Începuturile serviciilor de informaţii

 

Francis Dvornik
Începuturile serviciilor de informaţii
Editura Meteor Press, 2021
 traducere de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Francis Dvornik (1893-1975), în cehă František Dvorník, a fost preot şi academician catolic. Este considerat unul dintre cei mai importanţi experţi ai secolului al XX-lea în istoria slavă şi bizantină şi în relaţiile dintre bisericile din Roma şi Constantinopol.

Născut într-o familie romano-catolică în Moravia, a absolvit Facultatea de Teologie, fiind hirotonisit preot, apoi a urmat Universitatea din Paris, studiind simultan mai multe specialităţi. A absolvit în 1926 şi a obţinut diploma de doctor în litere de la Sorbona. În 1928, a devenit profesor de istorie ecleziastică la Facultatea de Teologie Catolică din Praga, unde a devenit unul dintre fondatorii Institutului de Studii Slave Praghez şi cofondator al revistei Byzantinoslavica. În 1939, a emigrat în Marea Britanie şi în 1948 a fost numit profesor de studii bizantine la Centrul Dumbarton Oaks de la Universitatea Harvard. Între 1962 şi 1965, a fost consilier pentru istorie şi ecumenism al Vaticanului. A primit titluri de doctor onorific de la universităţi din Londra şi Paris, iar papa Paul al VI-lea i-a acordat titlul onorific de monsenior.
*
Serviciile de informaţii eficiente, rapide şi fiabile au fost esenţiale pentru dezvoltarea şi prosperitatea tuturor imperiilor din istoria omenirii. Tactici şi metode diverse au fost utilizate încă de civilizaţiile antice din Orientul Apropiat şi au condus la construirea a mii de kilometri de reţele de drumuri cu posturi fortificate şi sisteme de poştă dotate cu catâri, ştafete călări şi poştalioane. Cartea este o descriere competentă a dovezilor despre metodele utilizate pentru colectarea şi transmiterea informaţiilor în Orientul Apropiat, imperiile roman, bizantin, arab şi mongol, ca şi în cnezatul moscovit. Trebuie specificat că, pentru Dvornik, "informaţiile" includ toate ştirile, nu doar pe cele de natură militară şi politică ce afectează direct statul şi planurile sale de acţiune în diplomaţie şi în războaiele cu alte state.

Spionajul militar este o ocupaţie ultrasecretă. Publicul contemporan află puţin, iar generaţiile următoare au rareori ocazia să găsească materiale în arhive, deoarece mare parte din ele sunt distruse. În astfel de condiţii, puţine au putut fi dezvăluite despre subiect, totuşi Dvornik a analizat mijloacele vizibile ale serviciilor de informaţii, în special serviciile poştale şi de comunicaţii, pentru care există măcar dovezi fragmentare din multe civilizaţii. (Cambridge University Press)

Prin acest studiu despre serviciile de informaţii şi prin conturarea contextului istoric în care au fost ele angajate, Francis Dvornik adaugă istoriei o dimensiune în general neglijată până acum şi arătă importanţa acestor servicii în făurirea istoriei. (Naval War College Review)

Fragment

I. Servicii de informaţii în Orientul Apropiat antic

Introducere - Egiptul şi hitiţii - Babilon şi Asiria - Serviciul de informaţii şi serviciul poştal regal persan - Grecii, statele elenistice, Egiptul ptolemeic.

În general, importanţa unui bun serviciu de informaţii pentru securitatea statului modern este recunoscută de oamenii de stat responsabili, deşi nu în măsura în care ar trebui. Uneori se crede că activitatea de culegere şi transmitere a informaţiilor, cu toate luminile şi umbrele sale, este o invenţie modernă. Este adevărat că progresele enorme înregistrate în ştiinţă, tehnologie şi comunicaţii începând din secolul al XVIII-lea au contribuit în mare măsură la dezvoltarea serviciilor de informaţii şi au evidenţiat importanţa lor pentru menţinerea la putere a guvernelor, ba chiar pentru existenţa statelor înseşi. Dar serviciile de informaţii nu reprezintă o invenţie modernă. Istoria lor poate fi urmărită mult în trecut, aproape până la începuturile organizării oamenilor în primele state.

Acestea au apărut mai întâi în Orientul Apropiat, care este, în multe privinţe, leagănul culturii şi al civilizaţiei umane. Egiptul Antic, Babilonul, Asiria şi Persia, ca şi Imperiul Hitit, au lăsat o moştenire bogată atât în domeniul politic, cât şi în cel cultural. Toate au dezvoltat noţiunea de monarhie ereditară absolută şi toate au asociat regalitatea cu divinitatea. Egiptul a adoptat chiar principiul unei regalităţi divine şi a pus bazele unui cult religios în cinstea sa. De asemenea, toate au conceput şi au încercat să implementeze pentru prima dată în istoria omenirii ideea unui imperiu universal, menţinut laolaltă şi condus de un monarh absolut care-şi baza dreptul pe autoritatea divină.

Conceptul de imperiu universal pe care au încercat să-l realizeze a fost, desigur, limitat de cunoştinţele geografice insuficiente din acele perioade timpurii, dar ideea de expansiune politică îşi datorează originea primilor conducători şi cuceritori puternici din văile Nilului, Eufratului şi Tigrului. Expansiunea politică a scos la iveală necesitatea obţinerii rapide de informaţii despre situaţia prevalentă în rândul vecinilor, despre reacţiile popoarelor supuse şi despre starea de spirit a cetăţenilor statului original, frecvent împovăraţi de multe taxe şi hărţuiţi de războaie. Aceste raţionamente au stat la baza creării serviciilor de informaţii. De buna lor funcţionare depindea în mare parte securitatea imperiilor şi a regimurilor politice ce creaseră necesitatea unor astfel de sisteme. Ca atare, străvechile culturi ale Nilului şi Orientului Mijlociu au lăsat moştenire începuturile primitive ale unor servicii de informaţii puse în slujba statului.

Extinderea politică pe scară largă a fost iniţiată de egipteni. După răsturnarea stăpânirii străine a hicsoşilor, a XVIII-a dinastie egipteană şi-a stabilit supremaţia asupra Nubiei, Etiopiei şi Libiei. Tutmes I (1525-cca. 1512 î.Hr.) a înaintat în Siria şi a ajuns până la Eufrat. Cuceririle sale au fost apărate şi extinse cu succes de Tutmes al III-lea. În tăbliţele de la Tell-el-Amarna, care conţin arhivele succesorilor săi Amenhotep al III-lea şi al IV-lea, ni se oferă o imagine clară a acelui prim imperiu universal care se întindea din Libia până în Babilon şi Asiria, şi din Etiopia până în Cipru şi insulele greceşti. Din 1580 până în 1350 î.Hr., imperiul a înflorit; a fost urmat de al Doilea Imperiu, întemeiat de conducătorii dinastiei a XIX-a (cca. 1319-1200 î.Hr.), ai cărui conducători celebri au fost Seti I şi Ramses al II-lea.

Ultimii conducători ai dinastiei a XIX-a au apărat cuceririle predecesorilor lor; odată cu moartea lui Ramses al II-lea, puterea de extindere a Egiptului s-a stins. A urmat apoi decăderea imperiului. Egiptul a căzut iniţial sub dominaţia libienilor şi, ulterior, sub cea a etiopienilor. În cele din urmă, noul imperiu "universal" al asirienilor a preluat stăpânirea teritoriilor cucerite cândva de faraoni şi a adăugat Egiptul la numeroasele sale provincii. Dar Asiria a fost cucerită la rândul ei de perşi.

* * *

A fost aşadar firesc ca nevoia de a afla rapid informaţii din toate provinciile imperiului despre starea de spirit a triburilor şi popoarelor vecine să fie simţită pentru prima dată în Egipt. Din păcate, nu există dovezi directe despre felul cum obţineau faraonii asemenea informaţii. Teritoriile cucerite din Asia se aflau sub controlul unui "guvernator al ţărilor de sus" şi ni s-a transmis numele primului dintr-o listă de guvernatori, un general faimos din timpul lui Tutmes al III-lea numit T'hutiy (J. H. Breasted, A History of Egypt, p. 312), ale cărui isprăvi au amuzat multe generaţii de egipteni. A capturat Iope (azi, Jaffa sau Yaffa) trimiţându-şi cei mai buni războinici în oraş ascunşi în coşuri purtate de măgari. Aventura aceasta a supravieţuit într-o fermecătoare poveste egipteană, care este probabil prototipul faimosului basm oriental "Ali Baba şi cei patruzeci de hoţi". Cel mai probabil, datoria guvernatorului era să culeagă informaţii şi să le trimită stăpânului său, însă genul acela de activitate nu i-a interesat pe egipteni şi nici nu s-au păstrat relatări care să imortalizeze isteţimea cu care T'hutiy sau succesorii săi au făcut faţă intrigilor conducătorilor învinşi şi vigilenţei vecinilor invidioşi. Nu ştim nici măcar ce îndatoriri avea un guvernator sau care erau relaţiile exacte dintre el şi mărunţii conducători locali lăsaţi să-şi conducă regatele mici potrivit datinilor locale, deşi sub stăpânire egipteană. O astfel de situaţie cerea o vigilenţă deosebită din partea guvernatorului.

Existau apoi comandanţii garnizoanelor egiptene aflate în unele dintre oraşele cucerite şi localnicii care îşi câştigau existenţa de pe urma asocierii cu egiptenii. Ei reprezentau ajutoare importante ale guvernatorului rezident şi aveau multe modalităţi de a procura informaţii sigure. Alte surse de informaţii erau nobilii, numiţi "mesagerii faraonului", care erau trimişi în ţările supuse pentru a colecta tributul. "Mesagerul faraonului" apare frecvent în inscripţiile egiptene (publicate de J. H. Breasted, Records, în special în vol. 2) şi aproape întotdeauna în funcţia sa de colectare a tributului. Din aceste inscripţii s-a aflat că el vizita în mod regulat popoarele tributare, însoţit întotdeauna de un cortegiu numeros şi de un detaşament de soldaţi egipteni. Cel mai probabil, el şi funcţionarii săi adunau toate informaţiile disponibile despre comportamentul naţiunilor tributare şi relaţiile lor cu inamicii Egiptului.

"Mesagerul faraonului" este numit uneori "primul căruţaş al maiestăţii sale", "tovarăşul picioarelor Regelui celor Două Ţări" (Egiptul de Sus şi de Jos) sau "mesagerul faraonului în fiecare ţară" (Breasted, Records, 3, nr. 592-645). Se pare că era un funcţionar cu puteri depline, similar unui ministru plenipotenţiar, şi se poate presupune că informaţiile culese de el erau transmise vizirului sau prim-ministrului. O sursă destul de evidentă de informaţii trebuie să fi fost caravanele negustorilor ce călătoreau din Babilon spre Siria, Palestina şi Egipt, pentru că, după ce Egiptul a devenit imperiu, toată bogăţia comerţului din Asia s-a îndreptat spre delta Nilului. O altă sursă de informaţii puteau fi corăbierii fenicieni, întrucât aşezările siriene de coastă se aflau sub stăpânirea egipteană, o situaţie pe care nu o agreau. Interesele comerciale majore i-au ajutat totuşi să-şi înăbuşe mândria, deoarece, ca supuşi ai faraonului, aveau acces imediat la delta Nilului, iar mărfurile lor erau căutate pe piaţa egipteană. Călătoriile lor pe mare au început să se extindă însă abia în ultimul sfert al mileniului al II-lea î.Hr., astfel încât faraonii dinastiilor a XVIII-a şi a XIX-a le-au folosit serviciile doar în mod limitat. Până când au reuşit să înfiinţeze colonii comerciale în bazinul Mării Mediterane, puterea Egiptului intrase în declin şi cei care au profitat de experienţa lor au fost asirienii. În perioada aceea îndepărtată, relaţiile comerciale ale Egiptului cu Cipru, Creta şi celelalte insule din Marea Egee au fost mai frecvente şi niciun pericol nu ameninţa imperiul din zonele respective. Faraonul avea nevoie de informaţii din Siria, Palestina şi Mesopotamia, ca şi din Nubia, aflată în sud.

În aceste condiţii, este firesc să presupunem că fortăreţele egiptene de la graniţa palestiniană jucau un rol important ca surse de informaţii. Mesageri speciali treceau prin aceste fortăreţe, purtând ordine regale, şi se întorceau cu informaţii pentru faraon. Din fericire, s-a păstrat un fragment din registrul unui funcţionar dintr-o aşezare de la graniţa palestiniană din timpul domniei lui Merneptah (1237-1225 î.Hr.) din dinastia a XIX-a, care a notat (din păcate, prea grăbit) numele şi misiunile mesagerilor speciali care poposeau în garnizoana sa în drum spre Siria. Registrul (publicat în J. H. Breasted, Records, vol. 3, nr. 630-635) ne oferă o imagine interesantă despre relaţiile dintre Siria şi Egipt în secolul al XIII-lea î.Hr. şi ilustrează în mică măsură modalitatea prin care obţineau egiptenii informaţii din Siria:

630. VI anul 3, prima lună din al treilea anotimp [luna a noua], a cincisprezecea zi: A trecut slujitorul lui Baal, Roy, fiul lui Zefer din Gaza, care avea pentru Siria două scrisori diferite: [pentru] căpitanul de infanterie Khay, o scrisoare; [pentru] regele Tirului, Baalat-Remeg, o scrisoare.

631. Anul 3, prima lună a celui de-al treilea anotimp [luna a noua], a şaptesprezecea zi: Au sosit căpitanii de arcaşi de la Izvorul Merneptah-Hotephirma, D[omnul] S[ă-l] P[ăzească], care se află [pe] munte, să [raporteze] în fortăreaţa din Tharu.

632. Anul 3, prima lună din al treilea anotimp [luna a noua], [a...] zi: S-a întors însoţitorul Thutiy, fiul lui T'hekerem din Geket; Methdet, fiul lui Sem-Baal [din] aceeaşi [aşezare]; Sutekhmose, fiul lui Eperdegel [din] aceeaşi [aşezare], care avea cu el, pentru locul unde era regele, [pentru] căpitanul de infanterie Khay, daruri şi o scrisoare.

