Joseph Campbell
Istoria şi legendele Sfântului Graal
Simbol, magie şi mister în miturile arthuriene
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Marilena Constantinescu
Citiţi un
fragment din această carte.
*****
Prefaţa Editorului
Legătura mea cu Joseph Campbell a început cu o călătorie, un vis şi o
poezie. Pentru că nu mă hotărâsem ce drum să urmez după absolvirea
instituţiei Williams College în 1972, am ales să mă specializez în
scrierea creativă urmând cursurile de la Antioch International şi,
astfel, am plecat pentru prima dată în străinătate, la Londra şi apoi la
Dublin, unde am petrecut un an şi jumătate lucrând la un roman şi la o
culegere de poezii. Când am traversat Canalul de Nord (Canalul Irlandez)
- mergând pe urmele legendarilor Tristan şi Isolda -, am avut un vis
extrem de intens, legat de o tânără pe care o cunoscusem în acea
călătorie.
După ce
i-am povestit visul,
mi-a spus că are la ea o carte pe care ar trebui să o citesc şi
mi-a adus un exemplar al romanului
Eroul cu o mie de chipuri. La câteva luni după
ce-mi oferise să citesc
Eroul cu o mie de chipuri,
mi-a
adus un pliant de la Mann Ranch, din California, care promova o
excursie de două săptămâni prin nordul Franţei, pentru a studia, sub
îndrumarea lui Joseph Campbell, povestirile arthuriene ale Evului Mediu.
M-am înscris de îndată, apoi am citit pe nerăsuflate
The Masks of God: Creative Mythology, pentru ca, în 1976,
într-o după-amiază de septembrie timpuriu, eu, un ignorant în vârstă de 26 de ani, să mă aflu
într-un autobuz, aşezat lângă nimeni altul decât Joseph Campbell,
ascultându-l cum povesteşte despre ziua în care a urcat în clopotniţa de la Catedrala
Notre-Dame
de Chartres ca să tragă clopotele - când avea chiar 26 de ani - şi cum
reuşise să identifice fiecare figură biblică reprezentată în vitraliile
şi sculpturile acelui maiestuos lăcaş. În dimineaţa următoare, pe când
treceam de intrarea principală a Catedralei
Notre-Dame
de Chartres şi mă îndreptam spre marele labirint octogonal din pavajul
naosului, organistul a atacat primele acorduri ale celebrei
Toccata
de Bach şi am trăit senzaţia că era pentru mine! Întreaga structură
interioară din piatră a catedralei vibra la unison atât de puternic,
încât aveam impresia că era pe cale să se prăbuşească.
Vizita la Chartres a avut loc la sfârşitul unei săptămâni extrem de intense, care inclusese vizite la Rouen, Amiens, Mont
Saint-Michel,
la menhirele din Carnac, pădurile medievale din Bretania, ţinutul
castelelor de pe Valea Loarei şi în cele din urmă la Paris. La lăsarea
serii, ne aflam în autobuzul care ne ducea de la Valea Loarei spre
Chartres, iar Campbell, aşezat lângă mine pe scaunul de la fereastră,
contempla, cuprins de beatitudine, spre mulţimea de castele cu totul
invizibile pentru mine. Ochii lui albaştri şi pătrunzători erau foarte
bine familiarizaţi cu zona şi ştiau unde să privească, uneori la poalele
unui pâlc de copaci, alteori dincolo de o pădurice aflată la distanţă,
ca să descopere preţioasele vestigii ale Evului Mediu.
În acea zi luaserăm prânzul la unul dintre castelele de pe Valea Loarei,
aşezaţi la marginea unui iaz liniştit care împrejmuia minunatul
edificiu ce se oglindea perfect pe suprafaţa apei: turlele, turnurile şi
turnuleţele, crenelurile, canelurile şi barbacanele - toate perfect
reflectate, bineînţeles,
într-o imagine
răsturnată, pe oglinda netulburată a suprafeţei iazului. Castelul era
înconjurat de un pâlc de stejari seculari şi strălucea de un alb
orbitor,
reflectându-se atât pe suprafaţa apei, cât şi în profunzimile sale.
Ne simţeam ca şi cum am fi trecut
printr-o deschizătură a unui gard viu şi am fi pătruns
într-o altă lume sau ca şi cum am fi trecut
printr-o uşă de sticlă şi
ne-am fi găsit brusc în spaţiul misterios al încăperilor din Glastonbury Abbey, unde Arthur împreună cu cei de la curtea sa dansau "
Nine Men's Morris".
