Constructorii. O cercetare a istoriei şi filozofiei masoneriei

 

Joseph Fort Newton
Constructorii. O cercetare a istoriei şi filozofiei masoneriei
Editura Herald, 2020
traducere din limba engleză de Mariana Buruiană

Citiţi anticamera acestei cărţi.

*****
Intro

Povestea lui Joseph Fort Newton începe cu tatăl său, Lee Newton. Cu puţin înainte de încheierea războiului civil american, Lee este luat prizonier şi dus într-un lagăr din Illinois. Devenise cu puţin timp înainte membru al Lojii Confederative Militare. În timp ce se afla în lagăr, se îmbolnăveşte foarte grav. Întrucît comandantul lagărului află că Lee era mason, l-a luat în propria casă pentru a-l îngriji; după ce s-a însănătoşit, l-a pus în libertate.

Tânărul Joseph Newton a aflat de acest gest plin de bunătate de la tatăl său. Acest lucru l-a impresionat atât de mult încât, imediat ce a ajuns la vârsta potrivită, a cerut să intre în Masonerie, devenind la 28 mai 1902 Maestru în Loja Prieteniei nr. 7, din Dixon, Illinois.

Joseph Fort Newton s-a născut la 21 iulie 1880, în Decatur, Texas (SUA). Termină cu succes Coe College în Iowa în anul 1912; în 1918 absolvă şi Tufts College, iar în 1929, Temple University. Este hirotonisit ca preot baptist. Părăseşte Biserica Poporului în 1908 şi devine pastorul Bisericii Creştine Liberale din Cedar Rapids, Iowa. Acolo va rămâne până în 1916, când, odată cu izbucnirea "Marelui Război", acceptă chemarea de a prelua conducerea de la Templul Oraşului din Londra, Anglia. În 1919 devine preotul Bisericii Paternităţii Divine din New York. Din 1925 până în 1930 se găsea la Biserica Sf. Iacob din Philadelphia, iar din 1938 se mută la Philadelphia. Moare în 24 ianuarie 1950. Printre operele sale mai importante se numără: The Builders (1914), The Men's House (1923) şi autobiografia River of Years (1944).

Referindu-se la autorul acestei cărţi, Henry Wilson Coil spunea: "Dr. Newton a fost un mason activ, care la cererea Marei Loji din Iowa a scris Constructorii, o carte care de atunci a fost înmânată fiecărui mason ajuns la gradul de Maestru. Astfel a ajuns cea mai cunoscută carte masonică a timpurilor moderne. Ea a fost tradusă în multe limbi şi a cunoscut nenumărate ediţii." W. Highway a descris cartea într-un recent catalog drept "cea mai cuprinzătoare lucrare clasică din literatură masonică a tuturor timpurilor".

O operă clasică a literaturii masonice, Constructorii ne oferă informaţii detaliate şi atent cercetate despre istoria timpurie a Francmasoneriei. Cu elocventă şi patos, J. F. Newton îşi exprimă în paginile acestei cărţi crezul său neclintit în misiunea nobilă a fraţilor masoni de pretutindeni, constructori în piatră, dar mai ales ai temeliei spirituale pe care se înălţa sufletul către Dumnezeu. El ne vorbeşte despre valorile şi idealurile pe care s-a clădit acest ordin, despre libertate - ca valoare supremă, indispensabilă căutătorului de adevăr, dincolo de orice dogme -, despre toleranţă, caritate, dar şi despre ordine, disciplină, muncă asiduă pentru împlinirea acestor idealuri. O adevărată lecţie de spiritualitate, spirit civic şi moralitate, această carte este nepreţuită prin mesajul pe care îl transmite omenirii, care este şi astăzi la fel de actual.

*

Realizată în urmă unui mandat încredinţat de către Marea Lojă din Iowa, o copie a acestei cărţi trebuie înmânată fiecărei persoane căreia îi este conferit gradul de Maestru Mason în interiorul acestei Mari Jurisdicţii. Este evident că această intenţie a determinat metoda şi organizarea cărţii, ca şi conţinutul acesteia, ţinta fiind de a informa tânărul care intră în Ordin de antecedentele Masoneriei, dezvoltarea, filosofia, misiunea şi idealul ei. Păstrând mereu în minte acest scop, efortul a fost de a pregăti o scurtă, simplă şi vie relatare a originii, dezvoltării şi învăţăturii Ordinului, scrisă astfel încât să stârnească un profund interes şi un studiu mai serios al istoriei lui şi al serviciului adus de acesta umanităţii.

"Masoneria, aşa cum o găsim în Evul Mediu, nu era ceva nou. Deja, dacă îi acceptăm propriile documente, era încărunţită de timp, venind dintr-un trecut îndepărtat, aducând un depozit remarcabil de cunoştinţe legendare. De asemenea, păstra în ele aceleaşi simboluri simple, grăitoare care, după cum am văzut, sunt mai vechi decât cele mai vechi religii din prezent, pe care le-a primit ca pe o moştenire şi le-a transmis ca pe o comoară. Indiferent ce am crede despre legendele Masoneriei, aşa cum sunt relatate în cele mai vechi documente, simbolurile ei, mai vechi decât ordinul însuşi, o leagă de cea mai veche gândire şi credinţă a omenirii. Fără îndoială că aceste simboluri au pierdut ceva din strălucirea lor în timpurile atât de tulburi pe care le traversăm, dar frumuseţea lor nu s-a şters niciodată, trebuind doar să fie atinse pentru a străluci din nou." (Joseph Fort Newton)

Fragment
Partea întâi. Profeţia

Prin Simbol este omul călăuzit şi condus, făcut fericit şi nefericit. El e pretutindeni înconjurat de simboluri, recunoscute ca atare sau nerecunoscute: Universul nu este decât un mare simbol al lui Dumnezeu; ba chiar, dacă poţi înţelege, ce altceva este omul însuşi dacă nu un simbol al Domnului? Oare nu tot ce face el este un simbol, o revelare a forţei mistice pe care Dumnezeu a pus-o în el, o Evanghelie a Libertăţii, pe care el, Mesia al naturii, o predică prin cuvânt şi faptă? Nu o Colibă construieşte el, ci întruchiparea vizibilă a unui Gând, ce mărturiseşte în chip văzut lucrurile nevăzute; este, în sens transcendental, atât simbolic, cât şi real. (Thomas Carlyle, Sartor Resartus)

CAPITOLUL I. TEMEIURILE

Două arte au schimbat faţa pământului şi au dat formă vieţii şi gândirii omului: agricultura şi arhitectura. Dintre acestea două, este greu de ştiut care a fost întreţesută mai intim cu viaţa lăuntrică a umanităţii, deoarece omul nu e doar un semănător şi un constructor, ci şi un mistic şi un gânditor. Pentru o astfel de fiinţă, mai ales în primele timpuri, orice muncă era mai mult decât munca propriu-zisă; era un adevăr descoperit. Devenind folositor, acesta căpăta o anumită formă, ascunzând cu sfinţenie atât un gând, cât şi un mister. Studiul de faţă tratează a doua dintre arte, care a fost numită matricea civilizaţiei.

Când ne interesăm de origini şi căutăm forţa iniţială care a dus arta mai departe, găsim doi factori fundamentali: necesitatea fizică şi aspiraţia spirituală. Desigur, primul mare impuls al arhitecturii a fost necesitatea, răspunsul dat nevoii de adăpost; dar această cerinţă nu includea doar un acoperiş pus deasupra capului, ci şi o Casă pentru Suflet.

Chiar în acest răspuns la nevoia primară exista ceva spiritual care îl ducea pe om dincolo de protejarea corpului; aşa cum au fost, de exemplu, egiptenii, care au dorit un mormânt indestructibil, şi astfel au construit piramidele. Arta preistorică demonstrează că acest scop utilitar a fost aproape în fiecare caz combinat cu unul religios sau cel puţin magic. Instinctul spiritual, căutând să refacă tipurile create şi să obţină relaţii mai armonioase cu universul, a condus la imitaţie, la idei legate de proporţie, la pasiunea pentru frumos şi la efortul împins către perfecţiune.

Omul a fost întotdeauna un constructor şi nicăieri nu s-a arătat mai din plin acest lucru ca în clădirile pe care le-a înălţat. Când stăm în faţa lor - fie că e vorba de o colibă din lut, de o locuinţă săpată în stâncă ascunsă ca un cuib de rândunică în peretele unei prăpăstii, de o piramidă, de un Parthenon, sau de un Pantheon - pare că citim în sufletul lui. Constructorul poate că a dispărut cu secole în urmă, dar a lăsat aici ceva din el însuşi - speranţele lui, fricile, ideile, visele lui. Chiar în străfundurile îndepărtate ale Anzilor, în mijlocul naturii dezlănţuite, vom da de rămăşiţele unei vaste civilizaţii dispărute, în care arta, ştiinţa şi religia au reuşit să atingă culmi necunoscute.

În orice loc a trăit omenirea şi a lăsat urme, găsim ruine de turnuri fărâmiţate, temple şi morminte, monumente ale trudei şi aspiraţiilor ei. La fel, oricum se arată a fi omul - crud, tiranic, răzbunător -, construcţiile lui sunt întotdeauna legate de religie. Ele demonstrează un simţ viu pentru Nevăzut şi conştientizarea relaţiei cu acesta. Într-adevăr, istoria Turnului Babel e mai mult decât un mit; omul a încercat mereu să construiască până la cer, materializându-şi rugăciunea şi visul în cărămidă şi piatră.

Căci există două realităţi - una materială şi alta spirituală -, dar atât de întreţesute, încât toate legile practice sunt exponente ale legilor morale. În lucrarea Şapte făclii ale Arhitecturii, Ruskin susţine cu multă profunzime şi elocvenţă că legile arhitecturii sunt legi morale, aplicabile atât în construirea caracterului, cât şi în construirea catedralelor. El spune că aceste legi sunt: Sacrificiul, Adevărul, Puterea, Frumuseţea, Viaţa, Memoria şi - ca o cunună a binefacerii aşezată deasupra tuturor, acest principiu căruia Guvernarea îi datorează stabilitatea sa, Viaţa îi datorează fericirea sa, Credinţa, acceptarea sa şi Creaţia, continuitatea sa - Ascultarea. El spune că nu există libertate şi nici nu va exista vreodată. Stelele nu o au; pământul nu o are; marea nu o are. Omul îşi închipuie că are libertate, dar dacă el ar folosi cuvântul Loialitate în loc de Libertate, ar fi mai aproape de adevăr, deoarece prin ascultarea de legile vieţii, ale adevărului şi ale frumuseţii, poate ajunge la ceea ce el numeşte libertate.

De-a lungul acestui eseu strălucitor, Ruskin arată cum violarea legilor morale strică frumuseţea construcţiei, îi distruge rostul şi o face instabilă. El scoate în evidenţă cu toate variaţiile de accente, ilustraţii şi apeluri, că frumuseţea reprezintă ceea ce este imitat din formele naturale, conştient sau inconştient, şi că ceea ce nu se obţine astfel, ci depinde de mintea umană, exprimă, pe măsură ce se revelează, calitatea acestei minţi - nobilă sau josnică. Astfel, orice clădire îl arată pe om, fie adunându-se la un loc cu alţii, fie guvernând; şi secretele succesului sunt cele de a şti cum să se adune şi cum să conducă. Acestea sunt cele două mari făclii intelectuale ale arhitecturii: una constând dintr-o dreaptă şi smerită venerare a operelor lui Dumnezeu pe pământ, şi cealaltă în înţelegerea stăpânirii avute asupra acestor lucrări cu care omul a fost învestit.

Ceea ce marele profet al artei elaborează atât de elocvent oamenii de pe pământ au presimţit prin instinct, oricât de neclar, dar nu mai puţin adevărat. Dacă arhitectura s-a născut dintr-o nevoie, ea şi-a arătat curând calităţile sale magice şi toate construcţiile adevărate au atins adâncimi ale sentimentelor şi au deschis porţi spre uimire. Fără îndoială, oamenii care au ţinut la început în echilibru o piatră ridicată peste alte două au privit cu uimire opera mâinilor lor şi s-au închinat la pietrele înălţate.

Acest sentiment de uimire mistică şi de cutremurare a continuat de-a lungul epocilor şi este încă resimţit atunci când munca se face ca înainte, prin apropierea neîncetată de natură, necesitate şi credinţă. Încă de la început, ideile de sfinţenie, sacrificiu, corectitudine în ritual, statornicie magică, imitare a universului, perfecţiune a formei şi proporţiei, au strălucit în inima constructorului şi i-au condus braţul. Se pare că plăcerea omului de a înălţa coloane a apărut odată cu adoraţia în crângurile pădurii; şi cercetările moderne oferă aproape aceeaşi viziune, căci sir Arthur Evans arată că în prima perioadă a Europei, coloanele au fost zei. Pe tot cuprinsul Europei, prima oră a dimineţii arhitecturii a fost consumată prin adorarea marilor pietre.

Dacă mergem în vechiul Egipt, de unde arta construcţiei şi-a luat puterea prima dată şi unde vestigiile sunt cel mai bine păstrate, am putea citi ideile celor mai timpurii artişti. Mult înainte de perioada dinastică, pământul era locuit de un popor puternic, care a dezvoltat multe arte şi pe care, ulterior, le-au transmis constructorilor de piramide. Deşi sălbatici, pe jumătate dezbrăcaţi, folosind instrumente de cremene, ei au fost, ca să zicem aşa, rădăcina unui minunat trunchi artistic. Despre egipteni Herodot spunea:

ei adună fructele pământului cu mai puţină trudă decât oricare alt popor.

Odată cu agricultura şi cu viaţa sedentară, au apărut meseriile, iar energia a fost direcţionată spre săparea de peşteri, puţuri şi alte locuinţe primitive. De-a lungul Nilului, omul şi-a propus pentru prima dată să treacă de rutina celor mai elementare dorinţe şi să-şi asculte sufletul. Acolo el a decorat minunatele vaze din marmură fină şi a inventat clădirea pătrată.

În orice caz, cea mai veche structură descoperită, un mormânt preistoric găsit în nisipuri la Hierakonpolis, este deja în unghi drept. Oamenii moderni au luat deseori forma pătrată ca fiind o formă auto-evidentă, dar descoperirea pătratului a fost un mare pas în geometrie. El a deschis o nouă eră în istoria constructorilor. Invenţiile timpurii au fost probabil primite ca revelaţii, ceea ce şi erau; şi nu este ciudat că artizanii talentaţi erau priviţi ca nişte magicieni. Dacă omul cunoaşte ceea ce cunoaşte, descoperirea pătratului a fost un mare eveniment trăit de misticii primitivi ai Nilului. Foarte curând el a devenit o emblemă a adevărului, a dreptăţii şi a corectitudinii, şi tot aşa a rămas până în ziua de azi, deşi au trecut atâtea epoci. Simplu, familiar, elocvent, acesta aduce de la mare depărtare un sentiment de uimire în faţa zorilor de zi şi încă ne mai ţine o lecţie pe care o considerăm greu de învăţat. Tot aşa şi cubul, compasul şi cheia de boltă, constituie fiecare un mare pas pentru cei care, într-adevăr, considerau că arhitectura însemna "construire atinsă de emoţie", arătând că legile ei sunt legile Lucrurilor eterne.

Templele din Egipt, chiar din perioadele cele mai timpurii, au fost construite după imaginea pământului, aşa cum şi-au imaginat-o constructorii. Pentru ei pământul era un fel de lespede întinsă, mai mult alungită decât largă, şi cerul - un tavan, sau o boltă, susţinut de patru stâlpi mari. Pavajul reprezintă pământul; cele patru unghiuri ţineau de piloni; tavanul - cel mai adesea întins, deşi uneori curbat - corespundea cerului. Din pavaj creştea vegetaţie, iar plantele de apă ieşeau din apă, în timp ce tavanul, pictat în albastru închis, era presărat cu stele în cinci colţuri. Uneori, soarele şi luna erau văzute plutind în oceanul ceresc, însoţite de constelaţii, de luni şi de zile. Acolo se afla un locaş sfânt retras, mic şi obscur, la care se ajungea printr-o succesiune de curţi şi holuri străjuite de coloane, toate aranjate pe o axă centrală, în aşa fel încât să arate înspre răsărit. Înaintea porţilor exterioare se aflau obeliscurile şi aleile cu statui. Astfel arătau mormintele vechilor religii solare, orientate în aşa fel încât, o dată pe an, razele soarelui ce răsărea sau ale vreunei stele strălucitoare care salută sosirea lui, să se strecoare în jos, prin centru, şi să lumineze altarul.

Evident, unul dintre idealurile primilor constructori a fost cel al sacrificiului, aşa cum reiese din folosirea celor mai frumoase materiale; şi altul era acurateţea manoperei. Într-adevăr, nu puţine dintre primele opere manifestau o surprinzătoare abilitate tehnică, şi o astfel de muncă trebuia să indice o anumită idee pe care lucrătorii căutau să o împlinească. Mai mult ca orice, ei au căutat permanenţa. În inscripţiile descoperite pe vechile clădiri, fraze ca acestea apar frecvent: "este precum cerul în toate regiunile sale"; "tare ca cerurile". Evident, ideea de bază a fost că, aşa cum cerurile erau stabile, nemişcate, tot aşa o clădire aşezată în relaţie potrivită cu universul putea să capete stabilitate magică. Se ştie că atunci când Akenathon a întemeiat noul său oraş, patru pietre de hotar au fost aşezate cu exactitate, ca prin ele să se poată forma exact un pătrat, şi astfel oraşul să poată dura veşnic. Eternitatea era idealul ţintit, orice altceva fiind sacrificat acestei aspiraţii.