633. V. A trecut însoţitorul, Nakhtamon, fiul lui Thara din Cetatea Merneptah-Hotephirma, D. S. P., care călătorea [către] Tirul [de Sus], care avea cu el pentru Siria două scrisori: [pentru] căpitanul de infanterie Penamon, o scrisoare; [pentru] administratorul Ramsesnakht, din această aşezare, o scrisoare.

634. S-a întors şeful grajdurilor Pemerkhetem, fiul lui Ani, din aşezarea Merneptah-Hotephirma, care se află în districtul Aram, care avea cu el [pentru] locul unde era regele, două scrisori: [pentru] căpitanul de infanterie Peremhab, o scrisoare; pentru adjunctul lui Peremhab, o scrisoare.

635. Anul 3, prima lună a celui de-al treilea anotimp [luna a noua], a douăzeci şi cincea zi: A trecut vizitiul Enwau, din marele grajd al curţii lui Binre-Meriamon [Merneptah], D. S. P. [urmează o listă de cincisprezece nume].

Este remarcabilă grija deosebită cu care funcţionarul de la frontieră îi verifica pe toţi cei care treceau prin garnizoana sa. Vigilenţa i-ar fi putut fi amplificată de faptul că faraonul Merneptah se afla pe atunci în Siria, într-o campanie care a dus, printre altele, la prădarea Israelului. Aflăm această, informaţie dintr-o inscripţie care îi celebrează victoriile în Siria şi Palestina. Prin urmare, era necesar un serviciu de informaţii atât bun, cât şi de încredere, ceea ce poate explica motivul pentru care aşa mulţi mesageri călătoreau din Egipt în Palestina şi înapoi.

O altă misivă scrisă de un funcţionar de la frontieră conţine un raport către superiorul său despre un trib de beduini edomiţi, căruia îi permisese, probabil conform unui ordin anterior, să treacă prin fortăreaţa în care se afla pentru a-şi duce vitele la păscut pe teritoriu egiptean. Cazul nu este izolat, dar în acelaşi timp, explică eforturile depuse de egipteni pentru a fi în relaţii bune cu beduinii nomazi, de la care puteau fi culese informaţii utile.

În aceeaşi inscripţie care celebrează victoria lui Merneptah în Palestina se găseşte o referinţă interesantă despre mesageri. Descriind bucuria generală din Egipt la aflarea pacificării cu succes a Siriei şi Palestinei, scribul consemnează (Breasted, Records, 2, nr. 616): "Mesagerii [au stat sub] parapetul zidurilor, adăpostiţi de soare, până la trezirea santinelelor". Faptul că mesagerii sunt identificaţi ca atare este semnificativ. Indivizii aceia, care aveau misiunea de a transmite ordinele faraonului către oficiali şi de a reveni cu informaţii de la ei, constituiau o clasă foarte importantă de funcţionari regali şi de aceea erau demni de a fi menţionaţi pe un monument comemorativ. Bucuria generală şi sentimentul de siguranţă resimţite în Egipt după victorie sunt ilustrate de faptul că mesagerii oficiali, care ar fi trebuit să fie lăsaţi imediat să intre în oraş din cauza importanţei misiunii lor, au aşteptat pe îndelete la umbra zidurilor pentru ca santinelele, de obicei extrem de vigilente, să se trezească din siestă.

Din nou însă există puţine informaţii despre modul cum erau culese informaţiile şi transmise faraonilor. Poziţia geografică a Egiptului, distanţele imense din sud şi din Nubia până la capitală, iar de acolo spre Asia, indică existenţa unui serviciu bine organizat pentru trimiterea de mesageri importanţi care să ajungă cât mai repede la palat. Mesageri "care merg spre nord sau continuă spre miazăzi, spre curte" sunt menţionaţi în relatarea lui Sinuhe, scrisă, cel mai probabil, în timpul domniei lui Sesostris I (1971-1928 î.Hr.) din dinastia 12 (Breasted, Records, 1, nr. 490-497), înainte ca Egiptul să fi devenit un imperiu puternic. Sinuhe, care după fuga sa din Egipt şi-a găsit refugiul la un şeic din Palestina de Sus, unde a devenit bogat şi puternic, subliniază cu mândrie evidentă că toţi mesagerii "veneau la el". Acest detaliu pare să indice faptul că agenţii faraonului urmau o rută regulată şi erau găzduiţi într-un fel de "popas intermediar" de oameni loiali faraonului.

Câteva incidente interesante arată că informaţii despre revolte sau tulburări au ajuns în timp util în capitala Teba. Majoritatea lor se referă la Nubia, partea sudică a Imperiului Egiptean. Documentele ce le relatează oferă în acelaşi timp, accidental, detalii despre modul de culegere a informaţiilor, despre agenţi şi expeditori. De exemplu, o inscripţie din Assuan datând din timpul domniei lui Tutmes al II-lea din dinastia a XVIII-a (Breasted, Records, 2, nr. 121)

O informez pe Maiestatea Sa după cum urmează: Ticăloşii de kuşani au început să se răzvrătească, cei aflaţi sub stăpânirea Regelui celor Două Ţări manifestă ostilitate şi încep să lovească. Locuitorii Egiptului [coloniştii egipteni din Nubia] sunt pe cale să-şi aducă vitele la adăpostul fortăreţei pe care tatăl lor a construit-o în campaniile sale... pentru a respinge barbarii rebeli... [Când această informaţie a ajuns la Teba, reşedinţa faraonului], Maiestatea Sa s-a înfuriat ca o panteră la aflarea ei...

A fost ordonată o campanie şi rebeliunea a fost zdrobită. Din text deducem că informaţia a fost expediată dintr-o garnizoană de frontieră.

Un incident similar a avut loc în timpul domniei lui Tutmes al IV-lea din aceeaşi dinastie. Faraonul se afla în palatul său din Teba şi se pregătea să aducă jertfe zeului Amon "tatăl său", atunci când (Breasted, Records, 2, nr. 826 şi următoarele) "cineva a venit să-i spună Maiestăţii Sale: poporul negru vine de deasupra lui Wawat1 şi a plănuit o revoltă împotriva Egiptului. Îi adună pe toţi barbarii şi rebelii din alte ţări." Impasibil, faraonul a efectuat ritualul sacrificiului şi numai după ce oracolul zeului său a fost favorabil a organizat o expediţie care s-a încheiat cu nimicirea rebelilor.

Serviciul de informaţii al lui Amenhotep al III-lea în Nubia a fost chiar mai eficient. Agenţii săi au descoperit complotul rebelilor din faşă, după cum menţionează o stelă ridicată în comemorarea acestui eveniment la prima cataractă a Nilului (Breasted, Records, 2, nr. 844).

I s-a spus Maiestăţii Sale: duşmanii kuşani ticăloşi [plănuiseră] o rebeliune la sânul său.

Dar pentru că respectivul complot fusese descoperit înainte de a se fi trecut la acţiune, rebelii au fost rapid îngenuncheaţi.

Maiestatea Sa a condus oastea spre victoria pe care a obţinut-o în prima sa campanie... Ca "un leu cu ochi aprigi", el a ocupat Kuş. [Toate] căpeteniile au fost răsturnate în văile lor, răpuse în sângele lor, una peste alta...

Un succes similar al serviciului de informaţii egiptean din Asia este relatat în timpul domniei faraonului Amenhotep al II-lea, din aceeaşi dinastie (Breasted, Records, 2, nr. 787):

Maiestatea Sa a auzit că unii dintre asiaticii care se aflau în aşezarea Ikathi [complotaseră] să alunge infanteria Maiestăţii Sale [care era] în aşezare, pentru a-i răsturna - pe cei loiali Maiestăţii Sale.

De data aceasta este evident că informaţiile proveneau de la agenţi secreţi egipteni recrutaţi din rândul populaţiei native - inscripţia dezvăluie că au existat băştinaşi "loiali Maiestăţii Sale". Agenţii erau în legătură cu comandantul garnizoanei egiptene şi acesta a trimis informaţiile la Teba.

Se poate astfel afirma cu certitudine că un serviciu de informaţii eficient i-a ajutat pe marii faraoni din dinastia a XVIII-a să construiască primul imperiu măreţ din istoria omenirii şi să-l protejeze împotriva pericolelor. Ultimul mare faraon al acestei dinastii a fost Amenhotep al III-lea (aprox. 1417-1379 î.Hr.) şi din ultimii ani ai domniei lui şi din domnia succesorului său, Amenhotep al IV-lea (mai bine cunoscut ca Ikhnaton sau Akhenaton, numele adoptat în cinstea noului zeu suprem şi unic Aton), există o colecţie importantă de corespondenţă diplomatică dusă cu guvernatorii posesiunilor egiptene din Asia. Aceste documente - cea mai veche corespondenţă diplomatică din istoria omenirii - sunt cunoscute ca tăbliţele, sau scrisorile, de la Tell-el-Amarna, după locul unde au fost descoperite (traduse de S. A. B. Mercer) şi ilustrează în mod evident şiretenia orientală şi jocul dublu. Dar în Asia Mică apăruse un nou cuceritor, hitiţii, al căror centru se afla în Capadocia. Hitiţii erau un popor non-semitic cu afinităţi etnice incerte, iar setea lor de expansiune n-a fost satisfăcută prin ocuparea teritoriilor din Asia Mică, deoarece intenţionau să cucerească Siria, Palestina şi oraşele feniciene de coastă. Serviciul de informaţii hitit s-a dovedit în scurt timp activ şi eficient şi a cooptat câţiva vasali egipteni, printre care Aziru din Amor, care lucrau pentru ei şi împotriva susţinătorilor fideli ai Egiptului. Rib-Addi, un vasal egiptean loial din Byblos, a subliniat constant pericolul respectiv şi a cerut sprijin, însă din păcate, Amenhotep al III-lea a neglijat treburile statului spre sfârşitul vieţii sale, iar Ikhnaton era prea preocupat de reformele religioase şi sociale. Este adevărat, acestea au fost de mare anvergură şi el merită un loc special în istoria spiritualităţii umane. Principala lui iniţiativă a vizat stabilirea unei religii monoteiste şi a fost primul conducător care a predicat individualismul uman; din nefericire, ideile nu i-au fost înţelese şi reformele nu i-au supravieţuit în totalitate. În afacerile externe s-a dovedit lipsit de experienţă şi, aşa cum se întâmplă adesea cu idealiştii în politică, a luat minciunile lui Aziru drept adevăruri. Pe măsură ce citim această corespondenţă, rămânem cu impresia că ultimii conducători remarcabili ai dinastiei a XVIII-a, în special Ikhnaton, au subestimat teribil importanţa unui serviciu de informaţii bine organizat. Situaţia nu era totuşi foarte rea, în ciuda enormelor presiuni diplomatice şi militare exercitate de hitiţi. Rib-Addi a devenit o figură aproape tragică, încercând fără succes să convingă curtea egipteană de propria-i loialitate şi străduindu-se în acelaşi timp să demonstreze lipsa de loialitate şi trădarea adversarilor săi. Faraonii continuau să aibă supuşi în multe aşezări siriene şi palestiniene, iar garnizoanele egiptene, deşi slăbite, erau în continuare staţionate în fortăreţe. Cum a fost posibil atunci ca puterea egipteană din Asia să se prăbuşească atât de lamentabil în timpul faraonului Ikhnaton şi a domniei scurte şi lipsite de fermitate a succesorului său? Singurul răspuns la această întrebare este acela că faraonii au permis ca serviciile de informaţii excelente înfiinţate de marii lor cuceritori să se prăbuşească în chip jalnic. Până şi o lectură superficială a scrisorilor de la Tell-el-Amarna ne convinge în această privinţă.

Puterea Egiptului a început să crească din nou în timpul lui Seti I (aprox. 1319-1304), al doilea faraon al dinastiei a XIX-a. O inscripţie din basoreliefurile de la Karnak, datată în timpul domniei lui, vorbeşte despre expediţia sa împotriva beduinilor şi a Palestinei. Cuvintele de deschidere ne arată clar că, înainte de a începe atacul, Seti I a reînfiinţat un serviciu de informaţii de încredere la graniţele egiptene şi dincolo de ele (Breasted, Records, 3, nr. 101).

I s-a spus Maiestăţii Sale: învinşii Shasu [beduinii Kabiri] plănuiesc rebeliune. Căpeteniile triburilor lor s-au adunat, ca să se ridice împotriva asiaticilor din Kharu. Au început să blesteme şi să se certe, îşi ucid aproapele şi nu respectă legile palatului.

Cuvintele acestea descriu perfect confuzia care domnea în Palestina, unde autoritatea fusese răsturnată odată cu prăbuşirea puterii egiptene, iar faraonul a profitat de situaţie pentru a recâştiga un cap de pod solid în Palestina. Cu toate acestea, cea mai mare parte a Siriei a fost cucerită de hitiţi şi, pentru a le opri extinderea, Seti I n-a putut face altceva decât să încheie un tratat de pace cu ei.

Sarcina luptei împotriva hitiţilor i-a revenit lui Ramses al II-lea, care a organizat trei campanii împotriva lor. El şi-a extins stăpânirea în timpul primei campanii până la Beirut, dar a doua campanie ne interesează din punctul de vedere al activităţii serviciului de informaţii. Suntem în posesia unei poezii care laudă curajul demonstrat de tânărul faraon în timpul memorabilei bătălii de la Kadeş şi a unei relatări oficiale despre campanie (Breasted, Records, 3, nr. 294-391), din care se desprind detalii interesante despre serviciile militare de informaţii, atât hitite, cât şi egiptene, cele dintâi dovedindu-se superioare. Hitiţii au reuşit să-şi ascundă atât de bine mişcările, încât iscoadele militare egiptene n-au reuşit să descopere vreo urmă a inamicului. Comandanţii egipteni au ajuns la concluzia că armata hitită se afla tot în nordul îndepărtat, pe când aceasta fusese ascunsă cu iscusinţă lângă aşezarea Kadeş, pe râul Orontes. Regele hitit a trimis în tabăra faraonului doi beduini, care s-au dat drept dezertori şi şi-au jucat rolul cu atâta succes, încât Ramses al II-lea le-a crezut povestea şi a înaintat cu o singură divizie să asedieze Kadeş, celelalte trei divizii ale sale rămânând în urmă. Din fericire, în timp ce-şi instalau tabăra în faţa oraşului Kadeş, cercetaşii egipteni au capturat doi spioni hitiţi care, după ce au fost bătuţi crunt, episod ilustrat în basoreliefurile ce comemorează bătălia, au mărturisit că toată armata hitită era ascunsă în spatele oraşului. Asta i-a permis faraonului să trimită un mesaj către divizia a treia, ordonându-i să se grăbească spre tabăra regală. Dar în timp ce el îşi mustra serviciul de informaţii pentru lipsa de eficienţă, carele de război hitite au străpuns eşaloanele în marş ale diviziei a doua şi au atacat tabăra faraonului. Ramses al II-lea a fost înconjurat de inamic şi a scăpat din încercuire numai datorită curajului său, după care şi-a raliat gărzile personale şi a salvat situaţia în momentul cel mai critic.

