Cum se schimbă oamenii. Relaţiile şi neuroplasticitatea în psihoterapie

 

Editori: Marion Solomon şi Daniel J. Siegel
Cum se schimbă oamenii. Relaţiile şi neuroplasticitatea în psihoterapie
Editura Herald, 2020
traducere din limba engleză de Ioana Mihalache

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

Dr. Daniel J. Siegel este un renumit specialist în educaţie şi psihiatrie, profesor la Universitatea din California, director al centrului de cercetare Mindful Awareness din cadrul aceleiaşi universităţi şi director executiv al centrului educaţional Mindsight Institute. Este un pionier al domeniului de studiu numit neurobiologie interpersonală (The Developing Mind, 1999), un domeniu multidisciplinar la care contribuie stiinţe precum: psihologia, antropologia, biologia, ştiinţele cognitive, psihopatologia, psihiatria, neurobiologia, lingvistica, matematica, fizica, teoria sistemelor şi altele. Sub umbrela neurobiologiei interpersonale, Daniel Siegel a promovat conceptul de "mindsight" (oglindirea minţii), o nouă abordare - bazată pe mindfulness - în sănătatea mintală, care are ca idee centrală "integrarea" atât la nivel intrapsihic, cât şi interpersonal. în plan psihologic, dar şi al bazei neurobiologice. Este unul dintre puţinii psihiatrii care au propus o definiţie comprehensivă a minţii (Mindsight, 2010).

Este tatăl a doi copii trecuţi de adolescenţă şi autor al mai multor lucrări celebre adresate părinţilor şi specialiştilor. Dr. Daniel J. Siegel întâlneşte frecvent părinţi şi profesionişti din toată lumea datorită conferinţelor şi atelierelor pe care le susţine.

Copiii mei mă întreba de ce îmi place atât de mult să fiu profesor, iar eu le răspund că am mereu ceva de învăţat atunci când relaţionez cu ceilalţi într-o experienţă educativă. Cred că este important să ne asumăm acest statut de oameni care învaţă cât trăiesc. Dacă înţelegem perspectiva altei persoane în timpul unei etape în dezvoltare, o vom parcurge cu bine, continuând să creştem. (Daniel J. Siegel, Vâltoarea minţii)

Dintre lucrările sale:

Pentru publicul larg:
Parentaj sensibil şi inteligent: Să ne înţelegem pe noi înşine pentru a creşte copii fericiţi (Editura Herald, 2013).
Vâltoarea minţii: Puterea şi rolul transformărilor cerebrale în adolescenţă (Editura Herald, 2014).
The Whole-Brain Child: 12 Revolutionary Strategies to Nurture Your Child's Developing Mind (Creierul copilului tău: douăsprezece strategii revoluţionare de dezvoltare unitară a creierului copilului tău, ed. For You, 2014).
Mind: A Journey to the Heart of Being Human (2017).
Aware: The Science and Practice of Presence -The Groundbreaking Meditation Practice (2018) (în curs de apariţie la Editura Herald).

Pentru specialişti:
Pocket Guide to Interpersonal Neurobiology: An Integrative Handbook of the Mind (2013).
Mindsight: The New Science of Personal Transformation (Mindsight: noua ştiinţă a transformării personale, Editura Herald, 2018).
The Developing Mind: How Relationships and the Brain Interact to Shape Who We Are (2001).
The Mindful Brain: Reflectionand Attunement in the Cultivation of Well-Being (Mindfulness şi neurobiologie, Editura Herald,2016).

*

Dr. Marion Solomon este psihanalist, profesor al UCLA, Department of Humanities, Sciences and Social Sciences şi al American Behavioral Studies Institute din Beverly Hills. Este cofondatoare a Lifespan Learning Institute (www.lifespanlearn.org), dedicat formării specialiştilor şi cercetării în terapia individuală, de grup şi de familie. Dr. Solomon este membru al American Psychoanalytic Association, analist cercetător al American Academy of Psychoanalysis, dar şi membru important al altor asociaţii profesionale de psihoterapie naţionale.
A editat numeroase lucrări ştiinţifice şi de popularizare a psihologiei şi este autoarea următoarelor titluri: Lean on Me: The Power of Positive Dependency in Intimate Relationships; Narcissism and Intimacy: Love and Marriage in an Age of Confusion şi co-autor al Love and War in Intimate Relationships.

*

Indiferent de orientarea clinică şi de stil, psihoterapia reprezintă un proces ce se creează în fiecare moment între client şi terapeut. Editată de doi psihoterapeuţi, autori şi editori de renume, Daniel J. Siegel şi Marion Solomon, Cum se schimbă oamenii explorează în profunzime complexele resorturi ale ataşamentului, creierului, minţii şi corpului pentru a ne oferi o imagine cât mai completă a schimbării care apare în psihoterapie. Autorii ale căror scrieri sunt adunate în această lucrare, bazându-se pe descoperiri ştiinţifice de ultima oră din domeniul neuropsihologiei şi al altor ştiinţe ale creierului, au reuşit să ne redea prin formulări accesibile şi într-un stil fascinant teoriile personale care informează practica lor clinică. Iar rezultatul este un mare tezaur de resurse pentru orice profesionist care ajută la schimbarea în mai bine a oamenilor.

Domeniile vizate de autori pentru a ilustra schimbarea cuprind terapia individuală, lucrul cu copiii, terapia de cuplu şi lucrul cu corpul în psihoterapie.

"Fiecare capitol [...], fiecare terapeut - şi cu toţii sunt maeştrii ai terapiei - exprimă travaliul individual ocazionat de confruntarea cu întrebarea cum apare schimbarea în terapie şi cum să dai sens unui proces de schimbare care nu poate fi înţeles decât din experienţă şi care nu se lasă pus în cuvinte. Şi totuşi ceva special se întâmplă pe măsură ce citeşti cuvintele lor: realizarea autenticităţii relaţiei dintre tine şi scriitor, o experienţă diadică emergentă care devine tot mai cuprinzătoare şi depăşeşte limitele limbajului şi al simbolurilor. Este o stare diadică care îţi oferă o nouă claritate, a înţelegerii tot mai complexe a ceva ce ai ştiut dintotdeauna, dar nu ştiai că ştii." (Ed Tronick, Ph.D, Profesor Emerit de Psihologie, University of Massachusetts, director al Child Development Unit)

Fragment
Dincolo de cuvinte
Perspectiva terapiei senzoriomotorii
de Pat Ogden

Schimburile nonverbale constituie esenţa oricărei relaţii. Etologii evidenţiază semnificaţia comportamentelor animalelor care comunică o invitaţie către ceilalţi membri ai speciei pentru anumite activităţi cum ar fi jocul, interacţiunea sexuală sau lupta. Cercetătorii din domeniul pediatriei subliniază comunicarea bazată pe interacţiunea corporală dintre bebeluşi şi figurile de ataşament, interacţiune ce generează capacitatea de reglare a afectului, memoria procedurală şi multe altele. În mod similar, dialogurile implicite trăite şi puse în scenă alături de cele verbale în cadrul şedinţei de terapie sunt din ce în ce mai studiate, fiind considerate un factor esenţial care determină schimbarea terapeutică. Se consideră că acţiunea terapeutică înseamnă cu mult mai mult decât a-i înţelege pe pacienţi şi a le interpreta comportamentele. Ea cuprinde, de fapt, participarea la şi concentrarea asupra conţinuturilor ce răzbat de dincolo de cuvinte, reflectate vizibil în gesturi, postură, prozodie, expresii faciale, privire şi aşa mai departe.

Modelele afective cu bază corporală iau în considerare caracterul dominant al "sinelui implicit" în raport cu "sinele explicit" verbal (Schore, 2009, 2010, 2011; Schore & Schore, 2007). Sinele inconştient implicit poate fi conceptualizat ca având de-a face nu numai cu stările de conflict şi cu durerea emoţională, ci şi cu răspunsurile pozitive sau adaptative. Se consideră, în prezent, că inconştientul îndeplineşte "funcţii adaptive mult mai ample" decât "funcţia primară de apărare şi reprimare" (Cortina & Liotti, 2007, p. 211).

Sinele implicit se formează în timpul interacţiunilor rapide nonverbale, desfăşurate în fiecare clipă, dintre bebeluşi şi părinţi. În cadrul unei relaţii de ataşament sigur, bebeluşii învaţă să repete acţiunile care catalizează obţinerea răspunsului dorit din partea figurilor de ataşament şi devin tot mai eficienţi în a transmite semnale şi în a recepţiona răspunsuri nonverbale (Brazelton, 1989; Schore, 1994; Siegel, 1999; Stern, 1985, Tronick, 2007). Tronick (2007, 2011) afirmă că mişcările şi postura denotă clar semnificaţia pe care bebeluşii o atribuie interacţiunilor cu figurile de ataşament. Unul dintre filmele realizate de către autor surprinde un bebeluş care îşi trage mama de păr, iar aceasta reacţionează printr-un scurt moment de furie. Bebeluşul răspunde prin a-şi ridica braţele pentru a-şi apăra faţa - un gest de protecţie. Aparent, copilul interpretează furia mamei ca pe o ameninţare. Furia ei este însă una de moment, iar mama caută să remedieze rapid ruptura în comunicare; ea depune toate eforturile necesare pentru a restabili legătura şi jocul cu bebeluşul. În cele din urmă, copilul coboară braţele, se relaxează şi zâmbeşte. Prin contrast, în cazul unui ataşament nesigur, pruncul poate fi lăsat vreme îndelungată imersat în stări afective dereglate, în care mama încearcă foarte puţin sau deloc să repare relaţia prin interacţiuni directe; în alte situaţii, copilul poate fi speriat, abuzat şi/sau neglijat de către figurile de ataşament, toate aceste acţiuni conducând la formarea unui ataşament dezorganizat (Lyons-Ruth, Bronfman & Parsons, 1999). În astfel de cazuri, mecanismele de reglare a afectului nu se dezvoltă optim, comportamentele de angajament social, semnalizare nonverbală şi căutare a apropierii sunt compromise, iar semnalele nonverbale transmise de către bebeluş pot fi neclare sau contradictorii.

Cu toate că "naraţiunea somatică" se situează, de obicei, dincolo de limitele minţii conştiente, ea anticipează permanent viitorul şi determină în mod profund comportamentul. Capitolul de faţă subliniază centralitatea proceselor implicite în comportamentul uman, precum şi semnificaţia comportamentelor nonverbale din cadrul şedinţei de terapie. Intervenţiile integrate centrate asupra corpului, de tip mindfulness (body-based embedded mindfulness interventions), care abordează direct indicatorii fizici vizibili ai sinelui implicit din cadrul contextului interpersonal al diadei terapeutice, sunt prezentate ca o modalitate de a altera naraţiunea somatică şi de a schimba sinele implicit.

Cunoaşterea relaţională implicită

Prin intermediul interacţiunilor cu părinţii cu încărcătură afectivă atât pozitivă, cât şi negativă, copilul dobândeşte "o cunoaştere relaţională implicită" - el învaţă, aşadar, "cum să facă diverse lucruri alături de ceilalţi" (Lyons-Ruth, 1998). Lipsită de descrieri verbale sau de înţelegere conştientă, cunoaşterea relaţională implicită ne arată, într-o manieră profundă, cum să "fim" în relaţie; ne învaţă ce semnale vocale, expresii şi acţiuni vor fi primite sau respinse de către cei din jur, precum şi la ce anume să ne aşteptăm în cadrul unei relaţii. Lyons-Ruth remarcă faptul că, deşi cunoaşterea relaţională implicită este procedurală, ea este în mod esenţial diferită de ceea ce numim, în general, cunoaştere procedurală (de exemplu, cum să conduci maşina). Acţiunile procedurale care au legătură cu acest tip de cunoaştere sunt însoţite de emoţii şi percepţii conştiente sau inconştiente care îşi au rădăcinile în trecut. Acestea se desfăşoară pe pilot automat - nu trebuie să ne gândim la ce anume facem, ca şi atunci când conducem maşina sau când tastăm aceste cuvinte - sau când postura, expresiile faciale şi gesturile ni se schimbă automat atunci când interacţionăm cu figurile de ataşament.

Cu toate că nu dispunem de cuvinte prin care să descriem interacţiunile timpurii sau pe cele formative uitate cu figurile noastre de ataşament, naraţiunea somatică este cea care spune povestea cunoaşterii relaţionale implicite şi a predicţiilor implicite. Atunci când terapeutul lui Suzi a complimentat-o pentru noua ei ţinută vestimentară, Suzi n-a mai stat cu spatele drept, a lăsat capul în jos, a coborât umerii şi s-a tras mai în spate în scaun. Cu toate acestea, Suzi nu a fost conştientă de aceste secvenţe de acţiune care reflectau modul în care ea îşi apreciază sinele implicit şi a fost şocată, întrebându-se de ce se simte dintr-o dată temătoare, deşi o clipă mai devreme se simţise bine. Studiile demonstrează faptul că persoanele care suferă de tulburare de stres posttraumatic (TSPT) tind să reacţioneze negativ la complimente (Frewen, Neufeld, Stevent & Lanius, 2010), iar reacţia lui Suzi a părut să reflecte ruşinea pe care ea o simţea (dar despre care nu putea vorbi şi de care nu era conştientă), precum şi trauma pe care o suferise în relaţie cu tatăl ei, pe măsură ce începuse să se maturizeze şi să devină o tânără atrăgătoare.

