Cuvântul autoarei la Creatori în acţiune

 

Anca Ghinea
Creatori în acţiune
Ghid de creativitate pentru creatorii mici şi mari
Dezvoltă creativitatea din tine! Dedicată sufletelor creatoare de la 6-90 de ani!
Editura Creator, 2021

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Anca Ghinea a pornit devreme pe drumul creativităţii, pe baza unui talent nativ pe care ulterior l-a luat, l-a şlefuit şi l-a deconstruit pentru a putea să le ofere şi altora bucuria de a crea lucruri de la zero. Asta face şi în această carte, sub forma unor sfaturi, ritualuri şi discipline ale creaţiei, menite sâ ne pună la lucru mecanismele imaginaţiei. Din experienţa ei de scriitor şi de om de creaţie, Anca dovedeşte că ne putem antrena creativitatea la orice vârstă, cu condiţia să avem curiozitatea de a scoate la iveală lumile neexplorate care se ascund în adâncurile imaginaţiei noastre.

(Diana Cosmin, jumalist da Lifestyle la FineSociety.ro)

Oricine are un potenţial creativ şi, din momentul în care îţi axprimi acest potenţial creativ, ai şansa să schimbi lumea, spunea Paulo Coelho.
Şansa de a schimba lumea este fructificată chiar acum şi chiar aici, cu fiecare pagină a acestei creaţii (Creatori în acţiune) dedicată însăşi creativităţi. Datorită talentului scriitoricesc, delicateţii, experienţei, expertizei vaste şi bucuriei de a împărtăşi a Ancăi Ghinea, această minunată creaţie devine un tovarăş de drum de încredere, un prieten drag la care revii şi de la care ceri sfaturi cu nesaţ.
Cartea Creatori în acţiune acoperă un spaţiu gol în spaţiul publicistic recent din România, fiind o lucrare de nelipsit din fiecare bibliotecă, utilă tuturor celor care fac din creativitate un firesc al fiecărei zile, şi nu un apanaj al experţilor. Utilă deopotrivă copiilor, tinerilor şi adulţilor însetaţi de cunoaştere, tuturor celor care privesc creativitatea ca pe un firesc, dar şi celor pentru care este o enigmă.
Încurajez cititorii să o descopere pe Anca Ghinea, să descopere stilul ei scriitoricesc, talentul, dor şi metodele şi instrumentele pentru abordarea pragmatică a procesului creativ. Felicitări, Anca!

(Dana Lupşa, Lect. univ. doc., brand manager,
preşedinta Asociaţiei Happy Moms)

Cuvântul autoarei

Sunt fascinată de viaţă. De arta de a crea momente frumoase, dar şi de procesul creativ prin care trece o idee până când devine realitate. Creativitatea înseamnă scânteie, muncă, determinare, dedicare, conştientizări, acceptare, implicare. Evoluţie. Această carte se citeşte în tandem părinte-copil pentru că un strop de creativitate şi un fir de lumină merită să ajungă şi la cei mici, dar şi la cei mari. Te invit, precum ai întoarce o haină, să descoperi sufletul unui creator: cu tivurile la vedere, cu nasturii stând într-un fir de optimism, cu buzunarele pline de idei lipite între ele ca micile bucăţi de hârtie prinse de o bomboană, roşie, uitată pe ţesătură. Explorează creatorul pe interior, creativitatea direct din miezul ei!

Personajul principal al cărţii este JO, iar pe alocuri vei vedea că este numită şi IUBIRE, deoarece pentru orice părinte, copilul lui este în primul rând Iubire. JO se poate citi şi IO, adică chiar tu, cea / cel care citeşti cartea poţi deveni Creator în acţiune.

Creatorul pe interior are ceva aproape de nedesluşit... ceva unic exact ca şi drumul lui în căutarea miezului. Marelui elixir. Esenţei de idei fantastice.

Dar pentru ca să înţelegi secretul acestei cărţi, hai cu mine pe drum. Ţine-te bine!

*

Creatori în acţiune va avea lansarea marţi, pe 23 februarie 2021, la ora 18:00, la Galeria Galateca şi vor povesti despre creativitate, alături de autoare, Diana Cosmin, jurnalist şi fondatoare a https://finesociety.ro/, sculptorul Daniel Rădulescu şi jurnalistul Crina Alexe iar discuţia va fi moderată de Andreea Sandu, coordonatorul Galateca. Participarea la eveniment este posibilă doar pe bază de invitaţie şi, pentru publicul de acasă, lansarea va fi transmisă şi online, de la ora 18:30, pe paginile de Facebook kreatoria.ro, Galateca şi Editura Creator.

Introducere la Salvează-ţi căsnicia în 7 paşi!

 

Michele Weiner Davis
Salvează-ţi căsnicia în 7 paşi!
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Silvia-Eliza Palade

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere

"Te iubesc, dar nu mai sunt îndrăgostit de tine." "Ne-am căsătorit din motive greşite." "Nu mai simt nicio atracţie faţă de tine." "De ce nu poţi să recunoşti că pur şi simplu am făcut o greşeală?" "Relaţia mea extraconjugală nu este motivul pentru care nu merge bine căsnicia noastră." "De fapt, nu te-am iubit cu adevărat niciodată." "E timpul să le spunem copiilor că ne despărţim."

Îţi sună familiar? Dacă da, ai toată compasiunea mea. Nimic nu este mai dureros decât sentimentul că iubirea îţi scapă printre degete. Te trezeşti dimineaţa cu o durere mare în suflet. Te simţi dezorientat şi năuc. Nu mai contează nimic altceva. Viaţa ta, gândurile tale, sentimentele tale, întreaga ta fiinţă gravitează în jurul acestei probleme: nu te mai iubeşte partenerul conjugal. Cum a fost posibil aşa ceva? Unde s-a greşit? Nu aţi făgăduit amândoi să vă iubiţi, să vă respectaţi şi să fiţi alături unul de celălalt la bine şi la rău, în suferinţă şi în sănătate, în sărăcie şi în bogăţie, până când moartea vă va despărţi? Ce s-a întâmplat cu speranţele pe care le aveaţi pentru viitor?

Dacă ai luat în mână această carte, ai făcut-o pentru un motiv cât se poate de întemeiat. Înseamnă că, deşi mărturisirea partenerului tău conjugal cu privire la destrămarea căsniciei te-a bulversat profund, totuşi refuzi să accepţi că relaţia voastră este condamnată la moarte. Ai toată admiraţia mea. Tu ştii că divorţul nu este modalitatea prin care poţi rezolva problemele de cuplu. Eşti mai sigur ca oricând, indiferent de cât de greu îţi este în acest moment, că lucrurile se pot îndrepta. Şi, mai presus de orice, ştii că merită pe deplin să lupţi pentru salvarea căsniciei. Problema e că partenerul tău conjugal încă nu ştie acest lucru. Şi probabil că ceea ce ai încercat să faci până acum pentru a-ţi convinge partenerul conjugal nu prea a dat roade. De aceea ai luat în mână această carte. Vrei să-ţi salvezi căsnicia, însă nu prea ştii cum să procedezi în continuare.

În speranţa că vei găsi răspunsuri la problemele de cuplu, ai căutat pe Internet, ai citit articole în reviste şi aproape că ţi-ai mutat domiciliul la librăria din cartier. Însă, din nefericire, strădania ta de a găsi soluţii nu a fost încununată de succes. Dacă pentru cei care au căsnicii relativ stabile, ce necesită doar unele mici îmbunătăţiri, există o cantitate imensă de informaţii, în schimb, cei care se află în pragul divorţului beneficiază de foarte puţine instrumente practice şi necontaminate de jargonul psihologic. Te rogi să vină acea zi, într-un viitor nu prea îndepărtat, când rezolvarea problemelor obişnuite de cuplu va fi principala ta preocupare. Însă, deocamdată, tu ai de înfruntat obstacole mult mai mari. Trebuie să-ţi salvezi căsnicia. Dar, mai întâi, dă-mi voie să mă prezint.

De douăzeci de ani mă ocup de terapia de cuplu şi sunt specializată în a ajuta cuplurile să-şi menţină căsnicia. Însă nu a fost dintotdeauna aşa. La începutul carierei mele, asemenea multor terapeuţi, credeam şi eu că, dacă oamenii se simt nefericiţi în căsnicie, atunci este mai bine ca ei să se despartă. La urma urmelor, îmi ziceam eu, viaţa e scurtă şi cu toţii avem dreptul să fim fericiţi. Însă în curând aveam să descopăr adevărul despre divorţ. Divorţul nu aduce în mod necesar fericirea. De fapt, în majoritatea cazurilor, divorţul mai degrabă creează probleme decât le rezolvă.

Odată ce mi-am dat seama de acest lucru şi l-am asumat pe deplin, am încetat să mai fiu neutră în legătură cu beneficiile salvării căsniciei şi cu capcanele divorţului. Am devenit o apărătoare înflăcărată a căsniciei. Am încetat să mai pretind că suferinţa provocată de divorţ este doar una temporară. Am început să fiu tot mai hotărâtă să-i ajut pe oameni să-şi salveze căsnicia şi familia. Mi-am concentrat toată energia pentru a concepe metode prin care să-i ajut pe partenerii conjugali să se îndrăgostească din nou unul de celălalt. Şi am reuşit. Am creat Divorce Busting program ("Programul de combatere a divorţului"), o metodă care mi-a permis să ajut mii de cupluri să-şi refacă legătura de iubire, chiar şi cupluri ale căror căsnicii le-aş fi considerat odinioară irecuperabile.

Atunci am înţeles că trebuie să răspândesc vestea cea bună şi am început să scriu bestsellerul meu, Divorce Busting. Iar această carte chiar a salvat o mulţime de căsnicii. Ce binecuvântare minunată a fost munca mea! Iată una dintre mărturii:

Dragă Michele,

Soţul meu şi cu mine am trecut printr-o perioadă foarte grea în ultimii ani. Avem doi copii, în vârstă de 4, respectiv 6 ani. Nu cu mult timp în urmă ne aflam pe punctul de a ne despărţi şi posibil de a divorţa. Am descoperit cartea ta, iar acum sunt plină de speranţă în legătură cu căsnicia mea. Descopăr acum că lucrurile pe care le consideram imposibil de rezolvat sunt, de fapt, probleme de comunicare între mine şi soţul meu. Folosesc tehnicile pe care le-am găsit în cartea Divorce Busting ca să-mi salvez căsnicia. Sunt uimită de faptul că simpla schimbare a modului de interacţiune cu el a contribuit la îmbunătăţirea SUBSTANŢIALĂ a relaţiei noastre de cuplu.

După ce am început să fiu mai îngăduitoare faţă de soţul meu atunci când el este prost dispus, după ce am început să-i las mai mult timp pentru el însuşi, am observat că el stă din ce în ce mai puţin închis în carapacea lui şi petrece mai mult timp cu familia. În ultima vreme, ne-am arătat unul altuia mai multă dragoste şi mai mult respect decât am făcut-o în ultimii doi ani. Am reuşit chiar şi să facem dragoste din nou. Îţi mulţumesc din suflet, Michele, pentru că m-ai ajutat să nu mă dau bătută. Toţi prietenii îmi ziceau să-l părăsesc, însă tu mi-ai dat speranţă şi înţelegere...

Îi mulţumesc lui Dumnezeu fiindcă m-a ajutat să găsesc iubirea şi sprijinul de care aveam nevoie ca să-mi salvez căsnicia! Dumnezeu să te binecuvinteze!

Scrisori de felul acesta mă fac să fiu atât de dedicată muncii mele. Însă nu este unicul motiv pentru care sunt pasionată de ceea ce fac. Mai sunt şi motive de ordin personal.

