luni, 11 octombrie 2021

Dacă ar fi ştiut...

 

Lisa Jackson
Dacă ar fi ştiut...
Editura Meteor Press, 2021

traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu



***
Intro
Primul volum din trilogia Familia Cahill.

Totul a început într-o noapte pe o porţiune întunecată de autostradă din nordul Californiei. Orbiţi de farurile din faţă, şoferii a două vehicule părăsesc şoseaua, lăsând în urmă o femeie moartă şi alta în comă. Când supravieţuitoarea se trezeşte, memoria i-a pierit şi faţa i-a fost reconstruită chirurgical. Membrii familiei îi spun că se numeşte Marla Cahill... dar toţi îi sunt necunoscuţi.
Aflată în convalescenţă în vila ei izolată din San Francisco, Marla aşteaptă ceva care să-i declanşeze revenirea memoriei, totuşi are sentimentul profund că ea nu este femeia despre care spune toată lumea. Ea mai ştie, de asemenea, că se află în pericol. Şi pe măsură ce teama îi creşte, un ucigaş aşteaptă momentul perfect pentru a lovi - momentul în care Marla îşi aminteşte!

Fiori reci de oroare i se furişară încet în sus pe şira spinării când îşi dădu seama că nu-şi putea aminti nici măcar o singură clipă din anii ce însemnau viaţa ei. Era ca şi cum ea n-ar fi existat niciodată.

Lisa Jackson este cel mai incitant nume nou din literatura de suspans romantic. Dacă ea ar fi ştiut... trebuie citită cu toate luminile aprinse. (Bookcrazy Reviews)

Un roman care te ţine cu sufletul la gură o capodoperă ce opreşte inima, cu tot atâtea întorsături cât străzile din San Francisco. nu-l rataţi! (Old Book Barn Gazette)

Prolog

Nordul Californiei, autostrada 17

- E maşina următoare... vine în maşina următoare, un Mercedes negru coupé model S500 - se-ndreaptă spre sud, exact aşa cum am plănuit.

Ghemuit în tufe, în ceaţa care se târa încetişor peste solul umed, bărbatul se străduia să audă glasul neliniştit printre pârâiturile walkie-talkie-ului său.
- Am crezut că are un Porsche.
- Conduce un Mercedes! se răsti glasul furios. Mai ai vreo nouăzeci de secunde.
- Am înţeles.

Cu ochii mijiţi, îşi concentră toată atenţia asupra şoselei ce şerpuia printre canioanele şi dealurile din această parte a Californiei. Prin ceaţă şi neguri, auzi într-adevăr torsul lin al unui motor bine reglat. Da, automobilul suia panta. Se apropia.
Ea se apropia.

Inima îi bătea tot mai tare. Îşi amintea parfumul pielii ei. Privirea din ochii ei. Profunzimea trădării ei.
Merita asta din plin, javra ipocrită! Îi părea rău doar că femeia n-avea să ştie niciodată cine fusese instrumentul morţii ei.

Adrenalina îi pulsa prin sânge.
- Să nu ratezi, îl instrui glasul. E unica noastră şansă.
- Ştiu, ştiu.
- Face o sută de miare.
Face mult mai mult, se gândi el, dar nu zise nimic. Mult, mult mai mult.
- O să am grijă.

Închise walkie-talkie-ul, îi strânse antena şi-l îndesă într-un buzunar din interiorul jachetei. Transpiraţia îi furnica pielea capului şi i se prelingea pe ceafă, deşi nu erau nici cinci grade în porţiunea asta de pădure. Îşi trase cagula peste faţa deja vopsită cu negru şi începu să alerge peste covorul de frunze umede; vechii bocanci de armată erau încă rezistenţi, iar costumul de camuflaj îi asigura o acoperire perfectă în noaptea înceţoşată.

Ramurile îl izbeau peste faţă. Aerul era rece şi mirosea a pământ umed şi a încă ceva - propria lui teamă. Teama că va da greş. Teama că poate ea va supravieţui. Că va ajunge să râdă de el.
Nu! Nici vorbă de aşa ceva!

Undeva în apropiere ţipă o bufniţă, abia auzindu-se peste bubuiturile inimii sale. Apoi un uruit de treaptă inferioară de viteză şi de motor greu... nu de Mercedes. Venea din direcţia opusă. Simţi cum i se usucă gura.

Calm, îşi reaminti când ieşi din pădure în curba stabilită a şoselei. Se rugă cerului ca vehiculul celălalt, părea un camion, să fie la câţiva kilometri depărtare, apoi traversă asfaltul strecurându-se pe furiş ca un soldat de comando. Îşi privi ceasul. Încă treizeci de secunde. Blestematul de Mercedes se auzea mai aproape. Scrâşni din dinţi; văzu o fulgerare de faruri prin ceaţă şi printre copaci.

Haide, nemernico, hai odată!

Dinspre sud răsună mai sonor camionul - părea că are semiremorcă şi accelerează. Rahat!

Bărbatul se ghemui pe şoseaua îngustă, poziţionându-se între serpentinele abrupte. Concentrându-se, auzi ţiuitul cauciucurilor Mercedesului cântând pe asfaltul umed. Mai repede, îl îndemnă în gând şi miji ochii. Poţi s-ajungi înaintea camionului. Trebuie!

Automobilul se auzea mai aproape.
Bun!

Îşi privi din nou ceasul şi cadranul luminos îi număra practic bătăile inimii. Totul mergea aşa cum fusese plănuit, cu excepţia camionului. Numai câteva secunde... Îşi umezi buzele cu vârful limbii, anticipând momentul.

Frânele scârţâiră în noapte. Se auzeau prea aproape. Prea aproape, fir-ar a naibii! Întoarse capul spre sud, către vuietul ce sosea. Motorul vehiculului cu optsprezece roţi ezită o clipă când şoferul schimbă viteza şi încetini.

Toţi muşchii îi erau încordaţi în timp ce asculta atent. Nu putea să rişte un martor. Transpiraţia i se prelingea pe spinare.
Putea să abandoneze. Mai era încă timp.
Dar când ar mai fi avut altă şansă?

O sută de miare. Şi-i doar începutul.
În plus, merită asta... şi practic ţi-a căzut în poală
.

Motorul camionului mugi sonor, reverberând prin pădurea de conifere şi stejari. Un vehicul cu optsprezece roţi care gonea în jos pe panta abruptă.

În direcţia opusă, Mercedesul, dacă informaţia primită era corectă, torcea urcând panta, iar şoferiţa habar nu avea că se apropia de moarte.

Bărbatul răsufla acum în gâfâieli scurte. Calmează-te. Gândeşte-te că este un exerciţiu - aşa cum ai făcut cu ani în urmă, când erai în unitatea specială. Poţi s-o faci. Câteva secunde şi poţi pleca spre casă. Inima îi bătea ritmic; mâinile erau scăldate în sudoare sub mănuşile mulate pe piele.

Două faruri apărură de după curba de jos. Frânele camionului scârţâiră de sus.

Acum! Sări în picioare şi rămase în mijlocul benzii ce urca panta. Mercedesul acceleră, îl prinse în lumina farurilor, iar el dezveli oglinzile pe care şi le prinsese de curea.

Şoferiţa călcă violent frâna.

Cu un scârţâit, roţile Mercedesului se blocară. Automobilul viră la dreapta, intră pe pietrişul de pe acostament şi derapă. O întrezări pe femeie, cu o expresie îngrozită pe faţa frumoasă, ţipând şi trăgând de volan. Pe scaunul din dreapta ei mai era cineva. Rahat! Ar fi trebuit să fie singură. Fusese asigurat că va fi singură!

Sări pe banda ce cobora. Evită cu numai câţiva centimetri să fie izbit de aripa maşinii germane. Se împiedică şi căzu. Oglinzile de pe curea se crăpară, împrăştiind cioburi. La naiba! Nu mai avea timp să facă nimic. Icnind, se ridică în picioare. O luă la fugă. Spre pădure.

Şterge-o de-aici!

Camionul apăru de după curbă, îl ţintui în farurile sale uriaşe, inundând asfaltul umed cu o lumină aproape orbitoare. Sări şi zări chipul panicat al şoferului. Avea barbă şi era voinic, ca un urs; urla, fără să poată acoperi zbieretul frânelor. Optsprezece roţi groase scârţâiră asurzitor, arzând cauciucul. Cabina se roti şi se îndoi din articulaţie la nouăzeci de grade faţă de remorcă.

Rahat, rahat, rahat! Fugi!

Se rostogoli peste parapet şi se năpusti spre adăpostul stejarilor şi al brazilor înalţi. Ateriză brutal, glezna i se răsuci şi durerea îl arse fulgerător, dar nu se putea opri. Nu acum. Inima îi bubuia furios. Transpiraţia îi şiroia pe faţă, pe sub mască. Cu coada ochiului văzu cum Mercedesul raşcheta parapetul de pe partea opusă a şoselei, lăsând în urmă o jerbă de scântei. Cu un zbieret de agonie, tabla lustruită se despică.

Bărbatul alergă în jos pe deal şi auzi geamătul metalului care cedă când Mercedesul lovi parapetul slăbit, apoi trecu prin el şi se repezi în copaci.

Aşa cum fusese plănuit.

Însă camionul, blestematul de camion, scăpase de sub control şi cobora acum pe deal.

Bărbatul fugea, deşi glezna îi urla de durere, iar plămânii îi luaseră foc. Tirul vuia în jos. Roţile erau blocate. Metalul ţipa. Întreaga pădure se cutremură când monstrul pe optsprezece roţi trecu prin parapet, urmându-şi calea, un gigant metalic furios care-l urmărea, tone de metal contorsionat ce distrugeau totul în cale. Cu inima bubuindu-i, bărbatul încercă să iuţească ritmul picioarelor. Tirul mugi.

Fugi, fugi! Glezna îl durea îngrozitor şi plămânii erau gata să explodeze.

Se rostogoli, ignorând agonia tendoanelor vătămate, şi alergă în zigzag printre copaci. Unde naiba era Jeepul lui? Unde? Încercă disperat să evite traiectoria monstrului ucigaş, blocat ca un briceag pe jumătate deschis. Plonjă cu capul înainte peste un buştean căzut, după care se strădui să se ridice dintre ramurile ţepoase ale rugilor de muri ce i se agăţaseră de haine. Spera cu disperare să poată ajunge la timp în Jeep, să plece şi să se îndepărteze de dezastru.

Solul se cutremură.
Picioarele îi zburară de sub el şi se prăbuşi cu faţa în jos pe pământ.

Ca un fulger orbitor, un glob de foc se ridică dintre copaci, dilatându-se apoi roşu-strălucitor şi portocaliu. Noaptea se transformă brusc în zi.

Vuiete chinuite, oribile, agonizatoare ce aveau să-l bântuie de-a pururi sfredeliră văzduhul când camionul explodă şi scânteile căzură ca ploaia peste pădure, pârlindu-i părul, cagula şi jacheta. Printre copaci răbufni fumul, mirosind a motorină şi cauciuc ars. Preţ de o clipă, bărbatul crezu că o să moară.
Dumnezeu era martor că o merita.

Apoi îşi zări maşina. De parcă îi fusese adusă direct din infern. În lumina sălbatică a flăcărilor, îşi văzu Jeepul din ale cărui geamuri fumurii se reflectau văpăi roşii ca sângele. Era acolo unde-l lăsase, pe drumul forestier abandonat.

Se ridică, clătinându-se, trase fermoarul buzunarului şi bâjbâi după chei. Ajunse la maşină şi deschise portiera. Reuşise. Aproape. Fumul îl îneca atunci când se aruncă înăuntru. Tremura din tot corpul şi glezna îi pulsa, dar întoarse cheia şi motorul porni. Pădurea era scăldată într-o lumină nepământeană. Ca precauţie, păstră cagula pe cap şi trase portiera, închizând-o.

Băgă în viteza întâi şi acceleră. Roţile se învârtiră în gol în făgaşele săpate în noroi.
- Haide, haide!
Jeepul zvâcni în faţă. Se legănă. Noroiul zbura de sub roţi.
La naiba, avea nevoie de o ţigară. Trebuia neapărat să fumeze.
În cele din urmă, blestematele de roţi făcură priză cu solul. Privi în oglinda retrovizoare şi văzu urmările, foc şi fum, ridicându-se în vălătuci prin noaptea ceţoasă.

E moartă. Ai omorât-o. I-ai trimis sufletul ca smoala drept în iad.
Şi o merita din plin
!

Deschise radioul. Prin difuzoare, pulsând peste ţiuitul motorului Jeepului, glasul lui Jim Morrison cânta cunoscutele versuri:
Come on baby, light my fire...

Da, da, cum să nu! Căţeaua n-avea să mai stârnească niciodată pasiunea cuiva.

Capitolul 1

Nu putea să vadă, nu putea să vorbească, nu putea... oh, Doamne, nu putea să-şi mişte mâna. Încercă să deschidă ochii, dar pleoapele nu i se clinteau. Cântăreau o tonă şi păreau lipite peste ochii ce ardeau cu o durere îngrozitoare, arzătoare.
- Doamna Cahill?
Doamna Cahill? Simţi o atingere, degetele reci ale cuiva pe dosul mâinii ei.
- Doamna Cahill, mă puteţi auzi?

Vocea era feminină, blândă şi suna de parcă venea de la foarte mare distanţă... atât de departe, dintr-un punct aflat dincolo de durere. Eu? Eu sunt doamna Cahill? Ceva nu era în regulă, dar nu ştia ce anume.
- A sosit soţul dumneavoastră, să vă vadă.
Soţul meu? Dar eu n-am... oh, Doamne, ce mi se-ntâmplă? Înnebunesc?

Degetele se îndepărtară şi femeia care vorbise oftă adânc.
- Îmi pare rău, nicio reacţie.
- Este-n spitalul ăsta de aproape şase săptămâni.

Noul glas aparţinea unui bărbat. Vorbea apăsat. Dur. Nemulţumit.
- Şase săptămâni, pentru numele lui Dumnezeu, şi n-a dat niciun semn de revenire.
- Nu-i adevărat. Acum respiră singură, am observat mişcări ale globilor oculari în spatele pleoapelor, a tuşit şi a încercat să caşte - iar toate astea sunt semne bune, sunt indicii că nu există leziuni ale trunchiului cerebral...
Dumnezeule, ei vorbesc despre leziuni cerebrale!
- Atunci de ce nu se trezeşte? întrebă bărbatul.
- Nu ştiu.
- La naiba, zise el mult mai încet.
- Trebuie să-i acordăm timp, vorbi femeia cu blândeţe. Nu putem fi siguri, bineînţeles, dar există chiar posibilitatea ca ea să ne audă acum.
Da, da, vă pot auzi, dar eu nu sunt doamna Cahill. Nu sunt căsătorită şi mor de durere. Pentru Dumnezeu, să m-ajute cineva! Dacă ăsta-i un spital, trebuie s-aveţi codeină sau morfină sau... sau măcar o aspirină. Se simţi învăluită în ceaţă şi dori să-i cedeze cu totul, să nu simtă iarăşi nimic.
- Marla? Sunt eu, Alex.