Ceva mai devreme, grupul nostru făcuse un popas la un mic han, aflat
undeva în pădurile din Bretania, pentru a degusta o cană de cidru şi
puţină brânză şi pentru a se bucura de ospitalitatea rafinată a
venerabilului amfitrion francez, a cărui figură aducea cu cea a unui
spiriduş cu părul alb, cu un simţ al umorului destul de criptic. După ce
ne-am delectat cu mai multe pahare de cidru, am pornit
într-o plimbare,
aventurându-ne
pe lungul traseu ce pornea de la han şi ducea în pădurea în care,
demult, Vivian îl ademenise pe Merlin - o imagine pe care gazda noastră o
transpusese, în mod artistic, pe panoul din lemn de cedru sculptat al
barului.
Oprindu-se sub un păducel superb înflorit, bătrânul
mi-a spus:
-
Il y a beaucoup de choses qui n'existent pas! (Sunt multe lucruri care nu există!)
Şi am ştiut pe loc că puteam să mă încred în cuvântul său.
Departe, în inima pădurii în care grupul nostru
s-a preumblat după prânz,
ne-am
aşezat cu toţii în cerc, care pe buşteni, care pe trunchiurile
copacilor căzuţi, înconjuraţi de tufe de măceşe şi de pâlcuri de
ciupercuţe
Amanita muscaria.
"Nu mâncaţi din ciupercile astea,
ne-a spus Campbell, că altfel nu vom ajunge niciodată la Paris!" Şi apoi
ne-a depănat povestea morţii lui Merlin.
Spre sfârşitul vieţii, bătrânul Merlin
s-a îndrăgostit de Vivian (cunoscută şi sub numele de Morgan la Fey), vrăjitoarea care
şi-a însuşit prin vicleşug puterile magice ale lui Merlin, pe care apoi
le-a folosit pentru
a-l întemniţa pe bătrânul vrăjitor
într-un
turn clădit din spini albi, unde acesta a rămas pe vecie invizibil.
Doar sunetul vocii sale - şoptind odată cu vântul care suflă uşor
printre copacii imensei păduri - ajunge la acei cavaleri care rătăcesc
prin pădurile ţinutului Brocéliande, în căutarea iubirii sau a Sfântului
Graal.
Pe când Campbell îşi încheia povestea, în depărtare se auzeau
lătrăturile tânguitoare ale unei haite de câini, iar soarele, care până
atunci stătuse ascuns,
şi-a făcut apariţia printre valurile de ceaţă,
trimiţându-şi suliţele prin desişul de stejari înalţi care înconjurau grupul nostru tăcut şi pătruns de vrajă. Razele soarelui continuau
să-şi
arunce lumina pe suprafaţa micului iaz lângă care luaserăm masa, cu
Campbell stând chiar pe margine, rezemat de un menhir, şi Doamna Lacului
care recupera sabia Excalibur din apa din spatele lui: şi
mi-am
imaginat că am văzut cum mâna ei se înalţă de sub oglinda unduitoare,
fluturând de trei ori prin aer oţelul orbitor, pentru ca mai apoi să se
reîntoarcă în adâncuri.
A doua zi am plecat să vizităm Mont
Saint-Michel şi
ne-am
cazat la micul hotel de pe o stradă pe care Eisenhower îşi stabilise
cartierul general după invazia din Normandia; în acea zi trecuserăm pe
lângă plajele unde avusese loc debarcarea. Ajunşi în Rouen, am putut
vedea urmele gloanţelor mitralierelor care ochiseră catedrala, şi o
bătrână
m-a condus în curtea care încă purta amprentele pârjolului, pentru
a-mi mulţumi, în calitate de reprezentant al tuturor americanilor, că am ajutat la eliberarea Franţei!
La întoarcerea în ţară,
i-am transmis tatălui meu mulţumirile şi recunoştinţa din partea bătrânei.
În hotelul liniştit, imediat după micul dejun, Campbell
s-a aşezat tăcut
într-un
colţ, cu scopul declarat că "îşi compune imaginile" pentru prelegerea
cu diapozitive care urma să aibă loc. Cu o seară înainte, câţiva dintre
noi ieşiserăm după cină pentru a vedea cum se întrezăreşte
Saint-Michel în negura nopţii,
ridicându-se
misterios deasupra vârtejului întunecat al valurilor ameninţătoare, cu
vârfului turlei şi arhanghelul rămânând invizibile în bezna de deasupra.
Am mers cu maşina unui fotograf de la
National Geographic, care lucra la un articol dedicat zonei, şi am condus
de-a lungul străzilor pietruite ale satului până la arcul impresionant care străjuia intrarea în mănăstire şi în catedrală.