Cât de bine şi-au realizat visul se poate vedea în piramide, dintre toate monumentele omenirii ele fiind cele mai vechi, cele mai desăvârşite din punct de vedere tehnic, cele mai mari şi cele mai misterioase. Epocile vin şi pleacă, imperiile se ridică şi cad, filozofiile înfloresc şi se prăbuşesc, şi omul descoperă multe invenţii, dar ele rămân liniştite sub strălucirea clară a nopţii egiptene, pe cât de fascinante, pe atât de tulburătoare. Un obelisc e pur şi simplu o piramidă, evidenţiind cu măreţie cele mai vechi embleme ale credinţei solare - un Triunghi ridicat pe un Pătrat. Când şi din ce motiv această reprezentare a devenit sfântă nimeni nu ştie, afară de presupunerea pe care o putem face - că era una dintre acele pietre sacre, care şi-a câştigat sanctitatea în timpuri aflate cu mult înaintea oricărei memorii şi tradiţii, la fel ca şi Ka'aba din Mecca. Că este o imitaţie a triunghiului luminii zodiacale, care apare în anumite perioade de timp în partea de est a cerului la răsăritul şi la apusul soarelui, sau o operă de zidărie folosită ca simbol al Cerului, aşa cum Pătratul era o emblemă a Pământului, nimeni nu ştie. În textele piramidei, Zeul-soare, atunci când a creat toţi ceilalţi zei, e zugrăvit şezând pe culmea cerului sub forma unui Phoenix - ca Zeu Suprem, căruia doi arhitecţi, Suti şi Hor, i-au scris atât de nobil un imn de cinste.

Imaculată de cinstirea primită de-a lungul epocilor, în chip inefabil frumoasă şi emoţionantă, aşa e vechea religie-lumină a umanităţii - un misticism al naturii sublim în care Lumina e iubire şi viaţă, iar Întunericul - rău şi moarte. Pentru omul originar, lumina era mamă născătoare de frumuseţe, dezvăluire a culorii, tainicul şi iradiantul mister al lumii, iar atitudinea sa faţă de ea era respectuoasă şi plină de recunoştinţă. El stătea nemişcat la porţile dimineţii cu mâinile ridicate, iar asfinţitul soarelui la căderea serii în deşert îl prindea melancolic în rugăciune, pe jumătate temător, pe jumătate încrezător, la gândul că frumuseţea putea să nu se mai întoarcă. Religia sa era o adoraţie a Luminii - templul său era atârnat de stele, altarul său era o flacără strălucitoare, ritualul său, un imn ţesut cu noapte şi cu zi. Nici un poet din zilele noastre nu a scris poeme mai frumoase de laudă adusă Luminii, cum sunt aceste imnuri ale lui Akenathon de la începuturile lumii. Amintirea acestei religii de la începuturi o regăsim în credinţa arătată soarelui Celui Drept, care este Lumina lumii pentru cei în viaţă şi Felinarul sufletelor nenorocite din întunericul morţii.

Aici se găsesc, prin urmare, adevăratele fundamente ale Masoneriei, atât cele materiale, cât şi cele morale: în adânca nevoie şi aspiraţie a omului şi în impulsul său creator; în Credinţa instinctivă, în căutarea Idealului şi în iubirea de Lumină. Sub toate construcţiile sale zace simţământul, profetic în cel mai înalt grad, că locuinţa de pe pământ a vieţii lui trebuie să fie într-o relaţie corectă cu prototipul ceresc - lumea-templu - imitând pe pământ acea casă nefăcută cu mâinile, eternă în ceruri. Dacă a ridicat un templu pătrat, era doar pentru a reda o imagine a pământului; dacă a construit o piramidă, aceasta era o reprezentare a frumuseţii ce i s-a arătat în cer, la fel cum, mai târziu, catedrala a fost modelată după munte, iar bolta ei întunecoasă şi semeaţă, ca amintire a adâncimii pădurii; altarul acesteia - un cămin al sufletului, turla - o rugă în piatră. Şi, pe măsură ce el şi-a înscris credinţa şi visul în realitate, a fost cât se poate de natural ca uneltele constructorului să devină simboluri pentru gândurile celui care gândeşte. Nu numai instrumentele, dar, după cum vedem, chiar pietrele cu care el a lucrat au devenit simboluri sacre, templul însuşi - o viziune a Casei Doctrinei, a Casei Sufletului, pe care, deşi nevăzută, el o construieşte odată cu trecerea anilor.

 

Joseph Fort Newton
Constructorii. O cercetare a istoriei şi filozofiei masoneriei
Editura Herald, 2020
traducere din limba engleză de Mariana Buruiană

Citiţi anticamera acestei cărţi.
Citiţi un prim fragment din această carte.

*****
Fragment

Şi astfel Căutarea merge mai departe. Şi Căutarea, aşa cum se cuvine să fie, sfârşeşte în realizare - dar nu ştim unde şi când: câtă vreme ne concepem ca o existenţă separată, căutarea continuă - o realizare ce se continuă de aici înainte. Şi întotdeauna cercetarea căilor urmate de cei care au ajuns în faţă va fi de ajutor pentru propria noastră cale.

Dintre toate lucrurile, cel mai frumos şi mai sfânt este să fii conştient de drumul care duce acolo unde dorim să mergem, şi anume la Domnul. Neluând nimic cu noi care să nu ne aparţină, nelăsând nimic după noi care să fie cu adevărat al nostru, vom găsi în marea realizare că însoţitorii trudei noastre sunt împreună cu noi. Iar locul găsit e Valea Păcii. (Arthur Edward Waite, Tradiţia Secretă)

CAPITOLUL III. DRAMA CREDINŢEI

Omul nu trăieşte numai cu pâine; el are nevoie şi de Credinţă, Speranţă şi Iubire, şi prima dintre ele este Credinţa. Nimic în istoria umană nu este mai uimitor decât protestul persistent, pasionat şi profund al omului împotriva morţii. Din cele mai vechi timpuri, îl vedem stând cu îndrăzneală la porţile mormântului, opunându-se verdictului acesteia, refuzând să o lase să aibă ultimul cuvânt şi aducând argumente de partea sufletului său. Am putea spune că acest unic fapt era dovada suficientă a nemuririi, revelând o intuiţie universală a vieţii eterne. De aceea niciun om care are o inimă de om nu poate să nu rămână impresionat de vechea şi eroica credinţă a neamului său.

Nicăieri nu a fost această credinţă mai vie şi mai trainică decât la vechii egipteni. În vechea Carte a Morţii - care este, într-adevăr, o Carte a Învierii - apar cuvintele: "Sufletul - cerului; trupul - pământului"; şi această credinţă dintru începuturi este credinţa noastră de azi. Despre regele Unas, care a trăit în mileniul al treilea, se scrie:

Iată, tu nu ai plecat ca un mort, ci ca unul care trăieşte.

Nimeni nu a reuşit să expună în zilele noastre această credinţă cu o elocvenţă mai simplă decât Imnul către Osiris din Papirusul lui Hunefer. Astfel, în textele piramidelor, morţii sunt consideraţi drept "Cei care Urcă", "Nepieritori ce strălucesc ca stelele", şi zeii sunt invocaţi să asiste la moartea regelui "ivindu-se ca Suflet". Există o adâncă profeţie, deşi atinsă de un puternic patos, în aceste sfâşietoare exclamaţii scrise pe pereţii piramidei:

Tu nu mori! Aţi spus că el va muri? El nu moare; acest rege Pepi trăieşte veşnic! Trăieşte! Tu nu vei muri! El a scăpat de ziua morţii! Tu trăieşti, tu trăieşti, ridică-te! Tu nu mori, ridică-te! Tu nu vei pieri pentru totdeauna! Tu nu mori!

Cu toate acestea, nici o poezie, nici un cântec, nici un ritual solemn nu au putut face din moarte altceva decât este; iar Textele Piramidei, în timp ce refuză să rostească cuvântul fatal, oferă amintiri nostalgice ale acelei binecuvântate epoci "înainte ca moartea să fi apărut". Oricât de înaltă ar fi fost credinţa omului, negarea atotstăpânitoare şi decăderea corpului era un fapt de netăgăduit, Misteriile fiind instituite tocmai pentru a ţine în viaţă îndrăzneaţa credinţă. Începând, poate, prin incantaţii, s-au ridicat la înălţimile autorităţii şi frumuseţii, oferind o dramatică descriere a credinţei invincibile a omului. Urmărind soarele răsărind din mormântul nopţii şi primăvara reîntorcându-se în glorie după încheierea iernii, omul a dedus prin analogie - justificând o credinţă care îl susţinea tot atât pe cât o susţinea el - că omenirea, scufundându-se în mormânt, va birui moartea.

I

Au existat multe variaţii ale acestei teme câtă vreme drama credinţei a evoluat şi câtă vreme trecea de pe un tărâm pe celălalt; dar motivul a fost mereu acelaşi, derivat direct sau indirect din vechiul joc al durerii osirian din Egipt. În pofida condiţiilor create de vechea religie solară, Osiris şi-a făcut apariţia ca Domn al Nilului şi Spirit fertilizator al vieţii vegetale - fiul lui Nut, zeiţa cerului şi al lui Geb, zeul pământului; şi nimic din povestea locuitorilor Nilului nu este mai emoţionant decât felul în care el a cucerit inimile oamenilor, deşi nu avea nici o şansă.

Totuşi, nu este nevoie ca această poveste să ne ţină pe loc, în afară de faptul că patimile sale au devenit drama credinţei naţionale şi au fost scăldate în toate nuanţele tandre ale vieţii umane, chiar dacă o oarecare strălucire solară încă mai dăinuia în ea. Este suficient să spunem că dintre toţi zeii aduşi la viaţă de speranţele şi temerile oamenilor care locuiau pe malurile Nilului, Osiris a fost cel mai iubit. Osiris, tatăl cel blând, Isis, soţia îndurerată şi credincioasă şi Horus, al cărui devotament filial şi eroism strălucesc ca diamantele dintr-o grămadă de pietre - aceasta a fost trinitatea în jurul căreia s-au ţesut idealurile credinţei egiptene şi ale vieţii de familie. Să ascultăm acum istoria celei mai vechi drame a omenirii, care pentru mai bine de trei mii de ani a captivat inimile oamenilor.

Osiris a fost Stăpânul Veşniciei, dar datorită formei sale vizibile părea aproape înrudit cu omul - dezvăluind o umanitate divină. Cu toate acestea, succesul său se datora mai mult vorbelor blânde ale lui Isis, sora - soţie a sa, al cărei farmec oamenii nu-l puteau stăpâni şi nici nu i se puteau opune. Împreună, cei doi lucrau pentru binele omului, învăţându-l să aleagă plantele pentru pregătirea hranei, ei înşişi storcând strugurii şi bând prima cupă cu vin. Ei le-au făcut cunoscute oamenilor filoanele de minereu ce străbăteau pământul, de care omul nu ştia, şi l-au învăţat să facă unelte. I-au făcut cunoscute omului viaţa intelectuală şi cea morală, l-au învăţat etica şi religia, cum să citească cerul înstelat şi cum să cânte şi să danseze în ritmul muzicii. Dincolo de toate, au trezit în oameni un simţ al nemuririi, al unui destin de dincolo de mormânt. Cu toate acestea, ei au avut duşmani, deopotrivă stupizi şi vicleni - cu spirit ascuţit, dar lipsit de adâncime -, forţa întunecată a răului, care îşi ţese continuare pânza crimei la hotarele vieţii umane.

Alături de Osiris trăia tumultuosul Set-Typhon, Răul ce atacă neîncetat Binele. În timp ce Osiris lipsea, Typhon, al cărui nume înseamnă şarpe, plin de invidie şi răutate, încercă să-i uzurpe tronul; dar complotul fu oprit de Isis. Ca urmare, Set hotărî să-l omoare pe Osiris şi o făcu invitându-l la un ospăţ; odată sosit, îl convinse să urmeze exemplul oaspeţilor săi, care intrau într-un cufăr spre a afla dacă era îndeajuns de încăpător. Când Osiris intră şi se întinse, conspiratorii închiseră cufărul şi îl aruncară în Nil. Până atunci, zeii nu cunoscuseră moartea; ei îmbătrâneau, li se albea părul şi membrele le tremurau, dar vârsta înaintată nu conducea la moarte. De îndată ce Isis auzi de această trădare infernală, îşi tăie părul, se îmbrăcă în haine de doliu şi alergă în toate părţile, în cea mai adâncă suferinţă, căutând trupul lui Osiris. Plângând şi cu mintea pierdută, nu încetă defel căutarea sa îndurerată.

Între timp, apele purtară cufărul pe mare, până la Byblos în Siria, oraşul lui Adonis, unde se înfipse într-un arbust de arica, sau tamarisc, asemănător unui copac de acacia. Datorită virtuţii trunchiului său, arbustul de arica îşi întinse rădăcinile cuprinzând cufărul şi crescând în jurul lui pentru a-l proteja. Mai târziu, regele ţării tăie copacul care protejase cufărul şi făcu din el o coloană pentru palatul său. Până la urmă Isis, condusă de o viziune, veni la Byblos, spuse cine este şi întrebă de coloană. De aici imaginea plânsului ei peste o coloană distrusă, smulsă din palat, în timp ce Horus, zeul timpului, stă în picioare în spatele ei şi îi toarnă ambrozie pe păr. Isis a transportat corpul înapoi în Egipt, în oraşul Bouto; dar Typhon, vânând la lumina lunii, găsi cufărul şi, recunoscând corpul lui Osiris, îl ciopârţi împrăştiindu-l pentru a nu fi recunoscut. Isis, întruchipare a vechii lumi aflate în suferinţă din cauza morţii, continuă jalnica ei căutare, adunând bucată cu bucată corpul soţului ei dezmembrat, şi făcându-i la urmă o înmormântare cuviincioasă. Aceasta fost viaţa şi moartea lui Osiris, dar existenţa sa întruchipând ciclul naturii, nu se putea opri aici.

Horus se luptă cu Typhon, pierzându-şi acolo un ochi, dar până la urmă îl înfrânse şi îl luă prizonier. Sunt mai multe versiuni despre soarta sa, se pare însă că a fost judecat, condamnat şi executat - "tăiat în trei bucăţi", aşa cum relatează textele Piramidei. Apoi credinciosul fiu se duse în procesiune solemnă la mormântul tatălui, îl deschise şi îi strigă lui Osiris să se ridice:

Ridică-te! Tu nu vei sfârşi, tu nu vei pieri!

Însă moartea era surdă. Aici textele Piramidei recită ritualul mortuar, cu imnurile şi cântecele sale; dar în zadar. În cele din urmă, Osiris se trezeşte, obosit şi lipsit de putere, dar cu ajutorul zeului-leu îşi câştigă controlul corpului şi este trecut de la moarte la viaţă. Apoi, în virtutea victoriei sale asupra morţii, Osiris devine Domn al Ţinutului Morţii - sceptrul lui este o cruce-Anh, iar tronul său, un Pătrat.

II

Aceasta a fost, pe scurt, vechea alegorie a vieţii eterne, pe baza căreia s-au făcut nenumărate elaborări; dar întotdeauna, indiferent de variantă, de culoare locală, de accent naţional sau vehemenţă, tema centrală a rămas mereu aceeaşi. Deseori pervertită şi denigrată, a rămas pretutindeni o expresie dramatică a marii aspiraţii a omului care doreşte să triumfe asupra morţii şi să se unească cu Dumnezeu şi a credinţei în victoria finală a Binelui asupra Răului. Această dramă a rămas păstrată în inimile oamenilor de-a lungul epocilor şi a câştigat elogiile celor mai luminaţi oameni ai antichităţii - cum ar fi Pitagora, Socrate, Platon, Euripide, Plutarh, Pindar, Isocrate, Epictet, şi Marc Aureliu. Scriind soţiei sale, după pierderea copilului lor, Plutarh îi recomandă speranţa aflată în riturile mistice şi în simbolurile acestei drame, deoarece, în altă parte, el mărturiseşte cum aceasta l-a ţinut "la fel de departe de superstiţie ca şi de ateism" şi l-a ajutat să se apropie de adevăr.