Glasul baritonal era mult mai aproape. Mai răsunător. Ca şi cum ar fi stat la numai câţiva centimetri depărtare. Simţi din nou o apăsare pe braţ când bărbatul o atinse şi ar fi vrut să-l anunţe că-l auzea, însă nu se putea mişca deloc. Mirosul de colonie o izbi şi, instinctiv, simţi că era scumpă. Totuşi cum ar fi putut şti aşa ceva? Degetele ce-i atingeau pielea erau netede, mătăsoase... Degetele lui Alex. Degetele soţului ei.
Dumnezeule, de ce nu-şi putea aduce aminte?

Se strădui să-şi amintească faţa lui, culoarea părului, lăţimea umerilor, măsura pantofilor, orice detaliu, oricât de banal, însă nu izbuti. Glasul nu-i trezea amintiri. Percepu un iz slab de fum care-l înconjura atunci când mâneca lui atinse încheietura ei şi îi simţi lâna aspră a sacoului, dar numai atât.
- Iubito, te rog, trezeşte-te. Îţi ducem dorul - şi eu, şi copiii...

Glasul i se întrerupse, gâtuit de emoţie.
Copiii?

Nu! Era imposibil ca ea să aibă copii şi să n-o ştie. Sau era posibil? Chiar dacă zăcea pe jumătate sedată şi în comă pe un pat de spital, o femeie ar fi trebuit să ştie imediat aşa ceva. Cu siguranţă că intuiţia, instinctul animalic al femelei din ea ar fi ştiut că era mamă. Prizonieră, nemişcată, în bezna asta, nu ştia nimic. Dacă ar fi putut măcar deschide ochii... şi totuşi căldura confortabilă a acestei stări de inconştienţă era seducătoare... În curând avea să-şi amintească... Era doar o chestiune de timp...

Fiori reci de groază o trecură pe şira spinării când îşi dădu seama că nu-şi putea aminti nici măcar o singură clipă din anii ce însemnau viaţa ei. De parcă nici n-ar fi existat.
E un coşmar. Asta-i singura explicaţie.
- Marla, te rog, trezeşte-te. Întoarce-te la mine, la noi, şopti răguşit Alex şi, în adâncul inimii ei, femeia dori să simtă ceva, o frântură de emoţie pentru străinul acela fără chip care susţinea că era partenerul ei de viaţă.

Degetele lui netezi se împletiră printre ale ei şi femeia simţi o presiune pe dosul palmei - o strângea uşor tubul perfuziei. Dumnezeule, era de-a dreptul patetic, ca o scenă desprinsă dintr-un film siropos despre al Doilea Război Mondial!
- Cissy îţi duce dorul, şi micul James...

Glasul bărbatului se frânse din nou şi ea încercă să dezgroape măcar un firicel de tandreţe din subconştient, o fărâmă de iubire pentru bărbatul acesta pe care nu-l putea vedea şi pe care nu şi-l putea reaminti. Vidul care era trecutul ei nu-i oferea niciun indiciu despre aspectul lui Alex Cahill, cum îşi câştiga existenţa sau cum făcuse dragoste cu ea... cu siguranţă, asta ar fi trebuit să-şi amintească. Şi ce era cu copiii ei? Cissy? James? Prin minte nu-i fulgeră nicio imagine de ţânci angelici, rumeni în obraji şi cu năsucuri umede, ori de adolescenţi deşiraţi, luptându-se cu ravagiile acneei, dar apoi începu să se scufunde. Poate că-i puseseră ceva în perfuzie, pentru că se simţea detaşându-se de corp... plutind... Trebuia să se concentreze.
- Cât va mai dura? întrebă bărbatul, desprinzându-şi mâna din a ei.
- Nimeni nu poate spune. Vindecarea unor asemenea traume durează, răspunse asistenta şi vocea i se auzi de la mare depărtare, ca printr-un tunel. Comele durează uneori numai câteva ore, însă alteori... mult mai mult. Zile. Săptămâni. Nimeni nu poate să prezică. Ar putea dura chiar şi mai mult...
- Ajunge! o întrerupse Alex. Aşa ceva nu se va întâmpla. Se va trezi.

Glasul îi era ca de oţel. Era un bărbat obişnuit să dea ordine.
- Marla?

Probabil că se întorsese din nou spre pat, deoarece vocea îi era mai tare. Nemulţumită, nerăbdătoare.
- Pentru Dumnezeu, nu mă poţi auzi?

Se strădui din toate puterile să se mişte. N-a putut. Era ca şi cum ar fi fost legată de pat, ţintuită de salteaua cu cearşafuri scrobite şi inconfortabile. Nu putea să clintească nici măcar un deget, totuşi asta nu conta...
- Vreau să vorbesc cu doctorul.

Alex era tăios. Energic.
- Nu văd niciun motiv pentru care să n-o pot lua acasă, pentru a fi îngrijită acolo. Pot să angajez tot personalul necesar. Infirmiere, asistente, sanitari. Orice este necesar. În casă există loc arhisuficient pentru asistenţă medicală non-stop.

Urmă o pauză lungă şi Marla simţi dezaprobare nerostită din partea asistentei - de fapt, era doar presupunerea ei că femeia era o asistentă - când se strădui să-şi mişte o parte a corpului pentru a le arăta că putea să audă în ciuda durerilor.
- O să-l anunţ pe domnul doctor Robertson că doriţi să vorbiţi cu el, zise asistenta cu glas care nu mai era protector şi răbdător, ci devenise ferm, profesional. Nu sunt sigură că este acum în spital, dar voi avea grijă să primească mesajul.
- Te rog!

Marla îşi pierdu din nou cunoştinţa şi pierdu secunde, poate chiar minute. Ca printr-o ceaţă inertă, auzi iarăşi voci ce-i întrerupseră somnul.
- Cred că doamna Cahill ar trebui să se odihnească acum, spunea asistenta.
- Nu rămânem mai mult de un minut.

Un alt glas feminin. Mai vârstnic. Rafinat. Plutea, suprapunându-se peste sunete de paşi sacadaţi şi apăsaţi, în dezacord cu vârsta vocii.
- Suntem din familie şi aş dori să rămân câteva clipe singură cu fiul meu şi cu nora mea.
- De acord, însă pentru binele doamnei Cahill, vă rog să nu staţi mai mult.
- Aşa vom face, draga mea, încuviinţă femeia mai vârstă şi Marla simţi o atingere de piele uscată şi rece pe dosul palmei. Haide, Marla, trezeşte-te! Cissy şi micul James îţi duc dorul şi au nevoie de tine. Urmă un chicotit, apoi: Deşi detest s-o admit, Nana nu-i tocmai la fel ca mama lor.
Nana? Bunică? Soacră?

Se auzi un foşnet de haine, apoi tălpi silenţioase traversară podeaua şi se deschise o uşă - probabil că asistenta plecase.
- Uneori mă-ntreb dacă se va mai trezi vreodată, mormăi Alex. Dumnezeule, am nevoie de-o ţigară.
- Trebuie să ai răbdare. Marla a suferit un accident oribil, după care au urmat chinurile operaţiilor chirurgicale. Se vindecă încet.

Doamne Dumnezeule, totuşi ea de ce nu-şi putea aminti nimic? Urmă alt suspin prelung şi serios şi o atingere blândă de degete pe dosul mâinii Marlei. Un norişor de parfum... îl putea recunoaşte, totuşi nu-i putea atribui un nume.

De ce se afla în spital? Despre ce fel de accident vorbeau? Marla se strădui să se concentreze, să se gândească, însă efortul nu-i provocă decât o durere îngrozitoare de cap.
- Sper doar să nu fi rămas desfigurată, urmă femeia vârstnică.

Cum? Desfigurată? Dumnezeule, nu! Desfigurată? Pentru o secundă, Marla fu smulsă din negura în care zăcea. Gâtul, deja scorojit de sete, aproape că i se strangulă de frică şi-şi simţi stomacul parcă răsucit şi legat cu gumilastic. Se strădui să-şi amintească cum arăta, dar nu conta... Inima îi bubuia de spaimă. Cu siguranţă că cineva urmărea undeva monitoarele şi putea să vadă că era conştientă, că răspundea, totuşi nu auzi paşi repezi intrând pe uşă şi nimeni nu strigă: Reacţionează! Uitaţi, se trezeşte!
- A avut medicii cei mai buni din stat. Poate... poate că n-o să arate aşa cum ne aşteptăm, dar va fi bine, va fi frumoasă.

Alex încerca parcă să se convingă singur de ceea ce spunea.
- Aşa a fost mereu, răspunse femeia care-şi spusese Nana. Să ştii, Alexander, că uneori frumuseţea unei femei poate fi un blestem.

Bărbatul care era soţul ei râse stânjenit.
- Nu cred că ea ar fi de acord.
- Nu, bineînţeles. Dar n-a trăit destui ani ca să-nţeleagă asta.
- Mă-ntreb pur şi simplu ce-şi va aminti când se va trezi.
- Sper că totul, zise Nana, dar în cuvintele ei exista o încordare, o nelinişte evidentă.
- Da, timpul va spune.
- Avem realmente noroc că n-a murit în accident.

După o ezitare foarte scurtă, soţul ei răspunse:
- Şi încă ce noroc! Nici măcar n-ar fi trebuit să fie la volan. Ce naiba, abia ieşise din spital.

Alt spital? Totul redevenea înceţoşat, cuvintele se auzeau ca prin apă. Oare auzise bine?
- Sunt foarte multe întrebări, şopti soacra ei.
Da, foarte multe, dar eu sunt prea obosită ca să mă gândesc la ele acum... sunt foarte obosită.

* * *

Fluierând ascuţit spre câinele lui şchiop, Nick Cahill opri motorul vasului Notorious şi aruncă o parâmă în jurul priponului înnegrit de pe doc, unde-şi amara barca de pescuit.
- Haide, Durule, hai acasă, rosti el peste umăr, în vreme ce barca se legăna pe valurile din Golful Oregon.

Ploaia cădea din cerul plumburiu şi vântul se înteţise, astfel că stropii îi biciuiau faţa. Creste înspumate dansau în contrapunct cu pescăruşii ce dădeau roată pe cer, ţipând. Izurile distincte de motorină, lemn putred şi sare se amestecau în aerul vântos de noiembrie din Oregon.

Ridicându-şi gulerul jachetei, Nick luă găleata cu crabi vii şi păşi pe chei tocmai când câinele ţâşni pe lângă el ca un fulger alb-negru. Durul, o corcitură de ciobănesc, ateriză pe scândurile lunecoase şi, cu labele trosnind la încheieturi, sui scara către parcarea de pe promontoriu. Nick îl urmă mai încet, pe lângă stâlpii deformaţi, acoperiţi de scoici şi strangulaţi de alge.
- Te caută cineva, mormăi Ole Olsen, bătrânul excentric din fereastra magazinului de momeli aflat pe palierul intermediar al scării.

Arătă din bărbie spre vârful treptelor, dar fără să ridice ochii la Nick, ci continuând să lege o muscă, aşa cum făcea mai mereu.
- Pe mine? se miră Nick.

În cei cinci ani de când era aici, nimeni nu trecuse vreodată prin port să-l caute.
- Da, aşa a zis.

Aşezat pe taburetul său, înconjurat de momeli şi de lăzi frigorifice în care ţinea râme şi Royal Crown Cola, Ole era un reper fix al portului de pescari. Chiştocul stins al unei ţigări îi era înfipt mereu într-un colţ al gurii, un cerc de păr roşu, care începuse să încărunţească, îi înconjura creştetul chel al capului, iar pliuri de piele îi ascundeau ochii mai eficient decât ochelarii cu lupe integrate pe care-i purta cocoţaţi pe vârful nasului.
- I-am spus c-o să lipseşti ceva vreme, dar a zis c-aşteaptă. Reteză cu dinţii un capăt de fir şi examină o bucăţică de puf portocaliu care acoperea un cârlig şi pe care urma s-o transforme în curând într-o muscă pentru somoni. M-am gândit că dacă vrea s-o facă n-am cum să-l opresc.
- Cum îl cheamă?
- N-a zis, da' o să-l vezi imediat.

Ole ridică în cele din urmă ochii şi privi peste jumătăţile de lentile ale ochelarilor. Cu chipul încadrat de rafturi cu ţigări, tabele de maree şi zeci de muşte colorate pe care le legase chiar el, adăugă prin fereastra deschisă:
- Nu-i de pe-aici. Mi-am dat seama imediat.

Umerii lui Nick se încordară.
- Mulţam.
- Cu plăcere, zise Ole şi încuviinţă scurt din cap în aceeaşi clipă în care Durul lătră ascuţit.

Nick sui scara şi traversă întinderea acoperită cu pietriş pe care camioane, trailere şi rulote parcaseră fără a ţine seama de vreo regulă. În mijlocul lor, arătând ca proverbialul diamant scânteind într-un morman de pietre, se afla un Jaguar argintiu, al cărui motor torcea încet; plăcuţele de înmatriculare din California anunţau un intrus din sud. Motorul se opri brusc. Portiera şoferului se deschise şi ieşi un bărbat înalt în costum cu vestă, pantofi brogue lustruiţi şi pardesiu.

Alex Cahill în carne şi oase.
Grozav. Pur şi simplu... grozav.

Îşi alesese o zi tare a naibii să apară.
- Era şi timpul, rosti Alex de parcă aşteptase de multe ore. Am crezut că poate ai murit acolo.

Arătă din bărbie, scurt, către ocean.
- N-ai avut noroc de data asta.
- Poate data viitoare.
- Poate.

Ochii pătrunzători ai lui Alex, mai mult cenuşii decât albaştri, fulgerară.
- Aşadar, tot un ticălos obraznic ai rămas.
- Mă perfecţionez. Nick nu se sinchisi să zâmbească. N-aş vrea să dezamăgesc.
- Rahat, Nick, asta-i tot ce-ai făcut mereu.
- Probabil.

