Bureţi de fag

 

Mihai Duţescu
Bureţi de fag
Editura Trei, 2021



***
Intro

 
Mihai Duţescu (născut în 1979, la Alexandria) este arhitect, lector la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu" din Bucureşti. În urma câştigării concursului de debut organizat de editura Cartea Românească, publică în 2010 volumul de poezie şi toată bucuria acelor ani trişti, recompensat cu mai multe premii şi nominalizări, printre care şi Premiul "Mihai Eminescu". În 2014 revine cu franceza un avantaj (poezie, Pandora M) şi Uranus Park (roman, Polirom), o ficţiune realistă despre jungla imobiliară a Bucureştiului de la începutul anilor 2000, pentru care primeşte premiul "Tânărul prozator al anului" în cadrul Galei Tinerilor Scriitori. Este prezent cu eseuri, proză şi poezie în diferite antologii din ţară şi din străinătate.

*

"Talentul lui Duţescu e de a da pe faţă lucrurile inconfortabile, de a le spune clar şi pe bune. Într-o literatură fascinată de marginali şi rataţi, el vorbeşte cu simpatie despre oameni aflaţi în plin proces de ascensiune socială. Pe scurt, despre parveniţi - un subiect la care lumea bună strâmbă vinovat din nas, chit că parvenitismul e adevărul de profunzime al unei societăţi ajunse de curând la prosperitate. Mai mult, la fel de tabu e şi opinia că în comunism a fost bine, deşi e împărtăşită de larga majoritate a celor trecuţi prin vechiul regim.

În Bureţi de fag, Mihai Duţescu are curajul să asume şi să dea pe post aceste curente de opinie omniprezente, dar reprimate public, sub pretextul poveştii de viaţă a unui băiat născut prin anii '50 în Teleorman şi ajuns inginer la Bucureşti. El şi soţia lui fac parte din acea tipologie a cadrelor medii cu aspiraţii burgheze, raportându-se la comunism într-un mod mai degrabă benign, specific multora din generaţia lor: sunt oportunişti la nevoie, iar în rest rămân indiferenţi. Micul lor arivism este bazat pe convingerea că sistemul nu e chiar greşit, că măcar are o idee valabilă de echitate şi meritocraţie, câtă vreme i-a scos dintre ţărani, i-a şcolit gratis, le-a dat o casă şi i-a băgat între domnii de la oraş. În ce mă priveşte, am certitudinea că în sfârşit am dat peste cartea aia ALTFEL despre comunism, cu o perspectivă de bun-simţ, fără volute pioase sau chestionări tragice - motiv pentru care o recomand în special celor care vor să-şi facă o idee despre cum gândeau şi se purtau oamenii moralmente OK din România de atunci." (Adrian Schiop)

"Poate ca asta însemna iubirea, în cazul lui: să fii în permanenţă un pic în afara acestei lumi, dar seara, când deschizi uşa casei, după o zi-lumină, să revii deodată în lume, în acel univers previzibil, stabil - să intri pe uşă şi să te întâmpine ea, aceeaşi dintotdeauna, cea care ţi-a luminat primii ani de libertate reală, adolescenţa ta superbă, ceţoasă dintr-un oraş provincial şi ceţos - cu voi doi îmbrăţişaţi lângă un stăvilar alb, sub sălcii, privind barjele care alunecă leneş pe Dunăre - undeva în superbii ani '70, în aburii provinciali şi ceţoşi ai Republicii, în cea mai bună dintre lumile posibile."

Fragment

1.

Deşi trecuse destul timp de la moartea lui taică-su, în fiecare an, prin ianuarie, pe Radu îl apuca mai rău ca oricând şi-l ţinea toată luna.

La început, până la pomana de patruzeci de zile, îl visa mereu. Îl visa viu şi în situaţii normale: mergeau să adune prune împreună, storceau struguri, puneau putina cu varză la murat pentru iarnă. Îl visase odată că a venit să-l vadă la internat la liceu şi i-a adus un pui fript, dar asta nu se întâmplase - în patru ani de liceu, nu venise nimeni din familie pe la el. Pe atunci, bătrânul lucra pe şantier la nişte hoteluri de pe litoral şi ajungea rar acasă; cât despre maică-sa, nici gând, că nu-i ardea ei să se ţie de vizite. Asta, fiindcă nu prea le păsase de soarta lui. Intrase acolo, destul! De-acum, ce puteau să-i mai facă? Câţi de la ei din Şotânga intrau la liceu? Doi-trei, şi se întorceau în sat de parcă i-ar fi lovit careva în moalele capului: "Unde până mai deunăzi Dode al lui Guluş se juca cu fi-tu pe ruscă, are pretenţia să-i zici Voinescu acuma. Voinescu Gheorghe, secretar la Consiliu, la Sfat."

La Radu nu era cazul, pentru că după liceu a plecat la facultate - lucru încă şi mai de neînţeles pentru bătrânii săi părinţi, care însă, paradoxal, de data asta aveau să-i poarte de grijă mai mult ca înainte. Poate scăpaseră şi ei de alte cheltuieli, că le venea parcă mai uşor acum. Aşa că-i trimiteau câteodată pachet prin diverşi inşi care aveau drum la Bucureşti şi ştiau să ajungă şi la el în Regie; îi puneau şosete noi, chiloţi, o sticlă de vin, cozonac.
- Mă, flăcăilor, care e aicea la voi inginerul Ducu de la Şotânga de peste Olt?
- Deocamdată nu e niciun inginer aici, nene. Suntem cu toţii studenţi! venea răspunsul.
- Hai mă, taică, chemaţi-l să-şi ieie sacoşa, că nu stau toată ziua pe drumuri...

Aşa îi plăcea lui Ducu - Radu - Răducu să-şi amintească anii aceia şi aşa îi plăcea să povestească, chiar dacă lucrurile stătuseră niţel altfel: careva de la ei din sat muncea în Bucureşti, iar în vreo duminică, dacă îl prindeau pe-acasă, ăia bătrâni îi dădeau adresa şi omul mergea la sigur. Ba într-o dimineaţă se pomenise chiar cu maică-sa, venită la spital la o rudă. A trecut şi pe la el - şi l-a făcut de râs, cu baibaracul şi broboada ei groasă în miez de vară. "Pupa-i-aş eu tălpile alea, cum doarme... Mânca-l-ar mama, cu tălpoanţele lui!" ar fi chiuit femeia, iar Radu s-a trezit şi, odată cu el, şi colegii de cameră, buimaci - doi băieţi din Sibiu de care lui i s-a făcut atunci foarte ruşine. Îl recunoscuse după tălpile uriaşe care-i ieşeau de sub cearşaf şi era bucuroasă: plecată de-acasă de cu noapte, nimerise adresa şi-şi vedea şi ea băiatul la facultate.

Bătrânul nu ajunsese în Bucureşti, însă îl sprijinise pe Radu atât cât putuse - nu doar cu bani şi, deseori, chiar în ciuda cârcotelilor neveste-sii. Iar Radu, ca o compensare, când s-a văzut el însuşi cu bani, familie şi copil, a rupt, cum se spune, chiar de la gura propriului copil pentru a le face părinţilor săi bătrâneţea un pic mai uşoară. În fiecare lună, o parte din salariu se ducea pe medicamente, benzină, plătit oameni să sape, să are, să arăcească, să-i mai ajute cu via; plătit cărbuni iarna, plătit butelie, curent. Asta, dincolo de mofturile maică-sii - închis marchiza cu cornier, făcut hambar nou, făcut gard, porţi - care costaseră destul. Invidioşi, cei din neam cu ei veneau tot mai rar să-i vadă, în special acum când, bătrâni fiind, ar fi avut poate nevoie mai mult. Sau nu chiar rar, dar se pomeneau cu vreunii că le bat în poartă doar când aveau un scop clar. Un benificiu, cum îi bodogănea maică-sa. Spre exemplu, o cumnată mai tânără şi mai în putere, care era vânzătoare la o prăvălie în satul vecin, îi vizita întotdeauna după ce se făcea vinul. Venea ea singură la început, o dată, după care, gata - din când în când, le trimitea direct damigeana prin şoferul de pe maşina de pâine, ca să i-o umple. Să fie pentru Ristică, bărbată-su, aşa zicea, că toată ziua munceşte! Alţii veneau când se făceau mieii buni de tăiat sau când ieşeau puii - cine ştie, poate pică ceva.

Şi lui Radu îi era greu. În primul rând din pricina banilor, că avea copil mare şi cheltuieli pe măsură, dar şi a distanţei. De la Bucureşti la Şotânga erau aproape două sute de kilometri şi, de multe ori, mai ales în ultimii ani de viaţă ai maică-sii, făcuse drumul ăsta dus-întors cel puţin o dată pe săptămână, când se nimerise, dar mai ales noaptea, pentru că-n timpul zilei avea şi el condică, şefi... Şi de obicei noaptea primea telefon:
- Alo! Alo! Ducule, tu eşti, maică?
- Alo... Da...
- Maică, sunt Caterina... Vino cât poţi de repede, că-i ţinem lumânările lu' mămică-ta. Vino, mamă, dacă vrei s-o mai prinzi în viaţă!

Şi uite-aşa, din două vorbe, îl puneau pe drumuri. Îşi dădea cu un pic de apă pe faţă, se îmbrăca şi sărea în maşină. Când ajungea, dărâmat de oboseală, le găsea vesele, dând în bobi şi mirosind a ţuică.
- Bine, măi, mamă!
- Eh, mă simţ mai bine acu' că venişi...

I se făcea şi ei dor de băiat şi deodată parcă o apucau palpitaţiile şi i se punea aşa, ca o gheară în piept, care o astupa şi-o lăsa fără aer... Murise nea Sică şi rămăsese singură şi bolnavă; o mai îngrijea vecina asta, Caterina, care avea şi telefon acasă.

Cu taică-su a fost însă altfel.

Omul ăsta fusese un bărbat frumos în tinereţe, suplu, înalt, cu ochii albaştri şi părul negru, şi nu atât bun la suflet, cât mai degrabă demn şi corect. Un bărbat care toată viaţa şi-a văzut de treaba lui, chiar dacă un pic prea temperamental când venea vorba de lucruri care îi atacau mândria şi bunele intenţii. Era renumit că în tinereţe bătuse paisprezece rudari, el şi cu un tovarăş de-al său, Ilie al Doţii. Plecaseră cu caii pe izlaz şi rămăseseră să doarmă în câmp; era o noapte de vară, undeva pe malul Oltului, priponiseră caii şi făcuseră un foc în care aruncau dovleci la copt, când dintr-odată s-au pomenit înconjuraţi de rudari, că ăla e izlazul lor, că ce caută acolo... că-i omoară şi le iau caii: i-a tocat cu Ilie pe toţi paisprezece. I-au mărunţit cu ciomegele - "Aveam o bâzdoacă de păducel... când am văzut că le dau la cap şi ei tot nu cade, futu-i în cur pe mă-sa, am început să-i ard la ţurloaie... Ştii cum cădea? Palangă! Unu' după altu'... ca aracii cădea!" Altă dată, îl nenorocise în bătaie pe preşedintele CAP şi pe aghiotantul ăluia, când au dat năvală în curte să-i ia vitele pentru colectivizare. I-a plesnit peste bot cu coada furcii, iar pe ăla, bocciul ăla, l-a înţepat şi-n cur de câteva ori, de l-a dăulat şi-a zăcut după aia două săptămâni în spital. Amintiri care bătrânului încă îi gâdilau orgoliul şi-l făceau să pară că e "cineva" în ochii celorlalţi, îndeosebi fiindcă după acel episod bocciul "o lua pe la capul satului" îndată ce-l vedea, ocolea câţiva kilometri, şi el, şi neamurile lui de aghiotant prost şi beţiv - poveşti pe care le amesteca cu alte isprăvi din tinereţe, când înţepenise de frig o noapte întreagă, iarna, cocoţat într-un stejar în pădure, cu o haită de lupi dând târcoale la baza copacului, ori cu întâmplări din război, fiindcă luptase de la Stalingrad până în Munţii Tatra şi scăpase înot de la Cotul Donului - sergent artilerist, decorat cu Virtutea Militară cu spade. De aceea, când l-a lovit bătrâneţea, a suferit mai mult de ciudă şi sânge rău decât de boală şi de alte cele, văzându-se pe zi ce trece tot mai neputincios. Însă boala a scobit în el şi-n numai câteva luni l-a pus la pământ.