Provin dintr-o familie foarte înstărită. Locuiam într-o casă minunată. Îmi iubeam părinţii şi pe cei doi fraţi ai mei. Tata era om de afaceri, iar mama casnică. Petreceam sărbătorile împreună cu rudele noastre şi ne bucuram întotdeauna de mese îmbelşugate şi delicioase. Învăţam bine, aveam o mulţime de prieteni şi mergeam în vacanţe de neuitat. Părinţii mei nu se certau niciodată.

Apoi, într-o bună zi, pe când eu eram în ultimul an de liceu, mama ne-a chemat la o discuţie de familie şi ne-a anunţat intenţia ei de a divorţa de tata, după douăzeci şi trei de ani de căsnicie. "Sunt nefericită de multă vreme, ne-a mărturisit ea, şi sunt gata să fac pasul decisiv". Cu aceste cuvinte, viaţa mea de familie s-a sfârşit pentru totdeauna.

După mulţi ani, am întrebat-o pe mama cum s-a hotărât să divorţeze de tata. Dat fiind că se simţea nefericită în căsnicie, s-a adresat unui terapeut. După câţiva ani de consultaţii săptămânale, terapeutul a sfătuit-o pe mama să divorţeze întrucât considera că diferenţele dintre mama şi tata erau ireconciliabile. I-a spus mamei mele că divorţul o va ajuta să se regăsească pe sine. Pentru mama, acest imbold a fost suficient.

Divorţul părinţilor mei a fost unul dintre cele mai semnificative evenimente din viaţa mea. Deşi divorţul lor s-a desfăşurat în termeni amiabili, pentru mine a fost un moment devastator. Tocmai mă pregăteam să părăsesc casa părintească pentru a merge la facultate, ceea ce reprezintă o perioadă dificilă de tranziţie, chiar şi în condiţii familiale normale. Doar că eu părăseam cuibul tocmai în clipa când el se destrăma. Părinţii mei erau atât de copleşiţi de propria lor suferinţă şi dezorientare, încât am fost nevoită să mă descurc cu propriile mele forţe pentru a depăşi momentul.

Astăzi, deşi am o familie absolut minunată, o carieră extraordinară şi prieteni iubitori, nu mi-e deloc greu să înţeleg de ce mulţi oameni, indiferent de vârsta pe care o aveau atunci când au divorţat părinţii lor, consideră că acel eveniment le-a lăsat "o rană adâncă în suflet". Lucrul cel mai cumplit legat de divorţ este acela că distruge nu doar relaţii, ci şi familii. Încă mai aud durere în glas atunci când vorbesc cu fraţii mei... şi au trecut aproape treizeci de ani de atunci!

În plan personal, am luat hotărârea că voi face tot ce îmi stă în putere pentru ca propria mea căsnicie să fie cu adevărat trainică. Soţul meu, Jim, şi cu mine suntem împreună din 1973. Avem o relaţie minunată de iubire şi de prietenie. Îl ador pe soţul meu şi, în aproape toate zilele, cred că şi el ar spune acelaşi lucru despre mine. Ceea ce nu înseamnă că nu avem şi noi suişurile şi coborâşurile noastre. Le avem cu prisosinţă, dar suntem hotărâţi să le depăşim şi să ajungem cu bine la liman. Ceea ce şi facem. Ne împăcăm, râdem şi ne iubim. Căsnicia noastră devine tot mai bună cu fiecare an. Am învăţat o mulţime de lucruri despre cum să faci să funcţioneze bine o relaţie, datorită hotărârii mele de a evita divorţul cu orice preţ şi de a oferi copiilor noştri darul de a creşte alături de ambii părinţi.

După cum se vede, divorţul părinţilor mei m-a făcut să cred în sfinţenia căsătoriei. Sunt convinsă că, dacă nu te afli într-o relaţie absolut disfuncţională - o relaţie în care există abuz fizic, dependenţă de droguri sau infidelitate cronică -, iar partenerul tău conjugal nu este dispus să se schimbe, atunci ar fi mai bine să încerci să-ţi rezolvi problemele decât să divorţezi. Datorită convingerii mele, m-am străduit întreaga viaţă să-i ajut pe oameni să evite calea divorţului.

Tocmai din acest motiv am scris cartea de faţă. Vreau ca salvarea căsniciei să nu se mai facă pe bâjbâite, pornind de la presupuneri. Şi, spre deosebire de cartea mea, Divorce Busting, în care fără să vreau am lăsat unor cititori falsa impresie că ei trebuie să găsească un terapeut ca mine care să-i ajute să-şi salveze căsnicia, acum îţi voi arăta cum să devii propriul tău expert în problemele de cuplu... imediat! Am extras cele mai bune şi mai eficiente idei din cartea mea anterioară şi le-am prezentat sub forma unor paşi pe care îi poţi parcurge singur pentru a-ţi repune pe picioare căsnicia. În plus, am beneficiat de întrebările extraordinare pe care mi le-au adresat mii de cititori în legătură cu aplicarea ideilor mele în situaţia concretă şi unică a fiecăruia dintre ei. Acest lucru m-a determinat să prezint programul Divorce Busting într-o formă mult mai clară şi mai distinctă, pe parcursul a şapte paşi care vor constitui harta de care ai nevoie pentru a-ţi salva căsnicia.

Şi, dacă până acum ai străbătut de unul singur drumul către salvarea căsniciei, iată că în acest moment lucrurile se vor schimba. Chiar dacă nu ne-am întâlnit niciodată, vei fi surprins să afli cât de bine te cunosc şi cât de bine cunosc problemele cu care te confrunţi. Când vei termina de citit această carte, îţi vei spune că mi-am făcut sălaş în casa ta de ani de zile! Vei citi despre blocaje în comunicare, alienare emoţională, sindromul soţiei predispuse la divorţ, depresie, infidelitate, dependenţa de Internet, criza vârstei de mijloc, probleme sexuale şi multe altele. Vei trage cu urechea la încercările prin care au trecut alţii, la fel ca tine. Şi, lucrul cel mai de preţ, vei putea să savurezi, cuvânt cu cuvânt, extraordinarele poveşti de succes ale celor care s-au ridicat deasupra adversităţilor în căsnicie şi şi-au recâştigat iubirea.

Prin urmare, deşi probabil că te simţi destul de deprimat, ai toate motivele să ieşi din această stare chiar acum. Nu le ştiu eu chiar pe toate, dar ştiu destul de multe despre salvarea căsniciei. Nu degeaba mă numesc oamenii "salvatoarea căsniciilor". Îţi voi oferi sfaturile de care ai nevoie pentru a-ţi repune pe picioare căsnicia. Te voi ajuta să-ţi redobândeşti încrederea în tine, în partenerul conjugal care se împotriveşte, precum şi în căsnicia ta. Aşadar, nu-ţi mai face griji. Începe să citeşti. Continuă să te rogi. Şi haide să înveţi tot ce trebuie să ştii pentru a-ţi salva căsnicia.

Simplu: Esterházy +, prefaţă la Jurnalul pancreasului

 

Péter Esterházy
Jurnalul pancreasului
Curtea Veche Publishing, 2019
traducere din limba maghiară de Marius Tabacu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă
Simplu: Esterházy +

Péter Esterházy a "explodat" în literatura maghiară, apoi, la scurt timp, în cea universală. Pentru mine, ca traducător, fenomenul a fost pur şi simplu inexplicabil - se vede că, fiind un cunoscător destul de bun al limbii maghiare, m-am lăsat absorbit de farmecul şi dexteritatea felului în care se juca cu limba maternă, siluind-o şi sanctificând-o totodată. De fapt, limba, limbajul sunt (este, fiindcă vorbim despre unul şi acelaşi lucru, nu-i aşa?) personajul principal al scrierilor lui P.E. Dar apoi a venit succesul internaţional şi, odată cu el, stupefacţia produsă de întrebarea: ce înţeleg occidentalii, mai cu seamă germanii, din toată babilonia jocurilor de cuvinte, din puzderia de trimiteri la clasicii maghiari, din referirile la evenimentele vieţii publice din Ungaria? Totuşi, iată că toate volumele lui P.E. au fost traduse în Germania, iar piaţa de carte de acolo nu este o operă de binefacere! Singurul răspuns la îndemână este că proza lui P.E. are mult mai multe şi mai profunde valenţe decât farmecul jocurilor de cuvinte, valenţe care mie, ca unui cunoscător al limbii cucerit de calambururi, mi-au scăpat adeseori. Concluzia mea este că P.E. a scris cu o parte a sufletului pentru desfătarea propriului caracter, ludic până în pânzele albe, iar cu cealaltă, se pare, pentru toată lumea.

Şi a scris enorm. Am încercat să îi număr volumele apărute de-a lungul vieţii, dar, după o vreme, m-am lăsat păgubaş - aproape anul şi volumul -, vai de amarul filologilor care-i vor lua la pigulit întreaga operă! Iar de curând, editura care l-a creditat (Magvető) de la bun început cu o clarviziune demnă de invidiat (era vorba despre volume consistente, greu previzibile din punctul de vedere al vânzărilor) a scos pe piaţă o culegere de articole însumând peste şapte sute cincizeci de pagini. Probabil că trăia într-o altă dimensiune a timpului. În care a avut vreme să şi citească enorm. De altfel, şi în jurnalul de faţă, P.E. se plânge mereu: pe de o parte, că nu poate lucra cât ar vrea (adică tot timpul), iar pe de altă parte, că nu are răgaz să citească atât de mult cât îi lipseşte.

În treacăt fie spus, la sfârşitul volumului Introducere în beletristică din 1986 (care aduce laolaltă toate cele şase volume apărute între 1981 şi 1985, toate cu acelaşi subtitlu - Bevezetés a szépirodalomba) se regăseşte o notă: "În acest roman există, în formă mai mult sau mai puţin trunchiată, citate din -" şi urmează o înşiruire - pe şapte pagini! - de nume ale unor autori maghiari şi universali pe care mi-ar fi imposibil să o reproduc. Se plimba prin literatura maghiară şi prin cea universală cu dezinvoltura unui adevărat aristocrat, cum de altfel şi era. Calitate de care nu a făcut caz niciodată: "Nu voi cere niciodată să ni se retrocedeze pământurile" - a declarat el imediat după schimbarea regimului din Ungaria (oricum, ar fi însemnat să devină proprietar pe cel puţin jumătate din teritoriul Ungariei de astăzi). Dar, ce-i drept, nu cred că i-a fost tocmai uşor ca urmaş al prinţului care l-a găzduit pe Haydn.

Nu a vrut (ori nu a putut) să îşi recunoască boala până la capăt. Pe tot parcursul jurnalului de faţă realizează o paralelă cu scriitorul american Harold Brodkey, respectiv cu cartea acestuia, The Story of my Death, apărută în anul 1996, paralelă prin care se amăgeşte că el nu va avea acelaşi sfârşit precum confratele său american. Dar se vede că dorinţa de viaţă a lui P.E. şi - nu în ultimul rând, credinţa lui profundă (matematicianul şi scriitorul care nu ducea lipsă de sarcasm era un catolic practicant!) - era mai puternică decât spectrul ameninţător al bolii. Care, până la urmă, l-a învins.

Nu cunosc scenă mai tristă decât cea de la Salonul de carte din vara lui 2016 (cu mai puţin de o lună înainte de moartea lui P.E.), când şi-a prezentat Jurnalul pancreasului. Îl avea alături pe prietenul său, compozitorul László Dés, care-i însoţea vorbele cu interludii de saxofon. La un moment dat, P.E. i-a şoptit: "Să‑mi cânţi şi atunci la saxofon!"