După lupte continue, Ramses al II-lea a reuşit să supună Palestina, să zdrobească revoltele aţâţate de diplomaţii hitiţi şi să pătrundă până în nordul Siriei. Un tratat semnat în 1283 î.Hr. a încheiat rivalitatea aparent nesfârşită a celor două puteri din Asia Mică. După aceste experienţe, Ramses al II-lea s-a ocupat de formarea unui serviciu de informaţii care să funcţioneze perfect, iar succesorul său Merneptah (1237-1225 î.Hr.) a procedat la fel. Din timpul domniei celui din urmă există două documente: marea inscripţie de la Karnak, respectiv columna din Cairo (Breasted, Records, 3, nr. 579, 595), care relatează zdrobirea unei revolte a libienilor şi a aliaţilor lor care invadaseră Egiptul. Inscripţia de pe columna din Cairo ne oferă data exactă la care faraonul a primit informaţii despre ameninţarea libiană:

Anul 5, a doua lună din al treilea anotimp (luna a zecea). I s-a spus Maiestăţii Sale: "Ticălosul [conducător] al Libiei a invadat [cu]...

Acest lucru este confirmat şi de inscripţia de la Karnak, unde prima dintre date, al cincilea an al domniei faraonului, este ştearsă. Aşa cum am văzut, registrul funcţionarului de frontieră, care ne oferă o imagine despre relaţiile dintre Siria şi Egipt, data tot din timpul domniei lui Merneptah. Toate acestea arată că întemeietorii celui de-al doilea Imperiu Egiptean au înţeles necesitatea unui serviciu de informaţii bun şi de încredere pentru protejarea intereselor egiptene în Africa şi Asia.

Pentru o monarhie absolutistă, aşa cum a fost Egiptul faraonic, ar părea necesar ca, pe lângă un serviciu de informaţii în ţările vecine, să existe şi un corp de poliţie secretă care să-i supravegheze cu atenţie pe supuşii faraonului şi să le testeze loialitatea. Se pare totuşi că o astfel de instituţie n-a existat, deşi la curte, o înaltă oficialitate cunoscută ca "ochii şi urechile regelui", avea sarcina de a efectua anchete confidenţiale. Loialitatea supuşilor faraonului pare să fi fost ferm asigurată prin legături religioase, întrucât regele egiptean era considerat Fiul lui Ra, zeul Soarelui. Faraonul nu era doar stăpânul, ci şi proprietarul tuturor terenurilor, unica sursă de justiţie, singurul distribuitor de posturi şi ranguri sociale. Era zeu, intermediarul desemnat între supuşii săi şi împărăţia cerului. Cine ar fi cutezat să nu-l asculte? Acţionând în propriul său interes, clasa preoţilor numeroşi şi privilegiaţi a inoculat în minţile oamenilor simpli caracterul divin al fiului Soarelui. Într-o societate profund religioasă, cum era Egiptul, aceste motivaţii religioase erau garanţiile cele mai sigure ale loialităţii supuşilor faraonului.

Un control strict asupra funcţionarilor, primarilor şi autorităţilor locale era exercitat de vizir, mare dregător al faraonului, funcţie ocupată cândva de Iosif, fiul lui Iacob. În mormintele vizirilor au fost găsite descrieri ale îndatoririlor lor şi este interesant să aflăm că principala lor datorie pare să fi fost cea de judecători buni şi drepţi. În acelaşi timp, un paragraf care tratează îndatoririle şi tratamentul acordat mesagerilor vizirului (Breasted, Records, 2, nr. 681) sugerează că vizirul exercita un control foarte strict asupra executării cu loialitate a îndatoririlor funcţionarilor. Mesagerii lui erau în anumite privinţe agenţii săi secreţi, ale căror vizite la subordonaţii vizirului îi îngrozea probabil pe mulţi. Alături de funcţionarul numit "ochii şi urechile regelui", aceste inspecţii ar putea fi astfel considerate o formă primitivă a poliţiei secrete.

Divina Comedie. Infernul

 

Dante Alighieri
Divina Comedie. Infernul
Editura Vremea, 2021
traducere din italiană de Cristian Bădiliţă

 
 

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Fragment

Cântul I. Dante rătăcit în pădurea întunecoasă. Trei fiare îi aţin calea. Virgiliu îi vine în ajutor şi îl invită la o călătorie spirituală prin lumea de dincolo.

La mijlocul cărării vieţii noastre m-am pomenit într-o pădure-întunecoasă - căci dreapta cale era pierdută. Vai, greu îmi e să spun cât de sălbatică şi aspră şi plină de putere era pădurea asta, că mi se-nfricoşează cugetul din nou. Amară, cu puţin, e numai moartea. Dar, ca s-arăt şi binele pe care-ntr‑însa l-am găsit, voi povesti ce alte lucruri am văzut. Nu ştiu precis cum am intrat în ea, căci eram cufundat în somn atunci când am pierdut adevărata cale. Apoi, când am ajuns la poala unui deal, acolo unde se sfârşea temuta vale, care-mi umpluse inima de spaimă, sus am privit şi am văzut că umeri-i erau înveşmântaţi de razele planetei care-l conduce drept pe om, pe orice cale. Atunci şi spaima s-a mai potolit, spaima care-mi pătrunse până-n căuşul inimii în noaptea aceea petrecută-n chinuri. Şi, precum cel care abia răsuflă îndată ce-a ieşit din mare pe uscat, se-ntoarce către apele primejdioase şi îndelung priveşte, aşa sufletul meu, el încă alergând, se-ntoarse înapoi să mai privească-o dată strâmtoarea din care nimeni pân-atuncea nu ieşise viu. Pe urmă, după ce mi-am odihnit o clipă trupul ostenit, m-am aşternut din nou la drum pe ţărmurul pustiu, piciorul cel de sprijin fiind mereu mai jos decât cel'lalt. Dar, iată, când abia-ncepui urcuşul, o iute, sprintenă panteră, cu blana împătată,-mi iese-n cale; şi nicidecum nu se ferea din faţa mea, ci-mi aţinea cu dinadinsul calea, de mi-a venit, în multe rânduri, să mă-ntorc. Era la începutul dimineţii, iar soarele urca pe cer cu aştrii ce-i stăteau în jur, când dragostea dumnezeiască pune în mişcare frumoasele făpturi. Încurajat de ceasul zilei şi de-anotimpul blând, am prins nădejde c-am să scap de fiara cea cu blană arătoasă; nu într-atât încât să nu mă-nfricoşeze vederea unui leu ce-mi apăru-nainte. Părea că vine chiar asupra mea, cu capul înălţat, turbat de foame, încât vibra şi aerul din preajmă.

Şi o lupoaică slăbănoagă, dar care îmi părea-ncărcată de toate lăcomiile şi care pân' atunci nefericise multă lume. Văzând-o şi înfricoşându-mă de ea simţii o apăsare-atât de grea, încât aproape îmi pierdui speranţa de a răzbi până pe culme. Şi, precum cel care averi adună, dar vine vremea când îşi pierde totul şi-n fiecare gând al său jeleşte şi se întristează, la fel mi s-a-ntâmplat şi mie cu bestia nepotolită care, ieşindu-mi înainte, puţin câte puţin mă împingea spre locul unde soarele-amuţeşte. Şi-n timp ce eu mă prăvăleam la vale, în faţă-mi apăru deodată unul care, din cauza tăcerii îndelungi, părea sleit. Când l-am văzut acolo, în pustiu, pustiul cel imens, "Îndură-te de mine", i-am strigat, "oricine-ai fi, sau umbră sau om viu!" El mi-a răspuns: "Nu sunt un om, am fost cândva un om, născut chiar din părinţi lombarzi, avându-şi, amândoi, obârşia în Mantova. Sub Iulius Caesar am văzut lumina, deşi era târziu, şi am trăit, la Roma, sub bunul împărat August, sub zeii falşi şi mincinoşi. Poet am fost, cântat-am despre fiul cel drept al lui Anchise, venit din Troia, după ce mândra cetate Ilion a fost, vai, pârjolită. Dar tu, de ce te-ntorci la suferinţă? De ce nu urci pe muntele iubit, principiu şi temei al fericirii?" "Oare tu eşti Virgiliu, izvorul ce adapi imensul râu al elocinţei?" cu fruntea ruşinată am răspuns. "Onoare şi lumină a celorlalţi poeţi, prielnice să-mi fie râvna-ndelungată şi dragostea nespusă ce m-a-ndemnat volumul tău să-l caut. Tu-mi eşti Maestrul, Autorul; eu de la tine am deprins frumosul stil care-mi aduse până acum atâta preţuire. Vezi fiara pentru care m-am întors din drum? Ajută-mă să scap de ea, vestitule-nţelept. De groaza ei şi vinele şi-ncheieturile-mi se zbat". "Ar trebui să mergi pe altă cale", răspunse el, văzându-mă plângând, "de vrei să scapi de-acest sălbatic loc. Căci fiara de a cărei groază strigi dup-ajutor nu-ngăduie pe nimenea să treacă, ci îl opreşte şi-l ucide. E-atât de rea şi-atât de păcătoasă, încât nu-şi potoleşte niciodată neostoita poftă: după ospăţ îi este şi mai foame decât i-a fost la început. Cu multe animale se-mpreună, şi chiar mai multe fi-vor de acum, până Copoiul va veni, la urmă, şi-o va ucide-n chin cumplit. Acesta nici pământ, nici avuţii nu va mânca, ci doar înţelepciune, dragoste, virtute; iar stirpea îi va fi curată: din feltru cu alt feltru. El fi-va izbăvirea Italiei sărmane, a ţării pentru care au murit Camilla cea fecioară, Eurial şi Turnus, Nisus, copleşiţi de răni. Va hăitui [lupoaica], oraş după oraş, pân-o va alunga la loc în iad, de unde, la-nceput, Invidia o scoase. De-aceea eu, dorindu-ţi binele, gândesc şi îţi propun să mă urmezi; te voi călăuzi scoţându-te de-aici, prin locul cel etern, unde vei auzi al deznădejdii vaiet şi vei vedea îndurerate duhuri vechi urlând de parc-ar fi a doua moarte; îi vei vedea pe cei ce-s mulţumiţi că ard în flăcări, ei sperând s-ajungă, atunci când va să fie, printre fericiţi. De vei dori apoi să urci la ei te va-nsoţi un suflet mult mai vrednic decât al meu; cu el te voi lăsa când am să plec. Căci Împăratul care Sus domneşte (fiind eu răzvrătit al legii sale) nu vrea ca în cetatea lui să intre nimenea călăuzit de mine. El pretutindenea domneşte şi acolo-i Rege; acolo e cetatea sa şi tronul său înalt; şi fericiţi sunt cei pe care îi alege". Eu către el: "Poete, rogu-te, pe Dumnezeul Cel pe care nu l-ai cunoscut: ajută-mă să scap de rău şi de mai rău, condu-mă unde ai grăit, să pot vedea eu poarta lui Sân Petru şi duhurile celor care spui că-s amărâţi din cale-afară".

Atunci porni. Şi eu în urma lui.

Cântul II. Ezitările lui Dante. Virgiliu îi dezvăluie cine l-a trimis din cer pentru a-l ajuta: Fecioara Maria, S. Lucia şi Beatrice. Dante prinde curaj.