Deja de prin vară Ducu o auzea pe maică-sa văitându-se de bătrân: că nu-i mai dă-n gând, că parcă nu se mai îndeamnă la muncă la fel ca-n alţi ani, că fumează şi se moşmondeşte toată ziua, în loc să adune poame şi să puie de ţuică. Că-i zici vorbă şi el doar se răsteşte la om - şi degeaba, tot nu face ce-i zici. Cu toate astea, lui Ducu nu i se păruse schimbat; din contră, îl găsea mereu muncind cot la cot cu alţii mai tineri. Odată, când tocmai primiseră grâul şi trebuiau să-l bage în hambar, bătrânul căra sacii de unul singur şi, privindu-l, băiatul amesteca o senzaţie de mândrie cu milă. Ar fi vrut să pună mâna şi el să ajute, dar de câţiva ani suferea de nişte probleme la coloană, rămânea înţepenit şi nu putea să mai ridice de jos nici măcar un bănicior de porumb. Aşa că încerca să compenseze vizitându-şi părinţii mai des şi plătindu-le oameni să-i uşureze cu munca. Numai că n-aveai cu cine să te înţelegi; taică-su voia să arate că e încă-n putere - că, în ciuda bombănelilor muierii, uite, saltă sacul de grâu în spinare şi-l deşartă fără ajutor de la nimenea! "La ce mai aduci oameni, să-ţi cheltui banii?!" - aşa-l visa Radu, mult timp după ce a murit, un pic arţăgos şi robotind toată ziua prin curte. Mai târziu, toamna, la struguri, la fel: chiar dacă umbla înfăşurat cu un brâu din blană de oaie, că-l dureau şalele şi de-abia putea să mai meargă, se înhăma să ia coşul plin, îl azvârlea pe umăr şi, şontâc-şontâc, se încăpăţâna să-l ducă la teasc. Ca să nu mai vorbim despre treburile de zi cu zi, dat la animale, tăiat lemne de foc, cărat vreun ceaun din şopron, o damigeană sau vreo bidoană de murături. Făcea toate astea singur; cine să i le facă, dacă pe băiat îl avea inginer la Bucureşti şi venea pe la ei doar când îi dădeau ăia liber de-acolo? Şi creştea în fiecare an şi-o groază de păsări, şi creştea întotdeauna şi porc. Atâta doar că-n anul în care a murit i-a fost dat să rămână şi fără porc de Crăciun, şi să ajungă şi de batjocura lui Ristică, frate-su de la Plăviceni.
"Nu taică, nu ne-a lăsat nimica. Sânge pe bătătură, atât..." Aşa i-a zis băiatului, că-l sunaseră să vină urgent.

Când a ajuns, Ducu l-a găsit întins pe pat şi înfăşurat într-un iorgan de lână, gemând: el, om bătrân, nu se aşteptase la aşa ceva de la fratele lui. "Dacă anu' ăsta nu mai luarăm purcel, am zis că ce-o fi?! I l-om creşte atuncea p-al lui, că ne-o lăsa şi nouă măcar să gustăm dacă-l taie...! Că oricum el mai taie unul la primăvară. Dă pe la lume prin sat ca să-i crească şi taie... Aşa că ne pomenirăm deunăzi cu Ristică... să-l fi văzut! Cu maşină, cu măcelar... ni l-a scos din coşare şi l-a tăiat numaidecât în mijlocul bătăturii, de n-a mai rămas nimic după el! Doar sânge-n bătătură, cum zise tac-tu. Măcar o ureche de poftă să ne fi lăsat!" - asta era relatarea maică-sii. Ea ştia să le potrivească mai frumos decât ăla bătrân, care doar rămăsese cu un nod în gât şi-i ţuruiau lacrimile.

De fapt, pe Radu îl sunaseră să vină fiindcă nea Sică vomita de câteva zile - "De supărare vomită!" i-a zis maică-sa când s-au văzut, dar până la urmă, din vorbă-n vorbă, s-a scăpat şi i-a povestit ce păţise. Că, într-adevăr, de supărare, bătrânul plecase prin zăpadă până-n pădure, trei kilometri pe jos, să adune bureţi de fag. Era chiar în ziua de Crăciun şi ei se pomeniseră că n-au ce pune pe masă, dacă omul ăla cu care erau rudă de sânge nu le lăsase nimic din porc. L-a luat el pe tot, bucăţit, ambalat în saci de ţiplă, l-a încărcat în portbagaj şi dus a fost.

Adevărul e că prin primăvară Ducu îi anunţase că nu mai vrea porc, să nu se bazeze pe el - în sensul că n-o să mai contribuie cu bani, ca în alţi ani. Zisese că poate ia de la socră-su, de unde lua şi ied, şi curcan de Paşti, vin, mălai, ouă, dovleci şi ce mai aveau ăia prin curte pe-acolo. Aşa că lui taică-su nu-i mai dăduse mâna să cumpere purcel, doar pentru ei doi. Mai ales că Ristică îi propusese să-l crească pe-al lui... E drept, îi trimitea uruială, codri de pâine, porumb; mai dădea şi la păsări din alea, îi convenea. În plus, se simţise mai rău ca oricând în acel an - desigur, nu se mai îndemna la muncă la fel ca pe vremuri. Dar nici nu-şi închipuise în viaţa vieţilor lui că dintr-un porc de o sută douăzeci de kile, frate-su n-o să-i lase un pic de şorici, de poftă măcar: cinci kilometri a bătut pe jos până la pădure, în ziua de Crăciun...! Bureţii ăia i-a mâncat singur - i-a fript pe jar şi i-a mâncat cu usturoi, după care a început să vomite.

L-a luat Răducu şi l-a dus la Bucureşti de urgenţă. Era galben, tras la faţă; îl îmbrăcaseră cu nişte dimii groase şi cu izmene pe dedesubt, i-au dat flanelă, cojoc, şi el tot tremura încontinuu. După ce l-a desfăcut pe masa de operaţie, doctorul a ieşit pe hol, l-a chemat pe băiat şi i-a zis că nu mai are rost - ar putea totuşi să-i opereze ulcerul, cum crezuse iniţial, dar nu mai are rost. E cancer, s-a extins peste tot. "Stomacul şi esofagul sunt ţăndări... ficatul, la fel... l-am atins doar un pic şi a ţâşnit din toate părţile. Voiam să vă anunţ că-l închidem la loc. Mai bine semnaţi şi-l luaţi, ca să moară în patul lui."

A murit după două săptămâni, timp în care Radu şi-a băgat concediu fără plată şi a stat cu el la Şotânga. Maică-sa a ţinut-o numai în plânsete şi văicăreli; mai întâi că nu se descurcă singură să-l grijească; apoi, după ce s-a mai liniştit, văzând că băiatul nu pleacă, a început cu ce-o să facă ea dacă îi moare omul şi rămâne părăsită acolo. Deşi lua câte o pungă de medicamente lună de lună de când se ştia, a mai trăit încă şapte ani după nea Sică, iar Ducu a bătut cu ea drumul spitalelor de cel puţin două-trei ori pe an, cu internări prelungite la Alexandria, la Roşiori sau la Bucureşti şi cu plocoane pe la toţi şefii de secţie care voiau s-o externeze.
- Nu prea avem de ce s-o mai ţinem, ocupă un pat degeaba, vă rog să ne înţelegeţi şi pe noi. La vârsta ei ce mai vrea? Că nici măcar aşa bolnavă nu e.
- Da, dar nu prea-i vine să se-ntoarcă acasă... De când a murit tata, îi e greu singură. Zice că e mai bine aicea-n spital, mai schimbă o vorbă cu lumea.

La înmormântarea bătrânului, maică-sa şi-a smuls părul din cap şi a fost nevoie să fie ţinută de câteva rude, să nu sară în groapă după omul ei - că mai bine moare şi ea decât aşa! Ristică şi celelalte neamuri din partea lui n-au mers deloc la cimitir; au plecat imediat după slujba de la biserică fără să zică nimic. Şi-au mai făcut apariţia la pomana de patruzeci de zile, aranjaţi, daţi cu parfum; au venit pe la ora prânzului, direct la masă.

Singur în maşină, pe drumul de întoarcere spre Bucureşti, după ce l-a îngropat pe taică-su şi i-a lăsat maică-sii cele trebuincioase, Radu a încercat să-şi aducă aminte toate trăsnăile pe care le făcea în copilărie; cele mai stupide şi mai neruşinate momente, orice, numai să reuşească să-şi ţină gândurile negre în frâu şi să nu izbucnească în plâns. Avea însă ochii tulburi când a intrat pe uşă; i-a deschis Angela, care la ora aia îl aştepta trează. "Ai plâns" i-a zis, însă el chiar nu plânsese, doar că luminile farurilor din sens opus îl izbiseră încontinuu peste faţă - şi să conduci aşa două ore nu e uşor.

Introducere la Scripturile gnostice de la Nag Hammadi

 

Elaine Pagels
Scripturile gnostice de la Nag Hammadi
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Walter Fotescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere

În decembrie 1945, un ţăran arab a făcut o descoperire arheologică uimitoare în Egiptul de Sus. Zvonurile au creat neclaritate legat de împrejurările acestei descoperiri, poate fiindcă a fost accidentală, iar vânzarea ei pe piaţa neagră, ilegală. Ani la rând până şi identitatea celui care a făcut descoperirea a rămas necunoscută. Un zvon susţinea că [dezgroparea] a fost un act de răzbunare de neam; altul, că a făcut descoperirea lângă oraşul Nag Hammadi, la Jabal al-Tarif, un munte unde există un ciuruit de peste 150 de grote. De origine naturală, unele dintre aceste grote au fost cioplite, pictate şi folosite ca morminte încă din timpul dinastiei a VI-a, cu aproximativ 4.300 de ani în urmă.

Treizeci de ani mai târziu chiar cel care a făcut descoperirea, Muhammad 'Ali al-Samman, a povestit ce s-a întâmplat. Puţin timp înainte ca el şi fraţii săi să fi răzbunat uciderea tatălui lor printr-o vendetta, ei au înşeuat cămilele şi au plecat la Jabal să sape după sabakh, un pământ moale, folosit la fertilizarea culturilor de cereale. Săpând în jurul unui bolovan masiv, ei au lovit un vas de ceramică roşie având aproape un metru înălţime. Muhammad 'Ali a ezitat să spargă vasul, gândindu-se că înăuntru ar putea locui un jinn sau spirit. Dar, dându-şi seama că ar putea conţine şi aur, a ridicat târnăcopul şi l-a sfărâmat, găsind înăuntru treisprezece cărţi de papirus legate în piele. Întorcându-se la casa lui din a-Qasr, Muhammad 'Ali a aruncat cărţile şi foile răzleţe de papirus pe grămada de paie de lângă cuptor. Mama lui Muhammad, 'Umm-Ahmad, recunoaşte că a ars o bună parte din papirus în cuptor împreună cu paiele pe care le folosea ca să aprindă focul.

Câteva săptămâni mai târziu, cum povesteşte Muhammad 'Ali, el şi fraţii săi au răzbunat moartea tatălui lor ucigându-l pe Ahmed Ismail. Mama lor şi-a prevenit fiii să-şi ţină târnăcoapele ascuţite: când au aflat că duşmanul tatălui lor se afla în apropiere, fraţii au folosit prilejul, "i-au retezat membrele... I-au smuls inima şi au devorat-o împreună, ca ultim act al răzbunării de sânge".

Temându-se că poliţia care investiga asasinatul ar putea să-i percheziţioneze casa şi să descopere cărţile, Muhammad 'Ali l-a rugat pe preotul satului, al-Qummus Basiliyus Abd al-Masih, să păstreze una sau mai multe cărţi pentru el. În timp ce Muhammad 'Ali şi fraţii săi erau interogaţi pentru crimă, Raghib, un profesor de istorie din zonă, a văzut una dintre cărţi şi a bănuit că este valoroasă. Primind una de la al-Qummus Basiliyus, Raghib a trimis-o unui prieten din Cairo ca să-i stabilească valoarea.

Vândut pe piaţa neagră prin mijlocirea neguţătorilor de antichităţi din Cairo, manuscrisul a atras curând atenţia oficialităţilor guvernamentale egiptene. În împrejurări dramatice, după cum vom vedea, acestea au cumpărat una şi au confiscat zece şi jumătate dintre cele treisprezece cărţi legate în piele, numite codexuri, şi le-au depozitat în Muzeul Copt din Cairo. Dar o mare parte din cel de-al treisprezecelea codex, conţinând cinci texte extraordinare, a fost scos prin contrabandă din Egipt şi scos la vânzare în America. Vestea despre acest codex a ajuns curând la profesorul Gilles Quispel, distins istoric al religiilor la Utrecht, în Olanda. Încântat de această descoperire, Quispel a stăruit pe lângă Fundaţia Jung din Zürich să cumpere codexul. Dar, descoperind, după ce a reuşit, că unele pagini lipseau, el a luat avionul spre Egipt în primăvara anului 1955 pentru a încerca să le găsească la Muzeul Copt. Ajungând la Cairo, s-a dus imediat la muzeu, a cumpărat fotografii cu unele dintre texte şi s-a grăbit să revină la hotel pentru a le descifra. Copiind primul rând, Quispel a fost surprins, apoi neîncrezător, când a citit: "Acestea sunt cuvintele tainice rostite de Iisus cel viu şi pe care geamănul, Iuda Toma, le-a aşternut în scris". Quispel ştia că H. C. Puech, colegul său, folosind note ale unui alt savant francez, Jean Doresse, identificase rândurile introductive cu fragmente ale unei Evanghelii a lui Toma greceşti descoperite în 1890. Dar descoperirea întregului text ridica noi întrebări: a avut Iisus un frate geamăn, cum rezultă din acest text? Ar putea textul să fie o consemnare autentică a spuselor lui Iisus? Potrivit titlului, el cuprindea Evanghelia după Toma; totuşi, spre deosebire de evangheliile Noului Testament, aceasta se recomanda drept o evanghelie secretă. Quispel a mai descoperit că ea conţinea multe spuse cunoscute din Noul Testament, dar, plasate în contexte nefamiliare, sugerau alte dimensiuni ale semnificaţiei. Alte pasaje, a constatat Quispel, se deosebeau complet de orice tradiţie creştină cunoscută: "Iisus cel viu" de pildă se exprimă în cuvinte la fel de criptice şi captivante ca în koan-urile Zen:

Iisus a spus: "Dacă vei da la iveală ce se află în lăuntrul tău, ceea ce vei da la iveală te va salva. Dacă nu vei da la iveală ce se află în lăuntrul tău, ceea ce nu vei da la iveală te va distruge".