Bromberg afirmă următoarele: "Atunci când continuitatea sinelui pare ameninţată, mintea [şi corpul] îşi extind, din raţiuni adaptive, sfera de cuprindere dincolo de momentul prezent, transformând viitorul într-o versiune a pericolului din trecut" (2006, p. 5). Suzi a asociat, inconştient, complimentele cu abuzul, transformând interacţiunile viitoare cu terapeutul ei într-unele periculoase, caracterizate de ruşine faţă de cele întâmplate în trecut şi teamă faţă de ceea ce pacienta a prevăzut, implicit, că se va întâmpla pe viitor în relaţia cu terapeutul ei. Secvenţe de acţiune cum sunt cele manifestate de Suzi transmit predicţii, aşteptări, intenţii, atitudini, emoţii şi semnificaţii implicite celorlalţi.

Cunoaşterea implicită de sine

Sentimentul nostru de sine este determinat atât de povestea pe care ne-o spunem nouă înşine pe cale verbală, cât şi de povestea pe care ne-o spunem nonverbal, prin capacităţile noastre de reglare a afectului şi prin alte comportamente reflexive automate, cum ar fi postura corpului şi mişcările. Numeroase studii demonstrează impactul posturii şi al altor acţiuni fizice asupra experienţei şi percepţiei de sine. Participanţii la teste, care au primit veşti bune, dar stăteau cu umerii căzuţi şi spatele semi-aplecat au declarat că se simt mai puţin mulţumiţi de ei înşişi decât participanţii care au primit aceleaşi veşti, dar stăteau cu spatele drept (Stepper & Strack, 1993). Schnall şi Laird (2003) au demonstrat faptul că participanţii care au exersat posturi şi expresii faciale asociate cu sentimente precum tristeţea, bucuria sau furia erau mai predispuşi la a-şi aminti evenimente din trecut cu o valenţă emoţională asemănătoare cu cea exersată, chiar dacă la momentul respectiv nu mai stăteau în acea postură. În mod similar, Dijkstra, Kaschak şi Zwaann (2006) au arătat că, atunci când participanţii abordau o anumită postură, aceştia erau predispuşi la a-şi aminti acele momente şi trăiri în care postura respectivă fusese operaţională. Postura lui Suzi, cu umerii căzuţi şi adusă de spate, îi transmitea pacientei o semnificaţie implicită cu privire la ea însăşi. Postura părea să îi reducă stima de sine şi să contribuie la, dacă nu chiar să îi inducă, sentimente de ruşine, neajutorare şi teamă asociate cu trecutul. În comportamentul prezent al pacientului sunt readuse la viaţă secvenţe de acţiune asociate cu trecutul, chiar şi în contextul unei alianţe terapeutice "sigure". În mod evident, sinele implicit este ameninţat de ceea ce ar putea ameninţa siguranţa percepută a tiparelor familiare inerente atât cunoaşterii relaţionale, cât şi cunoaşterii de sine. Semnificaţiile experienţelor din trecut se pot manifesta prin contractarea sau chiar prăbuşirea corpului, cum s-a întâmplat în cazul lui Suzi, precum şi prin perturbarea unui sistem nervos în sine dereglat, tensiune la nivelul laringelui şi voce gâtuită, elemente ce reflectă pierderea angajamentului social, prin evitarea contactului vizual sau prin blocarea privirii. Din asemenea comportamente nonverbale reiese cu claritate faptul că sinele implicit al pacientului prezice faptul că în viitor se vor repeta ruşinea şi pericolul care s-au produs în trecut, indiferent cât de puternic ar respinge sinele explicit această poziţie şi oricât s-ar strădui să descrie viitorul ca fiind diferit de trecut.

Funcţiile comportamentului nonverbal

Gesturile caracteristice, posturile habituale şi secvenţele de acţiuni reflectă şi menţin semnificaţiile şi predicţiile de lungă durată. Ele reflectă distorsiunile (biases) emoţionale persistente (de exemplu, postura cu pieptul în faţă şi încordarea părţii superioare a trunchiului pot contribui la instalarea furiei cronice, în vreme ce umerii căzuţi şi capul aplecat contribuie la instalarea sentimentului de tristeţe sau durere) şi convingerile (de exemplu, încordarea generală, mişcările rapide şi concentrate şi o postură dreaptă sprijină toate efortul de a munci din greu şi pot indica o convingere de tipul "Pentru a fi iubit, trebuie să realizez cât mai mult în viaţă"). Comportamentele nonverbale îndeplinesc multe funcţii pe lângă aceea de anticipare a viitorului, inclusiv reglarea afectului, exprimarea şi comunicarea emoţională şi semnalarea înclinaţiei pentru sau a aversiunii faţă de anumite activităţi şi interacţiuni. Aceste comportamente pot constitui secvenţe persistente de acţiuni, cum ar fi umerii permanent căzuţi, sau expresii şi gesturi trecătoare, cum ar fi a face ochii mici pentru o clipă.

Comportamentele nonverbale reglează schimburile aici-şi-acum dintre oameni: intonaţia vocii sau întoarcerea gânditoare a privirii poate indica faptul că vorbitorul are mai multe de spus; încordarea corpului şi ridicarea bărbiei pot transmite un mesaj de tipul "rămâi la distanţă", în timp ce capul plecat şi uşoara aplecare în faţă a corpului pot semnala conformarea şi supunerea. Mesajele verbale pot fi întărite sau subliniate prin gesturi sau posturi fizice, cum ar fi oftatul adânc şi capul întors în cazul unui pacient care îşi descrie starea depresivă. Comportamentele nonverbale pot ameliora un mesaj verbal sau îl pot face mai uşor de recepţionat, cum a fost zâmbetul dezarmant şi uşoara aplecare în faţă în cazul unei paciente care tocmai îmi spunea cât de furioasă este pe mine.

Această comunicare somatică implicită poate fi menită să declanşeze o reacţie anume din partea terapeutului. Un pacient a reacţionat prin a face ochii mici, a-şi încorda pieptul, a se încrunta uşor şi a întoarce privirea, atunci când i-am pus o întrebare în legătură cu o relaţie despre care nu dorea să discute, efectiv transmiţându-mi că şi-ar dori să abandonez subiectul respectiv. Mesajele verbale şi nonverbale se pot, de asemenea, contrazice şi pot căuta fie să ascundă anumite aspecte ale experienţei interioare, fie să le dezvăluie. O pacientă îmi poate spune că se simte bine, în timp ce strânge din umeri şi se încruntă, iar alt pacient poate zâmbi în timp ce îmi povesteşte despre durerea sa. Observăm deseori semnele manifestării unor părţi disociate ale sinelui în indicatori nonverbali simultani sau secvenţiali aflaţi în conflict, ca atunci când un pacient a întins braţul pentru a da mâna cu mine, în timp ce se trăgea, de fapt, mai în spate.

Comunicarea nonverbală poate fi intenţionată sau neintenţionată, conştientă sau inconştientă, clară sau confuză. Aceste manifestări pot reprezenta un sine implicit unificat sau pot denota contradicţii între părţile disociate ale sinelui. Manifestările inconştiente, neintenţionate şi involuntare prezintă cel mai mare interes pentru psihoterapeuţi, întrucât tind să indice elementele aflate dincolo de suprafaţă şi dincolo de cuvinte şi să scoată la iveală comportamente ce reflectă şi susţin sinele implicit sau implicite. Dansul care se desfăşoară în cadrul relaţiei şi care cuprinde şi răspunsurile inconştiente ale terapeutului (generate de sinele implicit al acestuia) la expresiile sinelui implicit al pacientului constituie esenţa terapiei.

Bromberg afirmă faptul că "drumul spre inconştientul pacientului este trasat întotdeauna într-o manieră nonliniară prin propria participare inconştientă [a terapeutului] la construcţia acestui drum, în timp ce terapeutul este angajat, în mod conştient, într-un fel sau altul, într-o interacţiune cu o parte diferită a sinelui pacientului" (2006, p. 43). Împreună cu naraţiunea verbală, encodarea şi decodarea inconştientă se produc în cadrul unei conversaţii nonverbale pline de sens dintre sinele implicit al terapeutului şi cel al pacientului. Encodarea "presupune capacitatea de a emite mesaje nonverbale adecvate cu privire la propriile nevoi, sentimente şi gânduri", iar decodarea "presupune capacitatea de a detecta, de a percepe adecvat, de a înţelege şi de a reacţiona corespunzător la exprimarea nonverbală a altei persoane cu privire la propriile nevoi, interacţiuni, sentimente, gânduri, roluri sociale" (Schachner, Shaver & Mikulincer, 2005, p. 148). Procesul interactiv permanent de encodare şi decodare determină ce anume se va întâmpla în cadrul relaţiei, fără intenţii sau gândire conştientă. Este de remarcat faptul că atât sinele implicit al pacientului, cât şi al terapeutului sunt implicate în acest dans.

Indicatorii nonverbali în tratament

Kurtz afirmă faptul că psihoterapeuţii ar trebui să urmărească permanent manifestările nonverbale pe care autorul le numeşte "indicatori" şi îi defineşte ca "un fragment dintr-un comportament sau un element de stil, sau orice altceva care sugerează [...] o conexiune cu structura de caracter, cu amintirile timpurii sau cu anumite emoţii [inconştiente]", mai cu seamă acele manifestări care reflectă şi susţin predicţiile "protective, supra-generalizate şi demodate" (2010, p. 110). Aşadar, nu orice manifestare nonverbală constituie un indicator. Spre exemplu, a întinde mâna pentru a lua ceaşca de ceai sau a-şi da părul de pe frunte nu reprezintă, de obicei, indicatori. Indicatorii sunt acele comportamente nonverbale care îl ajută pe terapeut (în mod implicit şi explicit) să "formuleze ipoteze despre client: ce fel de convingeri implicite exprimă acestea şi ce fel de situaţii timpurii de viaţă ar putea sta la baza acestor tipare şi convingeri" (p. 127).

Indicatorii cuprind atât indiciile încărcate afectiv care amintesc de interacţiunile din cadrul relaţiei de ataşament timpuriu şi care determină mişcările, posturile, gesturile, prozodia şi expresiile faciale ale copilului, precum şi cele care reflectă activarea dereglată [a sistemului nervos] şi mecanismele defensive animalice declanşate în raport cu trauma. Terapeutul intenţionează să aducă în prezent, în cadrul şedinţei de terapie, experienţa acestor indicatori. Terapia trebuie să "activeze aceste nişe profunde, subcorticale, din mintea noastră subconştientă, unde sălăşluiesc afectele, unde este depozitată trauma şi unde au fost stocate tiparele implicite de ataşament" (Lapides, 2010, p. 9). Activarea acestor elemente presupune mai degrabă existenţa unei rezonanţe şi interacţiuni afective de la emisferă dreaptă la emisferă dreaptă, decât a unei abordări de natură cognitivă, analitică sau interpretativă (cf. Schore, 1994, 2003, 2009, 2012).

Indicatorii care pot fi reperaţi conştient de către terapeut sau pacient pot fi exploraţi în mod explicit, împreună cu afectul asociat, chiar şi atunci când conţinutul reprezentat de aceşti indicatori rămâne inconştient. Grigsby şi Stevens afirmă faptul că a recunoaşte indicatorii şi a întrerupe comportamentele automate constituie o abilitate mai promiţătoare decât aceea de a putea discuta despre ce anume s-a petrecut iniţial pentru a duce la apariţia acelor indicatori şi comportamente: "A discuta despre evenimente de demult [...] sau a discuta despre idei şi informaţii cu pacientul [...] poate constitui, cel mult, un mijloc indirect de perturbare a comportamentelor în care oamenii se angajează în mod rutinier" (2000, p. 361). Se poate să nu fie suficient ca pacientul să ajungă la anumite revelaţii fără să se producă şi schimbarea secvenţelor procedurale de acţiune. Există, în mod esenţial, două modalităţi de învăţare procedurală implicită care pot fi abordate în terapie: "Prima este aceea de [...] a observa mai degrabă decât a interpreta ce anume se petrece şi de a atrage, în mod repetat, atenţia asupra acelui lucru. Această acţiune în sine tinde să perturbe caracterul automat al exprimării obişnuite a învăţării procedurale. A doua tactică terapeutică este lansarea în activităţi care perturbă în mod direct ceea ce a fost învăţat în manieră procedurală" (p. 325).

A asculta naraţiunea somatică în acelaşi timp cu naraţiunea verbală stimulează în mod natural curiozitatea şi abilitatea de conştientizare a indicatorilor nonverbali. Terapeutul şi clientul perturbă împreună caracterul automat al acestor indicatori în clipa când devin conştienţi de aceşti indicatori, "nu ca şi cum ar fi o boală sau ceva de care trebuie să scapi, ci într-un efort de a-l ajuta pe pacient să devină conştient de modul în care experienţele sunt gestionate şi în care capacitatea pentru experienţă poate fi extinsă" (Kurtz, 1990, p. 111). Trebuie remarcat faptul că noţiunea generală de atenţie mindful care presupune a fi receptiv la orice elemente din câmpul vizual al ochiului minţii diferă de noţiunea de atenţie mindful îndreptată în mod specific asupra indicatorilor nonverbali. În loc de a permite atenţiei pacienţilor să se îndrepte în mod aleatoriu asupra oricăror emoţii, amintiri, gânduri sau acţiuni fizice care s-ar putea produce, terapeuţii utilizează "conştientizarea direcţionată a momentului prezent" (directed mindfulness) pentru a ghida conştiinţa pacientului înspre reperarea anumitor indicatori care constituie punctul de plecare în explorarea sinelui implicit (Ogden, 2007, 2009).