Se însera şi zarea-ntunecoasă smulgea, din truda ei, toată suflarea pământului; eu singur mă pregăteam să-ncep o dublă bătălie, a drumului şi-a suferinţei, pe care o va povesti memoria ce nu dă greş. O, Muze, geniu preaînalt, veniţi, aici, în ajutorul meu! O, minte, ai înscris tot ce-am văzut! Acum se va vedea cât eşti de-aleasă! Am început aşa: "Poete şi îndrumător, vezi dacă am acele însuşiri, ce se cuvin a le avea, mai înainte de-a mă-ncredinţa acestei grele încercări. Tu spui că al lui Silviu tată, fiind în trupul trecător, călători prin lumea cea nemuritoare în chip sensibil. Dar dacă Cel ce se împotriveşte oricărui rău i-a fost prielnic, ştiind ce lucru însemnat avea să iasă din aceasta - anume cine şi pe urmă ce - nu-i de mirare pentru omul chibzuit. Ales a fost, în cerul empireu, drept tat-al maicii Roma şi-a ei împărăţie. Cetatea şi Imperiul, drept vorbind, au fost statornicite chiar pe locul sfânt unde se află scaunul urmaşului măritului apostol Petru. Şi-n timpu-acelei coborâri, de care-atât l-ai lăudat, a înţeles motivul biruinţei şi al veşmântului papal. A fost apoi şi Vasul cel ales spre a-ntări credinţa care este şi început pe calea mântuirii. Dar eu, de ce să merg? Cine-mi dă voie? Eu nu sunt nici Enea şi nici Pavel. Nici eu, nici alţii nu socotim că aş fi vrednic de aşa ceva. Dacă primesc să merg cu tine mi-e teamă că va fi o nebunie. Tu eşti un înţelept şi poţi pricepe chiar şi ce eu nu reuşesc să spun". Precum acela care nu mai vrea ce-a vrut şi gândul vechi cu unul nou şi-l schimbă, şi-a renunţat la tot ce începuse, la fel s-a întâmplat cu mine pe-acea costişă-ntunecoasă. Gândind şi răzgândind am mântuit isprava pe care-aşa de iute o-ncepusem. "De bine-am priceput a tale vorbe, răspunse umbra celui preamărinimos, ţi-e sufletul cuprins de slăbiciunea ce-adesea îl împiedică pe om şi îl întoarce de la vrednice isprăvi: ca pe o fiară propria ei umbră, din cauza privirii mincinoase. Dar, ca să-ţi vindeci singur frica, am să-ţi mărturisesc de ce-am venit şi ce mi s-a vorbit atunci, în clipa când m-am îndurat de tine. Stăteam printre aceia care spânzură-ntre lumi, [nici mântuiţi, nici osândiţi]. Şi-o Doamnă, fericită şi frumoasă tare, m-a chemat, iar eu îndat' i-am zis să poruncească. Ochii îi străluceau mai luminoşi ca steaua. Şi a-nceput vorbirea, suavă, blândă, cu glas de îngeriţă, pe graiul ei: «O, suflet nobil mantovan, a cărui faimă încă dăinuieşte şi dăinui-va cât pământul, iubitul meu prieten, dar nu şi-al sorţii, pe ţărmul cel pustiu a fost oprit şi s-a întors de frică. Mi-e teamă să nu fie rătăcit de tot - căci eu târziu am apucat să-i vin în ajutor -, aşa cum auzii în ceruri despre el. Du-te îndat' şi cu vorbirea ta împodobită, cu toată iscusinţa de a-l izbăvi, ajută-l, ca să fiu mai liniştită. Sunt Beatrice şi te rog să mergi. Cobor din locul unde abia aştept să mă întorc. Iubirea m-a împins şi ea mă-ndeamnă să-ţi vorbesc. Când voi ajunge la Stăpânul meu, de tine am să-i pomenesc adesea, lăudându-te». Apoi tăcu şi eu am început: «O, Doamnă, întrupare a Virtuţii, tu singura prin care stirpea omenească e mai presus de cerul sublunar, mă bucură-ntr-atât a ta poruncă, încât, chiar de aş fi pornit s-o-ndeplinesc, tot mi-ar părea că am întârziat. Nu e nevoie să vorbeşti mai mult. Dar spune-mi: cum de ai venit fără să şovăi aici, jos, în hăul nostru, din lăcaşul larg unde abia aştepţi să te întorci?» «Ce vrei să afli tu, scrutând adânc, în câteva cuvinte îţi voi spune», ea mi-a răspuns, «de ce nu mi-a fost teamă să cobor aici. Teamă îţi este doar de-acele lucruri ce pot să-ţi facă rău. De celelalte, nu. Acelea nu sunt înfricoşătoare. Zidită sunt astfel de Dumnezeu, prin harul Său, încât nenorocirea voastră nu m-atinge, nici nu mă arde flacăra acestui imens pârjol. E-n cer o Doamnă bună ce suspină de piedica la care te trimit, şi care poate îmblânzi osânda aspră. La dânsa pe Lucia a chemat-o zicându-i: Cel ce-ţi este credincios are nevoie-acum de tine; eu ţie ţi-l încredinţez. Lucia, care nu iubeşte silnicia, porni la drum şi-ajunse-n locul unde eu mă aflam lângă Rachel, bătrâna. Şi-mi zise: Beatrice, adevărată laudă-a lui Dumnezeu, de ce nu vii în ajutorul celui ce-atât de tare te-a iubit, încât, de dragul tău, ieşi din ceata norodului de rând? N-auzi cât de amar îi este plânsul, nu vezi că-nfruntă moartea în vâltoarea ce-i mai grozavă decât marea? N-a fost pe lume unul mai grăbit, sau la câştig, sau la nepăgubie, decât am fost eu însămi când am auzit cuvintele acestea. Am coborât din tronu-mi fericit, încrezătoare-n vorba ta aleasă, ce-i onorează atât pe tine, cât şi pe cei care-o ascultă». Astfel şi-a încheiat cuvântul şi-a-ntors spre mine ochii plini de lacrimi, ca să mă-ndemne să ajung mai iute. Şi iată-acum la tine am venit, aşa cum i-a fost voia, scăpându-te de fiara ce te-mpiedica să urci pe scurtătură spre vârful muntelui cel mândru. Şi-acuma spune: ce-i? De ce-ai rămas pe loc? De ce-ţi aduni în suflet atâta slăbiciune, de ce ţi-ai stins ardoarea şi curajul, de vreme ce trei Doamne binecuvântate au grija ta-n Împărăţia cerului, iar vorba mea doar binele-ţi făgăduieşte?" Aşa cum florile, plecate şi închise de gerul nopţii, se-ndreaptă, larg deschise pe tulpină atunci când le atinge soarele cel dalb, la fel s-a întâmplat cu obosita-mi vlagă; şi-atâta bună vâlvătaie în inimă-mi aprinse, încât pe loc am zis, plin de curaj; "O, milostiva care mi-a venit în ajutor! Şi tu, preanobile, ce-ndată cuvintele i le-ai urmat! Tu m-ai convins, cu ale tale vorbe, să mă întorc la gândul de-nceput. Acum, să mergem! O singură voinţă este-n amândoi. Tu, călăuză, tu, stăpân şi tu, maestru". Astfel i-am zis, iar când porni, intrai şi eu pe-un drum abrupt şi greu.

Cântul III. Poarta Infernului. Leneşii. Trecerea Acheronului

PRIN MINE SE PĂTRUNDE-N CETATEA SUFERINŢEI
PRIN MINE SE PĂTRUNDE LA VEŞNICELE CAZNE
PRIN MINE MERGI LA TURMA CEA PIERDUTĂ,
DREPTATEA L-A-MBOLDIT PE FĂCĂTORUL MEU,
M-AU FĂURIT PUTEREA CEA DIVINĂ,
SUPREMA-NŢELEPCIUNE ŞI DRAGOSTEA DINTÂI.
'NAINTEA MEA N-A FOST NIMIC CREAT,
CI NUMAI VEŞNICIE; ŞI EU SUNT VEŞNICIE.
LĂSAŢI ORICE SPERANŢĂ, VOI, CEI CARE INTRAŢI!

Cuvintele acestea, de culoare sumbră, văzutu-le-am înscrise deasupra unei porţi. Atunci am zis: "Maestre, înţelesul lor e groaznic". Şi el răspunse: "Aicea se cuvine să lăsăm deoparte orice teamă şi orice slăbiciune s-o ucidem. Ajuns-am chiar în locul unde eu ţi-am spus că vei vedea o lume chinuită, care-a pierdut al raţiunii Bine". Apoi, luându-mi mâna într-a sa, cu faţa zâmbitoare - de mi-am venit în fire -, m-a introdus în miezul tainicelor lucruri. Aici, suspine, plânsete şi vaiet ascuţit sunau prin aerul neluminat de stele. La început am lăcrimat. Diverse limbi, oribile rostiri, cuvinte-ndurerate, porniri cumplite de mânie, voci ridicate, alte voci şoptite şi plesnituri din palme făceau, cu toate, un tumult ce se roteşte ne'ncetat în aerul acela sumbru, fără timp, precum nisipul când îl suflă vântul. Iar eu, cu mintea-nceţoşată, am întrebat: "Maestre, spune-mi ce aud?" Cine-i această lume copleşită de durere?" El îmi răspunse: "De aşa nefericire au parte sufletele amărâte ale acelora care-au trăit în gol: nici răi, nici virtuoşi. Ei sunt amestecaţi cu ceata mârşavă de îngeri care nici nu s-au revoltat, dar nici lui Dumnezeu nu-i fură credincioşi. Ci fiecare şi-a văzut de ale lui! Nevrând să-şi piardă frumuseţea, văzduhurile jos i-au azvârlit. Dar nici Infernu-adânc nu îi primeşte, căci păcătoşii s-ar mândri în faţa lor". Eu zic: "Maestre, dar ce cazne au, atât de grele,-ncât îi fac să urle?" Răspunse: "Foarte scurt am să-ţi vorbesc. Ei nu au nici măcar nădejdea morţii, iar viaţa lor cea oarbă e-atât de-njositoare, încât invidiază orice soartă. Lumea nu-i pomeneşte-n niciun chip, iar mila şi dreptatea îi dispreţuiesc. Să-i ignorăm şi noi! Priveşte-i doar şi treci"! Eu, care mă uitam, văzui un steag ce, învârtindu-se, fugea atât de iute neizbutind să se oprească-n loc; în urmă-i se-ntindea o coadă uriaşă de-omenire - n-aş fi crezut că moartea poate secera atâţia. Şi, după ce-am recunoscut pe unii, văzui (şi am recunoscut-o) umbra celui care, din laşitate, a renunţat la rangul preaînalt. Îndat-am înţeles, deplin convins, că era secta celor răi: cei neplăcuţi lui Dumnezeu, dar şi vrăjmaşilor lui Dumnezeu. Aceşti netrebnici, care vii n-au fost nicicând, stăteau goi puşcă şi-nţepaţi erau, cumplit, de muşte uriaşe şi de viespi. Sângele-n râuri şiroia pe-al lor obraz; apoi, amestecat cu lacrimi, curgea pân' la picioare fiind sorbit de viermi scârboşi. Zvârlind apoi privirea-n altă parte, văzui o ceată-nghesuită pe malul unui fluviu; şi-am întrebat: "Maestre drag, îngăduie să aflu cine sunt? Ce obicei îi face, zi-mi, să par-atâta de grăbiţi a traversa pe malul celălalt, cum îi zăresc prin palida lumină?" Iar el răspunse: "Toate-ţi vor fi spuse când noi ne vom opri pe malul trist al râului pe nume Acheron." Atunci, cu ochii ruşinaţi, plecaţi, temându-mă să nu-l apăs cu vorba, până la fluviu am păstrat tăcere. Şi, iată, către noi venind c-o luntre, un om bătrân, cu părul alb. Striga: "Vai, vouă, suflete pierdute, nu mai speraţi c-o să vedeţi vreodată cerul, eu vin să vă conduc pe malul celălalt, în veşnica întunecime, la foc şi la îngheţ. Iar tu, de-aici, suflete viu, îndepărtează-te de-aceştia, care-s morţi!" Când însă a văzut că nu mă-ndepărtez, a zis: "Pe altă cale şi prin alte porţi o să ajungi la ţărm, nu pe aici: o luntre mai uşoară te va duce." Atunci îi zise călăuza mea: "O, Caron, nu te mânia! Aşa se vrea acolo unde se şi poate ce se vrea. Mai mult nu întreba." Îndată s-au şi potolit obrajii ca de lână ai barcagiului din mlaştina lividă, ce-avea roţi mari de flăcări în jurul ochilor adânci. Dar sufletele-acelea, sleite şi golaşe, schimbară feţe, feţe şi clănţăniră dinţii îndat' ce-au priceput cruzimea ăstor vorbe. Şi începură să blesteme: pe Dumnezeu, părinţii, tot neamul omenesc, locul, timpul şi sămânţa seminţiei lor şi-a naşterilor lor. Apoi s-au strâns, cu toate laolaltă, plângând în hohot mare, pe malul blestemat care-l aşteaptă pe fiecare om ce n-are frică de Dumnezeu. Demonul Caron, cu-ochii de jăratic, le face semn, pe toate le adună, loveşte crunt cu vâsla pe cele care-adastă. Aşa cum, toamna, frunză după frunză îşi iau zborul până când creanga, despuiată, îşi vede toate straiele căzute, la fel sămânţa rea a lui Adam se-aruncă de pe mal, tot una câte una, la semnul dat de Caron, ca pasărea atuncea când o chemi. Astfel se duc pe unda-ntunecată şi, înainte de a coborî dincolo, dincoace-o nouă ceată-i iarăşi gata. "O, fiul meu iubit", îmi zise preabunul meu maestru, "cei care mor într-a lui Dumnezeu mânie, cu toţii vin aici, din orice ţară. Sunt pregătiţi, cu toţi, să treacă râul împinşi fiind de-a Domnului dreptate, aşa că teama se preschimbă în dorinţă. Pe-aici nu trece niciodată suflet bun. Dacă de tine Caron se va plânge, ştii dinainte ce-ar dori să spună". Abia sfârşi când şesu-ntunecat se zgudui atât de tare, încât, de tulburare, şi-acum mi-e mintea plină de sudoare. Ţărâna-nlăcrimată slobozi o boare; şi fulgeră un fulger roşiatic, ce stinse-n mine orice simţământ. Şi am căzut cum cade-un om răpus de somn.

 

Dante Alighieri
Divina Comedie. Infernul
Editura Vremea, 2021
traducere din italiană de Cristian Bădiliţă

 
 

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Fragment
 

Citiţi primele trei cânturi aici.

Cântul IV. Primul cerc, sau limbul. Copiii care n-au fost botezaţi. Oamenii virtuoşi care au trăit înainte de venirea lui Cristos. Cetatea marilor eroi, poeţi şi filozofi din Antichitate.

Mi-a sfâşiat, în cap, adâncul somn un bubuit atât de greu, încât am tresărit asemeni cuiva trezit cu sila. Şi ochiul odihnit în juru-mi l-am rotit, sculându-mă-n picioare; şi am privit atent să văd pe unde mă aflam. Într-adevăr, stăteam pe marginea de sus a văii-ndurerate a hăului unde se-adună vaietele fără de sfârşit. Întunecoasă,- adâncă şi-atât de neguroasă era genunea, încât mi-am aplecat în van obrazul: nu reuşeam să văd nimic. "Să coborâm, acum, acolo jos, în lumea oarbă", a zis poetul foarte palid. "Eu voi fi primul, tu vii după mine". Atunci, văzând cum s-a schimbat la faţă, i-am spus: "Cum o să vin, când tu, ce mă-ntăreşti, de obicei, când şovăi, acum eşti îngrozit?" El zise: "Suferinţa sărmanilor de jos pe faţă-mi zugrăveşte un simţământ de milă ce ţie-ţi pare teamă. Să mergem, drumul lung ne-ndeamnă!" Aşa făcu şi eu intrai cu dânsul în primul cerc care încinge hăul.

