciun fir de trestie de zahăr şi tot ce am putut vedea au fost numai câmpuri goale:
"Nu mai este trestie de zahăr în Trinidad", îmi zice Ancel.

..........

În Vale de Ingenios poţi vedea cel mai bine rezultatele fostei ideologii în acţiune. Vechile plantaţiile de trestie de zahăr au fost lăsate în paragină, cu clădirile prăbuşite care se încearcă acum să fie scoase din ruină, fiind convertite în sitio arheologico, pentru a fi valorificate în itinerarele turistice ale celor veniţi aici să vadă o parte importantă a istoriei cubaneze. Toate revoluţiile comuniste au urât cu patimă proprietatea privată; proprietarii au fost aruncaţi în închisoare, iar terenurile au fost naţionalizate şi gestionate de către "muncitori şi ţărani", la fel ca în toate celelalte ţări comuniste. Treaba a mers cât a mers, după care, în cele din urmă, totul a fost lăsat în ruină şi producţia a colapsat. Toate ingenios, morile de zahăr de pe plantaţiile de trestie, părăginite pentru decenii, sunt acum în curs de renovare, cum ar fi San Isidro, sau complet refăcute ca Mutaza-Iznaga, o latifundie bine conservată, cu un turn înalt care conferă o vedere panoramică a întregii văi. Chiar şi vechea cale ferată folosită până nu demult pentru transportul de trestie de zahăr, dar dezafectată pentru o perioadă, a fost reactivată, iar trenul cu locomotivă cu aburi transportă acum touristas şi îi opreşte în gări adormite, unde doar cai la trap pe străzile prăfuite te fac să tresari din melancolie. Staţia de cale ferată din Iznaga arată exact ca cea în care Butch Cassidy şi Sundance Kid au coborât din tren în Bolivia: cu puii de găină mişunând printre linii şi măgarii aşteptând să fie încărcaţi, toţi letargici în soarele arzător al drumului prăfuit. Pe aleea pe care se merge la turn femeile vând rochii şi feţe de masă dantelate, scoase şi ele parcă din acelaşi timp cu cel al haciendei, transformată acum în restaurant.
"Dar cum este viaţa în Cuba?", l-am întrebat pe Ancel.
"Viaţa nu-i rea în Cuba. Avem asistenţă medicală gratuită, dar este mai greu cu medicamentele, avem învăţământ gratuit, petrecem mult, muzică, fete, rom. Dacă am avea şi ceva bani ar fi foarte bine..."
"Nu prea sunt bani", repetă Ancel, "dar ne descurcăm şi dacă este nevoie facem rost. În Cuba nimic nu este permis, dar totul este posibil", îmi repetă iar ceea ce auzisem de atâtea ori pe stradă. Atât de asemănător cu ce era în România comunistă...
"Facem rost de orice program de televiziune, dar în primul rând căutăm serialele americane. Mor după CSI, am văzut toate episoadele..."
"Dar cum faceţi asta, că nu aveţi acces la Internet. Nu-i aşa?", îl întreb.

Zâmbeşte conspirator: "Nu avem internet, dar sunt nişte băieţi care au acces şi care le descarcă şi le pun pe USB sticks.

............
 
"Dar dacă este cum spui şi nu este aşa de rău în Cuba, de ce oamenii tot continuă să plece? Am auzit că mai sunt încă bărci ţinute în garaje care sunt scoase pe apă în nopţile fără lună", îi spun trecând pe lângă un panou cu o lozincă care ne îndruma să fim toţi ca Che: de visători, romantici sau criminali?
"Oamenii continuă să plece dar nu aşa ca înainte, cum s-a plecat în timpul exodului din Mariel, în primul rând pentru că s-au înăsprit controalele Gărzii de Coastă şi este mult mai greu să le eviţi", îmi spune Ancel, accelerând pe lângă o căruţă care trecea prin faţa unui panou cu un portret al lui Fidel, cu un slogan despre progresul tehnologic atârnat deasupra drumului complet gol.
"Dar oamenii mai au încă bărci, dar nu le ţin în Havana, că este mai greu de ascuns, ci prin nordul mijlocului insulei, că aici este cel mai aproape de Miami."

