Divina Comedie. Infernul

 

Dante Alighieri
Divina Comedie. Infernul
Editura Vremea, 2021
traducere din italiană de Cristian Bădiliţă

 
 

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Fragment

Cântul I. Dante rătăcit în pădurea întunecoasă. Trei fiare îi aţin calea. Virgiliu îi vine în ajutor şi îl invită la o călătorie spirituală prin lumea de dincolo.

La mijlocul cărării vieţii noastre m-am pomenit într-o pădure-întunecoasă - căci dreapta cale era pierdută. Vai, greu îmi e să spun cât de sălbatică şi aspră şi plină de putere era pădurea asta, că mi se-nfricoşează cugetul din nou. Amară, cu puţin, e numai moartea. Dar, ca s-arăt şi binele pe care-ntr‑însa l-am găsit, voi povesti ce alte lucruri am văzut. Nu ştiu precis cum am intrat în ea, căci eram cufundat în somn atunci când am pierdut adevărata cale. Apoi, când am ajuns la poala unui deal, acolo unde se sfârşea temuta vale, care-mi umpluse inima de spaimă, sus am privit şi am văzut că umeri-i erau înveşmântaţi de razele planetei care-l conduce drept pe om, pe orice cale. Atunci şi spaima s-a mai potolit, spaima care-mi pătrunse până-n căuşul inimii în noaptea aceea petrecută-n chinuri. Şi, precum cel care abia răsuflă îndată ce-a ieşit din mare pe uscat, se-ntoarce către apele primejdioase şi îndelung priveşte, aşa sufletul meu, el încă alergând, se-ntoarse înapoi să mai privească-o dată strâmtoarea din care nimeni pân-atuncea nu ieşise viu. Pe urmă, după ce mi-am odihnit o clipă trupul ostenit, m-am aşternut din nou la drum pe ţărmurul pustiu, piciorul cel de sprijin fiind mereu mai jos decât cel'lalt. Dar, iată, când abia-ncepui urcuşul, o iute, sprintenă panteră, cu blana împătată,-mi iese-n cale; şi nicidecum nu se ferea din faţa mea, ci-mi aţinea cu dinadinsul calea, de mi-a venit, în multe rânduri, să mă-ntorc. Era la începutul dimineţii, iar soarele urca pe cer cu aştrii ce-i stăteau în jur, când dragostea dumnezeiască pune în mişcare frumoasele făpturi. Încurajat de ceasul zilei şi de-anotimpul blând, am prins nădejde c-am să scap de fiara cea cu blană arătoasă; nu într-atât încât să nu mă-nfricoşeze vederea unui leu ce-mi apăru-nainte. Părea că vine chiar asupra mea, cu capul înălţat, turbat de foame, încât vibra şi aerul din preajmă.

Şi o lupoaică slăbănoagă, dar care îmi părea-ncărcată de toate lăcomiile şi care pân' atunci nefericise multă lume. Văzând-o şi înfricoşându-mă de ea simţii o apăsare-atât de grea, încât aproape îmi pierdui speranţa de a răzbi până pe culme. Şi, precum cel care averi adună, dar vine vremea când îşi pierde totul şi-n fiecare gând al său jeleşte şi se întristează, la fel mi s-a-ntâmplat şi mie cu bestia nepotolită care, ieşindu-mi înainte, puţin câte puţin mă împingea spre locul unde soarele-amuţeşte. Şi-n timp ce eu mă prăvăleam la vale, în faţă-mi apăru deodată unul care, din cauza tăcerii îndelungi, părea sleit. Când l-am văzut acolo, în pustiu, pustiul cel imens, "Îndură-te de mine", i-am strigat, "oricine-ai fi, sau umbră sau om viu!" El mi-a răspuns: "Nu sunt un om, am fost cândva un om, născut chiar din părinţi lombarzi, avându-şi, amândoi, obârşia în Mantova. Sub Iulius Caesar am văzut lumina, deşi era târziu, şi am trăit, la Roma, sub bunul împărat August, sub zeii falşi şi mincinoşi. Poet am fost, cântat-am despre fiul cel drept al lui Anchise, venit din Troia, după ce mândra cetate Ilion a fost, vai, pârjolită. Dar tu, de ce te-ntorci la suferinţă? De ce nu urci pe muntele iubit, principiu şi temei al fericirii?" "Oare tu eşti Virgiliu, izvorul ce adapi imensul râu al elocinţei?" cu fruntea ruşinată am răspuns. "Onoare şi lumină a celorlalţi poeţi, prielnice să-mi fie râvna-ndelungată şi dragostea nespusă ce m-a-ndemnat volumul tău să-l caut. Tu-mi eşti Maestrul, Autorul; eu de la tine am deprins frumosul stil care-mi aduse până acum atâta preţuire. Vezi fiara pentru care m-am întors din drum? Ajută-mă să scap de ea, vestitule-nţelept. De groaza ei şi vinele şi-ncheieturile-mi se zbat". "Ar trebui să mergi pe altă cale", răspunse el, văzându-mă plângând, "de vrei să scapi de-acest sălbatic loc. Căci fiara de a cărei groază strigi dup-ajutor nu-ngăduie pe nimenea să treacă, ci îl opreşte şi-l ucide. E-atât de rea şi-atât de păcătoasă, încât nu-şi potoleşte niciodată neostoita poftă: după ospăţ îi este şi mai foame decât i-a fost la început. Cu multe animale se-mpreună, şi chiar mai multe fi-vor de acum, până Copoiul va veni, la urmă, şi-o va ucide-n chin cumplit. Acesta nici pământ, nici avuţii nu va mânca, ci doar înţelepciune, dragoste, virtute; iar stirpea îi va fi curată: din feltru cu alt feltru. El fi-va izbăvirea Italiei sărmane, a ţării pentru care au murit Camilla cea fecioară, Eurial şi Turnus, Nisus, copleşiţi de răni. Va hăitui [lupoaica], oraş după oraş, pân-o va alunga la loc în iad, de unde, la-nceput, Invidia o scoase. De-aceea eu, dorindu-ţi binele, gândesc şi îţi propun să mă urmezi; te voi călăuzi scoţându-te de-aici, prin locul cel etern, unde vei auzi al deznădejdii vaiet şi vei vedea îndurerate duhuri vechi urlând de parc-ar fi a doua moarte; îi vei vedea pe cei ce-s mulţumiţi că ard în flăcări, ei sperând s-ajungă, atunci când va să fie, printre fericiţi. De vei dori apoi să urci la ei te va-nsoţi un suflet mult mai vrednic decât al meu; cu el te voi lăsa când am să plec. Căci Împăratul care Sus domneşte (fiind eu răzvrătit al legii sale) nu vrea ca în cetatea lui să intre nimenea călăuzit de mine. El pretutindenea domneşte şi acolo-i Rege; acolo e cetatea sa şi tronul său înalt; şi fericiţi sunt cei pe care îi alege". Eu către el: "Poete, rogu-te, pe Dumnezeul Cel pe care nu l-ai cunoscut: ajută-mă să scap de rău şi de mai rău, condu-mă unde ai grăit, să pot vedea eu poarta lui Sân Petru şi duhurile celor care spui că-s amărâţi din cale-afară".

Atunci porni. Şi eu în urma lui.

Cântul II. Ezitările lui Dante. Virgiliu îi dezvăluie cine l-a trimis din cer pentru a-l ajuta: Fecioara Maria, S. Lucia şi Beatrice. Dante prinde curaj.

Se însera şi zarea-ntunecoasă smulgea, din truda ei, toată suflarea pământului; eu singur mă pregăteam să-ncep o dublă bătălie, a drumului şi-a suferinţei, pe care o va povesti memoria ce nu dă greş. O, Muze, geniu preaînalt, veniţi, aici, în ajutorul meu! O, minte, ai înscris tot ce-am văzut! Acum se va vedea cât eşti de-aleasă! Am început aşa: "Poete şi îndrumător, vezi dacă am acele însuşiri, ce se cuvin a le avea, mai înainte de-a mă-ncredinţa acestei grele încercări. Tu spui că al lui Silviu tată, fiind în trupul trecător, călători prin lumea cea nemuritoare în chip sensibil. Dar dacă Cel ce se împotriveşte oricărui rău i-a fost prielnic, ştiind ce lucru însemnat avea să iasă din aceasta - anume cine şi pe urmă ce - nu-i de mirare pentru omul chibzuit. Ales a fost, în cerul empireu, drept tat-al maicii Roma şi-a ei împărăţie. Cetatea şi Imperiul, drept vorbind, au fost statornicite chiar pe locul sfânt unde se află scaunul urmaşului măritului apostol Petru. Şi-n timpu-acelei coborâri, de care-atât l-ai lăudat, a înţeles motivul biruinţei şi al veşmântului papal. A fost apoi şi Vasul cel ales spre a-ntări credinţa care este şi început pe calea mântuirii. Dar eu, de ce să merg? Cine-mi dă voie? Eu nu sunt nici Enea şi nici Pavel. Nici eu, nici alţii nu socotim că aş fi vrednic de aşa ceva. Dacă primesc să merg cu tine mi-e teamă că va fi o nebunie. Tu eşti un înţelept şi poţi pricepe chiar şi ce eu nu reuşesc să spun". Precum acela care nu mai vrea ce-a vrut şi gândul vechi cu unul nou şi-l schimbă, şi-a renunţat la tot ce începuse, la fel s-a întâmplat cu mine pe-acea costişă-ntunecoasă. Gândind şi răzgândind am mântuit isprava pe care-aşa de iute o-ncepusem. "De bine-am priceput a tale vorbe, răspunse umbra celui preamărinimos, ţi-e sufletul cuprins de slăbiciunea ce-adesea îl împiedică pe om şi îl întoarce de la vrednice isprăvi: ca pe o fiară propria ei umbră, din cauza privirii mincinoase. Dar, ca să-ţi vindeci singur frica, am să-ţi mărturisesc de ce-am venit şi ce mi s-a vorbit atunci, în clipa când m-am îndurat de tine. Stăteam printre aceia care spânzură-ntre lumi, [nici mântuiţi, nici osândiţi]. Şi-o Doamnă, fericită şi frumoasă tare, m-a chemat, iar eu îndat' i-am zis să poruncească. Ochii îi străluceau mai luminoşi ca steaua. Şi a-nceput vorbirea, suavă, blândă, cu glas de îngeriţă, pe graiul ei: «O, suflet nobil mantovan, a cărui faimă încă dăinuieşte şi dăinui-va cât pământul, iubitul meu prieten, dar nu şi-al sorţii, pe ţărmul cel pustiu a fost oprit şi s-a întors de frică. Mi-e teamă să nu fie rătăcit de tot - căci eu târziu am apucat să-i vin în ajutor -, aşa cum auzii în ceruri despre el. Du-te îndat' şi cu vorbirea ta împodobită, cu toată iscusinţa de a-l izbăvi, ajută-l, ca să fiu mai liniştită. Sunt Beatrice şi te rog să mergi. Cobor din locul unde abia aştept să mă întorc. Iubirea m-a împins şi ea mă-ndeamnă să-ţi vorbesc. Când voi ajunge la Stăpânul meu, de tine am să-i pomenesc adesea, lăudându-te». Apoi tăcu şi eu am început: «O, Doamnă, întrupare a Virtuţii, tu singura prin care stirpea omenească e mai presus de cerul sublunar, mă bucură-ntr-atât a ta poruncă, încât, chiar de aş fi pornit s-o-ndeplinesc, tot mi-ar părea că am întârziat. Nu e nevoie să vorbeşti mai mult. Dar spune-mi: cum de ai venit fără să şovăi aici, jos, în hăul nostru, din lăcaşul larg unde abia aştepţi să te întorci?» «Ce vrei să afli tu, scrutând adânc, în câteva cuvinte îţi voi spune», ea mi-a răspuns, «de ce nu mi-a fost teamă să cobor aici. Teamă îţi este doar de-acele lucruri ce pot să-ţi facă rău. De celelalte, nu. Acelea nu sunt înfricoşătoare. Zidită sunt astfel de Dumnezeu, prin harul Său, încât nenorocirea voastră nu m-atinge, nici nu mă arde flacăra acestui imens pârjol. E-n cer o Doamnă bună ce suspină de piedica la care te trimit, şi care poate îmblânzi osânda aspră. La dânsa pe Lucia a chemat-o zicându-i: Cel ce-ţi este credincios are nevoie-acum de tine; eu ţie ţi-l încredinţez. Lucia, care nu iubeşte silnicia, porni la drum şi-ajunse-n locul unde eu mă aflam lângă Rachel, bătrâna. Şi-mi zise: Beatrice, adevărată laudă-a lui Dumnezeu, de ce nu vii în ajutorul celui ce-atât de tare te-a iubit, încât, de dragul tău, ieşi din ceata norodului de rând? N-auzi cât de amar îi este plânsul, nu vezi că-nfruntă moartea în vâltoarea ce-i mai grozavă decât marea? N-a fost pe lume unul mai grăbit, sau la câştig, sau la nepăgubie, decât am fost eu însămi când am auzit cuvintele acestea. Am coborât din tronu-mi fericit, încrezătoare-n vorba ta aleasă, ce-i onorează atât pe tine, cât şi pe cei care-o ascultă». Astfel şi-a încheiat cuvântul şi-a-ntors spre mine ochii plini de lacrimi, ca să mă-ndemne să ajung mai iute. Şi iată-acum la tine am venit, aşa cum i-a fost voia, scăpându-te de fiara ce te-mpiedica să urci pe scurtătură spre vârful muntelui cel mândru. Şi-acuma spune: ce-i? De ce-ai rămas pe loc? De ce-ţi aduni în suflet atâta slăbiciune, de ce ţi-ai stins ardoarea şi curajul, de vreme ce trei Doamne binecuvântate au grija ta-n Împărăţia cerului, iar vorba mea doar binele-ţi făgăduieşte?" Aşa cum florile, plecate şi închise de gerul nopţii, se-ndreaptă, larg deschise pe tulpină atunci când le atinge soarele cel dalb, la fel s-a întâmplat cu obosita-mi vlagă; şi-atâta bună vâlvătaie în inimă-mi aprinse, încât pe loc am zis, plin de curaj; "O, milostiva care mi-a venit în ajutor! Şi tu, preanobile, ce-ndată cuvintele i le-ai urmat! Tu m-ai convins, cu ale tale vorbe, să mă întorc la gândul de-nceput. Acum, să mergem! O singură voinţă este-n amândoi. Tu, călăuză, tu, stăpân şi tu, maestru". Astfel i-am zis, iar când porni, intrai şi eu pe-un drum abrupt şi greu.