Pentru minţile profunde, această dramă are un înţeles dublu, dând învăţături nu numai despre nemurirea de dincolo de moarte, ci şi despre trecerea omului pe pământ de la animalitate la o viaţă pură, dreaptă şi trăită în onoare. Cât de nobil a fost propovăduit acest aspect practic şi cu câtă fineţe a înţelegerii spirituale, se poate observa în Predica Secretă de pe Munte, ce lasă să transpară cunoaşterea ermetică a Greciei:

Ce pot să spun, fiule? Pot spune numai atât. De fiecare dată când văd înlăuntrul meu Viziunea Simplă născută din mila Domnului, eu-însămi trec cu totul într-un Trup ce nu cunoaşte moartea. Apoi nu mai sunt ce eram înainte... Cei astfel născuţi sunt copiii unui Neam Divin. Acest neam, fiul meu, nu este învăţat niciodată; dar când El doreşte, memoria sa e readusă de Dumnezeu. Este "Calea naşterii întru Domnul"... Retrage-te în tine şi va veni. Doreşte şi se va întâmpla.

Se spune că Isis însăşi a întemeiat primul templu al Misteriilor, cele mai vechi fiind practicate la Memphis. Misteriile erau de două feluri: cele Mici, la care avea acces majoritatea şi care se compuneau din dialog şi ritual, cu anumite semne, simboluri şi parole; şi cele Mari, rezervate celor puţini, care s-au dovedit demni a li se încredinţa cele mai înalte secrete ale ştiinţei, filozofiei şi religiei. Pentru acestea candidatul trebuia să treacă prin purificare, încercări, austeritate ascetică şi, în cele din urmă, regenerare prin moartea dramatică în toiul sărbătoririi. Astfel erau îndurate încercările cu valorile pe atunci învăţate, la modul oral şi prin simbol, precum şi cea mai înaltă înţelepciune atinsă de om, incluzând geometria, astronomia, artele frumoase, legile naturii, ca şi adevărurile de credinţă.

Se cereau teribile jurăminte de discreţie, iar Plutarh descrie un om îngenunchind, cu mâinile legate, cu o sfoară în jurul corpului şi cu un cuţit la gât - moartea fiind pedeapsa violării angajamentului de a păstra secretul. Chiar şi aşa, Pitagora a avut de aşteptat aproape douăzeci de ani pentru a învăţa înţelepciunea ascunsă a Egiptului, atât de precauţi erau cu candidaţii, în special cu străinii. Dar el a folosit-o într-un mod nobil atunci când, mai târziu, a întemeiat un ordin secret propriu la Crotona, în Grecia, unde, printre alte lucruri, a predat geometria, folosind numerele ca simboluri ale adevărului spiritual. Din Egipt, Misteriile au trecut fără prea mari schimbări în Asia Mică, Grecia şi Roma, numele zeilor locali fiind înlocuite cu cele ale lui Osiris şi Isis. Misteriile greceşti sau eleusine, instituite în 1800 î.Hr., le-au reprezentat pe Demetra şi Persefona şi au înfăţişat moartea lui Dionysos cu un ritual impresionant ce conducea neofitul de la moarte la viaţă şi nemurire. Ele propovăduiau unitatea lui Dumnezeu, necesitatea invariabilă a moralităţii şi viaţa după moarte, învestind iniţiaţii cu simboluri şi cuvinte-cheie prin care se puteau recunoaşte unul pe altul, atât pe întuneric, cât şi pe lumină.

Misteriile persane sau mitraice sărbătoreau eclipsa Zeului-Soare, folosind semnele zodiacului, schimbările anotimpurilor, moartea naturii şi naşterea primăverii. Cultele adonice sau siriene erau asemănătoare, Adonis fiind ucis şi apoi reînviat pentru a demonstra viaţa de dincolo de moarte. În Misteriile cabirice de pe insula Samothrace, Atys-Soarele a fost ucis de fraţii lui, Anotimpurile, şi la echinocţiul de primăvară a fost readus la viaţă. În mod asemănător, druizii, departe în nord până în Anglia, datorau unui singur Dumnezeu drama iernii şi a verii şi conduceau iniţiatul prin valea morţii către viaţa veşnică.

Cu puţin timp înainte de era creştină, când credinţa era degenerată şi lumea părea să cadă în ruină, s-a petrecut o mare renaştere a religiei Misteriilor. Decretul Imperial nu a avut putere să o încetinească, şi cu atât mai puţin să o oprească. Din Egipt, din îndepărtatul Răsărit, năvăli ca o maree Isis "cu zece mii de nume" rivalizând cu Mithra, patronul sfânt al soldatului. Dacă ne întrebăm asupra motivului secret al acestui influx de misticism, nu se poate da nici un răspuns. Ce influenţă au avut cultele-misterii asupra noului creştinism aflat în emergenţă încă nu ştim şi problema se află încă în dezbateri. Faptul că ele au influenţat Biserica primară apare evident din scrierile Părinţilor, iar unii merg atât de departe, încât spun că Misteriile au murit până la urmă numai pentru a trăi din nou în ritualul Bisericii. Sf. Pavel, în călătoriile lui misionare, a intrat în contact cu Misteriile şi chiar se foloseşte de unii din termenii lor tehnici în epistolele sale; dar le-a condamnat pe baza faptului că ceea ce căutau să înveţe prin dramă nu poate fi cunoscut decât prin experienţă spirituală - o înţelegere sănătoasă, deşi cu siguranţă drama poate să ajute la această experienţă, altfel cinstirea publică ar putea şi ea ajunge să fie interzisă.

III

Spre sfârşitul perioadei lor de supremaţie, Misteriile au decăzut şi au devenit corupte, aşa cum se întâmplă cu toate lucrurile umane: nici măcar Biserica nu a făcut excepţie. Dar faptul că în părţile lor cele mai înalte şi mai frumoase nu au fost doar măreţe şi nobile, ci şi elevate şi rafinate, nu poate fi pus la îndoială, fiind tot atât de clar că ele au servit unui scop înalt. Cine a citit în Metamorfozele lui Apuleius despre iniţierea lui Lucius în Misteriile lui Isis nu se poate îndoi de faptul că efectul asupra adoratorului era unul profund şi purificator. Acesta ne spune că ceremonia de iniţiere "este, ca să spun aşa, cea de a muri" şi că iniţiatul se afla în prezenţa zeilor, "da, stătea aproape şi li se închina". Depărtaţi-vă profanilor şi toţi cei care sunteţi mânjiţi de păcat, era mottoul Misteriilor, şi Cicero ne mărturiseşte că ceea ce învăţa omul în lăcaşul ascuns îl făcea să dorească a trăi nobil şi îl făcea să privească ceasul morţii fără teamă.

Într-adevăr, Misteriile, aşa cum spune Platon, au fost întemeiate de oameni de mare geniu, care, în primele epoci, au luptat să propovăduiască puritatea, să înmoaie cruzimea omenirii, să-i amelioreze moravurile şi morala şi să înfrâneze societatea prin rânduieli mai puternice decât cele pe care legile umane le impun. Nu mai există niciun mister referitor la ceea ce ei predau ca învăţătură, ci numai legat de riturile, dramele şi simbolurile speciale folosite ca suporturi. Ei propovăduiau credinţa în unitatea şi spiritualitatea lui Dumnezeu, autoritatea supremă a legii morale, puritatea eroică a sufletului, disciplina austeră a caracterului şi speranţa într-o viaţă de dincolo de mormânt.

Astfel, în epocile întunecate, dificile, dominate de conflicte între popoare, limbi şi credinţe, aceste mari ordine trudeau în numele prieteniei, aducând oamenii laolaltă sub stindardul credinţei şi instruindu-i să ducă o viaţă morală mult mai nobilă. Blânde şi tolerante cu toate celelalte credinţe, ele au format o comunitate morală şi spirituală atotcuprinzătoare care s-a ridicat deasupra barierelor impuse de popor, rasă şi crez, satisfăcând nevoia oamenilor de unitate, în vreme ce trezeau în ei simţul acelei mistici eterne din care s-au născut toate religiile. Ceremoniile lor, atât cât le cunoaştem, erau drame impresionante despre viaţa morală şi soarta sufletului. Misterul şi secretul au adăugat caracterul impresionant, iar fabula şi enigma au deghizat într-un spectacol impunător legile justiţiei, cucernicia şi speranţa în nemurire.

Masoneria se sprijină pe această tradiţie; şi chiar dacă nu putem spune că este legată istoric de marile ordine vechi, ea este descendenta lor din punct de vedere spiritual şi prezintă aproape aceeaşi slujire în epoca noastră pe care Misteriile au avut-o în lumea veche. Este într-adevăr asemenea legendarului râu Alfeu care, adunând apele a sute de pârâiaşe de-a lungul coastelor din Arcadia, se scufundă, pierzându-se din vedere, într-un adânc defileu din pământ, doar pentru a reapărea în fântâna din Arethusa. Cel puţin acest lucru este adevărat: Marile Misterii au prevestit Masoneria, a cărei dramă este un rezumat al iniţierii universale şi ale cărei simboluri esenţializate sunt depozitarele celei mai nobile înţelepciuni a omenirii. Astfel, ea aduce oamenii împreună la altarul rugăciunii, ţine vii adevărurile care ne fac oameni, căutând, prin orice mijloc al artei, să facă simţită puterea iubirii, valoarea frumuseţii şi realitatea idealului.

Educaţie fără constrângeri

 

Michael Thompson, Ph.D., în colaborare cu Teresa Barker
Educaţie fără constrângeri
Să ne eliberăm copiii de presiunea performanţei şi să-i ajutăm să obţină succesul la şcoală şi în viaţă
Editura Herald, 2020
traducere din limba engleză de Walter Fotescu

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Dr. Michael Thompson este un renumit psiholog de copii care susţine conferinţe pe plan internaţional pe teme legate de dezvoltarea băieţilor şi conduce ateliere pentru părinţi, profesori şi studenţi axate pe rezolvarea de probleme în parentaj. Este consilier şcolar şi consultant şcolar deosebit de apreciat de şcoli şi părinţi, activând în prezent în Boston. Are o experienţă de mai mult de 15 ani că terapeut şi consilier pentru familie şi copil. Între cărţile scrise de el, singur sau în colaborare, se regăsesc titluri precum: Crescându-l pe Cain; Prieteni buni, duşmani aprigi; Educaţie fără constrângeri; E băiat! - Dezvoltarea fiului tău de la naştere până la optsprezece ani; Homesick and Happy: How Time Away from Parents Can Help a Child Grow (2012)

*

Presiunea exercitată asupra elevilor de a excela la şcoală şi de a intra la cele mai bune facultăţi nu a fost niciodată mai intensă. În această nouă carte, renumitul autor al bestseller-ului Crescându-l pe Cain se referă la obsesiei actuale pentru performanţă copiilor, furnizând un răspuns profund uman.

Cum a fost la şcoală? Aceste cuvinte conţin suma dorinţelor părinţilor de a şti ce învaţă şi ce experimentează copiii lor la şcoală în fiecare zi. Copiii ar putea să nu dezvăluie foarte multe, dar psihologul Michael Thompson ne sugerează că răspunsurile le vom putea găsi dacă ştim să citim indiciile şi - tot atât de important - dacă ne amintim propriile noastre experienţe din perioada şcolii.

Şcoala, ne aminteşte Thompson, ocupă mai mult timp din viaţa diurnă a unui copil decât orele petrecute acasă; iar şcoala nu este plină doar de studiu, ci şi de emoţie umană: bucurie, frică, invidie, iubire, manie, sexualitate, plictiseală, competitivitate. Prin intermediul interviurilor detaliate, al studiilor de caz şi al jurnalelor elevilor trimise prin e-mail, inclusiv ale propriilor săi copii, Thompson aruncă lumina asupra profundei călătorii psihologice antrenate de şcoală, o călătorie pe care trebuie să o parcurgă toţi copiii pentru a creşte şi a se dezvolta, fie că sunt elevi de nota zece sau repetenţi. Cei mai mulţi dintre noi ne amintim această călătorie, dar copiii noştri trebuie să o parcurgă în ritmul lor.

În relatări care sunt pe rând tulburătoare, şocante, înălţătoare şi pline de inspiraţie, vedem elevi făcând faţă realităţii bogat structurate a vieţii lor, născocind propriile strategii unice pentru a supravieţui şi înflori la şcoală. Pentru părinţi, această carte este o fereastră către peisajul emoţional ascuns al zilelor de şcoală şi trimite către răspunsurile pe care ni le dorim şi de care totodată ne temem pe măsură ce căutăm să ne ajutăm copiii să reuşească la şcoală şi în viaţă.

Construind o punte între lumea copilului şi cea a adultului şi fiind formulată în tonul plin de compasiune al vocii de psiholog şi de tată a lui Thompson, Educaţie fără constrângeri ne arată cum să ascultăm adevărul experienţelor copiilor noştri - şi cum să ne încredem în ei, cum să-i iubim şi cum să-i lăsăm, în cele din urmă, să se dezvolte singuri. Este o carte crucială pentru epoca noastră agitată, o sursă ideală pentru familiile care se luptă să supravieţuiască în circumstanţele actuale.

***

"Modul cum descrie Michael Thompson viaţa interioară a copiilor stresaţi din prezent este remarcabil - caustic, dar şi foarte obiectiv. Părinţii care vor citi această carte se vor privi pe ei înşişi şi pe copiii lor într-un fel cu totul nou. Cartea aceasta poate produce o reală schimbare în viaţa copiilor de azi." (Anthony E. Wolf, Ph.D., autorul cărţii Mom, Jason's Breathing on Me!)


"O carte directă, plină de compasiune şi extraordinar de onestă despre acele lucruri care modelează cu adevărat vieţile copiilor. Prin propriile sale intuiţii înţelepte şi utile, Michael Thompson ne face să ne aducem aminte, să vizualizam şi să înţelegem complexităţile emoţionale, sociale şi educaţionale ale universului şcolar în care copiii noştri trăiesc, cresc şi, nu rareori, se zbat. Aceasta este o carte pentru părinţii care doresc cu adevărat să înţeleagă şi să ajute - convingătoare, reconfortantă şi valoroasă." (Perri Klass, M.D., co-autor al cărţii Quirky Kids)

"Michael Thompson a scris o carte cu totul aparte. Pentru toţi părinţii care se simt neajutoraţi fiindcă nu mai înţeleg zbaterile de zi cu zi ale copiilor lor, Educaţie fără constrângeri este un adevărat cadou, ajutându-i să vadă viaţa prin ochii tinerilor. Cu intuiţiile tranşante pe care numai Michael Thompson le poate oferi, el ne poartă într-o călătorie pe care puţini adulţi au întreprins-o vreodată." (Rachel Simmons, autoare a cărţii Odd Girl Out: The Hidden Culture of Aggression în Girls)

Fragment
Introducere

Într-o după-amiază de vineri l-am luat pe fiul meu, Will, de la noua lui şcoală. Era spre sfârşitul lui septembrie şi el tocmai începuse clasa a şaptea. În primele trei săptămâni fusese destul de mulţumit. Îi plăceau noii lui prieteni şi avea câţiva profesori de treabă; era un tip fericit. Toate acestea s-au schimbat la sfârşitul săptămânii a patra. Când s-a urcat în maşină în ziua aceea părea epuizat şi descurajat. Şi-a aruncat cărţile pe banchetă şi a spus: "Îmi urăsc viaţa".
"E greu cu şcoala?" l-am întrebat.
"Da", răspunse el.

Încercând să fac pe deşteptul şi poate să-i smulg un zâmbet, am aruncat remarca: "Aşadar s-a terminat luna de miere?"
"La ce te aşteptai, tată?" mi-a întors-o el. "E şcoală".

Cartea de faţă, intitulată Educaţie fără constrângeri, a fost scrisă pentru părintele frământat, aşa cum e orice părinte iubitor, indiferent ce fel de elev este copilul lui. Toţi copiii se luptă cu presiunile inerente învăţării, creşterii şi dezvoltării. Nu există excepţii. Ei se luptă în viaţă şi în şcoală. Copiii cu dizabilităţi intelectuale se luptă zilnic cu lecţii şi metode de învăţământ pentru care creierul lor nu este adaptat. Pentru ei, şcoala este prea mult în fiecare zi. Copiii eminenţi suferă de plictiseală şi singurătate, de sentimentul neînţelegerii şi pentru că sunt etichetaţi ca "tocilari". Pentru ei, şcoala nu este de ajuns. Copilul "mediu", căruia s-ar putea crede că experienţa şcolară îi este exact pe măsură, se luptă totuşi să acumuleze noul material, stând liniştit o zi lungă de cursuri, cu profesori buni şi răi, fiind mai mult sau mai puţin popular printre colegii săi. Aşa cum obişnuia să spună marea comediană Gilda Radner în programul Saturday Night Live, "Întotdeauna este câte ceva!"

Ca părinţi, toţi ne confruntăm uneori cu sentimente de neputinţă, frustrare sau mânie legate de viaţa şcolară a copiilor noştri. Orice părinte iubitor doreşte reuşita şcolară a copiilor săi. Vrem ca ei să înveţe bine, să studieze din greu, să ia note bune, să aibă prieteni buni şi să străbată drumul de la grădiniţă la liceu cu cât mai multe succese şi cât mai puţine necazuri posibil.

Şi copiii vor acelaşi lucru. Iar când eforturile sau rezultatele lor nu sunt pe măsura aşteptărilor sau doar ameninţă să nu fie, părinţi şi copii deopotrivă se frământă. Înainte de orice, nu putem suporta să-i vedem pe copiii noştri că suferă. Dacă ne stă în putere să-i ferim de dezamăgiri, nefericire sau de necazurile prin care am trecut noi înşine în copilărie ori le-am văzut în jurul nostru, suntem gata s-o facem.