Distanţa dintre La Yuma, cum numesc cubanezii Statele Unite şi cel mai apropiat punct de pe insulă este de vreo 90 mile.
"Dar acum, dacă vrei să pleci şi ai bani, nu mai este o problemă", îşi continuă Ancel confesiunea, "suni coyotes la Miami şi vin şi te iau!", îmi zice pe cel mai natural ton, de parcă mi-ar spune că o să cheme taxiul din colţul străzii.
"Cum adică? Unde suni la Miami?!", îl întreb consternat.
"Dacă ai banii şi se adună cam 6 persoane, îl suni pe coyote pe celular în Miami şi în două ore este aici", îmi spune cu un zâmbet, văzându-mi uimirea pe figură.
"Excursia" în Florida costă în jur de 10.000 CUC de persoană, iar într-o barcă intră 6-7 persoane. Bărcile sunt numite de cubanezi lancha, bărci înguste şi rapide cu patru motoare, care fac două ore din Cuba până în Florida. Zborul meu ca să ajung în Miami îmi lua cu stopover vreo 6 ore.
"Dacă Garda de Coastă nu află din timp de barca care vine, lancha este trasă la mal şi într-un sfert de oră lumea se îmbarcă şi pleacă şi odată ce eşti în apă nu te mai prinde nimeni pentru că bărcile Gărzii de Coastă cubaneze nu sunt la fel de rapide."
"Bine dar ce faci pe coasta Floridei?", îl întreb.
"Acolo trebuie avut grijă că americanii au bărci tot atât de rapide, dar cu atenţie se poate trece şi dacă ai pus piciorul pe pământ, eşti american. Nu mai ai nicio problemă", îmi spune Ancel, pomenind legea care-i favorizează pe cubanezi, pierna seco, pierna mojado (picior uscat, picior umed) care le conferă azil, dacă au călcat pe pământ american, dar sunt returnaţi lui Fidel, care vine la pachet cu un an de închisoare în Cuba şi banii luaţi, dacă sunt prinşi în apă.

Ca şi Ancel, am întâlnit mulţi cubanezi care vorbesc surprinzător de deschis despre realitatea din Cuba şi sunt foarte doritori să împărtăşească opiniile cu străinii. Aşa cum o cubaneză între două vârste, cântăreaţă de operă, educată şi rafinată, pe care am întâlnit-o într-o seară aşteptând la o coadă să intrăm într-un restaurant din Trinidad mi-a spus în timp ce îşi aştepta prietenii:
"Noua generaţie este complet diferită decât a noastră. Noi am învăţat să fim ascultători, să plecăm capul, dar fiul meu, care are 15 ani, are o mentalitate complet diferită de generaţia noastră. Ei nu acceptă deloc propaganda oficială. Singurul lucru care le place şi-l vor este exclusiv american."
"Nu-ţi este frică, Ancel, că te poate auzi cineva şi poţi să o păţeşti vorbind de lucrurile astea?", l-am întrebat.
"Nu ne este frică să vorbim pentru că, de fapt, lor nu le pasă absolut deloc de noi. Suntem rămaşi în urmă, izolaţi de lume. Nu avem nici măcar Internet pentru că ei nu vor să ştim ce se întâmplă în lume. Vor să auzim numai povestea pe care ne-o spun ei."

 

Radu Polizu
De la Ceauşescu la Fidel
Editura Eikon, 2021

 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Fragment

Citiţi un prim fragment aici.
 

Luis

"Cuba se va schimba şi toţi săracii o să fie lăsaţi de izbelişte. Viitorul o să le fie mult mai greu decât le este prezentul", mi-a spus un muzician într-una din seri în Havana. Eram cu nişte prieteni la un mojito într-un bar aproape de Capitolio, unde el cânta cu o formaţie.
"Am călătorit mult prin Europa şi am dat concerte de muzică cubaneză. Ca artist poţi face bani buni şi poţi trăi bine în Cuba, dar în primul rând ai avantajul că poţi cânta în străinătate unde câştigi mult mai bine", a continuat.

O atitudine complet diferită, pozitivă şi responsabilă faţă de un altfel de viitor care refuza să se întâmple pentru o majoritate, dar era la îndemâna unora dintre care o bună parte erau artişti cubanezi.