(Traducătorul)

Nota editurii: Traducătorul Marius Tabacu s-a stins şi el din viaţă pe 9 octombrie 2020. La Curtea Veche Publishing, îi rămânem recunoscători pentru misiunea deplin şi discret asumată de a traduce, în ultimii ani, autori de referinţă ai literaturii maghiare recente, precum Péter Esterházy, Sándor Márai sau János Székely - acolo unde traducerea, potrivit crezului său profesional, înseamnă de fapt o rescriere a operei în propria limbă, într-o repetare a actului creator. Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Corneliu Coposu şi rezistenţa prin inteligenţă politică - Corneliu Coposu sub lupa Securităţii

 

Marin Pop
Corneliu Coposu sub lupa Securităţii
Editura Vremea, 2020
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Corneliu Coposu şi rezistenţa prin inteligenţă politică

Dieu ne nous a pas ordonné de vaincre, mais de ne pas être vaincus (Claudel)

Mulţumesc autorului şi domnului Ion-Andrei Gherasim, preşedinte executiv al Fundaţiei Corneliu Coposu, pentru invitaţia de a scrie cuvântul introductiv al acestei cărţi. E o onoare, dar şi o provocare, căci aparent trebuia făcută o alegere între vocea obiectivităţii şi cea a unei irepresibile subiectivităţi. Până la urmă am lăsat cele două voci să coabiteze, fără însă a se confunda. Nu l-am cunoscut personal pe Corneliu Coposu, dar am avut şansa să citesc despre domnia sa chiar înainte de decembrie 1989 în cartea de memorii a lui Nicolae Carandino, care fusese publicată în exil în 1986 cu titlul "File de Istorie". Fără această mărturie a lui N. Carandino, fără mulţi alţii de la care am receptat diverse mărturii şi analize, fără mărturiile despre experienţele carcerale din familia mea, acest mic eseu nu putea exista. Am să amintesc aici numai câteva nume, cerându-mi iertare celor pe care i-am uitat: Doina Alexandru, Ana Blandiana, Ion-Andrei Gherasim, Dan Grigore, Gh. Gussi, Paul Lăzărescu, Dan Pavel, Ioan Stanomir, Vladimir Tismăneanu, Tudor-Călin Zarojanu.

Corneliu Coposu sub lupa Securităţii este o carte pe cât de curajoasă, pe atât de actuală. Cu cât vremurile sunt mai tulburi, cu atât avem mai mare nevoie de cunoaşterea trecutului pentru a înţelege încotro ne îndreptăm. Regimurile totalitare de ieri, tentaţiile totalitare de azi ştiu bine că o condiţie necesară a naşterii Omului Nou este ignorarea trecutului. Şi trecutul însuşi e ambivalent: vrem să ne aducem aminte numai de anumite lucruri. Identitatea unei comunităţi e dată chiar de această întoarcere interesată spre trecut: împreună decidem ce vrem să valorizăm, implicit şi ce vrem să uităm.

Tocmai acest împreună se cristalizează în jurul unei memorii comune, adică a unor evenimente din trecut şi a unor personalităţi. Personalităţile sunt acelea care pot încarna valorile comune. După căderea comunismului, Corneliu Coposu era un candidat ideal pentru a intra în panteonul unei memorii naţionale în acelaşi timp înnoite şi regăsite. Dar tocmai din acest motiv, la apariţia sa pe scena publică, a fost primit cu un cât se putea de ostil foc de întâmpinare din partea statului care nu dorea să se decomunizeze.

"Utopicul" era luat în serios

În 1990, principalul "defect" al foştilor deţinuţi politici, mai ales al celor care participau la lupta politică, era că doreau să dea ei înşişi sens suferinţei lor şi în general memoriei crimelor comunismului. Prin prezenţa lor activă după 1989, aceşti adevăraţi supravieţuitori ne-au dat elementele care ne ajută să înţelegem mai bine cum au traversat perioada totalitară, nu numai ce preţ au plătit, ci şi de ce.

Documentele prezentate în această carte doresc să reconstituie modul cum privea Corneliu Coposu istoria şi realitatea în care trăia. Marea majoritate a publicului cititor nu poate consulta zecile de volume din diversele arhive constituite ca parte a activităţii represive împotriva sa. Volumul de faţă ne oferă şansa nu a unei sinteze, ci a unei necesare selecţii care îl ajută pe cititor parcă să asculte nemijlocit vocea celui care era unul dintre cei mai supravegheaţi români. O voce a arhivelor, adică o voce în mare parte epurată administrativ de dramatismul contextului. Dar asta, paradoxal, ne ajută să înţelegem conţinutul ideatic al mesajului pe care îl transmitea Corneliu Coposu. Un mesaj care, aşa cum vom sublinia şi mai jos, era transmis cu conştiinţa că va fi captat în viitor. Este unul dintre motivele pentru care această carte este diferită de marea majoritate a celorlalte studii care utilizează materialul radioactiv conţinut între coperţile dosarelor Securităţii şi în general în documentele produse de statul totalitar. Şi nu era uşor de găsit justa măsură între supra-interpretarea documentelor şi riscul de a restitui, împreună cu adevărul acestora, şi minciuna intrinsecă intenţionalităţii legate de contextul producerii lor.

Sigur că această metodă răspunde tocmai naturii specifice a confruntării între omul Coposu şi instituţia Securităţii ca parte a Partidului-Stat. E o reuşită datorită atitudinii victimei violenţei totalitare în raporturile sale cu agenţii represiunii. Această atitudine este în centrul problematicii literaturii concentraţionare. Dar aici vorbim mai ales despre momente de dincolo de zidul închisorii. România comunistă însăşi este închisoarea în care trăieşte Corneliu Coposu după ce este "eliberat" din închisoarea propriu-zisă. Şi alege să nu evadeze pentru că are o misiune. O misiune şi o atitudine imposibile de înţeles, absurde chiar din perspectiva autorităţilor comuniste, care-l şi numesc "Utopicul".

Dar, aşa cum o vedem foarte bine pe parcursul acestei cărţi, acest "utopic" era luat foarte în serios de Securitate. Asta o vedem prin complexitatea şi persistenţa supravegherii de până la ultima arestare din 12-15 decembrie 1989. Securitatea, ca forţă represivă a regimului, dorea cu câteva zile înainte de căderea regimului să ştie nu numai ce face Corneliu Coposu, ci şi ce gândeşte, într-un moment în care realitatea geopolitică făcea improbabilă supravieţuirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu. Fostul deţinut politic era deci luat în serios, dar imposibil de înţeles de cei care îl anchetau: atitudinea sa venea dintr-un registru şi dintr-o lume inaccesibile mental agenţilor respectivi. Totuşi, el era destul de bine cunoscut încât Securitatea să ştie că, după iminentele schimbări, Coposu va avea un cuvânt de spus. Şi a avut.

Statura anticomunistului de cursă lungă

Din 1947, Coposu a devenit o victimă a represiunii unui stat în curs de sovietizare. Dar tocmai asta îi permisese să privească de la începutul perioadei comuniste direct în ochii Securităţii şi, dincolo de ea, în ochii unui Partid-Stat aflat în permanentă impostură. După 1989, statul care reuşise atâta timp să guverneze prin frică se vedea în poziţia de a-i fi lui frică. Nu mai putea recurge la fel de uşor la violenţă pentru ca adevărul imposturii şi al crimelor sale să nu fie spus. Atunci a atacat mediatic credibilitatea celor care puteau spune acest adevăr. Prin poziţia sa de preşedinte al PNŢCD, dar şi prin atitudinea de dinainte de 1989, Corneliu Coposu era probabil cel mai mare pericol pentru cei identificaţi chiar de el ca fiind "criptocomunişti". Iar criptocomuniştii renunţaseră chiar şi la partidul comunist, dar nu puteau renunţa la lupta pentru condiţionarea memoriei colective a perioadei comuniste. Această luptă va deveni singura luptă ideologică semnificativă din viaţa noastră politică după 1990.

Rostirea postcomunistă a adevărului represiunii era numai o condiţie necesară, nu şi suficientă pentru depăşirea memoriei instituţionale şi colective a comunismului ceauşist. Aceste adevăruri trebuiau puse la baza construcţiei unei noi comunităţi politice, iar asta cerea existenţa unor vectori politici. Corneliu Coposu, alături de câţiva alţi reprezentanţi ai partidelor istorice, era unul dintre foarte puţinii care puteau converti credibil legitimitatea morală de supravieţuitor al represiunii în legitimitate politică.

În consecinţă, nu numai statutul său de victimă a violenţei statale devine o miză politică în sine, ci în general statutul de victimă al foştilor deţinuţi politici devine ţinta atacurilor mass-media controlate de putere. Aceasta identificase pericolul revenirii reprezentanţilor unei elite ce fusese decimată tocmai pentru că era o ameninţare potenţială la adresa elitei statului comunist. La nivelul conducerii Frontului Salvării Naţionale, care reuşise să transforme literalmente peste noapte structurile statului comunist în structuri "revoluţionare", era cunoscut "cazul" Coposu. Toate mijloacele mediatice şi instituţionale ale statului sunt deci mobilizate încă din ianuarie 1990 pentru a-l ataca, minimiza, ironiza, calomnia, ameninţa etc. pe Corneliu Coposu. Arătând astfel că în continuare îl luau în serios. Aceste atacuri nu erau de tip politic, ci erau împotriva memoriei unei altfel de elite, a unui alt tip de om politic şi de partid, împotriva memoriei unei alte Românii. Atunci începe un război imagologic asupra trecutului recent care continuă sub diverse forme şi azi.

Principalele sale coordonate sunt însă diferite. Memoria suferinţelor îndurate de deţinuţii politici din vremea comunismului face parte din memoria colectivă, chiar dacă este departe de a primi locul care i se cuvine în mitologia naţională. În 1990, propaganda oficială împotriva deţinuţilor politici şi a unor dizidenţi anti-FSN distingea România între celelalte state în care regimul comunist tocmai căzuse şi în care, în mod logic, victimele fostului regim erau oficial onorate, nu calomniate. Violenţa simbolică împotriva victimelor comunismului făcea ca statul român să-şi asume simbolic continuitatea cu statul comunist. În 1990 metodele diferă, deşi în 28-29 ianuarie sau 13-15 iunie nu difereau aşa de mult, dar victimele rămân aceleaşi.

Cu astfel de metode, statul post-revoluţionar reuşeşte să împiedice atunci o încă posibilă întâlnire între marea majoritate a românilor şi partea de istorie şi de memorie de care aveau nevoie pentru o schimbare autentică. Dar în paralel se afirmă şi o Românie minoritară anticomunistă, una care are nevoie de mituri. Mitul Corneliu Coposu atunci se naşte. Acesta era nu numai o dublă victimă a statului comunist şi a celui postcomunist, ci şi, plecând de aici, un lider devenit un adevărat mit politic încă din timpul vieţii sale.

Nu este aici locul să mergem mai departe cu descrierea rolului pe care îl are Corneliu Coposu în viaţa politică de după 1989. Trebuie numai subliniată măsura în care reuşeşte să transforme multitudinea de resurse utilizate împotriva sa de către stat înainte şi după 1989 în resurse în favoarea crezului său politic.