Într-o fracţiune de secundă, Nick trase concluzia că probabil murise mama lor. Nu ar fi existat niciun alt motiv pentru care Alex să se fi deranjat într-atât încât să-şi tocească, oricât de puţin, anvelopele lui de trei sute de dolari. Şi totuşi gândul acela era greu de crezut. Eugenia Haversmith Cahill era cea mai dură femeie care păşise vreodată pe planeta asta pe tocuri înalte de zece centimetri. Nu! Se răzgândi imediat. Nu se putea ca mama lor să fi murit. Eugenia avea să trăiască mai mult decât ambii ei fii.

Continuă să meargă spre camioneta sa şi puse găleata în benă, alături de trusa de scule şi roata de rezervă. În jurul parcării, un gard cândva vopsit şi brazi contorsionaţi de anii de vânt şi ploi formaseră o baricadă fragilă ce separa portul de un magazin de antichităţi cu ferestrele astupate cu scânduri care fusese închis în cei cinci ani de când Nick locuia în Devil's Cove.

Alex îşi înfundă pumnii în buzunarele pardesiului care avea probabil eticheta vreunui designer la modă de care Nick nu auzise niciodată. Şi nici nu-i păsa. Totuşi era vorba despre ceva.
- Uite care-i treaba, zise Alex, am venit aici fiindcă am nevoie de ajutorul tău.
- De ajutorul meu? repetă fratele lui cu un surâs sceptic. Poate c-ar trebui să fiu măgulit.
- E ceva serios.
- Bănuiesc.
- E vorba de Marla.

Nemernicule! Sub pielea ponosită a jachetei sale, umerii lui Nick se gârboviră. Indiferent despre ce era vorba nu avea să se lase fraierit. În niciun caz de Marla.

Niciodată n-avea să se mai întâmple asta.
- A suferit un accident.

Nick simţi un ghem în stomac.
- Ce fel de accident?

Nick îşi încleştase maxilarele atât de tare, încât îl dureau. Nu avusese niciodată încredere în fratele lui mai mare. Şi dintr-un motiv bine întemeiat. De când îl ştia, Alex Cahill slujise altarul dolarului, îngenunchease ori de câte ori auzise o cotă NASDAQ şi-şi prezenta frecvent omagiile sfinţilor protectori ai oraşului San Francisco, elita numită "de bani gata". Iar asta era de două ori mai valabil pentru frumoasa şi arivista lui soţie, Marla.

Fratele său nu era decât un memento amar al propriului său flirt cu Dolarul Atotputernic. Şi cu Marla.
- E rău, Nick..., zise Alex şi lovi o pietricică rotundă cu vârful pantofului lustruit.
- Dar trăieşte.

Trebuia să ştie măcar asta.
- Abia. În comă. Este... ei bine, s-ar putea să nu reziste.

Stomacul lui Nick se chirci şi mai mult.
- Atunci de ce eşti aici? N-ar trebui să fii alături de ea?
- Am fost. Dar... N-am ştiut cum altfel să dau de tine. Nu mi-ai răspuns la mesaje şi... ei bine...
- Nu citesc prea des e-mailurile.
- Asta-i una dintre probleme.
- Doar una.

Nick se rezemă de aripa înnoroită a Dodge-ului, spunându-şi să nu se lase păcălit. Fratele lui era un ticălos convingător, un bărbat care putea, cu un zâmbet aparent sincer, cu o strânsoare fermă de mână şi cu o privire studiată, să scoată vesta de salvare de pe cineva care se îneca. Mai mare decât Nick cu trei ani, Alex era şlefuit, rafinat şi educat la Stanford. Pentru lucrarea de licenţă studiase la Harvard, unde învăţase toate chiţibuşurile legii.

Nick nu se sinchisise cu aşa ceva.
- Ce s-a-ntâmplat? întrebă el acum, străduindu-se să rămână calm.
- Accident de maşină.

Spre meritul lui, Alex izbuti să pălească în ciuda pielii bronzate. Băgă mâna în buzunarul pardesiului, scoase un pachet de ţigări şi-i oferi una lui Nick, care clătină din cap, deşi i-ar fi plăcut să simtă fumul umplându-i încet plămânii, ameţeala uşoară pe care i-o dădea nicotina.

Alex îşi aprinse bricheta şi inhală profund.
- Marla conducea maşina altei femei. Asta s-a-ntâmplat acum şase săptămâni, în dealurile de lângă Santa Cruz, pe o porţiune mizerabilă de şosea. Era însoţită de proprietara Mercedesului, Pamela Delacroix.

Urmă o pauză. Un oftat adânc, care exhală fum. O şovăială suficient de lungă cât să indice alte veşti proaste. Nick îşi adună forţele. În aceeaşi clipă, în parcare apăru în viteză un Jeep decapotabil murdar, care împroşcă apa din toate băltoacele înainte de a derapa, oprindu-se lângă parapet. Două tineri gălăgioşi de vreo douăzeci de ani coborâră şi luară din spate undiţe, lansete şi o geantă frigorifică. Coborâră zgomotos scara.
- Continuă, se adresă Nick fratelui său.
- Din păcate, Pam a murit.

Un fior de răceală îl străbătu pe Nick.
- Dumnezeule!
- A fost omorâtă pe loc. A fost implicat un alt vehicul, un camion cu remorcă ce mergea în direcţia opusă. Şoferul lui, Charles Biggs, se afla de şaisprezece ore la volan şi se zice că ar fi fost pe metadonă sau pe nişte droguri din astea. Cine poate şti? Poliţia nu spune nimic. E posibil ca şoferul să fi adormit la volan. Nimeni nu ştie cu certitudine. Doar Biggs, iar el este în secţia pentru arşi. Arsuri pe mai bine de şaizeci la sută din corp, plus leziuni interne. Este un miracol că mai rezistă, dar nimeni nu se aşteaptă să scape cu viaţă.

Nick îşi şterse ploaia de pe faţă şi se uită spre ocean.
- Însă Marla a scăpat.
- Dacă-i poţi spune aşa.
- Fir-ar să fie!

Nick simţi acum acut nevoia unei ţigări. Îşi înfundă adânc pumnii în buzunarele jachetei şi se avertiză în gând să nu-şi creadă fratele. Fiind mai mare şi mai isteţ, Alex se amuzase în copilărie să-şi bată joc de naivitatea lui. Întotdeauna avusese de plătit un preţ. Iar azi suspecta că va fi la fel.
- Aşadar, şoferul a dormit la volan şi tirul a intrat pe banda Marlei?
- Asta-i una dintre ipoteze. Alex trase din Marlboro. Poliţia şi companiile de asigurări o investighează. Au trebuit să închidă şoseaua. Vehiculele nu s-au ciocnit între ele, cel puţin aşa cred ei. Mercedesul a ajuns de o parte a şoselei, iar tirul de cealaltă parte, pe coasta dealului. Ambele vehicule au trecut prin parapete, ambele s-au lovit de copaci, dar camionul a explodat înainte ca şoferul să poată ieşi din cabină.
- La naiba, mormăi Nick. Amărâtul...

Alex pufni scurt, aprobator.
- Spitalul a roit de poliţişti, care au pus întrebări tuturor şi au aşteptat-o pe Marla să-şi revină, ca să povestească şi versiunea ei. Făcu o grimasă posomorâtă spre apele golfului. Bănuiesc că ar putea fi acuzată de omor prin imprudenţă, dacă ea a intrat pe sens invers. N-am... încă n-am avut acces la aspectele legale. Deocamdată. Asta... e... în fine, e un coşmar. E foarte greu pentru toţi.

În privinţa asta, Nick îl credea. Dacă situaţia n-ar fi fost aşa, Alex n-ar fi făcut niciodată drumul până aici. La naiba! Ploaia îi curse pe faţă când deschise portiera camionetei, întinse mâna, găsi resturile unui six-pack de Henry's, smulse o cutie de bere din gulerul comun de plastic şi i-o aruncă lui Alex, apoi îşi deschise şi el una.
- Dacă Marla scapă cu viaţă...
- Dacă, Alex? Dacă? Ea este femeia cea mai puternică pe care o cunosc. O să scape cu bine. Ce naiba, n-o înmormânta deja! E soţia ta!

O clipă de tăcere. Acuzaţii nerostite. Amintiri ce nu aveau niciun drept să fie evocate - seducătoare, erotice şi arzător de intense. Nick îşi simţi gâtul uscat, aproape scorojit pe dinăuntru. Vântul îi biciuia faţa. Bău cu lăcomie, în timp ce Durul îi scâncea la picioare. Însă gândurile lui porniseră deja după colţurile întunecate pe care le evitase atâţia ani, pe poteca îngustă ce ducea direct la soţia fratelui său. Apărură imagini interzise, imagini tabu ale unei femei superbe, cu râs melodios şi sclipiri neastâmpărate în ochi. Auzi clipocitul blând al apei pe cheiul de jos şi traficul de pe autostradă, mugetul surd al oceanului ce izbea coasta de cealaltă parte a digului, ţipetele pescăruşilor şi totuşi nimic nu era la fel de sonor ca bubuiturile inimii sale.

Nick încuviinţă din cap spre Alex, încurajându-l să continue. Mai trase o înghiţitură, străduindu-se, dar nereuşind, s-o alunge pe Marla din minte. Ploaia îi picura de pe vârful nasului. Se gândi să-i propună lui Alex să stea în camionetă, dar n-o făcu.
- Dacă ea scapă, atunci există o probabilitate să nu-şi mai amintească nimic sau ca porţiuni din memorie să fie pierdute. Eu nu-nţeleg foarte bine treaba cu amnezia, dar e ciudată. De-a dreptul stranie.

Alex fuma în ploaie şi părea că ignoră faptul că se uda până la piele. Părul şaten îi era lipit în şuviţe pe scalp, iar pantofii din piele italienească se îmbibau cu ploaia de Oregon din balta care i se formase la picioare.
- Dumnezeule, Nick, ar trebui s-o vezi. Sau poate că nu... Glasul lui Alex tremură evident şi el şovăi o secundă, trăgând cu atâta nesaţ din Marlboro, încât vârful ţigării se înroşi în lumina slabă. N-ai recunoaşte-o. Eu n-am recunoscut-o şi trăiesc cu ea de aproape cincisprezece ani. Dumnezeule! Suflă fumul printr-un colţ al gurii, deschise cutia de bere şi bău adânc. Era atât de frumoasă... adică, îţi aminteşti şi tu...

Glasul i se frânse, ca măcinat de durere.

Nick nu-l credea şi, sorbindu-şi berea, încercă să alunge imaginea unei femei care aproape îi distrusese viaţa. Se uită la podul suspendat ce trecea peste gâtul îngust al golfului şi permitea traficului să se desfăşoare de-a lungul coastei neregulate a Oregonului, graţie autostrăzii 101, dar în minte o vedea pe Marla... Marla cea superbă, mereu gata să se distreze şi să râdă.
- Cu excepţia pierderii de memorie, va fi bine?
- Vrei să zici cu excepţia faptului că nu va mai arăta la fel?
- Nu contează.
- Pentru ea va conta.

Nick pufni.
- Vă puteţi permite chirurgie estetică. Eu mă refer la leziuni cu efecte mai grave.
- Nu ştim.
- Şi-şi va recâştiga până la urmă memoria?

Alex ridică din umeri şi privi spre ocean.
- Aşa sper.

Pentru o fracţiune de secundă, doar cât o bătaie de inimă, Nick simţi un fior mărunt de milă pentru soţia fratelui său.
- Timpul ne va lămuri.
- Aşa zic ei.
- Dar va fi schimbată.
- Păcat, rosti el sarcastic în timp ce studia pietrişul saturat de apă şi bălţile noroioase ce începuseră să curgă în pârâiaşe spre faleză.
- Aşa este.

Nick termină berea, strivi cutia în pumn şi o aruncă în bena camionetei. Imaginea Marlei îi reveni în minte pe aripi interzise. Alex nu exagera. Marla Amhurst Cahill era o femeie superbă. Seducătoare. Nebunatică. Incredibil de sexy. Cu o piele mătăsoasă, arzătoare sub degetele unui bărbat, şi un zâmbet ademenitor ce o făcea de ruşine pe Marilyn Monroe. Avea arta de a se insinua în sângele unui bărbat şi de a dăinui acolo. Ani la rând. Poate pentru totdeauna.

Nick se întoarse brusc.
- Treci la subiect, Alex. De ce-mi spui toate astea?
- Pentru că faci parte din familie. Eşti singurul meu frate...
- Rahat.
- Am crezut că vrei să afli.
- Nu-i numai atât, rosti Nick convins. Altfel n-ai fi venit cu maşina tocmai până aici... şi după şase săptămâni.

Alex încuviinţă lent din cap şi colţurile gurii i se strânseră într-o grimasă ce trăda îngrijorare.
- Ea este... nu poate să vorbească, maxilarele i-au fost prinse cu sârme şi nu s-a trezit, dar a gemut şi a încercat să spună câteva cuvinte. Inspiră adânc, cutremurându-se din tot corpul. Singurul cuvânt pe care l-am înţeles a fost "Nicholas".
- Hai, lasă-mă.

Briza izbi faţa lui Nick, care se simţea furios.
- Are nevoie de tine.
- Ea n-a avut nevoie niciodată de nimeni.
- Noi am crezut...
- Noi?
- Mama şi cu mine, şi... în sfârşit, am spus-o şi medicilor. Am crezut că tu ai putea s-ajungi la ea.
- Tu şi mama, mormăi Nick. Rahat!
- Merită o încercare.

Nick privi către chei, unde ambarcaţiunile păreau deprimante, bărcuţe mici cu pânze, cu catarge scheletice, care se ridicau ca zeci de degete osoase în rugăminţi disperate către un cer indiferent. Gândul de a o revedea pe Marla îl strângea de beregată.
Şi îi intră în minte sfredelitor.

Alex îşi aruncă ţigara pe pietriş, unde sfârâi şi se stinse lângă cauciucul unui Buick vechi.
- Mai e ceva, zise el.
- Altceva?
Acum vine adevărul, se gândi Nick neliniştit şi simţi că fusese păcălit şi lăsase ca laţul familiei să-i fie trecut peste cap.
- Am nevoie de o favoare din partea ta.
- Alta? Pe lângă vizitarea Marlei?
- Aia nu-i o favoare, ci o obligaţie.

Nick ridică din umeri. N-avea chef de discuţii în contradictoriu.
- Spune.
- E vorba de afacere... Din cauza accidentului, am probleme cu concentrarea, pentru că-mi petrec tot timpul la spital cu Marla. Iar când nu sunt acolo, trebuie să mă ocup de copii.
- "Copii"? repetă Nick. La plural?
- Ah, poate că n-ai ştiut, da. Cu câteva zile înainte de accident, Marla a născut. De fapt s-a-ntâmplat în ziua când a fost externată din spital. Alex tăcu, băgă mâna în buzunarul hainei după o batistă şi-şi şterse faţa. Copilul e bine, slavă cerului. Micuţul James este pe cât de bine poate fi fără mama lui.