Cântul III. Poarta Infernului. Leneşii. Trecerea Acheronului

PRIN MINE SE PĂTRUNDE-N CETATEA SUFERINŢEI
PRIN MINE SE PĂTRUNDE LA VEŞNICELE CAZNE
PRIN MINE MERGI LA TURMA CEA PIERDUTĂ,
DREPTATEA L-A-MBOLDIT PE FĂCĂTORUL MEU,
M-AU FĂURIT PUTEREA CEA DIVINĂ,
SUPREMA-NŢELEPCIUNE ŞI DRAGOSTEA DINTÂI.
'NAINTEA MEA N-A FOST NIMIC CREAT,
CI NUMAI VEŞNICIE; ŞI EU SUNT VEŞNICIE.
LĂSAŢI ORICE SPERANŢĂ, VOI, CEI CARE INTRAŢI!

Cuvintele acestea, de culoare sumbră, văzutu-le-am înscrise deasupra unei porţi. Atunci am zis: "Maestre, înţelesul lor e groaznic". Şi el răspunse: "Aicea se cuvine să lăsăm deoparte orice teamă şi orice slăbiciune s-o ucidem. Ajuns-am chiar în locul unde eu ţi-am spus că vei vedea o lume chinuită, care-a pierdut al raţiunii Bine". Apoi, luându-mi mâna într-a sa, cu faţa zâmbitoare - de mi-am venit în fire -, m-a introdus în miezul tainicelor lucruri. Aici, suspine, plânsete şi vaiet ascuţit sunau prin aerul neluminat de stele. La început am lăcrimat. Diverse limbi, oribile rostiri, cuvinte-ndurerate, porniri cumplite de mânie, voci ridicate, alte voci şoptite şi plesnituri din palme făceau, cu toate, un tumult ce se roteşte ne'ncetat în aerul acela sumbru, fără timp, precum nisipul când îl suflă vântul. Iar eu, cu mintea-nceţoşată, am întrebat: "Maestre, spune-mi ce aud?" Cine-i această lume copleşită de durere?" El îmi răspunse: "De aşa nefericire au parte sufletele amărâte ale acelora care-au trăit în gol: nici răi, nici virtuoşi. Ei sunt amestecaţi cu ceata mârşavă de îngeri care nici nu s-au revoltat, dar nici lui Dumnezeu nu-i fură credincioşi. Ci fiecare şi-a văzut de ale lui! Nevrând să-şi piardă frumuseţea, văzduhurile jos i-au azvârlit. Dar nici Infernu-adânc nu îi primeşte, căci păcătoşii s-ar mândri în faţa lor". Eu zic: "Maestre, dar ce cazne au, atât de grele,-ncât îi fac să urle?" Răspunse: "Foarte scurt am să-ţi vorbesc. Ei nu au nici măcar nădejdea morţii, iar viaţa lor cea oarbă e-atât de-njositoare, încât invidiază orice soartă. Lumea nu-i pomeneşte-n niciun chip, iar mila şi dreptatea îi dispreţuiesc. Să-i ignorăm şi noi! Priveşte-i doar şi treci"! Eu, care mă uitam, văzui un steag ce, învârtindu-se, fugea atât de iute neizbutind să se oprească-n loc; în urmă-i se-ntindea o coadă uriaşă de-omenire - n-aş fi crezut că moartea poate secera atâţia. Şi, după ce-am recunoscut pe unii, văzui (şi am recunoscut-o) umbra celui care, din laşitate, a renunţat la rangul preaînalt. Îndat-am înţeles, deplin convins, că era secta celor răi: cei neplăcuţi lui Dumnezeu, dar şi vrăjmaşilor lui Dumnezeu. Aceşti netrebnici, care vii n-au fost nicicând, stăteau goi puşcă şi-nţepaţi erau, cumplit, de muşte uriaşe şi de viespi. Sângele-n râuri şiroia pe-al lor obraz; apoi, amestecat cu lacrimi, curgea pân' la picioare fiind sorbit de viermi scârboşi. Zvârlind apoi privirea-n altă parte, văzui o ceată-nghesuită pe malul unui fluviu; şi-am întrebat: "Maestre drag, îngăduie să aflu cine sunt? Ce obicei îi face, zi-mi, să par-atâta de grăbiţi a traversa pe malul celălalt, cum îi zăresc prin palida lumină?" Iar el răspunse: "Toate-ţi vor fi spuse când noi ne vom opri pe malul trist al râului pe nume Acheron." Atunci, cu ochii ruşinaţi, plecaţi, temându-mă să nu-l apăs cu vorba, până la fluviu am păstrat tăcere. Şi, iată, către noi venind c-o luntre, un om bătrân, cu părul alb. Striga: "Vai, vouă, suflete pierdute, nu mai speraţi c-o să vedeţi vreodată cerul, eu vin să vă conduc pe malul celălalt, în veşnica întunecime, la foc şi la îngheţ. Iar tu, de-aici, suflete viu, îndepărtează-te de-aceştia, care-s morţi!" Când însă a văzut că nu mă-ndepărtez, a zis: "Pe altă cale şi prin alte porţi o să ajungi la ţărm, nu pe aici: o luntre mai uşoară te va duce." Atunci îi zise călăuza mea: "O, Caron, nu te mânia! Aşa se vrea acolo unde se şi poate ce se vrea. Mai mult nu întreba." Îndată s-au şi potolit obrajii ca de lână ai barcagiului din mlaştina lividă, ce-avea roţi mari de flăcări în jurul ochilor adânci. Dar sufletele-acelea, sleite şi golaşe, schimbară feţe, feţe şi clănţăniră dinţii îndat' ce-au priceput cruzimea ăstor vorbe. Şi începură să blesteme: pe Dumnezeu, părinţii, tot neamul omenesc, locul, timpul şi sămânţa seminţiei lor şi-a naşterilor lor. Apoi s-au strâns, cu toate laolaltă, plângând în hohot mare, pe malul blestemat care-l aşteaptă pe fiecare om ce n-are frică de Dumnezeu. Demonul Caron, cu-ochii de jăratic, le face semn, pe toate le adună, loveşte crunt cu vâsla pe cele care-adastă. Aşa cum, toamna, frunză după frunză îşi iau zborul până când creanga, despuiată, îşi vede toate straiele căzute, la fel sămânţa rea a lui Adam se-aruncă de pe mal, tot una câte una, la semnul dat de Caron, ca pasărea atuncea când o chemi. Astfel se duc pe unda-ntunecată şi, înainte de a coborî dincolo, dincoace-o nouă ceată-i iarăşi gata. "O, fiul meu iubit", îmi zise preabunul meu maestru, "cei care mor într-a lui Dumnezeu mânie, cu toţii vin aici, din orice ţară. Sunt pregătiţi, cu toţi, să treacă râul împinşi fiind de-a Domnului dreptate, aşa că teama se preschimbă în dorinţă. Pe-aici nu trece niciodată suflet bun. Dacă de tine Caron se va plânge, ştii dinainte ce-ar dori să spună". Abia sfârşi când şesu-ntunecat se zgudui atât de tare, încât, de tulburare, şi-acum mi-e mintea plină de sudoare. Ţărâna-nlăcrimată slobozi o boare; şi fulgeră un fulger roşiatic, ce stinse-n mine orice simţământ. Şi am căzut cum cade-un om răpus de somn.

 

Dante Alighieri
Divina Comedie. Infernul
Editura Vremea, 2021
traducere din italiană de Cristian Bădiliţă

 
 

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Fragment
 

Citiţi primele trei cânturi aici.

Cântul IV. Primul cerc, sau limbul. Copiii care n-au fost botezaţi. Oamenii virtuoşi care au trăit înainte de venirea lui Cristos. Cetatea marilor eroi, poeţi şi filozofi din Antichitate.

Mi-a sfâşiat, în cap, adâncul somn un bubuit atât de greu, încât am tresărit asemeni cuiva trezit cu sila. Şi ochiul odihnit în juru-mi l-am rotit, sculându-mă-n picioare; şi am privit atent să văd pe unde mă aflam. Într-adevăr, stăteam pe marginea de sus a văii-ndurerate a hăului unde se-adună vaietele fără de sfârşit. Întunecoasă,- adâncă şi-atât de neguroasă era genunea, încât mi-am aplecat în van obrazul: nu reuşeam să văd nimic. "Să coborâm, acum, acolo jos, în lumea oarbă", a zis poetul foarte palid. "Eu voi fi primul, tu vii după mine". Atunci, văzând cum s-a schimbat la faţă, i-am spus: "Cum o să vin, când tu, ce mă-ntăreşti, de obicei, când şovăi, acum eşti îngrozit?" El zise: "Suferinţa sărmanilor de jos pe faţă-mi zugrăveşte un simţământ de milă ce ţie-ţi pare teamă. Să mergem, drumul lung ne-ndeamnă!" Aşa făcu şi eu intrai cu dânsul în primul cerc care încinge hăul.