Corneliu Coposu nu apare în 1990 ca o victimă şi ca un simplu opozant, ci ca un lider politic care construieşte instituţii, reuşeşte să dea credibilitate proiectului renaşterii PNŢ, apoi face posibilă Convenţia Democratică. Aşa apare şi mitul Coposu, creat de el însuşi, dar şi de o nevoie colectivă a zonei anticomuniste. Nu era deci un mit al colectivităţii naţionale, ci numai a unei părţi a acesteia, a celei neimpresionate de propaganda statală. La nivelul acestei părţi din societate se va naşte o cultură politică anticomunistă ale cărei trăsături au fost definite în bună măsură încă din 1990 de discursul politic al lui Corneliu Coposu. Această parte din societate depăşea semnificativ electoratul efectiv al PNŢCD, ceea ce şi explică de ce Coposu, în ciuda faptului că e preşedintele PNŢCD, e şi principalul element federator al majorităţii forţelor politice şi civice care sunt anti-Iliescu şi anticomuniste. Resursa mitologică hrăneşte liderul politic anticomunist şi reciproc, cerc virtuos cu atât mai remarcabil cu cât nu-l regăsim în viaţa noastră politică de după 1989 decât în cazul de faţă.

Liderul charismatic

Politologii de azi, toţi cei care vor să înţeleagă realitatea postcomunismului, una care produce şi realitatea regimului politic românesc de azi, vor găsi în Corneliu Coposu sub lupa Securităţii o lecţie de atitudine politică, intelectuală, morală şi un comportament care explică charisma paradoxală a omului politic Corneliu Coposu. Charisma sa e paradoxală în raport cu războiul imagologic care s-a dus împotriva sa şi a apropiaţilor săi politici din primele zile postrevoluţionare. Era prezentat mediatic ca depăşit, bătrân, urât estetic şi urât de popor, vânzător de ţară, răzbunător etc. Sicriul îi este simbolic pregătit de manifestanţii anti-opoziţie din 28-29 ianuarie 1990. De la acel sicriu, din TAB-ul trimis de conducerea FSN în care pare că fuge de popor precum Ceauşescu câteva săptămâni înainte, Corneliu Coposu se transformă treptat în cel mai remarcabil om politic român de după căderea comunismului. Această răsturnare de situaţie e o caracteristică a marilor lideri politici.

Charisma sa e paradoxală şi pentru că mass-media de după moartea sa, în rarele momente când îşi reaminteşte de "Senior", nu vorbeşte despre lider, pune accentul pe calitatea sa de victimă a represiunii, a Securităţii, a regimului comunist şi postcomunist. Aceasta este principala caracteristică a felului în care memoria naţională e dispusă să şi-l reamintească pe Coposu. Această memorie naţională e ecoul unui colectiv şi dublu sentiment de vinovăţie: vinovăţia faţă de laşitatea larg majoritară de dinainte de 1989 şi vinovăţia pentru atitudinea la fel de larg majoritară din 1990.

Începutul schimbării de atitudine a avut loc treptat, un rol importat l-a avut serialul Memorialul Durerii, procesul ajungând la apogeu în atmosfera din jurul dispariţiei celui care devine, de data asta pentru majoritatea mass-media, "Seniorul". Dar construcţia noului mit naţional nu a fost numai rezultatul unei autentice emoţii colective, ci şi al unor convertiri ipocrite. Corneliu Coposu a fost în mod artificial depolitizat pentru a fi mitizat şi naţionalizat. O mitizare care ascundea omul politic în favoarea statutului de victimă, în favoarea modelului moral.

Sigur că omul politic Coposu e greu de înţeles în afara acestor caracteristici, în afara suferinţei, în afara relaţiei de moştenitor politic al lui Iuliu Maniu, şi prin acesta a idealurilor naţionale şi a unei legitimităţi istorice. Dar statura sa nu pleacă de la aceste caracteristici. Ci chiar de la faptul că este în primul rând un om politic, cu toată nobleţea azi pierdută a acestei vocaţii. Şi nu unul format în vremuri normale pentru vremuri normale. Circumstanţele excepţionale şi memoria experienţei familiale, laolaltă cu adoptarea unui model politic ca Iuliu Maniu, l-au ajutat să înţeleagă politica drept o producătoare de istorie şi ideea de lider politic ca fiind acela care are drept miză supravieţuirea statală şi a comunităţii naţionale.

Personajul Coposu, aşa cum îl putem citi şi în această carte, nu e o simplă victimă, nu este nici un "utopic", ci este omul politic care are curajul confruntării cu istoria. Un om politic supus represiunii, dar dacă alţii nu ştiau de ce suferă, Corneliu Coposu ştia de ce suferise şi de ce trebuie să sufere câtă vreme regimul comunist supravieţuia.

Credinţa sa creştină e cheia înţelegerii seninătăţii sale în faţa ameninţărilor la care îl supune regimul. Dar nu trebuie să exagerăm vocaţia sa de martir, deşi istoria putea să meargă şi în acea direcţie. Nu a mers. Coposu nu este un sfânt al închisorilor, anticomunismul său nu este numai moral, ci şi politic. Personalitatea sa nu este una radicală. Misiunea pe care o primise de la Maniu făcea din supravieţuirea sa un scop în sine, independent de legitimul instinct de autoconservare. Deşi modelul său politic şi uman e Iuliu Maniu, pentru a-şi îndeplini (pro)misiunea, Coposu nu trebuia să-i împărtăşească soarta tragică.

De altfel, aceasta este o altă caracteristică a marilor lideri: trebuie să creadă în ei, în rolul lor providenţial. Trebuie să ştie să supravieţuiască în condiţii ostile pentru că reprezintă ceva mai mult decât simpla lor persoană. Ceea ce se numeşte "traversarea deşertului" e însă o perioadă cu atât mai dramatică cu cât acest "deşert" e o perioadă totalitară. Atunci devine important să răspundem la întrebarea dacă Coposu s-a "adaptat" vieţii în comunism după ce a fost eliberat.

Regimul îl marginalizează, continuă represiunea sub diverse forme tocmai pentru că prin atitudinea sa arată că rămâne un pericol. Dar refuzul de a accepta minciunile regimului nu face din Coposu un inadaptat: are o viaţă socială, testează prudent limitele libertăţii sale supravegheate şi, mai ales, încearcă să-şi comunice ideile. Coposu, în contextul totalitar, nu este un om revoltat, este un militant al cauzei sale istorice. Charisma pe care o degaja încă de atunci venea din energia cu care îşi apăra punctele de vedere, venea şi dintr-o luciditate politică incontestabilă pe care o împărtăşeşte fără prea multe reţineri.

Toate aceste observaţii ne ajută să înţelegem atitudinea lui Coposu în faţa anchetatorilor aşa cum reiese din lucrarea de faţă. Decisivă este observaţia autorului despre una dintre declaraţiile acestuia: "Prevăzând parcă faptul că aceste declaraţii vor rămâne posterităţii..." (p. 92), observaţie care trebuie completată cu o alta, de data aceasta chiar a lui Corneliu Coposu: "Istoria unui popor este ţesută din biografia conducătorilor ei" (p. 402). Deşi în acel moment Coposu e departe de a fi un conducător, nu ne putem împiedica să vedem în această declaraţie un semn al dorinţei de exemplaritate în raport cu propria sa biografie.

Aşa înţelegem şi cât de absurde rămân acuzaţiile de colaboraţionism aduse lui Corneliu Coposu. Într-o notă din 1968 despre poziţia sa aflăm că vede "falimentul economic şi ideologic al comunismului ca fiind total şi că este convins că forţele care îl vor răsturna se vor naşte din chiar mijlocul lui şi nu va veni din afară" (p. 185), dintr-o notă din 1980 dată de un informator găsim o altă idee semnificativă pentru atitudinea sa: "Regimul comunist din România chiar dacă va sta la putere 100 de ani, este un regim tranzitoriu; nu s-a cununat cu destinul neamului românesc şi există deasupra Partidului Comunist nişte interese care rămân eterne naţiunii române" (p. 186). Corneliu Coposu nu putea colabora cu regimul comunist atât pentru că nu credea în ireversibilitatea lui, spre deosebire de majoritatea semenilor săi, cât şi pentru că naţionalismul său manist nu putea fi păcălit de discursul naţional-comunist caracteristic regimului Ceauşescu.

În aceste declaraţii vedem o dublă soliditate la nivelul valorilor şi la cel al capacităţii de analiză. E o formă de încredere în sine care-l face pe Coposu să intre într-o formă de joc cu Securitatea, în care testează limitele, nu numai că nu se lasă strivit, dar provoacă. Spre exemplu, tot din nota din 1980, deşi ştie că este urmărit şi că Securitatea îi cunoaşte atitudinea, "face o analiză a situaţiei economice din ţară, arătând corupţia endemică a societăţii româneşti, în special cea din rândul nomenclaturiştilor, lipsa totală de informare a populaţiei şi nevoia tot mai mare de a cunoaşte adevărul". În mod deliberat, un astfel de mesaj în acel context şi indiferent unde ajungea, la prieteni sau la duşmani, la potenţiali opozanţi sau la Securitate, era unul profund disruptiv pentru că venea de la un aparent simplu cetăţean al României Socialiste.

Puterea represivă îl obliga să dea declaraţii despre prieteni, despre cei pe care îi întâlnea, despre ce făcea zilnic. Citind declaraţiile din această carte vedem cum îi protejează pe cei cu care intră în contact, totuşi e legitimă întrebarea dacă nu putea să tacă sau să spună mai puţine lucruri. La asta trebuie adăugată şi întrebarea referitoare la dispoziţia sa de a spune Securităţii părerile sale, care de multe ori erau nişte interesante analize. Nu era asta o formă de a-i ajuta?

Aş vrea aici să mă opresc la două elemente ale unui posibil răspuns. Primul este legat de obiectivul principal al Securităţii. Al doilea priveşte obiectivul principal al lui Coposu însuşi.

Securitatea, ca orice forţă represivă dintr-un stat totalitar, are practic toate informaţiile pe care i le solicită celui anchetat. Obiectivul ei principal este să spargă o nucă tare cum era Corneliu Coposu. Încearcă în sensul ăsta să-l golească de conţinutul potenţial molipsitor al credinţelor sale, al adevărului său. Eşecul a fost evident, ca şi încercarea de a-l compromite. Securitatea nu a putut să-l utilizeze în niciun fel pe Coposu, nici măcar în orb, ceea ce a făcut ca monitorizarea sa să fie permanentă şi vizibilă pentru ca acesta să fie pentru mulţi nefrecventabil din cauza fricii acestora de a intra şi ei... sub lupa Securităţii.

Obiectivul lui Coposu este însă mai important, pentru că îl distinge de multe alte cazuri de victime politice, inclusiv de cele ale unor dizidenţi. Siguranţa sa de sine e în contrast cu complexul de superioritate specific ofiţerului de Securitate. Acesta din urmă ştie că are toate informaţiile, apoi se prevalează şi de un aparent drept de viaţă şi de moarte în raporturile cu cel anchetat.

Securistul avea prin definiţie acest complex de superioritate în faţa lui Coposu, dar răspunsul celui din urmă ţine mai mult de retorica politică decât de aceea a unei victime. Prin această subtilă insolenţă, Coposu-cel-din-arhive demonstrează măsura în care complexul de superioritate al anchetatorului nu e justificat şi că luciditatea istorică a fost tot timpul de partea celui aparent infinit de slab. La fel de infinit pe cât primului îi părea că va dura comunismul. Anticomunismul lui Coposu nu a făcut să cadă comunismul, dar reuşeşte o serie de mici victorii în confruntarea directă cu agenţii regimului şi, plecând de la disimetria raportului între anchetatul Coposu şi anchetator, ne semnalează spectaculos fragilitatea puterii celor care aveau atunci toată puterea.