Glasul lui Alex avea o undă de mândrie, dar mai era şi altceva... îngrijorare? Despre ce naiba era vorba?

Nick îşi frecă ţepii ce-i acopereau bărbia, vârful unui deget îi alunecă peste cicatricea sa, o rană cu care se alesese la vârsta de unsprezece ani, mulţumită lui Alex, şi simţi că povestea era mult mai complicată - că existau omisiuni evidente peste care fratele lui trecuse cu uşurinţă.
- Copilul nu era cu Marla?
- Nu, slavă Domnului! Acum e acasă cu o bonă. Cât despre Cissy, ea e adolescentă şi, în fine, ştii şi tu cum sunt ei. În zilele astea s-a cam închis în sine. E bineînţeles tulburată că mama ei continuă să fie în spital, e îngrijorată, totuşi... Ridică din umeri şi o expresie de acceptare calmă îi apăru pe trăsăturile sale aristocratice. Uneori mă gândesc că o preocupă mai mult dacă va fi invitată la balul de iarnă decât dacă mama ei va supravieţui. Totul e o mască, ştiu prea bine. Cissy e îngrijorată în felul ei, dar asta a fost dintotdeauna relaţia ei cu Marla.
- Din ce în ce mai bine, murmură Nick.
- Nu-i aşa? replică Alex, apoi pufni şi-şi îndepărtă şuviţele de păr ud din ochi.
- Mă surprinde că Marla a mai avut un copil - nu credeam că se dădea în vânt după copii.
- A mai evoluat, replică Alex privindu-l încruntat.

Lui Nick i se părea totuşi ciudat ca Marla să mai nască un copil la atâţia ani după primul. Era mult prea preocupată de propria-i persoană. Încăpăţânată. Egocentrică. O afurisită de prinţesă. Pufni, coborî privirea spre barca lui şi se gândi că, numai cu o jumătate de oră mai devreme, unica lui problemă fusese rezolvarea unei dureri de cap cauzată de prietenia prea apropiată de o sticlă de Cutty Sark cu o seară în urmă. Dar asta... la naiba! Miji ochii spre norii ce se rostogoleau la orizont.

Alex îşi drese glasul.
- Deci - bun, uite care-i treaba, Nick, în clipa de faţă am nevoie de ajutorul tău.
- Ce fel de ajutor? întrebă Nick bănuitor.

Funia aspră a laţului familiei Cahill se strângea în jurul gâtului său, în timp ce burniţa continua neabătut.
- Tu eşti un specialist în rezolvarea problemelor corporaţiilor.
- Am fost, cândva.
- Şi încă eşti.
- Nu. Aia a fost cu ceva timp în urmă, Alex. De atunci am făcut multe altele. Acum pescuiesc. Sau încerc.

Alex se strâmbă şi privi peste portul pescăresc, după care se uită la găleata din bena camionetei fratelui său. Nu părea convins.
- Acum câţiva ani, ai salvat câteva corporaţii din pragul falimentului, iar în clipa de faţă, crede-mă sau nu, mi-ar fi de folos genul acesta de expertiză. Cherise şi Monty nu sunt încântaţi că au fost îndepărtaţi din corporaţie. Au senzaţia că, dacă sunt din familia Cahill, atunci ar trebui să le revină o felie de tort.
- Cherise şi Monty... Grozav!

Situaţia părea şi mai complicată. Tipic pentru familia Cahill. Se rezemă de camionetă şi Durul se culcă la picioarele lui, ridicând ochii şi aşteptându-se să fie mângâiat pe cap. Nick se conformă.
- Mda, mă rog, toată mizeria aia cu unchiul Fenton şi cu copiii lui ar fi trebuit clarificată cu mult înainte ca eu să fac parte din consiliul de administraţie, rosti Alex. Tata s-a înţeles cu fratele lui, dar copiii lui Fenton par să fi uitat asta. Cel puţin, Cherise. Ea a fost cu scandalul. Probabil din cauza ticălosului ăla de soţ al ei. Un predicator, Dumnezeule! În fine, asta-i poveste veche de acum. A naibii de veche. Sau aşa ar trebui să fie.
- Tata l-a tratat pe Fenton aşa cum i-a tratat pe toţi, zise Nick amintindu-şi de tiranul care le fusese tată; Samuel Jonathan Cahill fusese un ticălos puritan de mâna întâi. Adică i-a tratat în felul lui. Punct!
- Nu contează. Ideea e că Fenton a fost plătit cu ani în urmă pentru partea lui din corporaţie. Şi cu asta, basta! Cherise şi Monty îşi pot purta singuri de grijă. Eu am şi aşa destule probleme.

Nick auzise argumentul ăsta toată viaţa. Se plictisise de el, dar nu putea să joace rolul avocatului diavolului, mai ales când era implicat fratele lui.
- Nu-i poţi învinui că sunt supăraţi c-au fost îndepărtaţi. Amândoi au crezut că deveniseră milionari, însă afurisitul lor de tată a stricat totul.
- Eu nu-i învinuiesc pentru nimic. De fapt, puţin îmi pasă de ei. Monty n-a muncit o singură zi în viaţa lui, iar Cherise n-a făcut nici ea prea multe, decât să colecţioneze foşti soţi, iar acum a devenit o nebună religioasă. Eu am încercat să mă lămuresc cu ea, ba chiar i-am găsit un job ultimului soţ - care era predicator. Rahat, a fost un dezastru complet! Alex flutură cu mâna prin aer. Nu contează. Mi-aş dori ca Cherise şi Montgomery să dispară pur şi simplu amândoi. Definitiv.

Îşi termină berea cu un gest dezgustat, apoi se şterse la gură.
- Dumnezeule, ce mai lipitori! Nişte lipitori sugătoare de sânge. Alex ieşi din băltoacă şi se rezemă de aripa îndoită a Dodge-ului. Iar dacă se simt neglijaţi, ei bine, aşa cum se spune, "asta-i viaţa".

În glasul lui nu se simţi nici măcar o fărâmă de compătimire.
- E însă prea frig ca să stăm aici în ploaia asta şi să discutăm despre ei. Sunt pur şi simplu nişte mizerabili neînsemnaţi.
- Ei nu gândesc probabil la fel.
- Nu-i treaba mea. În plus, nu ei sunt motivul pentru care am venit aici.
- Marla este motivul.
- Parţial.

Alex îl privi drept în ochi pe fratele său.
- Am ajuns aşadar la subiect, aşa-i? întrebă Nick.

Vântul îşi schimbă direcţia şi şuieră peste parcare.
- Da, aşa-i. Am ajuns. Glasul lui Alex era foarte serios - acum era vorba despre afaceri. Cahill Limited are nevoie de o perfuzie.
- Sau de un glonţ în cap.
- Nu glumesc. Cute mici şi albe îi încadrau gura lui Alex, iar pentru o fracţiune de secundă păru realmente disperat. Şi n-ar fi rău să dai dovadă de un pic de solidaritate de familie. Ar fi utilă pentru toţi. Pentru mama. Pentru mine. Pentru copii. Pentru Marla.

Nick şovăi.
- Mai ales pentru Marla.

Brusc, laţul devenise atât de strâns, încât nu putea să respire. Durul râcâi cu labele treapta maşinii şi Nick deschise larg portiera, astfel încât ciobănescul ud să poată sări înăuntru. Însă decizia fusese luată deja. Atât el, cât şi Alex o ştiau.
- Va trebui să găsesc pe cineva care să aibă grijă de câine şi de cabana mea.
- O să plătesc pentru orice neplăceri...
- Las-o baltă.
- Dar...
- Aici nu-i vorba despre bani, da?

Nick sui în maşină, îl împinse pe Durul către locul lui de pe scaunul din dreapta şi băgă cheia în contact. Ştiind că făcea o greşeală pe care avea s-o regrete tot restul zilelor sale, rosti:
- Bine, o să vin. Furios pe sine şi pe loialitatea lui înverşunată şi prostească, adăugă: O să mă uit pe registrele tale blestemate, o să fiu drăgălaş cu mama şi-o s-o vizitez pe Marla, dar tu nu-mi datorezi niciun bănuţ. Ai înţeles? O să vin la San Francisco, pentru că aşa sunt eu bun la suflet şi o să plec când o să am chef. Înţelegerea asta nu-i pe termen nedeterminat.
- Bunătatea sufletului tău este un concept interesant, comentă Alex ignorându-i celelalte griji.
- Nu-i aşa? Nick prinse mânerul portierei. Vântul şi ploaia biciuiau interiorul Dodge-ului. Asta-i oferta mea cea mai bună, Alex. Unica mea ofertă. Voi fi acolo până la sfârşitul săptămânii. Acceptă sau nu.

Apăsă după aceea pe acceleraţie, răsuci cheia în contact şi nu mai aşteptă un răspuns. Motorul tuşi, hârâi, apoi porni. Furios pe lume în general şi pe sine în particular, Nick trânti portiera şi porni ştergătoarele de parbriz. Nimic din ceea ce fratele său putea spune n-ar fi contat în vreun fel sau altul.

Fie că-i plăcea sau nu, era în drum spre San Francisco.
- La naiba! mormăi când ştergătoarele începură să înlăture picăturile de ploaie şi băgă în marşarier.

De sub roţi ţâşni pietrişul, iar pe scaunul din dreapta sa Durul aproape că-şi pierdu echilibrul.
- Scuze, rosti Nick, apoi băgă în viteza întâi şi privi furios prin parbrizul înceţoşat.

Alex rămase în parcarea presărată de băltoace, cu pardesiul fluturat de vânt şi având pe chip o expresie la fel de aspră precum cea a unui antreprenor de pompe funebre. Nick porni dejivrarea care şuieră astmatic, după care răsuci butoanele radioului, dar nu auzi decât pârâituri.

Se gândi la Marla şi măruntaiele i se strânseră din nou. Încă o dorea. După cincisprezece ani. Cincisprezece ani nenorociţi. De atunci prin viaţa lui trecuseră peste zece femei, însă niciuna dintre ele, absolut nici una nu lăsase urme la fel de adânci, de-a dreptul cicatrici pe suflet, cum lăsase ea. Miji ochii, uitându-se în oglinda retrovizoare, şi o privire albastră şi aspră îl fulgeră.
- Eşti un prost, Cahill, mârâi el încet. Un prost şi jumătate.

Paşii pierduţi

 

Alejo Carpentier
Paşii pierduţi
Curtea Veche Publishing, 2021

traducere din spaniolă de Dan Munteanu Colán



***
Intro

Alejo Carpentier, figură emblematică a literaturii secolului al XX-lea, se naşte în 1904, la Havana, în Cuba, ca fiu al unui arhitect francez şi al unei profesoare de limbi străine, de origine rusă. La vârsta de doisprezece ani se mută cu familia la Paris, unde, sub îndrumarea mamei sale, se dedică studiului muzicii. Revenit în Cuba, începe studii de arhitectură, abandonate ulterior. Lucrează ca jurnalist şi se implică în mişcări politice de stânga, ceea ce duce la arestarea sa. Se refugiază apoi în Franţa, unde intră în contact cu grupul suprarealiştilor; în aceeaşi perioadă, în urma unor călătorii în Spania, îşi descoperă fascinaţia pentru stilul baroc. Nu revine definitiv în ţara natală decât după 1959, odată cu victoria Revoluţiei Cubaneze, şi va primi o serie de însărcinări pe linie culturală şi diplomatică. Moare la Paris în 1980.

Autor al unei opere scriitoriceşti remarcabile, apreciată pentru rafinatul său stil baroc şi teoria realului miraculos, Carpentier devine un punct de reper pentru generaţia boomului latinoamerican. În 1977 îi este decernat Premiul Cervantes, iar în 1979, Premiul Médicis.

*
Paşii pierduţi e un roman magistral al literaturii hispano-americane şi, după părerea unor critici, cel mai important din creaţia lui Alejo Carpentier, reprezentând o ilustrare perfectă a teoriei sale despre "realul miraculos".

Publicat în 1953, romanul a inaugurat perioada de plenitudine creatoare a scriitorului. Inspirată de experienţe personale, trăite de autor în Venezuela, călătoria protagonistului anonim - care îl poartă spre izvoarele fluviului Orinoco, în adâncul selvei, în căutarea unui instrument muzical primitiv care aparţinuse unor triburi amerindiene - se transformă într-o întoarcere în timp, de-a lungul celor mai importante perioade din istoria Americii, până la origini, la epoca primelor forme şi descoperiri ale limbajului articulat. Carpentier îmbină desăvârşit în acest roman cele două dimensiuni ale existenţei umane - spaţiul şi timpul -, pe care le consideră mereu ciclice. (Dan Munteanu Colán)

***
Tradus în douăzeci de limbi şi publicat în peste paisprezece ediţii spaniole, Paşii pierduţi spune povestea unui compozitor care fuge de o existenţă fără sens în New York şi face o călătorie cu amanta lui într-o zonă a lumii încă neatinsă de civilizaţie. Romanul îi descrie căutarea, aventurile şi remarcabila hotărâre luată într-un sat care pare cu adevărat în afara istoriei.