Trăirea conştientă a momentului prezent (mindfulness) este abordată nu ca o activitate solitară, desfăşurată în limitele minţii unui singur individ, ci integrată în dansul verbal şi nonverbal dintre pacient şi terapeut (Ogden, 2014). Terapeuţii observă, mai întâi, comportamentele nonverbale ale clienţilor lor şi le cer acestora să devină conştienţi de acţiunile pe care aleg să le întreprindă, de posturile, expresiile şi ceilalţi indicatori nonverbali care se manifestă în momentul prezent în cadrul şedinţei de terapie. Pe măsură ce clienţii devin conştienţi (mindful) cu privire la propriile comportamente nonverbale, li se cere să-şi descrie şi verbal peisajul interior - emoţiile, gândurile, imaginile, amintirile şi senzaţiile. Terapeuţii sunt invitaţi să ia parte la călătoriile interioare ale clienţilor, experimentând prin intermediul experienţei celuilalt scenariile variate şi trăind multiplele semnificaţii. Prin conştientizarea relaţională integrată de tip mindfulness, conştientizarea momentului prezent (awareness of the present moment) este împărtăşită, mutuală şi reglată interactiv.

Secţiunile următoare ale articolului de faţă ilustrează, pe de o parte, câţiva indicatori somatici de bază care se pot dovedi semnificativi în practica clinică, iar, pe de altă parte, descriu utilizarea conştientizării relaţionale integrate prin intermediul căreia pot fi descoperite nuanţele indicatorilor şi poate fi alterată naraţiunea somatică din cadrul relaţiei terapeutice. Se observă indicatori ai sinelui implicit, se întrerup secvenţele care nu mai sunt utile şi se iniţiază acţiuni noi.

Este important pentru cititor să reţină următoarea idee: intervenţiile specifice decurg spontan din ceea ce transpare experienţial şi implicit în cadrul diadei terapeutice. Philip Bromberg afirmă faptul că, în mod absolut caracteristic, el nu "plănuieşte" dinainte ce anume va face sau va spune în cadrul şedinţei de terapie, ci mai degrabă "se trezeşte" făcând sau spunând anumite lucruri care se ivesc spontan din interiorul relaţiei (comunicare personală din data de 21 decembrie 2010). Cuvintele şi acţiunile terapeutului nu constituie tehnici premeditate sau generice, ci mai degrabă răspunsuri emergente la ceea ce transpare aici-şi-acum între el şi pacient. În descrierea propriei mele munci, pe care urmează să o prezint în cadrul articolului de faţă, intervenţiile mele "au venit la mine" într-un mod la fel de neaşteptat, izvorâte din ceea ce s-a petrecut în interiorul relaţiei. Cu toate că pot explica raţiunea teoretică din spatele acestor intervenţii, şi o voi şi face, ele nu au fost nici premeditate, nici gândite în prealabil. Cu toate că aceste intervenţii reprezintă, în principiu, "nişte tehnici", ele nu au un caracter generic. Intervenţiile nu se produc niciodată de două ori în manieră identică, ci apar în mod natural şi neaşteptat în momentul în care atât terapeutul, cât şi pacientul se simt reciproc în mod subiectiv. Cu alte cuvinte, ei îşi comunică responsivitatea somatică şi afectivă la experienţa care se produce în interiorul relaţiei lor şi care nu este procesată cognitiv, ci cunoscută implicit.

Este nevoie de intenţie, experienţă şi practică pentru ca un terapeut să "ştie" care manifestări nonverbale constituie indicatori şi care nu. Această "cunoaştere" nu este de natură cognitivă. Terapeutul se simte mai degrabă atras de o manifestare nonverbală specifică şi, cel mai adesea, nu realizează de ce. De obicei, anumite descoperiri ulterioare din şedinţele de terapie vor demonstra faptul că acea manifestare a reprezentat un indicator semnificativ al traumei şi al istoriei de ataşament care reflectă şi susţine sinele implicit.

În secţiunile următoare sunt descrişi indicatori ai sinelui implicit şi exemple despre cum se poate lucra cu aceştia în terapie: prozodia, contactul vizual, expresiile faciale, mişcările premergătoare acţiunii, mişcările braţelor, locomoţia, postura şi căutarea proximităţii. În mod evident, lista nu este nici pe departe exhaustivă şi mulţi dintre indicatorii sinelui implicit au fost omişi: unghiul şi mişcarea la nivelul pelvisului; înclinarea capului şi modul în care acesta stă aşezat pe gât şi pe umeri; unghiul, pronaţia sau supinaţia picioarelor şi felul în care tălpile apasă pe sol în timpul mersului; încordarea la nivelul genunchilor sau al altor încheieturi; felul cum atârnă braţele din umeri; amploarea mişcărilor anumitor părţi ale corpului; tiparele de respiraţie şi tremuratul şi scuturatul involuntar, reacţii avute adesea de persoanele cu TSPT - aceştia constituind doar o parte din indicatori (cf. Ogden, Minton & Pain, 2006; Ogden & Fisher, 2015).

Ultima doamnă Parrish

 

Liv Constantine
Ultima doamnă Parrish
Editura Corint, 2020
Traducere din engleză de Roxanu Olteanu

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Liv Constantine este pseudonimul surorilor Lynne Constantine şi Valerie Constantine. Despărţite de trei state, cele două autoare din America şi-au petrecut zile întregi construind intrigi pe Skype şi pe e-mail. Ele recunosc că au dobândit talentul de a scrie cărţi pline de suspans din vremea copilăriei, când se bucurau de poveştile spuse de bunica lor grecoaică.

Puteţi afla mai mult despre Lynne şi Valerie pe http://www.livconstantine.com.

*

Amber Patterson s-a săturat până peste cap de propria soartă. S-a săturat să fie un nimeni: o femeie banală, greu de remarcat, care nu iese cu nimic în evidenţă. Merită mai mult - o viaţă călăuzită de bani şi putere, întruchipată de zeiţa blondă, cu ochi albaştri, Daphne Parrish, care nici măcar nu apreciază ce are.

Pentru toată lumea din orăşelul rezidenţial Bishops Harbor, din Connecticut, Daphne - preşedinta unei asociaţii filantropice - şi soţul ei Jackson - mogul al afacerilor imobiliare - formează un cuplu desprins din basme.

Invidia o macină pe Amber. Însă tânăra pune la cale un plan perfid. Se foloseşte de compasiunea de care dă dovadă întotdeauna Daphne, pentru a se insinua în familia Parrish. În scurt timp, îi devine cea mai intimă prietenă, călătoresc împreună în Europa şi se apropie tot mai mult de Jackson. Doar că trecutul ei întunecat ascunde un secret care îi poate distruge tot ce a clădit.

Plin de răsturnări de situaţie şocante, care conduc spre un final spectaculos, volumul Ultima doamnă Parrish este un thriller savuros, scris cu talent seducător.

"Invidie, trădare şi jocuri de putere... Ultima doamnă Parrish este o minunată lectură de evadare din cotidian! În plus, oferă şi un final neaşteptat!" (Reese Witherspoon)

Fragment

Unu

Amber Patterson se săturase să fie invizibilă. Venea la sala asta de fitness zi de zi, de trei luni încoace, de trei luni lungi, în care se uitase la femeile acestea cu viaţă uşoară, care lucrau la singurul lucru de care le păsa. Erau aşa de absorbite de ele însele; putea să pună pariu că niciuna dintre ele n-ar fi recunoscut-o pe stradă, deşi fusese la doi paşi de ele în fiecare zi. Pentru ele era ca o mobilă - ceva neimportant, care nu merită să fie băgat în seamă. Dar nu îi păsa de niciuna dintre ele. Unul şi numai unul era motivul pentru care se târa aici în fiecare zi, la aparatul acesta, fix la aceeaşi oră.

Era plictisită de moarte de rutină - zi după zi, muncind până la epuizare în aşteptarea momentului oportun. Cu coada ochiului, a văzut cunoscuţii pantofi de sport aurii, Nike, urcând pe aparatul de alături. Amber şi-a îndreptat umerii şi s-a prefăcut absorbită de revista plasată strategic pe suportul aparatului ei. A întors capul şi i-a zâmbit timid blondei superbe, care a binevoit să încline uşor capul în direcţia ei. Amber s-a întins după sticla cu apă, mutându-şi deliberat piciorul spre marginea aparatului, şi a alunecat, răsturnând pe jos revista, care a aterizat pe podea, în spatele pedalei de la aparatul vecinei ei.
- Vai de mine, îmi pare aşa de rău! a spus Amber, roşind.

Înainte să se aplece ea, femeia se şi oprise din pedalat şi îi luase revista de jos. Amber a văzut-o cum ridică sprâncenele, mirată.
- Citeşti revista asta? a întrebat-o uimită, în timp ce i-o înapoia.
- Da, e revista publicată de Institutul pentru studiul fibrozei chistice. Apare de două ori pe an. O ştii?
- O ştiu, da. Lucrezi în domeniul medical? s-a mai interesat femeia.

Amber a lăsat ochii în jos, apoi s-a uitat la ea.
- Nu, nu lucrez în domeniu. Sora mea mai mică a avut fibroză chistică.

A lăsat cuvintele să umple spaţiul dintre ele.
- Îmi pare rău! Am fost lipsită de eleganţă. Nu era treaba mea, a spus femeia, întorcându-se la bicicleta ei.

Amber a clătinat din cap.
- Nu, e OK. Cunoşti vreo persoană cu fibroză chistică?

Se citea durere în ochii femeii, când s-a uitat din nou la Amber.
- Pe sora mea. Am pierdut-o acum douăzeci de ani.
- Îmi pare aşa de rău! Câţi ani avea?
- Doar şaisprezece ani. Era diferenţă de doi ani între noi.
- Charlene avea doar paisprezece ani.

Încetinind ritmul, Amber şi-a şters ochii cu dosul palmei. Îţi trebuie mult talent actoricesc să plângi după o soră care n-a existat. Cele trei pe care le avea în realitate erau bine, sănătoase, cu toate că nu mai vorbise cu ele de doi ani.

Bicicleta femeii s-a oprit din mişcare.
- Te simţi bine? a întrebat-o ea.

Amber şi-a tras nasul şi a ridicat din umeri.
- E greu şi acum, chiar după atâţia ani.

Femeia s-a uitat lung la ea, ca şi cum ar fi încercat să ia o decizie, apoi i-a întins mâna.
- Eu sunt Daphne Parrish. Ce-ai spune să plecăm de aici şi să stăm puţin de vorbă la o cafea?
- Sigur? Nu vreau să-ţi stric antrenamentul.

Daphne a dat din cap.
- Da, chiar mi-ar plăcea să stăm de vorbă.

Amber i-a oferit un zâmbet, despre care spera că pare plin de recunoştinţă, şi s-a dat jos de pe aparat.
- Sună perfect!

I-a cuprins apoi mâna femeii şi i-a spus:
- Eu mă numesc Amber Patterson. Îmi face plăcere să te cunosc!

*

Mai târziu în seara aceea, Amber stătea într-o cadă plină cu spumă, sorbea dintr-un pahar de merlot şi fixa cu privirea o fotografie din revista Entrepreneur. Zâmbind, a lăsat revista, a închis ochii şi şi-a rezemat capul de marginea căzii. Era foarte satisfăcută de felul în care decursese ziua. Se aşteptase să fie mai complicat, dar Daphne simplificase lucrurile. După ce terminaseră cu micile discuţii de complezenţă de la cafea, ajunseseră la adevăratul motiv pentru care îi captase interesul lui Daphne.
- Pentru cineva care n-a avut niciodată experienţa fibrozei chistice e imposibil să înţeleagă, spusese Daphne cu ochii ei albaştri aprinşi de pasiune. Julie n-a fost niciodată o povară pentru mine, dar în liceu prietenii mei mă tot îmboldeau s-o las acasă, să n-o mai iau cu mine. Ei nu pricepeau că niciodată nu ştiam când o să ajungă din nou în spital sau dacă va mai ieşi de acolo. Fiecare clipă cu ea era preţioasă.

Amber s-a aplecat spre ea şi a făcut tot posibilul să pară interesată, în timp ce calcula în minte cam cât fac diamantele de la urechile lui Daphne, brăţara ei îngustă şi diamantul uriaş de pe degetul ei cu manichiură perfectă. Probabil că avea cel puţin o sută de miare pe trupul ei subţire, şi nu putea să facă altceva, decât să se vaite de copilăria ei tristă. Amber şi-a înăbuşit un căscat şi i-a aruncat un zâmbet forţat.
- Ştiu. Eu nu mă mai duceam la şcoală, stăteam acasă cu sora mea, pentru ca mama să poată merge la serviciu. Era gata să fie concediată luându-şi aşa de multe zile libere, şi ultimul lucru pe care ni l-am fi putut permite era să piardă asigurarea medicală!

Era încântată de uşurinţa cu care îi venise minciuna.
- Vai, ce groaznic! a plescăit Daphne din buze. Acesta e încă un motiv pentru care fundaţia mea e aşa de importantă pentru mine. Noi acordăm asistenţă financiară familiilor care nu îşi pot permite cele necesare. Dintotdeauna a fost unul dintre cele mai însemnate obiective pe care le-a avut Zâmbetul lui Julie.

Amber s-a prefăcut uimită.
- Zâmbetul lui Julie e fundaţia ta? E vorba despre aceeaşi Julie? Ştiu totul despre Zâmbetul lui Julie, citesc de ani de zile tot ce faceţi. Sunt aşa de şocată!