Coposu vede în anchetator un biet agent al unui stat totalitar, prin agent pe acel stat îl priveşte în ochi şi îi spune cu insolenţă adevărurile sale. Pe de o parte, îl îneacă pe anchetator în mici adevăruri făcute să ascundă adevărul său profund. Pe de altă parte, transmite mesaje, analize şi idei către oamenii reali din spatele instituţiilor formale. Ştie că şi la nivelul acelui stat există o fragilitate, implicit şi o umanitate ireductibilă, o formă de raţionalitate dincolo de aparenţa triumfului omului nou. Această umanitate regăsită şi raţionalitate chiar vor doborî totalitarismul. Viitorul preşedinte PNŢCD a folosit statutul său de perpetuu anchetat pentru a transmite acele mesaje care mergeau în sensul trezirii acestei minime raţionalităţi cu potenţial antitotalitar.

Deşi analiza sa era lucidă la nivel istoric, comunismul colapsând din interior, fenomenul nu a fost similar la nivelul comunismului românesc. Dar acest tip de atitudine ne spune ceva important despre tipul de om politic care a fost Corneliu Coposu după 1989. Şi-a transmis mesajele cu consecvenţă chiar atunci când ele păreau politic contraproductive, pentru că nu se adresau unei populaţii de alegători, ci unui popor care trebuia şi el să-şi regăsească treptat umanitatea.

Modelul moral şi riscurile (de)mitizării

Trăim într-o perioadă istorică a suspiciunii. Trecutul e tărâmul de vânătoare al pseudo-cercetătorilor care nu caută adevărul, ci micile detalii artificial scoase din context care bruiază înţelegerea. Implicit fac imposibilă, chiar atunci când este cazul, admiraţia şi existenţa modelelor. Probabil că în raport cu acest tip de risc, autorul ne vorbeşte despre dorinţa sa de a-l "reabilita" pe fruntaşul ţărănist. Pe fond nu avem nevoie de dosarele Securităţii pentru a şti cine a fost Corneliu Coposu. În această carte vedem însă că până şi prin lupa deformantă a acestei instituţii se vede caracterul său şi ne impresionează ideea că el însuşi a lăsat pentru viitor, pe vremea când nu ştia că se va putea exprima liber, expresii ale libertăţii sale de conştiinţă în context totalitar.

În acest sens, e semnificativă concisa autoevaluare pe care şi-o face în testamentul său politic scris în 1994 şi dat publicităţii în 2018: "Cred că mi-am făcut datoria faţă de ţară, faţă de conştiinţa mea. Nu cred că am să-mi reproşez vinovăţii majore. Am căutat să-mi respect principiile, angajamentul ideologic şi toate acţiunile născute din dragoste de Patrie şi de neamul românesc. Dacă ar fi să o iau de la capăt, aş proceda la fel, chiar ţinând seama de perspectiva anilor de puşcărie, de suferinţele îndurate".

Asta ne ajută mai bine să citim coerenţa atitudinii sale înainte şi după 1989. Când, la începutul anilor 1990, se vede cu preşedintele I. Iliescu sau cu şeful SRI V. Măgureanu (amândoi ajungând mai târziu să se laude cu aceste întâlniri), el priveşte în faţă, chiar dacă într-un alt context, acelaşi sistem. Confruntarea sa cu Securitatea şi cu structurile statului comunist are loc de la naşterea acestora şi durează şi după dispariţia lor oficială, de fapt transformarea în forme instituţionale care niciodată nu i-au fost prietene liderului naţional-ţărănist. Putem spune că această confruntare continuă şi azi, pentru că statura fostei victime a represiunii politice rămâne agasantă pentru "moştenitorii Securităţii". Într-o lume a antimodelelor politice, modelul politic Coposu rămâne periculos.

Această inevitabilă luptă pentru memorie subliniază măsura în care marele merit al lui Corneliu Coposu e unul politic: a reprezentat în lupta politică un tip de legitimitate insuportabilă pentru puterea neo-nomenclaturistă. Monarhismul său din 1990 suna strident în acel context, dar aşa completa tipul de legitimitate pe care-l încarna. Atitudinea faţă de Coposu era atunci o hârtie de turnesol şi asta a condus la definirea întregului spectru politic. În confuzia şi obscuritatea postcomunismului, discursul lui Corneliu Coposu era ca un reflector pus atât pe imposturile puterii, cât şi pe fricile societăţii.

Nu era singurul care putea susţine un astfel de discurs politic, dar a fost cel mai credibil, a fost cel care a încarnat acest discurs. De unde şi ura sistemică împotriva sa. De unde şi impresia colectivă cvasiunanimă că moartea sa a deschis drumul către alternanţa politică din noiembrie 1996. Idee pe care o regăsim şi azi, idee semnificativă pentru acel timp. Ca şi cum moartea sa a fost mai convingătoare decât viaţa sa. Această evidenţă pentru contemporanii acelor momente din 1995 şi 1996 e grăitoare pentru importanţa, dar şi natura "mitului" Coposu de atunci. Era evidenţa că cei care deţineau puterea instituţională, economică şi mediatică nu puteau concepe o Românie cu Corneliu Coposu la putere. Oamenilor statului nedecomunizat le era frică de anticomunistul Coposu. Iată o formă de victorie morală a celui care avea cu adevărat sensul statului în faţa celor care-l locuiau ilegitim.

Moartea sa a părut aşadar ca un ultim sacrificiu. Dar de aici a venit şi marea confuzie între modelul moral şi modelul politic. Coposu-omul politic a fost umbrit nedrept de Coposu-modelul moral. Am încercat mai sus să arăt că atitudinea care reiese din documentele Securităţii nu este acea a unui radical, ci a unui strateg. Se distinge de alte posibile modele morale de rezistenţă în faţa comunismului prin inteligenţa politică de a pregăti momentul de după implozia regimului.

Sigur că e el însuşi un constant apărător al ideii importanţei moralităţii în politică, dar asta pentru că trăieşte într-un context dramatic, în care înainte şi după 1989, aşa cum spune şi în testamentul său politic, "lichelele" erau aproape peste tot. Dar apelul la moralitate în politică nu trebuie să fie interpretat ca o confuzie a celor două sfere, cea a acţiunii politice şi cea a credinţelor morale. Coposu însuşi e un credincios greco-catolic care-şi convoacă cu mare atenţie credinţa în discursul public. Coposu e un model politic tocmai pentru că încearcă echilibrul idealului weberian al omului politic, în care etica responsabilităţii pentru ceilalţi nu exclude, ci completează credinţa proprie.

Coposu era şi un realist, care ştia să utilizeze întreaga capacitate mobilizatoare a discursului idealist. Ştia că politica este arta posibilului. Idealurile sale nu erau abstracte: renaşterea PNŢ, apoi unirea opoziţiei politice şi civice într-o alternativă la postcomunişti. În sensul acesta, a fost un învingător, pentru că obiectivele sale ţineau de sfera posibilului şi au fost îndeplinite.

Mai mult decât realizările politice propriu-zise, inteligenţa politică a lui Corneliu Coposu va putea inspira generaţiile de azi şi de mâine. O inteligenţă care nu este una instinctivă, vine nu numai din experienţă, ci şi dintr-o cultură profundă, dintr-o dorinţă de a-şi cunoaşte semenii şi istoria poporului căruia i-a dedicat viaţa. Impresionantă în acest sens este conferinţa din 1986 de la sfârşitul cărţii despre rolul clerului în istoria românilor, lecţie de istorie şi discurs specific patriotismului luminat care-l definea.

Corneliu Coposu nu trebuie canonizat, nici mitologizat, îi trebuie doar dat locul de model politic de care memoria noastră naţională are atâta nevoie: acela al unui un om politic care vrea să se ia la trântă cu o istorie despre care ştie că nu e niciodată scrisă dinainte.

(Alexandru Gussi)

Exces de sinceritate - Să urle, să ardă

 

Leslie Jamison
Să urle, să ardă
Editura Publica, 2020
Traducere din engleză de Anca Bărbulescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Exces de sinceritate

Nu citisem nimic de Leslie Jamison înaintea eseurilor publicate sub titlul Să urle, să ardă, traduse de editura Publica în excelenta colecţie Narator. Nu ştiu dacă a fost cel mai potrivit moment pentru această carte. De-a lungul lecturii m-am întrebat deseori acest lucru. Sinceritatea uneori brutală a autoarei, analiza pătrunzătoare, subiectele dureroase şi care ating cititorul în cele mai neaşteptate colţuri ale sufletului m-au determinat să mă opresc deseori, să reiau sau să revin asupra unui text. Cert este că simţi nevoia să diseci fiecare povestire, să o raportezi la tine şi la propriile tale experienţe de viaţă. Uneori când nu ştii despre ce vorbeşte autoarea - pentru că ţi se poate întâmpla şi acest lucru având în vedere background-ul tău diferit de cititor faţă de cel al scriitoarei - cuvintele sunt aşezate atât de bine încât te duci şi cauţi să afli despre ce este vorba pentru a-i putea pur şi simplu înţelege şi savura punctul de vedere asupra subiectului.

Cartea este structurată în trei părţi: prima vorbeşte despre formele pe care le poate lua singurătatea, a doua vorbeşte despre suferinţă, dar mai ales despre efortul artistului de a o surpinde în artă, în timp ce a treia parte este cea mai presonală dintre toate vorbind despre iubire, experienţa autoarei ca mamă vitregă şi, nu în ultimul rând, vorbeşte despre dependenţă. Nu sunt texte uşor de digerat pentru că analiza este fără milă şi fără scuze mai ales atunci când vorbeşte despre ea însăşi.

Din prima parte a cărţii cei mai mulţi cititori au rezonat cu povestirea 52 Blue, povestea unei balene albastre altfel şi din acest motiv, probabil foarte singură. Pe mine m-a afectat, însă, mai mult Viaţa sim. Poate ca urmare a pandemiei şi a izolării, poate pentru că de data aceasta autoarea ne vorbeşte despre oameni care aleg să trăiască o viaţă paralelă în virtual pentru a contracara greutăţile de fiecare zi, poate pentru că nu mi-am dorit niciodată să-mi creez cont pe o platformă gen Second Life - nu am o explicaţie simplă pentru a transmite altora de ce mi s-a părut mai interesantă această povestire decât altele din această secţiune.

Eseul care dă titlul volumului mi-a plăcut cel mai puţin din întreaga carte. Probabil pentru că este întrucâtva mai opac şi mai tehnic. În schimb, toate celelalte - Sus în Jaffa, Nici o limbă nu poate spune şi Expunere maximă mi s-au părut pur şi simplu geniale. Prin Sus în Jaffa înţelegem că atunci când vizităm o ţară marcată de conflict nu-i putem surprinde esenţa şi nici nu-i putem înţelege locuitorii şi viaţa pe care o trăiesc. Ignorăm de regulă toată durerea şi vedem doar paradisul tropical pe care ni-l vând pliantele şi agenţiile de turism. Pentru că, remarcă autoarea, "orice paradis e posibil prin intermediul orbirii". Expunere maximă ridică problema implicării artistului în viaţa subeicţilor săi. Are dreptul artistul să intervină? Poate face artă din vieţile altora? Este etic şi moral să o facă? Aduce plus valoare operei şi poate fi acest lucru suficient? Jamison ne atrage atenţia asupra faptului că şi artiştii sunt oameni cu emoţii şi sentimente. Annie o fotografiază pe Maria de-a lungul a 26 de ani şi de călătorii în Mexic. Prin faţa camerei trec vieţile câtorva generaţii, prin spatele camerei şi viaţa fotografei trec dramele familiei Mariei pentru că implicarea devine, la un moment dat, inevitabilă. În contra-exemplu ni-l aduce pe fotojurnalistul sud african Kevin-Carter care în 1993 avea să facă o fotografie devenită celebră: cea a unui copil scheletic care se târa pe jos către un centru de ajutorare ONU, în timp ce în spatele lui aştepta un vultur. Fotograful a obţinut numeroase premii, dar faptul că doar a fotografiat fără a se implica l-au dus într-un final la depresie şi apoi la sinucidere. În biletul lăsat scria: "Durerea vieţii depăşeşte bucuria în asemenea grad încât bucuria nu mai există". Nu ştiu dacă există un raspuns universal valabil pentru acest gen de dilemă.