"O poveste captivantă, încărcată de erudiţie şi aventură. O carte plină de bogăţii: stilistice, senzoriale, vizuale." (The New York Times Book Review)

"O călătorie introspectivă care ne invită să regândim societatea modernă." (Le Littéraire)

"Paşii pierduţi este considerată aproape în unanimitate capodopera lui Alejo Carpentier şi, de asemenea, una dintre cele mai importante opere literare latinoamericane din secolul trecut." (ResearchGate)

Fragment
3

Pe pian era un bilet în care Mouche îmi spunea s‑o aştept. Ca să fac ceva, am început să mă joc cu clapele, combinând diverse acorduri fără rost, cu un pahar pus la marginea ultimei octave. Mirosea a vopsea proaspătă. În spatele pianului, pe peretele din fund, începeau să se contureze schiţatele reprezentări ale Hidrei, Corabiei Argo, Săgetătorului şi Părului Berenicei, ce în curând aveau să confere studioului prietenei mele o utilitate deosebită. După ce râsesem copios de competenţa ei astrologică, trebuise să mă înclin în faţa rentabilităţii afacerii cu horoscoape prin corespondenţă, puse pe picioare de ea, stăpână pe timpul ei, dând câte o consultaţie din când în când, ca favoare de‑acum foarte solicitată, cu cea mai încântătoare seriozitate. Astfel, de la Jupiter în Rac la Saturn în Balanţă, Mouche, documentată în ciudate tratate, scotea din recipientele sale cu tuş, din călimări, nişte Hărţi ale Destinului ce călătoreau spre îndepărtate localităţi din ţară, decorate cu semnele zodiacului, cărora, cu ajutorul meu, le dăduse un caracter solemn graţie unor titluri ca De Coelesti Fisonomia, Prognosticum super coeleste[i] şi alte scrieri latineşti importante. Probabil că oamenii erau foarte speriaţi de viitorul lor - mă gândeam eu uneori - dacă le puneau atâtea întrebări astrologilor, priveau cu atâta sârguinţă liniile din palmă, firele scriiturii lor, se nelinişteau în faţa semnelor negre din zaţ, reînnoind cele mai vechi tehnici divinatorii, pentru că nu puteau citi în măruntaiele animalelor jertfite sau urmări zborul păsărilor cu toiagul prezicătorilor. Prietena mea, care credea foarte mult în ghicitoarele cu faţa acoperită de un văl şi se formase din punct de vedere intelectual în marele talcioc suprarealist, găsea o plăcere, nu numai un câştig, în contemplarea cerului prin oglinda cărţilor, amestecând numele constelaţiilor. Era maniera ei actuală de a face poezie, pentru că primele sale încercări de a o face cu cuvinte, păstrate într‑o plachetă ilustrată cu fotomontaje de monştri şi statui, o deziluzionaseră - după ce trecuse supraestimarea iniţială datorată mirosului cernelii de tipar - din punctul de vedere al originalităţii inspiraţiei. O cunoscusem în urmă cu doi ani, în timpul uneia dintre multele absenţe profesionale ale lui Ruth, şi, cu toate că nopţile mele începeau sau se terminau în patul ei, ne spuneam foarte puţine cuvinte drăgăstoase. Uneori, ne certam cumplit, ca să ne îmbrăţişăm după aceea cu mânie, în timp ce feţele noastre, atât de apropiate că nu ne puteam vedea, schimbau insulte pe care împăcarea trupurilor le transforma în crude elogii ale delectării reciproce. Mouche, care era foarte cumpătată, ba chiar zgârcită la vorbă, adopta în aceste momente un limbaj de curvă, căreia trebuia să i se răspundă în aceiaşi termeni pentru ca din aceste excremente de limbaj să izvorască, şi mai intensă, desfătarea. Îmi era greu să ştiu dacă era dragoste adevărată ceea ce mă lega de ea. Adesea mă exaspera datorită încăpăţânării ei dogmatice cu care apăra idei şi atitudini auzite în berăriile din Saint-Germain-des-Prés, şi discuţiile noastre sterile mă făceau să fug din casa ei cu gândul de‑a nu mă mai întoarce. Dar în noaptea următoare mă înduioşam doar la gândul ieşirilor ei, şi mă întorceam la trupul ei de care aveam nevoie, căci în profunzimea lui aflam exigenta şi egoista animalitate ce avea tăria de a schimba caracterul veşnicei mele cazne, trecând‑o de pe planul nervos pe planul fizic. Când se producea aşa ceva, mă cuprindea uneori acel somn atât de rar şi de dorit ce mă făcea să închid ochii când mă întorceam acasă după o zi petrecută la câmp - acele foarte rare zile din an când mireasma copacilor producea totala destindere a fiinţei mele şi mă lăsa ca buimăcit. Plictisit de aşteptare, atacai cu furie acordurile iniţiale ale unui mare concert romantic; dar în clipa aceea se deschiseră uşile şi apartamentul se umplu de lume. Mouche, a cărei faţă era îmbujorată ca atunci când bea un pic, cinase cu cel ce‑i zugrăvea studioul, cu doi dintre asistenţii mei, pe care nu mă aşteptam să‑i văd aici, cu decoratoarea apartamentului de jos, care umbla tot timpul să‑şi vâre nasul în treburile altor femei, şi cu balerina ce repeta în acele zile un balet pe simple ritmuri de bătăi din palme. "Avem o surpriză", anunţă prietena mea, râzând. Şi în scurt timp montară un aparat de proiecţie şi puseră copia filmului prezentat în ajun, a cărui călduroasă primire determinase începerea imediată a vacanţei mele. Acum, cu luminile stinse, imaginile renăşteau în faţa ochilor mei: pescuitul tonului, cu admirabilul ritm al năvoadelor şi exasperata colcăială a peştilor încercuiţi de bărcile negre; lampretele ivindu‑se prin ochiurile turnurilor lor de stâncă; învăluitoarea dezmorţire a caracatiţei; sosirea anghilelor şi întinsa podgorie arămie a Mării Sargaselor. Şi apoi, aceleaşi naturi moarte cu melci şi cârlige de pescuit, jungla de corali şi halucinanta bătălie a crustaceelor, atât de abil mărită, încât langustele păreau înfricoşători balauri îmbrăcaţi în zale. Lucraserăm bine. Răsunau iarăşi cele mai bune momente ale coloanei sonore, cu lichidele sale arpegii de celestă, sonoritatea forte a fluidelor unde Martenot, valurile harpelor şi dezlănţuirea xilofoanelor, a pianului şi percuţiei, în timpul secvenţei de luptă. Toate acestea costaseră trei luni de discuţii, surprize, experimente şi supărări, dar rezultatul era surprinzător. Însuşi textul, scris de un tânăr poet în colaborare cu un oceanograf, supravegheaţi de specialiştii întreprinderii noastre, era demn să fie inclus într‑o antologie a genului. Iar în privinţa montajului şi a supervizării muzicale, nu găseam nicio critică pe care să mi‑o aduc mie însumi. "O capodoperă", zicea Mouche pe întuneric. "O capodoperă", repetau ceilalţi în cor. Când s‑au aprins luminile, toţi m‑au felicitat şi mi‑au cerut să mai pun filmul o dată. Şi după a doua proiecţie, cum sosiseră noi invitaţi, mă rugară să‑l pun a treia oară. Dar de fiecare dată când ochii mei, după o nouă revizuire a ceea ce făcusem, ajungeau la cuvântul "Sfârşit" cu înflorituri de alge, ce reprezenta punctul final al acelei opere exemplare, eram tot mai puţin mândru de ceea ce făcusem. Un adevăr otrăvea satisfacţia mea iniţială: toată munca aceea încrâncenată, ostentaţia de bun gust, de buni profesionişti, alegerea şi coordonarea colaboratorilor şi a asistenţilor dăduseră naştere, în fond şi la urma urmei, unui film publicitar, comandat firmei unde lucram de o companie de pescuit angajată într‑o luptă feroce cu o reţea de cooperative. O echipă de tehnicieni şi artişti se extenuase timp de săptămâni la rând în săli pe întuneric ca să producă această operă de celuloid, al cărei unic scop era să atragă atenţia unui anumit public din Sferele Înalte asupra resurselor unei activităţi industriale capabile să încurajeze, zi de zi, înmulţirea peştilor. Mi se păru că aud vocea tatălui meu, aşa cum suna în zilele cenuşii ale văduviei sale, când cita tot timpul din Scripturi: "Ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr."[ii] Era mereu cu zicătoarea asta pe buze şi o aplica în orice împrejurare. Şi amară mi se părea acum proza Ecclesiastului, la gândul că, de pildă, Custodele ar fi ridicat din umeri în faţa acestei lucrări, socotind, poate, că putea fi comparată cu a desena cu fum litere pe cer, sau a provoca, cu un desen magistral, salivaţia abundentă a cuiva care priveşte un anunţ de plăcinte crocante. M‑ar considera un complice al celor ce urâţesc peisajul, al celor ce lipesc afişe pe ziduri, al crainicilor Orvietanului[iii]. Dar - radiam eu - Custodele aparţinea, de asemenea, unei generaţii înveninate de "sublim", care se ducea la Bayreuth ca să facă dragoste în umbra mirositoare a vechilor catifele roşii, în lojile operei... Soseau oameni ale căror capete traversau lumina aparatului de proiecţie. "Tehnica evoluează în publicitate!", strigă lângă mine, citindu‑mi parcă gândurile, pictorul rus care cu puţin înainte renunţase la pictura în ulei pentru ceramică. "Mozaicurile din Ravenna nu erau decât publicitate", spuse arhitectul căruia îi plăcea atât de mult arta abstractă. Şi acum se auzeau alte voci din întuneric: "Toată pictura religioasă este publicitate." "Ca unele cantate de Bach." "Gott der Herr ist Sonn und Schild[iv] se bazează pe un autentic slogan." "Filmul înseamnă muncă în echipă; frescele trebuie pictate în echipă; arta viitorului va fi o artă de echipă." Cum soseau mereu alţii, aducând sticle, conversaţiile începeau să se disperseze. Pictorul arăta o serie de desene de infirmi şi corpuri jupuite de piele, pe care avea de gând să le reprezinte pe tăvile şi farfuriile lui, în chip de "planşe anatomice cu volum", ce ar simboliza spiritul epocii. "Adevărata muzică este o simplă speculaţie despre frecvenţe", spunea asistentul meu sunetist, aruncând zarurile sale chinezeşti pe pian, ca să demonstreze cum se poate găsi o temă muzicală la întâmplare. Şi vorbeam toţi strigând, în clipa când un "Halt!" energic slobozit de la intrare de o voce de bas ne împietri pe fiecare, asemenea unor statui dintr‑un muzeu de ceară, cu gestul schiţat, jumătate de vorbă rostită, şi expirând o gură de fum. Unii se opriseră în timp ce făceau un pas; alţii, cu paharul în aer între masă şi gură. ("Eu sunt eu. Stau aşezat pe un divan. Tocmai voiam să frec un chibrit pe fâşia de şmirghel a cutiei. Zarurile lui Hugo îmi amintiseră versul lui Mallarmé. Dar mâinile mele voiau să aprindă chibritul fără să le‑o fi cerut conştiinţa mea. Apoi, adormisem. Dormeam ca toţi cei ce mă înconjurau.") Răsună alt ordin al noului venit, şi fiecare îşi termină fraza, gestul, pasul ce rămăsese suspendat în aer. Era unul dintre multele exerciţii pe care X.T.H. - niciodată nu‑i spuneam altfel, doar iniţialele, transformate datorită pronunţării în numele de familie Extieich - obişnuia să le practice cu noi ca să "ne trezească", spunea el, şi să ne readucă în starea de a fi conştienţi şi de a ne analiza acţiunile din acel moment, oricât de neimportante ar fi fost. Inversând spre uzul propriu un principiu filozofic comun nouă, obişnuia să spună că cine acţionează în "mod automat este esenţă fără existenţă". Pe Mouche, prin vocaţie, o entuziasmaseră aspectele astrologice ale doctrinei lui, ale cărei puncte de vedere erau foarte atractive, dar, după părerea mea, se complicau apoi prea mult cu mistica orientală, pitagorismul, tantrismul tibetan şi nu mai ştiu câte altele. Chestia era că Extieich reuşise să ne impună o serie de exerciţii înrudite cu "asamele" yoghine, punându‑ne să respirăm în diferite feluri şi măsurând timpul inspiraţiilor şi expiraţiilor prin "matre". Mouche şi prietenii ei voiau să ajungă în felul acesta la un autocontrol mai profund şi să dobândească puteri ce mereu mi s‑au părut problematice, mai ales la persoanele ce beau zilnic ca să se apere de deprimare, amărăciunea eşecului, nemulţumirea de sine însuşi, teama de un manuscris respins, sau, pur şi simplu, de cruzimea acelui oraş al veşnicului anonimat în mijlocul mulţimii, al eternei grabe, unde privirile se întâlneau doar din întâmplare, iar zâmbetul, când era al unui necunoscut, ascundea întotdeauna o propunere. Extieich începuse acum să o vindece pe balerină de o subită durere de cap prin palpări. Năucit de conversaţiile ce se încrucişau, de la dasein[v] la box, de la marxism la stăruinţa lui Hugo de a modifica sonoritatea pianului punând sub corzi bucăţi de sticlă, creioane, foiţe de hârtie sau tulpini de flori, am ieşit pe terasă, unde ploaia de după‑masă spălase teii pitici ai lui Mouche de inevitabila funingine văratică produsă de coşurile unei fabrici ce se înălţau pe celălalt mal al râului. Întotdeauna mă distrasem foarte bine la aceste întâlniri cu nemaipomenitul creuzet de idei ce treceau, pe neaşteptate, de la Cabală la Angoasă, pe drumul proiectelor celui ce voia să construiască o fermă în Vest, unde arta câtorva persoane avea să fie salvată prin creşterea găinilor Leghorn sau Rhode‑Island Red. Întotdeauna îmi plăcuseră aceste salturi de la lucrurile transcendentale la cele ciudate, de la teatrul elisabetan la gnoseologie, de la platonism la acupunctură. Aveam de gând chiar să înregistrez într‑o zi, cu un aparat ascuns, aceste conversaţii, ce demonstrau cât de vertiginos este procesul eliptic al gândirii şi al limbajului. În plus, în această gimnastică a minţii, în această înaltă acrobaţie a culturii, găseam justificarea multor dezordini morale care la alţi oameni mi s‑ar fi părut odioase. Dar a alege între oameni şi oameni nu prezenta multe probleme. De o parte, erau neguţătorii, comercianţii, pentru care lucram în timpul zilei, şi care nu ştiau decât să‑şi cheltuiască câştigurile pe distracţii atât de prosteşti, atât de lipsite de imaginaţie, încât, prin forţa lucrurilor, mă simţeam un animal de altă rasă. De cealaltă parte, erau cei ce se întâlneau aici, fericiţi că aveau câteva sticle de băutură, fascinaţi de puterile promise de Extieich, mereu înfierbântaţi de proiecte măreţe. În implacabila organizare a urbei moderne, îndeplineau ritualul unei forme de asceză, renunţând la bunurile materiale, suferind de foame şi sărăcie, în schimbul unei problematice regăsiri a propriului eu în opera realizată. Şi totuşi, în noaptea aceasta mă oboseau atât ei, cât şi oamenii cantităţii şi ai beneficiului. Pentru că, în adâncul fiinţei mele, eram impresionat de scena din casa Custodelui, şi nu mă lăsam amăgit de entuziasmul cu care fusese primit filmul publicitar pe care îl realizasem cu atâta muncă. Paradoxurile rostite în legătură cu publicitatea şi arta în echipă nu erau decât diverse moduri de a se scutura de trecut, căutând o justificare pentru puţinele rezultate ale propriei creaţii. Atât de puţin satisfăcut eram, datorită scopului său derizoriu, de ceea ce realizasem acum, încât atunci când Mouche se apropie de mine cu elogiile pe buze, schimbai brusc tema conversaţiei, povestindu‑i aventura mea din acea după‑amiază. Spre marea mea surpriză, mă îmbrăţişă, declarând că vestea este formidable, căci corobora prezicerea unui vis recent în care se făcea că zboară împreună cu nişte păsări mari cu pene de culoarea şofranului, ceea ce se tălmăcea fără nicio îndoială prin: drum şi succes, schimbare prin mutare. Şi fără să‑mi lase timp ca să îndrept neînţelegerea, se înflăcără cu marile topice ale năzuinţei de evadare, chemarea necunoscutului, întâlnirile fortuite, pe un ton ce avea ceva din cel al Edecarilor Săgetaţi şi al Incredibilelor Floride din Corabia beată[vi]. I‑am tăiat repede avântul, povestindu‑i cum fugisem din apartamentul Custodelui fără să profit de ofertă. "Dar asta este cretinism absolut!", exclamă. "Ai fi putut să te gândeşti şi la mine!" I‑am amintit că nu aveam suficienţi bani ca să‑i plătesc o călătorie în locuri atât de îndepărtate; că, pe de altă parte, universitatea ar fi suportat, în orice caz, numai cheltuielile pentru o persoană. După o linişte neplăcută, în care ochii ei dobândiră o urâtă expresie de ranchiună, Mouche începu să râdă. "Şi‑l aveam acolo pe pictorul tabloului Venus de Cranach..." Prietena mea îmi explică ce idee îi venise pe neaşteptate: ca să ajungem unde trăiau triburile ce făceau să sune toba‑baston şi cana funerară, trebuia să ajungem, în primul rând, în marele oraş tropical, celebru pentru frumuseţea plajelor sale şi coloritul vieţii oamenilor de rând; trebuia doar să rămânem acolo, făcând câte o excursie în selva ce se spunea că e aproape şi să ne bucurăm de viaţă cât ne vor ajunge banii. Nimeni n‑o să fie acolo ca să ştie dacă eu urmam itinerarul impus de munca mea de colecţionar. Şi ca nu cumva să mă fac de râs, la întoarcere, aveam să aduc nişte instrumente "primitive" - perfecte, autentice, ştiinţific vorbind, demne de încredere - ireproşabil executate, după schiţele şi măsurile date de mine, de prietenul pictor, mare iubitor al artei primitive şi diabolic de priceput la obiecte de artizanat, cópii şi reproduceri, ce trăia falsificând stiluri de maeştri, cioplea Fecioare Maria catalane din veacul al XIV‑lea cu poleiala ştearsă, mâncate de cari şi cu crăpături, şi a cărui maximă ispravă fusese că vânduse Muzeului din Glasgow o Venus de Cranach, pictată şi învechită de el în câteva săptămâni. Atât de murdară, atât de degradantă mi se păru propunerea, că am respins‑o cu scârbă. În mintea mea, universitatea se înălţa cu maiestatea unui templu pe ale cărui coloane albe eram îndemnat să împroşc murdărie. I‑am vorbit îndelung, dar Mouche nu mă asculta. Se întoarse în studio, unde comunică vestea călătoriei noastre, care fu primită cu strigăte de bucurie. Şi acum, fără să mă ia în seamă, umbla dintr‑o cameră într‑alta, într‑o veselă forfoteală, cărând geamantane, împachetând şi despachetând haine, făcând o listă cu ce trebuia să cumpărăm. Văzând atâta neruşinare, mai jignitoare decât o batjocură, am plecat trântind uşa. Dar strada mi s‑a părut deosebit de tristă în această noapte de duminică, temătoare de‑acum în faţa grijilor de luni, cu cafenelele abandonate de cei ce se gândeau la ora de mâine şi‑şi căutau cheile de la intrări la lumina farurilor ce derulau fâşii argintii pe asfaltul ud. Mă oprii nehotărât. Acasă mă aştepta dezordinea lăsată de Ruth la plecare; doar urma capului ei pe pernă; mirosurile teatrului. Şi când ceasul o să sune, va urma trezirea fără rost şi teama de a mă întâlni cu un personaj, ieşit din mine, ce mă aştepta de obicei în fiecare an în pragul vacanţei. Personajul plin de reproşuri şi de raţionamente amare pe care îl văzusem ivindu‑se cu câteva ore mai înainte în oglinda barocă a Custodelui, ca să scoată din mine toată cenuşa. Necesitatea de a revizui aparatura pentru sincronizări şi de a amenaja noi spaţii dotate cu materiale izolante oferea, la începutul fiecărei veri, acea întâlnire ce declanşa o schimbare a sarcinilor, căci acolo unde aruncam bolovanul meu sisific, mi se punea altul pe celălalt umăr, încă însângerat, şi n‑aş şti să spun dacă, uneori, nu preferam povara bazaltului celei pe care o ducea un judecător. O pâclă pornită dinspre digurile din apropiere se înălţa deasupra trotuarelor, estompând luminile străzii în irizări pe care le perforau ca nişte înţepături de ac picăturile căzute din norii joşi. Grilajele cinematografelor se închideau în faţa pardoselilor unor lungi holuri presărate de bilete rupte. Mai încolo va trebui să traversez strada pustie, sub lumina rece, şi să urc pe trotuarul în pantă spre Capela scufundată în beznă, al cărei gard o să‑l ating cu degetele, numărând cincizeci şi două de bare. Mă sprijinii de un stâlp, gândindu‑mă la vidul de trei săptămâni găunoase, prea scurte ca să întreprind ceva, care, pe măsură ce se vor scurge zilele, vor fi şi mai triste datorită sentimentului că am ratat o posibilitate. Nu făcusem niciun pas spre misiunea ce mi se propusese. Totul îmi venise de‑a gata, şi nu eram eu răspunzător de faptul că evaluarea capacităţilor mele fusese exagerată. Custodele, până la urmă, nu scotea niciun ban din buzunar, şi, în ceea ce priveşte universitatea, ar fi greu ca erudiţii săi, îmbătrâniţi printre cărţi, fără contacte directe cu meşterii din selvă, să‑şi dea seama de înşelătorie. În fond, instrumentele descrise de Fray Servando de Castillejos nu erau opere de artă, ci obiecte produse cu o tehnică primitivă existentă şi azi. Dacă muzeele conservau mai multe viori Stradivarius de autenticitate îndoielnică, n‑ar fi un delict prea mare, în fond, să falsifici o tobă a unor sălbatici. Instrumentele cerute puteau avea un aspect vechi sau actual... "Călătoria asta era anunţată pe toţi pereţii", îmi spuse Mouche, văzând că mă întorc, şi îmi arătă figurile Săgetătorului, Corabiei Argo şi Părului Berenicei, mai vizibile cu contururile lor în culoare ocru, acum, că mai stinsese din lumini. Dimineaţa, în timp ce prietena mea alerga să rezolve chestiunile consulare, m‑am dus la universitate, unde Custodele, sculat foarte devreme, repara o viola d'amore, împreună cu un lutier cu un şorţ albastru. Nu a fost surprins când m‑a văzut, privindu‑mă pe deasupra ochelarilor. "Felicitări!", spuse fără să ştiu în mod sigur dacă voia să mă felicite pentru hotărârea mea, sau ghicea că dacă în acel moment puteam să însăilez două idei se datora unui medicament pe care mi‑l dăduse Mouche când mă trezisem. Am fost condus imediat la biroul rectorului, care m‑a pus să semnez un contract şi mi‑a dat banii pentru călătorie şi un dosar în care se detaliau punctele principale ale misiunii ce mi se încredinţase. Un pic buimăcit de rapiditatea cu care se aranjaseră lucrurile, fără să‑mi fi făcut încă o idee foarte clară despre ceea ce mă aştepta, m‑am pomenit apoi într‑o sală lungă şi goală, unde Custodele m‑a rugat să‑l aştept o clipă, până se duce la bibliotecă pentru a‑l saluta pe decanul Facultăţii de Filozofie, întors recent de la un congres din Amsterdam. Am observat cu plăcere că galeria aceea era un muzeu de reproduceri fotografice şi mulaje de ghips pentru studenţii de la istoria artei. Pe neaşteptate, universalitatea anumitor imagini, o nimfă impresionistă, o familie de Manet, privirea misterioasă a cunoscutei Madame Rivière, m‑a purtat spre zilele de demult, când încercasem să‑mi potolesc neliniştea sufletească de călător decepţionat, de pelerin frustrat de profanarea Locurilor Sfinte, în lumea - aproape fără ferestre - a muzeelor. Erau lunile când vizitam prăvăliile meşterilor populari, lojile operei, grădinile şi cimitirele din stampele romantice, înainte de‑a privi cu Goya luptele din Doi Mai[vii], sau de a‑l însoţi la Înmormântarea Sardelei[viii], ale cărei măşti tulburătoare păreau mai degrabă chipurile unor pocăiţi beţi, personaje drăceşti de teatru religios, decât deghizări de petrecere. Apoi, după ce mă odihneam cu ţăranii lui Le Nain[ix], mă lăsam să cad în plină Renaştere, datorită vreunui portret de condotier dintre aceia care călăreau pe cai mai mult de marmură decât de carne, printre coloane împodobite festiv cu banderole. Uneori îmi plăcea să convieţuiesc cu burghezi medievali, ce sorbeau cu plăcere vinul dres cu mirodenii, îşi făceau portrete împreună cu Sfânta Fecioară pe care le donau - ca să se ştie cine făcuse donaţia -, îmbucătăţeau purcei de lapte cu ţâţe pârlite, organizau lupte de cocoşi, şi‑şi băgau mâna în decolteul târfelor cu chip de ceară, ce nu păreau nişte femei lascive, ci, mai curând, vesele fete într‑o după‑amiază de duminică, pe care iertarea primită la spovedanie le lăsa să păcătuiască din nou. O cataramă de fier, o coroană barbară împodobită cu ţepi lucraţi cu ciocanul, ce mă purtau apoi în Europa merovingiană, cu codrii adânci, ţinuturi fără drumuri, migraţiuni de şobolani şi fiare devenite faimoase pentru că sosiseră spumegând de turbare, într‑o zi de târg, până în piaţa centrală a unui oraş. Apoi, veneau pietrele din Micene, ofrandele de înmormântare, ceramica greoaie a unei Grecii necioplite şi aventuriere, anterioare propriilor ei clasicisme, mirosind toată a vite fripte la proţap, a lână pusă pe darac, a bălegar şi a sudoare de armăsari în rut. Şi astfel, de la o treaptă la alta, ajungeam la vitrinele cu răzuitori, topoare, cuţite din silex, unde mă opream fascinat de noaptea perioadelor magdaleniene, solutrene, prechelene[x], simţind că am ajuns la hotarele omului, la acea limită a posibilului ce ar fi putut fi, potrivit unor cosmografi primitivi, marginea pământului plan, locul acela unde dacă‑ţi apropiai capul de hăul sideral al infinitului, trebuia să vezi şi jos cerul... Cronos‑ul lui Goya mă readuce la epoca noastră, pe drumul unor spaţioase bucătării înnobilate cu naturi moarte. Sindicul îşi aprindea pipa cu un cărbune, servitoarea opărea iepurele în apa clocotind într‑o oală uriaşă, şi, printr‑o fereastră deschisă, se vedeau ţesătoarele stând la taclale în liniştea curţii umbrite de un ulm. În faţa cunoscutelor imagini, mă întrebam dacă în vremurile de demult oamenii duceau dorul vremurilor de demult, aşa cum eu, în această dimineaţă de vară, duceam dorul - pentru că îl cunoscusem - unui anumit fel de viaţă pe care oamenii îl pierduseră pentru totdeauna.
[i] "Despre aspectul cerului, Pronostic cu privire la cer" (în lat. în orig.).
[ii] Eclesiastul 1:15 (traducerea lui Dumitru Cornilescu, 1924, rev. 2016).
[iii] Cristoforo Contugi, Orvietanul, a fost, în secolul al XVII‑lea, deţinătorul formulei secrete şi al privilegiului de a vinde în exclusivitate un "antidote universal" contra oricărei otrăvi, cunoscut cu numele de "orvietan", descoperit prin secolul al VI‑lea şi cunoscut în toată Europa. Termenul a ajuns să fie sinonim cu "şarlatanie".
[iv] Domnul Dumnezeu ne este soare şi pavăză (în germ., în orig.), titlul cantatei nr. 79 (BWV 79), compusă în 1725 de Johann Sebastian Bach.
[v] Termen propus de Martin Heidegger, ce defineşte existenţa umană concepută ca prezenţă în lume (în germ., în orig.).
[vi] Poem de Arthur Rimbaud (1854-1891).
[vii] Referire la tabloul lui Francisco de Goya (1746-1828), Doi mai la Madrid: Lupta cu mamelucii, ce reprezintă o scenă a revoltei populaţiei din Madrid contra trupelor franceze de ocupaţie.
[viii] Aluzie la gravura lui Goya cu acelaşi titlu, din seria Capricii. "Înmormântarea Sardelei" marchează sfârşitul Carnavalului.
[ix] Numele a trei fraţi, pictori francezi, Antoine, Louis şi Mathieu Le Nain (secolul al XVII‑lea), autori de picturi religioase şi de scene din viaţa campestră (Familie de ţărani). Specialiştii nu au reuşit să stabilească exact ce tablouri din cele aproximativ şaizeci cunoscute a pictat fiecare dintre ei.
[x] Perioade culturale ale Paleoliticului Superior.