Ce ţinea Quispel în mână, Evanghelia lui Toma, era doar unul dintre cele cincizeci şi două de texte descoperite la Nag Hammadi (transliterarea engleză uzuală a numelui oraşului). Legată în acelaşi volum se afla Evanghelia lui Filip, care îi atribuie lui Iisus fapte şi spuse cu totul diferite de cele din Noul Testament:

...tovarăşa [Mântuitorului este] Maria Magdalena. [Dar Hristos a iubit-o] mai mult decât pe [toţi] discipolii şi obişnuia s-o sărute [adesea] pe [gură]. Ceilalţi [discipoli au fost ofensaţi]... Ei i-au spus: "De ce o iubeşti pe ea mai mult decât pe noi toţi?" Mântuitorul a răspuns zicându-le: "De ce nu vă iubesc aşa cum (o iubesc) pe ea?"

Alte spuse din această culegere critică alte credinţe creştine familiare precum naşterea din fecioară sau învierea trupurilor, considerându-le ca pe nişte neînţelegeri naive. Legată laolaltă cu aceste evanghelii era Apocriful (literal, "carte secretă") lui Ioan, care se deschide cu o ofertă de a dezvălui "misterele [şi] lucrurile ascunse în tăcere" transmise de Iisus discipolului său Ioan.

Muhammad 'Ali a recunoscut mai târziu că unele texte s-au pierdut - fiind arse sau aruncate -, dar ce a rămas este uimitor: vreo cincizeci şi două de texte din primele secole ale erei creştine, inclusiv o culegere de evanghelii creştine timpurii, necunoscute până atunci. Pe lângă Evanghelia lui Toma şi Evanghelia lui Filip, descoperirea includea Evanghelia Adevărului şi Evanghelia către Egipteni, care se prezenta drept "[cartea sacră] a Marelui [Spirit] Nevăzut". Un alt grup de texte consta din scrieri atribuite adepţilor lui Iisus, precum Cartea secretă a lui Iacob, Apocalipsa lui Pavel, Scrisoarea lui Petru către Filip şi Apocalipsa lui Petru.

A devenit curând clar că ceea ce a descoperit Muhammad 'Ali la Nag Hammadi erau traduceri copte, făcute cu aproximativ 1.500 de ani în urmă, ale unor manuscrise şi mai vechi. Originalele fuseseră scrise în greacă, limba Noului Testament: aşa cum îşi dăduseră seama Doresse, Puech şi Quispel, o parte a unuia dintre ele fusese descoperită de arheologi cu vreo cincizeci de ani în urmă, când aceştia au găsit câteva fragmente din versiunea grecească originală a Evangheliei lui Toma.

În legătură cu datarea manuscriselor sunt puţine controverse. Examinarea papirusului databil, folosit la îngroşarea legăturilor de piele şi a scrierii copte, le plasează aproximativ în perioada 350-400 d.Hr., dar savanţii sunt într-un pronunţat dezacord în ce priveşte datarea textelor originale. Unele dintre ele cu greu ar putea fi datate mai târziu de aprox. 120-150 d.Hr., deoarece Irenaeus, episcopul ortodox de Lyon, scriind către anul 180, declară că ereticii "se laudă că posedă mai multe evanghelii decât sunt în realitate" şi se plânge că pe vremea sa astfel de scrieri au atins o largă circulaţie: din Galia până la Roma, Grecia şi Asia Mică.

Quispel şi colaboratorii săi, care au publicat pentru prima oară Evanghelia lui Toma, au sugerat pentru original data de aprox. 140 d.Hr. Unii au raţionat că, aceste evanghelii fiind eretice, trebuie să fi fost scrise ulterior acelora din Noul Testament, datate aprox. 60-110 d.Hr. Dar de curând profesorul Helmut Koester de la Universitatea Harvard a sugerat că această culegere de spuse din Evanghelia lui Toma, deşi compilată către anul 140, poate include unele tradiţii mai vechi decât evangheliile Noului Testament, "posibil încă din a doua jumătate a secolului I" (50-100 d.Hr.) - din timpul sau antedatate evangheliilor lui Marcu, Matei, Luca şi Ioan.

Savanţii care au studiat descoperirile de la Nag Hammadi au constatat că unele texte povestesc originea neamului omenesc în termeni foarte diferiţi de varianta obişnuită din Geneză: Mărturia Adevărului, de exemplu, relatează povestea Grădinii Edenului din punctul de vedere al şarpelui! Aici şarpele, ştiut de mult ca reprezentând în literatura gnostică principiul înţelepciunii divine, îi convinge pe Adam şi Eva să participe la cunoaştere, în timp ce "Domnul" îi ameninţă cu moartea, încercând cu gelozie să-i împiedice să ajungă la cunoaştere şi alungându-i din Paradis atunci când aceştia reuşesc. Un alt text, misterios intitulat Tunetul, Mintea Desăvârşită, oferă un poem extraordinar rostit cu vocea unei puteri divine feminine:

Căci eu sunt cea dintâi şi cea de pe urmă.
Eu sunt cea cinstită şi cea dispreţuită.
Eu sunt desfrânata şi sfânta.
Eu sunt soţia şi fecioara...
Eu sunt cea stearpă,
şi mulţi sunt fiii mei...
Eu sunt tăcerea cea de neînţeles...
Eu sunt rostirea numelui meu.

Aceste texte cuprind aşadar de la evanghelii secrete, poeme şi descrieri cvasifilosofice ale originii universului până la mituri, magie şi instrucţiuni pentru practici mistice.

&

De ce au fost aceste texte îngropate şi de ce au rămas ele, practic, necunoscute timp de aproape 2.000 de ani? Suprimarea lor ca documente interzise şi îngroparea lor pe faleza de la Nag Hammadi se dovedesc a fi fost amândouă parte a unei confruntări critice pentru formarea creştinismului timpuriu. Textele de la Nag Hammadi şi altele asemenea lor au fost denunţate ca eretice de creştinii ortodocşi de la jumătatea secolului al II-lea. Se ştie de mult că mare parte dintre primii adepţi ai lui Hristos au fost condamnaţi de alţi creştini ca fiind eretici, dar aproape tot ce ştim despre ei provine din ce au scris oponenţii lor care îi atacau. Episcopul Irenaeus, care conducea biserica din Lyon pe la 180, a scris cinci volume intitulate Respingerea şi nimicirea falsei Gnoze, care începe cu promisiunea lui de a
 

înfăţişa părerile acelora care acum predică erezia... pentru a arăta cât de absurde şi nepotrivite cu adevărul sunt afirmaţiile lor... fac acest lucru... ca voi să-i puteţi îndemna pe cei apropiaţi să se ferească de un asemenea abis de nebunie şi blasfemie împotriva lui Hristos.

El denunţă cu precădere ca fiind "plină de blasfemie o faimoasă evanghelie numită Evanghelia Adevărului. Se referă oare Irenaeus la aceeaşi Evanghelie a Adevărului descoperită la Nag Hammadi? Quispel şi colaboratorii săi, care au publicat-o pentru prima oară, argumentează că da; unul dintre criticii lor susţine că primul rând (care începe cu "Evanghelia Adevărului") nu este un titlu. Dar Irenaeus foloseşte aceeaşi sursă cu cel puţin unul dintre textele descoperite la Nag Hammadi - Apocriful (Cartea Secretă) lui Ioan - ca muniţie pentru atacul său asupra unei asemenea "erezii". Cincizeci de ani mai târziu Hippolytus, un profesor de la Roma, a scris o altă extinsă Respingere a tuturor ereziilor pentru "a expune şi respinge neruşinata blasfemie a ereticilor".

Campania aceasta împotriva ereziei implica o recunoaştere involuntară a puterii sale persuasive; dar episcopii au ieşit învingători. În momentul convertirii împăratului Constantin, în secolul al IV-lea, când creştinismul a devenit o religie recunoscută oficial, episcopii creştini, anterior victimizaţi de regim, acum o ordonau. Posedarea unor cărţi denunţate ca fiind eretice era considerată o crimă. Copiile unor astfel de cărţi erau arse şi distruse. Dar în Egiptul de Sus, cineva - posibil un călugăr din mănăstirea Sf. Pachomius, aflată în apropiere - a luat cărţile interzise şi le-a ascuns, ferindu-le de distrugere, în vasul în care au rămas îngropate aproape 1.600 de ani.

Dar cei care au scris şi au difuzat aceste texte nu se considerau pe ei ca fiind "eretici". Majoritatea scrierilor foloseau terminologia creştină, în mod cert legată de o moştenire iudaică. Multe dintre acestea pretind că dezvăluie tradiţii legate de Iisus, care sunt secrete, ascunse de "cei mulţi", tradiţii care alcătuiau ceea ce, în secolul al II-lea, a ajuns să fie numită "biserica catolică". Aceşti creştini sunt numiţi acum gnostici, de la cuvântul grecesc gnosis tradus, de regulă, prin "cunoaştere". Căci, aşa cum cei care pretind că nu ştiu nimic despre realitatea ultimă sunt numiţi agnostici (literal, "neştiind"), o persoană care susţine că ştie astfel de lucruri este numită gnostic ("ştiind"). Dar gnosis nu este în primul rând cunoaştere raţională. Limba greacă distinge între cunoaşterea ştiinţifică sau gândită ("El cunoaşte matematică") şi cunoaşterea prin observaţie sau experienţă ("El mă cunoaşte"), care este gnosis. În baza folosirii date acestui termen de către gnostici, îl putem traduce ca "introspecţie", căci gnosis implică un proces intuitiv de autocunoaştere. Şi a te cunoaşte pe tine, susţineau ei, înseamnă a cunoaşte natura şi destinul omului. Potrivit dascălului gnostic Theodotus, care a scris în Asia Mică (aprox. 140-160 d. Hr.), gnostic este cel care a ajuns să înţeleagă

cine am fost şi ce am devenit; unde am fost... şi încotro ne grăbim; din ce ne tragem; ce este naşterea şi ce este renaşterea.

Iar cunoaşterea de sine, la cel mai adânc nivel, înseamnă simultan cunoaşterea lui Dumnezeu; acesta este secretul gnozei. Un alt dascăl gnostic, Monoimus, spune:

Renunţă la a-L mai căuta [în exterior] pe Dumnezeu, creaţia Lui şi alte asemenea chestiuni. Caută-L luându-te pe tine însuţi ca punct de cercetare. Află cine trăieşte în tine şi face totul să fie al său spunând: "Dumnezeul meu, mintea mea, gândul meu, sufletul meu, corpul meu." Caută să afli sursa tristeţii, bucuriei, iubirii, urii... Dacă cercetezi cu grija asemenea chestiuni Îl vei găsi în tine.

Ceea ce Muhammad 'Ali a descoperit la Nag Hammadi este, în mod vădit, o bibliotecă de scrieri, aproape toate gnostice. Deşi pretind să ofere o învăţătură secretă, multe dintre aceste texte se referă la Scripturile Vechiului Testament, iar altele la epistolele lui Pavel şi la evangheliile Noului Testament. Multe includ aceleaşi dramatis personae ca şi Noul Testament: Iisus şi discipolii săi. Cu toate acestea deosebirile sunt frapante.

Evreii ortodocşi şi creştinii insistă că o prăpastie separă omenirea de creatorul ei: Dumnezeu este întru totul "altceva". Dar unii dintre gnosticii care au scris aceste evanghelii îi contrazic: autocunoaşterea este cunoaşterea lui Dumnezeu; sinele şi divinul sunt identice.

În al doilea rând, "Iisus cel viu" din aceste texte vorbeşte despre iluzie şi iluminare, nu despre păcat şi căinţă, precum Iisus cel din Noul Testament. În loc să vină să ne mântuiască de păcat, el vine ca o călăuză care să ne deschidă calea înţelegerii spirituale. Dar când discipolul atinge iluminarea, Iisus nu îi mai serveşte drept maestru spiritual: cei doi au devenit egali, identici chiar.

În al treilea rând, creştin-ortodocşii cred că Iisus este Domnul şi Fiul lui Dumnezeu într-un mod unic: el rămâne pentru totdeauna distinct de restul omenirii pe care a venit să o mântuiască. În schimb, Evanghelia lui Toma povesteşte că, de îndată ce Toma îl recunoaşte, Iisus îi spune că amândoi şi-au primit fiinţa din aceeaşi sursă:

Iisus a spus: "Eu nu sunt stăpânul tău. Fiindcă ai băut, te-ai îmbătat cu şuvoiul clocotitor pe care eu vi l-am împărţit... Cel care va bea din gura mea va deveni ceea ce eu sunt: eu însumi voi deveni el, şi lucrurile care sunt ascunse i se vor dezvălui".