A treia parte este scrisă într-o notă foarte personală şi de aceea, probabil, mi-a creat momente inconfortabile. Mi-am descoperit limitele de mic burgheză în raport cu dependeţa altora, m-am confruntat cu propriile idei preconcepute, m-am întrebat dacă am avut curajul să privesc vreodată atât de profund în mine şi să mă analizez cu atât de multă duritate şi sinceritate crudă cum o face Jamison. Probabil că nu.

Dintre toate eseurile cel mai mult mi-a plăcut Nici o limbă nu poate spune. Titlul vine dintr-o scrisoare a unui căpitan unionist adresată fratelui său după Antietam, una dintre cele mai importante şi sângeroase bătălii din timpul Războiului Civil american. Eseul are ca punct de plecare o expoziţie cu fotografii din timpul Războiului Civil deschisă în 2013 odată cu inaugurarea Muzeului Metropolitan de Artă din New York. Leslie Jamison se întreabă dacă fotografia poate transmite mai mult decât alte arte, dacă poate oferi ceea ce mintea nu poate cuprinde pe deplin: tragedia şi suferinţa născute din război. Pot fi considerate frumoase aceste fotografii? Sunt mărturii pe care privitorul se poate baza? Această ultimă întrebare este pusă pentru că unele fotografii din Războiul Civil s-a aflat ulterior că au fost regizate. Este celebru cazul lui Alexander Gardner care pentru a realiza fotografia intitulată Sălaşul unui trăgător rebel, Gettysburg, a mutat cadavrul într-un cadru mai de efect.

Există un moment în care privitorul îşi pierde obiectivitatea atunci când priveşte fotografiile unei tragedii. Există un detaliu, o figură sau un cadru care ne atinge, ne facem să înţelegem în mare măsură tragedia pe care o privim. Din expoziţia de la Metropolitan şi nu doar pentru Jamison ci şi pentru cititorul doritor să înţeleagă o astfel de fotografie este cea despre care ne vorbeşte la sfârşitul eseului şi care îi aparţine lui William R. Mudge, soldat unionist şi fost fotograf.

Nu poţi rămâne indiferent în faţa acestor eseuri. Şi pe parcursul lor realizezi că citatul din Terenţiu care spune că "Sunt om şi nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin" este autosuficient şi pe undeva naiv. Pentru că de-a lungul anilor oamenii au găsit atât de multe metode noi şi crude de a se răni unii pe alţii, dar şi pe ei înşiş, încât ştii că nu poţi cuprinde şi înţelege toate formele şi suferinţele posibile. Volumul acesta te duce în cotloanele întunecate ale naturii umane, dar în acelaşi timp este plin de compasiune şi umanitate. Te face să priveşti lumea un pic altfel şi să fii recunoscător pentru ceea ce ai.

Cuvânt înainte ;i prefaţă la Băieţii din barcă

 

Daniel James Brown
Băieţii din barcă
Pilot Books, 2021
Traducere din limba engleză de Mihaela Sofonea, Smaranda Nistor, Daniela Fudulu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

Mă regăsesc perfect în trăirile protagoniştilor acestei cărţi plină de energie, optimism şi inspiraţie. Aşa cum simte, într-un fel misterios, Joe Rantz, "barca" băieţilor nu este doar ambarcaţiunea şi echipajul. Este munca întregii echipe din spatele lor, este un vis îndeplinit prin multă ambiţie şi perseverenţă şi este, mai ales, un spirit aparte; acela de a trage împreună pentru un obiectiv asumat.

Salut apariţia acestei cărţi şi ideea editurii de a oferi poveşti din sport, care pot fi lecţii utile şi pentru cei care nu se pregătesc de o carieră sportivă. Gândiţi-vă la sport ca la un bun "antrenor". Sportul este mai mult decât concursuri, victorii (sau înfrângeri), spectacol sau un ambasador al ţărilor participante la o competiţie. Este mai mult şi decât căzături, bătături, antrenamente şi pregătire pentru luni şi ani de zile; este un mod de a gândi, pe care îl duci cu tine, în viaţă, în tot ce faci. Este disciplina de care ai nevoie, ca individ, şi solidaritatea pe care o construieşti, ca membru al echipei.

Sportul nu e un exerciţiu solitar, chiar dacă e un sport individual, şi medaliile nu-i aparţin doar campionului. Iar campion poţi fi în orice domeniu, trebuie doar să vrei.

(Ivan Patzaichin)

*

"Important e să participi"? Pierre de Coubertin aşa susţine. Şi, ce-i drept, nu prea îţi vine să-l contrazici pe fondatorul CIo şi părintele Jocurilor Olimpice Moderne. Atâta doar că spiritul de contradicţie creşte neîngrădit şi se împrăştie prin continente, epoci istorice şi culturi.

Printre cei atinşi de bunul microb al contradicţiei se numără şi nouă americani care, instalaţi într-o barcă, nu desfid doar definiţia lirică a baronului de Coubertin, ci şi încruntătura lui Adolf Hitler, întinsă peste ediţia berlineză din 1936 a Jocurilor. Hitler acceptă până la urmă întrecerea, deşi nu-i vede rostul. Chiar aşa, ce să cauţi - tu, evreu, tu, negru, tu, arab - în Germania arienilor? Ce rost are o competiţie în care câştigătoarea nu poate fi alta decât rasa pură? Uite că are, spun cei nouă şi se pun pe treabă. Spre titlul olimpic la 8+1, dar nu numai. Cu vâslele tăind apa, "băieţii din barcă" se iau la trântă cu istoria, cu prejudecăţile lumii şi cu greutăţile zilei: foame, boală, deziluzie, criză, cenzură.

Daniel James Brown, autorul acestei fascinante odisei a încăpăţânării, are cursa lui: documentare excepţională, interviuri cu urmaşi ai celor nouă eroi şi nu numai, muncă de bibliotecă şi arhivă. Rezultatul? Poate un spor de cearcăne şi dioptrii pentru Brown. Cu siguranţă, o formidabilă aventură pentru cititori. Băieţii din barcă, iată o carte care nu se citeşte, se devorează. De ce? Fiindcă în Daniel James Brown par să-şi fi dat întâlnire J. R. Moehringer, Ring Lardner şi Ernest Hemingway. Şi fiindcă e înviorător să citeşti un thriller socio-politico-sportiv despre nouă oameni care, din mijlocul apei, au râs preţ de şase minute de fanaticii de pe maluri. Îi cheamă Hume, Rantz, White, Day, Morris, Hunt, McMillin, Adam şi Moch. Şi au iscălit împreună o declaraţie în care scrie că important nu e doar să participi.

(Radu Paraschivescu)

Prolog
 

Într-un sport precum acesta - cu muncă asiduă, cu glorie prea puţină, dar care a rămas popular de-a lungul secolelor - ei bine, trebuie să existe o anumită frumuseţe pe care oamenii obişnuiţi n-o pot vedea, dar cei extraordinari o zăresc. (George Yeoman Pocock)

Cartea aceasta s-a născut într-o zi rece şi ploioasă de sfârşit de primăvară, când m-am căţărat peste gardul din şipci de cedru care îmi împrejmuieşte păşunea şi mi-am croit drum prin pădurea udă până la casa modestă de lemn, în formă de A, în care Joe Rantz zăcea pe patul de moarte.

Nu ştiam decât două lucruri despre Joe când am bătut la uşa fiicei sale, Judy, în ziua aceea. Ştiam că, la 75 de ani, coborâse de pe munte buşteni de cedru, trăgându-i cu mâinile goale, apoi tăiase cu securea şipcile şi ţăruşii, ridicând un gard de 675 de metri liniari împrejurul păşunii, peste care tocmai sărisem - o sarcină herculeană care mă face să scutur din cap, minunându-mă, ori de câte ori mă gândesc la ea. Şi ştiam că fusese unul dintre cei nouă tineri din statul Washington - băieţi de fermieri, pescari şi cherestegii - care au şocat atât lumea canotajului, cât şi pe Adolf Hitler, câştigând medalia de aur la proba de 8+1, la Olimpiada din 1936.

Când Judy a deschis uşa şi m-a poftit în camera ei de zi primitoare, Joe era întins pe un fotoliu cu spătar ajustabil, cu picioarele ridicate, cât era de lung, la cei peste un metru nouăzeci ai săi. Purta un costum gri de trening şi botoşi călduroşi, de un roşu strălucitor. Avea o barbă albă şi rară. Pielea îi era pământie, iar ochii umflaţi - ca urmare a insuficienţei cardiace din pricina căreia se stingea. În apropiere se vedea un tub de oxigen. În soba cu lemne, focul trosnea şi şuiera. Pereţii erau acoperiţi cu fotografii vechi de familie. Pe peretele îndepărtat se vedea o vitrină doldora cu păpuşi, cai şi vase de porţelan pe care erau desenaţi trandafiri. Ploaia răpăia pe fereastra care dădea spre pădure. La combină se auzeau în surdină melodii de jazz din anii '30 şi '40.

Judy m-a prezentat, iar Joe mi-a întins o mână neobişnuit de lungă şi subţire. Judy îi citise una dintre cărţile mele, iar el voia să mă cunoască şi să vorbim despre ea. În tinereţe fusese, printr-o extraordinară coincidenţă, prieten cu Angus Hay Jr. - fiul unei persoane care avusese un rol central în povestea acelei cărţi. Astfel că am vorbit despre asta o vreme. Apoi conversaţia a început să se îndrepte către propria lui viaţă.

Avea vocea subţire şi slabă, gata să se întrerupă dintr-o clipă în alta. Din când în când se oprea şi se aşternea tăcerea. Însă, încet, îndemnat cu grijă de fiica sa, a început să depene câteva frânturi din povestea vieţii sale. Evocându-şi copilăria şi prima tinereţe, în timpul Marii Crize, a vorbit poticnit, dar cu fermitate despre o serie de greutăţi pe care le îndurase şi obstacole pe care le depăşise, poveste care, cum stăteam şi luam notiţe, iniţial m-a surprins, apoi m-a uluit.

Dar abia după ce s-a apucat să vorbească despre cariera sa de canotor la Universitatea Washington a început, din când în când să plângă. A povestit despre arta canotajului, despre schifuri şi vâsle, despre tactică şi tehnică. A rememorat ceasurile lungi petrecute pe apă, sub ceruri cenuşii precum oţelul, victoriile zdrobitoare şi înfrângerile evitate ca prin urechile acului, călătoria în Germania şi cum au mărşăluit sub ochii lui Hitler, pe stadionul olimpic din Berlin, şi despre tovarăşii săi de echipă. Însă niciuna dintre aceste amintiri nu l-au făcut să izbucnească în lacrimi. Dar când a încercat să vorbească despre "barcă", vorbele au început să i se poticnească, iar ochii albaştri strălucitori i s-au umplut de lacrimi.