duminică, 10 octombrie 2021

Exces de sinceritate - Să urle, să ardă

 

Leslie Jamison
Să urle, să ardă

Editura Publica, 2020
Traducere din engleză de Anca Bărbulescu


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Exces de sinceritate

Nu citisem nimic de Leslie Jamison înaintea eseurilor publicate sub titlul Să urle, să ardă, traduse de editura Publica în excelenta colecţie Narator. Nu ştiu dacă a fost cel mai potrivit moment pentru această carte. De-a lungul lecturii m-am întrebat deseori acest lucru. Sinceritatea uneori brutală a autoarei, analiza pătrunzătoare, subiectele dureroase şi care ating cititorul în cele mai neaşteptate colţuri ale sufletului m-au determinat să mă opresc deseori, să reiau sau să revin asupra unui text. Cert este că simţi nevoia să diseci fiecare povestire, să o raportezi la tine şi la propriile tale experienţe de viaţă. Uneori când nu ştii despre ce vorbeşte autoarea - pentru că ţi se poate întâmpla şi acest lucru având în vedere background-ul tău diferit de cititor faţă de cel al scriitoarei - cuvintele sunt aşezate atât de bine încât te duci şi cauţi să afli despre ce este vorba pentru a-i putea pur şi simplu înţelege şi savura punctul de vedere asupra subiectului.