Aici, pe cât puteam s-aud, nu era plâns, ci suspinare, dar aerul etern se zguduia. Suspinele veneau dintr-o durere fără chinuri, pe care-o îndurau acolo mulţimi de prunci, femei şi de bărbaţi. Bunul maestru zise către mine: "Nu-ntrebi ce duhuri sunt acestea pe care-aici le vezi? Aş vrea să ştii, 'nainte de a merge mai departe: ei nu sunt păcătoşi; dar, chiar de au vreun merit, nu ajunge, deoarece nu au primit botezul, ce-i poarta legii-n care crezi şi tu. Iar dac-au vieţuit mai înainte de vremea lui Cristos, pe Dumnezeu nu l-au slăvit aşa cum se cuvine. Şi printre ei mă număr chiar eu însumi. Din pricina acestor neajunsuri, nu pentru alt păcat, suntem pierduţi. A noastră, singură, pedeapsă este că vieţuim fără speranţă, dar plini de dor". Durere-adâncă am simţit în inimă când auzii aceste vorbe. Ce oameni de valoare-am cunoscut în limbul cu pricina suspendaţi! "Spune-mi, învăţătorul meu, spune-mi, stăpâne", l-am agrăit dorind să fiu încredinţat şi sigur că nu voi greşi, "scapă de-aici vreunul, prin al său merit personal, sau prin al altcuiva, şi-apoi s-ajungă sfânt?" Iar el, care-nţelese vorba mea învăluită, răspunse: "Eu mă aflam aici de timp puţin când am văzut venind un preaputernic, încununat cu semnul biruinţei. El scoase umbra primului părinte, pe a lui Abel, fiul său, şi pe-a lui Noe, pe a lui Moise, dătătorul legii, preaascultător; pe-a patriarhului Avram şi pe a regelui David, pe Israel, cu fii şi cu părinte, şi cu Rachel, cea pentru care atâtea a-ndurat, şi pe mulţi alţii. Pe-aceştia i-a făcut el sfinţi. Şi vreau să ştii că înaintea lor niciun alt suflet nu a fost salvat." Nu ne-am oprit din mers cât el vorbea, ci străbăteam de zor pădurea, pădurea, zic, de duhuri îndesite. Nu ajunseserăm noi încă prea departe, pe drumul nost', de a intrării culme, când am văzut un foc ce se iţea prin semicercul de-ntuneric. Deşi un pic tot mai aveam de mers, am reuşit să văd, în parte, ce-aleasă lume se afla acolo. "O, tu ce onorezi ştiinţele şi arta, pe cine văd, atât de maiestoşi, că starea lor de ceilalţi îi desparte?" Şi el: "Renumele-nsemnat ce sus, la voi, răsună le dobândeşte-n ceruri o favoare prin care-o duc mai bine." Dar între timp am auzit un glas: "Slăviţi-l pe poet, preavrednicul poet, căci umbra lui, ce-a fost plecată, se întoarce!" Apoi, când glasul a tăcut, văzui venind spre noi un pâlc de patru umbre, cu feţele nici triste, nici voioase. Bunul maestru prinse a grăi: "Priveşte către cel cu spada-n mână, mai-mare peste ceilalţi: e Homer, poetul suveran; cel'lalt, satiricul Horaţiu; Ovidiu e al treilea; şi ultimul, Lucan. Cuvântul ce-a rostit 'nainte glasul cuvine-se împărtăşit cu ei; onoare-mi fac - şi bine fac cu asta." Văzui astfel acolo adunată frumoasa şcoal-a craiului înaltei poezii, ce zboară ca un vultur peste ceilalţi. Iar, după ce-ntre ei puţin vorbiră, se-ntoarseră, c-un semn mă salutară şi-nvăţătorul meu zâmbi la rându-i. Dar şi mai mare cinste mi-au făcut, căci mă primiră-n grupul lor ales şi-am devenit al şaselea-ntre genii. Apoi am mers pân' la acea lumină, vorbind de lucruri despre care frumos îmi pare să nu fie spuse, cum e şi cu vorbirea: când e rostul. Ajunserăm la poala unui impunător castel, de şapte ori înconjurat cu ziduri foarte-nalte şi apărat jur împrejur de-un râuleţ zglobiu. Pe-acesta îl trecurăm ca pe uscat. Prin şapte porţi intrai, cu grupul de-nţelepţi, apoi ajunserăm cu toţii pe-o pajişte acoperită de iarbă proaspătă. Erau acolo oameni cu ochii osteniţi şi grei, foarte solemni după înfăţişare: vorbeau distins, cu glas îmbietor. Iar noi am apucat-o pe-o costişă spre-un loc deschis, înalt şi luminos, de unde îi puteam vedea pe toţi. Drept înainte, pe verdeaţa crudă, smălţuită, mi s-au înfăţişat atâtea spirite alese că-n mine însumi mai tresalt şi-acum de bucurie. Văzut-am pe Electra, cu ai săi tovarăşi; erau şi Hector şi Enea printre ei; văzui pe Cezar, înarmat, cu ochii hulpavi; şi pe Camilla şi Pentesilea, de altă parte; pe regele Latinus l-am văzut cu fiica lui, Lavinia şezând; pe Brutus, ce-alungase pe Tarquinus, Lucreţia, Iulia, Marcia, Cornelia; iar, singur, într-o parte, l-am văzut pe Saladin. Apoi, când ridicai mai mult privirea, pe cine văd? Chiar pe maestrul celor care ştiu, înconjurat de-un stol de filozofi. Toţi îl privesc, toţi cinste îi aduc. Acolo i-am văzut eu pe Socrate, pe Platon, aşezaţi lângă maestru; pe Democrit, ce lumea o credea întâmplătoare, pe Diogene, Anaxagora şi pe Thales, pe Empedocle, Heraclit şi Zenon, şi pe acel culegător de leacuri, Dioscoride; i-am văzut pe-Orfeu, pe Tulius şi pe Linus, pe Séneca, [-nţeleptul] moralist, pe Euclid, geometrul, şi pe Ptolemeu, pe Hippocrate, Avicenna, pe Galienus, Averroe, ce-a scris măreţul comentar. Nu-i pot aici enumera pe toţi, căci mă grăbeşte lunga-mi povestire; adeseori cuvintele n-ajung ca să descrie întâmplarea. Cei şase-atunci ne-am împărţit în două: pe-o altă cale înţeleptul ghid mă scoate din grădina liniştită, în aerul tremurător. Şi-ajungem unde nu-i nicio lumină.

Cântul V. Cercul al doilea: pătimaşii. Minos, judecătorul sufletelor păcătoase. Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta.

Astfel am coborât din primul cerc, mai jos, în cel de-al doilea, care-ncinge un loc mai mic, dar unde caznele sunt mult mai mari, stârnind suspin şi vaiet. Hidos aici stă Minos mârâind. El numără păcatele, în poartă, iar după judecată îl trimite pe fiecare cum se-ncolăceşte. Când sufletul acelui rău născut îi vine dinainte, zic, el totul îi mărturiseşte şi-acel cunoscător întru păcate ştie ce loc din iad i se cuvine: se-ncinge de atâtea ori cu coada cât numărul de trepte unde-l pune. Tot timpul are suflete-nainte ce rând pe rând se duc la judecată, se spovedesc, aud pedeapsa şi-apoi în jos sunt azvârlite. "O, tu, ce vii în dureros lăcaş" - când m-a văzut îmi spuse Minos, întrerupându-şi treaba - "ai grijă cum o să intri şi în cine crezi: să nu te-nşele că intrarea-i largă". Iar călăuza-mi către el: "De ce-l repezi? Nu te împotrivi călătoriei noastre hărăzite. Aşa se vrea acolo unde se şi poate tot ce se vrea. Mai mult nu întreba. Acum încep s-aud şi urletele de durere, căci am ajuns în locul unde mă străpunge un plânset nesfârşit. Aici lumina amuţeşte. E-un loc mugind ca marea pe furtună, când vânturi, de o parte şi de alta, o întărâtă. Vârtejul infernal, ce nu se-opreşte niciodată, poartă cu sine duhurile-acelea şi le-nvârteşte, le izbeşte, le frământă. Iar când ajung în faţa surpăturii, doar ţipăt, plâns şi tânguire. Şi blestemă puterea cea divină. Din câte-am înţeles, aceste chinuri le îndură păcătoşii neînfrânaţi, ce mintea şi-au făcut-o roabă poftei. Şi cum pe grauri, când soseşte frigul, îi poartă propriile aripi în stoluri mari şi dese, la fel pe-acele duhuri pângărite, ba-n jos, ba-n sus le duce volbura din iad, de colo până colo. Nicio speranţă nu-i să le aline - nu să-nceteze chinul, dar măcar să scadă! Precum cocorii-şi cântă tristul lai când zboară, 'nalt, pe cer, în lungi şiraguri, la fel văzui venind acele umbre care urlau, purtate de vâltoare. Şi-atunci am zis: "Maestre, cine-i toat-această lume ce-ntunecatul aer o izbeşte?" "Prima din cei de care vrei să afli", răspunse el atunci, "a fost împărăteasă peste mai multe graiuri. Şi s-a lăsat robită de-atâta desfrânare, încât prin lege a îngăduit ce-i place fiecăruia să facă, spre a scăpa de propria-i ruşine. Semiramida e, urmaşă a lui Nin, căruia-i fu soţie. A stăpânit ţinutul unde-acum sultanul stăpâneşte. Iar cealaltă se-aprinse de iubire şi rupse legământul pe care îl făcuse cenuşii lui Sicheu. Urmează Cleopatra, ce colcăie de pofte; priveşte-o pe Elena, ce-aduse vremuri rele; şi iată-l şi pe marele Ahile ce s-a luptat, la urmă, cu iubirea. Uite-i aici pe Paris, pe Tristan" şi multe mii de umbre mi le-arătă [Virgiliu] cu degetul şi-mi spuse şi numele pe care iubirea, nimeni alta, le-a smuls din lumea vie. Şi, după ce l-am auzit pe învăţatul meu maestru numind atâtea şi atâtea domniţe de pe vremuri şi-atâţia cavaleri, o slăbiciune mă cuprinse şi-aproape-am leşinat. Am început a zice: "Poete, bucuros eu le-aş vorbi acelor doi ce merg alăturaţi şi par uşori ca vântul, la vedere." El îmi răspunse: "Vei vedea tu însuţi când fi-vor mai aproape. Atunci îi roagă, pe dragostea ce-i poartă, şi ei vor asculta." Îndat' ce vântul i-a adus spre noi am glăsuit: "O, suflete-ntristate, puteţi să ne vorbiţi, de Altul nu se-opune!" Aşa cum porumbeii, chemaţi de-un dor aprins, cu aripi tari şi desfăcute spre cuibul drag se-ndreaptă, purtate-n aer de voinţă, la fel ieşiră şi cei doi din şirul unde se afla Didona; şi au pornit spre noi prin aeru-mbâcsit, atât de tare-a fost strigarea mea duioasă. "O, suflet viu, plăcut şi binevoitor, care-ai venit, prin aerul damnat, în vizită la noi, cei care lumea de sânge am mânjit-o, prieten de ne-ar fi al lumii Rege noi l-am ruga să te păzească-n pace, căci milă ţi-e de-a noastră perversă desfrânare. Ce-aţi vrea să auziţi şi să vorbiţi vom asculta şi toate vă vom spune, de vântul va-nceta să ne-asurzească. Ţinutul unde m-am născut e chiar pe ţărmul mării, acolo unde râul Po coboară împăcându-se cu afluenţii săi. Amor, ce se lipeşte iute de sufletele nobile, s-a prins de sufletul acestei dulci fiinţe care mi-a fost răpită; şi felul crimei încă mă-ngrozeşte. Amor, ce pe iubit nu-l iartă de iubire, m-a prins de el c-o-asemenea plăcere, că până azi, cum vezi, nu m-a lăsat. Amor ne-a dus pe amândoi la moarte. Iar Caina-l aşteaptă pe ucigaşul nostru". Aceste vorbe dinspre ei veniră. Eu, când am auzit cât suferă cei doi, obrazul mi-am plecat şi am rămas aşa până poetu-mi zise: "La ce gândeşti?" Eu am răspuns: "Oh, câte visuri dulci, ce dor nepotolit pe-aceştia îi aduse-n prăpastia durerii!" Spre dânşii întorcându-mă apoi: "Francesca, toate chinurile tale mă fac să plâng, mă întristează foarte. Dar spune,-n vremea dulcilor suspine, Iubirea prin ce semn v-a arătat că-n voi aveaţi ciudatele dorinţe?" Ea mie "Nu-i nimic mai dureros decât să-ţi aminteşti trecuta-ţi fericire când eşti nefericit; iar cel ce te-ndrumează ştie asta. Dar dacă ţii neapărat să afli care a fost întâia rădăcină a iubirii noastre, voi povesti unind cuvintele cu plânsul. Noi, într-o zi, citeam, pentru plăcere, cum dragostea-l cuprinse pe Lancelot. Stam singuri, fără nicio teamă. Lectura ne-a făcut să ne privim ades şi feţele culoarea şi-o pierdură. Dar ce ne-a biruit a fost un singur lucru: când am citit că buzele dorite iubitul [Lancelot] le-a sărutat, atunci acesta, care în veci cu mine va rămâne, mă sărută pe gură tremurând. Da, cartea Galeot şi autorul [ei au fost de vină]. În ziua ceea n-am citit mai mult". Şi-n timp ce unul dintre duhuri povestea, cel'lalt plângea. Iar eu, de-nduioşare, pierdui simţirea, pac-aş fi murit. Şi am căzut cum cade un trup mort.