Oare astfel de învăţături - identitatea divinului şi a umanului, preocuparea pentru iluzie şi iluminare, întemeietorul prezentat nu ca Domn, ci drept călăuză spirituală - nu par mai degrabă răsăritene decât apusene? Unii savanţi au sugerat că, dacă numele ar fi schimbate, "Buddha cel viu" ar putea foarte bine să spună ceea ce Evanghelia lui Toma îi atribuie lui Iisus cel viu. Este posibil ca tradiţiile hindusă şi budistă să fi influenţat gnosticismul? Specialistul englez în budism Edward Conze sugerează că da. El sugerează că "în sudul Indiei, budiştii erau în contact cu creştinii tomişti (adică acei creştini care cunoşteau sau foloseau scrieri de felul Evangheliei lui Toma)". Căi comerciale între lumea greco-romană şi Orientul Îndepărtat se deschideau în perioada de înflorire a gnosticismului (80-200 d.Hr.); timp de generaţii misionari budişti făcuseră prozelitism la Alexandria. Notăm, de asemenea, că Hippolytus, care a fost un creştin de limbă greacă din Roma (aprox. 225 d.Hr.), avea cunoştinţă de brahmanii indieni, ale căror tradiţii le includea între sursele de erezie:

Există... printre indieni o erezie a acelora care filosofează printre brahmani, care duc o viaţă independentă, înfrânându-se să mănânce fiinţe vii şi orice hrană gătită... Ei spun că Dumnezeu este lumină, nu ca lumina care se vede, nici ca soarele sau focul, ci pentru ei Dumnezeu este discurs, nu acela care îşi află expresia în sunetele articulate, ci acela al cunoaşterii (gnosis) prin care misterele tainice ale naturii sunt pătrunse de către înţelept.

Ar putea titlul Evangheliei lui Toma - numită după discipolul care, ne spune tradiţia, a mers în India - să sugereze influenţa tradiţiilor indiene?

Aceste indicii arată că acest lucru este posibi, dar mărturiile de care dispunem nu sunt concludente. Deoarece tradiţii paralele pot să apară în culturi diferite la momente diferite, asemenea idei puteau să se fi dezvoltat în ambele locuri independent.Ceea ce denumim religii răsăritene şi apusene, având tendinţa să le considerăm curente separate, nu erau clar diferenţiate cu 2.000 de ani în urmă. Cercetarea textelor de la Nag Hammadi este abia la început: aşteptăm lucrările acelor savanţi capabili de un studiu comparativ al acestor tradiţii pentru a afla dacă, în fapt, li se poate atribui o sursă indiană.

Chiar şi aşa, idei pe care le asociem cu religiile răsăritene au apărut în secolul I prin mişcarea gnostică din Apus, dar ele au fost suprimate şi condamnate de polemişti precum Irenaeus. Totuşi, cei care numeau gnosticismul erezie adoptau - conştient sau nu - punctul de vedere al acelor creştini care îşi dădeau ei înşişi numele de creştin-ortodocşi. Eretic poate fi oricine ale cărui concepţii displac sau sunt denunţate de altcineva. Conform tradiţiei, eretic este acela care se abate de la dreapta-credinţă. Dar ce defineşte "dreapta-credinţă"? Cine o numeşte astfel şi din ce motive?

Constatăm că este o problemă familiară din propria noastră experienţă. Termenul de "creştinism", mai cu seamă de la Reformă încoace, a acoperit un spectru uimitor de larg de grupări. Cei care pretind că reprezintă "adevăratul creştinism" al secolului XX variază de la un cardinal catolic de la Vatican până la un predicator episcopal metodist african care iniţiază renaşterea religioasă la Detroit, un misionar mormon din Thailanda sau membrul unei biserici săteşti de pe coasta Greciei. Cu toate acestea catolicii, protestanţii şi ortodocşii sunt de acord că această diversitate este o evoluţie recentă şi deplorabilă. Conform legendei creştine, Biserica timpurie era diferită. Creştini de toate convingerile privesc în urmă la Biserica primitivă pentru a găsi o formă mai simplă şi mai pură de credinţă creştină. Pe timpul apostolilor, toţi membrii comunităţii creştine îşi puneau în comun banii şi bunurile; cu toţii urmau aceeaşi învăţătură şi oficiau împreună; cu toţii respectau autoritatea apostolilor. Numai după această vârstă de aur au apărut conflictele şi ereziile: aşa spune autorul Faptelor Apostolilor, care se prezintă ca primul istoric al creştinismului.

Dar descoperirile de la Nag Hammadi au răsturnat această imagine. Dacă admitem că unele dintre aceste cincizeci şi două de texte reprezintă forme timpurii de învăţătură creştină, trebuie să recunoaştem că astfel creştinismul timpuriu este mult mai divers decât şi-ar fi închipuit cineva înaintea descoperirii lor.

Creştinismul contemporan, divers şi complex cum îl vedem, prezintă, în fapt, o mai mare unanimitate decât Bisericile creştine din primele două secole. Căci de atunci, practic, toţi creştinii - catolici, protestanţi sau ortodocşi - au împărtăşit trei premise fundamentale. În primul rând, ei acceptă canonul Noului Testament; în al doilea rând, ei mărturisesc crezul apostolic şi în al treilea rând, afirmă forme specifice de instituţie bisericească. Dar toate acestea - canonul Scripturii, crezul şi structura instituţională - au apărut în forma lor actuală numai către sfârşitul secolului al II-lea. Anterior acelui moment, aşa cum atestă Irenaeus şi alţii, în diverse grupuri creştine au circulat numeroase evanghelii, de la cele ale Noului Testament - Matei, Marcu, Luca şi Ioan -, la scrieri precum Evanghelia lui Toma, Evanghelia lui Filip sau Evanghelia Adevărului, ca şi multe alte învăţături secrete, mituri şi poeme, atribuite lui Iisus sau discipolilor săi. Unele dintre acestea au fost descoperite, după câte se pare, la Nag Hammadi; multe altele sunt pierdute pentru noi. Cei care se identificau drept creştini au întreţinut un mare număr de credinţe şi practici religioase radical diferite, iar modul de organizare al comunităţilor risipite prin toată lumea cunoscută era cu totul deosebit de la un grup la altul.

Totuşi pe la anul 200 d.Hr. situaţia s-a schimbat. Creştinismul a devenit o instituţie condusă de o întreită ierarhie de episcopi, preoţi şi diaconi care se considerau păzitorii unicei "credinţe adevărate". Majoritatea bisericilor, între care Biserica Romei, au preluat un rol conducător, au respins orice alte puncte de vedere ca erezie. Deplângând diversitatea mişcării anterioare, episcopul Irenaeus şi adepţii săi au insistat că Biserica nu poate fi decât una singură şi, în afara acesteia, declara el, "nu există mântuire". Doar membrii acestei Biserici sunt creştini ortodocşi (literal: "drept-gânditori") şi, pretindea el, Biserica aceasta trebuie să fie catolică, adică universală. Oricine contesta acest consens, argumentând în favoarea altor forme de învăţătură creştină, era declarat eretic şi exclus din comunitate. Când ortodoxia a dobândit sprijin militar - după ce împăratul Constantin a devenit creştin în secolul al IV-lea -, pedeapsa pentru erezie a fost escaladată.

Eforturile majorităţii de a distruge orice urmă de "blasfemie" eretică s-au dovedit atât de izbutite încât, până la descoperirile de la Nag Hammadi, aproape toate informaţiile noastre privind formele alternative ale creştinismului timpuriu provin din masivele atacuri ortodoxe asupra acestora. Deşi gnosticismul este poate cea mai timpurie şi mai ameninţătoare dintre erezii, textele gnostice originale cunoscute savanţilor puteau fi numărate pe degete şi niciunul nu a fost publicat anterior secolului al XIX-lea. Primul a apărut în 1769, când un călător scoţian pe nume James Bruce a cumpărat un manuscris copt de undeva din apropiere de Teba (actualul Luxor), în Egiptul de Sus. Publicat abia în 1892, textul pretinde că reproduce discuţiile lui Iisus cu discipolii săi, un grup care aici include atât bărbaţi, cât şi femei. În 1773 un colecţionar a găsit într-o librărie londoneză un vechi text, de asemenea în limba coptă, care conţinea un dialog între Iisus şi discipolii săi pe tema "misterelor". În 1896 un egiptolog german, alertat de publicaţiile anterioare, a cumpărat de la Cairo un manuscris care, spre uimirea sa, conţinea Evanghelia Mariei (Magdalena) şi trei alte texte. Trei copii ale unuia dintre ele, Apocriful (Cartea Secretă) lui Ioan, făceau, de asemenea, parte din biblioteca gnostică descoperită cincizeci de ani mai târziu la Nag Hammadi.

Dar de ce această uimitoare descoperire de la Nag Hammadi devine cunoscută abia acum? De ce nu am avut ştiri despre ea la fel ca despre manuscrisele de la Marea Moartă, cu vreo douăzeci şi cinci de ani în urmă? Hans Jonas, eminenta autoritate în gnosticism, scria în 1962:

Spre deosebire de descoperirile de la Marea Moartă din aceeaşi perioadă, descoperirea gnostică de la Nag Hammadi a fost blocată de la început şi până în ziua de azi de un persistent blestem constând din blocaje politice, litigii şi, mai mult ca orice altceva, de gelozii şi "întâietăţi" savante (acest din urmă factor s-a transformat, în prezent, într-o veritabilă chronique scandaleuse a comunităţii academice contemporane).

Accesul la texte a fost oprit în mod deliberat nu doar în timpurile vechi, ci, din motive foarte diferite, şi în cei mai bine de treizeci de ani care au trecut de la descoperire. În primul rând, localnicii din Egiptul de Sus şi neguţătorii de antichităţi care încercau să se îmbogăţească de pe urma manuscriselor le-au ascuns pentru a evita confiscarea lor de către autorităţile guvernamentale. Valoarea lor a devenit clară când egiptologul francez Jean Doresse a văzut, în 1947, la Muzeul Copt din Cairo, primul dintre manuscrisele recuperate. Când directorul muzeului, Togo Mina, i-a cerut să-l examineze, Doresse a identificat manuscrisul şi a anunţat că această descoperire va marca o epocă în studiul originilor creştinismului. Înflăcărat de entuziasmul său, Mina i-a cerut să cerceteze şi un alt manuscris, deţinut de Albert Eid, un negustor de antichităţi belgian, din Cairo. După această întâlnire, Mina s-a dus să-l vadă pe Eid pentru a-i spune că nu va permite niciodată ca manuscrisul să părăsească Egiptul, că el trebuie vândut, la un preţ nominal, muzeului.

Dar cea mai mare parte a descoperirii a continuat să rămână ascunsă. Bahij Ali, un proscris chior din al-Qasr, intrase în posesia multora dintre codexurile de la Nag Hammadi şi a mers la Cairo să le vândă. Phocion Tano, un neguţător de antichităţi, a cumpărat tot ce avea şi s-a dus la Nag Hammadi să vadă dacă ar mai putea găsi şi altele. În vreme ce Doresse lucra la Cairo, în timpul raidurilor aeriene şi a bombardamentelor din 1948, la publicarea manuscrisului din Codexul III, Ministerul Educaţiei Publice negocia, pentru muzeu, cumpărarea colecţiei lui Tano. Acesta a acţionat rapid pentru a preveni imixtiunea guvernului, spunând că piesele erau proprietatea privată a unei femei pe nume Dattari, o colecţionară italiancă care locuia la Cairo. Dar pe 10 iunie 1949, doamna Dattari a fost tulburată să citească următoarea relatare în ziarul de limbă franceză din Cairo:

Achiziţionarea preţioaselor documente de către guvernul egiptean este în curs. Potrivit specialiştilor consultaţi, este vorba despre una dintre extraordinarele descoperiri conservate până în prezent de pământul Egiptului, depăşind ca importanţă ştiinţifică descoperiri spectaculoase precum mormântul lui Tutankhamon.

Când guvernul a naţionalizat colecţia în 1952, oficialităţile guvernamentale au solicitat codexurile, împachetate într-un cufăr sigilat. Reprezentanţii oficiali nu i-au plătit doamnei Dattari nimic, deşi ea ceruse un preţ de aproximativ 100.000 de lire sterline. Când a ameninţat cu o urmărire în justiţie, tot ce a reuşit a fost să obţină amânarea cu trei ani a cercetării şi o hotărâre a curţii în acest sens; până la urmă, a pierdut procesul.

Dar guvernul egiptean nu a izbutit să confişte partea lui Eid din Codexul I. În 1949 Albert Eid, îngrijorat de intervenţia guvernamentală, a luat avionul din Cairo către Statele Unite. Incluzând manuscrisul într-un grup numeros de obiecte pentru export, el a reuşit să-l sustragă din Egipt prin contrabandă; s-a oferit să-l vândă pentru 22.000 de dolari, dar, întrucât cel puţin unul dintre potenţialii cumpărători a refuzat, temându-se că guvernul egiptean ar putea fi ofensat de afacere, s-a întors dezamăgit în Belgia, unde a închis manuscrisul într-un seif protejat sub parolă.

Guvernul egiptean l-a pus sub acuzare pe Eid pentru contrabanda cu antichităţi, dar, în momentul condamnării, neguţătorul de antichităţi murise deja. Curtea a impus o compensaţie de 6.000 de lire sterline pe bunurile sale. Între timp văduva lui Eid negocia în secret vânzarea Codexului, probabil scoţându-l la licitaţie către cumpărători competitori. Profesorul Gilles Quispel, care a îndemnat Fundaţia Jung, din Zürich, să-l cumpere, spune că nu a ştiut că exportul şi vânzarea erau ilegale atunci când a făcut aranjamentele. El relatează încântat povestea dramatică a acestei lovituri:

În ziua de 10 mai a anului 1952, un profesor din Utrecht a luat trenul spre Bruxelles. Dar, fiind distrat, a coborât din tren la Tilborg, crezând că se află la Roosendaal şi astfel a pierdut legătura. Când a ajuns în cele din urmă la locul de întâlnire stabilit - o oarecare cafenea din Bruxelles -, cu două ore întârziere, l-a văzut pe intermediarul din Saint Idesbald din apropiere de Coxye, undeva pe coasta belgiana, aşteptând încă la fereastră şi făcându-i amabil cu mâna. Profesorul a dat atunci mâna cu omul şi i-a înmânat un cec de 35.000 de franci elveţieni. În schimb, acesta i-a dat profesorului vreo 50 de papirusuri. Dar cum să faci să le treci peste graniţă fără complicaţii? Nu este uşor să ascunzi un asemenea pachet. Trebuie deci să rămâi cinstit, iar când oficialităţile vamale te întreabă: "Ce aveţi în acest pachet?", să spui doar adevărul: "Un manuscris vechi". Atunci vameşul face un gest de total dezinteres şi te lasă să treci. Prin urmare, astfel a fost achiziţionat Codexul Jung.