Mulţi părinţi încearcă. Unii se plâng de cele mai mărunte neajunsuri ale şcolii sau ale profesorilor copiilor lor, încearcă regulat să-şi mute copiii nemulţumiţi în alte clase, îi protejează la tot pasul şi îi ajută excesiv la teme. Ei încearcă să le uşureze pe cât posibil copilăria şi să-i cruţe de dificultăţile de care au avut ei înşişi parte sau de orice alte tipuri noi de dificultăţi cu care s-ar putea confrunta copiii lor. Unii dintre noi acceptăm că toate acestea sunt parte a vieţii sau, în orice caz, a creşterii, dar, la fel ca şi ceilalţi, nu putem accepta sentimentul de neputinţă pe care-l încercăm când ne vedem copiii încasând lecţii dure şi suferind cucuiele şi vânătăile care le însoţesc.

Cu toţii vrem să ne simţim competenţi ca părinţi, iar aceasta înseamnă că, atunci când lucrurile nu merg bine, avem tendinţa să sărim să le îndreptăm. Cheltuim mult timp şi energie făcând pe controlorii de calitate, atenţi la micile imperfecţiuni şi defecţiuni pe care le putem repara în speranţa că astfel ne vom face copiii mai fericiţi, mai deştepţi, mai puternici, mai competitivi.

Dar oricât ne-am strădui, chiar dacă vom ameliora lucrurile, copiii noştri tot se vor lupta şi uneori vor suferi sub presiunile şcolii şi ale vieţii. Aceasta îi face pe mulţi părinţi să se simtă absolut mizerabil şi neajutoraţi. Propria nemulţumire ne poate umple conversaţia şi orienta comportamentul în funcţie de cum "se descurcă la şcoală" copiii noştri.

Speranţa mea este ca această carte să introducă un nou tip de conversaţie despre copii şi şcoală. Am scris Educaţie fără constrângeri ca să le aduc aminte părinţilor şi profesorilor cum le apare copiilor viaţa la şcoală. În experienţa mea de psiholog şi consultant şcolar, constat cât de mulţi părinţi şi profesori au uitat ce impresie îi produce şcoala unui copil şi de ce copiii se luptă deopotrivă cu propria dezvoltare şi cu mediul şcolar. Vreau ca părinţii să-şi aducă aminte cum îşi trăiesc copiii viaţa la şcoală, cum încearcă ei să facă faţă nesfârşitelor presiuni ale mediului şcolar şi infinitelor pretenţii ale şcolii, cum le suportă şi câtă flexibilitate şi înţelepciune au şi sunt dispuşi să ne împărtăşească - dacă vrem să-i ascultăm.

Cândva am fost cu toţii copii la şcoală şi am înţeles perfect presiunile făcute asupra noastră de şcoală, de către colegi şi părinţi. Dar am uitat, fiindcă, pe măsură ce am înaintat în vârstă, acele experienţe au rămas tot mai departe în trecut. Uităm fiindcă sperăm să-i scutim pe copiii noştri de experienţe dureroase şi ne vine greu să recunoaştem cât de mult au ei de luptat ca să crească. Şi mai uităm, fiindcă, atunci când copiii ne contest sau ne frustrează - ca părinţi sau ca educatori -, vrem să ignorăm complexitatea luptei lor ca să ne-o putem simplifica pe a noastră. Ca să scriu cartea aceasta, a trebuit să mă întorc la şcoală. Am urmărit îndeaproape copii din diverse clase, dintr-o varietate de şcoli. Am învăţat de la ei cum îşi rezolvă problemele şcolare - probleme pe care nu le-ar menţiona niciodată unui părinte ocupat sau chiar unuia iscoditor - şi cum îşi apreciază ei propria dezvoltare. Urmărindu-i cum intră în încurcături şi găsesc căi de ieşire, i-am văzut cum, odată ajunşi jos, îşi regăsesc iar şi iar vioiciunea.

Speranţa mea este că Educaţie fără constrângeri vă va readuce amintirile din şcoală şi vă va oferi perspective noi şi o cunoaştere mai intimă a experienţelor psihologice şi de dezvoltare şcolară ale copilului dumneavoastră, facilitându-vă descoperirea propriei capacităţi şi competenţe de a reacţiona în moduri afectuoase şi eficiente.
 

 

Michael Thompson, Ph.D., în colaborare cu Teresa Barker
Educaţie fără constrângeri
Să ne eliberăm copiii de presiunea performanţei şi să-i ajutăm să obţină succesul la şcoală şi în viaţă
Editura Herald, 2020
traducere din limba engleză de Walter Fotescu

Citiţi prefaţa acestei cărţi.
Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Fragment
Capitolul 1. Dacă dai crezare vorbelor copiilor

Ştiu că rostul şcolii este învăţătura şi dezvoltarea personalităţii, dar adulţii fie cred că nu te străduieşti destul, fie nu le pasă. (Elevă în clasa a şasea)

Scrisul de cărţi este fără sfârşit, iar învăţătura multă este osteneală pentru trup. (Biblia ebraică, Ecclesiastul 12:12)

Întrebarea "Cum a fost la şcoală?" este probabil cea mai des pusă în America şi la care se răspunde cel mai rar. Este întrebarea pe care toţi părinţii se simt obligaţi s-o pună zilnic, cândva între 3 după amiază şi ora de culcare.

"Cum a fost la şcoală?" Indiferent cu câtă blândeţe întrebi sau cu câtă iscusinţă o formulezi, 99% dintre copii nu-ţi dau informaţia la care râvneşti. "Bine", răspund ei, sau "În regulă". Cei mai mici ţi-ar putea da unele amănunte; un copil vorbăreţ, un jurnalist înnăscut, îţi va relata poate pe larg noutăţile. Dar astfel de copii sunt rari. Majoritatea copiilor nu dau genul de informaţii despre şcoală pe care părinţii vor să le audă. În afară de aceasta, ei ştiu că, dacă fac efortul corespunzător, a doua zi vei întreba din nou. Nu vei fi niciodată satisfăcut. Aşa se întâmplă cu noi toţi, părinţii, şi, pe măsură ce copiii noştri cresc, se poate ca ei să protesteze la întrebarea "Cum a fost...". "Mamă", declară ei printre dinţii strânşi, "a fost bine". Prin care ei vor să spună: "Nu mă bâzâi!"

Şi, cu toate acestea, nu ne putem abţine. Am fost foarte apropiaţi de copiii noştri când erau mici. Am urmărit tot ce făceau ei; le-am consemnat zilnic progresele în dezvoltare. I-am sunat pe prietenii noştri apropiaţi când copilul nostru de unsprezece luni a părut gata să facă primii paşi. "Umblă prin cameră ţinându-se de scaune şi de masă". Nimic nu scăpa atenţiei noastre vigilente şi râvnei festive.

După care ei s-au dus la şcoală şi noi ne-am trezit deodată lipsiţi de informaţii. Nu vedem ce fac şi ce se petrece în jurul lor sau ce li se întâmplă. Suntem separaţi de o bună parte din viaţa copiilor noştri. Vrem firimituri, note, bârfe despre personalitatea învăţătorului - orice. Am întrebat odată un public de părinţi ce şi-ar dori dacă l-ar avea pe "profesorul viselor lor".

O mamă a spus: "Aş vrea ca profesorul fiului meu să mă sune zilnic şi să-mi spună ce-a făcut la şcoală". "În ce clasă este fiul dumneavoastră?" am întrebat.
"În clasa a zecea", a răspuns mama cu dezinvoltură, în timp ce toată adunarea a izbucnit în râs.

Dar ce sperăm de fapt să aflăm cu întrebarea aceea pe care o punem tot mereu? Îmi imaginez un părinte întrebându-şi copilul "Cum a fost la şcoală?", la care copilul ar răspunde cam aşa:
"Mamă, mi-ar plăcea să-ţi spun, chiar aş vrea, dar totul e prea complicat de pus în cuvinte. Nu ştiu de unde să încep. Adevărul este că tu nu mă întrebi, de fapt, despre şcoală, mă întrebi cum decurge viaţa mea, iar eu nu am nicio perspectivă în privinţa aceasta. Încerc să devin o persoană şi uneori şcoala pare să fie de un oarecare ajutor în acest sens, pe când alteori se opune cu vehemenţă. Şi apoi, de ce e nevoie să-ţi spun eu cum e cu şcoala? Nu ai mers şi tu la şcoală? Nu ştii cum e acolo? De ce mă întrebi mereu?"

Bineînţeles că aţi mers şi voi la şcoală, dar ce are asta de-a face cu educaţia copilului vostru? Scopul acestei cărţi este să vă introducă în mentalitatea copiilor şi să vă împrospăteze amintirile din şcoală, într-o încercare de a vă repune în contact cu realitatea concretă a ce înseamnă să fii copil la şcoală. Sper să vă pot ajuta să apreciaţi extraordinara călătorie psihologică pe care o reprezintă educaţia instituţională a fiecărui copil. Dar să începem chiar cu voi.

V-aţi gândit de curând la anii de şcoală, aţi retrăit cu toată intensitatea senzaţiile de atunci? Cum v-aţi simţit stând ore în şir pe scaunele acelea tari de lemn sau plastic ori aliniaţi pentru a merge la ora de muzică sau de educaţie fizică? Dar să luaţi prânzul într-o cantină aglomerată şi gălăgioasă? Vă aduceţi aminte cum e când te lupţi să înţelegi o noţiune? Sau cum te simţi când capeţi o notă proastă? Sau nu aţi primit niciodată un 4 sau un 5, poate nici chiar un 8. V-aţi temut vreodată de această posibilitate? În clasa a cincea, aţi venit vreodată acasă cu un sentiment de angoasă până v-aţi terminat de făcut temele? V-aţi simţit vreodată rău la gândul de a merge la şcoală sau la sfârşitul unei zile de şcoală? Cunosc un medic talentat care, după cum vă aşteptaţi, a fost un elev model în şcoală. De multe ori însă, pretenţiile profesorului îi provocau o asemenea anxietate, încât odată ajuns acasă vomita.

V-a plictisit vreodată şcoala? Vă aduceţi aminte ce importanţă avea în viaţa voastră de zi cu zi faptul că profesorul vă simpatiza sau că părea să vă deteste? Vă amintiţi orele de educaţie fizică? Vă plăceau sau vă temeaţi de ele? Vă amintiţi conţinutul lor: jocurile acelea palpitante, precum dodgeball (dacă vă plăcea) sau jocurile acelea tâmpite, gen dodgeball (dacă nu vă plăcea)? Vă temeaţi să nu rămâneţi ultimul / ultima? Vă stresa felul cum vă arăta corpul sau că trebuia să vă schimbaţi hainele în faţa altor copii? Vă amintiţi nesfârşitele pierderi de vreme din şcoală?

Părinţilor voştri le păsa de şcoală? Mama sau tatăl vostru au fost buni la şcoală? Vă amintiţi de vreun profesor pe care-l îndrăgeaţi? De vreun profesor care părea profund interesat de voi? Vă mai gândiţi la el / ea din când în când? A fost şcoala un refugiu din familie? Părea un loc calm şi organizat în comparaţie cu haosul de acasă?

Aş putea pune un milion de întrebări, în speranţa de a vă readuce în minte lucruri la care nu v-aţi mai gândit de ani. Dar de ce aş vrea să răscolesc acele amintiri? Ca psiholog, sunt fascinat de viaţa pe care au trăit-o oamenii la şcoală. În acelaşi timp, e datoria mea să le amintesc părinţilor experienţele cotidiene din timpul şcolii, astfel încât ei să poată realmente înţelege cu ce se confruntă copiii lor în fiecare zi. Experienţa şcolară a fiecărui copil este un voiaj psihologic complex şi palpitant, câteodată penibil, adesea plicticos. Cu toţii ar trebui să fim conştienţi de lucrul acesta, dar nu la aşa ceva se referă părinţii când îmi vorbesc despre experienţele şcolare ale copiilor lor.

Părinţii au uitat cum este în realitate şcoala

Ca psiholog care-şi desfăşoară activitatea în şcoli, îmi petrec mare parte din zi cu cei mai frustraţi, mai puţin performanţi şi, uneori, cei mai înverşunaţi copii din clădire. Când decid să mă ocup de un copil, este în ideea şi cu speranţa că-l voi readuce cumva pe drumul cel bun, că voi găsi o metodă să-l motivez, că voi afla vreun secret despre viaţa familiei sale - profesorii întotdeauna presupun că există probleme acasă - că-i voi îndepărta obstacolele din cale şi-l voi ajuta să revină pe linia de plutire.

Câteodată reuşesc să fac tocmai asta. Găsesc metoda şi împărtăşesc această informaţie educatorilor copilului. De cele mai multe ori, însă, lucrurile nu sunt atât de simple. În general izbutesc ceva mai puţin spectaculos, dar mai substanţial. Învăţ cum percepe un copil şcoala, unde există discordanţe şi, cel mai important, ajung să înţeleg ce trebuie el să facă în fiecare zi pentru a putea supravieţui şcolii.

A înţelege călătoria şcolară a unui elev, strategia lui de a negocia cu şcoala, este poate lucrul cel mai important pe care pot să-l învăţ din întâlnirea terapeutică cu un copil. Înţelegerea aceasta merge dincolo de orice simplă diagnoză şi dincolo de identificarea unor dizabilităţi intelectuale, deşi oricare dintre acestea pot fi o parte importantă a călătoriei. Simplul gest prin care un copil îmi comunică cum simte el că se adaptează sau nu mediului şcolar îi poate modifica radical experienţa şcolară: a fi ascultat şi înţeles poate avea efect de vindecare sau încurajare. Dacă pot găsi o cale prin care să transmit părinţilor unui copil şi colegilor mei o parte din cele învăţate de la copil, iar ei reacţionează într-un mod util, aceasta poate de asemenea să schimbe experienţa şcolară a copilului.

După douăzeci de ani de muncă de acest fel cu părinţii şi copiii, sunt convins că unul dintre cele mai mari obstacole în a-i ajuta pe copii la şcoală este faptul că părinţii nu au o viziune corectă despre şcoală. Este un paradox: dat fiind că părinţii au trecut prin şcoală când au fost copii, teoretic, ei ar trebui să dispună de această informaţie. Totuşi, experienţa mi-a arătat că adulţii au pierdut contactul cu structura şi semnificaţia propriei experienţe educaţionale. Ca urmare, copiii simt că părinţii lor "nu sunt în temă", că nu înţeleg. Părinţii au tendinţa să se concentreze asupra notelor şi a felului cum vor evolua lucrurile şi pierd din vedere realităţile vieţii de zi cu zi a copilului.

Aceasta se întâmplă dintr-un număr de motive: amintirile noastre din copilărie sunt adesea pierdute sau reprimate. De asemenea, lipsiţi poate de informaţii despre ziua de şcoală a copilului lor, părinţii sunt condamnaţi să se concentreze asupra viitorului său. Procedând astfel, e posibil ca ei să omită aspect importante din prezentul copilului.

Chiar şi cei mai prevenitori părinţi ai unor copii de vârstă şcolară tind să aibă viziunea simplistă după care copiii lor funcţionează doar la două viteze: fie muncesc destul, fie nu muncesc destul. Prea adesea părinţii utilizează metafore mecanice atunci când vorbesc despre copii. Spunem că un copil trebuie "pus în viteză" sau că trebuie "să apese acceleraţia la maximum", ca să-şi mărească notele. Uneori este adevărat că un copil nu lucrează atât de mult pe cât ar putea din punct de vedere teoretic. Totuşi, el nu poate fi pus într-o viteză mai mare sau să i se dea "un şut în fund" sau "un brânci de pornire", cum mi-au spus mulţi părinţi. Dacă este să gândim despre copii că au viteze, ar trebui să-i comparăm măcar cu cele mai sofisticate biciclete mountain bike. Copiii au cel puţin douăzeci şi opt de viteze, pe care le schimbă necontenit în timp ce urcă şi coboară povârnişurile unei zile de şcoală.

Orice părinte ar trebui să ştie lucrul acesta, fiindcă orice adult s-a confruntat cândva cu cerinţele vieţii şcolare. În timp ce discutam ideile pentru cartea de faţă cu o prietenă a mea, o femeie la cincizeci de ani, a spus: "Oh, şcoala... eram speriată în fiecare zi". Chiar dacă nu ai fost îngrozit sau îngrijorat în fiecare zi, au existat nenumărate prilejuri în copilărie când te-ai simţit copleşit şi mic. Un om de spirit a spus cândva că cea mai puternică persoană de pe pământ este un educator de grădiniţă în prima zi de şcoală. Copil fiind, nu aveai impresia că poţi face să se întâmple ceva. Te găseai sub controlul altora şi de cele mai multe ori lucrurile ţi se întâmplau ţie.

