Radu Polizu
De la Ceauşescu la Fidel
Editura Eikon, 2021
Citiţi o
cronică a acestei cărţi.
*****
Fragment
Havana
...
Holla chico, Ce mai faci? Nu vrei
să-ţi ţin companie?
Aş vrea să mă plimb cu tine."
Am încercat să o ignor şi să merg mai departe, dar a venit după mine.
"De ce fugi de mine? Ştii că mă placi. Am văzut în ochii tăi din momentul în care ai păşit afară pe stradă."
"Aş cam vrea să mă plimb singur", am zis, încercând să o fac să plece.
"Sigur că poţi... dar eu pot
să-ţi arăt mult mai mult decât dacă ai fi singur... pentru că eu te voi lăsa
să-mi vezi sufletul."
Era îmbrăcată în pantaloni lycra şi o bluză strâmtă,
arătându-şi voluptos toate formele prin hainele mulate pe corp.
"Eşti o
chica para la noche? Una jineteras."
"Poţi
să-mi spui aşa, dacă vrei, nu mă supăr."
"Cum te cheamă?", am
întrebat-o"Yo
soy Havana."
"Ca oraşul?"
"
Si. Vino cu mine şi nu o
să-ţi pară rău, pentru că o
să-ţi dăruiesc spiritul meu pe care
nu-l vei găsi nicăieri mergând de unul singur."
Nu a mai aşteptat răspunsul meu şi
m-a tras uşor de braţ,
ridicându-mă spre cer peste clădirile fără acoperişuri,
împrăştiindu-şi
parfumul părului ei care mirosea a sare de mare. Era superbă. Îşi
întinse degetul către labirintul străzilor care se vedeau sub zborul
nostru.
"Vezi cum trăim aici,
chico?
Uită-te la oameni. Simţi pulsul străzii?"
Strada
era ca un viespar. La fiecare colţ erau oameni adunaţi care stăteau de
vorbă, strigau sau argumentau, de parcă nu mai aveau nimic altceva de
făcut în viaţă. Totul împrejur viermuia, îmbibat de o energie secretă,
strada arătând ca o scenă unde teatrul vieţii se desfăşura în faţa
noastră, evadat din interioarele sălilor confortabile. Maşinile
americane se mişcau alene ca
într-o paradă de maşini de epocă, un autobuz cam lovit, fără capota motorului, se oprise fără motiv în mijlocul străzii
într-un scrâşnet de metal, şoferul
ducându-se într-o
curte unde era o petrecere, o Lada prelungită ca o limuzină era oprită
în mijlocul străzii şoferul vorbind drăgăstos cu o mulatră care era
toată peste el, sub colonadele
Prado-ului, în
timp ce toate celelalte maşini îşi făceau loc în puţinul loc lăsat pe
bulevard fără să claxoneze. Muzica se prelingea din înaltul clădirilor
către străzi şi toate fetele se unduiau în ritmul ei. Oameni de toate
vârstele se odihneau sub umbra pomilor, pe bănci în conversaţii strigate
cu ceilalţi care stăteau pe balcoanele de deasupra bulevardului, care
păreau gata să se prăbuşească peste cei de jos, băieţi tineri fluierau
după fete, care răspundeau încântate, pe partea opusă a
Prado-ului
o maşină era reparată chiar în mijlocul străzii, înconjurată de o
mulţime care asista, bărbaţi cu piepturile goale şi femei volubile cu
bigudiuri în cap, toţi prinşi
într-o conversaţie fericită care ajuta ca timpul să treacă.
Am
zburat peste colonadele de pe Prado, admirând sub noi o mişcare
browniană de corpuri de diferite culori, către Parque Central înconjurat
de fenomenala arhitectură a vechilor hoteluri, a teatrului şi a
Capitoliului, gardat pe fiecare parte de maşini americane din anii 1950,
vopsite în culori pastelate, gata să plece
într-un tur al oraşului, în timp ce în parc grupuri de cubanezi discutau cu pasiune şi vervă despre
beisbol. Pe partea cealaltă a parcului un grup de travestiţi, îmbrăcaţi în culori vii, se plimbau relaxaţi către centrul oraşului.
"Vezi
pe cineva trist? Aici ne trăim viaţa simplu cu suferinţele noastre şi
în sărăcie, dar nu cu tristeţe. Viaţa este un dar şi trebuie să te
bucuri de fiecare minut al ei,
mi pasion." Havana îmi sărută urechea când îmi şoptise aceste cuvinte,
împingându-şi
corpul ei cald către mine. Îi puteam simţi pielea suavă, bronzată în
culorile romului învechit şi mirosul părului ei ondulat de valurile
mării.
Am
luat-o la stânga pe Obispo,
strada comercială principală şi muzica a început să fie cacofonică,
amestecând sunetele care veneau din toate direcţiile. Chiar lângă mine
era
Floridita, barul în care Hemingway îşi bea
daiquiri la fiecare prânz, cu statuia lui sprijinită de bar cu un pahar în faţă. În spatele statuii era o fotografie
care-l arată pe Papa dând mâna cu bărbosul Fidel.
Obispo este strada principală pietonală a Havanei plină de un
du-te-vino continuu în timpul zilei. Tinerii se plimbau cu căştile în urechi, legate la
smartphone-uri care costă mai mult decât salariul pe întregul an, toţi
ascultându-şi muzica proprie
într-o
ţară fără legătură la Internet. Se unduiau şi dansau pe muzica lor
amestecată cu acordurile care se prelingeau pe stradă din baruri.
Havana se legăna prin ceruri
cărându-mă şi pe mine în braţele ei lascive cu eleganţa unei trestii de zahăr în adierea vântului de
după-amiază. Treptat am început
să-i înţeleg atracţia şi
m-am lăsat dus de frumuseţea şi dorinţele ei, călătorind aşa cum nu am mai
făcut-o niciodată.
"Havana, nu o să pot să călătoresc aşa cum vrei tu, fără un scop anume. Am venit aici să vizitez oraşul,
să-i văd muzeele..."
"
Mi amor, uită de toate astea. Doar
bucură-te de ce te înconjoară.
Uită-te
în jurul tău şi simte strada. Stai de vorbă cu oamenii şi o să
descoperi mult mai mult decât ai afla în muzee. Muzeele sunt moarte,
corazon, dar noi trăim."