Poţi descurca iţele poveştii când te plimbi prin sălile de expoziţie ale fenomenalului muzeu de artă cubaneză. Atmosfera onirică care emană din arta Americii Latine impregnează pictura cubaneză din secolul trecut. Artişti cubanezi, acum faimoşi în lume, s-au hrănit din această moştenire spirituală. Noua artă cubaneză este foarte puternică, o artă manifest împotriva restricţiilor şi a cenzurii, descriind viaţa de zi cu zi în Cuba aşa cum este ea. Am văzut un aparat modelat după aparatele sovietice de măsură pentru curent care arăta nivelul ideologic al unei persoane; o cuşcă făcută din bucăţi de bambus în forma insulei numită "Cuba mea, cusca mea", obsesia unei naţiuni fără graniţe pe care le-ai putea trece; pe un perete era atârnată o scenă cu marionete care erau alese dintr-un set mai mare care stătea pe podea dedesubt. Marionetele de pe scenă reprezentau tot felul de personalităţi istorice printre care Che, Lenin, Camillo Cienfuego, printre alte simboluri ale Cubei revoluţionare. Păpuşile lăsate jos sub scenă erau personalităţi sovietice, americane şi de peste tot din lume, Brejnev, Maica Teresa, JFK, Hitler, Mandela, Lincoln, Bolivar, Washington etc. pe care le poţi alege după bunul plac dacă vrei să le aduci înapoi pe scenă când consideri că este un moment istoric prielnic, arătând cum istoria este manipulată. Niciuna dintre păpuşi nu va fi aruncată, chit că nu se potriveşte momentului, pentru că nu ştii cum se va întoarce istoria şi vei avea nevoie de ea.

Recunoaşterea artistică a Cubei vine dintr-o întreagă generaţie de artişti din anii 1980 care au plecat din Cuba în timpul "perioadei speciale" şi s-au mutat în Europa sau în Statele Unite şi care, în ciuda lucrărilor remarcabile, nu au fost în stare în mare parte să-şi facă un nume pe scena internaţională. Ei făceau parte dintr-un grup puternic şi foarte influent de artişti cunoscuţi acum în Cuba sub numele de "generaţia pierdută". După plecarea lor, cei care au rămas, împreună cu artiştii tineri care au venit după ei pe la mijlocul anilor 1990, au preluat moştenirea mişcării lor artistice şi ei au devenit în final cei recunoscuţi ca principalii reprezentanţi ai artei moderne cubaneze, cunoscută astăzi de colecţionari.

Pe lângă toate astea, greutăţile vieţii din Cuba după colapsul Uniunii Sovietice a scăzut nivelul de propagandă din ţară, ducând la scăderea cenzurii în artă, frâiele organizaţiilor culturale începând să fie preluate de artişti şi nu de ideologii care conduceau până atunci. Intelectualii care au devenit răspunzători de mişcarea artistică din ţară, au început să fie trataţi cu respectul cuvenit în societate, şi încet, încet, au început să facă parte din elita ţării. Artiştii au început să-şi vândă lucrările străinilor care au apărut prin anii 1990 şi au fost plătiţi cu sume exorbitante raportate la schema economiei Cubei. Ei au fost cei care au putut să-şi cumpere case, studiouri şi maşini, când majoritatea din ţară murea de foame, şi surprinzător poate, tot ei au fost cei care s-au plâns cel mai mult de faptul că nu erau lăsaţi să capitalizeze cum trebuie succesul lor. Aceşti artişti şi muzicieni au devenit cei mai respectaţi membri ai societăţii şi vocile care au testat mereu limitele libertăţii de expresie în discuţiile din Cuba.

.....

Ce altceva mai aveam de făcut înainte de a merge la aeroport? Maşinile decapotabile americane, aliniate lângă Parque Central erau ca totdeauna ţinta privirilor şi fotografiilor turiştilor, la fel cum le-am văzut prima dată când am ajuns în Havana.
"Cât costă o cursă?", l-am întrebat pe un tip care purta o pălărie de paie albă şi arăta ca un ţăran care venise de pe plantaţie şi tocmai aterizase în oraş.
"Cam 30 CUC pentru un tur de oraş de două ore şi jumătate", mi-a spus.