Reprimăm o mare parte din cele ce ni s-au întâmplat în copilărie. Poate cea mai originală intuiţie a lui Freud a fost aceea că suntem capabili să zăvorâm în mintea inconştientă unele amintiri din copilărie care ne deranjează sau sunt inacceptabile pentru psihicul nostru de adulţi. Freud credea că reprimăm multe experienţe ale noastre din copilărie din cauza gândurilor sexuale. Dar eu cred că tindem să reprimăm acele amintiri în care suntem neajutoraţi şi nu avem niciun control. Oamenii îşi amintesc în mod selectiv experienţele din copilărie. Dacă un părinte pierde contactul cu propriile experienţe din timpul şcolii, el va avea dificultăţi să-şi ajute copilul în eforturile sale şcolare. Unul dintre scopurile acestei cărţi este să te ajute pe tine, cititorule, să-ţi aduci aminte ce ţi s-a întâmplat în şcoală.

Adulţii au adesea o viziune selectivă - uneori romanţată, alteori caricaturizată - a experienţelor lor şcolare. Condensăm mulţi ani într-un set de povestiri de război, de întâmplări anecdotice, lustruite prin repetiţie. Dacă aţi participat la o reuniune cu foştii colegi de liceu, aproape sigur aţi schimbat amintiri despre copiii de succes, despre tragica sinucidere sau accidentul de maşină care l-a răpit pe unul dintre colegii de clasă, despre cel mai plicticos, cel mai insuportabil, cel mai sexy sau cel mai patetic dintre profesori. Aceste evenimente trăite împreună trebuie, desigur, împărtăşite. Dar v-aţi spus unii altora povestea lăuntrică despre ce înseamnă să fii la şcoală, poate despre cât de supăraţi sau de jalnic v-aţi simţit? Aţi spus vreodată cuiva cât de incredibil de competitivi v-aţi simţit? Aţi spus vreodată cuiva cât l-aţi adorat pe un profesor din liceu?

Multe sentimente inconştiente despre experienţele şcolare nu au fost niciodată puse cu adevărat în cuvinte. Am luat odată un interviu unui om de afaceri de mare succes din domeniul imobiliar. El era revoltat împotriva experienţelor sale de şcoală începând chiar din clasa întâi, deşi admitea importanţa educaţiei. "Toţi trebuie să ştim câte ceva despre orice, dar Dumnezeule, să rabzi un an întreg lucruri pe care le urăşti pur şi simplu, iar atât de mulţi - poate jumătate de clasă - sunt mai tot timpul cu gândul într-altă parte... Nu am fost singurul care simţea astfel".

Părinţii acestui om vor fi ştiut oare că la şcoală el era dezinteresat şi supărat? Vor fi ştiut ei că suferinţa lui se datora unei enorme discrepanţe între inteligenţa lui nativă şi o dizabilitate de citire foarte reală, dar nediagnosticată? Părinţii lui nu au ştiut ce să facă?

"Şcoala nu se deosebeşte prea mult de o mică ţară. Fiecare şcoală are cultura ei, figurile sale proeminente, politica sa, clasa sa de jos şi ciudăţeniile sale. Cu ce te alegi de acolo nu depinde în totalitate de tine. Îţi trăieşti viaţa şi faci faţă diverselor încurcături pe măsură ce apar. În final, eşti diferit în anumite privinţe. Şcoala îţi schimbă viaţa, în bine sau în rău." (Elev în clasa a XII-a)

Nu doar copiii cu dizabilităţi de învăţare se zbat şi suferă. Elevii "dotaţi" (dintre care mulţi au de asemenea dizabilităţi de învăţare sau lacune problematice în aptitudinile lor) pot simţi nevoia disperată a unei provocări autentice sau a unei companii sociale printre colegi. Ei îşi doresc poate să deprindă mai uşor alte aptitudini sau se simt stingheriţi de presupunerile, speranţele sau aşteptările altora. Printre cei mai nefericiţi copii pe care i-am cunoscut erau unii aflaţi pe lista de onoare. S-a spus că toate marile daruri au un preţ. Cum se simte oare un copil care trăieşte această experienţă?

Ce se poate spune despre elevii medii, cei aşa-şi-aşa? La fel cum nu există fiinţe umane aşa-şi-aşa, niciun copil nu este "mediu" odată ce ai ajuns să-l cunoşti. Cel mai bun prieten al vostru este cumva mediu? Un copil care manifestă numai un slab interes pentru munca şcolară este oare numai puţin afectat de provocările dificile ale şcolii, de o ceartă cu cel mai bun prieten al său, de un divorţ sau o boală în familie sau de felul cum toată lumea îl compară cu fratele sau cu sora sa eminentă?

Ce se poate spune despre copiii care se autoizolează sau folosesc droguri şi alcool, în încercarea de a-şi trata singuri nefericirea, sau care sfârşesc la reanimare după tentative de sinucidere? Nimeni nu se autodistruge pentru un extemporal la istorie, dar ziua de şcoală şi experienţa şcolară nu sunt nicidecum irelevante. Şcoala este întotdeauna un factor care contribuie la calitatea vieţii unui copil. Cu cât mă gândesc mai mult la experienţa şcolară a elevilor care vin în biroul meu, cu atât mai mult realizez că, în pofida situaţiei mele de elev de succes la şcoli excelente, am trăit şi eu majoritatea lucrurilor pe care le aud de la aceşti tineri nefericiţi, deşi poate că nu în aceeaşi măsură. Am ajuns la concluzia că până şi cea mai bună şcoală este un loc dificil pentru un copil. În cuvintele fiicei mele, la şcoală trebuie să suporţi o grămadă de mizerii.

Deşi aceasta nu pare o observaţie esenţială, eu am găsit că este utilă. Lucrând cu profesorii şi administratorii, acţionăm zilnic pe baza supoziţiei implicite că am creat un mediu sigur, sănătos şi stimulator pentru elevi, iar dacă ei au probleme, acestea este cauzat de factori din interiorul lor. Cu toate acestea, după spusele elevilor, chiar dacă şcoala este un ambient stimulator, ea constituie prea adesea un obstacol în calea creşterii, a dezvoltării şi a sentimentului eului. Ei îmi spun că e greu să ai încredere în şcoală, că trebuie să fie vigilenţi o mare parte a timpului şi că se află mereu în căutarea unor metode pentru a fi performanţi, pentru a se acomoda şcolii şi a putea să profite de mediul educaţional.

Dacă citiţi această carte, probabil aţi căutat un răspuns la întrebarea: "Cum a fost la şcoală?" Dar, în realitate, vreţi să întrebaţi: "Cum este de fapt şcoala pentru copilul meu? Este el OK?"

Copiii au răspunsurile

Ca psiholog, sfatul meu este simplu: Dacă găsiţi o metodă de a-i întreba cum este şcoala pentru ei, aceştia vă vor spune. (Mă grăbesc să adaug că, dacă e vorba să discuţi cu copiii, e mai uşor să fii psiholog decât părinte - voi reveni asupra acestui aspect.) Mie copiii îmi spun de ce îi sperie şcoala; îmi spun de ce sunt plictisiţi; îmi spun când profesorii sunt ipocriţi. Invariabil, când stau de vorbă cu un elev, aflu câte ceva ce niciun adult nu a fost capabil să-mi spună despre activitatea acelui copil la şcoală. Deseori aflu lucruri semnificative chiar despre şcoală.

Anul trecut am discutat cu un băiat care a avut probleme serioase fiindcă a copiat la o lucrare în ultimul an. Şcoala era supărată, părinţii necăjiţi, iar băiatul ruşinat. Fusese un elev bun, iar când l-am întrebat ce i se întâmplase, a spus: "În şcoala aceasta totul este ritm şi regim, iar eu am ieşit din ritm mai mult de un an". Pe lângă faptul că era o descriere strălucită a stresului academic din şcoală, caracterizarea lui m-a frapat şi prin fundamentarea psihologică absolut riguroasă. Nu putuse să ţină ritmul cu cerinţele şcolii. Nu am simţit oare cu toţii acelaşi lucru la un moment dat în perioada şcolară?

Niciodată nu am auzit de la vreun elev o poveste despre viaţa la şcoală cu care să nu mă pot identifica personal. O elevă îşi descrie mânia faţă de profesorul de teatru care a umilit-o în faţa clasei, spunând: "Unele persoane din clasa aceasta sunt prea timide", imediat după ce ea îşi prezentase pantomima în faţa colegilor. Îmi aduc şi eu aminte de ceva asemănător. Un băiat dezabuzat din clasa a treia e foarte furios fiindcă profesorul care supraveghea terenul de joacă nu le-a permis să mai joace fotbal numai fiindcă doi băieţi era cât pe ce să se ia la bătaie. Bineînţeles că lucrul acesta l-a enervat. Nu vă pot spune de câte ori, în timp ce discutam cu un copil, nu mi-a venit să strig: "Iată motivul pentru care nu te descurci la şcoală. Înţeleg acum de ce nu te poţi concentra!"

Uneori, problema nu are nicio legătură cu orele, cu profesorii sau cu temele pentru acasă. Un băiat din clasa a zecea care suferea de dureri cronice de cap tocmai rupsese relaţia cu prietena lui. Faptul acesta îi absorbea întreaga energie mentală. Insistenţele părinţilor săi că trebuie să se străduiască mai mult la şcoală ajungeau la nişte urechi înfundate de suferinţa emoţională.

Este o problemă să fii părinte. Dacă propriul copil vă spune că nu se descurcă la şcoală fiindcă s-a despărţit de prietena lui, latura părintească din voi tinde să-i răspundă: "Nu căuta pretexte!" sau: "Îmi pare rău că s-a întâmplat aşa, dar şcoala este viitorul tău şi nu trebuie să laşi ca totul să se ducă de râpă numai din cauza primei tale relaţii de iubire". Astfel de replici pun de obicei capăt discuţiei.

Un psiholog nu trebuie să le facă reproşuri copiilor sau să le amintească ce este important. Trebuie doar să le înţeleagă viaţa interioară. De aceea e mai uşor să obţii povestea ca psiholog. Temându-se de judecata părinţilor, copiii se închid anticipat.

Aproape invariabil am senzaţia că un copil îşi înţelege situaţia şcolară mai bine decât părinţii săi - oricât de interesaţi şi compătimitori ar fi aceştia. De nenumărate ori am discutat în biroul meu cu părinţi surprinşi când le explicam cum percepe copilul lor şcoala. "Nu ne-am dat seama că era speriat în fiecare zi", spun ei; sau: "Habar nu aveam că-şi urăşte atât de mult profesorul. Nici nu ne-am gândit că situaţia e atât de gravă".

În clasa a opta, îmi uram profesorul. Eram convins că e realmente un tâmpit: vulgar, indolent, indulgent cu el însuşi şi rău cu copiii. M-am plâns directorului, închipuindu-mi că în felul acesta va fi concediat. Doi ani mai târziu, am condus o campanie împotriva profesorului meu de franceză din clasa a zecea, una din cele mai plicticoase şi meschine fiinţe umane din câte am avut neşansa să cunosc, în speranţa că va fi obligat să se pensioneze. Nici de data aceasta nu am reuşit. În schimb, m-am ales cu mustrări şi reţineri după ore pentru eforturile mele. În alţi ani am fost detaşat, ruşinat sau anxios. Toate acestea în pofida succesului academic graţie căruia am ajuns la Harvard.

Toată clasa a opta, părinţii au continuat să-mi repete mantra adulţilor: "Trebuie să înveţi să lucrezi şi pentru oameni care nu-ţi plac". Îmi venea să le strig: "Nu numai că nu-mi place de el. Nu-l respect ca om şi sunt obligat să-mi petrec toată ziua cu el. Oare voi ştiţi ce înseamnă asta?" Voiam ca părinţii mei să înţeleagă cum mă simţeam să stau zilnic în clasa acelui om, să înţeleagă că, deşi mă descurcam rezonabil din punct de vedere academic, iar în multe privinţe eram un "elev bun", uram lucrul acesta. Îl uram din nou, în fiecare zi.

"Şcoala poate fi un loc excelent, fiindcă înveţi lucruri noi şi-ţi vezi prietenii. Dar poate fi şi un loc chinuitor atunci când eşti confuz, frustrat sau doar treci prin momente dificile, şi poate fi orice - un extemporal sau să citeşti ceva din manual". (Elev în clasa a VI-a)

După o lecţie deschisă la şcoala fiicei sale din clasa a şaptea, unde părinţii au asistat la o versiune în miniatură a unei zile de şcoală - câte cinci minute din fiecare oră -, un prieten mi-a relatat următoarele: "La un moment dat, în timpul expunerii profesorului de matematică, mi-am dat seama că nu sunt atent. Am încercat să-mi amintesc la ce mă gândeam înainte să realizez că nu ascult şi iată: mă gândeam la programul meu de şoferie pentru a doua zi. Nu crezusem până atunci că există ceva mai plicticos decât să mă gândesc la programul meu de şoferie, dar acum cred că există: profesorul acela de matematică. Ne-am simţit atât de uşuraţi când, nouăzeci de minute mai târziu, am ieşit - şi săriserăm peste ultima temă!"

Fiica mea, Joanna, îmi repeta mereu că profesorul ei de ştiinţe din clasa a zecea este incredibil de plicticos. Eram sigur că exagerează, până când m-am dus cu ea la şcoală în ziua de vizită a părinţilor. După ce l-am ascultat cincisprezece minute pe profesor, cu zumzetul lui de o monotonie ucigătoare, îmi venea să ţip, să arunc notiţele, să visez. Pentru mine, cel mai bun aspect al lecţiei sale a fost că nu a trebuit să mă mai întorc vreodată. Din păcate, fiica mea a trebuit să se întoarcă de patru ori pe săptămână, timp de încă şapte luni. Tot ce am putut face ca s-o ajut a fost să renunţ la solidaritatea dintre adulţi şi să recunosc adevărul: "Ai dreptate, Joanna, e incredibil de plicticos".

Prietenul meu Jim Sadler este directorul unei mici şcoli din Insulele Virgine. Fiind o şcoală atât de mică, el răspunde personal de evaluarea tuturor profesorilor. Cu un personal didactic de 70 de oameni, el asistă la ora fiecărui profesor de două ori pe an, aşadar, un număr de 140 de vizite. El încearcă să distribuie cât mai uniform vizitele pe durata anului şcolar, dar se întâmplă uneori ca, revenit pe insulă după o călătorie prelungită pe continent, să trebuiască să-şi dubleze sau tripleze vizitele. "Mi-e groază pur şi simplu de zilele în care trebuie să asist la trei ore", mi-a spus el. "Nu e uimitor că le pretindem copiilor ceva ce noi nu am vrea să facem? Cu greu suport să merg la trei ore, dar copiilor le cerem să meargă la şapte ore pe zi, cinci zile pe săptămână". Un total de treizeci şi cinci de ore, săptămână după săptămână.

Şcoala este o lume bogată şi interesantă, în care copiii îşi trăiesc o mare parte a tinerei lor vieţi, dar noi nu le acordăm destul credit pentru ceea ce se petrece în mintea lor. Mulţi părinţi cred că viaţa începe după şcoală. Nimic nu este mai departe de adevăr, atât din punct de vedere psihologic, cât şi matematic. Dacă o studentă urmează să trăiască până la optzeci de ani, timpul petrecut de ea în şcoală şi facultate reprezintă 28 la sută din viaţa ei. Copilul petrece mai multe ore de veghe la şcoală decât acasă. Orice copil face la şcoală o călătorie psihologică intense care trebuie trăită - într-un mod fericit sau nefericit - în clădirea şcolii. Între zidurile acelea de cărămidă, copilul se simte emoţionat, entuziast, furios sau dezamăgit. Copiii ştiu lucrul acesta foarte bine. Ei stau în banca lor şi simt cum trece timpul. Câţiva adolescenţi mi-au spus: "La şcoala asta simt că am o viaţă!" Fraza aceasta m-a obsedat.

Voi aţi simţit că aţi avut o viaţă la şcoală? Dacă da, ce fel de viaţă a fost? Dacă vreţi să înţelegeţi ce trăieşte copilul vostru la şcoală, trebuie să vă recuperaţi amintirile autentice ale vieţii de elev. Trebuie să vă concentraţi asupra călătoriei psihologice unice pe care aţi făcut-o prin şcoală. Educaţia primită acolo v-a mers la suflet? A făcut apel la sinele vostru autentic? V-aţi descoperit pe voi înşivă la şcoală? Ce aţi descoperit?

L-am întrebat pe un om de ştiinţă talentat despre anii petrecuţi în şcoala elementară. A început imediat să depene întâmplări din clasa a cincea. Chestionat despre primii cinci ani de şcoală, de la grădiniţă până într-a patra, nu şi-a putut aminti nimic. Am insistat, dar tot nu şi-a reamintit mare lucru. Ştia doar că învăţase cu greu să citească. "Nu am învăţat să citesc până în clasa a treia. De fapt, puţin a lipsit să fiu retras", a spus el. Şi-a adus apoi aminte că în clasa a patra a împrumutat de la bibliotecă o carte despre legile lui Ohm ca să încerce să calculeze rezistenţa circuitelor în paralel. Şi-a amintit pe urmă mai multe:

În clasa a şasea trebuia să fac un referat ştiinţific şi, nefiind un bun ascultător, dar destul de activ, am ales ca temă electricitatea şi am crezut că trebuie s-o inventez eu. M-am gândit că trebuie să fac experimente şi să inventez deopotrivă electrostatica şi electrodinamica. Inutil să spun că nu am terminat niciodată referatul şi am primit nota 1. A fost una dintre marile traume ale vieţii mele şi nimeni nu a realizat că eu coborâsem în atelierul meu din beci şi încercasem să inventez electricitatea.