Arhitectura
era impresionantă, o minunată combinaţie de grandoare şi decădere; la
colţ, o clădire spectaculoasă cu coloane înalte care se înălţau la cer
şi în faţa ei un loc părăsit care
şi-a pierdut
acoperişul, soarele încălzind podeaua de pământ sub care se mai vedeau
bucăţile de mozaic acoperit pe alocuri de gunoi, totul înconjurat de
pereţi pe care puteai zări urmele statuilor de gips. În faţă, un
Volkswagen vechi din care un tip vindea funii de usturoi pe fundalul
somptuosului Capitoliu. Străinii se plimbau,
minunându-se de această desfăşurare de
pura vida
care a dispărut de mult în ţările vestice. Am zburat peste străzile cu
şanţuri săpate în mijloc unde pământul era adunat în mormane care se
ridicau până la primul etaj al clădirilor, deasupra străzilor pavate cu
bolovani şi piatră cubică, admirând fiecare colţ,
oprindu-ne la fiecare tip care cânta la chitară atât de bine, că aveai impresia că
l-ai văzut cântând cu Ray Cooder în filmul
Buena Vista Social Club,
răsfoind prin rafturile de cărţi înşirate în pieţe, care aveau pe
copertă portretul lui Che învăluit în fumul ţigării de foi, planând
peste palatele coloniale, muzee, curţi interioare încântătoare, parcuri,
paladares în saloanele caselor, baruri explodând de muzica ce se
cânta înăuntru, plutind peste terasele atârnate către oraşul mirific
unde străinii îşi beau tacticoşi
mojito, flirtând cu
jineteras, stând de vorbă cu
chicos care conduceau
cyclos, toţi
într-o permanentă mişcare, toţi agitaţi, toţi
trăind-şi viaţa în abandon.
M-am lăsat purtat de promisiunea pe care
i-am făcut-o Havanei de a mă lăsa condus de sufletul ei zile în şir,
plimbându-ne fără un ţel anume, sufocat în îmbrăţişarea ei,
oprindu-ne cu respiraţia tăiată împreună, ca să ne mai tragem sufletul pentru un moment în jurul unui
mojito.
După o vreme, am început să înţeleg ritmul Cubei şi am uitat complet de
locurile turistice pe care ar fi trebuit să le vizitez,
abandonându-mă în muzică şi dans şi în pasiunea debordantă a străzii.
"Fără
toate astea aş fi ca toate celelalte locuri din lume; o notă oarecare
pe o listă de locuri impersonale de vizitat în vacanţă",
mi-a şoptit Havana "dar
lasă-mă să-ţi arăt şi altele,
mi cielo" şi lucrurile au început să se materializeze sub bagheta ei magică. Am continuat să ne îndreptăm către biroul de schimb, dar
într-o curte un profesor de
salsa conducea un grup de dansatori.
Ne-a invitat să stăm cu ei, dar
ne-am oprit doar pentru moment să le admirăm uimiţi ritmul şi mişcările contagioase şi
ne-am
făcut o notă mentală ca să ne întoarcem şi să stăm mai mult. Havana ar
fi vrut ca să rămân acolo şi să dansez cu ei o vreme, dar în final
m-a lăsat să plec cu un surâs binevoitor. Imediat după colţ am dat peste trei tipi în vârstă cântând alături de o femeie îmbrăcată
într-o rochie albă de Santeria, care prezicea viitorul unor clienţi,
făcându-ne să uităm complet că voiam să ne întoarcem la cei de dinainte. O altă notă mentală de revenire şi
ne-am
desprins cu greu de ei doar ca să dăm după primul colţ de un grup care
cânta în stilul lui Buena Vista, admiraţi de trecători, în timp ce o
altă muzică îşi căuta drum în piaţă
dintr-un bar apropiat,
Bodegita del Medio,
un alt loc frecventat de Papa Hemingway, în faţa căruia o mulţime de
oameni dansa pe stradă. Un cubanez cu o ţigară de foi foarte lungă în
gură poza pentru câţiva bani şi zeci de pahare de
mojito erau aliniate
de-a lungul barului.
Atunci
mi-am
dat seama că în felul ăsta pot petrece zile în şir fără să ajung să
bifez nimic de pe lista de locuri de vizitat, aşa cum făceam în mod
normal în orice alt oraş din lume.
"Vezi,
mi vida? Havana este
un teatru plin de actori care adoră viaţa, un teatru din care ai
început şi tu să faci parte pentru bucuria ta şi a celorlalţi care
petrec cu tine. Poţi să le simţi dragostea şi pasiunea cu care îşi
trăiesc viaţa? Sunt
muy amable."
"Havana, te iubesc. Niciodată nu mi
s-a întâmplat să mă îndrăgostesc de cineva atât de repede. Practic, la prima vedere.
Nu-mi vine să cred.
M-ai vrăjit."
"Lasă-mă să te duc şi în alte locuri,
corazon" şi
m-a sărutat cu unul din valurile azurii care se sparg de malul înalt şi
ne-am înălţat din nou la cer, trecând peste
Plaza Vieja şi ascultând acordurile celor care cântau în faţă la
Cerveceria, continuând prin coridoarele întunecate ale lui San Francisco, unde
i-am
dat un mic bacşiş gardianului să ne lase singuri după orele de program
ca să avem întreaga mănăstire numai pentru noi, zburând către terasa
hotelului
Inglattera de unde să vedem Prado luminat noaptea, sorbind
dintr-o înghiţitură un
mojito şi de acolo pe terasa lui
Ambos Mundo să simţim spiritul lui Papa în locul din care a scris multiplele lui declaraţii de dragoste Cubei.
Plimbându-mă
pe străzile Havanei, am simţit cum poveştile de demult se scurg prin
crăpăturile clădirilor parţial demolate sau abandonate, fără
acoperişuri, doar ruine îmbibate cu un parfum tropical.
......
În sfârşit,
trăgându-ne cu greu respiraţia, am ajuns la biroul de schimb şi uşa
s-a trântit chiar în faţa mea: "
Am închis. Deschidem mâine dimineaţa." Era ora şase seara! Prima mea ieşire în Havana
mi-a
luat mai mult de două ore pentru o plimbare care trebuia să ia mai
puţin de 10 minute. Dar chiar după ce am stat în Havana mai multe zile,
după ce
i-am explorat străzile şi pieţele,
cartierele centrale şi cele mărginaşe, nu am putut niciodată să ajung în
10 minute la biroul de schimb, pentru că în Havana surprizele te
pândesc la fiecare colţ şi nu îţi vine să le refuzi.
Che
"Nu ai nimic de văzut în Santa Clara",
mi-a spus Raquel
într-una din serile de poveşti pe marginea balconului alb de fier forjat. "Poate doar monumentul lui Che", a adăugat, dar nu
mi-a
venit să o întreb ce crede despre legendarul revoluţionar argentinian
adoptat de Cuba comunistă. Pentru că dacă Fidel este încarnarea
birocratică a revoluţiei, Che reprezintă simbolul ei, spiritul romantic,
curajul, idealul, aşa cum ar fi dorit marxiştii veniţi la putere
să-l
păstreze. Dar avusesem partea mea de propagandă turnată pe gât despre
eroi legendari care uneori aveau doar patru clase primare şi, în ciuda
cinismului pe care
l-am acumulat inerent trăind în comunism,
mi-am pus totuşi în gând să văd locul în care "
il commandante Ernesto Che Guevara" a fost înmormântat ca un faraon.