Daphne a dat din cap.
- Am înfiinţat-o imediat după ce am terminat şcoala. De fapt, soţul meu a fost primul sponsor.

Aici a zâmbit, poate, puţin jenată.
- Aşa ne-am întâlnit.
- Nu cumva pregătiţi chiar acum o mare strângere de fonduri?
- Ba da. E peste câteva luni, dar tot mai avem multe de făcut. Ce-ar fi dacă... Nu, lasă.
- Nu, ce e? a insistat Amber.
- Păi, voiam să te întreb dacă ai vrea să ne ajuţi. Ar fi frumos să am pe cineva care înţelege ce...
- Mi-ar plăcea să te ajut în orice fel! a întrerupt-o Amber. Nu câştig eu prea mulţi bani, dar, cu siguranţă, pot să-mi fac timp pentru donaţii. Ce faci tu e aşa de important! Când mă gândesc ce mult contează...

Şi-a muşcat buzele şi a clipit din ochi, oprindu-şi lacrimile.

Daphne a zâmbit.
- Grozav!

A scos o carte de vizită cu numele şi adresa ei.
- Poftim! Întrunirea comitetului e la mine acasă, joi, la zece dimineaţa. Poţi să vii?

Amber i-a zâmbit larg, încercând şi acum să pară preocupată doar de boala aceea.
- N-aş lipsi pentru nimic în lume!

Doi

Legănarea trenului de sâmbătă, din orăşelul Bishops Harbor la New York, o scufunda pe Amber într-o reverie somnoroasă, complet diferită de disciplina rigidă a săptămânii de lucru. Stătea la fereastră, cu capul rezemat de spătar, şi deschidea din când în când ochii să se uite la peisajul care se perinda prin faţa ochilor. Şi-a amintit de prima călătorie cu trenul, pe când avea şapte ani. Era iulie în Missouri - cea mai fierbinte şi mai înăbuşitoare lună a verii -, iar aerul condiţionat nu funcţiona. O vedea şi acum pe mama ei stând vizavi de ea, într-o rochie neagră, cu mâneci lungi, fără un zâmbet pe faţă, cu spatele drept şi cu genunchii lipiţi, într-o poziţie afectată. Părul ei şaten-deschis era strâns în cocul obişnuit la spate, dar îşi pusese o pereche de cercei - nişte perle micuţe, pe care le păstra pentru ocazii speciale. Iar Amber presupunea că înmormântarea mamei mamei ei era considerată o ocazie specială.

Când coborâseră din tren în gara sordidă din Warrensburg, aerul de afară era şi mai sufocant decât fusese în tren. Unchiul Frank, fratele mamei, le aştepta acolo, şi s-au îngrămădit cu toţii în camioneta lui albastră, veche.

Mirosul şi-l amintea cel mai bine - şi pielea crăpată a banchetei care i se înfigea în carne. Au trecut pe lângă câmpuri nesfârşite de porumb şi mici ferme cu case de lemn care păreau vechi şi curţi pline de unelte ruginite, maşini vechi, puse pe butuci, cauciucuri fără jante şi lăzi metalice sparte. Era mai deprimant chiar decât locul în care locuiau ei, şi Amber şi-ar fi dorit ca mama ei s-o fi lăsat acasă, ca pe celelalte surori. Mama spusese că ele erau prea mici să participe la o înmormântare, dar Amber era destul de mare pentru a aduce un ultim omagiu. Mintea ei îngropase mai toate amintirile din weekendul acela oribil, dar lucrul pe care nu avea să-l uite niciodată era paragina înfiorătoare de acolo - sufrageria mohorâtă din casa bunicilor, unde totul era maroniu şi galben-ruginit; barba ţepoasă a bunicului, care stătea pe şezlongul lui cu saltea ţeapănă, grav şi posomorât în tricoul lui uzat şi în pantalonii kaki plini de pete. A văzut atunci de unde îi veneau mamei firea lipsită de veselie şi lipsa de imaginaţie. Atunci, la acea vârstă fragedă, a început ea să viseze la ceva diferit şi mai bun.

Acum, deschizând ochii când bărbatul din faţa ei s-a ridicat şi a lovit-o din greşeală cu servieta, şi-a dat seama că au ajuns la Grand Central Terminal. Şi-a luat repede geanta şi jacheta şi s-a înscris în fluxul pasagerilor pregătiţi să coboare. Nu s-a plictisit nicio clipă mergând de la peron prin gara aceea magnifică - ce diferenţă faţă de halta murdară în care fusese cu atâţia ani în urmă! A trecut fără grabă prin faţa vitrinelor strălucitoare din gară, precursoare perfecte ale imaginilor şi sunetelor oraşului care aştepta afară, apoi a ieşit din clădire şi a mers puţin pe jos pe Forty-Second Street, până pe Fifth Avenue. Pelerinajul acesta lunar îi devenise atât de familiar, că ar fi putut nimeri drumul şi legată la ochi.

Prima ei oprire a fost, ca de obicei, sala principală de lectură a Bibliotecii Publice din New York. Aici se aşeza la una dintre mesele lungi de lectură şi, la lumina soarelui care se revărsa prin ferestrele înalte, admira frumuseţea frescelor de pe tavan. Azi se simţea şi mai liniştită văzând cărţile care umpleau rafturile de pe pereţi. Acestea îi aminteau că poate găsi acolo orice ar putea s-o intereseze. Aici o să stea, o să citească şi o să descopere toate lucrurile care o vor ajuta să-şi construiască planurile. A rămas acolo, mută şi nemişcată, timp de douăzeci de minute, până când a fost pregătită să iasă din nou afară şi să pornească pe Fifth Avenue.

A trecut încet, dar cu pas hotărât, pe lângă magazinele luxoase înşirate de-a lungul străzii. Pe lângă Versace, Fendi, Armani, Louis Vuitton, Harry Winston, Tiffany & Co., Prada, Gucci şi Cartier - se înşirau la nesfârşit, unul după altul, cele mai prestigioase şi mai scumpe buticuri din lume. Fusese în fiecare dintre ele, inspirase aroma de piele fină şi de parfumuri exotice şi îşi unsese mâinile cu balsamurile catifelate şi cu cremele costisitoare care stăteau, ispititoare, în cutiuţe de testare frumos decorate.

A continuat pe lângă Dior şi Chanel şi s-a oprit să admire o rochie mulată, argintiu cu negru, care era expusă pe manechinul din vitrină. S-a uitat îndelung la rochie, imaginându-şi cum i-ar sta cu ea, cu părul ridicat, cu un machiaj perfect, intrând într-o sală de bal la braţul soţului ei, invidiată de toate femeile. A mers mai departe spre nord, până a ajuns la Bergdorf Goodman şi la eternul hotel Plaza. A fost tentată să urce pe scările acoperite cu mochetă roşie până în holul cel mare, dar era deja trecut de ora unu şi îi era foame. Îşi adusese ceva de mâncare de acasă, pentru că nu-şi putea permite să cheltuie banii obţinuţi cu greu şi pe muzeu, şi pe un prânz în Manhattan. A traversat Fifty-Eighth Street, spre Central Park, s-a aşezat pe o bancă orientată cu faţa spre strada aglomerată şi a scos din geantă un măr mic şi o punguţă cu stafide şi alune. A mâncat încet, uitându-se la oamenii care treceau grăbiţi pe stradă, şi şi-a spus pentru a suta oară cât e de bucuroasă că a reuşit să scape de viaţa ternă pe care au dus-o părinţii ei, de conversaţiile lor banale şi de predictibilitatea lucrurilor. Mama lui Amber nu îi înţelesese niciodată ambiţiile. Spunea că încearcă să se ridice prea sus peste nivelul ei, că felul ei de a gândi nu îi va aduce decât necazuri. Mai apoi, îi arătase Amber de ce e în stare şi lăsase totul în urmă - chiar dacă nu aşa cum plănuise.

Şi-a terminat prânzul şi a pornit prin parc spre Muzeul Metropolitan de Artă, unde voia să-şi petreacă după-amiaza, până la trenul de seară, cu care urma să se întoarcă în Connecticut. În ultimii doi ani bătuse toate sălile de la Met, studiase operele de artă şi asistase la prelegeri şi filme despre operele de artă şi despre creatorii lor. La început, gravele ei lacune o descurajaseră, dar, cu abordarea ei metodică, o luase pas cu pas şi citise din cărţi împrumutate tot ce găsise despre artă, despre istoria artei şi despre maeştrii ei. Înarmată cu noi informaţii în fiecare lună, vizita din nou muzeul şi vedea cu ochii ei lucrurile despre care citise. Acum ştia că se poate angaja într-o discuţie respectabilă şi inteligentă cu cel mai pregătit critic de artă. Din ziua în care părăsise casa aceea înghesuită din Missouri crease o nouă Amber, mai bună, o Amber care se putea mişca uşor printre cei foarte bogaţi. Şi, până în clipa aceea, totul se desfăşurase conform planului.

După ceva timp, a pornit spre galeria pe care o vizita de obicei ultima. Acolo a stat multă vreme în faţa unui mic studiu care îi aparţinea lui Tintoretto. Nu mai ştia de câte ori se uitase la schiţa aceea, dar cuvintele de pe plăcuţa aşezată sub el i se întipăriseră în creier - "Donaţie din colecţia deţinută de Jackson şi Daphne Parrish". S-a îndepărtat de schiţă cu greu şi s-a dus la noua expoziţie Aelbert Cuyp. Frunzărise puţin singura carte despre Cuyp care exista pe rafturile bibliotecii din Bishops Harbor. Cuyp era un artist de care nu auzise niciodată, de aceea constatase cu uimire cât de prolific fusese şi cât de faimos era. S-a plimbat prin galerie şi a dat peste tabloul pe care îl admirase atât de mult în cartea aceea şi pe care spera să-l vadă expus, Fluviul Meuse la Dordrecht, pe furtună. Era chiar mai magnific decât îşi închipuise.

Lângă ea, doi oameni în vârstă erau la fel de fermecaţi.
- E uimitor, nu-i aşa? i-a spus femeia lui Amber.
- E mai mult decât mi-am imaginat, a răspuns ea.
- E foarte diferit de peisajele lui, şi-a dat cu părerea bărbatul.

Continuând să se uite la tablou, Amber a adăugat:
- Este, dar a pictat multe tablouri superbe cu porturi din Olanda. Ştiaţi că a pictat de asemenea scene şi portrete biblice?
- Serios? Nu ştiam.

"Poate ar trebui să citiţi şi voi înainte să veniţi la o expoziţie", a continuat Amber în gând, dar în faţa lor doar a zâmbit şi s-a îndepărtat. Îi plăcea când putea să-şi arate superioritatea cunoştinţelor. Şi era convinsă că unui om ca Jackson Parrish, unui om care era mândru de cultura lui artistică, îi va plăcea şi lui.

 

Liv Constantine
Ultima doamnă Parrish
Editura Corint, 2020
Traducere din engleză de Roxanu Olteanu

Citiţi o cronică a acestei cărţi.
Citiţi un prim fragment din această carte..

Fragment

Trei

Invidia i-a umplut gâtul cu acreală lui Amber când a început să se vadă casa graţioasă, în stil Nantucket, din Long Island Sound. Porţile albe, deschise, de la intrarea pe proprietatea de câteva milioane de dolari, lăsau să se vadă bogatele plante verzi şi tufele de trandafiri, care se revărsau extravagant peste zidurile discrete, şi conacul, o clădire sofisticată, pe două niveluri, alb cu gri. Îi amintea de fotografiile cu casele de vară ale bogaţilor din Nantucket şi din insula Martha's Vineyard. Casa se întindea maiestuoasă de-a lungul malului, potrivindu-se perfect conturului acestuia.

Era genul de casă care era ascunsă în siguranţă de ochii celor care nu-şi pot permite să trăiască aşa. "Asta face bogăţia pentru tine", şi-a spus ea. "Îţi oferă mijloacele şi posibilitatea de a rămâne retras de lume, dacă îţi doreşti asta - sau dacă trebuie s-o faci."

Amber şi-a parcat albastra ei Toyota Corolla, veche de zece ani, ce urma să arate ridicol de nepotrivit printre ultimele modele de BMW şi Mercedes despre care era sigură că aveau să umple în curând curtea. A închis ochii şi a stat aşa o clipă, respirând încet şi adânc, repetând în minte informaţiile pe care le memorase în ultimele săptămâni. Se îmbrăcase cu mare grijă în dimineaţa aceea, îşi pusese în părul şaten şi drept o bentiţă în nuanţe de maro, lăsându-şi faţa descoperită, şi se machiase minimal - doar un pic de blush în obraji şi puţin balsam de buze uşor colorat. Se îmbrăcase cu o fustă de serj bine călcată, de culoare bej, şi cu un tricou alb de bumbac cu mâneci lungi, pe care le comandase din catalogul L.L. Bean. Sandalele erau simple şi solide, pur şi simplu încălţăminte uşor de purtat, fără nimic feminin. Ochelarii urâţi, cu rame mari, pe care îi găsise în ultimul moment, îi completau imaginea pe care o căutase. Când s-a uitat în oglindă înainte de a pleca, s-a simţit mulţumită. Părea o fată simplă, ba chiar timidă. O persoană despre care nici într-un milion de ani n-ai crede că poate fi o ameninţare pentru cineva - mai ales pentru cineva ca Daphne Parrish.