La început am crezut că se referea la Husky Clipper, schiful de curse în care vâslise pe drumul spre glorie. Sau că era vorba despre tovarăşii săi de echipă, de grupul neverosimil de tineri care reuşise una dintre cele mai mari realizări din canotaj. În cele din urmă, uitându-mă cum Joe se străduia întruna să îşi recapete cumpătul, mi-am dat seama că "barca" era ceva mai mult decât doar schiful sau echipajul acestuia. Pentru Joe, le cuprindea, dar totodată le transcendea pe amândouă - era ceva misterios şi aproape dincolo de orice definiţie. Era o experienţă împărtăşită - un lucru singular care se dezvăluise într-o frântură privilegiată de timp, demult apus, când nouă tineri inimoşi au trudit laolaltă, au tras cu toţii ca unul, au dat tot ce aveau unul pentru altul, legaţi pe vecie prin mândrie, respect şi dragoste. Joe plângea, cel puţin în parte, pentru pierderea acelei clipe, dar mult mai mult, cred, pentru pura frumuseţe a acesteia.

Pe când mă pregăteam să plec în după-amiaza aceea, Judy a scos medalia de aur a lui Joe din vitrina de sticlă şi mi-a dat-o. În timp ce o admiram, mi-a spus că dispăruse cu ani în urmă. Familia răscolise toată casa lui Joe, dar în cele din urmă se dăduseră bătuţi, considerând-o pierdută. Abia mulţi ani mai târziu, când renovau casa, au găsit-o ascunsă în pod, într-un strat de material izolant. Se pare că unei veveriţe îi căzuse cu tronc aurul scânteietor şi dosise medalia în bârlogul ei, ca pe o comoară personală. Cum stăteam şi o ascultam pe Judy povestindu-mi întâmplarea, mi-a trecut prin cap că povestea lui Joe, ca şi medalia, rămăsese ascunsă, ferită de ochii lumii pentru mult prea mult timp.

I-am strâns mâna lui Joe, i-am spus că aş dori să revin şi să mai stau de vorbă cu el şi că aş vrea să scriu o carte despre vremurile când făcuse canotaj. Joe mi-a apucat mâna şi mi-a răspuns că i-ar plăcea, iar apoi vocea i s-a poticnit din nou şi m-a avertizat cu blândeţe: "Dar nu doar despre mine. Trebuie să fie despre barcă."

Introducere la Reîntoarcerea în Reich

 

Eric Lichtblau
Reîntoarcerea în Reich.
Misiunea secretă a unui refugiat evreu împotriva Germaniei naziste
Editura Meteor Press, 2020
Traducere din limba engleză de Adina Barvinschi

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere

Această carte s-a născut în urma unei conversaţii întâmplătoare despre eroism şi Holocaust. Acum câţiva ani m-am întâlnit la o cafenea din Washington cu Eli Rosenbaum, un perseverent vânător de nazişti care-mi oferise numeroase informaţii preţioase pentru cea mai recentă carte a mea. În acea dimineaţă mă uitasem rapid peste titlurile zilei şi citisem necrologul unui european obscur care ascunsese nenumăraţi evrei de prigoana naziştilor cu şapte decenii în urmă. I-am povestit lui Eli despre necrolog şi am recunoscut, foarte jenat, că nu mai auzisem până atunci de respectiva persoană. L-am întrebat de ce aflam despre existenţa atâtor eroi anonimi din timpul Holocaustului abia după moartea lor?

Eli n-a ştiut ce să-mi răspundă.
- Bun, am continuat, spune-mi numele cuiva de care mi-aş dori să fi auzit înainte să moară.

De această dată nu a ezitat.
- Ar trebui să te întâlneşti cu Fred Mayer, mi-a sugerat el. Supravieţuitor al Holocaustului şi erou de război. Locuieşte în Virginia de Vest. Are mai bine de 90 de ani.

Astfel am aflat pentru prima oară de Freddy Mayer. Eli mi-a oferit un scurt rezumat al uimitorului său parcurs: adolescent evreu în Germania, refugiat în America în urma Holocaustului, spion şi erou de război în Austria ocupată de nazişti. După toţi aceşti ani, a adăugat Eli, se făceau, în sfârşit, demersuri pentru a i se acorda preţuita Medalie de Onoare.

Am vrut să-l cunosc pe Freddy. Scriam de ani de zile despre ticăloşi - naziştii din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi nemernicii de azi din capitala Statelor Unite -, iar povestea sa promitea o pauză care m-ar fi putut inspira. Eli m-a ajutat să intru în contact cu el, iar în februarie 2016 am parcurs cu automobilul drumul de nouăzeci de minute dintre Washington, DC şi cabana lui Mayer din pădurile Virginiei de Vest - în apropierea unui cazinou şi a unei piste de curse. Am petrecut alături de el o după-amiază emoţionantă. Avea 94 de ani şi nu mai auzea prea bine - am aflat ulterior că rămăsese cu sechele în urma relelor tratamente aplicate de nazişti -, dar altfel părea remarcabil de sprinten. Trăia singur şi putea încă să conducă automobilul, să cureţe zăpada cu lopata şi să le livreze alimente, prin programul Meals on Wheels, vecinilor săi vârstnici mai puţin independenţi. Putea şi să redea fără ezitare din memorie numele şi datele asociate cu povestea sa de război. Mi s-a părut un om veşnic tânăr.

Mi-a povestit cum crescuse în Germania ca evreu, despre copilăria sa fericită otrăvită de nazişti. Mi-a descris ezitarea tatălui său de a pleca din ţara care îl decorase după ce luptase eroic ca ofiţer în timpul Primului Război Mondial. Am discutat despre viaţa sa de imigrant adolescent în Brooklyn şi, bineînţeles, despre misiunea sa de spionaj în zonele controlate de nazişti.

Citisem deja câte ceva despre echipa de spionaj de trei oameni pe care o condusese prin Alpii austrieci. I-am mărturisit că mi se părea incredibil faptul că reuşise să se dea drept ofiţer german timp de mai bine de două luni într-o enclavă nazistă şi să adune informaţii valoroase despre anumite operaţiuni militare. A zâmbit şi m-a corectat cu blândeţe. Nu se deghizase doar în ofiţer nazist: activase şi ca muncitor francez într-o fabrică germană. Mi-a spus cu un accent francez exagerat că îşi schimbase pur şi simplu pronunţia numelui în Freh-deh-REEK May-YEHR. A izbucnit în hohote de râs şi mi-a zâmbit cu toţi dinţii - aveam să aflu mai târziu că aceasta era o trăsătură care-l definea.

A devenit însă extrem de serios cât timp mi-a povestit cu detalii cutremurătoare capturarea sa ulterioară de către Gestapo. S-a ridicat din scaun încet, dar ferm, şi mi-a arătat cum călăii nazişti îl ridicaseră pe două prăjini şi îl torturaseră timp de ore întregi. A jucat întreaga scenă îngrozitoare şi mi-a demonstrat cu încetinitorul lovitura de pumn circulară primită în bărbie. A revenit apoi la accentul franţuzesc şi m-a asigurat că îşi ţinuse gura, repetându-le călăilor nazişti că era doar un muncitor şi nu ştia nimic despre nicio acţiune de spionaj americană. Je ne sais rien! "Nu ştiu nimic!"

Casa era împânzită de relicve grăitoare din război. Pe peretele din bucătărie se afla o fotografie mare cu un B-24 Liberator în plin zbor - avionul cu care se întorsese în Reich. Era semnată de ceilalţi membri ai expediţiei sale. Lângă uşă se afla o statuie înaltă de aproape un metru a lui William Donovan, cel care înfiinţase Office of Strategic Services, agenţia de spionaj din timpul războiului care-l paraşutase în Austria. Într-o ramă acoperită cu sticlă erau cele şase medalii pe care le primise. Freddy ar fi vrut să-mi arate încă o medalie: "Vulturul de aur din Tirol" decernat de ambasada Austriei la patru decenii după sfârşitul războiului. A scormonit după ea într-o comodă din dormitor, dar a renunţat, frustrat. Medalia, la fel ca povestea sa, părea să fi fost pusă bine undeva şi în mare parte uitată.

I-am spus lui Freddy că doream să scriu despre el - poate într-o carte sau poate în New York Times, pentru care lucram în Washington ca reporter de investigaţii. A ridicat din umeri, vrând parcă să spună că nu conta. Aveam să aflu că ridicatul din umeri era o altă trăsătură personală a lui Freddy, la fel ca zâmbetul larg.
- Ei, ce-ar mai fi de spus? m-a întrebat.

În ultimii 40 de ani apăruseră câteva cărţi şi filme documentare despre misiunea sa şi despre alte câteva operaţiuni de spionaj antinaziste notabile întreprinse de OSS. A scos din bibliotecă şi mi-a arătat o carte publicată în anii '70.

I-am explicat că mi se părea că mai erau multe de spus. Foarte mulţi oameni nu ştiau, din păcate, despre actele de eroism din război ale refugiaţilor şi era un moment foarte bun pentru a le reaminti. În timpul campaniei pentru alegerile prezidenţiale din anul 2016, candidatul Donald J. Trump a făcut din denigrarea imigranţilor tema centrală a platformei sale politice. Tot atunci a declanşat şi o dezbatere mistificatoare despre semnificaţia eroismului după ce afirmase că senatorul John McCain, care petrecuse mai bine de cinci ani în Vietnam ca prizonier de război, "nu era un erou" pentru că fusese capturat. Mă fascina povestea lui Freddy de la refugiat la erou de război şi mi se părea că America îşi uita adevăraţii săi oameni remarcabili şi locurile din care se trăgeau.

La sfârşitul unei conversaţii care ar fi putut să dureze o noapte întreagă, Freddy m-a invitat să revin curând pe la el. A murit pe neaşteptate două luni mai târziu, în aprilie 2016. Am scris până la urmă în New York Times despre faptele de eroism ale lui Freddy, dar a fost vorba, din păcate, de necrologul său. Titlul era "Frederick Mayer, un evreu care i-a spionat pe nazişti după refugierea din Germania, moare la vârsta de 94 de ani". Era o poveste demult uitată despre curaj şi despre război, la fel ca ferparul pe care îl citisem în drum spre întâlnirea cu Eli Rosenbaum.

În timp ce lucram la necrologul lui Freddy, l-am sunat pe John Billings, pilotul care-l dusese împreună cu echipa sa în Austria ocupată de nazişti şi care-i paraşutase în Reich.
- Mă uluia, mi-a spus veteranul în vârstă de 92 de ani, în vocea căruia se auzea durerea produsă de decesul vechiului său prieten. Se născuse fără gena fricii. Nu-i era teamă de nimic.

Un epitaf minunat pentru un om care a fugit de nazişti, dar apoi s-a întors şi ne-a ajutat să îi înfrângem.

Cuvânt introductiv la Opus...

De veghe-n lanul cu dosare - Râsu' plânsu' în arhivele Securităţii

 

Toma Roman jr.
Râsu' plânsu' în arhivele Securităţii
Editura Vremea, 2020
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
De veghe-n lanul cu dosare 

Habar n-am dacă sunt un istoric metamorfozat în jurnalist sau invers, un jurnalist care se crede istoric. Treaba e că, încă de la începutul anilor '90, pe când toată lumea era muşcată de morbul politicii şi tensiunile sociale erau foarte mari, m-a preocupat istoria comunismului românesc, despre care m-am apucat să scriu articole în presa de atunci. Multă vreme am făcut interviuri cu martori ai epocii, de la apropiaţi ai lui Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, securişti, până la victime ale represiunii comuniste. După o perioadă, mi-am dat seama că, din motive naturale, persoanele cu care intenţionam să stau de vorbă încep să dispară. Aşa am ajuns să mă orientez spre diverse arhive, în general cele ale Securităţii. Să munceşti cu documentele de acolo e ca şi cum ai căuta pepite de aur cu o sită într-un râu plin de mâl. Cu toate că, în general, Securitatea era la fel de absurdă, brutală şi ineptă ca şi epoca în care a funcţionat, ea era şi o structură închistat-birocratizată. "Băieţii" erau mari fabricanţi de maculatură, roteau aceleaşi informaţii, redactate în limbă de azbest, de sute de ori, considerau drept victorii epocale variate răhăţişuri şi inutilităţi. Trebuiau să îşi justifice cumva salariile babane pentru timpul acela. Am citit o groază de hârtii nefolositoare, fără nicio noimă. O altă piedică în ceea ce am făcut a fost şi actuala legislaţie, destul de greoaie, a accesului la dosarele Securităţii. Uneori, a trebuit să aştept şi două luni pentru a căpăta copii după documentele care mă interesau.