Santa
Clara are în centru acelaşi parc dreptunghiular clasic, care aici
poartă numele lui Leoncio Vidal, erou al luptei pentru independenţa
Cubei. Înconjurat de clădirile albe eclectice ale teatrului
Caridad şi ale fostului hotel
Hilton numit pompos
Santa Clara Libre, parcul pare îngheţat
într-un
timp care nu mai vrea să curgă. La vreo doi kilometri de centru, pe o
esplanadă uriaşă, gândită pentru discursuri fulminante este construit
grandiosul monument. Memorialul are în vârf statuia de cinci metri
înălţime a lui Che, construită după imaginea iconică răspândită în lumea
întreagă. Îmbrăcat în haine de luptă, cu părul lung strâns sub celebra
bască şi cărând o armă în mână, lui Che îi lipseşte doar trabucul, ca
să-l identifici cu cel din imaginile emblematice. În spatele memorialului este o parcare de dimensiunile uneia de
mall
american, însă complet goală ca şi şoseaua cu 6 benzi care urcă spre
monument. Sanctitatea locului nu trebuie să fie deranjată de nimic, aşa
că toate aparatele şi bagajele sunt depozitate obligatoriu la o
garderobă. Liniştea impusă în interior, în faţa flăcării care arde
permanent, este simbolică pentru evlavia care trebuie arătată celui care
este simbolul comuniştilor cubanezi până în ziua de azi. "Să fim toţi
ca Che" este sloganul care este tipărit pe pancarte şi panouri în
întreaga Cubă. În partea opusă camerei mortuare este un muzeu cu imagini
interesante şi obiecte personale unde apare şi celebrul trabuc: Che în
luptă, Che citind, Che în hamac în junglă, Che fumând, Che
gândindu-se, Che râzând, Che
spălându-se, Che jucând golf.
Mitul
lui Che cred că este cel mai mediatizat mit modern din lume. Este
incredibil cum imaginea şi povestea lui au putut să fie propagate atât
de bine şi au captivat minţile atâtora din întreaga lume. Crescut
într-o
familie burgheză argentiniană, Che este transformat în celebra
expediţie descrisă în jurnalul călătoriei cu motocicleta prin America de
Sud unde vede injustiţia sub care trăiau cei din continent. Ca şi
Buddha, care
şi-a părăsit palatul să descopere
suferinţele oamenilor săraci, Che descoperă o lume de care nu ştia
poate prea multe şi pe care se decide să o schimbe, nu din interior ca
prinţul indian, ci în exterior,
printr-o revoluţie. Educat ca medic şi foarte cultivat, Che a fost
într-adevăr revoluţionarul ideal, carismatic, curajos şi talentat, în sensul cel mai pur. A trăit şi
s-a dedicat acestui ideal revoluţionar,
continuându-şi lupta în diferite părţi ale lumii, fiind conştient că va muri în luptă.
Dar
ca mulţi alţi revoluţionari care trăiesc în idei şi nu în realităţi, a
fost cu siguranţă şi cel mai dogmatic, discursul lui fiind cel mai
radical dintre discursurile revoluţiei cubaneze, influenţând acţiunile
sale ulterioare. Fiind cel mai important
Comandante, Che este cel
care a înfiinţat şi a condus tribunalele revoluţionare prin care au
fost ucişi la întâmplare o mulţime de oameni suspectaţi că ar fi putut
boicota revoluţia imaginată de el. De asemenea, Che a fost responsabil
pentru crearea gulagurilor Cubei, inspirate şi construite după modelul
sovietic, în care mulţi alţi cubanezi au pierit. Che este cel care
poartă responsabilitatea tuturor acestor decizii impuse şi celorlalţi,
printre care lui Camillo Cienfuego, care la momentul respectiv era şeful
armatei şi ale cărui sentimente
anti-comuniste erau cunoscute. Moartea lui Camillo
într-un suspect accident de avion
s-a
bănuit mereu că ar fi fost orchestrată de fraţii Castro şi Guevara care
nu puteau accepta un alt punct de vedere decât cel al aducerii
comunismului în Cuba.
Che a înţeles faptul că atunci când te implici
într-o
revoluţie, lupta trebuie câştigată cu orice preţ şi astfel ai o şansă
de a scrie istoria. Dacă pierzi, toate idealurile şi calităţile vor
dispărea şi vei fi aruncat în coşul de gunoi al istoriei, împreună cu
teroriştii, bandiţii şi vagabonzii. O revoluţie este ca un
start-up unde ai o sigură şansă de reuşită; falimentul înseamnă moartea şi uitarea.
...........
Fidel
a dorit de asemenea să exporte revoluţia în afară, în primul rând
pentru a obţine un sprijin ideologic şi de teamă că americanii în cele
din urmă ar reuşi
să-l omoare şi a agreat tacit acţiunile revoluţionare ale lui Che. Dar pragmatismul
l-a făcut să distanţeze Cuba de noile aventuri revoluţionare ale lui Guevara.
Che
a plecat în Congo unde a trăit în junglă, antrenând o gherilă mai
interesată în compromis decât în revoluţie, apoi după o scurtă perioadă
incognito la Havana a plecat în Bolivia, creând atât de multă
instabilitate şi probleme în regiune, că atât americanii, cât şi
sovieticii au vrut să scape de el. Şi au
făcut-o cu ajutorul generos al Partidului Comunist din Bolivia, al cărui lider Mario Monje Molina, trăit
bine-merci la Moscova, nu voia ca străinii
să-i tulbure sinecura comodă protejată de sovietici. După ce a fost împuşcat de agenţi americani, lui Che i
s-au tăiat mâinile pentru a fi trimise la analize de amprentă la Washington, iar trupul
i-a fost îngropat
într-un mormânt nemarcat cunoscut doar de CIA.
Dar ca orice erou care devine valoros numai după moarte, stânga europeană
l-a adoptat şi folosind celebra fotografie făcută de Alberto Korda
l-au transformat
într-unul din portretele cele mai cunoscute în lume, o imagine asociată cu romantism revoluţionar, curaj, sacrificiu de sine, idealuri,
contra-cultură.
Din păcate, aceste reale calităţi ascund o întreagă faţetă sumbră a
personalităţii lui Che, cea a ucigaşului nemilos, a comunistului
dogmatic şi a economistului care a falimentat Cuba, aspecte care au fost
trecute sub tăcere de propaganda de stânga.
Castro a îmbrăţişat
în mod convenabil mitul fabricat după moartea lui Che, iar astăzi
imaginea lui Che împodobeşte fiecare loc în Cuba: birouri, panouri
publicitare, postere, maşini, clădiri, statui etc. Magazinele sunt pline
de portrete cu Che, Marilyn Monroe îmbrăcată ca Che, tricouri cu Che,
magneţi de frigider cu Che,
maracas cu Che, maşini cu Che pictat pe uşă, imprimeuri cu Che. Copiii sunt încurajaţi "să fie ca Che" trebuind
să-şi declare dragostea pentru
il commandante.
Lipsa unei declarate pasiuni şi dragoste pentru Che ar fi interpretată
ca sinonimă cu lipsa de dragoste şi ataşament pentru cauza revoluţiei,
putând să te arunce în închisoare. Prin comparaţie, portretele lui Fidel
sunt greu de găsit.