Cu toate că ştia că există şi un mic risc de a fi considerată nepoliticoasă, Amber venise puţin mai devreme. Aşa putea să stea pentru câteva clipe singură cu Daphne şi, în plus, să fie deja acolo când ajungeau celelalte femei, un avantaj pentru momentul în care se făceau prezentările. Acestea o vor considera o simplă albinuţă muncitoare, tânără şi banală, pe care Daphne a binevoit s-o aleagă şi s-o numească ajutor la acţiunile ei caritabile.

A deschis portiera şi a păşit pe aleea cu pietriş. Aveai impresia că fiecare dintre pietricelele care înfundau zgomotul paşilor fusese măsurată, ca să fie uniformă şi pură, perfect potrivită şi lustruită. Apropiindu-se de casă, a studiat atent curtea şi clădirile. Şi-a dat seama că va intra prin spate - faţa casei, evident, era spre apă - dar, oricum, era o faţadă foarte frumoasă. În stânga era un arbore în care atârnau ultimele flori de glicină ale verii, iar în spatele lui se găseau două bănci lungi. Amber citise despre astfel de bogăţii, văzuse o mulţime de reviste şi de tururi on-line ale caselor de vedete sau de superbogaţi. Dar era prima oară când vedea toate astea cu ochii ei.

A urcat treptele largi de piatră până sus şi a sunat la clopoţel. Uşa era imensă, cu două foi mari de sticlă tăiată oblic, prin care putea să vadă coridorul lung care ajungea până în faţa casei. Din locul în care stătea zărea albastrul intens al apei, după care, pe neaşteptate, Daphne a apărut în faţa ei, i-a deschis uşa şi i-a zâmbit.
- Ce bine îmi pare să te văd! Mă bucur că ai putut să vii, a spus ea, luând-o de mână şi băgând-o în casă.

Amber i-a aruncat zâmbetul timid pe care îl exersase în oglinda de la baie.
- Îţi mulţumesc pentru invitaţie, Daphne! Sunt aşa de bucuroasă că pot să te ajut!
- Ei bine, eu sunt încântată că vei colabora cu noi. Vino pe aici! O să ne întâlnim pe verandă, a spus Daphne când au intrat într-o încăpere mare, octogonală, cu ferestre de sus până jos, mărginite de draperii înflorate, văratice, într-o explozie de culoare.

Uşile erau larg deschise, şi Amber a inspirat mirosul îmbătător al apei sărate de mare.
- Te rog, ia loc! Avem câteva minute până vor veni ceilalţi, a spus Daphne.

Amber s-a cufundat în canapeaua de pluş, iar Daphne s-a aşezat în faţa ei, într-unul dintre fotoliile galbene care se asortau perfect cu celelalte piese de mobilă din această cameră de o eleganţă nonşalantă. O irita uşurinţa cu care trata Daphne bogăţia şi privilegiile, de parcă ar fi fost dreptul ei prin naştere. Ai fi zis că a coborât direct din paginile revistei Town & Country cu pantalonii ei cenuşii cu croială perfectă şi cu bluza ei de mătase, având ca unică bijuterie perlele mari din urechi. Amber bănuia că numai hainele şi cerceii valorează peste trei miare, fără să pună la socoteală piatra de pe deget sau ceasul Cartier. Probabil că la etaj mai avea vreo zece în cutia ei de bijuterii. Amber s-a uitat la ceasul ei - un model ieftin, de duzină - şi a văzut că mai au vreo zece minute de singurătate.
- Îţi mulţumesc încă o dată că mi-ai dat voie să te ajut, Daphne!
- Eu îţi sunt recunoscătoare. Niciodată nu sunt prea multe mâini. Adică, toate doamnele sunt minunate, şi muncesc mult, dar tu înţelegi, fiindcă ai trecut şi tu prin asta.

Daphne s-a mişcat puţin în fotoliu.
- Am vorbit mult despre surorile noastre în dimineaţa aceea, dar prea puţin despre noi. Ştiu că nu eşti de aici, dacă îmi amintesc eu bine, mi-ai spus că te-ai născut în Nebraska?

Amber îşi repetase povestea foarte bine.
- Da, exact. Sunt din Nebraska, dar m-am mutat de acolo după ce sora mea a murit. Cea mai bună prietenă a mea din liceu a făcut facultatea aici. Când a venit acasă, la înmormântare, mi-a spus că poate mi-ar face bine o schimbare, un nou început, şi, evident, urma să fim împreună. A avut dreptate. M-a ajutat foarte mult. M-am mutat în Bishops Harbor de aproape un an, dar în fiecare zi mă gândesc la Charlene.

Daphne o privea concentrată.
- Îmi pare rău pentru pierderea ta! Cine nu a trecut prin asta nu poate să ştie cât e de dureros să pierzi o soră. Mă gândesc la Julie în fiecare zi. Uneori mă simt copleşită. De aceea activitatea mea legată de fibroza chistică e aşa de importantă pentru mine. Am fost binecuvântată cu două fete sănătoase, dar sunt multe familii afectate de această maladie teribilă.

Amber a luat de jos o ramă de argint în care era o fotografie cu două fetiţe. Amândouă blonde şi bronzate, îmbrăcate cu costume de baie asortate, stând turceşte pe un debarcader şi ţinându-se de mijloc.
- Ele sunt fetiţele tale?

Daphne s-a uitat la fotografie şi a zâmbit cu încântare, apoi i-a indicat cu degetul.
- Da, ea e Tallulah şi ea e Bella. Fotografia e făcută vara trecută, pe malul lacului.
- Sunt adorabile. Câţi ani au?
- Tallulah are zece ani, iar Bella, şapte. Mă bucur că se au una pe alta, a spus Daphne, cu ochii umezi. Mă rog la Dumnezeu să fie mereu aşa!

Amber şi-a amintit că actorii obişnuiesc să se gândească la cel mai trist lucru care li s-a întâmplat, atunci când trebuie să plângă. A încercat să reînvie în memorie o amintire care s-o facă să plângă, dar cel mai trist lucru la care se putea gândi era că nu e ea cea care stă pe fotoliul lui Daphne, ca stăpână a acestei case incredibile. Totuşi a făcut tot posibilul să pară extrem de tristă când a pus fotografia înapoi pe masă.

Exact atunci s-a auzit clopoţelul de la uşă, iar Daphne s-a ridicat să deschidă. Înainte de a ieşi din cameră, i-a spus:
- Serveşte-te cu o cafea sau cu un ceai! Avem şi câteva bunătăţi. Toate sunt pe bufet.

Amber s-a ridicat, dar şi-a pus geanta pe fotoliul de lângă fotoliul lui Daphne, ca să ocupe locul. În timp ce îşi punea o cafea, au început să apară şi ceilalţi, într-un val de saluturi şi îmbrăţişări entuziaste. Detesta sporovăiala zgomotoasă a grupurilor de femei, ca de găini cotcodăcitoare.
- Un pic de atenţie! s-a auzit vocea lui Daphne peste toate zgomotele acelea, iar femeile au tăcut.

S-a dus la Amber şi a luat-o de mijloc.
- Vreau să vă prezint un nou membru al comitetului, pe Amber Patterson. Amber va fi un minunat plus adus grupului nostru. Din păcate, e şi cumva expertă - sora ei a murit de fibroză chistică.

Amber a lăsat ochii în jos, iar din mijlocul grupului s-a ridicat un murmur de compasiune.
- Ce-ar fi să ne aşezăm, şi apoi vom trece pe la fiecare, ca vă cunoască şi Amber, a spus Daphne.

S-a aşezat pe fotoliu cu ceaşca şi farfurioara în mână, s-a uitat la fotografia cu fetele ei şi, a observat Amber, i-a schimbat puţin poziţia. Amber s-a uitat la femeile din jur care, rând pe rând, îi zâmbeau şi îşi spuneau numele - Lois, Bunny, Faith, Meredith, Irene şi Neve. Toate erau strălucitoare şi perfect aranjate, dar două dintre ele i-au captat atenţia în mod special. Bunny, care nu purta o mărime mai mare de 34, avea un păr blond lung şi drept şi nişte ochi mari, verzi, machiaţi în aşa fel, încât să fie puşi în valoare la maximum. Era perfectă din toate punctele de vedere, iar ea ştia asta. Amber o remarcase la sala de fitness, cu pantalonii ei scurţi minusculi şi cu bustiera ei, antrenându-se ca o nebună, dar Bunny s-a uitat la ea cu o privire goală, de parcă n-ar mai fi văzut-o niciodată în viaţa ei. Amber ar fi vrut să-i amintească: "O, da! Te ştiu. Tu te lauzi că îl învârţi pe degete pe soţul tău cu aerul ăsta de fetiţă inocentă."

Şi mai era Meredith, care nu se potrivea deloc cu restul grupului. Îmbrăcămintea ei era scumpă, dar discretă, nu extravagantă precum a celorlalte. Avea nişte cercei mici de aur şi un singur şirag de perle gălbui atârnat peste puloverul maroniu. Lungimea fustei ei de tweed era ciudată, nici lungă, dar nici suficient de scurtă, cât să fie la modă. Pe măsură ce şedinţa avansa, se vedea tot mai limpede că era diferită nu doar ca îmbrăcăminte. Stătea dreaptă în scaunul ei, cu umerii traşi în spate şi cu capul sus, într-o poză impunătoare, care sugera bogăţie şi rasă. Iar când vorbea, se simţea în vocea ei un mic accent de pension, destul cât cuvintele ei să capete mai multă greutate ca ale celorlalte, vorbind despre licitaţiile restrânse şi despre premiile pe care le obţinuseră până atunci. Vacanţe exotice, bijuterii cu diamante, vinuri de colecţie - şi lista continua, unele mai valoroase ca altele.

Când şedinţa s-a încheiat, Meredith s-a apropiat de Amber şi s-a aşezat lângă ea.
- Bine ai venit la Zâmbetul lui Julie, Amber! Îmi pare foarte rău pentru sora ta.
- Mulţumesc! a răspuns Amber, simplu.
- Tu şi Daphne vă cunoaşteţi de mult timp?
- O, nu! Abia ne-am întâlnit, de fapt. La sala de fitness.
- Ce întâmplare fericită! a spus Meredith, pe un ton greu de descifrat.

Se uita atent la Amber, ca şi cum ar fi putut să vadă drept prin ea.
- A fost un noroc pentru amândouă.
- Da, aşa cred şi eu.

Meredith a făcut o pauză şi a măsurat-o pe Amber din cap până în picioare. Buzele ei s-au întins într-un zâmbet subţire, apoi s-a ridicat de pe fotoliu.
- Mi-a făcut plăcere să te întâlnesc. Abia aştept să ne cunoaştem mai bine!

Amber a simţit pericolul, nu din cuvintele pe care le rostise, ci din felul în care se comporta Meredith. Poate era doar imaginaţia ei. Şi-a pus ceaşca goală pe bufet şi a intrat pe uşile largi, care păreau să te invite pe verandă. Afară, a stat uitându-se la vasta întindere a canalului Long Island. A văzut în depărtare o ambarcaţiune ale cărei pânze erau umflate de vânt, un spectacol magnific. S-a dus în celălalt capăt al verandei, de unde se vedea mai bine plaja de jos. Când s-a întors să intre în cameră, a auzit de pe verandă vocea lui Meredith, inconfundabilă.
- Serios, Daphne, cât de bine o cunoşti pe fata asta? Te-ai întâlnit cu ea la sala de fitness! Ştii ceva despre ea?

Amber a rămas tăcută lângă uşă.
- Meredith, hai, serios! Tot ce trebuia să ştiu era că sora ei a murit de FC. Mai mult, ce vrei? Are un interes legitim în strângerea de bani pentru fundaţie.
- Ai verificat-o? a întrebat-o Meredith, tot sceptică. Ştii cine e ea, cine e familia ei, ce studii are, toate lucrurile astea?
- Aici e muncă de voluntariat, nu facem nominalizări pentru Curtea Supremă de Justiţie a Statelor Unite ale Americii. Vreau să facă parte din comitet. O să vezi. Va avea o contribuţie deosebită.

Amber simţea iritarea din vocea lui Daphne.
- Bine, e comitetul tău. N-am să mai vorbesc despre asta.

Amber a auzit paşii lor pe gresie, când au ieşit din cameră, apoi a intrat şi şi-a împins repede portofoliul sub o pernă de pe canapea, ca să pară că l-a uitat acolo. În portofoliu erau însemnările făcute de ea la şedinţă şi o fotografie băgată în copertă. Lipsa oricăror elemente de identificare o asigura că Daphne va trebui să caute prin dosar pentru a găsi fotografia. Amber avea treisprezece ani acolo. Fusese o zi bună, una dintre puţinele zile în care mama ei reuşise să lase spălatul şi să le ducă în parc. O dădea în leagăn pe sora ei. Pe spatele fotografiei scrisese: "Amber şi Charlene", cu toate că acolo erau ea cu sora ei, Trudy.

Cu Meredith va avea de furcă. Îi spusese că abia aşteaptă s-o cunoască mai bine. Bun, va avea ea grijă să afle cât mai puţine lucruri. N-o să permită unei snoabe din înalta societate să-i vină de hac. Ultima persoană care încercase asta primise ceea ce meritase.