Panteon român

 

Iosif Vulcan
Panteon român
Editura Vremea, 2021
 
 

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Fragmente

Mihail Kogălniceanu
  

Istoria este "magistra" vieţii omeneşti. Ea ne arată erorile şi faptele cele bune ale trecutului, ne dă lecţii pentru viitor, ne îndeamnă şi ne entuziasmează a ne împlini bine chemarea ce avem ca indivizi, ca naţiune şi ca omenire. Cu distingere (cu precădere - n.r.) istoria naţională este unul din cele mai scumpe tezaure ale unui popor; ea e, cum o numeşte Kogălniceanu, marele sacerdot al cugetării, flacăra religiei, a patriei şi a artelor.

Pe lângă aceasta elocinţa şi ştiinţa de stat sunt condiţii fără de care un popor nu poate figura în corul naţiunilor.

Cel ce iubeşte aceste ştiinţe desigur se va interesa să cunoască mai de aproape, cel puţin atâta cât putem arăta aci, datele principale din viaţa acestui bărbat, al cărui nume este poporal (cunoscut - n.r.) nu numai românilor, dar este un nume european.

M. Kogălniceanu e născut în 1806 în Moldova. La înfiinţarea armatei române îmbrăţişă cariera militară. Pe la anul 1834 fu trimis de părinţii săi spre a-şi continua studiile în Germania. El se ocupă aici principalmente cu jurisprudenţa; mintea lui cea vastă îmbrăţişă toate ştiinţele şi mai cu seamă ştiinţa istoriei. Astfel, încă fiind student, edită în Berlin, la 1837, Istoria României şi a Moldovei, scrisă în limba franceză (Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens, Berlin, 1837 - n.r.), după ce mai întâi parcurse toată Germania şi o parte a Franţei, ca să cerceteze şi să-şi adune materialul necesar. Domnul Moldovei, apreciind calităţile sale intelectuale, mai ales că acolo era emulul şi colegul a doi fii ai săi, îi dădu ranguri succesive de înaintare, încât, la 1838, când s-a întors în ţară, fu aplicat ca adjutant domnesc şi maior. Mai târziu câştigă titlul de colonel. Aici el începu a-şi dezvolta spiritul şi capacitatea sa imensă. El îşi făcu o tipografie în care, pe lângă Buletinul oficial al statului, ce i se dăduse în întreprindere, deschise era publicaţiilor literare. Fondă Arhiva română (Arhiva românească, 1840, 1845 - n.r.), prima publicaţie periodică care vorbi românilor despre originea lor, şi începu a scoate la lumină documente istorice preţioase. Tot atunci întreprinse (cu colaborarea puţinilor scriitori ce dezvoltau talente, care mai în urmă merseră tot crescând) o foaie intitulată Dacia literară.

Dar această foaie, ca toate producţiile naţionale persecutate de protectoratul Rusiei, neputând duce viaţă lungă, Kogălniceanu nu încetă a urmări ideea sa pentru dezvoltarea literaturii. În curând se văzu apărând foaia Propăşirea, în colaborare cu Alecsandri, C. Negri şi Ion Ghica, dar în care se vedea domnind spiritul lui Kogălniceanu. Această foaie a făcut educaţia politică a junimii şi a silit guvernul lui Mihail Sturdza a decreta actul de emancipare a ţiganilor, la 31 decembrie 1843.

Foaia sătească a ieşit, de asemenea, sub redacţiunea (îngrijirea - n.r.) sa.

Totodată Kogălniceanu a îmbrăţişat profesiunea de avocat; el, pentru prima oară, dădu în Iaşi idee despre ceea ce se numeşte elocinţa parlamentară; mai multe predări (pledări - n.r.) în procese de interes comun îi făcură o reputaţie mare; până la el nimeni nu cutezase a vorbi contra injustiţiei tribunalelor şi a judecătorilor.

În anul 1843 începu a preda ca profesor istoria românilor în Academia Mihăileană din Iaşi, cu care ocaziune ţinu renumitul discurs de introducere în istoria naţională. Urmă însă numai în semestrul de iarnă al aceluiaşi an şi pentru diverse împrejurări fu silit a întrerupe acest curs spre dauna istoriei noastre.

La 1848, persecutat şi el de guvernul despotic de atunci, emigră la Cernăuţi. Acolo publică o broşură foarte remarcabilă intitulată Dorinţele moldovenilor (Dorinţele partidei naţionale în Moldova - n.r.). Această operă contribui la răsturnarea lui Sturdza, ce ajunsese odios moldovenilor.

Cu venirea lui Grigore Ghica la domnia Moldovei, deschizându-se o eră de justiţie şi dezvoltare naţională, Kogălniceanu progresă în cariera sa şi străluci în mai multe funcţii publice, din care se vedea că el este primul om politic al Moldovei.

După ce în mai mult de zece ani de muncă, cum spune Dânsul, adună cu multă grijă şi cu multe dificultăţi manuscrisele cronicelor române, ce stăteau afundate de secole în pulberea mânăstirilor şi în locuri expuse pieririi, urmărind această lucrare salutară chiar şi în exil şi închisoare, publică, în fine, la 1852, o colecţie a cronicelor române, intitulată Letopiseţele Ţării Moldovii (vol. I, 1852; vol. II şi III, 1845, 1846 - n.r.); această lucrare uriaşă este una din cele mai preţioase pentru români şi care, împreună cu Şincai şi Petru Maior, ca o biblie sfântă a naţionalităţii noastre n-ar trebui să lipsească din nicio familie, din nicio casă română.

Lui i se datorează lucrări remarcabile asupra ţiganilor, asupra originii, limbii lor etc.

Dl Kogălniceanu a colaborat, de asemenea, la Arpa (titlul corect este Alăuta românească - n.r.), la Albina, la România literară, fundată de V. Alecsandri la anul 1855.

După Tratatul de [la] Paris, care scăpă principatele de protectoratul rus, Kogălniceanu fu unul din cei mai mari şi mai învăpăiaţi luptători în chestiunea Unirii. Folosindu-se de libertatea presei decretată atunci de Grigore Ghica, scoase la lumină Steaua Dunării, în care luptă pentru marea idee ce era destinată a se realiza. După restabilirea cenzurii însă acest ziar încetă de a se mai publica la Iaşi; dar reapăru după câteva luni în limba franceză la Bruxelles, unde s-a continuat până la 1859.

La 1857 fu ales deputat la Divanul ad-hoc al Moldovei, unde s-a distins ca autorul mai multor rapoarte importante.

De aci înainte omul de stat este cunoscut prin dis cursurile şi lucrările sale publicate prin foile publice şi oficiale; el se înălţă pre treptele gloriei din ce în ce mai mult. Fu numit ministru în Moldova, în care timp s-a făcut în Iaşi Universitatea, două gimnazii şi mai multe şcoli primare în toată ţara. După realizarea Unirii definitive, ca primul ministru al României, cum îl numea poporul, a creat în istoria României renumita epocă de la 2 mai 1864, când s-a adus lege pentru împroprietărirea ţăranilor.

În 1867 fu ales deputat în Cameră şi s-a distins prin interpelaţiunea făcută guvernului pentru felicitarea făcută ministerului maghiar de către ministrul Ion Ghica.

M. Kogălniceanu a contribuit la întemeierea industriei în România, prin stabilirea unei fabrici de pănură (postav) la Neamţ, în Moldova, singura fabrică pe care o posedă astăzi România.

Merituoasele sale titluri sunt aşadar: ca istoric naţional, ca publicist, ca mare bărbat de stat şi putem zice ca primul orator al României.

Ca să dăm o idee de elocinţa d-lui Kogălniceanu, ne permitem a face aici un mic extras din broşura d-lui Alexandru Urechia despre oratorii români.

"Văzurăţi d-voastre marea în sublima sa lărgime?... Apa e liniştită, valurile abia încreţesc suprafaţa ei... luntrea păşeşte alene cu ventrelele îndoite şi abia mişcate de adierile răcoroase... Deodată vântul se ridică, valurile se nalţă, se lovesc, mugesc, barca pe valuri acum se urcă spre vârfuri de munţi apoşi, acum măsură prăpastia deschisă... Furtuna sporeşte, muge, urlă... un fulger... barca e pierdută... nu!... furtuna se alină, valul se cadenţează mai liniştit şi iacă malul... ţărmul înflorit!... Aşa e elocinţa d-lui Kogălniceanu, una după alta furtunoasă şi liniştită... am palpitat din emoţiile sale, am şters lacrimi când lacrimi îneca vocea lui... Atlet cu aluri libere, cuvântul d-lui Kogălniceanu luptă corp la corp şi dacă inamicul, mult la număr, nu era terasat, erau însă smulse, sfâşiate bucăţi laurele ce şi le punea pe frunte.

Elocinţa d-lui Kogălniceanu rezultă după noi:

Din puterea şi nimerita orânduire a argumentelor; dintr-o excepţională cunoştinţă a lucrurilor şi a oamenilor; dintr-o elocuţiune uşoară, pururea la înălţimea cugetării; şi din întrebuinţarea figurilor de cugetare în loc de figurile tropice şi de cuvinte.