Odată stabilit dreptul de proprietate asupra manuscrisului în 1952 - douăsprezece codexuri şi jumătate la Muzeul Copt din Cairo şi cea mai mare parte a celui de-al treisprezecelea într-un seif din Zürich -, textele au devenit, pentru următorii douăzeci de ani, focarul unor intense rivalităţi personale între grupurile internaţionale de savanţi care îşi disputau accesul la ele.

Dr. Pahor Labib, care a preluat directoratul Muzeului Copt în 1952, a decis să păstreze un control strict asupra drepturilor de publicare. Publicarea unei prime ediţii definitive a unuia dintre aceste extraordinare texte originale - ca să nu mai vorbim despre întreaga colecţie - ar stabili reputaţia pe plan internaţional a savantului respectiv. Puţinii cărora dr. Labib le-a permis accesul la manuscrise şi-au protejat interesele, refuzând să lase pe oricine altcineva să le vadă. În 1961, directorul general al UNESCO, alertat de savanţii francezi asupra descoperirii, a insistat ca totul să fie publicat şi a propus înfiinţarea unei comisii internaţionale care să se ocupe de aceasta. Arheologul scandinav Torgny Säve-Söderberg s-a adresat în scris la UNESCO, în numele său şi al altor savanţi, îndemnând această instituţie să intervină şi să pregătească o ediţie completă de fotografii ale tuturor manuscriselor, pentru a pune întreaga descoperire la dispoziţia numeroşilor oameni de ştiinţă din întreaga lume care erau nerăbdători să le vadă.

Zece ani mai târziu, în 1972, primul volum al ediţiei fotografice a fost publicat în sfârşit. A urmat publicarea altor nouă volume între 1972 şi 1977, făcând astfel publice toate cele treisprezece codexuri. Deoarece întreprinderea unui asemenea important proiect tehnic în Egipt implica numeroase întârzieri, profesorul James Robinson, director al Institutului pentru Antichitate şi Creştinism, singurul membru american din comisia UNESCO, a organizat o echipă internaţională care să copieze şi să traducă cea mai mare parte a materialului. Robinson şi echipa sa au distribuit în mod confidenţial acest material unor savanţi din întreaga lume, implicând astfel în cercetare numeroşi oameni şi punând efectiv capăt monopolului care controlase descoperirea. Am aflat pentru prima dată de descoperirile de la Nag Hammadi în 1965, când m-am înscris la programul pentru absolvenţi al Universităţii Harvard ca să studiez istoria creştinismului. Am fost fascinată să aud de această descoperire şi încântată când, în 1968, profesorul George MacRae, de la Harvard, a primit de la echipa lui Robinson transcrierea şapirografică. Deoarece publicaţiile oficiale nu apăruseră încă, fiecare pagină avea o ştampilă cu avertismentul:

Acest material are ca scop doar studiul în particular de către persoane desemnate. Nici textul, nici traducerea sa nu pot fi publicate sau reproduse în nicio formă, integral sau parţial.

MacRae şi colegul său, profesorul Helmut Koester, şi-au încurajat studenţii să înveţe limba coptă pentru a începe cercetarea acestei extraordinare descoperiri. Fiind convinsă că aceasta va revoluţiona înţelegerea tradiţională a originilor creştinismului, mi-am scris disertaţia la Harvard şi Oxford pe tema controversei dintre creştinismul gnostic şi cel ortodox. După primirea titlului de doctor la Harvard în 1970 şi acceptarea unui post universitar la Barnard College, de la Universitatea Columbia, m-am consacrat aproape exclusiv gnosticismului creştin timpuriu. După publicarea a două cărţi de specialitate pe această temă, am primit în 1975 subvenţii (de la American Council of Learned Societies şi American Philosophical Society), astfel că am putut să studiez manuscrisele de la Muzeul din Cairo şi să asist la Prima Conferinţă Internaţională de Studii Copte ţinută la Cairo. Acolo, asemeni altor oameni de ştiinţă, am fost iniţiată în secretele Muzeului Copt, uimită să descopăr că biblioteca ce adăposteşte manuscrisele este o singură cămăruţă din incinta muzeului. Zilnic, în timp ce copiii se jucau prin bibliotecă, iar îngrijitoarele spălau podeaua în jurul meu, lucram la masă, transcriind papirusurile. După ce văzusem doar fotografii alb-negru, am găsit originalele surprinzător de frumoase: fiecare montat în plexiglas, scris cu cerneală neagră pe file brun-aurii. La Prima Conferinţă Internaţională, ţinută la Cairo când mă aflam şi eu acolo, am susţinut o comunicare despre unul dintre manuscrise (Dialogul Mântuitorului) şi chiar am întâlnit pe unul dintre intermediarii din al-Qasr care au vândut ilegal textul la Cairo.

Alăturându-mă echipei de oameni de ştiinţă, am participat la pregătirea primei ediţii complete în engleză, publicată în Statele Unite de editura Harper & Row în 1977. Doar cu această publicare şi cu finalizarea ediţiei fotografice, planificată pentru publicare în 1980, am depăşit, în fine, obstacolele puse în calea cunoaşterii publice de ceea ce profesorul Gérard Garitte de la Louvain numea "rivalităţi personale şi... pretenţii de a monopoliza documente ce aparţin doar ştiinţei, altfel spus, tuturor".

&

În perioada în care am aflat de descoperire, gnosticismul intrase deja în atenţia unui număr remarcabil de cercetări. Primii care i-au investigat pe gnostici au fost contemporanii lor ortodocşi. Încercând să demonstreze că gnosticismul era, în esenţa sa, necreştin, ei i-au plasat originile în filosofia greacă, în astrologie, în religiile misterice, magie, atribuindu-i chiar surse indiene. Deseori ei au subliniat şi satirizat elementele bizare care apar în unele forme de mitologie gnostică. Tertullian i-a ridiculizat pe gnostici pentru faptul că au creat cosmologii elaborate, cu ceruri multietajate asemenea unor blocuri de locuinţe, având "camerele clădite una peste alta şi atribuite fiecărui zeu prin tot atâtea scări câte erezii: Universul s-a transformat în camere de închiriat!" La sfârşitul secolului al XIX-lea, când au fost descoperite puţinele surse gnostice originale menţionate mai sus, ele au incitat noi cercetări din partea oamenilor de ştiinţă. Marele istoric german Adolf von Harnack, bazându-se în studiile sale în special pe părinţii Bisericii, a considerat gnosticismul o erezie creştină. Scriind în 1894, Harnack a explicat că gnosticii, interpretând doctrina creştină în termenii filosofiei greceşti, au devenit, într-un anume sens, "primii teologi creştini".Dar în acest proces, a susţinut el, ei au deformat mesajul creştin şi au propagat forme false, hibride ale învăţăturii creştine - ceea ce el a numit "elenizarea acută a creştinismului". Savantul britanic Arthur Darby Nock era de acord: gnosticismul, a spus el, a fost un fel de "platonism scăpat din frâie".

Alţi istorici ai religiilor au obiectat. Departe de a fi o erezie creştină, au susţinut ei, gnosticismul a fost la origine o mişcare religioasă independentă. La începutul secolului al XX-lea, specialistul în Noul Testament, Wilhelm Bousset, care a pus gnosticismul pe seama unor vechi surse babiloniene şi persane, a declarat că:

Gnosticismul este, înainte de toate, o mişcare pre-creştină cu propriile sale rădăcini. Prin urmare, el trebuie înţeles... în propriii săi termeni, şi nu ca o mlădiţă sau un produs al religiei creştine.

Filologul Richard Reitzenstein era de acord cu acest aspect; dar el a mers mai departe, argumentând că gnosticismul provenea din vechile religii iraniene şi a fost influenţat de tradiţiile zoroastriene. Alţii, între care M. Friedländer, susţineau că originea gnosticismului se află în iudaism: ereticii atacaţi de rabini în primele două secole, a spus Friedländer, erau gnostici evrei. În 1934 - cu mai mult de zece ani înaintea descoperirilor de la Nag Hammadi - au apărut două cărţi noi şi importante. Profesorul Hans Jonas, abătându-se de la problema surselor istorice ale gnosticismului, şi-a pus întrebarea de unde provine el din punct de vedere existenţial. Jonas a sugerat că gnosticismul a apărut dintr-o anumită "atitudine în faţa existenţei". El a subliniat că apatia politică şi stagnarea culturală ale Imperiului Răsăritean, în primele două secole ale acestei ere, au coincis cu influxul de religie orientală în cultura elenistă. Potrivit analizei lui Jonas, mulţi oameni din acea epocă se simţeau profund alienaţi de lumea în care trăiau şi năzuiau după o salvare miraculoasă ca o evadare din constrângerile existenţei politice şi sociale. Folosind cu o intuiţie pătrunzătoare cele câteva surse de care dispunea, Jonas a reconstituit o viziune gnostică asupra lumii - o filosofie a pesimismului mundan combinată cu o încercare de autotranscendenţă. O versiune netehnică a cărţii sale, tradusă în engleză, rămâne chiar şi astăzi o introducere clasică. Într-un epilog adăugat la a doua ediţie a acestei cărţi, Jonas a trasat o paralelă între gnosticism şi existenţialismul secolului al XX-lea, recunoscând că le datorează filosofilor existenţialişti, în special lui Heidegger, formarea interpretării sale asupra "religiei gnostice".

Un alt savant, Walter Bauer, a publicat în 1934 o viziune foarte diferită a gnosticismului. Bauer a recunoscut că mişcarea creştină timpurie a fost cu mult mai diversă decât au dorit să arate sursele ortodoxe. Aşadar, scria Bauer,

poate - şi repet, poate - anumite manifestări ale vieţii creştine pe care autorii bisericeşti le-au repudiat iniţial ca "erezii" nu au fost deloc aşa, ci, cel puţin ici şi colo, au fost singurele forme ale noii religii; altfel spus, pentru acele regiuni, ele au fost pur şi simplu "creştinismul". Există, de asemenea, posibilitatea ca aderenţii lor... să fi privit cu ură şi dispreţ la ortodocşi, care pentru ei erau falşii credincioşi.

Criticii lui Bauer, mai cu seamă savanţii britanici H. E. W. Turner şi C. H. Roberts, i-au reproşat că a suprasimplificat situaţia şi a trecut cu vederea acele dovezi care nu se potrivesc cu teoria sa. Cu siguranţă că sugestia lui Bauer - conform căreia, în anumite grupuri creştine, cei numiţi mai târziu "eretici" formau majoritatea -, depăşeşte până şi pretenţiile gnosticilor înşişi: ei se caracterizau îndeobşte drept "cei puţini" în raport cu "cei mulţi" (hoi polloi). Dar Bauer, asemeni lui Jonas, a deschis noi căi în a gândi gnosticismul. Descoperirile de la Nag Hammadi din 1945 au iniţiat, după cum prevăzuse Doresse, o întreagă nouă epocă de cercetare. Prima şi cea mai importantă sarcină a fost păstrarea, editarea şi publicarea textelor. O echipă internaţională de savanţi - între care profesorii A. Guillaumont şi H. C. Puech din Franţa, G. Quispel din Olanda, W. Till din Germania şi Y. 'Abd al Masih din Egipt - a contribuit la publicarea Evangheliei lui Toma în 1959. Mulţi dintre aceiaşi oameni de ştiinţă au lucrat împreună cu profesorii M. Malinine din Franţa, R. Kasser din Germania, J. Zandee din Olanda şi R. McL. Wilson din Scoţia, pentru editarea textelor din Codexul I. Profesorul James M. Robinson, secretar al Comitetului Internaţional pentru Codexurile de la Nag Hammadi, a organizat o echipă de savanţi din Europa, Canada şi Statele Unite care să editeze ediţia facsimil a fotografiilor, precum şi o ediţie ştiinţifică integrală în coptă şi engleză a tuturor textelor descoperite. Robinson a trimis copii după manuscrise şi traduceri colegilor săi din Berlin. Acolo, membrii Berliner Arbeitskrei für koptisch-gnostische Schriften (Grupul de lucru din Berlin pentru Texte Gnostice Copte) - un cerc care include savanţi eminenţi precum profesorii H. M. Schenke, K. M. Fischer şi K. W. Tröger şi care colaborează şi cu alţii, între care E. Haenchen, W. Schmithals şi K. Rudolf - au pregătit ediţii ale textelor în coptă şi germană şi, de asemenea, numeroase comentarii, cărţi şi articole.