În 1997 rămăşitele trupului lui Che fără
mâini au fost găsite în Bolivia şi au fost aduse la Santa Clara să fie
îngropate în maiestuosul mausoleu. Deasupra acestuia, statuia uriaşă a
revoluţionarului se înalţă peste sloganul rostit de acesta "
Hasta la victoria, siempre", care a dat şi titlul uneia dintre cele mai cunoscute balade revoluţionare cubaneze.
........................
De multe ori
m-am întrebat, şi cu siguranţă şi mulţi alţii înaintea mea, ce
s-ar
fi întâmplat dacă Fidel ar fi fost ales în selecţia pentru liga
profesională de baseball din Statele Unite unde a fost încercat de
Washigton Senators în 1956. Zvonurile spun că era un
pitcher bun şi că americanii aproape că
l-ar fi luat. Adios revoluţie, pentru un contract bine plătit în
baseball-ul American?
"Ancel,
am văzut atâtea portrete ale lui Che în magazine. Picturi, fotografii,
colaje. Vă place de el aşa de mult? Le cumpăraţi şi le puneţi în casă pe
perete?",
l-am întrebat.
Se uită la mine cu o grimasă:
"Asta-i pentru străini că lor le place de el, dar nu ştim de ce", îmi răspunde cu un zâmbet şi acelaşi gest conspirativ "noi
n-avem nevoie de el pe perete."
Ancel
Călătorilor obişnuiţi să se mişte repede pe distanţe lungi Cuba le pune o frână, încetinindu-i şi aducându-i în timp scurt la ritmul local. Nu-ţi trebuie să fii pentru mult timp în insulă, ca să-ţi
dai seama că eşti blocat în peisaj şi nu poţi să te plimbi cu uşurinţă.
Autobuzele sunt rare către mai toate destinaţiile, în cel mai bun caz
două pe zi, orarul lor fiind păzit ca un secret guvernamental; biletele
se vând în mod normal cu o zi în avans numai de la autogară, la care ca
să ajungi îţi trebuie puţină răbdare sau un taxi, necesitând o întreagă
excursie ca să o găseşti. Obişnuit cu alte destinaţii din lumea largă ai
mereu în gând să închiriezi o maşină. Dar în Cuba nimic nu este simplu,
mai ales închiriatul unei maşini, operaţie destul de scumpă şi complet
nesigură; a parca o maşină nesupravegheată noaptea este cu siguranţă o
aventură într-o ţară unde orice piesă străină are mare căutare şi a fura piese dintr-o maşină parcată este o bonanza şi nu aduce nici riscurile jafului, un lucru care se întâmplă de altfel foarte rar.
"Aveţi
o maşină de închiriat?", întreb la o agenţie din Trinidad de Cuba,
oraşul cel mai interesant şi foarte vizitat din centrul insulei.
La
birou stau doi indivizi care fumează în faţa unui mare ceaslov pus pe
masa simplă de lemn, altminteri complet goală. Pe perete un portret al
lui Che zâmbeşte la noi din spatele fumului unui trabuc.
"Când vă trebuie?", îmi răspunde unul din el, cam deranjat de întrebare.
"Chiar şi acum aş lua-o, dar cu siguranţă mâine."
"Pentru astăzi?!!!", se uită la mine de parcă i-aş fi cerut copilul. Mai stă puţin, se uită pe hârtii, apoi unul la altul.
"Ce tip de maşină doriţi?"
"De care aveţi. Una mică aş prefera, dar merge oricare."
Se
uită la colegul lui cu o privire complice, apoi mai stă puţin după care
se uită îndelung la mine, de parcă aş fi un exponat, apoi la hârtiile
din ceaslov, apoi pe geam, continuând să fumeze, imitându-l pe Che la care nu se uită.
Se întoarce către mine:
"Cea
mai mică maşină costă 70 CUC pe zi plus 45 CUC benzina pe care o
plătiţi la început" şi se uită la mine, aşteptând să refuz preţul care
este mai mare decât costul închirierii unui Mercedes în America.
..................
Taxiul
este salvarea!!! Dar nu, nu din acela cu contor şi semn deasupra, ci o
maşină privată pe care şi şoferul uneori o închiriază de la alţii şi
care te duce unde vrei pentru o sumă pe care-o stabileşti dinainte. Totul cash,
ca să poată să fie plătiţi şi cei care ştiu că faci asta şi poate nu ai
voie. Pentru că în Cuba nimic nu este permis, dar totul se rezolvă.
Altfel.
Ancel a apărut la timp într-un Peugeot care văzuse vremuri mai bune. Recent terminase facultatea de arte plastice care-l
repartizase ca profesor de desen la o şcoală pentru un salariu de 15
CUC pe lună. Evident că nu putea trăi din salariul ăsta, aşa că refuzase
slujba şi-şi făcuse rost de acest Peugeot din 1993, pe care-l cumpărase vânzându-şi Lada pe care o avusese mulţi ani. Peugeot-ul mergea mai bine şi cu el putea să plimbe străinii în jurul Trinidad-ului, câştigând într-o singură zi de şase ori mai mult decât salariul de profesor de desen într-o lună. Capitalismul înfloritor al Cubei comuniste.
Ancel arăta ca orice tânăr. Jeans strânşi pe picior, un T-shirt cu o formaţie de rock şi o tunsoare cam punkistă. Am plecat prin Vale de Ingenios, locul plantaţiilor de trestie de zahăr şi al morilor care-l prelucrau. Acestea erau numite "ingenios"
şi de la un punct panoramic care acoperea toată valea am încercat să
zăresc plantaţiile, dar spre marea mea dezamăgire nu am văzut niciun fir
de trestie de zahăr şi tot ce am putut vedea au fost numai câmpuri
goale:
"Nu mai este trestie de zahăr în Trinidad", îmi zice Ancel.
..........
În Vale de Ingenios
poţi vedea cel mai bine rezultatele fostei ideologii în acţiune.
Vechile plantaţiile de trestie de zahăr au fost lăsate în paragină, cu
clădirile prăbuşite care se încearcă acum să fie scoase din ruină, fiind
convertite în sitio arheologico, pentru a fi valorificate în
itinerarele turistice ale celor veniţi aici să vadă o parte importantă a
istoriei cubaneze. Toate revoluţiile comuniste au urât cu patimă
proprietatea privată; proprietarii au fost aruncaţi în închisoare, iar
terenurile au fost naţionalizate şi gestionate de către "muncitori şi
ţărani", la fel ca în toate celelalte ţări comuniste. Treaba a mers cât a
mers, după care, în cele din urmă, totul a fost lăsat în ruină şi
producţia a colapsat. Toate ingenios, morile de zahăr de pe
plantaţiile de trestie, părăginite pentru decenii, sunt acum în curs de
renovare, cum ar fi San Isidro, sau complet refăcute ca Mutaza-Iznaga,
o latifundie bine conservată, cu un turn înalt care conferă o vedere
panoramică a întregii văi. Chiar şi vechea cale ferată folosită până nu
demult pentru transportul de trestie de zahăr, dar dezafectată pentru o
perioadă, a fost reactivată, iar trenul cu locomotivă cu aburi
transportă acum touristas şi îi opreşte în gări adormite, unde
doar cai la trap pe străzile prăfuite te fac să tresari din melancolie.