În deplina posesiune a limbii sale, a unei limbi clare, precise, acum dulce, acum nervoasă, el face din tot cuvântul o icoană a unui lucru, a unei idei. Aci nu sunt cuvinte de prisos. Acum cuvintele se îngrămădesc ca să insiste asupra cugetării [pe] care vrea să o sublinieze, acum alunecă repede asupra cugetării ce displace şi îl vezi jucându-se în sânul chiar al furtunilor cugetării... Ceea ce dă o deosebită putere cuvântării d-lui Kogălniceanu este şi memoria cea admirabilă ce are şi care la trebuinţă fără nici o ezitare îi pune sub mână argumentum ad hominem.

Galii reprezentau elocinţa sub chipul lui Hercule, târând de vârful limbii sale o mulţime de popoare încătuşate de urechi. Aceasta e icoana oratoriei lui Kogălniceanu."

România are de a aştepta încă mult de la Dânsul. Naţiunile care nasc astfel de fii trebuie să se mândrească de ele însele şi să spere în bunul lor destin.

Anastasie Panu
 
  

Unul din acei bărbaţi devotaţi cu toată inima lor cauzei sfinte a naţiunii, de care foarte puţini avem, unul din străluciţii indivizi care prin splendoarea şi tăria spiritului lor au ştiut înălţa din întunericul neştiinţei la culmea ştiinţelor celor mai frumoase, mai salutare, unul din acei energici apărători ai drepturilor apăsaţilor, ai demnităţii naţiunii române, care până la ultima lor suflare merg înainte fâlfâind şi ridicând stindardul progresului, ducând înainte făclia culturii şi anunţând viaţa acelora ce sunt gata a-i urma, în fine, unul din acei martiri ai cauzelor 76sfinte, care în toată viaţa lor au asudat pentru alţii, au ajutat pe fiecare, numai de ei înşişi s-au ştiut uita..., cetăţean distins, avocat eminent, orator rar şi mai presus de toate diplomat mare şi energic.

Anastasie Panu de fericită memorie s-a născut în Iaşi la anul 1821, adică chiar pe timpul deşteptării României apăsate de fanarioţii greci. Tată-său, Panaite Panu, de origine macedoromână, era secretar la Mitropolia din capitala Moldovei, mama lui Anastasie era vară bună cu mitropolitul Sofronie Miclescu.

Ştim bine că pe timpul acela instituţiile şcolare erau într-o stare foarte primitivă; deci Anastasie Panu n-a putut să primească vreo instrucţiune sistematică. El şi-a făcut învăţăturile în institutul privat al lui Cuculi din Iaşi, unul dintre cele mai bune institute private ce s-a putut afla pe timpul acela.

Dar, cu toate acestea, foarte puţini bărbaţi celebri au putut să aibă cunoştinţe mai frumoase şi o învăţătură mai întemeiată decât acest bărbat mare al naţiunii noastre. El, pe lângă talentul său cel rar şi strălucit, mai poseda şi o ardoare nemărginită pentru tot ce e sfânt, nobil şi frumos şi această ardoare îl îndemna să studieze necontenit. Orele de repaus ale sale erau orele studiului celui mai serios.

Cariera sa şi-a început-o ca amploiat (funcţionar - n.r.) într-o funcţie inferioară. Adică, la anul 1840 ieşind din şcoală, sub domnirea lui Mihai Sturza, fu numit judecător la Tribunalul de Huşi, în judeţul Fălciilor, şi ca atare numaidecât se distinse prin iubirea sa de dreptate şi înaintarea naţiunii. Cu toate că ministrul de atunci opri orice reformă, orice înnoire în cele oficioase, Panu neîncetat lucra pentru transformări corespunzătoare spiritului timpului înaintător (avansat - n.r.) şi înainte de toate se strădui să introducă cuvinte româneşti în locul celor străine, care se încuibaseră peste măsură, mai ales în limba administraţiei, apoi pentru iubirea sa de dreptate, ceea ce era o raritate mare pe timpul acela. Curând îşi câştigă stima şi iubirea poporului şi din această cauză guvernul, vrând-nevrând, adeseori l-a întrebuinţat, trămiţându-l ca jude împăciuitor (judecător de pace - n.r.) în mai multe cauze, care, prin tactica lui cea fină şi vorbirile sale cele mai înţelepte şi convingătoare, încetară a mai fi obiect de ceartă şi procese întinse în decursul mai multor ani. El le rezolva aşa că ambele părţi litigante se simţeau mulţumite.

Dar ar trebui să scriem tomuri întregi pentru ca să putem arăta activitatea lui Panu şi chiar în fazele cele mai principale. Vom căuta dar ca în acest cadru mărginit să amintim câteva fenomene mai distinse din viaţa laborioasă a acestui bărbat mare.

Ca amploiat, vedem că de la funcţiile cele mai inferioare graduat s-a înălţat la cele mai superioare, dar această înaintare nicicând n-a fost ajutată de protecţie, căci fiind născut din sânul poporului, nicicând n-a putut să se razeme pe favorurile destinate castelor privilegiate, ci numai pe propria sa putere spirituală, care însă a fost prea destul ca să ocupe cariera sa cu demnitate. La anul 1857 luă parte, ca deputat, în Adunarea ad-hoc. Activitatea lui în aceasta adunare e dată acum istoriei (aparţine acum istoriei - n.r.); numaidecât apoi, în 1858, ajunse în locotenenţa domnească. Cu acest post a culminat gloria lui Anastasiu Panu şi această stea glorioasă nicicând după aceea nu a mai scăzut, căci razele ei tot din acea înălţime a încins (cuprins - n.r.) persoana-i preastimată.

El a fost cel mai devotat ideii mari de a uni Principatele române, el a fost unul din acei bărbaţi atât de mari, precât şi de rari, care se ştiu înălţa mai presus de interesele private ale sale, ale ţinutului sau chiar şi ale ţării sale. El a îmbrăţoşat (îmbrăţişat - n.r.) cauza naţiunii întregi, a lucrat pentru consolidarea României. Această dorinţă a fost visul de aur al acestui patriot extraordinar.

Să spunem că a mai luat parte la guvern şi sub domnia (în original, "domnirea" - n.r.) lui Cuza ca prim-preşedinte în ministerul cel mai liberal. După unirea totală a României, sub un singur guvern, pe A. Panu îl vedem ca deputat în corpul legislativ din Bucureşti, unde, împreună cu M. Kogălniceanu, s-a luptat pentru libertatea, pentru consolidarea şi gloria României.

Mai în urmă, zdruncinat în corp şi spirit după atâtea lucrări, se retrase în viaţa privată. Atunci îşi aduse aminte şi de sine, de restaurarea sănătăţii sale. Era însă târziu acum. Trecând prin atâtea dregătorii mari, nici atâta nu a ştiut să se îngrijească de sine, ca la bătrâneţe să poată vieţui fără grijă. Aceasta a putut fi singura eroare a lui Panu, dar el ştia să se îngrijească numai de naţiune şi aşa trebuia să aibă şi el soarta apostolilor. Avu să se lupte cu mizeria cea mai mare, până când, în vara trecută, trecu şi el la cei fericiţi, repauzând (dormind somnul de veci - n.r.) în Viena, abia în etate de patruzeci şi şase de ani. Zelosul nostru conaţional, dl neguţător din Viena B.G. Popovici, împreună cu stimabila-i doamnă, alinară până în minutul cel mai de pe urmă durerile acestui ilustru român, care, în fine, îşi dădu sufletul în braţele lor iubitoare.

Guvernul României se îngriji să ducă corpul lui în patrie şi i-a dat cea mai cuvenită onoare la înmormântare, care atunci era serbarea dureroasă a naţiunii întregi.

Dora d'Istria
 
 

Un nume foarte cunoscut publicului cult al lumii civilizate; numele unei celebre dame, care e un fenomen rar pe ceriul culturii îmbrăţişate de toate naţiunile mai înaintate. O stea strălucitoare ce a răsărit din întunericul Orientului, răspândind lumina binefăcătoare să atragă atenţiunea Occidentului. Dora dʼIstria e numele literar al unei dame învăţate şi, ce e mai de interes pentru noi, aceasta doamnă admirată de întreaga lume civilizată e brava fiică a României. Omagiul distins cu care e onorată această damă strălucită nu e numai o afecţiune de admirare cu care suntem îndătinaţi a întimpina o femeie cultă, ci e recunoştinţa cu care suntem datori a stima pe cei mai celebri învăţaţi, pe cele mai strălucite genii - căci doamna Dora dʼIstria ocupă acea culme înaltă a ştiinţelor, unde numai geniile cele mai rare, talentele cele mai strălucite şi zelul cel mai înflăcărat pentru cultură pot să ajungă.

În anii cei dintâi ai domniei regelui de Prusia, Frederic Wilhelm IV, în curtea domnitoare din Berlin fu arătată o domnişoară frumoasă, cam de vreo şaptesprezece ani, care, prin frumuseţile-i rare, frăgezimea-i încântătoare, dar mai ales prin spiritu-i fermecător şi cunoştinţele-i rare atrase atenţia tuturor.

Aceasta tânără străină era doamna Dora dʼIstria, atunci prinţesa Elena Ghica, fata marelui ban Mihai Ghica, fratele cel mai mare al fostului domn de România, Alexandru Ghica, care, după petrecerea mai îndelungată în Veneţia, Viena, Dresda şi alte capitale mai însemnate, pentru completarea studiilor, în acel timp călătorea cu cele două fete ale sale. Aci, cu ocazia festivităţii de vară din Sanssouci, unde la dorinţa regelui luară parte mai mulţi învăţaţi excelenţi, prinţesa Elena făcu cunoştinţă cu renumitul Alexandru Humboldt, care, fiind bine dispus, vorbea despre nişte sculpturi antice şi despre alte lucruri de arte. Venerabilul învăţat chiar ţinea în mână o bucată de sculptură antică, când se apropie regele şi cercetă cu lorgneta piatra despre care era vorba şi întrebă ce inscripţie este aceea?

"Maiestate, noi avem aici o damă care cunoaşte foarte bine limba elină", zise Humboldt şi se adresă către cea mai mare din cele două d-şoare şi arătându-i inscripţia îi zise cu amabilitate: "Măria-ta, explică-ne acest oracol!" Tânăra prinţesă se înroşi, însă explică inscripţia, adăugând apoi că dl. Humboldt ar fi fost destul de galant, pentru că s-a prefăcut ca şi când n-ar fi ştiut s-o traducă.

Prinţesa Elena în acel timp avea cunoştinţe foarte întinse, cultura ei era adâncă şi serioasă; spre aceasta mult i-a fost de ajutor mama d-sale, care încă de la natură era dotată cu simţăminte nobile şi, ca o femeie foarte cultă, ştia să răsădească (în original, "să straplante" - n.r.) în frageda sa fiică gustul pentru tot ce e frumos, sfânt şi nobil. Tânăra prinţesă vorbea limbile clasice şi cele mai culte europene, cunoştea autorii cei mai străluciţi din timpul cel mai vechi şi cel mai nou.

În anul 1849 reveni în patrie, înfrumuseţată cu cunoştinţele cele mai frumoase, încât şi marele Humboldt a fost uimit de strălucitul ei spirit şi a mărturisit cu sinceritate că cunoştinţele ei filologice sunt un adevărat tezaur şi că posedă un talent nativ(în original, "originariu" - n.r.). nemaipomenit; părea ca şi cum ar dormita într-însa o misiune, o chemare mare.