Aici, pe cât puteam s-aud, nu era plâns, ci suspinare, dar aerul etern se zguduia. Suspinele veneau dintr-o durere fără chinuri, pe care-o îndurau acolo mulţimi de prunci, femei şi de bărbaţi. Bunul maestru zise către mine: "Nu-ntrebi ce duhuri sunt acestea pe care-aici le vezi? Aş vrea să ştii, 'nainte de a merge mai departe: ei nu sunt păcătoşi; dar, chiar de au vreun merit, nu ajunge, deoarece nu au primit botezul, ce-i poarta legii-n care crezi şi tu. Iar dac-au vieţuit mai înainte de vremea lui Cristos, pe Dumnezeu nu l-au slăvit aşa cum se cuvine. Şi printre ei mă număr chiar eu însumi. Din pricina acestor neajunsuri, nu pentru alt păcat, suntem pierduţi. A noastră, singură, pedeapsă este că vieţuim fără speranţă, dar plini de dor". Durere-adâncă am simţit în inimă când auzii aceste vorbe. Ce oameni de valoare-am cunoscut în limbul cu pricina suspendaţi! "Spune-mi, învăţătorul meu, spune-mi, stăpâne", l-am agrăit dorind să fiu încredinţat şi sigur că nu voi greşi, "scapă de-aici vreunul, prin al său merit personal, sau prin al altcuiva, şi-apoi s-ajungă sfânt?" Iar el, care-nţelese vorba mea învăluită, răspunse: "Eu mă aflam aici de timp puţin când am văzut venind un preaputernic, încununat cu semnul biruinţei. El scoase umbra primului părinte, pe a lui Abel, fiul său, şi pe-a lui Noe, pe a lui Moise, dătătorul legii, preaascultător; pe-a patriarhului Avram şi pe a regelui David, pe Israel, cu fii şi cu părinte, şi cu Rachel, cea pentru care atâtea a-ndurat, şi pe mulţi alţii. Pe-aceştia i-a făcut el sfinţi. Şi vreau să ştii că înaintea lor niciun alt suflet nu a fost salvat." Nu ne-am oprit din mers cât el vorbea, ci străbăteam de zor pădurea, pădurea, zic, de duhuri îndesite. Nu ajunseserăm noi încă prea departe, pe drumul nost', de a intrării culme, când am văzut un foc ce se iţea prin semicercul de-ntuneric. Deşi un pic tot mai aveam de mers, am reuşit să văd, în parte, ce-aleasă lume se afla acolo. "O, tu ce onorezi ştiinţele şi arta, pe cine văd, atât de maiestoşi, că starea lor de ceilalţi îi desparte?" Şi el: "Renumele-nsemnat ce sus, la voi, răsună le dobândeşte-n ceruri o favoare prin care-o duc mai bine." Dar între timp am auzit un glas: "Slăviţi-l pe poet, preavrednicul poet, căci umbra lui, ce-a fost plecată, se întoarce!" Apoi, când glasul a tăcut, văzui venind spre noi un pâlc de patru umbre, cu feţele nici triste, nici voioase. Bunul maestru prinse a grăi: "Priveşte către cel cu spada-n mână, mai-mare peste ceilalţi: e Homer, poetul suveran; cel'lalt, satiricul Horaţiu; Ovidiu e al treilea; şi ultimul, Lucan. Cuvântul ce-a rostit 'nainte glasul cuvine-se împărtăşit cu ei; onoare-mi fac - şi bine fac cu asta." Văzui astfel acolo adunată frumoasa şcoal-a craiului înaltei poezii, ce zboară ca un vultur peste ceilalţi. Iar, după ce-ntre ei puţin vorbiră, se-ntoarseră, c-un semn mă salutară şi-nvăţătorul meu zâmbi la rându-i. Dar şi mai mare cinste mi-au făcut, căci mă primiră-n grupul lor ales şi-am devenit al şaselea-ntre genii. Apoi am mers pân' la acea lumină, vorbind de lucruri despre care frumos îmi pare să nu fie spuse, cum e şi cu vorbirea: când e rostul. Ajunserăm la poala unui impunător castel, de şapte ori înconjurat cu ziduri foarte-nalte şi apărat jur împrejur de-un râuleţ zglobiu. Pe-acesta îl trecurăm ca pe uscat. Prin şapte porţi intrai, cu grupul de-nţelepţi, apoi ajunserăm cu toţii pe-o pajişte acoperită de iarbă proaspătă. Erau acolo oameni cu ochii osteniţi şi grei, foarte solemni după înfăţişare: vorbeau distins, cu glas îmbietor. Iar noi am apucat-o pe-o costişă spre-un loc deschis, înalt şi luminos, de unde îi puteam vedea pe toţi. Drept înainte, pe verdeaţa crudă, smălţuită, mi s-au înfăţişat atâtea spirite alese că-n mine însumi mai tresalt şi-acum de bucurie. Văzut-am pe Electra, cu ai săi tovarăşi; erau şi Hector şi Enea printre ei; văzui pe Cezar, înarmat, cu ochii hulpavi; şi pe Camilla şi Pentesilea, de altă parte; pe regele Latinus l-am văzut cu fiica lui, Lavinia şezând; pe Brutus, ce-alungase pe Tarquinus, Lucreţia, Iulia, Marcia, Cornelia; iar, singur, într-o parte, l-am văzut pe Saladin. Apoi, când ridicai mai mult privirea, pe cine văd? Chiar pe maestrul celor care ştiu, înconjurat de-un stol de filozofi. Toţi îl privesc, toţi cinste îi aduc. Acolo i-am văzut eu pe Socrate, pe Platon, aşezaţi lângă maestru; pe Democrit, ce lumea o credea întâmplătoare, pe Diogene, Anaxagora şi pe Thales, pe Empedocle, Heraclit şi Zenon, şi pe acel culegător de leacuri, Dioscoride; i-am văzut pe-Orfeu, pe Tulius şi pe Linus, pe Séneca, [-nţeleptul] moralist, pe Euclid, geometrul, şi pe Ptolemeu, pe Hippocrate, Avicenna, pe Galienus, Averroe, ce-a scris măreţul comentar. Nu-i pot aici enumera pe toţi, căci mă grăbeşte lunga-mi povestire; adeseori cuvintele n-ajung ca să descrie întâmplarea. Cei şase-atunci ne-am împărţit în două: pe-o altă cale înţeleptul ghid mă scoate din grădina liniştită, în aerul tremurător. Şi-ajungem unde nu-i nicio lumină.

Cântul V. Cercul al doilea: pătimaşii. Minos, judecătorul sufletelor păcătoase. Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta.

Astfel am coborât din primul cerc, mai jos, în cel de-al doilea, care-ncinge un loc mai mic, dar unde caznele sunt mult mai mari, stârnind suspin şi vaiet. Hidos aici stă Minos mârâind. El numără păcatele, în poartă, iar după judecată îl trimite pe fiecare cum se-ncolăceşte. Când sufletul acelui rău născut îi vine dinainte, zic, el totul îi mărturiseşte şi-acel cunoscător întru păcate ştie ce loc din iad i se cuvine: se-ncinge de atâtea ori cu coada cât numărul de trepte unde-l pune. Tot timpul are suflete-nainte ce rând pe rând se duc la judecată, se spovedesc, aud pedeapsa şi-apoi în jos sunt azvârlite. "O, tu, ce vii în dureros lăcaş" - când m-a văzut îmi spuse Minos, întrerupându-şi treaba - "ai grijă cum o să intri şi în cine crezi: să nu te-nşele că intrarea-i largă". Iar călăuza-mi către el: "De ce-l repezi? Nu te împotrivi călătoriei noastre hărăzite. Aşa se vrea acolo unde se şi poate tot ce se vrea. Mai mult nu întreba. Acum încep s-aud şi urletele de durere, căci am ajuns în locul unde mă străpunge un plânset nesfârşit. Aici lumina amuţeşte. E-un loc mugind ca marea pe furtună, când vânturi, de o parte şi de alta, o întărâtă. Vârtejul infernal, ce nu se-opreşte niciodată, poartă cu sine duhurile-acelea şi le-nvârteşte, le izbeşte, le frământă. Iar când ajung în faţa surpăturii, doar ţipăt, plâns şi tânguire. Şi blestemă puterea cea divină. Din câte-am înţeles, aceste chinuri le îndură păcătoşii neînfrânaţi, ce mintea şi-au făcut-o roabă poftei. Şi cum pe grauri, când soseşte frigul, îi poartă propriile aripi în stoluri mari şi dese, la fel pe-acele duhuri pângărite, ba-n jos, ba-n sus le duce volbura din iad, de colo până colo. Nicio speranţă nu-i să le aline - nu să-nceteze chinul, dar măcar să scadă! Precum cocorii-şi cântă tristul lai când zboară, 'nalt, pe cer, în lungi şiraguri, la fel văzui venind acele umbre care urlau, purtate de vâltoare. Şi-atunci am zis: "Maestre, cine-i toat-această lume ce-ntunecatul aer o izbeşte?" "Prima din cei de care vrei să afli", răspunse el atunci, "a fost împărăteasă peste mai multe graiuri. Şi s-a lăsat robită de-atâta desfrânare, încât prin lege a îngăduit ce-i place fiecăruia să facă, spre a scăpa de propria-i ruşine. Semiramida e, urmaşă a lui Nin, căruia-i fu soţie. A stăpânit ţinutul unde-acum sultanul stăpâneşte. Iar cealaltă se-aprinse de iubire şi rupse legământul pe care îl făcuse cenuşii lui Sicheu. Urmează Cleopatra, ce colcăie de pofte; priveşte-o pe Elena, ce-aduse vremuri rele; şi iată-l şi pe marele Ahile ce s-a luptat, la urmă, cu iubirea. Uite-i aici pe Paris, pe Tristan" şi multe mii de umbre mi le-arătă [Virgiliu] cu degetul şi-mi spuse şi numele pe care iubirea, nimeni alta, le-a smuls din lumea vie. Şi, după ce l-am auzit pe învăţatul meu maestru numind atâtea şi atâtea domniţe de pe vremuri şi-atâţia cavaleri, o slăbiciune mă cuprinse şi-aproape-am leşinat. Am început a zice: "Poete, bucuros eu le-aş vorbi acelor doi ce merg alăturaţi şi par uşori ca vântul, la vedere." El îmi răspunse: "Vei vedea tu însuţi când fi-vor mai aproape. Atunci îi roagă, pe dragostea ce-i poartă, şi ei vor asculta." Îndat' ce vântul i-a adus spre noi am glăsuit: "O, suflete-ntristate, puteţi să ne vorbiţi, de Altul nu se-opune!" Aşa cum porumbeii, chemaţi de-un dor aprins, cu aripi tari şi desfăcute spre cuibul drag se-ndreaptă, purtate-n aer de voinţă, la fel ieşiră şi cei doi din şirul unde se afla Didona; şi au pornit spre noi prin aeru-mbâcsit, atât de tare-a fost strigarea mea duioasă. "O, suflet viu, plăcut şi binevoitor, care-ai venit, prin aerul damnat, în vizită la noi, cei care lumea de sânge am mânjit-o, prieten de ne-ar fi al lumii Rege noi l-am ruga să te păzească-n pace, căci milă ţi-e de-a noastră perversă desfrânare. Ce-aţi vrea să auziţi şi să vorbiţi vom asculta şi toate vă vom spune, de vântul va-nceta să ne-asurzească. Ţinutul unde m-am născut e chiar pe ţărmul mării, acolo unde râul Po coboară împăcându-se cu afluenţii săi. Amor, ce se lipeşte iute de sufletele nobile, s-a prins de sufletul acestei dulci fiinţe care mi-a fost răpită; şi felul crimei încă mă-ngrozeşte. Amor, ce pe iubit nu-l iartă de iubire, m-a prins de el c-o-asemenea plăcere, că până azi, cum vezi, nu m-a lăsat. Amor ne-a dus pe amândoi la moarte. Iar Caina-l aşteaptă pe ucigaşul nostru". Aceste vorbe dinspre ei veniră. Eu, când am auzit cât suferă cei doi, obrazul mi-am plecat şi am rămas aşa până poetu-mi zise: "La ce gândeşti?" Eu am răspuns: "Oh, câte visuri dulci, ce dor nepotolit pe-aceştia îi aduse-n prăpastia durerii!" Spre dânşii întorcându-mă apoi: "Francesca, toate chinurile tale mă fac să plâng, mă întristează foarte. Dar spune,-n vremea dulcilor suspine, Iubirea prin ce semn v-a arătat că-n voi aveaţi ciudatele dorinţe?" Ea mie "Nu-i nimic mai dureros decât să-ţi aminteşti trecuta-ţi fericire când eşti nefericit; iar cel ce te-ndrumează ştie asta. Dar dacă ţii neapărat să afli care a fost întâia rădăcină a iubirii noastre, voi povesti unind cuvintele cu plânsul. Noi, într-o zi, citeam, pentru plăcere, cum dragostea-l cuprinse pe Lancelot. Stam singuri, fără nicio teamă. Lectura ne-a făcut să ne privim ades şi feţele culoarea şi-o pierdură. Dar ce ne-a biruit a fost un singur lucru: când am citit că buzele dorite iubitul [Lancelot] le-a sărutat, atunci acesta, care în veci cu mine va rămâne, mă sărută pe gură tremurând. Da, cartea Galeot şi autorul [ei au fost de vină]. În ziua ceea n-am citit mai mult". Şi-n timp ce unul dintre duhuri povestea, cel'lalt plângea. Iar eu, de-nduioşare, pierdui simţirea, pac-aş fi murit. Şi am căzut cum cade un trup mort.

Gata de luptă

 

Ollie Ollerton
Gata de luptă
Editura Meteor Press, 2021
 traducere de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

Cum să continui când eşti cu moralul la pământ? Cum să acorzi prioritate recuperării şi să preiei controlul? Cum să-ţi transformi viaţa?

Pornind de la experienţa sa în Forţele Speciale britanice, Ollie Ollerton îşi împărtăşeşte transformarea din punctul cel mai de jos al vieţii - o perioadă întunecată de relaţii sentimentale rupte, abuz de substanţe şi depresie - până la împlinire şi concentrare.

Cum să-ţi asumi un angajament şi-ţi atingi obiectivele? Cum pui capăt amânărilor şi ezitărilor care-ţi alimentează îndoiala de sine? Cum să înveţi să fii curajos în toate aspectele vieţii tale?

În cartea sa, Ollie povesteşte cum şi-a schimbat viaţa şi transmite lecţiile pe care le-a învăţat, de la găsirea scopului şi vizualizarea rezultatului, până la abandonarea obiceiurilor proaste şi stabilirea de noi rutine pozitive. Sfaturile sale îi vor ajuta pe cititori să-şi depăşească propriile obstacole pentru a ajunge la o concentrare şi un potenţial superior.