Cartea este structurată în trei părţi: prima vorbeşte despre formele pe care le poate lua singurătatea, a doua vorbeşte despre suferinţă, dar mai ales despre efortul artistului de a o surpinde în artă, în timp ce a treia parte este cea mai presonală dintre toate vorbind despre iubire, experienţa autoarei ca mamă vitregă şi, nu în ultimul rând, vorbeşte despre dependenţă. Nu sunt texte uşor de digerat pentru că analiza este fără milă şi fără scuze mai ales atunci când vorbeşte despre ea însăşi.

Din prima parte a cărţii cei mai mulţi cititori au rezonat cu povestirea 52 Blue, povestea unei balene albastre altfel şi din acest motiv, probabil foarte singură. Pe mine m-a afectat, însă, mai mult Viaţa sim. Poate ca urmare a pandemiei şi a izolării, poate pentru că de data aceasta autoarea ne vorbeşte despre oameni care aleg să trăiască o viaţă paralelă în virtual pentru a contracara greutăţile de fiecare zi, poate pentru că nu mi-am dorit niciodată să-mi creez cont pe o platformă gen Second Life - nu am o explicaţie simplă pentru a transmite altora de ce mi s-a părut mai interesantă această povestire decât altele din această secţiune.

Eseul care dă titlul volumului mi-a plăcut cel mai puţin din întreaga carte. Probabil pentru că este întrucâtva mai opac şi mai tehnic. În schimb, toate celelalte - Sus în Jaffa, Nici o limbă nu poate spune şi Expunere maximă mi s-au părut pur şi simplu geniale. Prin Sus în Jaffa înţelegem că atunci când vizităm o ţară marcată de conflict nu-i putem surprinde esenţa şi nici nu-i putem înţelege locuitorii şi viaţa pe care o trăiesc. Ignorăm de regulă toată durerea şi vedem doar paradisul tropical pe care ni-l vând pliantele şi agenţiile de turism. Pentru că, remarcă autoarea, "orice paradis e posibil prin intermediul orbirii". Expunere maximă ridică problema implicării artistului în viaţa subeicţilor săi. Are dreptul artistul să intervină? Poate face artă din vieţile altora? Este etic şi moral să o facă? Aduce plus valoare operei şi poate fi acest lucru suficient? Jamison ne atrage atenţia asupra faptului că şi artiştii sunt oameni cu emoţii şi sentimente. Annie o fotografiază pe Maria de-a lungul a 26 de ani şi de călătorii în Mexic. Prin faţa camerei trec vieţile câtorva generaţii, prin spatele camerei şi viaţa fotografei trec dramele familiei Mariei pentru că implicarea devine, la un moment dat, inevitabilă. În contra-exemplu ni-l aduce pe fotojurnalistul sud african Kevin-Carter care în 1993 avea să facă o fotografie devenită celebră: cea a unui copil scheletic care se târa pe jos către un centru de ajutorare ONU, în timp ce în spatele lui aştepta un vultur. Fotograful a obţinut numeroase premii, dar faptul că doar a fotografiat fără a se implica l-au dus într-un final la depresie şi apoi la sinucidere. În biletul lăsat scria: "Durerea vieţii depăşeşte bucuria în asemenea grad încât bucuria nu mai există". Nu ştiu dacă există un raspuns universal valabil pentru acest gen de dilemă.

A treia parte este scrisă într-o notă foarte personală şi de aceea, probabil, mi-a creat momente inconfortabile. Mi-am descoperit limitele de mic burgheză în raport cu dependeţa altora, m-am confruntat cu propriile idei preconcepute, m-am întrebat dacă am avut curajul să privesc vreodată atât de profund în mine şi să mă analizez cu atât de multă duritate şi sinceritate crudă cum o face Jamison. Probabil că nu.

Dintre toate eseurile cel mai mult mi-a plăcut Nici o limbă nu poate spune. Titlul vine dintr-o scrisoare a unui căpitan unionist adresată fratelui său după Antietam, una dintre cele mai importante şi sângeroase bătălii din timpul Războiului Civil american. Eseul are ca punct de plecare o expoziţie cu fotografii din timpul Războiului Civil deschisă în 2013 odată cu inaugurarea Muzeului Metropolitan de Artă din New York. Leslie Jamison se întreabă dacă fotografia poate transmite mai mult decât alte arte, dacă poate oferi ceea ce mintea nu poate cuprinde pe deplin: tragedia şi suferinţa născute din război. Pot fi considerate frumoase aceste fotografii? Sunt mărturii pe care privitorul se poate baza? Această ultimă întrebare este pusă pentru că unele fotografii din Războiul Civil s-a aflat ulterior că au fost regizate. Este celebru cazul lui Alexander Gardner care pentru a realiza fotografia intitulată Sălaşul unui trăgător rebel, Gettysburg, a mutat cadavrul într-un cadru mai de efect.

Există un moment în care privitorul îşi pierde obiectivitatea atunci când priveşte fotografiile unei tragedii. Există un detaliu, o figură sau un cadru care ne atinge, ne facem să înţelegem în mare măsură tragedia pe care o privim. Din expoziţia de la Metropolitan şi nu doar pentru Jamison ci şi pentru cititorul doritor să înţeleagă o astfel de fotografie este cea despre care ne vorbeşte la sfârşitul eseului şi care îi aparţine lui William R. Mudge, soldat unionist şi fost fotograf.


Nu poţi rămâne indiferent în faţa acestor eseuri. Şi pe parcursul lor realizezi că citatul din Terenţiu care spune că "Sunt om şi nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin" este autosuficient şi pe undeva naiv. Pentru că de-a lungul anilor oamenii au găsit atât de multe metode noi şi crude de a se răni unii pe alţii, dar şi pe ei înşiş, încât ştii că nu poţi cuprinde şi înţelege toate formele şi suferinţele posibile. Volumul acesta te duce în cotloanele întunecate ale naturii umane, dar în acelaşi timp este plin de compasiune şi umanitate. Te face să priveşti lumea un pic altfel şi să fii recunoscător pentru ceea ce ai.

Introducere la Salvează-ţi căsnicia în 7 paşi!

 

Michele Weiner Davis
Salvează-ţi căsnicia în 7 paşi!

Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Silvia-Eliza Palade


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere

"Te iubesc, dar nu mai sunt îndrăgostit de tine." "Ne-am căsătorit din motive greşite." "Nu mai simt nicio atracţie faţă de tine." "De ce nu poţi să recunoşti că pur şi simplu am făcut o greşeală?" "Relaţia mea extraconjugală nu este motivul pentru care nu merge bine căsnicia noastră." "De fapt, nu te-am iubit cu adevărat niciodată." "E timpul să le spunem copiilor că ne despărţim."

Îţi sună familiar? Dacă da, ai toată compasiunea mea. Nimic nu este mai dureros decât sentimentul că iubirea îţi scapă printre degete. Te trezeşti dimineaţa cu o durere mare în suflet. Te simţi dezorientat şi năuc. Nu mai contează nimic altceva. Viaţa ta, gândurile tale, sentimentele tale, întreaga ta fiinţă gravitează în jurul acestei probleme: nu te mai iubeşte partenerul conjugal. Cum a fost posibil aşa ceva? Unde s-a greşit? Nu aţi făgăduit amândoi să vă iubiţi, să vă respectaţi şi să fiţi alături unul de celălalt la bine şi la rău, în suferinţă şi în sănătate, în sărăcie şi în bogăţie, până când moartea vă va despărţi? Ce s-a întâmplat cu speranţele pe care le aveaţi pentru viitor?

Dacă ai luat în mână această carte, ai făcut-o pentru un motiv cât se poate de întemeiat. Înseamnă că, deşi mărturisirea partenerului tău conjugal cu privire la destrămarea căsniciei te-a bulversat profund, totuşi refuzi să accepţi că relaţia voastră este condamnată la moarte. Ai toată admiraţia mea. Tu ştii că divorţul nu este modalitatea prin care poţi rezolva problemele de cuplu. Eşti mai sigur ca oricând, indiferent de cât de greu îţi este în acest moment, că lucrurile se pot îndrepta. Şi, mai presus de orice, ştii că merită pe deplin să lupţi pentru salvarea căsniciei. Problema e că partenerul tău conjugal încă nu ştie acest lucru. Şi probabil că ceea ce ai încercat să faci până acum pentru a-ţi convinge partenerul conjugal nu prea a dat roade. De aceea ai luat în mână această carte. Vrei să-ţi salvezi căsnicia, însă nu prea ştii cum să procedezi în continuare.

În speranţa că vei găsi răspunsuri la problemele de cuplu, ai căutat pe Internet, ai citit articole în reviste şi aproape că ţi-ai mutat domiciliul la librăria din cartier. Însă, din nefericire, strădania ta de a găsi soluţii nu a fost încununată de succes. Dacă pentru cei care au căsnicii relativ stabile, ce necesită doar unele mici îmbunătăţiri, există o cantitate imensă de informaţii, în schimb, cei care se află în pragul divorţului beneficiază de foarte puţine instrumente practice şi necontaminate de jargonul psihologic. Te rogi să vină acea zi, într-un viitor nu prea îndepărtat, când rezolvarea problemelor obişnuite de cuplu va fi principala ta preocupare. Însă, deocamdată, tu ai de înfruntat obstacole mult mai mari. Trebuie să-ţi salvezi căsnicia. Dar, mai întâi, dă-mi voie să mă prezint.

De douăzeci de ani mă ocup de terapia de cuplu şi sunt specializată în a ajuta cuplurile să-şi menţină căsnicia. Însă nu a fost dintotdeauna aşa. La începutul carierei mele, asemenea multor terapeuţi, credeam şi eu că, dacă oamenii se simt nefericiţi în căsnicie, atunci este mai bine ca ei să se despartă. La urma urmelor, îmi ziceam eu, viaţa e scurtă şi cu toţii avem dreptul să fim fericiţi. Însă în curând aveam să descopăr adevărul despre divorţ. Divorţul nu aduce în mod necesar fericirea. De fapt, în majoritatea cazurilor, divorţul mai degrabă creează probleme decât le rezolvă.

Odată ce mi-am dat seama de acest lucru şi l-am asumat pe deplin, am încetat să mai fiu neutră în legătură cu beneficiile salvării căsniciei şi cu capcanele divorţului. Am devenit o apărătoare înflăcărată a căsniciei. Am încetat să mai pretind că suferinţa provocată de divorţ este doar una temporară. Am început să fiu tot mai hotărâtă să-i ajut pe oameni să-şi salveze căsnicia şi familia. Mi-am concentrat toată energia pentru a concepe metode prin care să-i ajut pe partenerii conjugali să se îndrăgostească din nou unul de celălalt. Şi am reuşit. Am creat Divorce Busting program ("Programul de combatere a divorţului"), o metodă care mi-a permis să ajut mii de cupluri să-şi refacă legătura de iubire, chiar şi cupluri ale căror căsnicii le-aş fi considerat odinioară irecuperabile.

Atunci am înţeles că trebuie să răspândesc vestea cea bună şi am început să scriu bestsellerul meu, Divorce Busting. Iar această carte chiar a salvat o mulţime de căsnicii. Ce binecuvântare minunată a fost munca mea! Iată una dintre mărturii:

Dragă Michele,

Soţul meu şi cu mine am trecut printr-o perioadă foarte grea în ultimii ani. Avem doi copii, în vârstă de 4, respectiv 6 ani. Nu cu mult timp în urmă ne aflam pe punctul de a ne despărţi şi posibil de a divorţa. Am descoperit cartea ta, iar acum sunt plină de speranţă în legătură cu căsnicia mea. Descopăr acum că lucrurile pe care le consideram imposibil de rezolvat sunt, de fapt, probleme de comunicare între mine şi soţul meu. Folosesc tehnicile pe care le-am găsit în cartea
Divorce Busting ca să-mi salvez căsnicia. Sunt uimită de faptul că simpla schimbare a modului de interacţiune cu el a contribuit la îmbunătăţirea SUBSTANŢIALĂ a relaţiei noastre de cuplu.

După ce am început să fiu mai îngăduitoare faţă de soţul meu atunci când el este prost dispus, după ce am început să-i las mai mult timp pentru el însuşi, am observat că el stă din ce în ce mai puţin închis în carapacea lui şi petrece mai mult timp cu familia. În ultima vreme, ne-am arătat unul altuia mai multă dragoste şi mai mult respect decât am făcut-o în ultimii doi ani. Am reuşit chiar şi să facem dragoste din nou. Îţi mulţumesc din suflet, Michele, pentru că m-ai ajutat să nu mă dau bătută. Toţi prietenii îmi ziceau să-l părăsesc, însă tu mi-ai dat speranţă şi înţelegere...

Îi mulţumesc lui Dumnezeu fiindcă m-a ajutat să găsesc iubirea şi sprijinul de care aveam nevoie ca să-mi salvez căsnicia! Dumnezeu să te binecuvinteze!

Scrisori de felul acesta mă fac să fiu atât de dedicată muncii mele. Însă nu este unicul motiv pentru care sunt pasionată de ceea ce fac. Mai sunt şi motive de ordin personal.

Provin dintr-o familie foarte înstărită. Locuiam într-o casă minunată. Îmi iubeam părinţii şi pe cei doi fraţi ai mei. Tata era om de afaceri, iar mama casnică. Petreceam sărbătorile împreună cu rudele noastre şi ne bucuram întotdeauna de mese îmbelşugate şi delicioase. Învăţam bine, aveam o mulţime de prieteni şi mergeam în vacanţe de neuitat. Părinţii mei nu se certau niciodată.

Apoi, într-o bună zi, pe când eu eram în ultimul an de liceu, mama ne-a chemat la o discuţie de familie şi ne-a anunţat intenţia ei de a divorţa de tata, după douăzeci şi trei de ani de căsnicie. "Sunt nefericită de multă vreme, ne-a mărturisit ea, şi sunt gata să fac pasul decisiv". Cu aceste cuvinte, viaţa mea de familie s-a sfârşit pentru totdeauna.

După mulţi ani, am întrebat-o pe mama cum s-a hotărât să divorţeze de tata. Dat fiind că se simţea nefericită în căsnicie, s-a adresat unui terapeut. După câţiva ani de consultaţii săptămânale, terapeutul a sfătuit-o pe mama să divorţeze întrucât considera că diferenţele dintre mama şi tata erau ireconciliabile. I-a spus mamei mele că divorţul o va ajuta să se regăsească pe sine. Pentru mama, acest imbold a fost suficient.