Planul de recuperare a sistemului imunitar

 

Dr. Susan S. Blum şi Michele Bender
Planul de recuperare a sistemului imunitar.
Un program în 4 paşi recomandat pentru tratarea bolilor autoimune
Editura Herald, 2020
traducere din engleză de Ioana Mihalache

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

Dr. Susan S. Blum poate fi considerată un pionier al medicinei funcţionale: tratează, vindecă şi lucrează în prevenţia bolilor cornice de peste 20 de ani; este fondatoarea şi directorul Blum Center for Health, din New York; lucrează pentru Mount Sinai School of Medicine ca profesor asistent, în cadrul Departamentului de Medicină de Prevenţie şi este unul dintre medici specialişti care oferă consultanţă pentru binecunoscuta emisiune americană Dr. Oz şi pentru revista Whole Living (Marta Stewart). Diagnosticată ea însăşi cu tiroidita Hashimoto şi având o pregătire medicală atât convenţională, cât şi alternativă, dr. Susan Blum susţine medicină personalizată în tratarea şi prevenirea bolilor autoimune. În practica sa de cabinet accentul cade asupra funcţionarii sistemice a corpului, pacientul şi medicul sunt parteneri pe parcursul tratamentului, iar informarea şi tehnicile de self-help sunt metoda prin care specialistul îi redă pacientului puterea de auto-vindecare şi auto-îngrijire.

Michele Bender este o scriitoare independentă din New York. A contribuit pentru site-uri şi publicaţii precum, The New York Times sau Glamour. Michele este totodată co-autoare şi ghost writer pentru experţi şi personalităţi. Printre bestsellerele la care a lucrat se numără şi Believe Me: My Battle with the Invisible Disability of Lyme Disease de Yolanda Hadid şi Planul de recuperare a sistemului imunitar - Un program în 4 paşi recomandat pentru tratarea bolilor autoimune de Susan S. Blum, lider în medicină funcţională.

*

Glutenul, metalele grele din mediul înconjurător, toxinele, infecţiile şi stresul de zi cu zi pot declanşa afecţiuni autoimune. Abordarea revoluţionară pe care o propune Planul de recuperare a sistemului imunitar se concentrează pe recuperarea sistemelor de bază ale corpului - regimul alimentar, nivelul hormonilor de stres, starea de sănătate a intestinelor şi cantitatea de toxine din corp - în 4 paşi simpli. Ajutându-şi pacienţii să îşi schimbe comportamentele de viaţă, să mănânce sănătos şi să îşi reducă nivelul de stres, dr. Susan S. Blum le redă oamenilor sentimentul că au controlul asupra a ceea ce se întâmplă cu propriul corp şi că bolile autoimune nu sunt un diagnostic pe care trebuie să şi-l asume pentru restul vieţii.

Fragment
Capitolul 1. Noţiuni fundamentale despre bolile autoimune

Un sistem imunitar sănătos

Sistemul imunitar reuneşte grupul de celule din organism care ne protejează de infecţii şi boli. Tocmai de aceea, sistemul imunitar este adesea supranumit "armata" noastră de celule. Zilnic, atunci când suntem expuşi la cauze care pot duce la apariţia unei infecţii sau a unei boli - cum ar fi virusurile, bacteriile, mucegaiul, paraziţii şi unele proteine străine din alimente - sistemul nostru imunitar intră în acţiune. Pentru a ne apăra, el face apel la mai multe categorii de soldaţi, dar pentru a înţelege bolile autoimune, ne vom concentra asupra unui anumit batalion de celule numite limfocite: un tip de celule albe, responsabile cu protecţia împotriva invadatorilor străini cum ar fi infecţiile. Pe de altă parte, dacă limfocitele nu funcţionează aşa cum trebuie, ele sunt cele care determină apariţia afecţiunilor autoimune. Batalionul limfocitelor este alcătuit din două tipuri de "soldaţi". Primul tip sunt celulele ucigaşe T, care atacă direct orice entitate pe care nu o recunosc şi pe care o percep ca fiind un invadator. Eu îmi imaginez acest atac direct ca pe o luptă celulă-contra-celulă. Al doilea tip de soldaţi sunt celulele B. Aceste celule produc anticorpi - molecule care atacă orice element pe care sistemul nostru imunitar îl percepe ca fiind străin şi periculos. După ce aceste molecule capturează elementul străin, sistemul nostru imunitar iniţiază un răspuns mai amplu care determină manifestarea unei reacţii inflamatorii. Când se întâmplă astfel, sunt eliberaţi noi compuşi care atacă elementul străin pentru a-l omorî şi elimina din organism. Ne putem imagina anticorpii ca pe nişte gloanţe lansate de celulele B cu scopul de a-l ucide pe invadator. Ambele tipuri de soldaţi care alcătuiesc sistemul imunitar, atât celulele B producătoare de anticorpi, cât şi celulele T ucigaşe, demarează un proces ce are drept rezultat inflamarea diverselor ţesuturi din organism. Deşi procesul poate începe diferit în funcţie de situaţie, rezultatul final pe care îl veţi resimţi va fi unul similar în cele mai multe dintre cazuri. Prima definiţie a unui sistem imunitar sănătos şi competent este aceea în care celulele T ucigaşe şi celulele B producătoare de anticorpi sunt în echilibru, astfel încât şi reacţia imună să fie, de asemenea, una echilibrată.

În funcţie de tipul de invadator, uneori putem să simţim că se întâmplă ceva cu noi atunci când sistemul imunitar intră în acţiune, iar alteori, nu. Exemple de astfel de invadatori includ bacteriile şi virusurile. Dacă ni se infectează sinusurile sau o ureche, infecţia fiind cauzată de o bacterie, vom simţi că sistemul imunitar a intrat în acţiune prin aceea că avem nasul înfundat şi dureri la nivelul urechii sau al sinusurilor. Dacă facem gripă, aceasta fiind cauzată de un virus, cel mai probabil o să avem febră mare. Aceste simptome sunt rezultatul faptului că sistemului imunitar încearcă să lupte împotriva bacteriei sau a virusului. În cazul unei reacţii mai puternice inflamaţia poate fi resimţită la nivelul muşchilor sau al articulaţiilor, ca la artrită. Toate acestea sunt semne că sistemul imunitar se luptă să îndepărteze infecţia. Dacă sistemul imunitar este puternic, acest război din interiorul organismului ar trebui să se încheie după o săptămână, maximum două. Odată ce şi-a îndeplinit sarcina, sistemul imunitar se relaxează şi revine la starea lui naturală de veghe, în aşteptarea următorului element dăunător, iar inflamaţia dispare. În cazul unei persoane cu un sistem imunitar sănătos, acesta este un proces benefic şi normal; avem nevoie de aceste celule T ucigaşe şi de anticorpi pentru a ne menţine sănătoşi.

Există mai multe tipuri de celule T. Celulele T ucigaşe şi celulele B îşi preiau comenzile de la celulele T ajutătoare şi de la celulele T reglatoare, care fie activează, fie inhibă reacţia imună. Diferitele tipuri de celule T trebuie să se afle într-o stare de echilibru pentru ca sistemul imunitar să se inhibe în mod corespunzător după ce a fost activat şi şi-a îndeplinit sarcina. Această stare de echilibru este a doua definiţie a unui sistem imunitar sănătos.

Cu toate că sistemul imunitar trebuie să fie vigilent pentru a ne proteja de infecţii şi toxine, el trebuie, de asemenea, să aibă o grijă deosebită pentru a nu vătăma propriile noastre ţesuturi, confundând celulele organismului nostru cu ale invadatorului. Încă din cea mai timpurie fază de dezvoltare, celulele noastre imune trebuie să înveţe să diferenţieze elementele care constituie părţi naturale ale organismului, adică "sinele nostru", de substanţele străine, adică "non-sinele". Abilitatea de a realiza această distincţie se numeşte toleranţă. Cea de-a treia definiţie a unui sistem imunitar sănătos este un sistem care atacă doar invadatorii şi nu pe sine însuşi.

Cele trei elemente care definesc un sistem imunitar sănătos:
1. Raportul de echilibru dintre celulele T ucigaşe şi celulele B producătoare de anticorpi.
2. Raportul de echilibru dintre celulele T ajutătoare şi celulele T reglatoare responsabile cu activarea şi inhibarea sistemului imunitar.
3. Abilitatea sistemului imunitar de a deosebi invadatorii străini (precum virusurile şi bacteriile) de părţile naturale ale organismului (precum celulele şi ţesuturile).

Un sistem imunitar deviat

Afecţiunile autoimune apar atunci când sistemul imunitar nu reuşeşte să se conformeze tuturor celor trei definiţii ale stării de sănătate, prezentate mai sus. Organismul începe să producă prea multe celule T ucigaşe sau prea mulţi anticorpi (acest lucru variază în funcţie de tipul de afecţiune autoimună, aspect ce va fi discutat pe larg, mai încolo), iar apoi nu mai are loc procesul de inhibare, aşadar reacţia imună nu se opreşte. (Primele două probleme pot fi observate la persoanele care suferă de astm şi de alergii, deoarece au o reacţie imună hiperactivă la substanţe numite alergeni. Simptome ca şuieratul astmatic şi rinoreea şi chiar manifestări periculoase precum inflamarea limbii sau constricţia muşchilor faringelui sunt consecinţe ale reacţiei imune, nu ale acţiunii alergenilor în sine.) Cel mai important aspect ce trebuie reţinut de către cei care suferă de afecţiuni autoimune este faptul că celulele imune din sistemul dumneavoastră atacă ţesuturile propriului organism, deşi ar trebui să atace numai invadatorii externi. Dacă însumăm toate aceste trei probleme, rezultatul este inflamarea şi degradarea celulelor şi organelor din propriul corp.

Ce sunt afecţiunile autoimune?

Termenul de "autoimun" desemnează o categorie ce cuprinde cel puţin o sută de afecţiuni, nu doar o singură boală anume. Acest lucru poate da naştere la confuzii şi reprezintă, probabil, motivul pentru care mulţi nu sunt familiarizaţi cu afecţiunile autoimune sau nu sunt siguri ce boli anume intră în această categorie. Mai mult, denumirile acestor afecţiuni, printre care se numără tiroidita Hashimoto, artrita reumatoidă, lupusul eritematos sistemic, sindromul Sjögren, boala celiacă şi scleroza multiplă, printre altele, nu conţin termenul de "autoimun", asta, spre deosebire de variatele forme de cancer, ale căror denumiri conţin termenul "cancer" şi numele zonei unde este localizată tumoarea (sau tumorile) malignă(e). Spre exemplu, cancerul de sân indică prezenţa unei tumori la sân, cancerul de colon, a unei tumori în zona colonului, iar cancerul de piele, a unei tumori la nivelul pielii. Necuprinzând termenul de "autoimun" în denumirile lor, afecţiunile autoimune lasă impresia că sunt boli distincte. Însă, această idee este cum nu se poate mai departe de adevăr.

De asemenea, un alt aspect care poate naşte confuzii este şi faptul că în denumirile afecţiunilor autoimune nu se menţionează unde anume este localizată boala în organism. Unele afecţiuni autoimune sunt sistemice, adică atacul este răspândit în întreg organismul, afectând toate ţesuturile, cum este cazul bolii lupus. Altele vizează câte un organ anume, iar atacul se produce într-o zonă specifică sau asupra unui organ specific, aşa cum este cazul tiroiditei Hashimoto, localizate la nivelul glandei tiroide. Însă, indiferent de caz, denumirea bolii nu este un indicator util care să specifice unde anume se situează problema. Boala Hashimoto şi boala Graves, de pildă, atacă tiroida, scleroza multiplă este localizată la nivelul creierului şi măduvei spinării, vitiligo, la nivelul pielii, iar anemia pernicioasă, la nivelul celulelor de sânge. Cu toate că zonele afectate sunt diferite, se ştie, în prezent, faptul că problemele fundamentale în cazul tuturor acestor boli sunt foarte asemănătoare. Mai mult, cercetările recente nu se mai concentrează pe analiza organului specific afectat de boală, ci pe determinarea mecanismelor de bază care declanşează afecţiunea. Această idee - conform căreia toate aceste afecţiuni au origini similare - este de o importanţă critică în abordarea noastră privind tratarea şi inversarea evoluţiei acestor boli.

Peste o sută de afecţiuni autoimune diferite prezintă caracteristici similare. Toate sunt boli cronice grave, declanşate de o problemă fundamentală la nivelul sistemului imunitar. Un alt aspect pe care îl au în comun este inflamaţia, adică iritarea şi umflarea diverselor ţesuturi din interiorul organismului, oriunde în corp, inclusiv la nivelul creierului. Inflamaţia poate declanşa o gamă largă de simptome cum ar fi oboseala, umflăturile, durerile musculare sau articulare, disconfortul abdominal, inclusiv diareea şi dificultăţile de concentrare sau starea de "creier în ceaţă". Sau puteţi, pur şi simplu, să aveţi sentimentul vag şi sâcâitor că în organismul dumneavoastră ceva nu este în regulă, chiar dacă medicul nu a identificat nicio problemă.

Prin utilizarea abordării medicinei funcţionale şi prin concentrarea asupra cauzelor primare ale disfuncţiilor imune, cercetările au scos la iveală multipli potenţiali factori declanşatori pentru aceste afecţiuni. (Un factor declanşator este orice element de la care poate porni o reacţie imună nesănătoasă.) S-a dovedit că multe afecţiuni autoimune sunt declanşate de elemente similare precum glutenul, metalele grele, toxinele, infecţiile şi stresul. Principala distincţie dintre boli este următoarea: celulele imune vizează şi atacă ţesuturile din părţi diferite ale organismului. În mod esenţial, majoritatea afecţiunilor autoimune sunt mai degrabă asemănătoare decât diferite. S-a dovedit, de asemenea, că prin repararea sistemelor de bază - precum regimul alimentar, nivelul hormonilor de stres, starea de sănătate a intestinelor şi cantitatea de toxine din organism - putem să ne vindecăm sistemul imunitar şi să dăm o mână de ajutor tuturor subsistemelor din corp. Aceasta este abordarea revoluţionară pe care o prezint în detaliu în cadrul Planului de recuperare a sistemului imunitar, precum şi motivul pentru care programul de tratament pe care cartea îl cuprinde este unul de pe urma căruia poate beneficia oricine, întrucât el se adresează tuturor afecţiunilor autoimune.