"Acum este momentul trecerii la acţiune. După ce aţi citit cartea asta, stabiliţi-vă un obiectiv, o provocare care să vă sperie puţin." (Ollie Ollerton)

Fragment

Partea I. Chemarea schimbării

Capitolul 1. În abisul lumii

Stăteam şi priveam hainele care se învârteau întruna, monoton, în maşinile de spălat de capacitate industrială, ca nişte cadavre îmbibate de apă. Lucram într-un atelier mohorât şi murdar, unde se spăla şi se călca lenjeria de pat pentru hoteluri. Salariul era la fel de jegos ca rufele ce ne erau aduse, acoperişul era din azbest şi printre amărâţii care-şi perforau cartela la venire şi la plecare erau multe femei divorţate, cu copii, care abia se descurcau cu banii. Nu se punea problema să mă spânzur - ar fi fost prea deranjant pentru familia mea să-şi amintească în ce fel îmi terminasem socotelile cu viaţa. De asemenea, se excludea tăierea venelor de la mâini - pentru o persoană ordonată ca mine ar fi însemnat să lase multă mizerie pe care s-o cureţe alţii după aceea. Nu, soluţia era să aleg o baie caldă şi o mulţime de pastile.
 
"O s-o faci chiar diseară sau te mulţumeşti doar să vorbeşti despre asta?", a şuierat vocea pe care o auzeam într-o ureche. "O s-o dai în bară, tot ce atingi se duce naibii... ca încercarea ta de a salva fetiţele din bordelurile thailandeze. Eşti terminat, pune capăt mizeriei în care trăieşti!" Apoi o altă voce a rostit încetişor în cealaltă ureche: "Nu aşa se va termina, Ollie. O să te pui pe picioare şi într-o bună zi vei conduce o afacere de succes."

În general, prima voce se referea mai mult la bani. Eu beam şi fumam suficient pentru a menţine de unul singur pe linia de plutire industria de alcool şi tutun din statul Queensland şi, cu toate că o parte din mine continua să creadă că în viitor mă aştepta ceva mai bun, nu ştiam cum voi scăpa vreodată din puţul fără fund în care ajunsesem. Până atunci realizasem lucruri excelente şi aveam un trecut de succes, aşa încât calea nu-mi era complet nefamiliară, atâta doar că pur şi simplu nu mai ştiam cum să revin pe ea.

Pentru un străin, probabil că păream un singuratic trist, a cărui faţă spunea o poveste de disperare, înecată în băutură, pe care n-o mai puteam camufla cu ilaritate. Nu interacţionam cu nimeni, întreţineam maşinile de spălat cu o precizie chirurgicală şi priveam în gol la pereţii subţiri ca hârtia. Eram un om cu interiorul pustiit. Şi dacă totuşi vorbeam cu cineva, care întreba despre accentul meu britanic şi cerea mai multe detalii despre mine, foarte rar recunoşteam că fusesem puşcaş marin şi o făceam atât de sfios, încât era mai degrabă jenant şi neconvingător. Cu siguranţă, n-aş fi spus niciodată că făcusem parte din una dintre cele mai respectate şi mai bine instruite forţe de luptă din istoria militară. Probabil că interlocutorii m-ar fi privit şi ar fi râs. Şi poate că aş fi râs şi eu. Cu jumătate de gură.

Era anul 2012. Pentru a înţelege cât de jos mă prăbuşisem pentru a ajunge aici, trebuie să ofer ceva mai multe precizări. Să ne întoarcem cu câţiva ani în trecut.

În 2000, am părăsit Forţele Speciale britanice, dorind să fac ceva diferit. În ciuda aventurilor pe care le avusesem în cei şase ani petrecuţi în Special Boat Service - şi fuseseră numeroase -, mă simţeam neîmplinit, ca un actor care şi-a ales greşit audiţia la care să se prezinte, totuşi rămâne şi o scoate la capăt într-un rol pentru care nu se potriveşte întru totul. Chiar şi conform standardelor regimentului de nonconformişti, comportamentul meu îi surprindea adesea pe mulţi, dar eram priceput în ceea ce făceam, aşa încât îmi erau tolerate "strădaniile" de a fi concediat între misiuni. Aveam o problemă cu alcoolul în care îi puteam fi rival lui Oliver Reed, dar la fel ca scandalagiul acela bătrân care, după o noapte de aventuri monumentale, apărea la filmări punctual şi nu greşea nicio replică, jucând cu ochi scânteietori şi plin de entuziasm, şi eu eram un alcoolic cu succes în activitatea profesională. După ce am părăsit SBS-ul şi am încercat câteva joburi diferite în Anglia, am plecat în Irak să lucrez în calitate de consultant de securitate. Banii erau frumoşi, însă principala atracţie a fost şansa de a scăpa de relaţia corozivă cu soţia mea de atunci.

În 2003, am cunoscut-o pe Nat, o bijuterie de fată care lucra pentru firma care mă angajase în Bagdad. Am fost nedespărţiţi din momentul în care ne-am întâlnit la o petrecere de Crăciun a firmei, în Londra, şi pentru o vreme am trăit fericiţi împreună în districtul londonez Chiswick, înainte de a ne muta în 2004 la Brisbane, unde Nat a urmat facultatea de psihologie la zi. Eu lucram şase săptămâni şi aveam şase săptămâni liber, făcând naveta între o zonă de război şi pacea din Brisbane. Exista, însă, o problemă: fără costumul mulat din neopren al SBS-ului care să mă ţină sub control cu cerinţele sale de fitness şi exactitate, consumul de alcool îmi scăpase de sub control. Nu-mi găseam un scop real în activitatea de securitate şi de fapt nici în altceva. Beam ca să uit de căsnicia destrămată şi să înăbuş vinovăţia de a nu fi devenit un tată aşa cum visasem că voi fi. Eram la o aruncătură de băţ de Luke şi nu-l vedeam crescând. De aceea am recurs la un tratament pe bază de Valium, pentru a-mi linişti atacurile de panică tot mai numeroase, şi am băut cantităţi industriale de alcool care să mă anestezieze şi să pot adormi fără vise. Bineînţeles, Nat a trebuit până la urmă să arunce prosopul în ring. Iisuse, fusese o martiră că rezistase atâta!

Îngrozit să fiu singur şi independent, pe lângă faptul că fără Nat nu mă calificam pentru rezidenţa australiană, am început imediat să-mi caut altă prietenă. Nici măcar n-a durat mult. În ziua următoare am fost invitat în Gold Coast la un party ocazionat de sărbătorirea unei naşteri şi, la două zile după un ocol îmbibat în alcool, mă găseam în drum spre San Francisco cu noua mea viitoare soţie. Noi doi eram născuţi în aceeaşi zi, deci era scris în stele că trebuia să fim împreună. Greşeam oare cu ceva? Ştiam că o căsnicie era la fel de stabilă ca un castel din cărţi de joc şi că mă mulţumeam cu confortul pe termen scurt pentru o suferinţă pe termen lung. Şi, cu toate că a fost o ceremonie frumoasă pe vârful unui munte, cu vedere spre deşertul Nevada (fără să existe în jur niciun imitator al lui Elvis Presley), chiar şi când am stat în faţa altarului, am ştiut foarte bine că singurul personaj fals eram eu. Comisesem o greşeală uriaşă. De acum aveam atacuri de panică atât de severe, încât credeam că mor. Atunci m-am gândit prima oară să-mi pun capăt zilelor. Dorinţa de moarte mă însoţea de mulţi ani. Poate că o dată sau de două ori încercasem să-i fac pe plac, forţând excesiv pericolul. Acum, însă, era altceva, n-ar mai fi fost un anunţ de felul "Ollie Ollerton, soldat în Forţele Speciale, a murit curajos în timp ce era angajat într-o operaţiune clandestină", ci mi-aş fi făcut-o cu propria mână. Mai bine să părăsesc viaţa asta decât să înnebunesc, ceea ce credeam că mi se întâmpla.

Am reluat contactul cu fosta mea iubită Nat, care, din fericire pentru mine, este psiholog. I-am povestit totul. Nat nu avea niciun motiv să mă ajute, dar a fost extraordinară în modul cum m-a încurajat şi mi-a spus:
- Ollie, viaţa ta nu s-a terminat, aşa că nu mai gândi în felul ăsta. Poţi schimba orice doreşti, dar mai întâi trebuie să demarezi un proces care să te scoată din căsătoria asta... pentru început, ia legătura cu un avocat.

I-am urmat sfatul şi am anulat căsătoria. Când eşti confuz, deprimat şi stresat, nu vrei să ai de-a face cu hârţoage sau cu un proces, vrei doar să zaci în adâncul problemelor tale. Este foarte greu să ieşi din puţul acela de autodispreţuire. Însă Nat m-a ajutat să înţeleg unele lucruri şi să încep să fac un plan pentru a merge mai departe. Dacă nu înfruntăm ceea ce ne trage în jos şi nu începem să examinăm individual fiecare problemă, ne alegem doar cu un cocteil mental de negativitate şi distrugere.

Ca să-mi pierd orice dram de sănătate mintală ce-mi mai rămăsese, m-am întors în Irak pentru un ultim job. În 2008, când am părăsit ţara aceea măcinată de probleme şi am încercat să mă stabilesc definitiv în Brisbane, divorţasem deja de două ori şi, dacă aşa ceva era posibil, problemele mi se înmulţiseră. La întoarcere, am locuit pentru scurt timp cu Nat, dar ne-am despărţit curând şi, în mod previzibil, mi-am căutat evadarea alături de altă femeie, nevrând să suport singurătatea.

În urma divorţului ei, Sarah se alesese cu o sumă frumuşică şi locuia într-o vilă de un milion de dolari, cu piscină. Poate că m-am trezit locuind într-un palat, dar nici sub ameninţarea cu moartea n-aş fi putut alege un loc mai prost pentru stabilitatea mentală şi pentru respectul faţă de mine însumi. Cu toate acestea, am investit în relaţie tot ce aveam, mi-am vândut casa, ba chiar mi-am încasat pensia pentru a-i mobila proprietatea de un milion de dolari recent căpătată. Aparent era o relaţie perfectă şi liberă, însă Sarah bea ca şi cum ar fi avut gâtul pâlnie şi, când era băută, putea deveni extrem de afurisită, având aceeaşi capacitate de cruzime gratuită ca prima mea soţie. Îmi viza punctele vulnerabile şi turna acid peste ele cu limba ei ascuţită: ce ratat eram... ce om de nimic, fiindcă îmi abandonasem fiul, ce fel de tată ar fi procedat aşa? În multe privinţe, era o reflectare feminină a persoanei mele, la fel de fracturată, imprevizibilă şi pornită pe calea autodistrugerii.

Pentru o vreme, am lucrat în domeniul imobiliar şi m-am descurcat bine, dar în curând m-am simţit plictisit şi neîmplinit, aşa că am renunţat.

Apoi, tocmai când crezusem că se terminase, am avut un noroc neaşteptat. Un vechi camarad, pe nume Denny, cu care lucrasem în Irak şi care locuia acum foarte aproape de mine în Brisbane, mi-a prezentat un tip numit Simon. Deşi eram la un bal mascat, l-am recunoscut imediat; fusese implicat în selectarea mea în Forţele Speciale. O altă coincidenţă ciudată într-o viaţă care abundase în coincidenţe. Care erau şansele ca, după ce-l văzusem ultima dată în Hereford, să-l întâlnesc tocmai acum în celălalt capăt al lumii?

Simon mi-a povestit despre organizaţia The Grey Man cu care avea legături. Aceasta se autofinanţa, avea sediul în Australia, iar OP-ul său era să salveze minorii din Asia de Sud-Est care erau vânduţi pentru prostituţie. Organizaţia trimitea agenţi sub acoperire în bordeluri, unde identificau copiii şi fie informau forţele de ordine locale, fie îi salvau personal. Simon m-a întrebat dacă aş fi vrut să mă alătur lor şi să-mi folosesc abilităţile deprinse în Forţele Speciale pentru a le instrui agenţii? Cât fusesem cu Sarah, antrenasem agenţi operativi în Brisbane şi-n împrejurimi şi i-am spus că eram dispus să-mi ofer gradul respectiv de specializare. Nu eram totuşi pregătit să plec în Thailanda pentru a conduce operaţiuni, deoarece mi se părea foarte riscant, fiindcă întăririle aveau să fie limitate sau inexistente într-o ţară renumită pentru corupţie.

Relaţia mea cu Sarah se înrăutăţea şi s-a destrămat după o noapte turbulentă alimentată cu alcool, când am decis să-i pun capăt, căutând refugiu în casa amicului Denny, aflat destul de aproape. Atunci am decis că va fi totul sau nimic şi am hotărât să plec în Thailanda pentru a face exact ceea ce spusesem că nu voi face. Dar mai întâi voiam să revin în Marea Britanie să-l văd pe fiul meu, Luke, pe care nu-l mai văzusem de şapte ani. Întâlnirea cu el a fost uimitoare - parcă nu fuseserăm niciodată separaţi. Acum el avea 11 ani şi am fost mândru să-l văd. A fost bine din multe puncte de vedere, dar în acelaşi timp mi-a amplificat şi emoţiile când s-a ajuns la ceea ce mă aştepta.

Zori de speranţe false

Îmi plăcea să fac ceva util şi care, în acelaşi timp, avea legătură cu trecutul meu, conectându-mă cu o perioadă din viaţă când mă bucurasem de respectul de sine. Când mă pasionează ceva, mă dedic cu trup şi suflet, iar acum era la fel. Mi-am făgăduit cunoştinţele la nivel expert şi mi-am investit economiile rămase după Irak în The Grey Man, iar după un schimb de replici extrem de toxic cu Sarah, i-am spus că o părăsesc şi am luat imediat avionul spre Bangkok.