.......

Luis era foarte vorbăreţ şi versat să le spună turiştilor poveşti despre Havana. Genul de băiat de cartier şi îmbrăcat cu grijă, Luis conducea Plymouth-ul roz făcând tot la fel de mulţi bani la o cursă cât făcea un inginer cubanez într-o lună.
"Da, este o afacere bună să conduci o decapotabilă ca asta în Havana cu atâţia străini care vizitează, dar nu sunt multe curse într-o zi. Şi sunt multe alte costuri asociate cu maşinile astea vechi şi benzina este scumpă, şi..." a început să se plângă Luis, lăsând fraza neterminată.

Eram gata pentru încă o repriză de plângeri şi văicăreli pe care le auzisem de atâtea ori, toţi reclamând guvernul pentru sărăcia din ţară, tocmai când intram pe un bulevard plin de arbori vechi care ne ducea către Plaza de la Revolucion, marea piaţă din Vedado care are un monument pe una din părţi dedicat lui José Martí. În faţa lui, pe partea cealaltă a pieţei este Ministerio de Interior cu o uriaşă gravură în relief a lui Che şi a mantrei lui "Hasta la victoria siempre." Către capătul opus al pieţei, o gravură similară era pe clădirea Ministerio de Comunication, cu figura lui Camillo Cienfuego sub care era înscris "Vas bien, Fidel".

Uitându-mă la cele două mari edificii pe care le văzusem înainte, l-am întrebat pe Luis într-o doară, ştiind de fapt răspunsul pe care-l primisem repetat în lunile petrecute în Cuba, ce părere are despre Che.
"Che a fost un individ extraordinar. Un adevărat erou al Cubei, un revoluţionar căruia îi purtăm un respect deosebit în inimile noastre."

M-am întors către el, nevenindu-mi să cred. Eram după aproape două luni petrecute în Cuba, doar cu două ore înainte de a pleca la aeroport şi am avut şansa să dau de cineva care este primul apărător al revoluţiei şi guvernului din toţi cei pe care i-am întâlnit. Am pagini de note care documentau ura, dispreţul, dezgustul, neîncrederea, întristarea, sărăcia celor pe care i-am întâlnit. Acum, în ultimul moment, din întâmplare, găsisem contrapunctul - prima dată când am auzit pe cineva vorbind cu interes şi devotament despre revoluţie şi conducătorii ei.
"Deci îţi place de el?", îl întreb nedumerit, crezând că poate glumeşte.
"Absolut. El a fost inima revoluţiei; curajos şi oferind inspiraţie celor din jurul lui; romantic şi un exemplu pentru toţi tinerii de astăzi. Noi în Cuba am vrea toţi să fim ca el. În opinia mea cineva ca Che Guevara, care şi-a dat viaţa pentru revoluţie, este cu siguranţă un individ remarcabil. Imaginează-ţi că putea să stea în Cuba unde era iubit şi dorit, dar a preferat să lupte în atâtea locuri din lume şi a murit pentru cauza revoluţiei. Era atât de altruist şi voia să arate oamenilor că trebuie să se sacrifice pentru revoluţie. Che era tipul eroului care ar lua o lopată şi s-ar duce voluntar oriunde ar fi fost chemat. A fost un exemplu pentru noi toţi", mi-a recitat Luis crezul lui aliniat la revoluţia cubaneză.
"Bine, Luis, dar cum a fost cu oamenii pe care a dat ordin să-i omoare?", l-am întrebat uimit într-un fel de zelul lui.
"El nu a dat ordinele de la el. A fost decizia partidului să scape ţara de duşmanii revoluţiei. Trebuiau să o facă pentru că statul era slab şi le era teama că imperialiştii o să-i atace şi o să-l aducă înapoi pe Batista."

De pe clădirea din faţă ne zâmbea figura lui Camillo Cienfuego.
"Şi Camillo?", l-am întrebat.
"Oh, Camillo!" şi Luis a început să râdă "El era un adevărat cubanez, jovial şi care mereu râdea, iubitor de viaţă şi un comandant excelent. Oamenii îl iubeau pentru că era foarte asemănător cu ei. Vezi, Che era un intelectual, entuziast şi internaţionalist din Argentina. Dar Camillo era Cuba personificată", mi-a spus Luis cu o duioşie în glas.