Cum să folosiţi această carte: o echipă de vis pentru sănătatea dumneavoastră

După cum am menţionat anterior, bolile autoimune au devenit cea mai răspândită formă de afecţiuni cronice din Statele Unite. Cu toate acestea, încă nu li se acordă suficientă atenţie. Cred că acesta este motivul pentru care oamenii percep aceste boli ca fiind afecţiuni distincte. Endocrinologul îi consultă pe cei care suferă de tiroidită Hashimoto sau de boala Graves; reumatologul, pe pacienţii cu artrită reumatoidă şi cu lupus; gastroenterologul se ocupă de cei care suferă de boala celiacă, iar neurologul, de pacienţii cu scleroză multiplă. În consecinţă, nu există o abordare unitară a întregului. Absenţa unei astfel de abordări a încetinit, în opinia mea, dezvoltarea unei înţelegeri mai profunde a afecţiunilor autoimune şi elaborarea unor tratamente mai adecvate ale cauzelor fundamentale ale acestor boli.

Un alt aspect este faptul că majoritatea tratamentelor convenţionale utilizate împotriva acestor afecţiuni au ca scop controlarea simptomelor prin medicaţie cu efect în blocarea răspunsului imun al organismului. Un astfel de demers nu este întotdeauna eficient şi este adesea însoţit de efecte secundare grave. Bunăoară, steroizii - cum ar fi prednisonul - pot provoca insomnie, creştere în greutate, creşterea tensiunii arteriale, dureri musculare şi depresie. Alte medicamente dezactivează sistemul imunitar şi au efecte secundare şi mai grave asupra tractului digestiv, provoacă greaţă şi vărsături, dar şi febră, dureri musculare, anemie şi infecţii recurente. Pot afecta, de asemenea, şi ficatul, plămânii şi rinichii. Întrucât unele dintre aceste medicamente pot rămâne în organism pentru o perioadă de până la doi ani după încetarea tratamentului, ele pot constitui un pericol dacă rămâneţi însărcinată în acest interval de timp. Acesta este un aspect important de avut în vedere, deoarece bolile autoimune afectează, în 75% din cazuri, femeile. Aceste statistici i-au determinat pe mulţi cercetători să îşi îndrepte atenţia asupra rolului jucat de hormonii sexuali în dezvoltarea afecţiunilor autoimune. Am să prezint acest subiect mai pe larg, atunci când o să discutăm despre stres şi hormonii de stres, detoxifiere, metabolizarea estrogenului prin ficat şi atunci când o să aducem în discuţie boala lupus, în ultimul capitol.

Totuşi, cea mai importantă problemă privind aceste medicamente este aceea că ele tratează doar simptomele bolii autoimune, nu şi cauza ei. Ele nu explică de ce sistemul imunitar nu funcţionează corespunzător de la bun început, iar dacă nu elucidăm această cauză, nu putem să tratăm decât simptomele, fără să vindecăm complet afecţiunea.

Dacă un medic tradiţional bănuieşte că suferiţi de o afecţiune autoimună, prima analiză de sânge pe care o va recomanda va fi testul pentru anticorpi antinucleari (ANA). Acest test nu urmăreşte să depisteze o boală autoimună în mod specific, ci este un test general de screening pentru afecţiuni autoimune sistemice, precum lupusul. Doctorul dumneavoastră poate sugera teste şi pentru diferite boli care afectează organe specifice cum ar fi tiroidita Hashimoto sau boala Graves. După cum am menţionat anterior, într-un sistem imunitar sănătos, anticorpii identifică şi atacă elementele străine care cauzează infecţii şi boli. Atunci când în organism se dezvoltă o afecţiune autoimună, anticorpii atacă propriile ţesuturi şi, adesea, primul anticorp care apare în rezultatele analizelor de laborator este anticorpul antinuclear. Dacă testul ANA este pozitiv, doctorul efectuează, ulterior, teste specifice pentru a depista lupusul, artrita reumatoidă, sindromul Sjögren, sclerodermia, boala de ţesut conjunctiv mixt, polimiozita sau dermatomiozita. Dacă toate aceste teste ies negative şi doar testul ANA este pozitiv, nu veţi fi diagnosticat cu o boală autoimună. Cel puţin nu încă. Abordarea medicală convenţională este aceea de a aştepta pentru a vedea dacă simptomele se înrăutăţesc şi dacă, în cele din urmă, testele specifice ies pozitive. Toate acestea înseamnă că se aşteaptă, de fapt, ca la un moment dat, dumneavoastră chiar să dezvoltaţi o boală autoimună specifică.

Această abordare în care supraveghem, aşteptăm şi nu întreprindem nimic este împotriva tuturor principiilor medicinei preventive şi funcţionale, întrucât există atât de multe modalităţi prin care putem preveni dezvoltarea deplină a afecţiunilor autoimune. S-a dovedit că rezultatele testului ANA pot ieşi pozitive cu mulţi ani înainte ca în organism să se dezvolte oricare dintre bolile autoimune sau mai înainte ca pacientul să manifeste simptome. De pildă, puteţi avea în organism anticorpi antitiroidă cu mulţi ani mai înainte de a observa că aveţi o problemă în funcţionarea tiroidei. Puteţi manifesta o reacţie imună la gluten, iar intestinul subţire poate fi afectat cu mulţi ani înainte de a da orice semn că suferiţi de boala celiacă. Scopul meu, precum şi acela al medicinei preventive şi funcţionale, este acela de a depista de timpuriu anticorpii şi de a repara sistemul imunitar descoperind cauzele disfuncţionalităţii acestuia. În acest mod putem reduce la tăcere celulele T ucigaşe şi anticorpii, împiedicându-i să afecteze ţesuturile şi să ducă la dezvoltarea deplină a bolii.

Cunoaşteţi de acum faptul că anticorpii şi celulele T ucigaşe au un rol benefic atunci când organismul le fabrică pentru a combate entităţi periculoase precum bacteriile dăunătoare, virusurile sau celulele canceroase. Ceea ce nu ne dorim însă este ca anticorpii sau celulele T ucigaşe să atace ţesuturile noastre normale şi sănătoase, deoarece un astfel de proces va declanşa o avalanşă de probleme şi inflamaţii, afectând, în cele din urmă, funcţionarea organismului. Spre exemplu, în cazul persoanelor care suferă de artrită reumatoidă, anticorpii care se depozitează la nivelul articulaţiilor afectează ţesutul în aşa fel încât se deformează însăşi articulaţia, fenomen care se soldează cu dureri şi proasta funcţionare a acesteia. În cazul bolii lupus, anticorpii atacă celulele din ţesutul vaselor de sânge, cauzând probleme la nivelul alimentării cu sânge a organului unde apare această problemă. (Astfel că, persoanele care suferă de lupus dezvoltă adesea afecţiuni ale rinichilor.) Iată de ce este esenţial să depistăm anticorpii cât mai devreme, înainte ca articulaţiile, vasele de sânge sau orice altă zonă din organism să fie afectate. Cercetările arată că acest demers este posibil, iar eu ştiu sigur că aşa este, întrucât îl aplic zilnic, în propriul cabinet, cu pacienţii mei. Tot astfel m-am vindecat eu însămi. Cartea de faţă vă va arăta cum anume.

Există speranţă

Am scris Planul de recuperare a sistemului imunitar cu scopul de a transmite mesajul că există speranţă. Nu e nevoie să staţi şi să aşteptaţi să vă îmbolnăviţi de o afecţiune care poate fi prevenită. De asemenea, nu sunteţi obligaţi să staţi şi să aşteptaţi, privind cum boala de care suferiţi se agravează, spunându-vă că nu se poate face nimic pentru a opri evoluţia ei. Şi dacă aţi fost deja diagnosticat, nu este prea târziu. Aveţi şi alte opţiuni în afară de a lua medicamentele prescrise de medic pentru tot restul vieţii. Iar scopul meu este acela de a vă ajuta să deveniţi conştient de acest lucru. Urmând paşii descrişi în această carte vă puteţi simţi din nou sănătos (da, sănătos!) şi puteţi inversa procesul de evoluţie a bolii.

Dar permiteţi-mi, mai întâi, să clarific pe deplin un aspect. Eu nu sunt împotriva medicaţiei. Dacă suferiţi de anumite manifestări acute ale bolii, în sensul că simptomele se agravează, aveţi dureri cumplite şi vă este foarte rău, medicaţia convenţională poate fi extrem de utilă şi necesară. Dar odată ce criza trece, ar fi de preferat să vă îndreptaţi atenţia asupra cauzei fundamentale a disfuncţiei imunitare şi asupra modalităţilor de tratare a acestei cauze. Mai mult, medicina funcţională nu reprezintă o abordare alternativă. Sunt doctor şi lucrez cu pacienţii şi cu alţi medici tradiţionali, chiar şi atunci când pacienţii mei iau medicaţie. Lucrez pentru a repara fundamentele sistemului imunitar astfel încât toate simptomele şi toţi anticorpii să dispară. Atunci când pacientul este pregătit, eu şi medicul sau decidem împreună cum să procedăm pentru a reduce medicaţia.

În volumul de faţă, voi prezenta cele patru programe de tratament propuse de mine pe care le puteţi urma şi singur. Puteţi aplica programele şi dacă luaţi medicaţie pentru afecţiunea dumneavoastră autoimună. Dacă însă vă faceţi griji că tratamentele ar putea interfera, discutaţi cu medicul dumneavoastră despre planurile prezentate aici. Reţineţi faptul că multe dintre sugestiile şi tratamentele din această carte presupun schimbări ale stilului de viaţă şi nu vă cer să implementaţi nicio modificare care să vă neliniştească pe dumneavoastră sau pe medicul dumneavoastră. Reţineţi, de asemenea, şi faptul că doar pentru că medicul dumneavoastră nu este familiarizat cu unele dintre metodele pe care le propun aici, nu înseamnă că acestea sunt periculoase sau dăunătoare pentru dumneavoastră, ci înseamnă, pur şi simplu, că medicul dumneavoastră nu a citit studiile şi/sau nu a aflat despre această abordare. Nu vă lăsaţi descurajat de acest lucru. Am descoperit că mulţi dintre medicii din comunitatea mea, care, cândva, erau sceptici cu privire la medicina funcţională, sunt acum nerăbdători să îmi trimită pacienţi şi să colaboreze cu mine. De ce? Pentru că au văzut că această abordare prezintă beneficii mari şi riscuri reduse. Personal, sunt pasionată de această abordare, întrucât reprezintă o metodă logică de tratare a cauzelor problemei autoimune, adică merge dincolo de simpla tratare a simptomelor. Înseamnă, aşadar, că există speranţă, căci acum putem să vă ajutăm să trataţi, să opriţi evoluţia şi să preveniţi apariţia bolii.

Singuri acasă. Părinţi şi copii în pandemie

 

Singuri acasă. Părinţi şi copii în pandemie
Editura Vremea, 2020

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Cum au petrecut pandemia de COVID-19 unii dintre cei mai apreciaţi scriitori, jurnalişti culturali, oameni de litere din România? De la Ana Barton până la Radu Vancu, de la Dan-Liviu Boeriu până la Ciprian Măceşaru sau Mircea Pricăjan - nume cunoscute, alături de copiii lor, şi-au aşternut în această carte fâşii de trăire, de viaţă în izolare, de poveşti inventate, de jocuri, de observaţii, de frumuseţe, de iubire multă.

Cartea este îngrijită de Simona Preda, iar în cuprinsul ei semnează: Ana Barton şi Rada Maria | Dan Liviu Boeriu | Doru Căstăian şi Alex | Simona Chiţan şi Ares Guerra | Codruţ Constantinescu | Bogdan Creţu şi Ştefan | Alina Gherasim | Adrian Lesenciuc şi Diana | Ciprian Măceşaru şi Matei | Alice Năstase Buciuta | Xenia Negrea | Constantin Piştea | Mircea Pricăjan | Ovidiu Alexandru Raeţchi | Irina Stahl şi Ana | Arthur Suciu şi Eva | Robert Şerban | Andra Tischer | Radu Vancu

Fragmente
Jurnal de pandemie
 

Un copil şi un părinte
(Irina Stahl şi Ana)

Copilul

18.05.2020

Dragă jurnal,
Nu am mai scris în tine demult şi îmi pare rău pentru asta:(. De când nu am mai scris în tine, multe s‑au întâmplat:
A apărut CORONAVIRUS (COVID‑19)
 Nu am reuşit să îmi sărbătoresc ziua de naştere
 Facem clase online pe Zoom şi pe Meet
 Am 11 ani!
 S‑au închis şcolile deja de 2 luni:(
 Molul s‑a ÎNCHIS!!!:(
 Trebuie să purtăm mască
S‑a închis aproape totul
Şiiii... o să apar poate într‑o carte! Uite ce am scris:

Şcoala online pe timp de pandemie
Din păcate, pe la sfârşitul lui 2019, a apărut un virus contagios. Numele lui era CORONAVIRUS (Covid‑19). Din cauza acestuia, şcolile şi locurile publice s‑au închis. Am început să facem şcoală online din această cauză. La început am fost foarte fericită că îmi voi reîntâlni colegii, doar că, prima dată când am făcut şcoala online m‑am simţit un pic speriată. Adică, imaginează‑ţi! Să nu îţi vezi colegii pentru cam o lună şi după aceea trebuie să îi revezi. Dacă or să râdă de mine?! Dacă or să arate diferit?! Ce îngrozitor m‑am simţit!!! Dar mi‑a venit o idee! M‑am gândit ca, la prima oră, să îmi ţin camera video închisă ca să nu mă vadă. Mulţi colegi erau fericiţi şi mulţi erau speriaţi ca şi mine. Prima dată când am făcut şcoala online nu ne‑a dat temă, dar după o săptămână a început să ne dea. A fost foarte greu la început, deoarece tot rămâneam în urmă cu temele (şi încă rămân). La română, ne‑a dat un PowerPoint de transcris de 10 pagini!!! Eram săturată de toate acestea, NU MAI REZISTAM! Dar am realizat ceva ce doar un geniu ar fi putut descoperi: dacă îmi las camera video închisă şi mă pun pe mut, nu mă vede nimeni şi în plus, pot să fac ce vreau eu (de exemplu: să mănânc, să beau, să mă ridic de pe scaun etc.)! După primele ore online am prins însă curaj şi am vrut să îmi deschid camera video, dar ghici ce s‑a întâmplat?! Camera de pe tableta mea era poziţionată invers! Eram dezamăgită, dar pentru binele capului celuilalt (adică al privitorului), am hotărât să las camera închisă. Doamna de mate trebuia să îşi încline capul pentru a mă vedea! Eu cred că am ajuns la concluzia că înainte nu voiam să merg la şcoală, dar acum vreau! Aşa că, de acum încolo trebuie să mă mulţumesc cu chestiile pe care le am, deoarece altcândva poate vor dispărea.