Lumea interlopă a Thailandei este complexă şi labirintică. Pentru un occidental este uşor să comenteze moralist împotriva comerţului cu carne vie, pentru că el nu înţelege faptul că nu toţi cei care se oferă pentru sex o fac în mod voluntar. După o tranzacţie în care îşi vinde trupul pe dolari, o fată poate să trimită bani în satul ei natal, aflat pe frontiera cu Laos, bani care îi vor hrăni bunica, vor plăti şcoala frăţiorului ei, vor cumpăra nutreţ pentru bivol şi seminţe pentru orezăria familiei. Unele fete utilizează banii chiar pentru a-şi urma studiile şi în cele din urmă vor părăsi prostituţia pentru o viaţă mai bună. Însă pentru fiecare poveste de acest fel, există o altă poveste despre o fetiţă abia ajunsă la pubertate care a fost luată din satul ei, drogată şi traficată până în Triunghiul de Aur, unde, dacă plăteşti 30.000 de dolari, în faţa ta pot fi ucişi tigri, crescuţi în masă în Laos, de la care după aceea poţi să consumi testiculele, colţii şi tot ce vrei. O fetiţă de 12 ani din provincia Isaan este considerabil mai ieftină. Unele minore sunt vândute pescarilor birmanezi ca obiecte sexuale pe care să le folosească în timpul multelor ore petrecute pe mare. După ce sunt abuzate, trupuşoarele le sunt aruncate peste bord în golful Bengal sau în marea Andaman, ca hrană pentru peşti, înainte de a fi aduse de ape pe coaste, anonime, lipsite de feţe.

Eliberarea acestor copile din comerţul cu carne vie m-a umplut de speranţe şi m-a făcut să înţeleg că ajutorul oferit altora era mult mai important decât concentrarea asupra propriilor mele suferinţe. Chiar şi în SBS, fusese vorba despre mine şi despre serviciu - aventurile, chestiile cu Omul de Acţiune, toate se referiseră la mine şi la egoul meu. Acum, însă, era ceva diferit. Nu exista un salariu, nu existau aplauze şi în mod clar nu existau întăriri la nevoie. Am luat decizia să lucrăm fără arme, deoarece, dacă am fi fost cumva chestionaţi, armele puteau duce la concluzia că făceam parte din Departamentul de Combatere a Drogurilor. Aveam acoperirea de turişti. Unica noastră recompensă pentru pericolul în care intram în mod deliberat era satisfacţia de a şti că jucam un rol important. Dacă situaţia se înrăutăţea şi eram demascaţi, aveam o autorulotă cu care să încercăm să ajungem la o maşină pentru evadare. Stăteam într-un bar întunecos, în care pâlpâiau beculeţe obosite, cu flori din plastic pe mesele din tablă, şi băgam în mine whisky Sang Thip, după care, sub pretextul vizitării toaletei, făceam o recunoaştere a coridoarelor de la etaj, unde fetele lucrau în odăi ca nişte celule. Înapoia uşilor lor deschise erau saltele pătate, puse direct pe podea, lumini slabe şi copile cu prea mult fard pe chipurile lor tinere. Informaţiile pe care le culegeam erau utilizate după aceea pentru a plănui misiunea de salvare.

Continuam să beau foarte mult de câte ori se ivea ocazia unui moment de pauză, ba chiar şi când eram în timpul unei operaţiuni, întrucât comportamentul respectiv făcea parte din acoperirea noastră: să ajungem să-i cunoaştem pe stăpânii prostituatelor minore şi să le câştigăm încrederea. Eram, însă, mulţumit de mine, deoarece simţeam că făceam ceva util, ajutându-i pe cei care nu se puteau apăra singuri.

Până când m-am alăturat organizaţiei, aceasta avea la activ nu mai puţin de 140 de intervenţii de salvare. Uneori, însă altruismul este însoţit îndeaproape de mândrie şi, după ce reuşise operaţiunea noastră cea mai însemnată de până atunci - recuperarea a 22 de fete dintr-o singură incursiune -, The Grey Man a comis greşeala fatală de a informa autorităţile. Povestea a ajuns la Departamentul de Stat al SUA, care finanţa anual Thailanda cu milioane de dolari pentru a pune capăt prostituţiei minorilor, dezlănţuind furia. Stânjeniţi, thailandezii au adoptat o linie defensivă, defăimându-ne credibilitatea organizaţiei, numindu- ne escroci şi punând poliţia pe urmele noastre. După ce am fugit peste graniţă în Birmania, am revenit în Australia cu coada între picioare.

Am fost devastat. Nu numai că-mi cheltuisem toţi banii pentru o cauză în care credeam, dar şansa de a le ajuta pe fetele acelea sărmane îmi fusese anulată de guvernul thailandez şi, odată cu ea, îmi fusese răpit singurul lucru care până acum îmi scăpase toată viaţa printre degete: un scop adevărat. Aflat în momentul cel mai de jos al existenţei şi poate în locul cel mai negru în care fusesem vreodată, împotriva oricărei logici, am revenit la Sarah.

Am încercat să-mi continui traiul, să muncesc ca să plătesc facturile, şi aşa am ajuns la spălătorie. În fiecare dimineaţă, mă străduiam din răsputeri să salut noua zi cu optimism, sperând că situaţia s-ar putea schimba, însă glasul acela batjocoritor - fie propriul meu negativism, fie al lui Sarah - stingea orice flacără de speranţă.

Eram captiv într-o relaţie toxică din care nu puteam să văd nicio scăpare, un ciclu maliţios şi repetat, care oglindea ziua anterioară, ca un hamster ce aleargă în interiorul unei roţi puse în mişcare de ura de sine, simţindu-mă confortabil în disconfortul vieţii.

Prăbuşirea organizaţiei The Grey Man a însemnat pentru Sarah un venin nou cu care să mă provoace. Dacă anterior mă simţisem inferior înaintea ei, este imposibil să descriu cât de ratat mă simţeam acum. Sarah m-a împins să-mi iau un job "de la 9 la 5" şi m-am pomenit conformându-mă şi găsindu-mi de lucru în spălătoria prost plătită. Prin comparaţie cu cuibul de vipere al vilei, locul acela îmi oferea o adevărată evadare. O dată în plus am acceptat disconfortul vieţii. După câteva luni, pe când încărcam fără grabă cearşafuri mari în maşinile de călcat, m-am întrebat de ce revenisem la Sarah şi de ce mă speria atât de mult posibilitatea de a porni ceva pe cont propriu. Ar fi fost greu să iau totul de la zero şi să mă reconstruiesc, dar n-aş fi putut oare să recurg la pregătirea mea din Forţele Speciale şi să încep un plan de regăsire a propriei mele persoane? Mai întâi trebuia să-mi dezactivez emoţiile, să încetez să mă mai gândesc la mine şi să mă concentrez asupra obiectivului. Care era obiectivul? Misiunea: Pleacă naibii de-acolo!

Marea evadare

Eram cu Sarah de doi ani. Doi ani!? Cât timp irosit! Devenise o situaţie de tipul "fă-o sau mori": dacă nu încercam altă evadare, aveam să-mi iau singur viaţa. Mă simţeam ca Papillon scăpând de pe Insula Diavolului.

Glasul cel blând mi-a vorbit din nou în minte: "Ce te poate opri să-ţi faci bagajul şi să pleci chiar diseară după ce termini tura de aici?" Am aşteptat ca glasul celălalt să-l contrazică, cel căruia îi plăcea să-şi bată joc de mine, dar n-am auzit decât zumzetul maşinii de spălat, care a clicăit după aceea, trecând la etapa următoare a ciclului ei. În SBS eram învăţaţi să respirăm adânc, să recalibrăm şi să acţionăm; să ne distanţăm şi să ne abatem atenţia de la teama care ne strângea măruntaiele ca într-un pumn. Aceasta era o parte esenţială a instruirii, care era utilă când ne adunam în faţa unei uşi, înainte de a intra într-un schimb de focuri. Respiraţia profundă şi recalibrarea au loc simultan, reducând nivelul de cortizol din creier, care produce stresul. Am început să respir în mod conştient.

Când eşti la pământ, timpul devine imaterial, deoarece fiecare zi este practic la fel ca ziua dinaintea ei, măsurată prin pahare şi certuri, iar zilele şi nopţile sunt separate doar prin alte mahmureli şi pierderi ale cunoştinţei. Dintrodată, viaţa mi s-a părut ceva foarte preţios; nu mai doream s-o irosesc. Un fior m-a străbătut la gândul evadării. Am început să mă imaginez plecând, cu hainele făcute teanc în geanta de voiaj, perfect bărbierit şi cu o expresie de hotărâre întipărită pe chip. Şi, lăsând în urmă limba ascuţită şi insultele lui Sarah, eu aveam să fug ca Forrest Gump spre viitorul meu şi spre un glorios răsărit de soare în Gold Coast.

Eucalipţii de afară deveneau vineţii în amurg. Cumva ziua dispăruse.
"Aşadar?", a întrebat glasul cu blândeţe.
"O pot face", mi-am spus. "Sunt pregătit de schimbare."

Am părăsit-o pe Sarah pentru ultima oară şi am închiriat o cameră într-un apartament luminos şi primitor, cu patru camere, în Bulimba, la periferia oraşului. Ar fi fost un salt prea mare să încep imediat să trăiesc pe cont propriu. Eram fragil ca o coajă de ou şi mă găseam la un pas distanţă de recăderea în băutură şi codependenţă, aşa că am împărţit apartamentul cu alţi chiriaşi. Recunosc că am manifestări de tulburare obsesiv-compulsivă şi caut mereu să ordonez obiectele, dar am acceptat pernele aruncate neglijent pe sofa şi farfuriile nespălate din chiuvetă în schimbul căldurii unor conversaţii prietenoase.

În camera mea micuţă, mă simţeam ca şi cum aş fi scăpat dintr-o casă bântuită. Fusesem cufundat atât de adânc în puţul depresiei, anesteziat de un regim de viaţă condus de cocaină, Valium şi băutură, încât uneori nu puteam articula o propoziţie întreagă, totuşi aici porneam iarăşi pe o cale nouă. Şi cu cât beam mai puţin, cu atât mai mult criticul acela interior era ţinut în umbra unde îi era locul. Odată ce ai decis să-ţi ajuţi propria persoană, în interiorul tău începe să se petreacă ceva uimitor. Se numeşte "dezvoltare". Fiecare flecuşteţ pe care-l investeşti în tine, de la bărbieritul dimineaţa, la consumul de alimente sănătoase, începe să producă mai multe oportunităţi şi intuiţii, iar cu fiecare dintre darurile acestea devii mai recunoscător şi mai pozitiv. Începi să observi uşi ce se deschid. Eu beam tot mai puţin şi frecventam sala de fitness cu elanul unui adolescent. Ca răsplată pentru efectuarea primului pas, am început să-mi recapăt sentimentul valorii de sine, iar senzaţia aceea crea dependenţă.

Mi-am aliniat energia cu oportunităţile ivite. Cu ceva timp în urmă fusesem la un interviu pentru angajare la o companie petrolieră, dar mi se spusese că eram supracalificat pentru job; probabil mai mult fiindcă apreciaseră că mă voi plictisi, ceea ce era de înţeles după parcurgerea CVului meu. Dar apoi, din senin, au luat legătura cu mine şi au vrut să încep lucrul cât mai repede. Jobul oferea un salariu foarte bun, iar constanţa venitului era de încredere. Poate că cineva de acolo de sus mă plăcea, totuşi?

Exerciţiu:

Cum este viaţa voastră acum?

Poate că n-aţi ajuns chiar pe treapta cea mai de jos, aşa cum am ajuns eu în spălătoria din Brisbane. Poate că viaţa continuă cu paşi egali, dar în adâncul inimii vă spuneţi că lucrurile ar putea fi mai bune. Doriţi ca viaţa să vi se schimbe. Dar înainte de a efectua acel prim pas, verificaţi-vă, punându-vă câteva întrebări, pentru a obţine o bază de referinţă, un loc de la care să plecaţi şi spre care să priviţi înapoi după ce aţi pornit pe calea atingerii scopului. Este bine să scrieţi totul pe hârtie şi să verificaţi din timp în timp progresul făcut, pe măsură ce vă îndreptaţi spre un viitor mai bun.

DATA: _____________

Vă subapreciaţi? Dacă da, în ce fel?
________________________________________
________________________________________

Sunteţi într-o relaţie care vă alimentează încrederea în sine sau v-o secătuieşte?
________________________________________
________________________________________

Vă spuneţi că nu veţi avea niciodată succes?
_________________________________________
_________________________________________

V-aţi acceptat soarta şi v-aţi spus că nu mai aşteptaţi la multe de la viaţă?
_________________________________________
_________________________________________

Un genocid nerecunoscut

 

Mariana S. Ţăranu
Un genocid nerecunoscut
Editura Vremea, 2021
 
 

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Intro

 
Ultima foamete organizată de URSS în existenţa sa a fost cea din Basarabia, în perioada anilor 1946-1947.
 
Scopul înfometării basarabenilor a fost de a frânge coloana vertebrală a populaţiei şi de a o transforma într-o masă amorfă. Consecinţa imediată a acestei politici inumane a constituit crearea colhozurilor.
 
Apariţia canibalismului, creşterea criminalităţii, a multiplelor boli ca urmare a inaniţiei, frica de necunoscut şi lipsa încrederii în ziua de mâine sunt doar câteva consecinţe în timp ale politicii de înfometare constantă a populaţiei Basarabiei în primii ani ai celei de-a doua ocupaţii sovietice. Statul sovietic a impus interdicţie la folosirea cuvântului "foamete", interdicţie menţinută până în anul 1987. Despre foamete se vorbea numai în "Dosarele speciale", deci, lupta cu foametea se putea face numai şi numai cu aprobarea Kremlinului. Iar această luptă a început doar în anul 1947, atunci când autorităţile de la Kremlin au decis să-i hrănească pe o parte din înfometaţi. (Autoarea)

Fragmente

Documentul nr. 2
SCRISOAREA ÎNVĂŢĂTORILOR IGNATIEVA, PRONIN ŞI LEBEDEVA DIN ORAŞUL SOROCA ADRESATĂ LUI IOSIF STALIN
Dragă Iosif Visarionovici!
[înregistrată la 19 martie 1947]
Scuzaţi-ne, dar ne adresăm Dumneavoastră ca unui tată. Noi am supravieţuit războiul, suntem recunoscători şi acum, dar puterile ne părăsesc. Ne este incomod şi ruşine, ştim că şi fără noi aveţi multe griji, dar credeţi-ne, foamea ne impune. Muncitorii cu mulţi copii umblă ca umbrele, pâine ne ajunge doar pentru jumătate de lună, iar restul, copiii noştri mănâncă macuc. Am vândut tot ce am avut, umblăm rupţi şi zdrenţuiţi.
Vă mulţumim, Iosif Visarionovici pentru grija faţă de noi, faţă de învăţători, în sensul asigurării cu produse alimentare, însă spre regret acestea nu ajung la noi. Oare are nevoie un învăţător de galoşi, stofă etc. aceasta în timp ce şeful secţiei comerciale nici aproape nu ne permite să ne apropiem, iar directorul şcolii este îmbrăcat la patru ace. Nu e bine de anunţat despre aceasta, însă lucrurile pe teren sunt dezgustătoare. Adjunctul secţiei comerciale Malin vinde sute de metri de stofă la piaţă, iar învăţătorul claselor primare nici nu mai seamănă a învăţător. Oare poate fi un exemplu pentru elevi îmbrăcat în vechituri? Iar în timpul controlurilor la ei totul este în regulă. Aşa cum am aşteptat sfârşitul războiului aşa aşteptăm cu nerăbdare roada, însă acum Iosif Visarionovici ne este foarte greu.
Scuzaţi-ne că vă deranjăm cu problemele noastre. Noi vom depăşi, însă nu mai putem suporta nedreptăţile. Noi nu suntem în stare să cumpărăm pâine comercială^[i], iar comercianţii vând pâine cu câte 150 rub. bucata. Cum putem noi supravieţui cu salariul nostru de 500 rub. pe lună? De s-ar coace mai repede noua roadă!
Scuzaţi-ne, Iosif Visarionovici. Noi ne-am adresat ca unui om apropiat^[ii].
Învăţătorii: Ignatieva, Pronin, Lebedeva.