Staţia de cale ferată din Iznaga arată exact ca cea în care Butch
Cassidy şi Sundance Kid au coborât din tren în Bolivia: cu puii de găină
mişunând printre linii şi măgarii aşteptând să fie încărcaţi, toţi
letargici în soarele arzător al drumului prăfuit. Pe aleea pe care se
merge la turn femeile vând rochii şi feţe de masă dantelate, scoase şi
ele parcă din acelaşi timp cu cel al haciendei, transformată acum în restaurant.
"Dar cum este viaţa în Cuba?", l-am întrebat pe Ancel.
"Viaţa nu-i
rea în Cuba. Avem asistenţă medicală gratuită, dar este mai greu cu
medicamentele, avem învăţământ gratuit, petrecem mult, muzică, fete,
rom. Dacă am avea şi ceva bani ar fi foarte bine..."
"Nu prea sunt
bani", repetă Ancel, "dar ne descurcăm şi dacă este nevoie facem rost.
În Cuba nimic nu este permis, dar totul este posibil", îmi repetă iar
ceea ce auzisem de atâtea ori pe stradă. Atât de asemănător cu ce era în
România comunistă...
"Facem rost de orice program de televiziune, dar în primul rând căutăm serialele americane. Mor după CSI, am văzut toate episoadele..."
"Dar cum faceţi asta, că nu aveţi acces la Internet. Nu-i aşa?", îl întreb.
Zâmbeşte conspirator: "Nu avem internet, dar sunt nişte băieţi care au acces şi care le descarcă şi le pun pe USB sticks.
............
"Dar
dacă este cum spui şi nu este aşa de rău în Cuba, de ce oamenii tot
continuă să plece? Am auzit că mai sunt încă bărci ţinute în garaje care
sunt scoase pe apă în nopţile fără lună", îi spun trecând pe lângă un
panou cu o lozincă care ne îndruma să fim toţi ca Che: de visători,
romantici sau criminali?
"Oamenii continuă să plece dar nu aşa ca înainte, cum s-a plecat în timpul exodului din Mariel, în primul rând pentru că s-au
înăsprit controalele Gărzii de Coastă şi este mult mai greu să le
eviţi", îmi spune Ancel, accelerând pe lângă o căruţă care trecea prin
faţa unui panou cu un portret al lui Fidel, cu un slogan despre
progresul tehnologic atârnat deasupra drumului complet gol.
"Dar
oamenii mai au încă bărci, dar nu le ţin în Havana, că este mai greu de
ascuns, ci prin nordul mijlocului insulei, că aici este cel mai aproape
de Miami."
Distanţa dintre La Yuma, cum numesc cubanezii Statele Unite şi cel mai apropiat punct de pe insulă este de vreo 90 mile.
"Dar acum, dacă vrei să pleci şi ai bani, nu mai este o problemă", îşi continuă Ancel confesiunea, "suni coyotes la Miami şi vin şi te iau!", îmi zice pe cel mai natural ton, de parcă mi-ar spune că o să cheme taxiul din colţul străzii.
"Cum adică? Unde suni la Miami?!", îl întreb consternat.
"Dacă ai banii şi se adună cam 6 persoane, îl suni pe coyote pe celular în Miami şi în două ore este aici", îmi spune cu un zâmbet, văzându-mi uimirea pe figură.
"Excursia" în Florida costă în jur de 10.000 CUC de persoană, iar într-o barcă intră 6-7 persoane. Bărcile sunt numite de cubanezi lancha,
bărci înguste şi rapide cu patru motoare, care fac două ore din Cuba
până în Florida. Zborul meu ca să ajung în Miami îmi lua cu stopover vreo 6 ore.
"Dacă Garda de Coastă nu află din timp de barca care vine, lancha este trasă la mal şi într-un
sfert de oră lumea se îmbarcă şi pleacă şi odată ce eşti în apă nu te
mai prinde nimeni pentru că bărcile Gărzii de Coastă cubaneze nu sunt la
fel de rapide."
"Bine dar ce faci pe coasta Floridei?", îl întreb.
"Acolo
trebuie avut grijă că americanii au bărci tot atât de rapide, dar cu
atenţie se poate trece şi dacă ai pus piciorul pe pământ, eşti american.
Nu mai ai nicio problemă", îmi spune Ancel, pomenind legea care-i favorizează pe cubanezi, pierna seco, pierna mojado
(picior uscat, picior umed) care le conferă azil, dacă au călcat pe
pământ american, dar sunt returnaţi lui Fidel, care vine la pachet cu un
an de închisoare în Cuba şi banii luaţi, dacă sunt prinşi în apă.
Ca
şi Ancel, am întâlnit mulţi cubanezi care vorbesc surprinzător de
deschis despre realitatea din Cuba şi sunt foarte doritori să
împărtăşească opiniile cu străinii. Aşa cum o cubaneză între două
vârste, cântăreaţă de operă, educată şi rafinată, pe care am întâlnit-o într-o seară aşteptând la o coadă să intrăm într-un restaurant din Trinidad mi-a spus în timp ce îşi aştepta prietenii:
"Noua
generaţie este complet diferită decât a noastră. Noi am învăţat să fim
ascultători, să plecăm capul, dar fiul meu, care are 15 ani, are o
mentalitate complet diferită de generaţia noastră. Ei nu acceptă deloc
propaganda oficială. Singurul lucru care le place şi-l vor este exclusiv american."
"Nu-ţi este frică, Ancel, că te poate auzi cineva şi poţi să o păţeşti vorbind de lucrurile astea?", l-am întrebat.
"Nu ne este frică să vorbim pentru că, de fapt, lor nu le pasă absolut deloc de noi. Suntem rămaşi în urmă, izolaţi de lume. Nu avem nici măcar Internet pentru că ei nu vor să ştim ce se întâmplă în lume. Vor să auzim numai povestea pe care ne-o spun ei."
Radu Polizu
De la Ceauşescu la Fidel
Editura Eikon, 2021
Citiţi o
cronică a acestei cărţi.
*****
Fragment
Citiţi un prim fragment
aici.
Luis
"Cuba se va schimba şi toţi săracii o să fie lăsaţi de izbelişte. Viitorul o să le fie mult mai greu decât le este prezentul",
mi-a spus un muzician
într-una din seri în Havana. Eram cu nişte prieteni la un
mojito într-un bar aproape de
Capitolio, unde el cânta cu o formaţie.
"Am
călătorit mult prin Europa şi am dat concerte de muzică cubaneză. Ca
artist poţi face bani buni şi poţi trăi bine în Cuba, dar în primul rând
ai avantajul că poţi cânta în străinătate unde câştigi mult mai bine", a
continuat.
O atitudine complet diferită, pozitivă şi
responsabilă faţă de un altfel de viitor care refuza să se întâmple
pentru o majoritate, dar era la îndemâna unora dintre care o bună parte
erau artişti cubanezi.