Iar când profesorul lor a început să le predea adunarea, a trebuit să facă ceva ca să-şi ocupe mintea:

O amintire dominantă este că urmăream ceasul şi număram în minte ca să văd dacă pot prezice - ceasul avea un minutar care se deplasa la fiecare minut - să văd dacă pot prezice când se va mişca, fiindcă eram îngrozitor de plictisit. Şi-mi aduc apoi aminte că la matematică, făcând aritmetică şi aşa mai departe, am atribuit fiecărui număr o personalitate, încât dacă adunam 13 cu 54, "1" era un elefant, "3" era Mickey Mouse etc. şi voiam să văd cum se combină. Inventam poveşti despre adunarea numerelor, fiindcă era atât de plictisitor.

Îşi va fi dat cineva seama ce se petrece în mintea acestui băiat, că el încerca să inventeze electricitatea şi să născocească poveşti cu animale în timpul plicticoaselor lecţii de aritmetică? Unul dintre scopurile mele în această carte este să vă familiarizez din nou cu strategiile la care recurg copiii - unele dintre ele poate că le-aţi folosit şi voi - ca să supravieţuiască unei zile de şcoală.

Aspectul psihologic al educaţiei lipseşte

Ceva lipseşte din discuţiile publice din ţara aceasta despre educaţia copiilor. În toată frenezia despre testele federale, responsabilitatea şi neajunsurile profesorului, educaţia specială şi finanţarea şcolilor, puţini oameni vorbesc despre dimensiunea psihologică a şcolii. Vă surprinde poate că spun asta. La urma urmei, nu există oare vagoane de cărţi despre funcţionarea şcolii, scrise de profesionişti ai domeniului? Iată, de exemplu, splendida carte a lui Mel Levine, A Mind at a Time, sau valoroasa lucrare a lui Edward Hallowell şi John Ratey, Driven to Distraction. Fiecare dintre aceste cărţi te introduce în mintea copiilor, examinând felul în care diferenţele în aptitudinile de învăţare afectează performanţa şcolară şi încrederea în sine. Cărţile acestea se bazează pe cercetări despre natura creierului şi a procesului de învăţare. Deşi ele sunt într-adevăr psihologice şi foarte utile, vreau să vă ofer o poveste psihologică diferită.

Există cărţi scrise de psihologi care vă spun cum să vă motivaţi copilul să obţină note mai bune sau cum să-şi mărească performanţa şcolară. Alte cărţi, scrise de ziarişti, au examinat structura vieţii în şcoli. Unele îi urmăresc pe copii de-a lungul unui an. Există şi cărţi în stil revoluţionar, care atacă şcolile fiindcă sunt plicticoase şi irosesc timpul copiilor. Oricât de interesante ar fi cărţile acestea, eu am o încredere profundă în demersul şcolar şi îi susţin pe profesorii şi administratorii care-şi dedică viaţa pentru a face şcolile funcţionale pentru copii. Îmi propun să realizez ceva ce nu este revoluţionar. Vreau să-i reamintesc cititorului ce fac copiii în fiecare zi ca să rămână intacţi şi vii din punct de vedere psihologic în şcoală.

Întotdeauna vorbim despre ce încercăm să-i învăţăm pe copii în şcoală şi dacă ei învaţă ceea ce au nevoie. Dar acesta este doar primul dintre cele trei nivele diferite care constituie experienţa şcolară a copiilor: Lecţia, Strategia şi Autocunoaşterea.

Lecţia este agenda adultului pentru copii. Strategia este ceea ce dezvoltă copiii ca să facă faţă realităţii Lecţiei şi multor altor lucruri pe care sunt interesaţi să le înveţe din şcoală.

Oricât de importantă ar fi Lecţia, este teribil de incompletă. Cu toate acestea, ca adulţi, nu putem înceta să ne gândim la ea.

Mama unei fete din clasa a şaptea mi-a povestit că, la sfârşitul lui iulie, înainte să înceapă clasa a opta, fiica ei a spus: "Abia aştept să mă întorc la şcoală...". Încântată, mama aştepta ca fata să-i spună ceva despre orele preferate de anul viitor. Dar fiica ei şi-a terminat astfel propoziţia: "... să văd cât au mai crescut băieţii". Păi, bineînţeles! Pentru o fată sau un băiat din clasa a opta, aflaţi la mijlocul pubertăţii, acesta este aspectul cel mai interesant al şcolii.

Pentru adulţi, Lecţia este supremă. Este o supoziţie fundamentală. Importanţa şcolii este evidentă şi incontestabilă, la fel şi inevitabilitatea frecventării şcolii. Copiii trebuie să meargă la şcoală. Copiii trebuie să înveţe să scrie şi să citească. Educaţia este bună şi o diplomă universitară este esenţială în Epoca Informaţiei. Adevărurile acestea sunt atât de evidente, încât nu le punem în discuţie. Uităm că ai noştri copii nu sunt servitori cu contract şi nici maşini. Pentru ei, şcoala nu este automată. Pentru niciunul dintre ei nu este uşoară - nici chiar pentru cei care o fac să pară uşoară -, iar pentru unii costurile sunt foarte mari. Uităm că multe dintre lucrurile învăţate la şcoală - poate majoritatea - nu provin de la adulţi.

"Uneori mă simt descurajat în privinţa şcolii. De fapt nu a şcolii, ci a ceea ce mi se întâmplă mie acolo". (Elev în clasa a V-a)

Strategia este aportul copiilor la experienţa şcolară: încercările lor de a face faţă cerinţelor şcolii, stilul propriu de a învăţa, aşteptările părinţilor şi complexul de pretenţii venite din partea colegilor lor. Orice copil, oricât de dezinteresat sau detaşat de cerinţele şcolii ar putea să pară, îşi perfectează continuu strategia prin care să menţină în echilibru aceste forţe intense şi conflictuale.

Autocunoaşterea este ceea ce obţin efectiv copiii în şcoală, de cele mai multe ori spre binele experienţei lor şcolare. Majoritatea copiilor capătă încredere şi un interes pasionat pentru ceva. Uneori, însă, autocunoaşterea este dureroasă, ceea ce nu este nicidecum intenţia educatorilor. De exemplu, uneori copii afro-americani talentaţi care au fost educaţi în şcoli private de elită, în mod tradiţional ale albilor, se găsesc într-un mediu cu dureros de puţini copii de culoare. Ei se aleg cu o educaţie selectă, dar şi cu sentimentul profund că nu-şi au locul nicăieri. Ce tip de educaţie este, de fapt, aceasta? Întrebarea pe care o pun copiilor de-a lungul acestei cărţi şi în munca mea cu ei se reduce la: "Ce ai învăţat, de fapt, despre tine însuţi la şcoală?"

Să încep cu mine însumi. Din clasa a doua şi până într-a douăsprezecea am purtat la şcoală un sacou, cămaşă cu nasturi şi cravată. Am fost binecuvântat cu un creier şcolar destul de bun şi aveam rezultate excelente la teste - o reţetă pentru un succes academic rezonabil. Dar în mine însumi ştiam că eram doar un foarte bun jucător. Depuneam eforturi rezonabile pentru profesorii care-mi plăceau, iar pentru ceilalţi jucam jocul şcolii, sărind prin inelele regulamentare, fără eforturi dramatice.

Pentru mine, şcoala a fost un joc. Puteam să fac ce voiam eu să fac satisfăcând, în acelaşi timp, cerinţele autorităţilor? În timpul liceului - o mică şcoală cu internat în Dutchess County, New York - am fost regele activităţilor extracurriculare. Şcoala mi-a oferit un loc unde să exersez conducerea publică şi să dau curs pasiunilor mele. Am întreţinut douăzeci şi cinci de acvarii cu peşti şi am editat revista şcolii. În penultimul an, am fost şeful sălii de mese, adică îi supravegheam pe elevii care serveau şi pe cei care spălau vasele. Mi-a plăcut, de asemenea, să mă uit la televizor împreună cu bucătarii aflaţi în pauză (TV-ul era sever restricţionat în şcolile-internat; am reuşit să ocolesc acele reguli folosindu-mă de poziţia mea de conducere). Scrierea de referate pentru clasă şi studiul pentru testele de franceză se aflau în coada listei mele de activităţi. Deşi, în general, mă achitam de ele în mod satisfăcător, nu am căutat niciodată să mă remarc academic până când, la vârsta de douăzeci şi şapte de ani, mi-am luat doctoratul la Universitatea din Chicago. Abia atunci am început cu adevărat să lucrez în şcoală.

Copiii mei m-au introdus într-un tip de experienţă şcolară complet diferită de cea pe care o trăisem eu. Şcolarizarea lor a fost o provocare serioasă atât pentru soţia mea, cât şi pentru mine, amândoi fiind suficient de capabili academic şi de perseverenţi pentru a ne continua educaţia până la obţinerea doctoratelor. Copiii mei, Joanna, şaptesprezece ani, şi Will, unsprezece ani, au aptitudini radical diferite de cele pe care le avusesem eu - fiica mea este o sportivă, iar fiul meu un artist - şi întâmpină mai multe dificultăţi şcolare decât am avut eu de înfruntat vreodată. Amândoi au dizabilităţi de învăţare semnificative. Joanna este dislexică şi detestă cititul. Will are un maldăr de probleme de procesare şi ordonare, precum şi disgrafie (un scris de mână oribil), care transformă uneori şcoala într-un calvar. Ar fi prea puţin spus că experienţa mea şcolară, în care mă achitam de obligaţii într-o manieră improvizată şi de ultim moment, nu m-a pregătit suficient ca să-i îndrum prin şcoală pe aceşti doi copii minunaţi.

Când vine vorba de propriii copii, nu reuşesc niciodată să-mi ies din tipare. Mă poticnesc mereu de anxietatea, ambiţia, iubirea şi confuzia mea privitoare la cât de mult îmi seamănă ei sau nu în nevoile şi dorinţele lor. Nu-mi pot scoate niciodată ochelarii de cal părinteşti când e vorba de copiii mei, fiindcă vederea îmi este întotdeauna afectată de istorie şi speranţă şi de iubire, de asemenea.

Fiecare părinte care-şi păstoreşte şi antrenează copilul prin şcoală trebuie să privească foarte atent la propria istorie. Care a fost realitatea experienţei voastre şcolare? Cu ce pachet de aptitudini genetice aţi intrat pe poarta acelei construcţii de cărămidă în care petreceţi atât de mult timp? Istoria voastră personală are ceva de-a face cu strategiile pe care copilul vostru le elaborează chiar acum ca să supravieţuiască în şcoală? Aţi terminat liceul cu sentimentul că sunteţi o persoană de încredere şi de succes sau v-a încercat un oarecare sentiment al eşecului? Aţi trecut pe brânci linia de sosire, uşuraţi să scăpaţi de acolo?

Le doriţi copiilor voştri ca la terminarea şcolii să fi învăţat aceleaşi lecţii profunde despre ei înşişi ca şi voi sau pentru ei vreţi ceva diferit? Măcar este opţiunea voastră?

Leviatanul

 

Thomas Hobbes
Leviatanul
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză, introducere şi note de Alexandru Anghel

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

Thomas Hobbes (1588-1679), considerat unul dintre principalii fondatori ai filosofiei politice şi ai ştiinţei politice moderne, s-a născut în Malmesbury, comitatul Wiltshire, Anglia. După ce şi-a încheiat studiile la Magdalen Hall, Oxford, în 1608, a devenit preceptorul unuia dintre fiii lordului Cavendish de Hardwick, care avea să devină mai apoi conte de Devonshire, legătură sa cu această familie fiind de lungă durată.

Primele sale studii s-au centrat pe clasici, traducând Războiul peloponesiac de Tucidide, în 1628. La scurt timp, Hobbes a început să fie interesat de ştiinţă şi de filosofie, interes stimulat mai ales de călătoriile de lungă durată în Europa, unde a avut ocazia să cunoască figuri importante ale vremii, printre care Galilei şi Descartes. Lucrul acesta l-a condus la marele sau proiect de formulare a unei ştiinţe politice care avea să aibă ca efect, pe lângă crearea altor opere (precum The Elements of Law, De homine, De cive şi De corpore), publicarea capodoperei sale Leviatanul, în 1651.

La vârsta de optzeci şi patru de ani, Hobbes şi-a scris autobiografia în versuri, iar în următorii trei ani a tradus Odiseea şi Iliada lui Homer. Pe lângă filosofia politică, Hobbes a adus contribuţii într-o diversitate de alte domenii, printre care istoria, geometria, fizica gazelor, teologia, etica, filosofia limbajului şi a minţii.

*

Leviatanul este considerat de mulţi drept una dintre cele mai influente şi mai importante opere din istoria intelectuală şi politică a Europei, putând fi comparat cu scrieri ale lui Platon, Aristotel, Machiavelli, Hegel şi Marx. Multe dintre subiectele discutate aici de Hobbes - de la elemente care ţin de antropologie, epistemologie şi psihologie până la conceptul de suveranitate şi cel de reprezentare, teoria generării statelor, structura socială şi educaţia, cauzele dizolvării statului şi cauzele războiului civil, relaţia dintre conştiinţa privată şi cea publică, precum şi cea dintre Stat şi Biserică - au rămas cât se poate de actuale.

Scris într-o perioadă din istoria Angliei în care structurile politice şi cele sociale, precum şi metodele ştiinţei sufereau schimbări şi reinterpretări radicale, Leviatanul, prin forţa argumentului său şi prin provocările aduse posterităţii, a rezistat încercării vremurilor şi a contribuit într-o anumită măsură la dezvoltarea lumii moderne.

*

"Leviatanul demonstrează cu precizie geometrică cum să creezi o lume în care indivizii, eliberaţi de frica de semenii lor şi de osânda veşnică, se pot apleca asupra sarcinii lumeşti, dar pline de satisfacţii, a îmbunătăţirii propriei sorţi. Aşa era omul menit să trăiască, într-o stare de libertate, înainte de inventarea zeilor." (Mark Lilla, The Stillborn God: Religion, Politics, and the Modern West)

"Thomas Hobbes a fost primul sociobiolog, cu două sute de ani înainte de Darwin." (Daniel Dennett, Darwin's Dangerous Idea)

"În ultimele două decenii, antropologii au strâns date despre viaţa şi moartea din societăţile prestatale, în loc să accepte stereotipurile călduroase şi pozitive. Ce au descoperit? Pe scurt: Hobbes a avut dreptate, Rousseau s-a înşelat." (Steven Pinker, The Blank Slate)

"Leviatanul lui Hobbes este cea mai mare operă de gândire politică scrisă în limba engleză." (John Rawls, Lectures on the History of Political Philosophy)

"Hobbes este întemeietorul politicii moderne. Prin urmare, înţelegerea ştiinţei politice hobbesiene este precondiţia de bază pentru orice înţelegere radicală a politicii moderne." (Leo Strauss)

"Leviatanul este cea mai mare, poate singura, capodoperă de filosofie politică scrisă în limba engleză, iar istoria civilizaţiei noastre nu ne poate oferi decât puţine opere cu o cuprindere şi o prestanţă asemănătoare. În consecinţă, Leviatanul nu trebuie judecat decât potrivit celor mai înalte standarde şi nu trebuie luat în considerare decât în cel mai larg context." (Michael Oakeshott)

"Meritele lui Hobbes ies mai pregnant în evidenţă dacă-l privim în contrast cu filosofii politici de dinaintea să. El este total debarasat de superstiţii; nu îşi derivă argumentele din ceea ce s-a petrecut cu Adam şi Eva în vremea Căderii. Discursul său este clar şi logic; etica sa, că o fi bună sau rea, este complet inteligibilă şi nu comportă folosirea de concepte dubioase. Pe lângă Machiavelli, care este însă mult mai limitat, el este primul autor cu adevărat modern în perimetrul teoriei politice. Acolo unde greşeşte, greşeşte din pricina simplificării excesive, şi nu pentru că baza gândirii sale ar fi nerealistă sau fantezistă. Din acest motiv, merită încă şi astăzi să fie combătut." (Bertrand Russell, Istoria filosofiei occidentale)

Fragment
Partea a doua: Despre comunitatea civilă
Capitolul XVII
Despre cauzele, naşterea şi definiţia comunităţii civile

1. Cauza finală, scopul sau intenţia oamenilor (care în mod natural iubesc libertatea şi dominaţia exercitată asupra celorlalţi) atunci când au instituit pentru ei înşişi acea îngrădire (în care îi vedem trăind în comunităţile civile) este anticiparea propriei conservări şi, prin aceasta, a unei vieţi mai satisfăcătoare; adică anticiparea unei căi de a ieşi din starea nefericită de război, care este (aşa cum s-a arătat în capitolul treisprezece) consecinţa necesară a pasiunilor naturale ale oamenilor, atunci când nu există o putere vizibilă care să-i ţină în supunere şi care să-i lege, prin frica de pedeapsă, de îndeplinirea propriilor convenţii şi de respectarea acelor legi naturale expuse în capitolele al paisprezecelea şi al cincisprezecelea.