M-am rezemat de baricadele de piatră pentru a
privi cum uriaşele arcuri canelate ce susţin greutatea enormă a
mănăstirii se pierd misterios în întunericul intangibil al nopţii
nesfârşite.
"Este impenetrabilul Sine interior",
mi-a şoptit Fred, în timp ce stăteam cu coapsele tremurând în vânt.
Fred era un analist australian năbădăios, cu picioarele ca două
paranteze şi mic de statură, cu un râs ca o rafală de mitralieră, a
cărui vocaţie jungiană se datora unui corb imaginar care îi stătuse pe
coapsa dreaptă de ani de zile, refuzând
să-şi
ia zborul înainte ca Fred să înceapă analiza psihoterapeutică.
(Cunoaşteţi mitul scandinav al celor doi corbi, numiţi Hugin şi Munin,
care stau mereu aşezaţi pe umerii lui Odin?)
Tremurul
mi-a revenit mai târziu, la Paris,
când, după o cină prelungită (stropită cu mult vin), am trecut pe lângă
Notre Dame împreună cu o parte dintre partenerii de călătorie, mergând
apoi pe malul Senei. Naosul boltit şi absida catedralei, aşa cum le
vedeam de jos de pe malul apei, cu multitudinea de contraforturi
care-i susţin greutatea,
m-au copleşit pur şi simplu. Tremurul nu
s-a oprit până când una dintre însoţitoarele noastre, o femeie mai în vârstă care conducea o fundaţie filantropică în California,
s-a scurs pur şi simplu pe treptele de piatră care urcau dinspre dig: cu siguranţă băuse prea mult vin la masă!
Am revenit la Baltimore complet schimbat, pentru că un nou destin prinsese rădăcini în mine. Am început să urmăresc revista
Parabola şi, la un moment dat, am văzut un anunţ despre nişte prelegeri ale lui Campbell care urmau să aibă loc la
Theater of the Open Eye din New York, unde lucra soţia acestuia, Jean Erdman; ca atare, am luat un
intercity pentru a participa la acele conferinţe. La una dintre conferinţele care se ţineau la final de săptămână, lui Campbell i
s-a
alăturat şi Jean Houston. Aceasta a condus o sesiune de imaginaţie, în
timpul căreia am fost conduşi pentru a întâlni un ghid important în
viaţa noastră. Campbell se aşezase în spatele meu, iar când Jean
i-a cerut
să-şi împărtăşească experienţa, Campbell a spus că
l-a întâlnit pe James Joyce şi că toate bisericile lumii se prăbuşiseră!
Cu ocazia unei alte vizite, am mers să o văd pe Jean Erdman, care urma
s-o interpreteze pe Anna Livia Plurabelle în
The Coach with Six Insides, în extraordinara sa adaptare modernă, muzicală şi coregrafică a operei lui Joyce,
Finnegans Wake, care constituia subiectul primei cărţi a lui Campbell,
A Skeleton Key to Finnegans Wake, pe care a
scris-o împreună cu Henry Morton Robinson.
The Coach with Six Insides
este o piesă remarcabilă. Jean era mai în vârstă şi am fost foarte,
foarte emoţionant să o văd interpretând rolul fiicei muribunde a râului,
atunci când, la sfârşitul piesei, se reîntoarce la tatăl ei, la Marea
Irlandei ("
a way a lone a last a loved a long the riverrun [...]").
La mai mult timp după acele călătorii în Franţa (printre altele,
l-am însoţit pe Campbell şi în Egipt şi Kenya) şi după seminarele de la teatrul
Open Eye,
am decis să urmez studii postuniversitare de literatură comparată, şi
aşa am plecat în cealaltă parte a ţării, la Claremont Graduate
University din California, unde am rămas timp de şapte ani, aidoma lui
Hans Castorp, rămas captiv pe Muntele Magic, în monumentalul roman al
lui Thomas Mann. În primul an - cred că era prin 1980 - am primit un
pliant de la organizatorul unui grup de analiză jungiană a viselor, pe
care obişnuiam
să-l frecventez, care anunţa că
la stabilimentul La Casa Maria din Montecito va urma un seminar de o
săptămână, pe care îl va conduce însuşi Campbell.
M-am înscris imediat la seminar.