Poţi descurca iţele poveştii când te
plimbi prin sălile de expoziţie ale fenomenalului muzeu de artă
cubaneză. Atmosfera onirică care emană din arta Americii Latine
impregnează pictura cubaneză din secolul trecut. Artişti cubanezi, acum
faimoşi în lume,
s-au hrănit din această
moştenire spirituală. Noua artă cubaneză este foarte puternică, o artă
manifest împotriva restricţiilor şi a cenzurii, descriind viaţa de zi cu
zi în Cuba aşa cum este ea. Am văzut un aparat modelat după aparatele
sovietice de măsură pentru curent care arăta nivelul ideologic al unei
persoane; o cuşcă făcută din bucăţi de bambus în forma insulei numită "
Cuba mea, cusca mea", obsesia unei naţiuni fără graniţe pe care
le-ai putea trece; pe un perete era atârnată o scenă cu marionete care erau alese
dintr-un
set mai mare care stătea pe podea dedesubt. Marionetele de pe scenă
reprezentau tot felul de personalităţi istorice printre care Che, Lenin,
Camillo Cienfuego, printre alte simboluri ale Cubei revoluţionare.
Păpuşile lăsate jos sub scenă erau personalităţi sovietice, americane şi
de peste tot din lume, Brejnev, Maica Teresa, JFK, Hitler, Mandela,
Lincoln, Bolivar, Washington etc. pe care le poţi alege după bunul plac
dacă vrei să le aduci înapoi pe scenă când consideri că este un moment
istoric prielnic, arătând cum istoria este manipulată. Niciuna dintre
păpuşi nu va fi aruncată, chit că nu se potriveşte momentului, pentru că
nu ştii cum se va întoarce istoria şi vei avea nevoie de ea.
Recunoaşterea artistică a Cubei vine
dintr-o întreagă generaţie de artişti din anii 1980 care au plecat din Cuba în timpul "perioadei speciale" şi
s-au mutat în Europa sau în Statele Unite şi care, în ciuda lucrărilor remarcabile, nu au fost în stare în mare parte
să-şi facă un nume pe scena internaţională. Ei făceau parte
dintr-un
grup puternic şi foarte influent de artişti cunoscuţi acum în Cuba sub
numele de "generaţia pierdută". După plecarea lor, cei care au rămas,
împreună cu artiştii tineri care au venit după ei pe la mijlocul anilor
1990, au preluat moştenirea mişcării lor artistice şi ei au devenit în
final cei recunoscuţi ca principalii reprezentanţi ai artei moderne
cubaneze, cunoscută astăzi de colecţionari.
Pe lângă toate astea,
greutăţile vieţii din Cuba după colapsul Uniunii Sovietice a scăzut
nivelul de propagandă din ţară, ducând la scăderea cenzurii în artă,
frâiele organizaţiilor culturale începând să fie preluate de artişti şi
nu de ideologii care conduceau până atunci. Intelectualii care au
devenit răspunzători de mişcarea artistică din ţară, au început să fie
trataţi cu respectul cuvenit în societate, şi încet, încet, au început
să facă parte din elita ţării. Artiştii au început
să-şi
vândă lucrările străinilor care au apărut prin anii 1990 şi au fost
plătiţi cu sume exorbitante raportate la schema economiei Cubei. Ei au
fost cei care au putut
să-şi cumpere case, studiouri şi maşini, când majoritatea din ţară murea de foame, şi surprinzător poate, tot ei au fost cei care
s-au
plâns cel mai mult de faptul că nu erau lăsaţi să capitalizeze cum
trebuie succesul lor. Aceşti artişti şi muzicieni au devenit cei mai
respectaţi membri ai societăţii şi vocile care au testat mereu limitele
libertăţii de expresie în discuţiile din Cuba.
.....
Ce altceva mai aveam de făcut înainte de a merge la aeroport? Maşinile decapotabile americane, aliniate lângă
Parque Central erau ca totdeauna ţinta privirilor şi fotografiilor turiştilor, la fel cum
le-am văzut prima dată când am ajuns în Havana.
"Cât costă o cursă?",
l-am
întrebat pe un tip care purta o pălărie de paie albă şi arăta ca un
ţăran care venise de pe plantaţie şi tocmai aterizase în oraş.
"Cam 30 CUC pentru un tur de oraş de două ore şi jumătate",
mi-a spus.
.......
Luis
era foarte vorbăreţ şi versat să le spună turiştilor poveşti despre
Havana. Genul de băiat de cartier şi îmbrăcat cu grijă, Luis conducea
Plymouth-ul roz făcând tot la fel de mulţi bani la o cursă cât făcea un inginer cubanez
într-o lună.
"Da, este o afacere bună să conduci o decapotabilă ca asta în Havana cu atâţia străini care vizitează, dar nu sunt multe curse
într-o
zi. Şi sunt multe alte costuri asociate cu maşinile astea vechi şi
benzina este scumpă, şi..." a început să se plângă Luis, lăsând fraza
neterminată.
Eram gata pentru încă o repriză de plângeri şi
văicăreli pe care le auzisem de atâtea ori, toţi reclamând guvernul
pentru sărăcia din ţară, tocmai când intram pe un bulevard plin de
arbori vechi care ne ducea către
Plaza de la Revolucion, marea
piaţă din Vedado care are un monument pe una din părţi dedicat lui José
Martí. În faţa lui, pe partea cealaltă a pieţei este
Ministerio de Interior cu o uriaşă gravură în relief a lui Che şi a mantrei lui "
Hasta la victoria siempre." Către capătul opus al pieţei, o gravură similară era pe clădirea
Ministerio de Comunication, cu figura lui Camillo Cienfuego sub care era înscris "
Vas bien, Fidel".
Uitându-mă la cele două mari edificii pe care le văzusem înainte,
l-am întrebat pe Luis
într-o doară, ştiind de fapt răspunsul pe
care-l primisem repetat în lunile petrecute în Cuba, ce părere are despre Che.
"Che
a fost un individ extraordinar. Un adevărat erou al Cubei, un
revoluţionar căruia îi purtăm un respect deosebit în inimile noastre."
M-am întors către el,
nevenindu-mi
să cred. Eram după aproape două luni petrecute în Cuba, doar cu două
ore înainte de a pleca la aeroport şi am avut şansa să dau de cineva
care este primul apărător al revoluţiei şi guvernului din toţi cei pe
care
i-am întâlnit. Am pagini de note care documentau ura, dispreţul, dezgustul, neîncrederea, întristarea, sărăcia celor pe care
i-am
întâlnit. Acum, în ultimul moment, din întâmplare, găsisem
contrapunctul - prima dată când am auzit pe cineva vorbind cu interes şi
devotament despre revoluţie şi conducătorii ei.
"Deci îţi place de el?", îl întreb nedumerit, crezând că poate glumeşte.
"Absolut.
El a fost inima revoluţiei; curajos şi oferind inspiraţie celor din
jurul lui; romantic şi un exemplu pentru toţi tinerii de astăzi. Noi în
Cuba am vrea toţi să fim ca el. În opinia mea cineva ca Che Guevara,
care
şi-a dat viaţa pentru revoluţie, este cu siguranţă un individ remarcabil.