2. Căci, în absenţa unei puteri care să asigure respectarea lor, legile naturale (precum dreptatea, echitatea, modestia, mila şi (pe scurt) a face altora ce ai dori să ţi se facă ţie) sunt contrare pasiunilor noastre naturale, care ne împing spre părtinire, trufie, răzbunare şi altele asemenea. Iar convenţiile încheiate fără sabie nu sunt decât vorbe şi nu au puterea de a pune pe cineva la adăpost. De aceea, în pofida existenţei legilor naturale (pe care oricine le respectă atunci când doreşte şi când poate să le respecte în siguranţă), dacă nu s-a instituit nicio putere sau dacă nu a apărut una desul de mare pentru siguranţa noastră, fiecare om se va bizui (în mod legitim) pe propria forţă şi iscusinţă pentru a se asigura împotriva tuturor celorlalţi oameni. În toate locurile unde oamenii au trăit în mici familii, a se jefui şi a se prăda unul pe celălalt era o îndeletnicire generală şi atât de departe de a fi considerată un lucru împotriva legilor naturale, încât cu cât prada era mai mare, cu atât mai mare era onoarea; iar în acea stare, oamenii nu respectau alte legi decât pe cele ale onoarei, adică abţinerea de la cruzime, lăsându-le celorlalţi viaţa şi uneltele agricole. Iar asemenea micilor familii de atunci, oraşele şi regatele de acum (care nu sunt decât familii mai mari) îşi extind dominaţia, pentru siguranţa lor, sub pretextul pericolului, de frica invaziei sau a sprijinului pe care l-ar putea primi invadatorii, căutând din răsputeri şi pe bună dreptate să-şi supună sau să-şi slăbească vecinii prin forţă sau prin uneltiri ascunse, neavând nicio altă asigurare (fapte ce sunt amintite cu cinste în epocile următoare).

3. Nici strângerea unui număr mic de oameni nu le oferă această siguranţă, căci atunci când oamenii sunt puţini, adăugirile mici de o parte sau de cealaltă măresc suficient de mult forţa pentru a dobândi victoria, ceea ce încurajează invazia. Numărul de oameni suficient pentru a ne putea încrede în propria siguranţă nu este determinat de un anumit număr, ci prin comparaţie cu duşmanul de care ne temem, iar acest număr este suficient când şansele nu sunt atât de vădite încât să decidă rezultatul războiului şi să-l împingă pe duşman să încerce un atac.

4. Totuşi, oricât de mare ar fi o mulţime, dacă acţiunile celor care o alcătuiesc sunt călăuzite de judecăţile şi dorinţele fiecăruia, ei nu se pot aştepta de la aceasta la vreo apărare sau vreo protecţie nici împotriva unui duşman comun, nici împotriva vătămărilor pe care şi le provoacă unul celuilalt. Căci, fiind distraşi de propriile opinii diferite cu privire la cea mai bună întrebuinţare şi aplicare a forţei lor, ei nu se ajută, ci îşi pun piedici unul celuilalt şi, printr-o opoziţie reciprocă, îşi reduc forţa la nimic; din acest motiv, nu doar că sunt supuşi cu uşurinţă de foarte puţini care sunt de acord între ei, ci, de asemenea, dacă nu au un duşman comun, se războiesc între ei pentru propriile interese. Căci, dacă am putea presupune că o mare mulţime de oameni ar consimţi să respecte dreptatea şi alte legi naturale în lipsa unei puteri comune care să-i ţină pe toţi supuşi, am putea să presupunem tot atât de bine că întreaga omenire ar face acelaşi lucru. În această situaţie, nici nu ar exista şi nici nu ar fi nevoie de vreo cârmuire sau de vreo comunitate civilă, căci pacea ar exista fără supunere.

5. Nu este îndeajuns pentru siguranţa oamenilor, care ar trebui, conform dorinţei acestora, să dureze toată viaţa, ca ei să fie cârmuiţi şi călăuziţi de o singură judecată pentru o perioadă limitată, cum ar fi cea a unei bătălii sau a unui război. Căci, deşi aceştia, printr-un efort comun, dobândesc o victorie împotriva unui duşman din afară, totuşi, după aceea, când fie nu mai au un duşman comun, fie cel pe care unii dintre ei îl consideră duşman este considerat prieten de către ceilalţi, se vor dezbina din cauza intereselor diferite care există între ei şi vor cădea din nou într-un război între ei.

6. Este adevărat că anumite creaturi vii, precum albinele şi furnicile, trăiesc laolaltă într-un mod sociabil (motiv pentru care sunt enumerate de către Aristotel printre creaturile politice), dar nu sunt călăuzite de altceva decât de propriile judecăţi şi apetituri; nu sunt înzestrate nici cu vorbire, prin care una să poată semnifica alteia ceea ce socoteşte a fi avantajos pentru interesul comun. Prin urmare, poate că unii doresc să ştie de ce neamul omenesc nu poate, la rândul lui, să trăiască în bună înţelegere. La aceasta răspund:

7. În primul rând, oamenii se găsesc neîncetat într-o întrecere pentru onoare şi demnitate, ceea ce nu se poate spune despre aceste creaturi. Prin urmare, pornind de aici, între oameni se ivesc invidia şi ura şi, în cele din urmă, războiul, ceea ce nu se petrece în rândul acestor creaturi.

8. În al doilea rând, printre aceste creaturi binele comun nu diferă de cel individual şi, fiind de la natură înclinate către binele individual, obţin prin acesta beneficiul comun. Dar omul, a cărui bucurie constă în a se compara cu alţii, nu poate savura ceva care nu este superior.

9. În al treilea rând, aceste creaturi, neavând (asemenea omului) uzul raţiunii, nu văd sau nu cred că văd vreun neajuns în rânduirea activităţilor lor comune, în vreme ce în rândul oamenilor sunt foarte numeroşi cei care se cred mai înţelepţi şi mai capabili să rânduiască treburile publice decât ceilalţi, iar aceştia se străduiesc să reformeze şi să inoveze, unii într-o direcţie, alţii într-o alta, mergând astfel spre discordie şi spre război civil.

10. În al patrulea rând, aceste creaturi, deşi îşi folosesc oarecum vocea pentru a-şi face cunoscute unele altora dorinţele şi alte afecte, sunt lipsite de acea artă a cuvintelor prin care unii oameni le pot reprezenta altora ceea ce este bine ca fiind un rău şi ceea ce este rău ca fiind un bine, sporind sau micşorând dimensiunea aparentă a binelui şi a răului, făcându-i astfel pe oameni să fie nemulţumiţi şi tulburându-le pacea după bunul plac.

11. În al cincilea rând, creaturile lipsite de raţiune nu pot distinge între prejudiciu şi pagubă; prin urmare, câtă vreme sunt lipsite de griji, nu se simt deranjate de semenii lor, pe când omul este cel mai turbulent atunci când este cel mai lipsit de griji, căci atunci îi place să-şi arate înţelepciunea şi să controleze acţiunile celor care cârmuiesc comunitatea civilă.

12. În ultimul rând, acordul dintre aceste creaturi este natural, iar cel dintre oameni nu poate fi obţinut decât prin convenţie, care este artificială; de aceea, nu trebuie să ne mirăm că mai este nevoie de ceva (pe lângă convenţie) care să le facă acordul constant şi durabil; şi anume, o putere comună care să-i ţină supuşi şi să le îndrepte acţiunile către avantajul comun.

13. Singurul mod de a institui o astfel de putere comună care să-i poată apăra de atacurile străine şi de prejudiciile pe care şi le pot provoca între ei, conferindu-le o siguranţă de aşa natură încât aceştia să se poată hrăni de unii singuri şi să poată trăi mulţumiţi prin propria muncă şi prin roadele pământului, este acela de a conferi întreaga putere şi forţă unui singur om sau unei singure adunări de oameni care să reducă toate voinţele lor, printr-o majoritate a vocilor, la o singură voinţă; cu alte cuvinte, să numească un om sau o adunare de oameni care să le poarte persoana şi fiecare să se recunoască drept autorul oricăror acţiuni înfăptuite sau cauzate de cel care le poartă persoana, în acele lucruri care privesc pacea şi siguranţa comune; iar în aceste lucruri fiecare dintre ei să-şi supună voinţa voinţei lui şi propriile judecăţi judecăţii lui. Aceasta este mai mult decât un consimţământ sau un acord: este o unitate reală a tuturor în una şi aceeaşi persoană, săvârşită printr-o convenţie a fiecărui om cu fiecare om, ca şi cum fiecare i-ar spune fiecăruia: autorizez acest om sau această adunare şi îi cedez dreptul de a mă cârmui pe mine însumi, cu condiţia ca şi tu să-i cedezi dreptul tău şi să-i autorizezi toate acţiunile în acelaşi mod.

Odată cu înfăptuirea acestui lucru, mulţimea astfel unită într-o singură persoană este numită COMUNITATE CIVILĂ, în latină CIVITAS. Aceasta este naşterea acelui mare LEVIATAN sau, mai curând (pentru a vorbi cu o mai mare reverenţă), naşterea acelui Dumnezeu muritor căruia îi datorăm, sub Dumnezeul nemuritor, pacea şi apărarea noastră. Căci prin această autoritate acordată lui de către fiecare persoană individuală din comunitatea civilă, el dispune de atât de multă putere, încât, prin spaima provocată de aceasta, este capabil să modeleze voinţele tuturor în vederea păcii din interior şi a ajutorului reciproc împotriva duşmanilor din afară. Iar în el rezidă esenţa comunităţii civile, care (pentru a o defini) este o singură persoană pentru ale cărei acţiuni fiecare membru al unei mari mulţimi, prin convenţii reciproce ale unuia cu celălalt, s-a făcut autor, cu scopul ca acesta să poată folosi forţa şi mijloacele tuturor după cum va socoti că este folositor pentru pacea şi apărarea lor comună.

14. Iar cel care este purtătorul acestei persoane este numit SUVERAN şi se spune că are putere suverană; iar oricine altcineva îi este SUPUS.

15. Această putere suverană poate fi obţinută pe două căi. Prima este prin forţă naturală, ca atunci când un om îşi împinge copiii să se supună cârmuirii lui, împreună cu copiii acestora, fiind capabil să-i distrugă dacă aceştia refuză; sau când, prin război, îşi subjugă duşmanii propriei voinţe, lăsându-i în viaţă cu această condiţie. A doua cale este urmată atunci când oamenii cad de acord între ei să se supună în mod voluntar unui om sau unei adunări, încrezându-se că astfel vor fi protejaţi împotriva altora. Ultima poate fi numită comunitate civilă politică sau comunitate civilă prin instituire, iar prima, comunitate civilă prin dobândire. Voi vorbi în primul rând despre comunitatea civilă prin instituire.

 

Thomas Hobbes
Leviatanul
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză, introducere şi note de Alexandru Anghel

Citiţi introducerea acestei cărţi.
Citiţi un prim fragment din această carte.

*****
Fragment
Capitolul XVIII
Despre drepturile suveranilor prin instituire

1. Se spune că o comunitate civilă este instituită atunci când o mulţime de oameni cad de acord şi încheie o convenţie, fiecare cu fiecare, ca oricare ar fi omul sau adunarea de oameni cărora majoritatea le va da dreptul de a reprezenta persoana tuturor (adică de a fi reprezentantul lor), cu toţii, atât cei care au votat pentru, cât şi cei care au votat împotrivă, să autorizeze în acelaşi fel toate acţiunile şi judecăţile acelui om sau ale acelei adunări de oameni, ca şi cum ar fi fost ale lor, cu scopul de a trăi în pace între ei şi de a fi protejaţi împotriva altor oameni.

2. Din această instituire a comunităţii civile sunt derivate toate drepturile şi competenţele aceluia sau acelora cărora le este conferită puterea suverană prin consimţământul oamenilor adunaţi.

3. În primul rând, prin faptul că aceştia încheie o convenţie se înţelege că nu mai pot fi obligaţi de o convenţie anterioară să facă vreun lucru potrivnic acesteia. În consecinţă, cei care au instituit deja o comunitate civilă, fiind astfel obligaţi prin convenţie să-şi însuşească acţiunile cuiva, nu pot în mod legitim să încheie între ei o nouă convenţie prin care să se supună altcuiva, în orice privinţă, fără permisiunea celui dintâi. Prin urmare, cei care sunt supuşi unui monarh nu pot, fără permisiunea acestuia, să respingă monarhia şi să se întoarcă la starea de confuzie a unei mulţimi dezbinate, nici să-şi transfere persoana de la cel care o poartă către un alt om sau către o altă adunare de oameni: căci ei s-au legat, fiecare cu fiecare, să-şi însuşească şi să fie cunoscuţi ca autori a tot ce va face şi va socoti că este bine să facă acela care este deja suveranul lor; aşa încât, dacă un singur om se opune detronării suveranului, toţi ceilalţi ar trebui să rupă convenţia făcută cu acel om, ceea ce este o nedreptate; totodată, fiecare dintre ei i-a dat suveranitatea celui care le poartă persoana şi, astfel, dacă îl detronează, iau de la el ceea ce-i aparţine, aceasta fiind, de asemenea, o nedreptate.

În plus, dacă cel care încearcă să-şi detroneze suveranul este ucis sau pedepsit de acesta pentru încercarea sa, el este autorul propriei pedepse, în măsura în care, prin instituire, el este autorul a tot ceea ce va face suveranul; şi întrucât ar fi o nedreptate ca un om să facă ceva pentru care poate fi pedepsit prin propria autoritate, el ar fi nedrept şi din acest punct de vedere.

Şi cu toate că, pentru a-şi justifica nesupunerea faţă de propriul suveran, unii oameni au pretins că au încheiat o nouă convenţie nu cu alţi oameni, ci cu Dumnezeu, acest lucru este de asemenea nedrept, căci nu există convenţie cu Dumnezeu decât prin mijlocirea cuiva care reprezintă persoana lui Dumnezeu, lucru pe care nu îl poate face altcineva decât locţiitorul lui Dumnezeu, care deţine puterea suverană sub Dumnezeu. Dar această pretenţie a unei convenţii cu Dumnezeu este o minciună atât de vădită, chiar şi în conştiinţa celor care pretind acest lucru, încât ea nu reprezintă doar actul unei înclinaţii nedrepte, ci şi al unei înclinaţii ticăloase.

4. În al doilea rând, întrucât dreptul de a purta persoana tuturor îi este acordat celui pe care aceştia îl fac suveran doar printr-o convenţie încheiată între ei înşişi, iar nu între suveran şi fiecare dintre ei, nu se poate petrece niciun fel de încălcare a convenţiei din partea suveranului; şi, în consecinţă, niciunul dintre supuşii săi nu se poate elibera din supunerea sa, indiferent de motivul invocat.

Este evident că cel care este făcut suveran nu încheie nicio convenţie prealabilă cu supuşii săi, deoarece fie ar fi trebuit să o încheie cu întreaga mulţime, ca parte a convenţiei, fie ar fi trebuit să încheie o convenţie separată cu fiecare dintre ei. Cu întreaga mulţime ca parte a convenţiei este cu neputinţă, fiindcă aceasta nu este încă o singură persoană; iar dacă ar încheia tot atâtea convenţii câţi oameni ar fi, atunci, după ce va obţine suveranitatea, acele convenţii sunt nule, căci oricare ar fi acţiunea [suveranului] despre care vreunul dintre ei ar pretinde că reprezintă o încălcare a convenţiei, aceasta ar fi o acţiune ce îi aparţine atât lui, cât şi tuturor celorlalţi, căci a fost înfăptuită în persoana şi prin dreptul fiecăruia dintre ei.

În plus, dacă unul (sau mai mulţi) dintre ei ar pretinde că s-a petrecut o încălcare a convenţiei încheiate de suveran la instituirea sa, iar alţii (sau unul singur) dintre supuşii săi (ori doar el însuşi) ar pretinde că nu s-a petrecut o astfel de încălcare, în acest caz nu ar exista niciun judecător care să poată decide asupra controversei; astfel, se revine la sabie şi fiecare îşi recapătă dreptul de a se proteja cu propria forţă, contrar intenţiei pe care o avuseseră la instituire. Aşadar, este zadarnic să acordăm suveranitatea prin intermediul unei convenţii prealabile.

Opinia că un monarh îşi dobândeşte puterea printr-o convenţie, adică într-un mod condiţionat, provine din neînţelegerea acestui adevăr simplu: nefiind altceva decât cuvinte şi sunete, convenţiile nu au o altă forţă de a obliga, înfrâna, constrânge sau proteja decât cea provenită de la sabia publică, adică de la mâinile nelegate ale acelui om (sau ale acelei adunări de oameni) care posedă puterea suverană şi ale cărui acţiuni sunt recunoscute de toţi şi sunt înfăptuite prin forţa tuturor, unită în persoana sa.