Pe parcursul unei săptămâni incredibile, am urmărit plin de uimire cum
Campbell, pe atunci în vârstă de 80 de ani, a ţinut prelegeri de
dimineaţa până seara târziu. În cursul altei săptămâni, în timpul căreia
a ţinut prelegeri la Jung Institute din San Francisco, a parcurs toată
opera lui Joyce şi Mann, din zori şi până în amurg, cu o încântare de
neabătut. Campbell se trezea
dis-de-dimineaţă, ţinea o prelegere până la prânz, apoi conferenţia toată
după-amiaza până la ora cinei, pentru ca, după cină, să continue alte câteva ore. Şi a
dus-o
aşa timp de o săptămână întreagă, perioadă pe care mulţi dintre noi,
cei care am fost acolo, nu o vom uita niciodată. Vitalitatea sa, cu
toată vârsta lui înaintată, însoţită de o uimitoare vastitate a
cunoştinţelor şi de o bogăţie a detaliilor în privinţa fiecărei
informaţii pe care
ne-o comunica, îmbogăţită cu genul de har pe care italienii îl numesc
sprezzatura (atunci când reuşeşti să faci ceva extrem de dificil să pară uşor de realizat)
mi-au servit drept inspiraţie în cariera mea ulterioară de profesor.
"Ţine de inimă", îmi spusese Campbell la un moment dat. Campbell reuşise
să se menţină în formă foarte mulţi ani datorită faptului că frecventa
cu asiduitate bazinul de înot de la New York Athletic Club, dar
cuvintele sale însemnau mai mult decât atât.
"Ţine de inimă". Cuvinte pe care mi le voi aminti mereu şi voi fi recunoscător că
le-am auzit.
După acea săptămână petrecută la Casa Maria, pe tot parcursul studiilor mele de licenţă, până
să-mi
iau doctoratul în 1986 şi să plec la primul loc de muncă, am continuat
să ies din Claremont pentru a ajunge la multe alte prelegeri. În 1988,
după doi ani de profesorat la Colegiul Franklin din Lugano, Elveţia,
m-am întors în America şi,
aflându-mă
la reşedinţa de vară a bunicilor mei din Fire Island, am pornit
televizorul şi, spre marea mea surpriză, Bill Moyers tocmai îl ruga pe
Campbell să le povestească telespectatorilor despre ziua în care
s-a urcat în turn şi a făcut să răsune clopotele Catedralei
Notre-Dame de Chartres. Campbell a murit în 1987,
aflându-se în Hawaii, ţinutul de dincolo de valuri, la scurt timp după ce se terminaseră filmările la
The Power of Myth. După moartea acestuia,
l-am visat în felul următor:
Se făcea că mergeam pe unul dintre bulevardele New York-ului. La un moment dat, am cotit-o
pe o stradă lăturalnică şi am ajuns la o uşă pe care nu erau trecute
niciun număr şi nicio adresă. Urmând un imbold interior, am urcat pe o
scară întunecată şi am ajuns la primul etaj, unde am intrat într-o cameră goală, în care l-am găsit pe Joseph Campbell. Am intrat şi m-am
aşezat lângă el. Campbell avea în mână un clopot de sticlă, un fel de
recipient alchimic, închis ermetic. Un norişor de vapori plutea peste
nişte pulbere aflată pe fundul clopotului de sticlă, în care am privit
amândoi, Campbell având pe buze acel zâmbet minunat, dat de starea de
încântare pe care o trăia, zâmbet care îi lumina atât de des chipul. În
timp ce priveam în recipientul de sticlă, vaporii au început să se
învârtă încet şi să îmbrace culorile delicate ale curcubeului. Campbell mi-a făcut semn să privesc curcubeul format - Cauda Pavonis
sau coada de păun, simbolizând uniunea alchimică - şi am fost ghidat să
observ în el apariţia vieţii din îmbinarea forţelor misterioase,
invizibile ale universului, acolo unde această manifestare colorată, la
încheierea ciclului, se va întoarce, se va dispersa, dispărând, exact ca
un vis.
În timp ce priveam amândoi cum ceaţa fosforescentă se rotea deasupra
grămezii de pulbere de pe fundul recipientului, am observat cum,
treptat, două corpuri minuscule deveneau din ce în ce mai vizibile, doi
copii fermecaţi, cu corpurile de lumină aproape transparente. Erau
lipiţi în zona taliei, precum gemenii siamezi. Din nou, am fost ghidat
să înţeleg şi, fără să schimbăm vreun cuvânt între noi, că aceasta era o
"uniune alchimică", un herald al unei vieţi noi, care tocmai începea
pentru mine.
În 2010
mi-am încheiat activitatea la
Midwestern State University din Texas şi am devenit membru al corpului
profesoral şi şef al Catedrei de studii mitologice la Pacifica Graduate
Institute din California. Acolo se află sediul unei biblioteci care
conţine toate cărţile lui Joseph Campbell. Colecţia Joseph Campbell
(găzduită recent de Biblioteca Publică din New York) cuprindea toate
notiţele pe care Campbell
le-a folosit
de-a lungul timpului pentru
a-şi pregăti prelegerile şi
a-şi
scrie cărţile - notiţe extrem de detaliate şi de precise, etichetate şi
frumos organizate în fişiere - atât cele scrise de mână, cât şi cele
bătute la maşină -, provenite din propriile lecturi şi din unele
conferinţe la care a participat în Europa.