Imaginează-ţi
că putea să stea în Cuba unde era iubit şi dorit, dar a preferat să
lupte în atâtea locuri din lume şi a murit pentru cauza revoluţiei. Era
atât de altruist şi voia să arate oamenilor că trebuie să se sacrifice
pentru revoluţie. Che era tipul eroului care ar lua o lopată şi
s-ar duce voluntar oriunde ar fi fost chemat. A fost un exemplu pentru noi toţi",
mi-a recitat Luis crezul lui aliniat la revoluţia cubaneză.
"Bine, Luis, dar cum a fost cu oamenii pe care a dat ordin
să-i omoare?",
l-am întrebat uimit
într-un fel de zelul lui.
"El
nu a dat ordinele de la el. A fost decizia partidului să scape ţara de
duşmanii revoluţiei. Trebuiau să o facă pentru că statul era slab şi le
era teama că imperialiştii o
să-i atace şi o
să-l aducă înapoi pe Batista."
De pe clădirea din faţă ne zâmbea figura lui Camillo Cienfuego.
"Şi Camillo?",
l-am întrebat.
"Oh,
Camillo!" şi Luis a început să râdă "El era un adevărat cubanez, jovial
şi care mereu râdea, iubitor de viaţă şi un comandant excelent. Oamenii
îl iubeau pentru că era foarte asemănător cu ei. Vezi, Che era un
intelectual, entuziast şi internaţionalist din Argentina. Dar Camillo
era Cuba personificată",
mi-a spus Luis cu o duioşie în glas.
Şi
avea dreptate despre Camillo care a fost cel care a intrat în Havana în
fruntea armatei după succesul revoluţiei, trimis de Fidel special
pentru că era atât de iubit de oameni. Camillo era de departe cel mai
iubit dintre revoluţionari, în primul rând pentru că era natural în
modul de abordare şi foarte apropiat de lume, în general, şi de
subordonaţi, în particular. Dar popularitatea lui
i-a semnat şi sentinţa când Fidel începuse
să-l privească ca pe un competitor. Faimoasa mantră a lui Camillo, înscrisă pe clădirea ministerului din
Plaza de la Revolution, "Vas bien Fidel!",
interpretată astăzi ca un cec în alb pentru conducerea lui Castro, este
de fapt un testament al rivalităţii lor. În timp ce Castro era în
mijlocul unui discurs fulminant, Camillo a apărut din spate la tribună
şi
s-a aşezat lângă el. Mulţimea din piaţă a
devenit extatică iar aplauzele şi scandarea numelui lui Camillo au
întrerupt oraţia lui Fidel. Deranjat, Fidel
s-a oprit din discurs şi
s-a întors
să-l
întrebe pe Camillo cum era discursul, la care Camillo a produs
faimoasele cuvinte care sunt acum înscrise oriunde este pomenit numele
lui şi care au devenit o binecuvântare de după mormânt a conducerii lui
Fidel.
"Dar Luis, Camillo era mult mai popular decât Fidel. Nu erau totuşi în competiţie unul cu altul?"
"Nici pe departe.
Să-ţi spun o poveste despre ei. Trebuiau să joace
beisbol
şi când au împărţit echipele, Fidel şi Camillo au căzut în echipe
diferite. Şi Camillo a spus: Eu nu pot fi niciodată împotriva lui Fidel
şi a cerut să schimbe cu cineva din cealaltă echipă ca să joace ei
împreună. Îl iubea enorm pe Fidel şi tot sufletul lui era dedicat
revoluţiei şi oamenilor."
Camillo era cu siguranţă un susţinător
al revoluţiei, dar nu pentru o revoluţie care să aducă comunismul de tip
sovietic în Cuba. Nefiind un simpatizant comunist, au fost mai multe
situaţii în care Camillo
s-a declarat
împotriva celor care voiau să vireze revoluţia către comunism, şi chiar
acţionând agresiv împotriva lor, dorind în final o conducere democratică
în insulă.
Când evenimentele au început să o ia razna faţă de ce
gândiseră ei la început, în primul rând prin pedepsirea celor care erau
împotriva revoluţiei, Camillo a fost cel care a cerut reintegrarea în
societate a vechilor inamici.
S-a opus pe faţă
lui Che şi lui Raul, amândoi comunişti convinşi, care voiau să creeze
un tribunal al poporului care să dea ordinul de asasinare şi
să-i facă dispăruţi pe oponenţii revoluţiei.
Mulţi
dintre comandanţii revoluţiei aveau acelaşi punct de vedere ca al lui
Camillo, unul din ei fiind comandantul Huber Matos, care era responsabil
de sistemul de apărare din mijlocul insulei. Scrisoarea trimisă de
Matos, în care îşi exprima îngrijorarea că revoluţia a fost infiltrată
de elemente comuniste,
i-a produs lui Fidel un acces de furie şi
i-a ordonat lui Camillo să se ducă şi
să-l
aresteze pe bunul lui prieten, sperând că o să aibă loc o confruntare
între ei din care poate vor muri amândoi. Accidentul de avion care a
urmat întâlnirii celor doi, unde Matos
s-a predat fără
să-şi confrunte prietenul, era un plan secundar al comuniştilor înfocaţi ca să scape de Camillo.
Camillo a murit în accidentul de avion, care a avut loc pe vreme bună,
într-un
avion condus de unul dintre cei mai experimentaţi piloţi. Dar zvonurile
nu au încetat niciodată. Cu puţin timp înainte de evenimentul de tristă
amintire, Fidel
l-a mutat pe Camillo
într-o poziţie politică,
luându-i conducerea armatei şi
numindu-l pe fratele lui Raul în locul lui.
"Toate astea sunt zvonuri nefondate",
mi-a
spus Luis ca răspuns la litania mea. "Oamenii clevetesc aiurea şi sunt
convins că toate vin de la duşmanii revoluţiei. Cum poate cineva să
creadă aşa ceva când Fidel şi Che erau cei mai buni prieteni ai lui
Camillo? Toţi trei erau ca fraţii şi îi vezi peste tot reprezentaţi
împreună", o adevărată sfântă triadă.
"Şi ce poţi
să-mi spui despre Fidel?"
"Ah,
Fidel!... Fidel este ca un tată pentru mine. El a fost creierul
revoluţiei, în timp ce Camillo este inima şi Che era spiritul",
mi-a
spus Luis, cu o fervoare religioasă care înlocuia triada biblică a
Tatălui, Fiului şi a Sfântului Duh cu imaginea celor trei revoluţionari,
cu puşti în mâini şi trabucuri în gură.
"Pentru Fidel a fost foarte
greu pentru că el a trebuit să conducă ţara şi a trebuit să se adapteze
după nevoi. Dar în acelaşi timp a trebuit să păstreze intact spiritul
revoluţiei."
Păstrarea spiritului revoluţiei era scuza lui
Luis pentru închisori, gulaguri, omoruri, sacrificii şi foametea din
ţară. Dar nu o scuză pentru toţi cei care au fugit din ţară, dezgustaţi
de faptul că Fidel Castro a deturnat revoluţia.