Ce ne poate spune această bogăţie de materiale noi despre gnosticism? Abundenţa textelor şi diversitatea lor au făcut generalizarea dificilă, iar consensul şi mai dificil. Admiţând acest lucru, majoritatea savanţilor sunt acum de acord că ceea ce numim "gnosticism" a fost o mişcare larg răspândită cu originile în diverse tradiţii. Un mic număr de texte descriau acele ceruri multiple, cu parole magice pentru fiecare dintre ele, la care părinţii Bisericii care au criticat gnosticismul i-au făcut pe oamenii de ştiinţă să se aştepte; dar multe altele nu conţineau, în mod surprinzător, nimic de felul acesta. Mare parte din literatura descoperită la Nag Hammadi este incontestabil creştină; unele texte însă prezintă puţină influenţă creştină sau deloc; câteva provin în special din surse creştine (şi ar putea să nu fie deloc "gnostice"); altele recurg din plin la tradiţiile evreieşti. Din acest motiv, savantul german C. Colpe a contestat căutarea istoricilor după "originile gnosticismului". Această metodă, insistă Colpe, duce la un regres potenţial infinit către nişte "origini" din ce în ce mai îndepărtate, fără a contribui prea mult la înţelegerea noastră a ce este în realitate gnosticismul.

De curând mai mulţi oameni de ştiinţă au căutat impulsul care a dus la dezvoltarea gnosticismului nu în termenii originii sale culturale, ci în evenimente sau experienţe specifice. Profesorul R. M. Grant a sugerat că gnosticismul a apărut ca o reacţie la zdruncinarea concepţiilor religioase tradiţionale - iudaice şi creştine - după ce romanii au distrus Ierusalimul în anul 70 d.Hr Quispel a propus că gnosticismul provine dintr-o "experienţă a sinelui" potenţial universală, proiectată în mitologia religioasă. Jonas a oferit o schemă tipologică descriind gnosticismul ca pe un tip special de viziune filosofică asupra lumii. Savantul britanic E. R. Dodds a caracterizat gnosticismul ca pe o mişcare ale cărei scrieri proveneau din experienţa mistică. Gershom Scholem, eminentul profesor de mistică iudaică de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, este de acord cu Dodds că gnosticismul implică speculaţie şi practică mistică. Urmărind curentele ezoterice din cercurile rabinice contemporane cu dezvoltarea gnosticismului, Scholem le-a numit forme de "gnosticism iudaic".

Astăzi, cei care investighează textele de la Nag Hammadi sunt mai puţin preocupaţi să construiască teorii cuprinzătoare, fiind mai degrabă interesaţi să analizeze în detaliu sursele dezgropate la Nag Hammadi. Există mai multe tipuri diferite de cercetare, fiecare investigând cu precădere acele grupuri specifice de texte adecvate scopurilor anchetei. Un tip de cercetare, preocupat de relaţia gnosticismului cu filosofia elenistă, se concentrează în primul rând asupra acelora dintre textele de la Nag Hammadi care exemplifică respectiva relaţie. Printre cei care au contribuit la acest aspect al cercetării se află, de exemplu (pe lângă Hans Jonas), savanţii britanici A. D. Nock şi A. H. Armstrong şi oameni de ştiinţă americani ca profesorii Bentley Layton, de la Universitatea Yale, şi Harold Attridge, de la Southern Methodist Uni­versity. Profesorul Morton Smith, de la Universitatea Columbia, pe de altă parte, ale cărui cercetări curente au ca obiect istoria magiei, investighează acele surse care pun în evidenţă practicile magice.

O a doua direcţie de cercetare investighează textele gnostice dintr-un punct de vedere literar şi formal-critic. Mare parte a acestei munci a fost iniţiată de J. M. Robinson şi H. Koester în cartea lor Trajectories Through Early Christianity. Alţii au explorat bogatul simbolism al textelor gnostice. Savantul francez M. Tardieu, de pildă, a analizat miturile gnostice; profesorul L. Schotroff a investigat relatările gnostice despre puterile răului. Mulţi dintre colegii lor americani au contribuit, de asemenea, la analiza literară a surselor gnostice. Profesorul P. Perkins a investigat atât stilul, cât şi imaginile; profesorul George MacRae a contribuit la înţelegerea metaforelor, miturilor şi formei literare gnostice; el şi alţii, între care Quispel şi profesorul B. A. Pearson, au arătat cum anumite mituri gnostice au la bază material tradiţional din iudaism.

O a treia direcţie de cercetare (care adesea se suprapune cu a doua) explorează relaţia dintre gnosticism şi mediul său religios contemporan. În timp ce Scholem, MacRae, Quispel, Pearson (pentru a numi doar câţiva) au demonstrat că unele surse gnostice se referă extensiv la tradiţia evreiască, alţii examinează întrebarea: Ce ne spun textele gnostice despre originile creştinismului? Între numeroşii savanţi implicaţi în această cercetare, pe lângă cei mai sus-menţionaţi, se numără profesorii R. M. Grant şi E. Yamauchi, în Statele Unite; R. McL. Wilson, în Scoţia; G. C. Stead şi H. Chadwick, în Anglia; W. C. van Unnik, în Olanda; H. Ch. Puech şi dr. S. Petrement, în Franţa; A. Orbe, în Spania; S. Arai, în Japonia; J. Ménard şi F. Wisse, în Canada şi, în Germania, pe lângă membrii Berliner Arbeitskreis, A. Böhlig şi dr. K. Koschorke. Deoarece propriile mele cercetări intră în această categorie (adică, gnosticism şi creştinism timpuriu), am ales cu precădere sursele creştine gnostice ca bază a acestei cărţi. În loc să analizez problema originilor gnosticismului, intenţionez să arăt aici felul cum formele gnostice de creştinism interacţionează cu ortodoxia şi ce ne spune acesta despre originile creştinismului însuşi.

Dată fiind cantitatea enormă de cercetări curente în domeniu, această schiţă este în mod necesar scurtă şi incompletă. Oricine doreşte să urmeze cercetarea în detaliu va găsi un ajutor nepreţuit în Nag Hammadi Bibliography, publicată de profesorul D. M. Scholer. Ţinută la zi prin suplimente regulate publicate în revista Novum Testamentum, bibliografia lui Scholer citează în prezent aproape 4.000 de cărţi, ediţii, articole şi reviste publicate în ultimii treizeci de ani cu privire la cercetarea textelor de la Nag Hammadi.

Dar şi cele cincizeci şi două de scrieri descoperite la Nag Hammadi lasă doar să se întrevadă complexitatea mişcării creştine timpurii. Acum începem să ne dăm seama că ceea ce numim creştinism şi identificăm drept tradiţie creştină reprezintă în realitate numai o mică selecţie de surse specifice, alese dintre zeci de alte surse. Cine a făcut această selecţie şi din ce motiv? De ce au fost celelalte scrieri excluse şi interzise ca fiind "erezie"? Ce le făcea să fie atât de periculoase? Acum, pentru prima oară, avem ocazia să aflăm câte ceva despre cea mai veche erezie creştină; pentru prima oară, ereticii pot vorbi în numele lor.

Creştinii gnostici au exprimat, fără îndoială, idei pe care ortodocşii le-au considerat odioase. De exemplu, unele dintre aceste texte gnostice pun la îndoială faptul că toată suferinţa, truda şi moartea sunt din pricina păcatului omenesc, care, în versiunea ortodoxă, murdăreşte creaţia de origine perfectă. Alţii vorbesc despre elementul feminin al divinităţii, preamărindu-l pe Dumnezeu ca Tată şi Mamă. Alţii încă sugerează că învierea lui Hristos trebuie înţeleasă simbolic, nu literal. Câteva texte radicale îi denunţă chiar ca fiind eretici pe creştinii catolici care, deşi "nu înţeleg misterul..., se laudă că misterul adevărului le aparţine doar lor". Astfel de idei gnostice l-au fascinat pe psihanalistul C. G. Jung: el a crezut că acestea exprimă "cealaltă faţă a minţii" - gândurile spontane, inconştiente, pe care orice ortodoxie le cere adepţilor săi să le reprime.

Creştinismul ortodox, pe de altă parte, aşa cum îl defineşte crezul apostolic, conţine unele idei care multora dintre noi le par astăzi şi mai stranii. Crezul le cere, de exemplu, creştinilor să mărturisească faptul că Dumnezeu este perfect bun, deşi el a creat o lume care include suferinţa, nedreptatea şi moartea; că Iisus din Nazareth s-a născut dintr-o mamă fecioară şi că, după ce a fost executat la ordinul procuratorului roman Pontius Pilat, el s-a ridicat din mormânt "în a treia zi". De ce Bisericile creştine nu doar că acceptă în unanimitate aceste concepţii surprinzătoare, dar le şi consideră ca fiind singura formă adevărată a doctrinei creştine? În mod tradiţional, istoricii ne-au spus că ortodocşii au combătut concepţiile gnostice din motive religioase şi filosofice. Fără îndoială că da; dar cercetarea nou-descoperitelor surse gnostice propune şi o altă dimensiune a controversei. Ea sugerează că aceste dezbateri religioase - probleme privind natura lui Dumnezeu sau a lui Hristos - au în acelaşi timp implicaţii sociale şi politice cruciale pentru dezvoltarea creştinismului ca religie instituţională. În termenii cei mai simpli, acele idei având implicaţii contrare respectivei dezvoltări au ajuns să fie calificate ca "erezie"; ideile care implicit o sprijineau au devenit "ortodoxe".

Studiind textele de la Nag Hammadi, împreună cu surse cunoscute de mai bine de o mie de ani din tradiţia ortodoxă, putem vedea cum religia şi politica se suprapun în dezvoltarea creştinismului. Putem vedea, de exemplu, implicaţiile politice ale unor doctrine ortodoxe precum învierea trupurilor şi cum concepţiile gnostice despre înviere presupun implicaţii contrare. Între timp, putem căpăta o perspectivă de o noutate surprinzătoare asupra originilor creştinismului.

Recuperarea lui Dante - Divina Comedie. Infernul

 

Dante Alighieri
Divina Comedie. Infernul
Editura Vremea, 2021
traducere din italiană de Cristian Bădiliţă

 
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Recuperarea lui Dante 

Cel mai important poem creştin din literatura lumii, Divina commedia - titlul îi aparţine lui Boccaccio -, nu a prins, nu a rodit în spaţiul românesc. Trei sunt motivele principale: catolicismul lui Dante; italocentrismul lui; lipsa unor traduceri adecvate. Publicul românesc, majoritar ortodox, a privit cu reticenţă, sau indiferenţă, un autor (fie şi adversar al papalităţii) care consacră o treime din capodopera sa unui Purgatoriu absent din panoplia dogmatică bizantină. Apoi, referinţele lui Dante, trimiterile aproape exclusive la istoria italiană, îndeosebi florentină, au accentuat disconfortul. De aici caracterul obligatoriu al notelor auxiliare, dar şi continua, obositoarea întrerupere a lecturii. La aceste motive intrinseci se adaugă unul funcţional: traducerile. Ştim cât de bine a prins, de pildă, Homer în cultura noastră datorită traducerilor lui Murnu - traduceri fidele, ritmate şi clare. Aceste calităţi nu se regăsesc - şi o spun cu respect sincer faţă de predecesori - în niciuna din traducerile Divinei, începând cu Maria Chiţiu (1883) şi până la Marian Papahagi, trecând prin George Coşbuc şi Eta Boeriu. Atunci când sunt fidele traducerile şchioapătă la nivel prozodic şi nu se înţeleg (un calc nu e traducere - cazul Laszlo Alexandru). Când "sună bine" devin confuze - majoritatea celorlalte echivalări. Singura semireuşită, din punctul meu de vedere, îi aparţine profesorului Alexandru Marcu, italienist de anvergură, bun lingvist, dar cu talent poetic limitat. El a sacrificat rimele şi, parţial, ritmul, de dragul clarităţii, pe care însă n-a obţinut-o decât parţial din cauza numeroaselor parafraze la textul dantesc. Dar, în raport cu versiunile anterioare şi ulterioare, versiunea lui Al. Marcu este lizibilă, parţial neobositoare şi destul de limpede.

Pentru a-l integra pe imensul Dante în cultura noastră e nevoie de trei lucruri: o traducere clară, elegantă şi fidelă; o destindere teologică, bazată pe o receptare istorică şi critică a tuturor tradiţiilor creştine - Dante nu are nimic de pierdut dacă ortodocşii nu-l citesc, aceştia din urmă însă au enorm de pierdut; o bună familiarizare cu epoca şi cultura din epoca lui Dante, începutul naţionalismelor europene şi a Renaşterii.

Claritate, ritm, fidelitate au fost criteriile traducerii de faţă. Am renunţat la rime - aşa cum se procedează în multe culturi majore - pentru a reda cât mai limpede şi exact conţinutul poemei. Mi-am impus un ritm, factor de constrângere, dar element poetic indispensabil. Dante e un poet teolog, un poet mistic, un poet filozof. Conţinutul generează forma, nu invers. Am accentuat, în note, aspecte de ordin teologic şi spiritual ignorate sau minimalizate în Comentariile recente.

Traducerea Infernului s-a realizat după clasica ediţie a lui Giorgio Petrocchi. Am făcut apel la numeroase Comentarii, atât italiene, cât şi neitaliene (engleze, franceze, inclusiv Laszlo Al.), dar Comentariul de bază rămâne al lui Giovanni Fallani şi Silvio Zennaro (Roma, 1999).

Dedic acest volum bunilor mei prieteni, episcopul Virgil Bercea şi inginerul polimat Constantin Erbiceanu, care mă însoţesc, de multă vreme, pe "cărarea din pădurea- ntunecoasă". Mulţumesc Silviei Colfescu şi echipei de la Editura Vremea pentru comemorarea lui Dante la şapte secole de la trecerea Acheronului.