Dar când o adunare de oameni este făcută suverană, niciun om nu-şi închipuie că o astfel de convenţie s-ar fi încheiat în momentul instituirii; căci nimeni nu este atât de prost încât să spună, de pildă, că poporul Romei a încheiat o convenţie cu romanii pentru a deţine puterea suverană în cutare sau cutare condiţii şi că, dacă nu ar fi fost îndeplinite, romanii ar fi putut destitui în mod legitim poporul roman. Faptul că oamenii nu văd că raţiunile sunt aceleaşi în cazul monarhiei şi în cel al unei cârmuiri populare izvorăşte din ambiţia unora, care sunt mai îngăduitori faţă de cârmuirea unei adunări, la care pot spera să participe, decât faţă de cea a unei monarhii, de care nu nădăjduiesc că se vor putea bucura.

5. În al treilea rând, deoarece majoritatea, printr-un consimţământ al voturilor, a declarat un suveran, cel care s-a opus trebuie acum să cadă de acord cu ceilalţi, adică trebuie să recunoască toate acţiunile pe care le va săvârşi suveranul; în caz contrar, acesta putând fi pe drept distrus de ceilalţi. Căci, dacă el a intrat în mod voluntar în grupul celor care s-au adunat laolaltă, prin aceasta a declarat în mod suficient voinţa sa (şi a încheiat astfel o convenţie tacită) de a accepta hotărârile majorităţii; prin urmare, dacă refuză să accepte sau protestează împotriva oricăror acestor hotărâri, acesta ar acţiona împotriva convenţiei sale şi, astfel, în mod nedrept. Şi indiferent dacă face sau nu parte din grup sau dacă i s-a cerut sau nu consimţământul, el trebuie ori să se supună hotărârilor, ori să fie lăsat în starea de război în care se găsea înainte şi în care ar putea fi nimicit de oricine, fără a se comite astfel vreo nedreptate.

6. În al patrulea rând, întrucât fiecare supus este, prin această instituire, autor al tuturor acţiunilor şi judecăţilor suveranului instituit, rezultă că orice ar face suveranul, aceasta nu poate fi un prejudiciu pentru niciunul dintre supuşii săi şi nici nu ar trebui ca vreunul dintre ei să îl acuze de nedreptate. Căci cel care face ceva prin autoritatea primită de la un altul nu produce prin aceasta niciun prejudiciu celui prin a cărui autoritate acţionează. Prin această instituire a comunităţii civile, fiecare persoană particulară este autorul a tot ceea ce face suveranul şi, în consecinţă, cel care se plânge de vreun prejudiciu din partea suveranului se plânge de ceva al cărui autor este el însuşi, motiv pentru care nu ar trebui să se acuze decât pe sine. Dar nici măcar pe sine nu se poate acuza de prejudiciu, întrucât este cu neputinţă îţi aduci ţie însuţi un prejudiciu. Este adevărat că cei care posedă putere suverană pot comite inechităţi, dar nu şi nedreptăţi sau prejudicii în sensul propriu al cuvântului.

7. În al cincilea rând şi ca urmare a celor afirmate anterior, niciun om care deţine puterea suverană nu poate fi pe drept trimis la moarte sau pedepsit în orice alt fel de către supuşii săi. Căci, având în vedere că fiecare supus este autor al acţiunilor suveranului său, el l-ar pedepsi atunci pe un altul pentru acţiunile înfăptuite de el însuşi.

8. Şi întrucât scopul acestei instituiri este pacea şi apărarea tuturor, iar cel care are drept asupra scopului are drept şi asupra mijloacelor, rezultă de aici că orice om sau orice adunare care deţine suveranitatea are dreptul să fie judecător atât în privinţa mijloacelor necesare asigurării păcii şi apărării, cât şi în privinţa lucrurilor care le pot ameninţa sau tulbura; şi să facă orice socoteşte că este necesar atât în mod anticipat, pentru menţinerea păcii şi a siguranţei, prin prevenirea discordiei interne şi a ostilităţii din exterior, cât şi pentru redobândirea lor atunci când pacea şi siguranţa au fost pierdute. Prin urmare,

9. În al şaselea rând, ţine de puterea suverană să judece care sunt opiniile şi doctrinele potrivnice sau favorabile păcii şi, în consecinţă, să judece în ce împrejurări, în ce măsură şi căror oameni să li se încredinţeze sarcina de a se adresa mulţimilor şi de a cerceta doctrinele tuturor cărţilor înainte de a fi publicate. Căci acţiunile oamenilor provin din opiniile lor, iar în buna cârmuire a opiniilor rezidă buna cârmuire a acţiunilor oamenilor spre pacea şi armonia dintre ei. Şi cu toate că, în privinţa doctrinelor, nu trebuie avut în vedere altceva decât adevărul, totuşi acest lucru nu este contrar reglementării lor în conformitate cu pacea. Căci doctrinele care sunt contrare păcii nu pot fi adevărate într-o măsură mai mare decât pot pacea şi armonia să se împotrivească legilor naturii. Este adevărat că într-o comunitate civilă în care (fie prin neglijenţa, fie prin nepriceperea cârmuitorilor şi dascălilor) doctrinele false sunt acceptate odată cu trecerea timpului, adevărurile contrare pot fi în general deranjante. Totuşi, izbucnirea cea mai bruscă şi mai brutală a unui nou adevăr nu ar putea face altceva decât să trezească uneori războiul, însă niciodată să distrugă pacea.

Căci aceia care sunt cârmuiţi atât de neglijent, încât îndrăznesc să ridice armele pentru a apăra sau a introduce o opinie se află încă în starea de război, starea lor nefiind una de pace, ci doar una de încetare a luptei, datorită fricii pe care o au unul faţă de celălalt; iar ei trăiesc ca şi cum ar fi neîncetat gata de luptă. Ţine, aşadar, de cel care deţine puterea suverană să fie judecător sau să-i numească pe toţi cei care vor judeca opiniile şi doctrinele ca pe un lucru necesar păcii şi pentru a preîntâmpina astfel neînţelegerile şi războiul civil.

10. În al şaptelea rând, ţine de suveranitate întreaga putere de a prescrie regulile prin care fiecare om poate şti de ce bunuri se poate bucura şi ce acţiuni poate înfăptui fără să fie deranjat de vreun alt supus; iar aceasta este ceea ce oamenii numesc proprietate. Căci înaintea constituirii puterii suverane (după cum s-a arătat), toţi oamenii aveau un drept asupra tuturor lucrurilor, ceea ce conducea în mod necesar la război. Prin urmare, fiind necesară păcii şi depinzând de puterea suverană, această proprietate este actul acelei puteri în vederea [asigurării] păcii publice. Aceste reguli ale proprietăţii (sau meum şi tuum) şi cele referitoare la bine, rău, legitim şi nelegitim în acţiunile supuşilor sunt legile civile, adică legile fiecărei comunităţi civile în particular, cu toate că numele "lege civilă" este limitat astăzi la vechile legi civile ale cetăţii Romei, legi care, atunci când această cetate se afla în fruntea unei mari părţi a lumii, erau la acea vreme dreptul civil aplicat prin părţile noastre.

11. În al optulea rând, ţine de puterea suverană dreptul de a judeca, adică de a asculta şi a tranşa toate disputele care pot apărea fie în privinţa legilor (civile sau naturale), fie în privinţa faptelor. Căci fără tranşarea disputelor nu poate exista nicio protecţie a unui supus faţă de prejudiciile provocate de un altul, legile referitoare la meum şi tuum sunt zadarnice, iar fiecărui om îi rămâne, pe baza apetitului natural şi necesar pentru propria conservare, dreptul de a se proteja prin forţă proprie - aceasta fiind specifică stării de război şi contrară scopului în vederea căruia este instituită orice comunitate civilă.

12. În al nouălea rând, ţine de puterea suverană dreptul de a purta război şi de a încheia pace cu alte naţiuni şi comunităţi civile, adică dreptul de a decide când aceste acţiuni sunt făcute spre binele public, dreptul de a decide cât de mari să fie forţele ce vor fi strânse, înarmate şi plătite în acest scop şi dreptul de a strânge bani de la supuşi pentru a acoperi costurile unei astfel de întreprinderi. Căci puterea prin care urmează să fie apărat poporul constă în armatele sale, iar tăria unei armate, în unirea forţelor sale sub o singură comandă, comandă pe care o deţine suveranul instituit; căci comanda forţelor armate, fără o altă instituire, îl face suveran pe cel care o posedă. Prin urmare, indiferent cine este numit general al unei armate, cel care posedă puterea suverană este întotdeauna generalisim.

13. În al zecelea rând, ţine de puterea suverană dreptul de a alege toţi consilierii, miniştrii, magistraţii şi funcţionarii atât pe timp de pace, cât şi în vreme de război. Dat fiind că suveranul este însărcinat cu îndeplinirea scopului, care reprezintă pacea şi apărarea comune, se înţelege, de asemenea, că el are puterea de a folosi mijloacele pe care le socoteşte cele mai potrivite pentru a se achita de sarcina sa.

14. În al unsprezecelea rând, suveranului îi este încredinţată puterea de a-şi răsplăti supuşii cu bogăţii şi onoruri, precum şi de a-i pedepsi corporal, pecuniar sau prin pierderea onoarei, conform legii pe care stabilit-o anterior; iar dacă nu există nicio lege, atunci conform cu ceea ce va socoti că va contribui cel mai mult la îndemnarea oamenilor către slujirea comunităţii civile sau la împiedicarea lor de la a-i aduce vreun deserviciu.

15. În ultimul rând, având în vedere valoarea pe care oamenii sunt dispuşi să şi-o acorde lor înşişi, respectul pe care îl aşteaptă de la ceilalţi şi cât de puţin îi preţuiesc pe alţii (lucruri care conduc neîncetat la rivalităţi, certuri, facţiuni şi, în cele din urmă, la război, până la distrugerea reciprocă şi la scăderea forţei lor împotriva unui duşman comun), este necesar să existe legi ale onorurilor şi o apreciere publică a valorii acelor oameni care merită sau care ar merita acest lucru din partea comunităţii civile; şi că trebuie să existe unii sau alţii care să aibă în mâini forţa de a pune aceste legi în aplicare. Dar am arătat deja că de puterea suverană ţin nu numai toate forţele armate sau ale comunităţii civile, ci şi judecarea tuturor disputelor. Aşadar, suveranul are de asemenea puterea de a acorda titluri de onoare şi de a stabili ce rang şi ce demnitate va avea fiecare, precum şi ce semne de respect îşi vor prezenta unii altora în adunări publice ori private.

16. Acestea sunt drepturile care constituie esenţa suveranităţii şi care sunt semnele prin care ne putem da seama în ce om sau în ce adunare de oameni este aşezată şi rezidă puterea suverană. Căci aceste drepturi sunt netransmisibile şi inseparabile. Puterea de a bate monedă, de a dispune de proprietatea şi de persoanele moştenitorilor minori, puterea de preempţiune în cadrul pieţelor şi toate celelalte prerogative legale pot fi transferate de către suveran, însă fără a pierde puterea de a-şi proteja supuşii. Dar dacă transferă forţele armate, în zadar îşi mai păstrează puterea de a judeca, întrucât îi va fi imposibil să aplice legile; dacă cedează puterea de a strânge bani, forţele armate sunt în zadar; iar dacă renunţă la controlul doctrinelor, atunci, de teama spiritelor, oamenii se vor îndrepta înspăimântaţi spre rebeliune. Astfel, dacă luăm în considerare oricare dintre drepturile pomenite, vom vedea imediat că păstrarea tuturor celorlalte nu va avea niciun rol în conservarea păcii şi a dreptăţii, scopul pentru care sunt instituite toate comunităţile civile. Iar aceasta este dezbinarea avută în vedere atunci când se spune: o împărăţie dezbinată în ea însăşi nu poate dăinui, căci dacă nu ar exista mai întâi această dezbinare, dezbinarea în armate diferite nu ar putea să se petreacă.

Dacă nu ar fi existat mai întâi opinia - acceptată de cea mai mare parte a Angliei - că aceste puteri sunt împărţite între rege, lorzi şi Camera Comunelor, poporul nu s-ar fi dezbinat niciodată şi nu ar fi căzut în acest război civil (care a izbucnit mai întâi între cei care nu cădeau de acord în privinţa politicii şi apoi între cei care nu se înţelegeau cu privire la libertatea religioasă), război care i-a învăţat pe oameni atât de multe asupra acestui punct al dreptului suveran, încât acum sunt puţini (în Anglia) cei care nu înţeleg că aceste drepturi sunt inseparabile; iar acestea vor fi, în general, recunoscute ca fiind astfel la viitoarea reîntoarcere a păcii şi vor continua să fie recunoscute până când nenorocirile suferite vor fi uitate, dar nu mai mult, dacă nu cumva oamenii de rând vor fi mai bine educaţi decât au fost până acum.

17. Şi întrucât acestea sunt drepturi esenţiale şi inseparabile, rezultă în mod necesar că, oricare ar fi cuvintele prin care vreunul dintre ele este transferat, dacă totuşi nu se renunţă în mod direct la puterea suverană şi dacă numele "suveran" nu încetează să mai fie acordat de cei cărora li s-au cedat drepturile celui care le-a cedat, atunci cedarea este nulă. Căci atunci când suveranul a cedat tot ceea ce putea ceda, dacă noi îi retrocedăm suveranitatea, atunci toate drepturile sunt restaurate, acestea fiind inseparabil legate de suveranitatea sa.

18. Întrucât această mare autoritate este indivizibilă şi inseparabil legată de suveranitate, există prea puţine temeiuri care să sprijine opinia celor care spun despre regii suverani că, deşi sunt singulis majores, cu o putere mai mare decât a fiecăruia dintre supuşii lor, ei sunt universis minores, cu o putere mai mică decât a tuturor supuşilor laolaltă. Căci dacă prin toţi laolaltă ei nu înţeleg corpul colectiv, ca o singură persoană, atunci toţi laolaltă şi fiecare înseamnă acelaşi lucru, afirmaţia fiind absurdă. Dar dacă prin toţi laolaltă ei înţeleg o singură persoană (persoană pe care suveranul o poartă), atunci puterea tuturor laolaltă este aceeaşi cu puterea suveranului, afirmaţie care este din nou absurdă; iar cei care afirmă aceste lucruri bagă de seamă destul de bine absurditatea propriei opinii atunci când suveranitatea rezidă într-o adunare a poporului, dar nu şi atunci când aceasta rezidă într-un monarh; şi totuşi, puterea suveranităţii este aceeaşi, oricui i-ar fi încredinţată.

19. Asemenea puterii, onoarea acordată unui suveran ar trebui să fie mai mare decât cea acordată oricăruia dintre supuşi sau tuturor supuşilor. Căci în suveranitate se găseşte izvorul onoarei. Rangurile de lord, conte, duce şi prinţ sunt create de suveran. Aşa cum în prezenţa stăpânului servitorii sunt egali şi lipsiţi de orice onoare, la fel sunt şi supuşii în prezenţa suveranului. Şi cu toate că unii strălucesc mai mult şi alţii mai puţin când nu se mai află în apropierea sa, ei nu strălucesc mai mult decât stelele în prezenţa soarelui.

20. Dar s-ar putea obiecta aici că starea în care se află supuşii este una prea mizeră, aflându-se la discreţia poftelor şi a altor pasiuni arbitrare ale celui sau ale celor care deţin o putere nelimitată. Şi, în mod obişnuit, cei care trăiesc sub un monarh cred că este vina monarhiei, iar cei care trăiesc sub o cârmuire democratică sau sub o altă adunare suverană atribuie toate neajunsurile acelei forme de comunitate civilă (deşi puterea, în toate formele ei - dacă acestea sunt îndeajuns de complete pentru a-i proteja -, este aceeaşi), fără a ţine seama de faptul că starea omului nu poate fi niciodată lipsită de o neplăcere sau de alta şi că cele mai mari neplăceri care, sub orice formă de cârmuire, li s-ar putea întâmpla în general oamenilor sunt abia perceptibile în comparaţie cu nenorocirile şi calamităţile îngrozitoare care însoţesc războiul civil ori cu acea stare de disoluţie a oamenilor fără stăpân şi nesupuşi legilor sau unei puteri coercitive care nu le îngăduie să se dedea la jafuri şi la răzbunare.

Ei nu ţin seama nici de faptul că cea mai mare constrângere exercitată de cârmuitorii suverani asupra supuşilor nu provine din vreo desfătare sau din vreun avantaj la care s-ar putea aştepta prin păgubirea sau prin slăbirea supuşilor (în a căror vigoare constă forţa şi gloria lor), ci din îndărătnicia acelor supuşi care, nefiind dispuşi să contribuie la propria apărare, îi silesc pe cârmuitori să ia de la ei tot ce se poate lua pe timp de pace, ca în momente neaşteptate sau când se iveşte o nevoie bruscă să aibă mijloacele de a rezista sau de a avea o poziţie avantajoasă în faţa duşmanului. Căci toţi oamenii sunt înzestraţi de la natură cu lentile care măresc considerabil (adică pasiunile şi iubirea de sine) şi prin care orice plată neînsemnată apare ca un mare necaz, dar sunt lipsiţi de acea lunetă (adică ştiinţa morală şi cea civilă) prin care să vadă de la distanţă nenorocirile care atârnă deasupra lor şi care nu pot fi evitate fără astfel de plăţi.

Leviatanul