Sper că ţi‑a plăcut povestea mea. Acum trebuie să plec. Paaa!

Mama:

9 martie 2020

Închiderea şcolilor a fost anunţată pentru ziua Anei. Dramă maximă. Lacrimi şi văicăreli. Am liniştit situaţia cu un cadou înainte de vreme. Măcar poate să împartă bomboane mâine, colegilor. Zi petrecută în telefoane şi alergătură. Evocarea de la Muzeul Literaturii a fost amânată. Abia pusesem afişele. Toate conferinţele internaţionale la care urma să particip au fost şi ele amânate. Am anulat petrecerea de sâmbătă, împreună cu tortul de 4 kg, cu etaj, şi am rezervat în schimb o masă la restaurant. În drum spre casă am cumpărat un tort mic.

18 martie 2020
De dimineaţă eram la coafor, când s‑a anunţat închiderea iminentă a salonului. Se pare că măsurile anunţate ieri seară au intrat deja în vigoare. Speriate, fetele mi‑au uscat părul în semi‑întuneric, cu perdelele trase. M‑au tuns rapid, mai scurt ca de obicei. Cine ştie când ne vom mai vedea? Mi‑au fost anulate întâlnirile medicale. Medicii au intrat în concediu sau şi‑au încheiat colaborarea cu clinicile private. Cabinetele mici au închis. Dacă te îmbolnăveşti, te descurci singur. Mă opresc la farmacie şi cumpăr mai mult cutii de paracetamol. Pe grupul de WhatsApp al părinţilor intră zilnic teme de la profesori. Tot teme primesc şi pe email. Sunt multe, aproape le pierd şirul. Am început să le notez într‑un carneţel. Cel mai bine s‑a organizat doamna de mate. A făcut un cont pe Google Classroom şi comunică direct cu copiii. Tableta de la Moş Crăciun îşi dovedeşte utilitatea. Ana a învăţat repede cum să o folosească. Am făcut multe cumpărături: mâncare, detergenţi, hârtie igienică. Prieteni din Occident mă avertizaseră să cumpăr cât mai repede hârtie igienică, înainte să dispară. La noi există însă din abundenţă. Ce lux! Nu găsesc însă săpun lichid, dezinfectanţi şi nici mănuşi de cauciuc. Mănuşile de latex şi măştile au dispărut complet de pe piaţă. Am plasat mai multe comenzi online. Unele au fost anulate peste câteva zile, altele au rămas neconfirmate şi incerte.

23 martie 2020
Am început ziua anulând rezervările de vacanţă. Hotelul a rămas deschis, îmi spune recepţionerul supărat, dar nu mai poate primi pe nimeni, deoarece i‑a fost închis restaurantul. Noi oricum nu putem părăsi oraşul. Constat că în nebunia cumpărăturilor online, m‑am ales cu un număr impresionant de mănuşi de cauciuc, de toate culorile. Am început să le asortez cu îmbrăcămintea, când ies afară. Modă de sezon. Şi sticlele de bulion sunt în număr neobişnuit de mare. Ne vor ajunge tot anul, dacă nu cumva chiar doi ani, cum scrie pe termenul de valabilitate. Am reuşit să le înghesui în cămara arhiplină şi am închis repede uşa. Nu strică să ai bulion. Profesorii în sfârşit s‑au organizat şi au început să folosească toţi Google Classroom. Din motive tehnice contul a trebuit recreat, dar nu mai contează, măcar vor comunica direct cu copiii, lăsându‑ne pe noi cu treburile noastre. Nu mai suport mesajele cu teme! Sper să intrăm într‑o rutină: Ana cu tableta ei, iar eu cu calculatorul meu. În sala de clasă virtuală intră zilnic teme şi lecţii noi. Lecţiile noi trebuie copiate în caiete. Copiatul durează însă mult, foarte mult. Unele PowerPoint‑uri, deşi frumoase, au zeci de pagini, iar Ana nu reuşeşte să sintetizeze informaţia. Îi dictez. Petrecem multe ore împreună, transcriind lecţii şi făcând teme. Unele teme trebuie scanate şi încărcate pe platformă. Sarcina cade, evident, tot în seama mea. Cărţile şi articolele mele aşteaptă timpuri mai bune...

4 aprilie 2020
Copiii au intrat în vacanţă pentru două săptămâni! Nu se mai bucură însă nimeni.

19 aprilie 2020
Paştele. L‑am sărbătorit în faţa televizorului. În noaptea de Înviere am pus lumânări aprinse la geam, dar nu am auzit pe nimeni cântând Hristos a Înviat de la balcon.

27 aprilie 2020
De o săptămână, de când a reînceput şcoala, Ana are întâlniri video, pe Google Meet cu colegii şi profesorii. La început m‑am bucurat. I se făcuse dor de şcoală, de colegi, până şi de orele de matematică! Acum însă nu ştiu ce să mai zic. Dimineaţa îşi face temele. De la 12 la 17 are şcoală online. Stă lipită de tabletă toată ziua. Mănâncă în pauzele de 10 minute, dintre ore. După şcoală vrea să se relaxeze, dar se joacă tot pe tabletă! Nu îmi place deloc situaţia. Dacă îi iau tableta, nu îşi poate verifica grupul de teme. Dacă i‑o las, o găsesc jucându‑se. Ce este de făcut?!

18 mai 2020
A încetat starea de urgenţă. Putem din nou ieşi afară. Lecţiile online continuă, după orarul de la şcoală. Nu toate orele se ţin. Unele sunt contramandate în ultima clipă. De la 12 la 17, Ana este în faţa tabletei, aşteptând. Dacă nu face o oră, se joacă Roblox pe tabletă. Trebuie să o verific tot timpul. Astăzi şi‑a reîntâlnit prietenii din parc. S‑a jucat mult cu ei. Când a revenit în casă mi‑a spus că uitase ce frumos este să te joci afară.

Părinţi şi copii în pandemie
(Arthur Suciu şi Eva)

Eva Suciu. În vacanţa de Covido 1.9....

Hm... Mă gândeam eu: "Ce am făcut în vacanţa asta aşa de tare?". A, ştiu! Starea de urgenţă a fost o prostie. Pe 14, intrăm în starea de alertă. Pe de‑o parte, nu putem merge în vacanţă! Pe de altă parte, nu putem merge în vacanţă! Şi pe de altă parte..., să nu plecăm de la adevăratul nostru motiv pentru care am scris acest mic eseu.

Hai s‑o iau cu începutul. Ajunsă acasă la ora şase fix (deoarece după şcoală mai stau şase ore la After). La 19 fix vine mama acasă şi‑aud deodată: "Se vor închide şcolile, grădiniţele etc. în intervalul 11- 22 martie". Trece un timp. Numărul cazurilor de îmbolnăvire începe să crească. Iohannis: "Intrăm în stare de urgenţă!".

În timpul stării de urgenţă, am primit un telefon şi am intrat pe Zoom cu doamna (Zoom = aplicaţie pe laptop cu care te poţi vedea cu alţii în acelaşi timp).

Dar am făcut şi alte lucruri, cum ar fi sculpturi din plastilină, piese de teatru cu păpuşile şi, cea mai tare chestie, am făcut din lego un dragon, o maşină, un samurai şi o navă de piraţi care are bombardiere (12 la număr).

Prietenele mele i‑au cerut pe telefon sfaturi lui... Origami Yoda, care e făcut de mine. Cea mai tare chestie! Şi am şi un Darth Paper, iar noi, fanii obişnuiţi şi cu fanii înfocaţi Star Wars, vedem cum Anakin cade în lavă pe planeta Mustafar şi Palpatin (de la palpitaţie) îl ia din lavă pe Anakin pentru că urma să devină ucenic Sith. Îl ia şi, cu dronele Părţii Întunecate, îl transformă pe Anakin într‑un omni‑robot: Darth Vader. Ce legătură are? Păi, lord Vader îşi putea scoate masca, aşa că la Darth Paper, când îi scoţi masca de hârtie, acolo e un pliu ascuns unde poţi să‑i desenezi faţa.

Cu bunica, pentru că de‑acum are wi‑fi, putem vorbi pe video cu ea.

Ce nu mi‑a plăcut a fost desigur starea de urgenţă!

Şi‑am făcut super‑descoperiri despre astrofizică. (Iubesc astrofizica!) Am văzut azi o ştire, care zicea că‑n spatele soarelui se ascunde o gaură neagră! Am mai făcut o descoperire: că cerul e făcut din materie. Şi am aflat unde se află Steaua Polară. Am mai aflat şi că steaua Sirius e formată din două stele: o pitică şi o gigantă. (Când am zis că astăzi am aflat despre ştirea cu gaura neagră înseamnă 11.05.2020.)

Simt că suntem o mare familie, aici, în România. Aşa că să sperăm şi să credem că vom trece de această perioadă. Aplauze pentru doctori!

Bun, pe lângă cercetările mele în a găsi sursa Universului (despre care o să vă mai povestesc), am mai aflat că stratul de ozon a început să se refacă. Apele nu mai sunt atât de poluate în această perioadă (parţial, căci oamenii, atunci când gătesc, aruncă uleiul în veceu şi o singură picătură de ulei poate polua un ocean întreg). În continuare, am mai aflat şi că un astrofizician (nu mai ţin minte cum îl cheamă) a zis că centrul unei găuri negre este un portal către un alt Univers. Şi, pe lângă faptul că o gaură neagră bântuie printre razele Soarelui, am mai aflat şi că pot exista Universuri paralele.

Am făcut multe descoperiri în această vacanţă de Covido 1.9.

Mai am o grămadă de chestii. Cum ar fi că vreau să merg pe Lună şi să‑mi las amprenta piciorului lângă cea a lui Neil Armstrong (primul om din lume care a pus piciorul pe Lună, în anul 1969). Şi nu voi renunţa! Dacă o căţeluşă pe nume Laika a putut merge pe Lună, în '57, înseamnă că şi un copil poate merge.

OK! Nu ştiu ce să zic, nu am mai făcut nimic altceva în vacanţă, dar sper că o să fie totul bine.

Arthur Suciu. Uitându‑te la pereţi

"Ce faci?" mă întreabă Eva. "Mă uit pe pereţi", i‑am răspuns, plictisit. "Şi ce vezi?" Ce să văd? Nu văd nimic. Pereţii ăştia au început să mă obosească. Vreau afară." "Chiar nu vezi nimic?" Ce să văd? A, da. Harta ta vorbitoare. Apeşi pe ea şi începe să te informeze. Pui degetul pe Franţa şi ea îţi spune: "Paris este capitala Franţei". "Şi? Altceva?" Văd posterele cu Cenuşăreasa, Belle, Aurora şi Albă‑ca‑Zăpada." "Altceva?" Văd că ai lipit un frigider de hârtie. Şi ai şi un ceas de hârtie. Şi o navă spaţială de hârtie, Apollo 11. Ai desenat pe perete sistemul solar. Mama ta ştie? Şi planetele sunt tot din hârtie. Uite şi un metru din hârtie, ca să‑ţi măsori înălţimea. Un steag tricolor din hârtie. Şi un copac din hârtie, un copac‑calendar. Aia roz de‑acolo ce e?" E o inimă 3D". "Şi acolo, deasupra biroului, ce scrie?" E un curcubeu şi, dedesubt, scrie: TOTUL VA FI BINE. Vezi câte lucruri poţi vedea când te uiţi pe pereţi?" Văd." "Nu vrei să lipim ceva împreună? Hai să facem o maşină de spălat din hârtie."

Recunoaştere

Robert Şerban

cu puştiul
după două luni de izolare
în drumeţie
pe un câmp de la marginea oraşului
trecem pe sub firele unor stâlpi
de înaltă tensiune

ce se‑aude?
întreb
un greiere
nu
o pasăre
o lăcustă
nu
o apă
nu băiete
e ceva ce există în aproape
toată lumea
coronavirus