Am avut în multe cazuri însă şi un avantaj. Ştiam ce să caut. Ajungeam la CNSAS cu un capăt de informaţie, găsit din surse deschise, cărţi sau interviuri publicate. Aşa am fost primul care a citit dosarul lui Dieter Schneuemann, pilotul german care a reuşit să extragă oameni cu un avion din România. Totul a pornit de la o pomenire pasageră a odiseei neamţului în memoriile unui fost director al Radio Europa Liberă.

Alte dăţi am avut pur şi simplu noroc. Căutând ceva despre masoni, am dat peste dosarul lui Ion Şoneriu, un apropiat al MS Regelui Mihai, care a negociat în numele acestuia cu regimul lui Nicolae Ceauşescu.

Din scotocirile mele a rezultat volumul de faţă. În el am încercat aduc la lumină situaţii uitate de multă vreme, personaje tenebroase, abuzuri ale regimului totalitar, să "pun în valoare" delatori ordinari care după 1989 au făcut pe "fetele mari". Mi-am dorit să dovedesc complicităţi, vulnerabilităţi şi şantaje din interiorul nomenclaturii, să demonstrez falsuri ale istoriografiei comuniste. De multe ori am găsit situaţii de un umor negru, care dovedesc cât de "performant" era "braţul armat al clasei muncitoare".

Sper să citiţi cu interes ce a rezultat. Vreau să le mulţumesc prietenilor mei, istoricul Silviu B. Moldovan şi filozoful Ioan Alexandru Tofan, cu care m-am consultat în elucidarea unor cazuri tratate de mine.

Cuvânt înainte şi prefaţă la Marşul morţii prin Rusia

 

Klaus Willmann
Marşul morţii prin Rusia.
Călătoria mea de la soldat la prizonier de război
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte
de Roger Moorhouse

Aproximativ 3 milioane de soldaţi germani au fost luaţi prizonieri de Uniunea Sovietică în timpul şi după cel de-Al Doilea Război Mondial. Ca woina pleni ("prizonieri de război"), au fost încolonaţi în marşuri, au fost abuzaţi şi forţaţi să lucreze în vasta reţea de lagăre a lui Stalin, drept răzbunare pentru ororile pe care războiul lui Hitler le dezlănţuise asupra poporului sovietic. Se estimează că până la repatrierea ultimului dintre aceşti prizonieri - în 1956, la mai bine de un deceniu după sfârşitul războiului - o treime dintre ei, în jur de 1 milion, au murit din cauza maltratărilor, malnutriţiei şi bolilor.

În ciuda acestor cifre, foştii prizonieri de război germani abia dacă au fost amintiţi şi cu atât mai puţin s-a scris despre ei. Au fost ignoraţi în mare parte, ca amintiri dureroase şi stingheritoare ale războiului pierdut, ale regimului nazist şi ale tuturor soldaţilor care nu s-au mai întors de pe front. Mai mult, discursul postbelic german a devenit dominat de sentimentul copleşitor al propriei vinovăţii: ruşine pentru Holocaust, pentru agresiunile şi excesele militare, ca şi pentru tratamentul brutal acordat prizonierilor şi civililor inamici.

În lumea aceea sumbră n-a fost loc şi pentru tratarea cu obiectivitate a destinului foştilor prizonieri de război germani sau, de fapt, pentru orice i-ar fi prezentat chiar pe germani ca victime.

Toate acestea ar trebui să servească drept explicaţie pentru caracterul atât de necesar al memoriilor lui Lothar Herrmann. Născut într-o familie modestă din Breslau (actualmente, Wrocław, Polonia) şi trimis la ucenicie ca zugrav-vopsitor, el a avut parte de o tinereţe lipsită de evenimente şi, în mare măsură, apolitică înainte de a fi recrutat, în 1940, într-o divizie de vânători de munte a Wehrmacht-ului. A participat apoi la invazia URSS-ului în vara anului 1941, alături de aliaţii români ai Germaniei, încheind operaţiunile din Odessa, pe coasta Mării Negre.

Deşi interesantă în sine, cariera militară a lui Herrmann este prezentată succint, iar cea mai mare parte a cărţii acoperă perioada de după capturarea sa, ea însăşi un episod dramatic în toamna anului 1944, când unitatea lui a fost abandonată după ce trupele române alături de care se retrăgea au întors armele în urma arestării generalului Antonescu. După o goană disperată pentru a ajunge în siguranţa liniilor germane, cu Armata Roşie urmărindu-I îndeaproape, Herrmann şi camarazii săi au fost luaţi prizonieri, iniţial de români, apoi de sovietici şi - aproape inevitabil - au fost înghesuiţi în vagoane de vite pentru o lungă călătorie spre Est, spre o soartă necunoscută.

Experienţele lui Herrmann, ca prizonier de război în Uniunea Sovietică, au fost devastatoare, caracterizate prin repetate brutalităţi, maltratări şi constanta ameninţare a bolilor. Dispreţul gardienilor sovietici era palpabil. După cum s-a plâns Herrmann: "Noi nu mai eram fiinţe umane. Nu mai eram nimic."

La sfârşitul războiului, Herrmann a estimat că, la nici un an după capturarea sa, doar o treime din prizonierii iniţiali mai erau în viaţă, unii fiind victime ale dizenteriei şi malnutriţiei.

Herrmann a avut însă noroc. Pus să muncească într-o serie de colhozuri şi apoi într-o fabrică de maşini, o fabrică de pâine şi în bucătăria unui lagăr, Herrmann era decis să supravieţuiască acestui calvar, ajutat şi de posibilitatea de a-şi folosi abilităţile de vopsitor şi decorator, evitând astfel adesea cele mai oneroase - şi letale - munci necalificate.

Uniunea Sovietică pe care o descrie Herrmann este familiar multora. Era o lume, a scris el, unde "melancolia şi indiferenţa, empatia şi cruzimea" trăiau umăr la umăr. O lume care avea parte, poate, de fapte ocazionale de bunătate, dar în care domneau, de asemenea, tertipurile birocraţiei, paranoia paralizantă şi absurd şi - cel puţin pentru prizonieri - temerea permanentă a trimiterii în "Siberia", codul pentru moartea anonimă la capătul lumii.

În pofida avantajelor avute, Herrmann a încercat totuşi să evadeze, fugind, în timp ce zugrăvea un apartament, în estul Ucrainei şi bucurându-se de câteva zile de libertate, înainte de a fi recapturat de miliţienii sovietici. A reuşit să scape de Siberia, dar a fost trimis în centrul Kazahstanului - cu 1.500 de kilometri mai spre est decât punctul cel mai răsăritean atins de compatrioţii săi în timpul războiului - într-un lagăr unde mai erau internaţi letoni, lituanieni, japonezi, coreeni, ba chiar şi spanioli din fosta "Divizie Albastră": un amestec de rămăşiţe umane ale războiului şi ocupaţiei.

Pentru mulţi dintre cei ca Herrmann, libertatea dobândită în cele din urmă a fost dulce-amăruie. Desigur, bucuria eliberării din lagărele de muncă sovietice a fost copleşitoare, totuşi pentru mulţi prizonieri a fost umbrită de teama faţă de ceea ce-i aştepta în patrie. Casele unora dintre ei - cei din Pomerania, Prusia Orientală, Silezia sau Sudetenland - nu se mai aflau în teritoriul Germaniei, astfel că aveau să revină ca refugiaţi într-un nou stat german, RDG-ul. Pentru alţii, eliberarea a însemnat confruntarea neaşteptată cu ororile, amărăciunile şi distrugerile cauzate de război. Herrmann şi-a amintit, de exemplu, cum trenul în care se afla a fost atacat cu pietre de o mulţime ostilă, pe când trecea spre vest prin Polonia.

Experienţe ca acestea fac din memoriile lui Herrmann un document atât de remarcabil, care este, în acelaşi timp - în mod plăcut - o poveste bine scrisă, nu doar plină de evenimente. Pusă în pagină de Klaus Willmann, în urma interviurilor cu Herrmann, relatarea este plină de viaţă, antrenantă şi abundând în episoade - de exemplu, capturarea lui Herrmann de către sovietici - a căror descriere are o natură aproape cinematică.

Iată de ce această carte este un memento intens al unui capitol din istoria modernă, care a primit rareori atenţia meritată. Pentru dramă şi pentru interesul uman în sine, soarta miilor de prizonieri de război germani - expediaţi în sălbăticia întinderilor Uniunii Sovietice pentru a ispăşi prin muncă invazia brutală a ţării lor - s-ar clasifica printre cele mai importante episoade ale războiului şi ale urmărilor sale. Cu toate acestea, în afara unui cerc restrâns de specialişti, subiectul este, în general, ignorat. Rămâne de văzut dacă această temă se va dezvolta pe viitor sau va găsi un ecou şi un public favorabil, însă povestea lui Lothar Herrmann este, cu siguranţă, remarcabilă şi merită citită.

(Roger Moorhouse, 2019)

*
Prefaţă
de Klaus Willmann

Am ajuns la Lothar Herrmann, în Garmisch-Partenkirchen, în urma articolului Brusc, lumea noastră s-a prăbuşit, apărut pe 22 iunie 2016 în Münchner Merkur.

Încă de la prima întâlnire, el a dorit să-mi sublinieze cât de fericit era la gândul că tinerii de astăzi sunt capabili să trăiască în pace.

Ei n-ar trebui să aibă parte niciodată de şcoala loviturilor grele prin care am fost nevoiţi să trecem eu şi atâţia dintre contemporanii mei. În acelaşi timp însă permite-mi să atrag atenţia că cei care nu ştiu nimic despre trecut sau despre ce a implicat el vor fi cu siguranţă incapabili să înţeleagă prezentul. Deşi nici generaţia mai tânără şi nici politicienii de azi n-au simţit pe pielea lor războiul, putem doar să sperăm că ne putem baza pe ei pentru a proteja prosperitatea de care societatea noastră se poate bucura acum şi pentru obţinerea căreia am trudit din greu după război. Faptul că sunt, probabil, unul dintre ultimii martori ai acelei epoci mă motivează şi mai mult să păstrez pentru posteritate amintirea experienţelor mele de război.

Întrucât mi se recunoscuse meritul de coautor al cărţii U-188: A German Submariner's Account of the War at Sea, 1941-1945 (Klaus Willmann / Anton Staller, Ed. Pen & Sword, 2015), am decis să urmez aceeaşi metodă cu Marşul morţii prin Rusia şi astfel mi-am asumat rolul de autor al lucrării de faţă. Ca atare, deşi cartea apare sub numele meu şi este povestită la persoana întâi, povestea şi amintirile îi aparţin lui Lothar Herrmann, aşa cum mi le-a descris în numeroasele noastre întâlniri. De ce am ales această modalitate?

După îndelungi frământări, am rămas cu convingerea că este cu siguranţă cea mai bună cale de a le arăta cititorilor noştri cum dictatorii tuturor statelor implicate în război şi-au condamnat tinerii la mizerie şi la moarte, fără milă şi fără a se gândi la urmări.

(Klaus Willmann)