Divorţul părinţilor mei a fost unul dintre cele mai semnificative evenimente din viaţa mea. Deşi divorţul lor s-a desfăşurat în termeni amiabili, pentru mine a fost un moment devastator. Tocmai mă pregăteam să părăsesc casa părintească pentru a merge la facultate, ceea ce reprezintă o perioadă dificilă de tranziţie, chiar şi în condiţii familiale normale. Doar că eu părăseam cuibul tocmai în clipa când el se destrăma. Părinţii mei erau atât de copleşiţi de propria lor suferinţă şi dezorientare, încât am fost nevoită să mă descurc cu propriile mele forţe pentru a depăşi momentul.

Astăzi, deşi am o familie absolut minunată, o carieră extraordinară şi prieteni iubitori, nu mi-e deloc greu să înţeleg de ce mulţi oameni, indiferent de vârsta pe care o aveau atunci când au divorţat părinţii lor, consideră că acel eveniment le-a lăsat "o rană adâncă în suflet". Lucrul cel mai cumplit legat de divorţ este acela că distruge nu doar relaţii, ci şi familii. Încă mai aud durere în glas atunci când vorbesc cu fraţii mei... şi au trecut aproape treizeci de ani de atunci!

În plan personal, am luat hotărârea că voi face tot ce îmi stă în putere pentru ca propria mea căsnicie să fie cu adevărat trainică. Soţul meu, Jim, şi cu mine suntem împreună din 1973. Avem o relaţie minunată de iubire şi de prietenie. Îl ador pe soţul meu şi, în aproape toate zilele, cred că şi el ar spune acelaşi lucru despre mine. Ceea ce nu înseamnă că nu avem şi noi suişurile şi coborâşurile noastre. Le avem cu prisosinţă, dar suntem hotărâţi să le depăşim şi să ajungem cu bine la liman. Ceea ce şi facem. Ne împăcăm, râdem şi ne iubim. Căsnicia noastră devine tot mai bună cu fiecare an. Am învăţat o mulţime de lucruri despre cum să faci să funcţioneze bine o relaţie, datorită hotărârii mele de a evita divorţul cu orice preţ şi de a oferi copiilor noştri darul de a creşte alături de ambii părinţi.

După cum se vede, divorţul părinţilor mei m-a făcut să cred în sfinţenia căsătoriei. Sunt convinsă că, dacă nu te afli într-o relaţie absolut disfuncţională - o relaţie în care există abuz fizic, dependenţă de droguri sau infidelitate cronică -, iar partenerul tău conjugal nu este dispus să se schimbe, atunci ar fi mai bine să încerci să-ţi rezolvi problemele decât să divorţezi. Datorită convingerii mele, m-am străduit întreaga viaţă să-i ajut pe oameni să evite calea divorţului.

Tocmai din acest motiv am scris cartea de faţă. Vreau ca salvarea căsniciei să nu se mai facă pe bâjbâite, pornind de la presupuneri. Şi, spre deosebire de cartea mea, Divorce Busting, în care fără să vreau am lăsat unor cititori falsa impresie că ei trebuie să găsească un terapeut ca mine care să-i ajute să-şi salveze căsnicia, acum îţi voi arăta cum să devii propriul tău expert în problemele de cuplu... imediat! Am extras cele mai bune şi mai eficiente idei din cartea mea anterioară şi le-am prezentat sub forma unor paşi pe care îi poţi parcurge singur pentru a-ţi repune pe picioare căsnicia. În plus, am beneficiat de întrebările extraordinare pe care mi le-au adresat mii de cititori în legătură cu aplicarea ideilor mele în situaţia concretă şi unică a fiecăruia dintre ei. Acest lucru m-a determinat să prezint programul Divorce Busting într-o formă mult mai clară şi mai distinctă, pe parcursul a şapte paşi care vor constitui harta de care ai nevoie pentru a-ţi salva căsnicia.

Şi, dacă până acum ai străbătut de unul singur drumul către salvarea căsniciei, iată că în acest moment lucrurile se vor schimba. Chiar dacă nu ne-am întâlnit niciodată, vei fi surprins să afli cât de bine te cunosc şi cât de bine cunosc problemele cu care te confrunţi. Când vei termina de citit această carte, îţi vei spune că mi-am făcut sălaş în casa ta de ani de zile! Vei citi despre blocaje în comunicare, alienare emoţională, sindromul soţiei predispuse la divorţ, depresie, infidelitate, dependenţa de Internet, criza vârstei de mijloc, probleme sexuale şi multe altele. Vei trage cu urechea la încercările prin care au trecut alţii, la fel ca tine. Şi, lucrul cel mai de preţ, vei putea să savurezi, cuvânt cu cuvânt, extraordinarele poveşti de succes ale celor care s-au ridicat deasupra adversităţilor în căsnicie şi şi-au recâştigat iubirea.

Prin urmare, deşi probabil că te simţi destul de deprimat, ai toate motivele să ieşi din această stare chiar acum. Nu le ştiu eu chiar pe toate, dar ştiu destul de multe despre salvarea căsniciei. Nu degeaba mă numesc oamenii "salvatoarea căsniciilor". Îţi voi oferi sfaturile de care ai nevoie pentru a-ţi repune pe picioare căsnicia. Te voi ajuta să-ţi redobândeşti încrederea în tine, în partenerul conjugal care se împotriveşte, precum şi în căsnicia ta. Aşadar, nu-ţi mai face griji. Începe să citeşti. Continuă să te rogi. Şi haide să înveţi tot ce trebuie să ştii pentru a-ţi salva căsnicia.

Cuvânt înainte şi prefaţă la Marşul morţii prin Rusia

 

Klaus Willmann
Marşul morţii prin Rusia.
Călătoria mea de la soldat la prizonier de război
Editura Meteor Press, 2021

Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte
de Roger Moorhouse

Aproximativ 3 milioane de soldaţi germani au fost luaţi prizonieri de Uniunea Sovietică în timpul şi după cel de-Al Doilea Război Mondial. Ca woina pleni ("prizonieri de război"), au fost încolonaţi în marşuri, au fost abuzaţi şi forţaţi să lucreze în vasta reţea de lagăre a lui Stalin, drept răzbunare pentru ororile pe care războiul lui Hitler le dezlănţuise asupra poporului sovietic. Se estimează că până la repatrierea ultimului dintre aceşti prizonieri - în 1956, la mai bine de un deceniu după sfârşitul războiului - o treime dintre ei, în jur de 1 milion, au murit din cauza maltratărilor, malnutriţiei şi bolilor.

În ciuda acestor cifre, foştii prizonieri de război germani abia dacă au fost amintiţi şi cu atât mai puţin s-a scris despre ei. Au fost ignoraţi în mare parte, ca amintiri dureroase şi stingheritoare ale războiului pierdut, ale regimului nazist şi ale tuturor soldaţilor care nu s-au mai întors de pe front. Mai mult, discursul postbelic german a devenit dominat de sentimentul copleşitor al propriei vinovăţii: ruşine pentru Holocaust, pentru agresiunile şi excesele militare, ca şi pentru tratamentul brutal acordat prizonierilor şi civililor inamici.

În lumea aceea sumbră n-a fost loc şi pentru tratarea cu obiectivitate a destinului foştilor prizonieri de război germani sau, de fapt, pentru orice i-ar fi prezentat chiar pe germani ca victime.

Toate acestea ar trebui să servească drept explicaţie pentru caracterul atât de necesar al memoriilor lui Lothar Herrmann. Născut într-o familie modestă din Breslau (actualmente, Wrocław, Polonia) şi trimis la ucenicie ca zugrav-vopsitor, el a avut parte de o tinereţe lipsită de evenimente şi, în mare măsură, apolitică înainte de a fi recrutat, în 1940, într-o divizie de vânători de munte a Wehrmacht-ului. A participat apoi la invazia URSS-ului în vara anului 1941, alături de aliaţii români ai Germaniei, încheind operaţiunile din Odessa, pe coasta Mării Negre.

Deşi interesantă în sine, cariera militară a lui Herrmann este prezentată succint, iar cea mai mare parte a cărţii acoperă perioada de după capturarea sa, ea însăşi un episod dramatic în toamna anului 1944, când unitatea lui a fost abandonată după ce trupele române alături de care se retrăgea au întors armele în urma arestării generalului Antonescu. După o goană disperată pentru a ajunge în siguranţa liniilor germane, cu Armata Roşie urmărindu-I îndeaproape, Herrmann şi camarazii săi au fost luaţi prizonieri, iniţial de români, apoi de sovietici şi - aproape inevitabil - au fost înghesuiţi în vagoane de vite pentru o lungă călătorie spre Est, spre o soartă necunoscută.

Experienţele lui Herrmann, ca prizonier de război în Uniunea Sovietică, au fost devastatoare, caracterizate prin repetate brutalităţi, maltratări şi constanta ameninţare a bolilor. Dispreţul gardienilor sovietici era palpabil. După cum s-a plâns Herrmann: "Noi nu mai eram fiinţe umane. Nu mai eram nimic."

La sfârşitul războiului, Herrmann a estimat că, la nici un an după capturarea sa, doar o treime din prizonierii iniţiali mai erau în viaţă, unii fiind victime ale dizenteriei şi malnutriţiei.

Herrmann a avut însă noroc. Pus să muncească într-o serie de colhozuri şi apoi într-o fabrică de maşini, o fabrică de pâine şi în bucătăria unui lagăr, Herrmann era decis să supravieţuiască acestui calvar, ajutat şi de posibilitatea de a-şi folosi abilităţile de vopsitor şi decorator, evitând astfel adesea cele mai oneroase - şi letale - munci necalificate.

Uniunea Sovietică pe care o descrie Herrmann este familiar multora. Era o lume, a scris el, unde "melancolia şi indiferenţa, empatia şi cruzimea" trăiau umăr la umăr. O lume care avea parte, poate, de fapte ocazionale de bunătate, dar în care domneau, de asemenea, tertipurile birocraţiei, paranoia paralizantă şi absurd şi - cel puţin pentru prizonieri - temerea permanentă a trimiterii în "Siberia", codul pentru moartea anonimă la capătul lumii.

În pofida avantajelor avute, Herrmann a încercat totuşi să evadeze, fugind, în timp ce zugrăvea un apartament, în estul Ucrainei şi bucurându-se de câteva zile de libertate, înainte de a fi recapturat de miliţienii sovietici. A reuşit să scape de Siberia, dar a fost trimis în centrul Kazahstanului - cu 1.500 de kilometri mai spre est decât punctul cel mai răsăritean atins de compatrioţii săi în timpul războiului - într-un lagăr unde mai erau internaţi letoni, lituanieni, japonezi, coreeni, ba chiar şi spanioli din fosta "Divizie Albastră": un amestec de rămăşiţe umane ale războiului şi ocupaţiei.

Pentru mulţi dintre cei ca Herrmann, libertatea dobândită în cele din urmă a fost dulce-amăruie. Desigur, bucuria eliberării din lagărele de muncă sovietice a fost copleşitoare, totuşi pentru mulţi prizonieri a fost umbrită de teama faţă de ceea ce-i aştepta în patrie. Casele unora dintre ei - cei din Pomerania, Prusia Orientală, Silezia sau Sudetenland - nu se mai aflau în teritoriul Germaniei, astfel că aveau să revină ca refugiaţi într-un nou stat german, RDG-ul. Pentru alţii, eliberarea a însemnat confruntarea neaşteptată cu ororile, amărăciunile şi distrugerile cauzate de război. Herrmann şi-a amintit, de exemplu, cum trenul în care se afla a fost atacat cu pietre de o mulţime ostilă, pe când trecea spre vest prin Polonia.

Experienţe ca acestea fac din memoriile lui Herrmann un document atât de remarcabil, care este, în acelaşi timp - în mod plăcut - o poveste bine scrisă, nu doar plină de evenimente. Pusă în pagină de Klaus Willmann, în urma interviurilor cu Herrmann, relatarea este plină de viaţă, antrenantă şi abundând în episoade - de exemplu, capturarea lui Herrmann de către sovietici - a căror descriere are o natură aproape cinematică.

Iată de ce această carte este un memento intens al unui capitol din istoria modernă, care a primit rareori atenţia meritată. Pentru dramă şi pentru interesul uman în sine, soarta miilor de prizonieri de război germani - expediaţi în sălbăticia întinderilor Uniunii Sovietice pentru a ispăşi prin muncă invazia brutală a ţării lor - s-ar clasifica printre cele mai importante episoade ale războiului şi ale urmărilor sale. Cu toate acestea, în afara unui cerc restrâns de specialişti, subiectul este, în general, ignorat. Rămâne de văzut dacă această temă se va dezvolta pe viitor sau va găsi un ecou şi un public favorabil, însă povestea lui Lothar Herrmann este, cu siguranţă, remarcabilă şi merită citită.

(Roger Moorhouse, 2019)

*
Prefaţă
de Klaus Willmann

Am ajuns la Lothar Herrmann, în Garmisch-Partenkirchen, în urma articolului Brusc, lumea noastră s-a prăbuşit, apărut pe 22 iunie 2016 în Münchner Merkur.

Încă de la prima întâlnire, el a dorit să-mi sublinieze cât de fericit era la gândul că tinerii de astăzi sunt capabili să trăiască în pace.

Ei n-ar trebui să aibă parte niciodată de şcoala loviturilor grele prin care am fost nevoiţi să trecem eu şi atâţia dintre contemporanii mei. În acelaşi timp însă permite-mi să atrag atenţia că cei care nu ştiu nimic despre trecut sau despre ce a implicat el vor fi cu siguranţă incapabili să înţeleagă prezentul. Deşi nici generaţia mai tânără şi nici politicienii de azi n-au simţit pe pielea lor războiul, putem doar să sperăm că ne putem baza pe ei pentru a proteja prosperitatea de care societatea noastră se poate bucura acum şi pentru obţinerea căreia am trudit din greu după război. Faptul că sunt, probabil, unul dintre ultimii martori ai acelei epoci mă motivează şi mai mult să păstrez pentru posteritate amintirea experienţelor mele de război.

Întrucât mi se recunoscuse meritul de coautor al cărţii U-188: A German Submariner's Account of the War at Sea, 1941-1945 (Klaus Willmann / Anton Staller, Ed. Pen & Sword, 2015), am decis să urmez aceeaşi metodă cu Marşul morţii prin Rusia şi astfel mi-am asumat rolul de autor al lucrării de faţă. Ca atare, deşi cartea apare sub numele meu şi este povestită la persoana întâi, povestea şi amintirile îi aparţin lui Lothar Herrmann, aşa cum mi le-a descris în numeroasele noastre întâlniri. De ce am ales această modalitate?

După îndelungi frământări, am rămas cu convingerea că este cu siguranţă cea mai bună cale de a le arăta cititorilor noştri cum dictatorii tuturor statelor implicate în război şi-au condamnat tinerii la mizerie şi la moarte, fără milă şi fără a se gândi la urmări.

(Klaus Willmann)