De asemenea, le mulţumesc lui Emanuel Conţac şi Cosmin Ciotloş pentru lecturile preliminare şi sugestiile foarte utile.

(Cristian Bădiliţă, 28 ianuarie 2021)

Cronologie

1215, Paştile. Începe războiul civil la Florenţa, declanşat în urma asasinării lui Buondelmonte dei Buondelmonti. Acesta rupsese logodna cu una din fiicele lui Lambertuccio Amidei, act dezonorant pentru Amidei. Facţiunea guelfilor susţine familia Buondelmonti; facţiunea ghibellinilor susţine familiile Amidei şi Uberti.
1246 Ghibellinii, conduşi de Uberti, primesc sprijin din partea împăratului Frederic al II-lea, care fusese excomunicat de Papa Inocenţiu al IV-lea, un an mai devreme.
1265, mai. Se naşte Dante Alighieri.
1266 Papa Clement al IV-lea îi sprijină deschis pe guelfii florentini.
1274 Dante o întâlneşte pe Beatrice.
1283 A doua întâlnire cu Beatrice, fapt care-i inspiră compunerea primului sonet.
1287 Dante studiază o vreme la Bologna.
1289, 11 iunie. Participă la bătălia de la Campaldino, unde se înfruntă guelfii, majoritari florentini, şi ghibellinii, majoritari aretini. Victoria guelfilor impune supremaţia Florenţei în Toscana.
1290, 8 iunie. Beatrice moare.
1292-1293 Dante compune La vita nuova.
1293 Se căsătoreşte cu Gemma Donati.
1300 Cu prilejul Anului Jubiliar participă la un pelerinaj la Roma.
1301 Face parte din Consiliul celor o sută. E trimis, cu un grup de lideri florentini, în ambasadă la Papa Bonifaciu al VIII-lea.
1302 10 martie. E condamnat la Florenţa, în contumacie, la arderea pe rug. Începe exilul lui Dante. Se refugiază la Verona.
1304-1307 Dante transformă exilul în operă. Scrie Banchetul (Il Convivio) şi De Vulgari Eloquentia. Începe compunerea Infernului.
1304-1308 Neavând acces în patria sa, Dante călătoreşte. Au fost identificate oraşele Padova, Treviso, Sarzana, Lucca, Veneţia.
1308-1312 Dante compune Purgatoriul.
1310-1312 Redactează tratatul Despre monarhie (el însuşi fiind un susţinător al împăratului împotriva papalităţii) şi Epistola către Principii şi Guvernanţii din Italia.
1314 Redactează Epistola către cardinalii reuniţi în conclav.
1315 6 noiembrie. Din nou este condamnat la moarte în contumacie. De data aceasta împreună cu fiii săi. Următorii patru ani şi-i petrece la Verona.
1316-1321 Compune Paradisul.
1319-1320 Compune Eglogile.
1320 La Verona e citit în public tratatul său Despre apă şi pământ.
1321 Dante se stinge din viaţă pe 13 sau 14 septembrie.

(C.B.)

Între traumă şi euforie - o Cuba libre cu ingrediente româneşti - De la Ceauşescu la Fidel

 

Radu Polizu
De la Ceauşescu la Fidel
Editura Eikon, 2021

 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
 
Între traumă şi euforie - o Cuba libre cu ingrediente româneşti

Editura Eikon ne propune o lansare online a unei cărţi inedite, De la Ceauşescu la Fidel, aparţinând lui Radu Polizu, lansare ce se poate urmări pe Facebook. Amfitrionul acestor interesante dezbateri este directorul editurii Eikon, Valentin Ajder ce îi are ca invitaţi pe jurnalista (realizator TV) Lidia Moise şi pe criticul literar, scriitorul şi profesorul Ion Bogdan Lefter. Cartea a fost publicată în original sub titlul Between Ceausescu and Fidel, în limba engleză, de editura New Meridian Arts, în 2018.

Concepută ca un jurnal-eseu de călătorie despre Cuba, cartea se deschide cu un prolog care începe prin a face portretul dictatorului şi al regimului politic din România. De la Ceauşescu la Fidel nu se vrea o exegeză politică comparată ce pune faţă în faţă două dictaturi situate geografic şi cultural în repere opuse ale lumii. Analiza sociopolitică ce însoţeşte temeinic, în subsidiar, povestirea, este circumstanţială, aservită elucidării stărilor călătorului care experimentează în Cuba anilor 2015 o întoarcere în timp în anii tinereţii sale din timpul dictaturii ceauşiste. Ȋn fapt, nu neapărat similitudinile regimurilor dictatoriale declanşează memoria şi afectul autorului, ci căldura, jovialitatea şi temperamentul oamenilor alături de alte mărci de comportament ce ţin mai mult de profilul psihologic al latinităţii în contrast cu spiritul rece al lumii în care trăieşte. Chiar dacă Radu Polizu observă cu atenţie şi trage concluzii sau face consideraţii generale, cu detaşarea celui din afară (trăitor în Statele Unite încă din timpul regimului comunist din care a "defectat" în timp ce lucra la televiziune), dar şi din perspectiva omului aservit regimului ce a asistat direct la neajunsurile sau indirect la ororile lui, în bună măsură cartea se vrea o incursiune anamnestic proiectată într-o Cubă anacronică, încremenită economic în embargoul instituit cu şaizeci de ani în urmă, transgresând timpul şi spaţiul narativ al sentimentelor.

Autorul redescoperă o spiritualitate familiară într-o efervescentă mutaţie. Spiritul se adaptează unui dolce far niente în care conştiinţa rămâne totuşi trează, ea observă şi înregistrează paralizată în neputinţa de-a face sau a dori să facă ceva. Precum deţinutul reformat care nu mai vrea să-şi părăsească închisoarea şi coexistă în armonie cu călăii săi, omul cubanez şi omul trăitor în România ceauşistă îşi pierd abilitatea şi interesul de a munci şi de a lupta.

Călătorul-scribidor nu se mulţumeşte să admire sau să ia un snapshot "turistic" al locurilor vizitate. Interesul lui - aşa cum deopotrivă s-a manifestat în volumul Cartea poveştilor uitate, apărută la editura Scrisul Românesc, în 2016 - este descoperirea spiritualităţii unui loc, reflectată istoric şi estetic în monumente sau manifestări culturale, dar mai cu seamă în viaţa autentică cu ritmurile şi ritualurile ei de zi cu zi, aşa cum se desfăşoară în barurile de noapte, pe străzile pustii, în locuinţele oamenilor sau în gândurile lor nerostite. Dacă Cartea poveştilor uitate vizează un spectru variat de geografii şi culturi de la cele mai civilizate la cele mai exotice, De la Ceauşescu la Fidel, urmăreşte în exclusivitate universul Cubei, venind cu un registru la fel de bogat de trăiri şi sensibilităţi ale călătorului, cu aceeaşi efervescenţă "trăiristă", nu în sens mistic, ci "verist" pornită din dorinţa de a te plasa mereu în miezul lucrurilor pentru a le lua pulsul şi a scormoni autenticul. Cunoaşterea prin experienţă, trăire, dialog a călătorului nu este premeditată, raţională, ci mai degrabă senzorială sau sentimentală, de multe ori transformându-se într-un act identitar, de recunoaştere în oglindă a faptelor, a oamenilor, a obiceiurilor. Istoria se repetă, oamenii sunt aceeaşi peste tot. Şi numai acest trăirism te ajută să ajungi la sâmburele Cubei definit de autor ca "o ţară care trăieşte cu fervoare şi pasiune într-o atmosferă incredibil de vie care transcende timpul şi spaţiul".

De la Ceauşescu la Fidel se află nu mai puţin decât Cartea poveştilor uitate sub semnul site-ului de căpătâi al autorului - Flying Monk - în care acesta postează cu acribie note de călătorie, fotografii, filme, reprezentând acea viaţă paralelă - digitală - a călătorului neobosit prin eresurile altor lumi. Acelaşi Flying Monk străbate nestatornic, în toate direcţiile distanţa de la Ceauşescu la Fidel într-un periplu confesiv (al lui şi al interlocutorilor lui) şi sentimental şi într-o mecanică cuantică în care distanţele se apropie sau se depărtează, marcând similitudinile regimurilor comuniste în perspectiva diferenţelor dintre dictatori.

Analiza comprehensivă a situaţilor, comentariul politic, profilul interesant al personajelor realizează un text dens creator de atmosferă şi personaje cu anvergura ficţională a unui roman de factură cvasi-biografică.

Cartea este întâmpinată cu mult entuziasm de "criticii" ei. Discuţiile urmăresc demersul politic al acestui jurnal-eseu din perspectiva unei scriituri ce dă cont de un profesionalism înalt şi o neaşteptată uşurinţă în mânuirea materialului lingvistic pentru formaţia ne-filologică a autorului.

Domnul Valentin Ajder deschide discuţia vorbind în termeni superlativi despre lejeritatea scrisului, a elocvenţei discursului filozofic - când intervine subtil - condus cu supleţe şi lipsă de ostentaţie. Totul pare să curgă, scris la firul ierbii - limba, periplul narativ, atmosfera te farmecă şi cuprinde realizând acel acroşeu al cititorului, după cum subliniază ulterior criticul Bogdan Lefter.

Criticul menţionează mai cu seamă stilul vizual predominant ce îl explică prin formaţia tehnologică - ca om de televiziune - şi deopotrivă prin hobby-ul autorului de-a construi filme de reportaj. Remarcă o scriere cinematografică izvorâtă dintr-un condei şi un lexic bogat de vizualitate instrumentat de un ochi scormonitor, şi nu dintr-o cinematografie a iuţelii. Scriitura reuşeşte să capteze într-o formă lejeră, dar plină de conciziune, acea formă de modus vivendi a Cubei comuniste - ca urmare a unei negocieri tacite între regim şi populaţie în care concesiile făcute oamenilor şi corupţia ajung la un compromis stabilizator. Deşi foarte sărac, omul cubanez este exuberant, animat de muzică şi dans, el nu se lasă strivit - "Străzile sunt aglomerate si balcoanele se prăbuşesc sub oameni.". Pare pătruns de aceeaşi joie de vivre a tinereţii autorului din România comunistă: "rezilienţa cubanezilor în dorinţa lor de a se bucura de viaţă în orice moment, cu muzică, dans şi rom, aproape ca o rebeliune împotriva represiunii şi a unui guvern inept". Dar domnul Bogdan Lefter este mai ales interesat de procesul artistic, de transformare a textului între două limbi, de la idiomul creaţiei originale la traducere. Cartea apare în 2018 în limba engleză pentru că textul ei a fost conceput mai mult în limba engleză decât în limba maternă. Autorul explică că varianta românească nu constituie nicidecum o traducere a versiunii deja publicate în limba de adopţie - în consens cu ideea că traducerea autentică este în bună măsură un act de creaţie cu mijloacele traducătorului. Radu certifică că practic a rescris acele fragmente ale cărţii concepute iniţial în limba engleză - fapt explicabil pentru că el deţine materia primă a "trăirii" care-şi va pierde din savoare prin reinterpretarea a ceva ce a fost deja "tradus", a se citi transfigurat de limbă, transpus. Cartea a existat ab initio ca o colecţie de note, cele scrise în limba maternă făcând obiectul secţiunilor referitoare la Cuba prezente în Cartea poveştilor neuitate. Ȋn aceeaşi manieră în care un cuvânt survine spontan într-o altă limbă decât cea maternă din simplul motiv că deţine o sonoritate specială sau o semantică mai complexă, şi atunci îl abordăm în mod natural fără a dori să fim preţioşi sau cosmopoliţi, limba scriiturii poate fi condiţionată la un moment dat de starea psiholingvistică sau spiritualitatea de circumstanţă a creatorului.

La intersecţia dintre jurnal de călătorie şi eseu, cartea lui Radu Polizu îi sugerează doamnei Lidia Moise comparaţia cu V.S. Naipaul, scriitor indian, deţinător al Premiului Nobel pentru literatură. Probabil se referă la India: A Wounded Civilization (1976) - o culegere de eseuri în care călătoria deschide prilejul unui studiu social al unei naţiuni.

Bogdan Lefter încearcă o teoretizare a genului în care ar vrea să circumscrie acest volum - de jurnal de călătorie memorialistic, explicând de ce cartea în discuţie nu e un jurnal de bord, de vreme ce nu are în obiectiv numai prezentarea unei realităţii imediate. Surprinsă între vizita Papei şi cea a lui Obama - două momente cruciale în viaţa cubaneză - Cuba este o experienţă prezentă transpusă într-un testimonial de călătorie dar şi o scriere memorialistică a românului expatriat despre o realitate parţial uitată pe care experienţa cubaneză o resuscită din memorie într-un mod spectaculos, apăsător, traumatic dar şi euforic - ţinând cont că îl teleportează în tinereţe.

Aş adăuga că euforia scrisului este întâi de toate un atribut stilistic în mai toate textele autorului, el ţine de temperament, de intensitatea trăirii şi, în ultimă instanţă, de o anume ingenuitate şi sinceritate. Radu scrie precum simte şi trăieşte ad litteram la temperaturi înalte, cu o sinceritate debordantă, candidă, nesofisticată. Stilul direct, uşor compulsiv realizează o structură aerată a scrisului, uşor de parcurs, ce integrează elegant şi firesc dialogul şi narativul cu intertextualitatea.