Anexa B de la sfârşitul cărţii prezintă o listă a cărţilor din
biblioteca facultăţii, care tratează povestirile arthuriene ale Evului
Mediu. În plus, am transcris şi o parte dintre comentariile cu note şi
însemnări ale lui Campbell.
Un interes deosebit pentru mine îl prezintă teza de masterat a lui
Campbell, depusă la Departamentul de limbă engleză şi literatură
comparată al Universităţii din Columbia, pe 15 martie 1927, inclusă în
această colecţie. Este intitulată "
A Study of the Dolorous Stroke", o
temă-cheie în povestirile arthuriene ale Evului Mediu, făcând trimitere la originile "
Tărâmului pustiit".
Întrucât nu a fost publicată anterior, includ în text şi această teză,
aceasta fiind inclusă iniţial, în 1927, sub forma Anexei A. Subliniez
faptul că nu
s-au făcut modificări pentru
actualizarea termenilor, ortografiei sau discursului cu scopul de a fi
convenabil cititorului contemporan. Nu am să editez, de exemplu, cuvinte
precum
savage sau
primitive man, termeni pe care, la urma urmei, Claude
Lévi-Strauss i-a folosit (cu o impunitate evidentă), patru decenii mai târziu, în opera sa clasică,
La Pensée sauvage.
În timp ce pregăteam această carte, am identificat trei idei majore în
urma reflecţiilor pe această temă, toate bazate pe concepţia centrală
conform căreia întreaga carieră a lui Campbell a avut ca punct de
pornire studiile mitului arthurian.
Prima idee este că acele studii
i-au deschis
porţile către vasta şi bogata lume a mitologiei comparate. Perspectiva
lui Campbell, în vara anului 1927, când a părăsit New
York-ul pentru
a-şi aprofunda studiile în străinătate, după ce tocmai terminase de scris "
A Study of the Dolorous Stroke",
era că originile povestirilor arthuriene trebuiau căutate în lumea
indigenă a popoarelor celtice din Europa veche (galezi, bretoni şi
irlandezi). Stabilirea acestor legături a constituit opera
de-o
viaţă a mentorului său de la Universitatea din Columbia, Roger Sherman
Loomis. Însă, după aproape un an petrecut la Paris, unde a studiat limba
franceză veche şi provensală, Campbell a plecat la München, unde, de
mai bine de un secol, exista deja o abordare foarte diferită a
literaturii Evului Mediu european. Şcoala germană, uneori etichetată ca
fiind de factură orientalistă, în loc să se concentreze pe influenţele
celtice ale Europei preromane şi precreştine, acorda o mai mare
importanţă stabilirii rădăcinilor asiatice ale miturilor. O mulţime de
cărturari
şi-au dedicat eforturile explorării
textelor persane, babiloniene, arabe şi hinduse, considerate a fi
adevăratele surse ale miturilor. Această abordare îi plasa pe urmele
filosofilor adepţi ai mişcării romantice germane (Schopenhauer,
Schlegels şi, mai târziu, Max Müller), dar şi a lui Theodore Benfey
care, în 1859, traducând un exemplar din
Panchatantra, a
demonstrat infiltrarea mitului hindus în literatura europeană a Evului
Mediu, prin intermediul traducerilor în limbile arabă şi latină.
Timpul petrecut la München
l-a determinat pe Campbell
să-şi îndrepte atenţia spre Est,
păstrându-şi totuşi această focalizare
de-a
lungul întregii sale cariere, fiind astfel impulsionat să înceapă
studierea limbii sanscrite. În urma acestor studii a legat o prietenie
strânsă cu indologul german Heinrich Zimmer, care părăsise în 1938
Germania nazistă şi care, în 1940, ţinea deja conferinţe în cadrul
Universităţii din Columbia. După moartea prematură a lui Zimmer, în
1943, Campbell a ajuns să petreacă mai mult de un deceniu traducând şi
editând cele patru cărţi despre mitologia şi arta indiană, pe care
Zimmer le lăsase neterminate. Întâmplarea face ca tatăl lui Zimmer să fi
fost la vremea sa un celebru savant fascinat de studiul tradiţiei
celtice. Dacă punem la un loc cunoaşterea tatălui cu cea a fiului, vom
putea înţelege esenţa abordării lui Joseph Campbell în identificarea
originilor povestirilor arthuriene - atât din perspectiva mitologiei
celtice, cât şi a celei orientale.