Şi avea dreptate despre Camillo care a fost cel care a intrat în Havana în fruntea armatei după succesul revoluţiei, trimis de Fidel special pentru că era atât de iubit de oameni. Camillo era de departe cel mai iubit dintre revoluţionari, în primul rând pentru că era natural în modul de abordare şi foarte apropiat de lume, în general, şi de subordonaţi, în particular. Dar popularitatea lui i-a semnat şi sentinţa când Fidel începuse să-l privească ca pe un competitor. Faimoasa mantră a lui Camillo, înscrisă pe clădirea ministerului din Plaza de la Revolution, "Vas bien Fidel!", interpretată astăzi ca un cec în alb pentru conducerea lui Castro, este de fapt un testament al rivalităţii lor. În timp ce Castro era în mijlocul unui discurs fulminant, Camillo a apărut din spate la tribună şi s-a aşezat lângă el. Mulţimea din piaţă a devenit extatică iar aplauzele şi scandarea numelui lui Camillo au întrerupt oraţia lui Fidel. Deranjat, Fidel s-a oprit din discurs şi s-a întors să-l întrebe pe Camillo cum era discursul, la care Camillo a produs faimoasele cuvinte care sunt acum înscrise oriunde este pomenit numele lui şi care au devenit o binecuvântare de după mormânt a conducerii lui Fidel.
"Dar Luis, Camillo era mult mai popular decât Fidel. Nu erau totuşi în competiţie unul cu altul?"
"Nici pe departe. Să-ţi spun o poveste despre ei. Trebuiau să joace beisbol şi când au împărţit echipele, Fidel şi Camillo au căzut în echipe diferite. Şi Camillo a spus: Eu nu pot fi niciodată împotriva lui Fidel şi a cerut să schimbe cu cineva din cealaltă echipă ca să joace ei împreună. Îl iubea enorm pe Fidel şi tot sufletul lui era dedicat revoluţiei şi oamenilor."

Camillo era cu siguranţă un susţinător al revoluţiei, dar nu pentru o revoluţie care să aducă comunismul de tip sovietic în Cuba. Nefiind un simpatizant comunist, au fost mai multe situaţii în care Camillo s-a declarat împotriva celor care voiau să vireze revoluţia către comunism, şi chiar acţionând agresiv împotriva lor, dorind în final o conducere democratică în insulă.

Când evenimentele au început să o ia razna faţă de ce gândiseră ei la început, în primul rând prin pedepsirea celor care erau împotriva revoluţiei, Camillo a fost cel care a cerut reintegrarea în societate a vechilor inamici. S-a opus pe faţă lui Che şi lui Raul, amândoi comunişti convinşi, care voiau să creeze un tribunal al poporului care să dea ordinul de asasinare şi să-i facă dispăruţi pe oponenţii revoluţiei.

Mulţi dintre comandanţii revoluţiei aveau acelaşi punct de vedere ca al lui Camillo, unul din ei fiind comandantul Huber Matos, care era responsabil de sistemul de apărare din mijlocul insulei. Scrisoarea trimisă de Matos, în care îşi exprima îngrijorarea că revoluţia a fost infiltrată de elemente comuniste, i-a produs lui Fidel un acces de furie şi i-a ordonat lui Camillo să se ducă şi să-l aresteze pe bunul lui prieten, sperând că o să aibă loc o confruntare între ei din care poate vor muri amândoi. Accidentul de avion care a urmat întâlnirii celor doi, unde Matos s-a predat fără să-şi confrunte prietenul, era un plan secundar al comuniştilor înfocaţi ca să scape de Camillo.