După cum subliniază doamna Lidia Moise, jitenera (gheişa stradală) - din episodul erotic-oniric al capitolului Havana - pare o metaforă incarnată a Havanei senzuale, molatice şi misterioase. Numele fetei care-l acostează pe autor este întocmai Havana. Jurnalista precizează că într-o discuţie anterioară cu autorul i s-a confirmat această idee. Senzualitatea oraşului se dezvăluie ludic. Dialogul cu "iubita" decurge sub forma unui joc erotic, în care autorul refuză neconvins invitaţia - o formă de-a se sustrage abandonului la care-l predispune mirajul acestui oraş - pretextând că ar vrea să fie singur, dar îl regăsim imediat zburând chagallian - după cum glosează Bogdan Lefter - peste înălţimile oraşului în îmbrăţişarea fierbinte a Havanei. "Nu a mai aşteptat răspunsul meu şi m-a tras uşor de braţ, ridicându-mă spre cer peste clădirile fără acoperişuri, împrăştiindu-şi parfumul părului ei care mirosea a sare de mare." De altfel, fantasma respiră în fiecare punct al dialogului, Havana i se dăruieşte cu spiritul şi nu cu trupul - motiv pentru care manifestul poetic se ajustează; fascinaţia străzii prevalează în faţa muzeelor şi a monumentelor ce ar trebui bifate de călătorul cultural şi temeinic: "Stai de vorbă cu oamenii şi o să descoperi mult mai mult decât ai afla în muzee. Muzeele sunt moarte, corazon, dar noi trăim." Rătăcind haotic prin Havana Vieja, în Floridita, barul în care Hemingway îşi bea daiquiri... sau Bodegita del Medio (un alt loc frecventat de Papa Hemingway), în faţa căruia o mulţime de oameni dansau pe stradă, prin Plaza Vieja, face declaraţii de dragoste Havanei identificându-se cu Hemingway - atunci când zboară pe deasupra terasei Ambos Mundo, locul în care Hemingway şi-a scris manifestele de amor către nepreţuita lui Cubă. Iată cum mesajul acestui jurnal devine unul de iubire şi identitar cu spiritul efervescent al Havanei - un resort pierdut şi recuperat al fiinţei restaurate pentru moment în bucuria şi nepăsarea tinereţii, în vârsta ei de aur, cu toate reperele ei cenuşii din iepoca de aur la care autorul face referinţă în prolog.

Criticul Bogdan Lefter vorbeşte de un titlu provocator - de altfel, ilustrat de coperta volumului care arată ca o carte de joc: cu busturile celor doi dictatori "aşezate" în oglindă sau în opoziţie pe tabla istoriei. Apoi criticul aduce în discuţie structura cărţii: fiecare capitol poartă un nume de personaj cu excepţia celui care se cheamă "Internet" - devenit, în fapt, şi el personaj între două vizite ale autorului în Havana, când este martorul revoluţiei digitale. La a doua înfăţişare - în capitolul Internet - constată că benefica "vacanţă de internet" a luat sfârşit. Deschiderea Cubei spre lume nu mai putea fi amânată, presiunea populaţiei, în speţă a tinerilor flămânzi de "news" impune acel "cambio" (schimbare).

Ca orice "bun" râvnit de popor, internetul "se bagă" la capătul unei bine simţite "cola" (coadă), la poşta centrală din Havana. "Havana m-a învăţat că viaţa fără smartphone este mult mai bogată, conectată direct la sufletele oamenilor, cu râsete şi veselie." Din fericire, fiind încă un proces dificil şi restrictiv ce presupune bani, timp şi cenzura aferentă, concentrat în jurul câtorva hoteluri mari cu servicii de wifi, nu este încă "patologic" sau "adictiv"- constată autorul - cum a devenit în restul lumii, privind nostalgic la copiii gazdei prin oglinda copilăriei lui - "În absenţa Internetului, copiii stăteau de vorbă cu părinţii şi chiar se uitau în ochii lor când vorbeau".

Printre elementele atot-prezente ale cărţii, criticul semnalează muzica cubaneză cu ritmurile ei incitante. Încă de la început scriitura alunecă cu senzualismul muzicii formaţiei Buena Vista Social Club. Muzica devine personaj, la singular sau la plural - amestecând ritmurile afro cu salsa şi cu muzică cubaneză, toate ritmurile înghesuite între cele trei străzi, toate în jurul pietonal-ului, ca un ring de dans extins plin de petrecăreţi",... "muzica a început să fie cacofonică, amestecând sunetele care veneau din toate direcţiile". Muzica este atmosferă, Havana pluteşte într-o inefabilă stare muzicală: "Muzica se prelingea din înaltul clădirilor către străzi şi toate fetele se unduiau în ritmul ei". Muzica este apocaliptică - când ea se va opri, viaţa va dispare odată cu ea. Aceeaşi atmosferă domină cele mai neînsemnate oraşe ale Cubei - ... sunt pline de cafenele şi de locuri de dans, care se umplu până la refuz în timpul nopţii, muzica erupând pe străzi, împreună cu dansatorii, toţi uitând de graniţe şi spaţii, dansând desculţi pe trotuar sau în mijlocul străzilor. Dar muzica poate deveni explozivă şi deranjantă: A pornit din nou ca la curse şi a dat drumul la reggaeton în maşină, muzica urlând la maxim prin ferestrele larg deschise, de parcă ar fi vrut să se audă până în Playa Pillar, la două ore de mers. Chiar şi Epilogul cu drumul spre aeroport se află sub semnul muzicii - despărţirea de Havana decurge nostalgic în ritmurile de hip-hop cubanez ale lui Jacob Forever, Hasta Que Se Seque el Malecón - hitul numărul unu al Cubei, la acea oră. Răspândită în fibra acestei cărţi susţinând ritmul şi poezia fiecărui capitol - muzica este cea care dă mereu tonul adecvat relatării.

Aflăm din interviu că Radu şi-a autocenzurat scrisul, de multe ori lăsând la o parte numele personajelor, pentru a nu le crea probleme. Interogat asupra impactului cărţii asupra interlocutorilor săi, Radu mărturiseşte că dificultatea comunicării a făcut ca un singur personaj să intre în posesia cărţii: Raquel, gazda sa din Havana.

În finalul întâlnirii, Radu ne vorbeşte despre acea căldură a oamenilor - pe care de altfel o resimţi de-a lungul lecturii - insistând asupra circumstanţelor complet întâmplătoare în care poţi sta de vorbă oriunde şi oricând ca şi cum i-ai cunoaşte de o viaţă. Sentiment pe care nu l-a încercat în niciun alt ţinut al lumii, nici măcar în pustietăţile Asiei, pentru că omul din Havana are timp nelimitat la dispoziţie şi e deschis, pentru că poate vorbi liber pe stradă - fapt care nu era posibil în România ceauşistă. În Cuba anilor 2015, oamenii vorbesc liber despre neajunsurile regimului, pot ieşi să lucreze în străinătate şi chiar întoarce, segurosos (securitatea) vigilenţi dar nu tocmai represivi, se mulţumesc să ia pulsul străzii. Ai sentimentul că guvernul există doar pentru a deschide posibilitatea unui azil politic pentru cubanezii mai aventuroşi şi mai întreprinzători care n-au uitat să muncească şi-şi încearcă norocul pe coasta Floridei: "Dar acum, dacă vrei să pleci şi ai bani, nu mai este o problemă", îşi continuă Ancel confesiunea, "suni coyotes la Miami şi vin şi te iau!". În Cuba, dictatura obosită începe să semene cu România post-revoluţionară: "Dar dacă este cum spui şi nu este aşa de rău în Cuba, de ce oamenii tot continuă să plece?" O dictatură de gerontocraţi, secătuită de elanurile ei revoluţionare, încercând să-şi prelungească agonia puterii pare să atârne într-un raport concesiv cu o populaţie sărăcită, alienată complet de disciplina muncii, anesteziată într-o stare paradisiacă de muzică şi dans - de parcă ar vrea să-şi uite condiţia. Descurcăreala - ca mod existenţial - e un principiu familiar lumilor dictatoriale: "Nu prea sunt bani", repetă Ancel, "dar ne descurcăm şi dacă este nevoie facem rost. În Cuba nimic nu este permis, dar totul este posibil",

Notăm câteva capitole inedite şi motive cu personajele lor marcante: Juan, înţeleptul erudit din Trinidad care scria poezii pe care nu avea bani să le publice şi căruia autorul i-a trimis ulterior singura carte a lui Umberto Eco pe care n-o citise, Blas, bătrânul preot al Santeriei ce atrage magic călătorul neanunţat, să-i arate altarul cu sfinţii sincretici, realizaţi prin cuplajul zeităţilor africane cu corespondenţii lor catolici, vajnicii descurcăreţi taximetrişti - Ancel şi Luis - cu mentalităţi contradictorii ce împreună compun un portret controversat al revoluţionarului Che Ghevara, Raquel şi Julita - gazdele lui din Havana şi Trinidad - cu locuinţele lor tradiţionale, pline de şarmul şi parfumul unor timpuri revolute ce amintesc de vechile case boiereşti din România. Capitolul Luis pare să zdruncine eşafodajul "de sentiment" construit până la momentul plecării - un factor regulator, un declic necesar ca o coincidentia oppositorum ce reaşază lucrurile în dimensiunea lor obiectivă. Un şoc şi o revelaţie în acelaşi timp, Luis este prima persoană din Cuba care-i vorbeşte cu înflăcărare despre revoluţie şi eroii ei, despre regimul politic. Din conversaţia cu acest "patriot" încremenit în ideologii şi absurdităţile lor se revelă aspecte ale vieţii cubaneze care în bună măsură reflectă aceeaşi idee că până la urmă fiecare naţiune îşi merită conducătorii. Idolatrizarea aproape religioasă a celor trei figuri emblematice ale revoluţiei cubaneze (Fidel, Che şi Camillo) - un fel de Sfântă Treime - după cum glosează autorul, nu seamănă cu osanalele aduse Geniului Carpatin, pentru că este sinceră. Capitolul este de două ori interesant pentru că începe cu condiţia artistului în Cuba comunistă, despre diminuarea treptată a cenzurii în artă şi recunoaşterea valorilor artistice şi a elitelor culturale. Arta pare să fie singurul resort care n-a încremenit în acea stare de prostraţie, post-revoluţionară. Embargoul devenit un leitmotiv ce străbate întreaga carte a scos Cuba din timpul său istoric transformând-o în Frumoasa din pădurea adormită: "Embargo-ul care a transformat ţara într-un muzeu viu cum rar mai poţi întâlni; cu maşini impecabil menţinute din anii '50, cu mobilă antique, care este norma mai mult decât excepţia, în interioare somptuoase care-şi deschid ferestrele spre curţi sordide; cu o muzică electrizantă, cântată exclusiv live până la orele mici ale dimineţii." Un alt motiv fascinant este CUC-ul moneda clasei partinice (corespunzător valutei din România socialistă) ce coexistă aberant cu pesos nationales, inducând o economie paralelă ce îi amintea de magazinele rezervate protipendadei politice în România ceauşistă.

Există două capitole ce poartă numele - nu al interlocutorilor ce susţin dialogul - eroilor civilizatori, ce-ar fi putut să aducă el cambio: Obama şi Che. Ȋn fapt, vizita preşedintelui Statelor Unite şi a autorului la monumentul lui Che Guevara din Santa Clara - oraşul simbol al revoluţiei cubaneze - oferă prilejul unor multiple dezbateri interesante cu alte personaje de circumstanţă. Speranţa, entuziasmul, pesimismul, fanatismul, neîncrederea, naivitatea, luciditatea - un amalgam de stări contradictorii - compun un studiu sociopolitic interesant, o imagine expresivă a Cubei de ieri, de azi şi predictiv de mâine. Vizita lui Obama aruncă oraşul într-o stare de efervescenţă, numele preşedintelui e pe buzele tuturor - amintind de euforia şi speranţa deşartă a românilor de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

Un fior al întoarcerii "acasă" străbate acest jurnal afectiv, nu întâmplător dedicat părinţilor autorului. Claustrarea, lipsa comunicării cu lumea din afară este primul sindrom al acestei anamneze: "fără ştiri, email, Facebook, Internet, ziare sau CNN, contemplând totul prin mojito-ul pe care-l aveai în faţa ta, pe masă.". Cuba vine cu acea relaxare pe care o atribuim apriori ideii de acasă, dar pe care n-o mai regăsim, în fapt, în Romania preschimbată de astăzi. Povestirile lui Raquel erau lungi precum nopţile Şeherezadei: Poveştile mă purtau ca în transă într-o stare de relaxare la care stilul meu compulsiv nu era adaptat. Aveam impresia că am tot timpul din lume la dispoziţie, că pot vorbi cu ea până la miezul nopţii, că nu trebuie să merg nicăieri, să vizitez nimic, timpul nu avea limite, era nesfârşit...

În bătaia valurilor pe Malecón sau în rumba paşilor pe caldarâm, cu parfum de rom şi marijuana, autorul şi eroul acestui savuros demers îşi întâlneşte Tinereţea cu neajunsurile şi frumuseţea ei, cu vacanţele ei lungi cât o vară pe litoral, în toată strălucirea lor inefabilă şi cenuşie! - Cuba se amuza cu mine, arătându-mi întreaga mea tinereţe, petrecută în România, cu bune şi cu rele. O lume plină de muzică, cu petreceri care nu se mai terminau, o lume care-şi dansa zilele în abandon, uitând complet sărăcia care o înconjura, înapoierea socială, lipsa de libertate, poliţia secretă şi propaganda desuetă.