A doua idee esenţială este perspectiva lui Campbell conform căreia
miturile arthuriene reprezintă prototipul "mitologiei străvechi",
explicând că miturile nu trebuie luate literal, ci este necesar să fie
interpretate ca metafore ale etapelor naturale ale creşterii şi
evoluţiei spirituale sau, altfel spus, simboluri ale etapelor specifice
procesului de individuaţie. Se pare că Campbell a descoperit influenţele
interioare, psihologice ale miturilor în perioada decisivă a studiilor
sale la München, care începe în noiembrie 1928 şi se încheie în
primăvara lui 1929, când, înainte de întoarcerea la New York, unde a
ajuns pe 23 august a aceluiaşi an, a călătorit la Constantinopol,
trecând prin Grecia. Ulterior, Campbell a scris despre sinteza creatoare
dintre psihologie şi mit, care a început
să-l preocupe de pe când se afla la München:
"Descoperirea limbii germane a fost un adevărat eveniment în viaţa mea
[...] Aspectul metafizic al lucrurilor pe care le studiam mi s-a
revelat în timpul cât eram student în Germania. Am aprofundat mitologia
şi, în special, mitologia medievală, exact în maniera de abordare a
unui cărturar occidental. Apoi l-am descoperit pe Goethe, l-am descoperit pe Thomas Mann, l-am descoperit pe Jung şi, deodată, mi-am
dat seama de dimensiunea mitică a acestor lucruri, că ele nu se reduc
doar la forma academică. În consecinţă, am sentimente foarte profunde
faţă de această ţară".
Cea
de-a treia idee esenţială este că, studiind cartea clasică a lui Denis de Rougemont,
Love in the Western World, Campbell identifică în această lucrare originile povestirilor arthuriene. Campbell a denumit
amor acel fel special de iubire, care combina sexualitatea
erosului cu
agapē, iubirea caritabilă, milostivenia, punând un accent deosebit pe caracterul unic al relaţiei dintre două persoane. Aşadar,
amor
implică existenţa a două individualităţi distincte, ale căror vieţi
sunt inspirate şi hrănite de relaţia dintre ele. În cadrul relaţiei,
niciuna dintre persoane
nu-şi pierde
individualitatea şi, mai mult decât atât, ambele devin mai pe deplin
ceea ce sunt cu adevărat - chiar mai mult decât ar putea deveni dacă nu
s-ar avea unul pe celălalt, fără ca vreunul dintre ei
să-şi sacrifice propria identitate.
Aceste trei idei esenţiale au o relevanţă covârşitoare pentru
activitatea lui Campbell în ansamblu şi au luat naştere din cercetarea
aprofundată a materialelor dedicate temei arthuriene, adunate
într-o
amplă antologie la biblioteca colecţiilor speciale de la Pacifica
Graduate Institute şi în Arhivele OPUS. În ceea ce mă priveşte, am avut
un interes deosebit faţă de exemplarul personal al poemului său
preferat,
Parzival al lui Wolfram von Eschenbach, dar şi de un mic studiu al poemului scris de Franz Rolf Schröder, intitulat
Die Parzivalfrage (Întrebarea lui Parzival), publicat în anul 1925, pe care Campbell
l-a achiziţionat, cel mai probabil, în timp ce se afla la München. Exemplarul lui Campbell din
Parzival,
pe lângă faptul că include câteva note preluate din cartea lui Schröder
în format olograf, mai cuprinde şi numeroase sublinieri şi o bogată
marginalia, de unde concluzionez că
Die Parzivalfrage a avut o importanţă deosebită pentru Campbell, chiar dacă nu
l-am găsit citat în niciuna dintre lucrările sale publicate despre povestirile arthuriene.
L-am auzit pentru prima dată pe Campbell
depănând povestea lui Parzival la lumina lumânărilor în salonul unui
hotel clădit în piatră, aflat undeva pe ţărmurile reci ale Bretaniei,
într-o noapte superbă din timpul călătoriei pe care am
făcut-o
împreună în Franţa, după o cină pe cinste, cu stridii culese din golful
pe care îl puteam vedea de la fereastra restaurantului. A fost o noapte
de pomină, atât de emoţionantă încât un bătrân avocat din New York a
izbucnit în lacrimi în momentul în care Campbell a învăluit micul nostru
grup în vraja fără seamăn a cuvintelor sale. Probabil că
l-am auzit pe Campbell spunând povestea lui Parzival de peste douăzeci şi cinci de ori
de-a lungul tot atâtor ani, şi tot aş mai avea multe de învăţat din această carte a lui Franz Schröder.