Camillo a murit în accidentul de avion, care a avut loc pe vreme bună, într-un avion condus de unul dintre cei mai experimentaţi piloţi. Dar zvonurile nu au încetat niciodată. Cu puţin timp înainte de evenimentul de tristă amintire, Fidel l-a mutat pe Camillo într-o poziţie politică, luându-i conducerea armatei şi numindu-l pe fratele lui Raul în locul lui.
"Toate astea sunt zvonuri nefondate", mi-a spus Luis ca răspuns la litania mea. "Oamenii clevetesc aiurea şi sunt convins că toate vin de la duşmanii revoluţiei. Cum poate cineva să creadă aşa ceva când Fidel şi Che erau cei mai buni prieteni ai lui Camillo? Toţi trei erau ca fraţii şi îi vezi peste tot reprezentaţi împreună", o adevărată sfântă triadă.
"Şi ce poţi să-mi spui despre Fidel?"
"Ah, Fidel!... Fidel este ca un tată pentru mine. El a fost creierul revoluţiei, în timp ce Camillo este inima şi Che era spiritul", mi-a spus Luis, cu o fervoare religioasă care înlocuia triada biblică a Tatălui, Fiului şi a Sfântului Duh cu imaginea celor trei revoluţionari, cu puşti în mâini şi trabucuri în gură.
"Pentru Fidel a fost foarte greu pentru că el a trebuit să conducă ţara şi a trebuit să se adapteze după nevoi. Dar în acelaşi timp a trebuit să păstreze intact spiritul revoluţiei."

Păstrarea spiritului revoluţiei era scuza lui Luis pentru închisori, gulaguri, omoruri, sacrificii şi foametea din ţară. Dar nu o scuză pentru toţi cei care au fugit din ţară, dezgustaţi de faptul că Fidel Castro a deturnat revoluţia.
"Şi ce se întâmplă acum după atâţia ani de la revoluţie pentru că viaţa este atât de grea în Cuba şi am întâlnit atâţia oameni care se plâng?", l-am întrebat.
"Ştii cum este?! Oamenii se plâng mereu. Şi nicio revoluţie nu este perfectă. Toate fac câteva greşeli, dar conducătorii sunt capabili să le corecteze în timp. Este adevărat că avem ceva lipsuri în Cuba. Cuba nu este o ţară bogată şi importăm aproape totul. Nu avem în ţară petrol, grâne, minerale şi atâtea alte lucruri de care oamenii au nevoie. Guvernul trebuie să plătească pentru toate astea şi, în plus, să îi ajute şi pe oameni. Nimeni aici nu plăteşte chirie, întreaga educaţie este gratuită şi nu plătim nimic pentru îngrijirea medicală. Dar oamenii nu înţeleg asta şi singurul lucru pe care-l fac este să se plângă. Conducătorii îi înţeleg însă pe oameni şi muncesc pentru ei şi sunt foarte îngrijoraţi de buna lor stare, dar nu le ascultă clevetirile."
"Cum îţi merge ţie, Luis?"
"Eu o duc ceva mai bine decât alţii, pot spune asta. Conduc maşina asta şi câştig ceva bani zilnic, dar nu prea mult", o situaţie evident sub-evaluată. "Sunt fericit cu ceea ce fac şi pot spune că, în general, oamenii o duc bine în Cuba. Întreabă pe oricine şi o să-ţi zică că le place viaţa liniştită fără violenţă, fără arme şi aproape fără droguri."

.....

"Fidel ne-a protejat de imperialişti. Lupta de la Golful Porcilor a fost crucială."
"Ai luptat acolo?"
"Nu, pentru că eram un copil pe vremea aceea, dar tatăl meu a luptat."
"Deci ce crezi acum despre vizita lui Obama?"

Luis a zâmbit: "Bineînţeles, este bine şi sperăm să putem colabora. Sunt sigur că Raul ştie cum să gestioneze situaţia şi dacă americanii vor să facem ceva împreună, noi suntem pentru. Poate o să vină mai mulţi turişti la Havana."

Epilog

"Tito o să te ducă la aeroport... Şi o să vin şi eu", mi-a spus Raquel cu zâmbetul ei contagios, aşteptând lângă uşă.

.....

Afară, Tito, pe care l-am tot văzut prin casă, dar nu am ştiut niciodată dacă este o rudă sau un prieten, îşi meşterea ceva la vechea lui Volgă, sub capota deschisă şi cu motorul mergând.
"Original?", îl întreb.
"Are un motor vechi de Nissan înăuntru, dar merge bine."