"Şi ce se întâmplă
acum după atâţia ani de la revoluţie pentru că viaţa este atât de grea
în Cuba şi am întâlnit atâţia oameni care se plâng?",
l-am întrebat.
"Ştii
cum este?! Oamenii se plâng mereu. Şi nicio revoluţie nu este perfectă.
Toate fac câteva greşeli, dar conducătorii sunt capabili să le
corecteze în timp. Este adevărat că avem ceva lipsuri în Cuba. Cuba nu
este o ţară bogată şi importăm aproape totul. Nu avem în ţară petrol,
grâne, minerale şi atâtea alte lucruri de care oamenii au nevoie.
Guvernul trebuie să plătească pentru toate astea şi, în plus, să îi
ajute şi pe oameni. Nimeni aici nu plăteşte chirie, întreaga educaţie
este gratuită şi nu plătim nimic pentru îngrijirea medicală. Dar oamenii
nu înţeleg asta şi singurul lucru pe
care-l
fac este să se plângă. Conducătorii îi înţeleg însă pe oameni şi muncesc
pentru ei şi sunt foarte îngrijoraţi de buna lor stare, dar nu le
ascultă clevetirile."
"Cum îţi merge ţie, Luis?"
"Eu o duc ceva
mai bine decât alţii, pot spune asta. Conduc maşina asta şi câştig ceva
bani zilnic, dar nu prea mult", o situaţie evident
sub-evaluată. "Sunt fericit cu ceea ce fac şi pot spune că, în general, oamenii o duc bine în Cuba. Întreabă pe oricine şi o
să-ţi zică că le place viaţa liniştită fără violenţă, fără arme şi aproape fără droguri."
.....
"Fidel
ne-a protejat de imperialişti. Lupta de la Golful Porcilor a fost crucială."
"Ai luptat acolo?"
"Nu, pentru că eram un copil pe vremea aceea, dar tatăl meu a luptat."
"Deci ce crezi acum despre vizita lui Obama?"
Luis
a zâmbit: "Bineînţeles, este bine şi sperăm să putem colabora. Sunt
sigur că Raul ştie cum să gestioneze situaţia şi dacă americanii vor să
facem ceva împreună, noi suntem pentru. Poate o să vină mai mulţi
turişti la Havana."
Epilog
"Tito o să te ducă la aeroport... Şi o să vin şi eu",
mi-a spus Raquel cu zâmbetul ei contagios, aşteptând lângă uşă.
.....
Afară, Tito, pe care
l-am
tot văzut prin casă, dar nu am ştiut niciodată dacă este o rudă sau un
prieten, îşi meşterea ceva la vechea lui Volgă, sub capota deschisă şi
cu motorul mergând.
"Original?", îl întreb.
"Are un motor vechi de Nissan înăuntru, dar merge bine."
Sigur că bine era un pic cam mult spus, dar
ne-a dus la aeroport, vibrând, pârâind şi scoţând zgomote ca de avion pe drum.
Mi-am montat
GoPro-ul
din nou pe capotă dar toată maşina se scutura peste nivelul oricărui
soft care ar fi putut stabiliza imaginea. Am trecut pe străzile
aglomerate din
Havana Centro, inima Havanei, cu atâţia oameni şi cu atâta suflet. Raquel era numai zâmbete şi vorbea
într-una. Îmi povestea despre sora ei din Miami cu care mă ruga să vorbesc după ce mă întorc în State. Valuri mari loveau
Malecónul şi Tito a pornit muzica în maşină cu melodia lui Jacob Forever,
Hasta Que Se Seque el Malecón, care devenise hitul numărul unu în Cuba, o insulă făcută din diferite
Malecónuri,
toate la fel de frumoase, dar toate atâta de diferite. În faţa
fiecăruia erau pietre, plaje, palmieri şi speranţe, toate înconjurând
insula. În spatele lor era viaţa trăită în bucurie, dragoste şi
senzualitate, totul
într-un abandon total şi sărăcie. Mult iubitul
Malecón era
într-un fel graniţa lumii de aici, o graniţă care
le-a transformat insula
într-o închisoare înconjurată de apele verzi pline de rechini.
Avionul de la Cancun spre New York nu a avut întârziere. După decolare, am început
să-mi
scriu notele din ultimele zile petrecute în Havana, un oraş care refuza
să te lase să te duci la culcare. Sau să te lase ca să poţi
să-ţi scrii notele din timpul zilei. Blonda de lângă mine se uita mereu la ceea ce făceam şi, în final,
s-a decis să mă întrebe despre ce scriu.
"Am petrecut câteva zile în Cuba şi scriu nişte note de călătorie. Un fel de blog dar nu am putut
să-l postez de acolo."
"Şi cum este Cuba?",
m-a întrebat, din vocea ei
dându-mi seama că nu prea ştie multe despre insulă.
"Mi-a plăcut enorm",
i-am spus şi am început
să-i povestesc despre viaţa din Havana plină de muzică şi dans.
"Interesant. Nu am fost niciodată acolo",
mi-a spus.
"Ei
bine, nici nu este chiar aşa de uşor ca american să mergi acolo pentru
că teoretic nu poţi călători în Cuba. Trebuie să completezi o mulţime de
acte ca să obţii permisiunea să mergi şi îţi trebuie o viză."
"Cum adică? Ce acte?
Ce-i cu viza?"
"Probabil, ai auzit că ţara a fost sub embargo pentru aproape 60 de ani. Companiilor americane li
s-a
interzis să facă afaceri în Cuba şi cetăţenii americani nu au voie să
cheltuiască bani acolo. Statele Unite au încercat să invadeze Cuba şi de
atunci relaţiile diplomatice au fost suspendate între cele două ţări.
Presupun că ai auzit de Castro şi despre comunism. Au făcut o revoluţie,
ca
să-l răstoarne pe un dictator, dar au schimbat macazul şi au
virat-o spre sovietici, punând alt dictator în schimb...."
.......
I-am văzut ochii patinând şi
mi-a zâmbit, plictisită de detaliile pe care i le dădeam şi care, în mod evident, nu o priveau şi
mi-a spus:
"Nu mă uit la ştiri şi nu am auzit de lucrurile astea, dar
spune-mi, au ceva plaje?..."
Întorcându-mi privirea spre norii de dedesubt am început să mă gândesc cum am ajuns să merg în Cuba ca
să-mi redescopăr tinereţea petrecută în Bucureşti şi cum de am reuşit
să-mi
dezgrop din cutele minţii o ideologie uitată pe care mulţi tineri
români nu pot să o înţeleagă. Puţini tineri din Estul Europei pot să
vorbească despre istoria traumatică a ocupaţiei sovietice a ţărilor lor
şi încă şi mai puţini ar înţelege prin ce au trecut părinţii lor când
erau de vârsta lor. Ar fi poate bine pentru mulţi dintre ei să viziteze
Cuba, ca să vadă cu ochii lor un experiment uman de care ei au fost
scutiţi, dar mai mult ca sigur, fiind crescuţi în abundenţa unui sistem
capitalist, puţini o să fie cei care o să se aventureze mai departe de
plaje.