Nu mult după întoarcerea în patrie, abia numără douăzeci de primăveri din viaţa sa, când frumoasă ca o roză, subtilă şi fragedă ca un înger blând, o măritară după principele Alexandru Koltzoff-Massalsky, care se trăgea din viţa uneia din cele mai vechi familii curat ruseşti. Fireşte, această căsătorie nu putea fi fericită; cerul posomorât al acestei ţări friguroase şi apăsate de forţa arbitrară, apoi soţul ei prea puţin fin şi îmbuibat de superstiţiile panrusismului erau în contrastul cel mai evident cu simţămintele fragede ale bravei românce. Nici curtea lui Nicolae I, ţarul rus, nu o putea suferi pentru întinderea ideilor aduse din Europa cultă; viaţa apăsată (grea - n.r.) a sclavilor produse în adâncul sufletului ei o dezgustare nemărginită şi se stârni în pieptul ei dorul de a zbura spre miazăzi. S-a înţeles cu soţul ei ca să se despartă frumos, principele însuşi îi dobândi paşaport ca să poată ieşi din aceasta temniţă gheţoasă.

În 26 aprilie 1855 plecă din Rusia şi în iunie ajunse în Elveţia, unde i se deschise o viaţă nouă. Ca întinerită îmbrăţişă geniul său şi se deprinse a-şi depune cunoştinţele sale mai ales în ziarele franceze. Coloanele ziarelor celor mai de frunte îi erau deschise şi a scris neobosit în limba naţiunilor culte înadins ca să atragă atenţia lumii civilizate asupra Orientului decăzut şi în special să câştige simpatia Europei pentru ţara sa. Călătoria şi petrecerea sa în Elveţia a eternizat-o prin cartea sa Elveţia germană şi suirea pe Moench, publicată la anul 1856. Această lucrare clasică făcu senzaţie plăcută; numele Dorei dʼIstria, sub care e cunoscută în lumea literară, deveni îndată popular. Nu mai puţin fu admirată energia ei ce a arătat-o la urcarea pe muntele Moench, pe care puţini călători s-au mai suit. Ea se sui pe culmea cea mai înaltă şi acolo implantă tricolorul României, ca un semn de amintire pentru iubita sa patrie şi naţiune, cărora le-a câştigat atâta glorie prin fructele strălucitului său talent. În anul 1858 publică o carte Despre viaţa monahală în Biserica orientală, prin care aşijderea se făcu renumită; critica europeană, surprinsă de cunoştinţele rare şi ideile solide ce cuprindea acest op măreţ a încoronat-o cu laurii aprecierii generale. Numele doamnei Dora dʼIstria deveni şi mai popular, când, la 1860, a publicat Femeile în Orient, pentru care, cu ocazia călătoriei sale în Grecia, avu o primire entuziastă şi fu numită membră a Academiei ştiinţifice din Atena. De atunci necontenit se ocupă cu ştiinţele, nutrind în sânul său acea dorinţă ca ostenelile sale să fie de folos mai ales României, a căreia sfântă faţă în toate scrierile pluteşte înaintea ochilor ei. Ea a scris în limbile culte, ca să-şi împlinească marea sa chemare mai cu succes, acum însă, la dorinţa generală, şi-a dat promisiunea că va scrie şi în dulcea limbă maternă. Deie cerul ca foarte curând să vedem realizată această promisiune îmbucurătoare; ne place a crede că brava româncă, care în cărţile sale de atâtea ori şi-a adus aminte cu frăgezime şi iubire de dulcea sa patrie, nu va întârzia mult cu împlinirea dorinţei celei mai intime a unei mame, care cu nerăbdare aşteaptă ca drăgălaşa sa fiică să vorbească în limba sa.

Cartea ţuicii. Povestiri din Banat

 

Matěj Hořava
Cartea ţuicii. Povestiri din Banat
Curtea Veche Publishing, 2021
Traducere din limba cehă de Mircea Dan Duţă
 

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Matěj Hořava (n. 1980) este un scriitor ceh care în ultimii ani a locuit în Tbilisi, Georgia. A publicat poezie şi proză scurtă în revistele literare Tvar, Weles, Host şi Respekt.

Publicată în original în 2014, Cartea ţuicii. Povestiri din Banat este volumul lui de debut, o lucrare autobiografică inspirată de experienţele lui Hořava din anii în care a locuit împreună cu cehii din Banat, o comunitate minoritară care ocupă câteva sate de-a lungul Dunării şi al cărei trai a rămas în multe feluri neatins de modernitate. Cartea s-a bucurat de o primire entuziastă din partea cititorilor şi a criticilor şi a fost tradusă până în prezent în Bulgaria, Polonia, Macedonia, Ungaria, Croaţia şi România. În anul 2015 a primit Premiul Magnesia Litera - cea mai importantă distincţie literară a Cehiei - la categoria debut, precum şi Premiul Cartea Cehă.

*

Un tânăr profesor ceh vine într-un sat din Banat ca să îi înveţe pe copiii cehilor de aici să scrie şi să citească. Ei îl învaţă să aprindă focul în sobă cu coceni înmuiaţi în motorină. Păduri de carpen şi gropi carstice, livezi abrupte, dude, strugure răscopt şi salcâmi în floare, imensa casă albă cu obloane albastre de pe creasta dealului, ciudatul fel de a trăi şi a muri al oamenilor locului, vuietul Dunării în depărtare - şi, treptat, amintirile se strecoară în prezent. Revin anii petrecuţi în sala de sport a unui gimnaziu din Boemia natală, tinereţea rebelă, perioada studiilor în Bavaria, singurătatea profundă a feluritelor ţărmuri şi peregrinările prin lume - culori vii, arome pline, chipuri şi clipe de apropiere trecătoare.

Cartea de debut a lui Matěj Hořava este o meditaţie autobiografică de o maturitate stilistică surprinzătoare. Textele scurte şi dense, la graniţa dintre poem şi proză, sunt scrise într-o limbă distilată, sonoră, exuberant colorată, cu un ritm interior propriu. Mozaicul lor este alcătuit în jurul unor trăiri şi întâmplări fulgurante, adânc întipărite în memorie, în aşa fel încât cititorului i se descoperă o existenţă stranie şi un adânc al omenescului, cuprinse deopotrivă de lumină şi întunecare.

"Hořava are un talent aparte de a găsi nodurile mărunte de la întretăierea firelor timpului." (Jan Němec)

"Hořava este un stilist matur, distins, care promite o lectură captivantă." (iliteratura.cz)

"O adevărată revelaţie. Matěj Hořava este un poet în proză care ne arată ce poate face literatura, fără să fie neapărat literară." (Ondřej Horák)

"O lucrare minunat de concisă, atent finisată, în care fiecare cuvânt are locul lui precis, ca o piatră într-un zid. Ritmul acestor cuvinte pătrunde în sânge până la adicţie." (Respekt)

Fragment

Trimisul Domnului

Nu este indicat să mergi pe dealurile din Banat pe timp de furtună: trăsnetele nu sunt la fel de inofensive pentru oameni ca pe blândele câmpii ale Moraviei sau Bavariei. Cele două fiice ale cârciumăresei Marje mi-au povestit cândva, la şcoală, cum s-a întâmplat de l-a luat pe bunicul lor Trimisul Domnului: mergea pe câmp, pe timp de furtună, cu furca pe umăr. Atunci am auzit pentru prima dată această respectuoasă referire la adresa trăsnetului: Trimisul Domnului. Câţiva ani mai târziu, Trimisul Domnului le-a luat cu el tocmai pe fiicele Marjei. Era într-o duminică după prânz, mergeau să culeagă primele cireşe; ajunseseră pe coasta din spatele troiţei, de unde începe să se vadă apa scânteietoare a Dunării înghesuite printre stânci. Dintr-odată, o furtună a dat buzna dinspre Serbia, iar fetele, care se ascunseseră sub copacul parfumat, îmbibat cu apă şi rămuros, au fost răpuse dintr-o singură lovitură de trăsnet (după un an, am simţit că ameţesc când mi-am dat seama că mâncam şi culegeam cireşe tocmai din pomul acela; el a supravieţuit loviturii cu o urmă a trecerii trăsnetului ca o cicatrice şi cu o ramură frântă). La înmormântare a plâns tot satul, inclusiv preotul. Caii trăgeau căruţa cu cele două mici sicrie albe pe drumul plin de praf către ţintirimul de pe coastă; albinele zumzăiau prin florile dimineţii şi cerul era limpede; flăcăii transpirau şi nu pălăvrăgeau pe drum, ca la alte înmormântări; fetelor li se suceau gleznele în cizmele înalte, cu tocuri; iar femeile cântau fals, cumplit de fals... De-abia de curând mi-a povestit Marje cum îşi găsise fiicele moarte (Doamne, tocmai ea!): cică aveau chipurile albe, nici urmă de arsură, numai nişte dungi roşii pe piept şi sub genunchi; şi (se pare că la fel ca toţi cei ucişi de trăsnet) fetele au fost descălţate de pantofiorii cei frumoşi de duminică, de care nu mai aveau nevoie pentru această călătorie, dar cu care Marje şi mama ei aveau să le încalţe din nou după două zile, înainte de a le depune în sicrie...