Am citit
Die Parzivalfrage, subliniind
pasajele-cheie dedicate mitului ridicării la cer, pe care nu
l-aş fi asociat niciodată cu poemul lui Wolfram,
neauzindu-l
analizat de Campbell. Schröder susţine că mitul este de origine
iraniană, având variaţii ermetice, neoplatonice şi gnostice, care au
legătură cu ridicarea la cer a sufletului după moarte sau care se
manifestă în timpul transelor extatice vizionare care au loc uneori în
timpul vieţii. Schröder ne direcţionează spre povestea lui Wolfram
despre originile celeste ale Sfântului Graal - o temă pe care Henry şi
Renée Kahane au
dezvoltat-o cu mare succes în publicaţiile lor.
Apoi, când
l-am rugat pe bibliotecarul care avea în grijă colecţiile speciale de la Pacifica (Richard Buchen, care
mi-a fost de un inestimabil ajutor)
să-mi trimită fotocopiile paginilor din exemplarul lui Campbell din
Die Parzivalfrage,
cu adnotările fine făcute de acesta cu creionul, am constatat că
subliniasem exact aceleaşi pasaje pe care le subliniase şi Campbell. În
acel moment am ştiut că sunt pe drumul cel bun şi că venerabilul maestru
continua să îmi şoptească de dincolo de mormânt - la fel cum vocea lui
Merlin este purtată de vântul care şuieră printre pinii din pădurile
Bretaniei, după ce Vivian a aruncat vraja morţii asupra lui,
ţinându-l prizonier pe bătrânul vrăjitor
într-un turn de păducei înfloriţi.
În afară de
Die Parzivalfrage a lui Schröder, mai sunt şi alte câteva
documente-cheie
din Colecţia Joseph Campbell care indică trecerea autorului de la
perspectiva celtică la mitologiile orientale în aprofundarea temei
arthuriene, o schimbare care a constituit elementul catalizator pentru o
percepţie cu adevărat globală şi comparatistă asupra mitului în general
şi asupra povestirilor Sfântului Graal în mod special, care a devenit
emblematică pentru geniul său unic, capabil de această sinteză
creatoare. Această schimbare poate fi observată pe parcursul mai multor
pagini care conţin note foarte vechi (având sintagma "Lovitură
dureroasă" ca notă subliniată), lucru ce indică impactul scrierilor lui
Leo Frobenius asupra propriei sale opere. Există o pagină care dezvăluie
acest proces în desfăşurarea lui, prezentând notele lui Campbell scrise
în limba germană, care sugerează paralele între miturile paleolitice,
eritreene, inuite, egiptene, nordice şi arthuriene, care se învârt în
jurul unor teme precum "Călătoria în noapte pe mare" (
Nachtmeerfahrt, preluată de la Frobenius şi Jung); "Învierea din morţi" (
Wiedergeburt); "Lovitura dureroasă" şi "Lancea sângerândă"; miturile "Burţii balenei" (
Walfisch mythe); "Regicidul ritual" (
Rituelle Königsmord); "Lupta cu balaurul" (
Drachenkampf)
şi "Regele Pescar" din povestirile Sfântului Graal. Datarea unei alte
pagini (în 1927) arată că aceste completări ale motivelor prezente în
povestirile care au Graalul ca temă centrală nu fuseseră încă elaborate
de Campbell în teza sa de masterat - totuşi, acestea începuseră să
capete contur în momentul în care Campbell îşi încheia studiile la
Columbia. Paginile ulterioare din acelaşi fascicul demonstrează clar
influenţa pe care Frobenius a
avut-o asupra sa, prezentând citate în limba germană, copiate din
Das Zeitalter des Sonnengottes şi
Und Afrika Sprach; în plus, în paginile finale ale fasciculului apare o notă despre Osiris, preluată din
Wandlungen und Symbole der Libido, fapt care ne semnalează că exista deja interesul faţă de Jung.
Un alt indiciu al noilor influenţe estice ale lui Campbell în studiul
mitologiilor Graalului îl reprezintă o pagină de note care au la bază
ideile preluate
dintr-o carte în limba franceză, scrisă de Basilide,
Essai sûr la tradition celtique, care sugerează că bisericile caldeene şi celtice (
l'Église chaldéenne şi
l'Église celtique)
s-au născut ambele din
Biserica-Mamă din Ierusalim (
l'Église-mère de Jérusalem) şi au fost unite prin sinteză (
Le Saint Graal est le lien entre elles)
de către Biserica Sfântului Graal din nordul Scoţiei. Aceste comparaţii
trasate între extraordinara varietate de mitologii (neolitică; din
Epoca Bronzului cretan, egipteană şi a Orientului Apropiat;
greco-romană;
celtică; nordică; hindusă; budistă; creştină) vor avea un ecou puternic
în comentariile şi conferinţele lui Campbell despre povestirile
arthuriene ce au ca temă centrală Sfântul Graal. În timp ce teza sa din
1927 arată interesul, la modă pe atunci, faţă de scrierile antropologice
ale lui Sir James Frazer şi Jessie Weston - care se concentrau pe zeii
fertilităţii asociaţi ciclurilor naturale, morţi şi renăscuţi în
perioadele propice împerecherii şi pe timp de furtună -, concepţia lui
Campbell se lărgeşte semnificativ pentru a îmbrăţişa o abordare
de-a dreptul globală şi multiculturală a domeniului mitologiei comparatiste.