Sigur că bine era un pic cam mult spus, dar ne-a dus la aeroport, vibrând, pârâind şi scoţând zgomote ca de avion pe drum. Mi-am montat GoPro-ul din nou pe capotă dar toată maşina se scutura peste nivelul oricărui soft care ar fi putut stabiliza imaginea. Am trecut pe străzile aglomerate din Havana Centro, inima Havanei, cu atâţia oameni şi cu atâta suflet. Raquel era numai zâmbete şi vorbea într-una. Îmi povestea despre sora ei din Miami cu care mă ruga să vorbesc după ce mă întorc în State. Valuri mari loveau Malecónul şi Tito a pornit muzica în maşină cu melodia lui Jacob Forever, Hasta Que Se Seque el Malecón, care devenise hitul numărul unu în Cuba, o insulă făcută din diferite Malecónuri, toate la fel de frumoase, dar toate atâta de diferite. În faţa fiecăruia erau pietre, plaje, palmieri şi speranţe, toate înconjurând insula. În spatele lor era viaţa trăită în bucurie, dragoste şi senzualitate, totul într-un abandon total şi sărăcie. Mult iubitul Malecón era într-un fel graniţa lumii de aici, o graniţă care le-a transformat insula într-o închisoare înconjurată de apele verzi pline de rechini.

Avionul de la Cancun spre New York nu a avut întârziere. După decolare, am început să-mi scriu notele din ultimele zile petrecute în Havana, un oraş care refuza să te lase să te duci la culcare. Sau să te lase ca să poţi să-ţi scrii notele din timpul zilei. Blonda de lângă mine se uita mereu la ceea ce făceam şi, în final, s-a decis să mă întrebe despre ce scriu.
"Am petrecut câteva zile în Cuba şi scriu nişte note de călătorie. Un fel de blog dar nu am putut să-l postez de acolo."
"Şi cum este Cuba?", m-a întrebat, din vocea ei dându-mi seama că nu prea ştie multe despre insulă.
"Mi-a plăcut enorm", i-am spus şi am început să-i povestesc despre viaţa din Havana plină de muzică şi dans.
"Interesant. Nu am fost niciodată acolo", mi-a spus.
"Ei bine, nici nu este chiar aşa de uşor ca american să mergi acolo pentru că teoretic nu poţi călători în Cuba. Trebuie să completezi o mulţime de acte ca să obţii permisiunea să mergi şi îţi trebuie o viză."
"Cum adică? Ce acte? Ce-i cu viza?"
"Probabil, ai auzit că ţara a fost sub embargo pentru aproape 60 de ani. Companiilor americane li s-a interzis să facă afaceri în Cuba şi cetăţenii americani nu au voie să cheltuiască bani acolo. Statele Unite au încercat să invadeze Cuba şi de atunci relaţiile diplomatice au fost suspendate între cele două ţări. Presupun că ai auzit de Castro şi despre comunism. Au făcut o revoluţie, ca să-l răstoarne pe un dictator, dar au schimbat macazul şi au virat-o spre sovietici, punând alt dictator în schimb...."

.......

I-am văzut ochii patinând şi mi-a zâmbit, plictisită de detaliile pe care i le dădeam şi care, în mod evident, nu o priveau şi mi-a spus:
"Nu mă uit la ştiri şi nu am auzit de lucrurile astea, dar spune-mi, au ceva plaje?..."

Întorcându-mi privirea spre norii de dedesubt am început să mă gândesc cum am ajuns să merg în Cuba ca să-mi redescopăr tinereţea petrecută în Bucureşti şi cum de am reuşit să-mi dezgrop din cutele minţii o ideologie uitată pe care mulţi tineri români nu pot să o înţeleagă. Puţini tineri din Estul Europei pot să vorbească despre istoria traumatică a ocupaţiei sovietice a ţărilor lor şi încă şi mai puţini ar înţelege prin ce au trecut părinţii lor când erau de vârsta lor. Ar fi poate bine pentru mulţi dintre ei să viziteze Cuba, ca să vadă cu ochii lor un experiment uman de care ei au fost scutiţi, dar mai mult ca sigur, fiind crescuţi în abundenţa unui sistem capitalist, puţini o să fie cei care o să se aventureze mai departe de plaje.