Ţuica

Livada de pruni pare să cadă din vârful crestei; porneşte chiar din vârf, cade pe un povârniş abrupt şi este cam la fel de îndepărtată de toate satele din zonă; ea, livada de pruni sau de zarzări (nu-i deosebesc între ei cu aceeaşi siguranţă precum oameniilocului, ci doar după fructe, după cât de uşor se desprinde pulpa de sâmbure). Poate că livada asta ţine de vreuna dintre gospodăriile de munte româneşti prin care am trecut (copii cu ochii holbaţi şi câini care latră tare; femei vigilente şi rufe puse la uscat pe frânghii întinse de la un pom fructifer la altul; clăi de fân înalte, adunate în jurul unor prepelece, atât de specific balcanice; nu am văzut niciodată bărbaţi în aceste gospodării de munte; poate că taie carpeni, fură lemne sau pândesc vânatul pe undeva prin pădure, poate îşi risipesc prin barurile de pe malul Dunării cei câţiva bănuţi pe care i-au câştigat cine ştie pe unde). În curând se vor coace prunele sau zarzărele; jos, pe Dunăre, s-au copt deja toate fructele; aici se coc mai târziu; dar simt că nu mai durează mult. Poate azi. Nu ştiu; nu am stat niciodată lângă un copac ca să urmăresc exact când i se coc fructele. Se coc prunele, iar satul se umple de cazane de fiert ţuica. Cel mai mare este al lui Hašek. Valahi, cehi, sârbotei, toţi vor veni la el cu butoaiele de borhot încărcate în căruţe; apoi vor bea ţuică proaspătă de la cazan şi vor cânta şi vor râde: dinţii aurii vor străluci prin fumul îmbibat cu amurg de toamnă târzie; bucurie, bucurie pură. În prima vară am băut ţuică acolo cu directorul; mă chiombeam uimit la foc şi la boilerul imens din cupru. "Aţi văzut vreodată aşa ceva, dom' învăţător?", m-a întrebat tânărul Véna Hašek. "Nu." Mai târziu, mă târam prin imensa mea locuinţă albă, iar icoanele îmi tremurau înaintea ochilor; uneori, totul se pierdea în ceaţă, echilibrul se pierdea şi reapărea pe neaşteptate. Am crezut că mă otrăvisem; am crezut că voi orbi. Stăteam pe treptele de la intrare în noaptea aceea rece de septembrie, tremurând de frică. A doua zi m-am simţit mai bine ca niciodată. De parcă m-aş fi născut a doua oară. Ţuica de prună şi zarzără, ăsta e sângele acestei regiuni. Chiar şi acum am la mine o sticlă şi din când în când trag câte un gât din ea. În fiecare gospodărie există butoaie, damigene, canistre sau sticle de ţuică. Şi chiar şi aici, pe creste, între două păduri de carpen, chiar şi aici se aruncă în jos pe coasta abruptă o livadă plină de prune şi zarzăre care au dat în pârg. Se coc pe lângă case, în uriaşele adâncituri de pe câmpuri (localnicii le zic "găuri", simplu şi frumos), se coc pe drumuri, pe poteci, lângă ţintirim, lângă biserică... Ţuica este sângele sălbatic al acestei regiuni: duce la extaz dionisiac şi aduce cu sine distrugerea; este element nutritiv, dar şi foc care devorează; dezleagă limba şi distruge lumea cu o vorbă strâmbă; îndeamnă la o strângere prietenească de mână, dar îndeamnă şi mâna care strânge de gât în vârtejul unei bătăi pe jumătate inconştiente; dezgroapă din morminte amintiri preistorice şi aruncă în flacăra uitării ceea ce s-a întâmplat ieri. Este un bine, este un rău? Asta nu se poate spune aici: ţuica este semnul ospitalităţii, ţi-o oferă orice plugar care trudeşte pe ogor alături de calul său bălan plin de sudoare; mai târziu, ţuica - aceeaşi, din aceeaşi sticlă - se semnează sub formă de vânătăi pe chipurile soţiei şi ale copiilor lui (vânătăi de prună; zarzăre în pârg în jurul ochilor). Fructele se coc în livada care ţi-a apărut pe neaşteptate în faţa ochilor; se lasă seara; cu sticla în mână, m-am lăsat în voia viselor pe iarba presărată cu prune; iar acum ştiu că nu voi reuşi să ajung până la căderea nopţii în niciunul dintre satele care mă înconjoară: nici în cel de pe creste, din care am plecat, nici în cel din defileul de pe cursul torentului carstic, în care se află casa mea cea albă. Se întunecă şi nu aş nimeri niciodată drumul prin întunecimea pădurilor de carpen; probabil că aş rătăci până când aş ajunge la una dintre gospodăriile româneşti sau sârbeşti, unde m-ar sfâşia câinii mari şi furioşi. Trebuie să-mi scot din rucsac impermeabilul greu, să mă înfăşor în el şi să petrec noaptea aici. Vor răsări stelele, se va lăsa frigul de munte din septembrie. Voi şedea pe iarbă, poate că, din când în când, voi cădea într-un somn nu prea adânc; voi visa; şi voi bea ţuică.

Melodica

Am recunoscut sunetul imediat; nu că nu m-ar fi surprins, dar îmi era prea familiar. Melodica; da, aici cineva cântă la melodică. În copilărie suflasem într-o melodică pentru copii, un fel de mic "acordeon" cu clape colorate (amintind prin intensitate şi registru de bombonelele M&M's); cu acest sunet penetram cu succes zgomotul de fond al cartierului de blocuri din Boemia de Nord. Mai târziu, într-un bazar specializat în muzică din Brno, mi-am cumpărat de la un ţigan o melodică mare, cu tastatură cromatică: "Cum se numeşte, de fapt, chestia asta?" l-am întrebat pe ţiganul burduşit cu aur. "Ce ştiu eu? Clapsuflău", a râs el cu o tuse tuberculoasă. Multă vreme nu am numit altfel acest instrument muzical. Mai târziu, când mi-am înregistrat câteva melodii la Radio Brno (eram beat şi speriat; mă tot chiombeam de la fereastră la grădina şi peretele alb ale bisericii iezuite), am completat vocea şi chitara suflând mai în melodică, mai în clapsuflău. Curând după aceea am fugit în Germania, lăsând melodica şi o grămadă de cărţi şi fluiere unui prieten, un adevărat muzician. Iar de-a lungul anilor petrecuţi în Bavaria, dar şi de-a lungul anilor trăiţi într-o clădire mare şi albă de la graniţa româno-sârbă - de-a lungul tuturor acestor ani, am uitat complet sunetul melodicii, sunetul inconfundabil al clapsuflăului. Abia acum, într-o dimineaţă fierbinte de vară, la Sighet, în Maramureş, unde am ajuns pur şi simplu orbeşte printr-un ocean de lanuri de porumb şi floarea-soarelui (numai miresele şi bâtlanii tulburau prin albeaţa lor potopul de galben), doar acum, doar aici, din căldura şi zgomotul de fond ale Sighetului, din rumoarea ucraineano-maghiaro-românească, a apărut pe neaşteptate acest sunet. Cine, cine suflă în melodică şi unde? Poate un bătrân de pe celălalt mal, de peste Tisa (apucase încă vremurile în care acolo era Cehoslovacia; poate că se zbenguise pe străduţele acelea cu bunica şi cu o prietenă de-ale ei, o evreică mărunţică din Brno, odată, cândva, când veniseră aici în vacanţă, împreună). Sau cineva îşi încropise o melodică din aluat de pâine şi acum tocmai se întorcea din lagărul din apropiere, un lagăr comunist oribil, din mizeria de neuitat a trecutului. Nu ştiu, este imposibil de stabilit exact de unde provine acel sunet familiar. Chiar şi aşa, mă străduiesc să identific sursa cântecului plin de jale. Înaintez pe strada fierbinte; cu ajutorul unui amalgam de cuvinte româneşti, ucrainene şi maghiare, mă strecor din ce în ce mai aproape de sursa sunetului atât de familiar. Gata, am văzut: la umbra sinagogii, pe pământ (ca un câine, ca un căţel infestat cu purici), şade un ţigănuş cu un mic furtun în gură. Are în poală o melodică (de aceea furtunul în locul unei ţevi de suflat), este vechea mea melodică cu claviatură - în poala lui; în faţa lui, o pălărie preistorică (câte genuri de monede o fi cunoscut pălăria asta... câte portrete în relief ale unor lideri politici, simboluri şi efigii scrise în diverse limbi s-au sprijinit de materialul pâslos); monoton, persistent, resemnat, ţigănuşul cântă singura melodie de care este în stare instrumentul; cu o singură mână aşterne pe claviatură toată mizeria, greutatea şi nedreptatea destinului uman; cu o singură mână, pentru că - de-abia acum observ - numai una are...

Sub o viţă-de-vie cu rod răscopt

Şedem sub o viţă-de-vie cu rod răscopt; sorbim ţuică de prune, tăcuţi în după-amiaza însorită. Gutuile parfumate cad la pământ; nucile cad pe acoperişuri (nu numai aici şi acum, în curtea directorului, ci şi la mine, în vârful dealului: când merg la toaletă prin iarbă, cojile de nucă îmi crapă sub paşi). Am mâncat ciorbă, am mâncat sarmale (gustul de foaie de viţă, mereu atât de neaşteptat), am băut cidru de casă, am băut cafea; şi acum sorbim din păhăruţe ţuica slabă de prune. Viţa-de-vie umbreşte curtea (obiceiul mediteraneean care sfinţeşte chiar şi aceste dealuri dunărene cu o tuşă de antichitate): strugurii răscopţi, aproape negri, nu lasă viespile să doarmă; parfumul ameţitor al viei, al umbrei viţei-de-vie. Stau în curte cu directorul în această după-amiază de duminică de septembrie; mama, soţia şi copiii lui sunt în vizită la rude, la Timişoara. O vreme am stat de vorbă, dar numai câteva clipe, în timpul mesei, printre îmbucături; acum, doar tăcere, binecuvântarea soarelui în asfinţit, un paradis al liniştii, pacea lichiorului slab care te adoarme. Vaca paşte nepăsătoare în livada din spate; din când în când, găinile fac să foşnească tufişurile sau buruienile; pe o laviţă toarce o pisică, lângă o treierătoare veche care merge cu benzină; căţelul stă culcat, e mulţumit; botul lui sprijinit comod de soba caldă stârneşte praful Balcanilor. Şedem sub viţa-de-vie cu rod răscopt; uneori ne ridicăm şi culegem o boabă sau un ciorchine, strugurii merg foarte bine cu ţuica de prune; armonia gusturilor, armonia zgomotelor şi a tăcerii, armonia mirosurilor (chiar şi mirosul omniprezent de bălegar de vacă şi cal până la urmă tot un parfum devine). Şi acum, dintr-odată, iese din casă tatăl bolnav al directorului; nu ne salută, nu ne vede; se clatină orbeşte, dar străbate curtea fără greş, în pijamale şi desculţ, găsindu-şi drumul pe baza amintirilor; stă în picioare, îşi sprijină palmele pe zidul umbros al grajdului; apoi şi fruntea; bărbia nerasă îi tremură, îi tremură tot trupul; încăpăţânat şi încordat, se împinge în zid de parcă ar vrea, cu ultimele puteri, să-l trântească la pământ. Iar noi privim în tăcere la bătrânul anormal de înclinat, nepământean, supranatural de alb, care timp de zile şi săptămâni întregi nu a putut să se ridice din pat fără ajutor, de mers ce să mai vorbim. În cele din urmă, directorul se ridică şi se duce la el: "N-ai voie să stai în picioare, tată; trebuie să te culci." La un semn al lui, îl luăm pe bătrân de câte un braţ şi îl conducem înapoi în întunericul şi răcoarea casei, unde directorul (de data aceasta singur) îl aşază în pat. Îmi amintesc că, atunci când câinele meu era pe moarte, nu voia deloc să se culce; se tot căznea să stea în picioare, târându-se către un colţ sau către o piesă de mobilier şi sprijinindu-se de ea, privind către cotlonul întunecat şi gol sau, din imediata apropiere, către materia lipsită de viaţă a obiectelor. Pe măsură ce îşi pierdea puterile, era nevoit să se sprijine cu fruntea de perete şi se uita în jos, la scândurile crăpate ale podelei; picioarele îi tremurau (când l-am dus la culcuş, s-a ridicat, mârâind cu încăpăţânare, ca să se târască într-un colţ al camerei şi să rămână acolo, sprijinit pe picioarele neliniştite). A doua zi l-am găsit în pârâu (în dimineaţa de vară, la orizont se profila printre ceţuri, parcă renăscut, Třemšínul, vârful dealului sacru pe care obişnuiam să mergem împreună în fiecare zi). În dimineaţa aceea parfumată şi ameţitoare, câinele meu stătea în pârâul care traversa grădina; la început am sperat că poate bea apă (timp de două zile nu băuse deloc şi acesta este întotdeauna semnul cel mai rău: să se târască într-un colţ şi să nu bea apă); dar el nu făcea decât să stea şi să se uite în jos, în apa îngheţată a pârâului. Apa îi curgea printre labe, umezindu-i blana lungă de pe piept; iar el stătea în picioare, cu capul înclinat, privind fix către curentul de apă (sau spre reflecţia vălurită a propriei imagini?). Deodată, lângă el a apărut, plutind pe suprafaţa apei, o frunză, una singură, prematur căzută; ochii câinelui s-au pironit pe ea, urmărind-o (cel puţin s-a desprins pentru un timp de nimicul acela absolut şi curgător); a urmărit cu privirea frunza purtată de curent, apoi a ridicat ochii către mine şi a căzut în apă. Când am ajuns la pârâu, alergând în jos pe coasta dealului, am scos din şuvoi doar un trup mort, îmbibat cu apă. Dar asta, desigur, nu-i pot povesti directorului care s-a şi întors din întunericul şi răcoarea casei, aşezându-se din nou lângă mine. Continuăm să bem ţuică slabă de prune sub viţa-de-vie cu rod răscopt; tăcem mai departe în după-amiaza acelei duminici însorite; curtea, tăcerea, calmul; totul e la fel ca înainte. Şi totuşi, totul este altfel, cu totul altfel.