Fără îndoială, această tendinţă a fost alimentată şi încurajată de
prietenia lui Campbell cu Heinrich Zimmer, din 1941 până în martie 1943,
în anii exilului lui Zimmer din Germania nazistă. Zimmer a murit subit
din cauza unei pneumonii (părerea lui Campbell fiind aceea că Zimmer o
dobândise pe vremea când se afla în tranşeele Primului Război Mondial),
"spre stupoarea şi imensa durere ale tuturor celor care îl iubeau". După
moartea lui Zimmer, Campbell a întreprins eroicul demers de editare şi
traducere a voluminoasei opere a marelui său mentor - o sarcină care a
durat mai bine de treisprezece ani, pe care Campbell a
numit-o
"o muncă imens de grea, dar o adevărată încântare". Lucrarea cea mai
importantă dintre acestea, ţinând cont şi de ceea ce ne interesează pe
noi, fireşte, este
The King and the Corpse, publicată pe 26 martie 1948, în ziua în care Campbell împlinea 44 de ani. Această carte include un capitol minunat, numit "
Four Romances",
care exemplifică abordarea comparatistă plină de talent şi prolifică a
lui Zimmer a poveştilor lui Gawain, Lancelot, Merlin şi Yvain. În acest
tip de abordare, sinteza creatoare a misticismului celtic şi oriental,
care defineşte preocuparea lui Campbell faţă de tema arthuriană, este
executată cu măiestrie şi graţie. Multe dintre materialele redactate la
maşina de scris, pe care Zimmer le folosea ca suport pentru prelegerile
pe care
le-a susţinut despre aceste poveşti, se găsesc, de asemenea, în Colecţia Joseph Campbell.
Permiteţi-mi să închei cu o precizare legată de sursele pe care
le-am
folosit pentru selecţiile din opera lui Campbell, cele care stau la
baza poveştilor şi comentariilor care se regăsesc în textul volumului de
faţă. Am preluat din înregistrările audio ale unor conferinţe care
ne-au fost puse la dispoziţie din Colecţia Audio Joseph Campbell de către Fundaţia Joseph Campbell. Dintre acestea enumăr: "
Arthurian Tradition" (I.6.3), "
The Grail Legend" (I.6.4), "
The Forest Adventurous" (I.6.5) şi "
Grail Mythology"
(II.1.8). Am folosit, totodată, casetele audio ale înregistrărilor unor
prelegeri rămase nepublicate, de asemenea stocate în Colecţia Joseph
Campbell: L181 Esalen, L769 Holy Grail 1, L770 Holy Grail 2, precum şi
din colecţia mea personală de casete înregistrate în timpul unui seminar
intitulat "
Myths and Mysteries of the Great Goddess", ţinut la
Casa Maria din Montecito, California, în 7 aprilie 1983. În plus, am mai
preluat material şi din transcrierea unei prelegeri numite "
Psyche and Symbol", care
mi-a fost oferită cu generozitate de David Kudler, precum şi fragmente din eseul lui Campbell "
Indian Reflections in the Castle of the Grail", publicat în
The Celtic Consciousness.
În cele din urmă, am făcut referire şi la selecţii ale unor secvenţe
înregistrate care nu au mai fost incluse în materialul final dat spre
publicare, care se află în Colecţia Joseph Campbell, cu transcrieri
realizate de Fundaţia Joseph Campbell. Scopul meu, în fiecare dintre
aceste cazuri, a fost să păstrez nu numai integritatea prelegerilor
originale, ci şi coerenţa relatărilor asociate cu poveştile individuale
despre diverşii cavaleri plecaţi în căutarea Sfântului Graal. Aceasta a
necesitat o anumită selecţie şi preluare din mai multe materiale de
arhivă, astfel încât, de exemplu, povestea lui Parzival
s-a conturat pe baza diferitelor surse preluate din materialele numite mai sus.
(
Evans Lansing Smith)