Al doilea sărut

Mi-am croit cu greu drum prin zăpadă pentru a ajunge la uşă, am deschis lacătul greu (din cauza îngheţului, pielea mi s-a lipit de el), am intrat în bucătărie, am alunecat şi am căzut pe scândurile podelei: apa intrase prin acoperiş şi formase pe podea o baltă mare, care îngheţase. Am făcut foc în toate sobele, am pus pe mine două pulovere groase şi am pornit peste câmpiile albe. Mă voi întoarce de două sau trei ori şi voi adăuga lemne în sobă; atunci atmosfera va fi ceva mai suportabilă şi în imensa mea locuinţă albă. Până atunci, este mai bine să mă plimb, să merg fără întrerupere. Venisem în Germania. Era al doilea Crăciun pe care îl petreceam alături de Ingeborg şi Florian într-un sat de munte bavarez din apropierea graniţei cu Cehia (Šumava şi Boemia - partea nevăzută a Lunii). Am umblat prin pădure cu Florian: el mi-a arătat urme de linx, locul unde îşi rupsese piciorul cu o primăvară în urmă şi unde ar fi îngheţat dacă nu ar fi fost găsit de un coleg din administraţia forestieră. Mi-a spus despre poveştile terifiante care sunt transmise din generaţie în generaţie. Iar Ingeborg şi fiica lor, micuţa Gretchen, au gătit la o plită preistorică, au zdrăngănit la pian, au suflat în flaute şi ne-au întâmpinat cu vin fiert picant, iar pe Florian şi cu un sărut. Când am fugit prima dată în străinătate, am locuit în Bavaria singur, absolut singur. Stăteam în bibliotecă şi răsfoiam monografiile pictorilor, participam la cursuri de teorie muzicală şi seara beam într-o cârciumă de pe o insulă de pe Dunăre; beat, rătăceam pe străzile înguste ale oraşului nocturn; pe o stradă dintre două cimitire (cel catolic şi cel protestant), am adunat gutuile parfumate căzute pe jos. Apoi l-am întâlnit pe Florian la Universitate. Seara stăteam într-o cafenea goală şi beam bere cumpărată de la un automat (doar câţiva ucraineni, a căror sarcină era să presorteze deşeurile deja sortate, stăteau la o masă în apropiere); şi atunci s-a aşezat la masa mea, cu o bere în mână, un tânăr, prototipul bavarezului ideal, care băuse deja destul în seara aceea. Mi-a vorbit frumos despre păduri; compania lui mi-a fost plăcută din primul moment. A vorbit despre păduri şi copaci, despre animale sălbatice. Când nu ştiam vreun cuvânt, mi-l explica precum unui copil mic, mi-l mima într-un anumit fel şi îi desena semnificaţia cu degetul înmuiat în berea vărsată pe masă. "Eichhörnchen: roşiatică, roşiatică precum..." şi deodată s-a ridicat şi a răcnit: "Ingeborg!" Şi o frumuseţe cu părul roşu a apărut din întunericul coridorului de beton. "Veveriţă", am mai spus eu în cehă, dar Florian nu mă mai auzea, nu mă mai observa; îşi întâmpina cu toate simţurile iubita zâmbitoare. Niciodată nu am mai cunoscut - nici până atunci, nici după aceea - acest gen de prietenie: intensă, aprigă, călduroasă. Petreceam cu ei aproape fiecare zi; niciodată nu mai trăisem aşa ceva până atunci: contactul cotidian cu cineva dorit, apropiat. Ei locuiau într-un apartament studenţesc, dar în oraşul acela până şi în apartamentele studenţeşti se intră pe scări baroce, prin galerii renascentiste, printre ziduri medievale (dar nu am de gând acum să depăn amintiri despre acel vechi şi binecuvântat apartament). Mergeam în excursii la München, Bamberg, Würzburg; iar ei visau deja să locuiască împreună la ţară, să aibă o casă de munte şi o grămadă de copii. Iar eu speram că visul lor se va împlini. Când eu am plecat în Balcani şi ei s-au căsătorit, s-au mutat în pădure, iar lui Ingeborg i-a crescut prima burtică de femeie însărcinată, am resimţit aceasta ca pe ceva aproape perfect, drept, aşa cum trebuie, ceva (cel puţin în ochii mei şi din punctul meu de vedere subiectiv şi deformat) de-a dreptul nemaivăzut. Şi, cu toate că am rupt toate legăturile cu lumile mele mai vechi, această legătură am păstrat-o: între Banat şi pădurea din Bavaria circulau o mulţime de scrisori, ba chiar îi şi vizitam din când în când, atunci când simţeam nevoia de a evada până şi dintre aceste dealuri paradisiac de pustii. Florian nu s-a schimbat: a rămas amabil, calm, blând - un element de rezistenţă în mijlocul oricărei furtuni. Ingeborg a devenit mai liniştită, s-a făcut şi mai frumoasă (dacă mai era posibil), avea ochii mai trişti (de toată fericirea asta, m-am gândit eu în permanenţă, toată binecuvântarea asta epuizează, trimite asupra omului un fel de stare de ebrietate, un somn greu de pădure...). În sfârşit, două persoane cărora le-a ieşit tot ce şi-au dorit, mă gândeam eu întotdeauna; în sfârşit, iată măcar o urmă de fericire pământească, de dreptate, căci, în ochii mei, ei îşi binemeritaseră această fericire. Acum zece zile i-am vizitat din nou; mi-am părăsit deci pentru o vreme imensa locuinţă albă şi dealurile din Banat, m-am deschis din nou, pentru câteva zile, limbii germane, colindelor bavareze, prieteniei, căldurii umane. "Cum de nu-ţi petreci vacanţa mai degrabă undeva la oraş? La Praga, la München, la Viena?" Vocea calmă a lui Ingeborg, o voce înăbuşită, un accent care s-a adaptat deja sudului, zăpezii, munţilor, păcii, singurătăţii rurale (de mult nu mai era accentul berlinez al frumuseţii sălbatice care venise din nord să studieze la Regensburg); o voce calmă care însă tremura puţin de dorinţă în timp ce pronunţa numele marilor oraşe în întunericul cald al casei de la ţară. Florian o adormea pe Gretchen la ultimul etaj; ne-am aşezat lângă şemineu, am băut vin, l-am aşteptat fără cuvinte. Dar, prin această unică întrebare, Ingeborg a cutremurat întunericul tulburat de lumina pâlpâindă a focului. Şi apoi... De-ar fi doar un vis, un coşmar frumos... Apoi s-a aplecat asupra mea şi m-a sărutat îndelung. Nu m-am ferit; nu îmi dădeam prea bine seama ce se întâmplă; acel foc demult uitat mi-a turnat în vine un fel de fierbinţeală stranie. Nu era primul sărut pe care mi-l dădea Ingeborg. Numai că primul, acela vechi, studenţesc, beţivănesc, plin de compasiune, nu însemnase nimic, fusese aproape amuzant. Odată, pe cheiul Dunării, pe una dintre insule, după o noapte de beţie... Orizontul începuse deja să se coloreze în roz - răsărit timpuriu de primăvară; Ingeborg fuma poate a mia ţigară, avea ciorapii găuriţi şi cercuri întunecate sub ochi - o adevărată frumuseţe decadentă, surprinsă de dimineaţa neaşteptată. La dorinţa ei, am cântat o melodie populară din Moravia, am spulberat tăcerea ordonată a liniştitei dimineţi citadine: "Hei, iubiţel frumos avea, / În Dunăre l-arunca, / Du-te tu pe apă, frate, / Eu îmi cat de libertate." Florian şedea în apropiere, pe malul apei, cu picioarele atârnate deasupra fluviului; Ingeborg se străduia să-şi menţină echilibrul pe o bicicletă mare (nu era a ei, existau zeci de biciclete neasigurate cu lacăt peste tot prin oraş) şi să imite cuvintele ceheşti; dintr-odată, a pornit cu bicicleta, dar nu a mers nici doi metri şi a căzut lată la pământ. Sunetul sec al căderii a răsunat în mijlocul cântecului; Ingeborg s-a ridicat, se prăpădea de râs; avea ciorapii sfâşiaţi la genunchiul plin de sânge, parcă ar fi fost un copil. Încă îmi aud vocea: "Inge, ce vacă eşti!" (Am spus-o râzând şi în cehă.) Florian nici măcar nu s-a uitat în urmă; şedea beat, chiombindu-se la valuri. Am adus un pahar de rachiu din cârciumă, am îngenuncheat în faţa lui Ingeborg, care stătea în picioare; ea şi-a aşezat mâna pe umărul meu, şi-a transferat toată greutatea pe un singur picior, iar pe acela sângerând l-a ridicat în faţa mea (văd acel picior, îl simt, acum şi aici, deşi îmi doresc cu disperare să nu fie aşa). I-am turnat rachiu pe genunchi; de durere, a scos un şuierat, dar scurt şi în linişte. Şi apoi m-a tras în sus, către sine, m-a sărutat mult timp în dimineaţa aceea de primăvară, pe malul râului. Totul era roşu: genunchiul, părul ei, orizontul, întunericul de sub pleoape. M-a sărutat îndelung (infinit de lung, mi s-a părut atunci), în timp ce Florian vomita în valurile translucide ale Dunării, deja înverzite de lumina proaspăt trezită a dimineţii. Dar nu despre acel sărut este vorba, sau cel puţin am sperat să nu fie. Cum să scap de noaptea aceea de alaltăieri? Cum să scap de cealaltă amintire? Parcă nu era de ajuns aceea veche, blândă, nefericită, numai un pic vinovată, parcă nu era de ajuns acel sărut nevinovat, un pic ridicol. Mai trebuia să apară şi al doilea, cel cumplit, disperat, implorând salvarea? Nu numai că l-a scos pe acela vechi, primul, din abisul uitării, dar şi înţelesul său este altul, el a ridicat probleme, a provocat confuzii şi îndoieli. În timp ce Florian o adormea pe Gretchen (vocea lui amabilă şi profundă se auzea de jos, îmi vine să o numesc voce de sfânt), în timp ce focul şi vinul umpleau totul cu echilibru, linişte şi pace paradisiacă, în timp ce în mine totul aplauda şi admira cu sinceritate acea binemeritată fericire a lor, exact în acest moment, cel mai vulnerabil şi mai neaşteptat al timpului meu pământesc, Ingeborg s-a aplecat către mine. M-a sărutat sălbatic, convulsiv, isteric (dezgustător, aş vrea să pot spune, dacă n-aş şti că este doar o minciună intenţionată, o denaturare artificială); m-a sărutat în cel mai neaşteptat moment şi tot ea a pronunţat şi fraza care a şters brusc acea unică oază bavareză de pe faţa pământului, fraza care a transformat o casă prietenoasă de la ţară într-un alt loc întunecat de pe hartă, către care nu aş mai putea niciodată să mă îndrept plecând din pustietatea mea din Banat: "Dacă ai şti măcar cât sunt de nefericită aici..." Doamne: acel cuvânt îmi va face capul ţăndări în vecii vecilor, acel cuvânt căzut de pe buzele acelea atât de dulci, în acea noapte în aparenţă minunată: unglücklich.