 
Documentul nr. 3
SCRISOAREA DOREI BELAIA DIN ORAŞUL CHIŞINĂU ADRESATĂ LUI IOSIF STALIN
[înregistrată la 3 iunie 1947]
Bună ziua mare conducător şi învăţător şi tatăl nostru drag, vă salut din depărtare şi vă scriu tovarăşe Stalin. Vă rugăm să ne acordaţi vreun ajutor. Poporul nostru muncitor moare de foame, noi vedem doar ceea ce trece printre degete. La noi toţi oamenii muncitori au murit, nici nu mai are cine semăna şi nici ce semăna. În aceste condiţii vă rugăm să ne ajutaţi tovarăşe Stalin, noi nu mai avem posibilitate să trăim.
Să trăiţi conducătorul şi învăţătorul nostru până la o sută de ani, vă doresc multă sănătate Iosif Visarionovici Stalin, să vă trăiască familia. Vă rugăm să ne răspundeţi în câteva cuvinte. Vreau un răspuns de la Tata. Aştept răspuns de la Dumneavoastră^[iii].
Belaia Dora,
Or. Chişinău, str. Melestiu, nr. 41.

 
Documentul nr. 4
SCRISOAREA ANASTASIEI SADOVNIC DIN SATUL RÂŞCOVA, RAIONUL ORHEI, ADRESATĂ LUI IOSIF STALIN
Sovietul Suprem al URSS
Moscova
Tovarăşului Stalin de la cet. Sadovnic Anastasia Ivanovna din satul Râşcova, raionul Orhei^[iv]
RSS Moldovenească
[înregistrată la 16 septembrie 1950]
Cerere^[v]
Vă rog să atrageţi atenţie la plângerea mea, dat fiind faptul că eu sunt mama unui ostaş decedat pe frontul războiului pentru apărarea patriei în anul 1944^[vi]. Eu mă plâng pe reprezentanţii puterii locale din sat, pe preşedintele sovietului sătesc şi pe preşedintele colhozului. Mi-au luat grădina de pe care mă hrăneam, grădina care nu era amplasată pe masivul colhozului. Eu, o bătrână de 79 de ani, mi-am lucrat via, săracele mele mâini au săpat-o, am sădit câţiva cartofi, porumb, floarea-soarelui. Nici via nu este amplasată pe masivul colhozului. Când îmi lucram pământul nimeni nu spunea nimic, dar când s-a început perioada recoltării m-au acţionat în judecată, mi-au pus o amendă de 300 de ruble şi urmau ca ei să recolteze roada, motivând că pământurile mele sunt pe masivul colhozului, ceea ce nu este adevărat. Via nu este pe masivul colhozului, este departe de acest masiv. Viile de pe masivul colhozului nu sunt lucrate, în aceste vii pasc animalele şi ei nu spun nimic, dar via mea mi-au confiscat-o.
Eu am fost la Chişinău, la tov. Ministru şi m-am plâns, i-am povestit totul. El mi-a dat acceptul să recoltez roada şi chiar l-a chemat pe agronom ca să vadă unde este amplasată via mea. Dar ei l-au chemat la direcţie, au vorbit ceva cu dânsul şi când eu m-am dus la preşedintele colhozului, apoi el era beat, contabilul de asemenea era beat şi ambii au început să mă insulte cu cuvinte urâte, mie mi-i jenă să scriu cu ce cuvinte mă numeau. Eu am început a plânge şi îi întrebam ce voi mânca şi de unde voi lua bani ca să achit impozitele dacă voi aţi luat totul. Iar preşedintele mi-a spus: du-te şi te spânzură, dar bani să plăteşti şi m-a luat de o mână şi a început a mă îmbrânci dintr-un perete în altul şi m-au bătut atât de tare, încât eu o bătrână de 79 de ani nu sunt în stare să mă scol. Şi încă m-a întrebat de ce am venit la direcţie, iar eu le-am răspuns: de ce t. agronom m-a chemat aici, eu nu ştiu nimic. Ieşi de aici, şi eu am ieşit şi am venit acasă. Acum văd tot ce am câştigat, am un fecior decedat pe front, alt fecior s-a întors de pe front bolnav şi acum boleşte. Iată ce am câştigat, m-au bătut şi stau bolnavă. În schimb pentru că copiii mei au apărat patria, eu voi fi nevoită să mor pentru că mi-au luat toată roada şi eu nu am ce mânca. Dar plata amenzii şi impozitul ei vor urmări ca să le achit, chiar dacă mi-au luat totul.
Eu vă rog, tov. Stalin, analizaţi plângerea mea şi nu-mi refuzaţi rugămintea.
Şi încă ceva, eu Vă rog tov. Stalin, clarificaţi şi această plângere - roada a fost recoltată de către colhoz, dar la mine a venit agentul şi inspectorul au făcut percheziţie şi au luat 262 ruble, dar banii erau ai fiicei mele. Ei au scris chitanţă pe numele meu - 220 ruble, iar ceilalţi bani i-au pus în buzunar.
Vă rog să nu-mi refuzaţi rugămintea.
Semnează
9.IX.1950.


Documentul nr. 5
SCRISOAREA IRINEI MARCU-ŞOVA DIN SATUL SOLONCENI, RAIONUL REZINA, ADRESATĂ LUI IOSIF STALIN
Tovarăşi Stalin^[vii]
[înregistrată la 1 octombrie 1951]
Cerere
Eu Văduvă de Răsboi Marcu-Şova Irina Iosob, satul Solonceni, Raion Rezina^[viii].
Vă rog foarte mult Tovarăş Stalin ca să bine-voiţi ami asculta rugămintea: 1) Eu văduvă de răsboi din anul 1914 2) bătrână de 67 de ani 3) şi femeie săracă care azi nam ce mânca şi în anul acesta mea pus ca să dau 90 kg de carne şi 195 ouă şi nuştiu cum mau pus. Şi nuştiu de unde să le dau că eu nam ce mânca şi mea făcut sechestru pe comându de moarte şi se bate joc de mine preşedintele de selsovet.
Rog foarte mult dreptate şi în anul 1950 mau pus nalog 3300 (3300) ruble pentru o casă şi o vacă şi o juncă şi alt nam nimic.
Fiţi atenţi! Când au venit la mine meau luat vaca cu veţel şi o juncă şi a luat încă 3 trei vaci străine de astă sumă de 3300 ruble şi de aşa sumă sa luat 5 vaci? Semnul întrebării Tovarăşi Stalin. În Ţara Dumneavoastră egzistă ca să aibă cineva 5 vaci? Nu. Nu. Şi nu am tocmai eu o femeie de 67 de ani. Cele trei 3 vaci sunt furate şi aşa mau pus şi pe mine nalog din aer adică din Natură. În anul 1947 a venit la mine şi mea luat o juncă care îi dam bani pentru carne şi nu a luat bani ce a luat junca şi a pus carnea şi oule pe anul 1947 şi pe anul 1948 şi restul lau băut şi mâncat gheroii. Şe mea luat tot în anul 1947 grâu 4 saci plini cu grâu şi nu mea dat chitanţă de loc că aşa vrea preşedintele are legele sale. Şi aşa e la noi în Basarabia. Tovarăşi Stalin şi dacă vor fi toţi ca preşedintele satului nostru? Noi în Basarabia ne prăpădim cu totul vă rugăm ca să ne conduciţi legele Dumneavoastre care cerem dreptate numai atât.
Tovarăşi Stalin pănă vei trimite mila din Moscova Basarabia moare. Vă rog foarte mult Tovarăşi Stalin o comisie din Moscova să vadă cum ne-înţălepţii cum să bate joc de cel păcătos şi necăjit. Şi cum am trăit eu văduvă pănă astăzi. Şi pentru ce mă face colac când eu sunt femeie săracă.
Rog dreptate Marcu Ş.I.

(...)
 
Documentul nr. 48
INFORMAŢIA PROCURORULUI INTERIMAR AL RSSM, DRUGOBIŢKI, ADRESATĂ SECRETARULUI CC A PC(B)M, N.G. KOVAL, CU PRIVIRE LA CAZUL DE INCITARE LA CANIBALISM DIN SATUL CUHNEŞTI, JUDEŢUL BĂLŢI^[ix]
5 martie 1947
În satul Cuhneşti, raionul Brătuşeni, judeţul Bălţi, la 31 ianuarie 1947, a murit cetăţeanul Galbici şi copilul lui, precum şi cetăţeanul Borisovschi şi soţia lui. Cadavrele persoanelor sus-numite au fost puse în şopronul cetăţenei Galbici Elena.
Preşedintelui sovietului sătesc cetăţeanului Juc i s-a adresat Galbici Elena cu rugămintea să i se dea permisiunea pentru înmormântarea persoanelor sus-numite şi concomitent a rugat să i se dea împrumut alimentar.
Preşedintele sovietului sătesc Juc a răspuns la cererea lui Galbici că împrumut alimentar nu este, nu trebuie să-i înmormânteze pe răposaţi, iar ea poate să întrebuinţeze cadavrele răposaţilor pentru alimentaţie.
La verificarea listelor pentru primirea împrumutului alimentar s-a constatat că Juc a inclus în aceste zile patru chiaburi asiguraţi din punct de vedere material.
Juc a fost arestat, cauza este anchetată.
Procurorul interimar al RSSM,
Consilier de stat pentru justiţie de clasa a III-a
(Drugobiţki)

 
Documentul nr. 49
VICTIMELE FOAMETEI STALINISTE, ANUL 1947, SATELE PEPENI, RĂZĂLĂI, ROMANOVCA^[x]
Porcireanu Ilie Teodor
Ţurcanu Nicolae Mihai
Demschi Ion Nichifor
Demschi Petru Ion
Demschi Fevronia Ion
Mutu Ana Ion
Grosu Petre Erimei
Panică Vasile Ion
Sambriţchi Maria Gheorghe
Socolenco Ion Petrea
Locoman Simion Ion
Locoman Ana Ion
Locoman Ecaterina Ion
Cojocaru Maria
Turcu Andrei Gheorghe
Turcu Agafia
Târziu Gheorghe Mihail
Andriuţă Zinovia Iacob
Manoilă Ecaterina Dumitru
Manoilă Tatiana Vasile
Manoilă Ion Vasile
Manoilă Anastasia Vasile
Manoilă Dumitru Vasile
Vieru Gheorghe Teodor
Vieru Olga Andrei
Olăraşu Petru Ion
Olăraşu Ana Nicolae
Olăraşu Agafia Gheorghe
Olăraşu Tudora Gheorghe
Olăraşu Teodosia Gheorghe
Socolenco Ion Teodor
Socolenco Anastasia Dumitru
Ciacâru Ion Andrei
Tronciu Gheorghe Ştefan
Mitreanu Ion Petre
Andriuţă Alexandru Constantin
Locoman Cozma Filip
Locoman Ion Procopie
Pârliţanu Agafia
Mânăscurtă Nicolai Iacob
Mânăscurtă Ana Iacob
Mânăscurtă Alexandru Iacob
Mânăscurtă Iacov Iacob
Ciobanu Vasile Dumitru
Ciobanu Maria
Raicu Ion
Raicu Ioana
Raicu Tatiana
Raicu Gheorghe
Raicu Maria
Raicu Andrei
Raicu Ion
Vâzdoagă Ecaterina
Vâzdoagă Anastasia
Spânache Gheorghe
Jigău Teodor Nicolae
Locoman Ecaterina
Locoman Nicolae
Locoman Ana
Moraru Ecaterina Ion
Ţurcanu Ion Gheorghe
Spânache Petre Ion
Băgu Ana Teodor
Popescu Pentelie
Popescu Anastasia
Gheras Maria Gheorghe
Baciu Ion
Baciu Zinovia
Baciu Tamara
Glib Dumitru
Ciobanu Elena
Juncu Ion
Manoilă Vasile Nazar
Jigău Constantin Filip
Jigău Pelaghia
Ursu Ion Ilarion
Ursu Zinovia
Ropot Gheorghe Ion
Scrisu Petre Teodor
Rotaru Ion Pavel
Cojocaru Iustin
Sapilnic Efim
Sapilnic Maria
Sapilnic Nadejda
Sapilnic Alexandru
Sapilnic Iacob
Bârsanu Vasile Teodor
Ţăruş Ion Mihail
Răileanu Carp
Maiorschi Mihail Pavel
Rudeanu Tatiana Vasile
Rudeanu Vasile Dumitru
Olăraşu Grigore Ion
Vâzdoagă Victoria Simion
Gudima Ecaterina
Colenic Vasile
Colesnic Ecaterina
Vulpe Pavel Dumitru
Baciu Ecaterina

---

[i] În afară de pâinea distribuită pe cartele unor categorii de populaţie sau la cantinele pentru înfometaţi, statul a furnizat cetăţenilor aşa-zisa pâine comercială. Aceasta se vindea în magazinele din oraşe şi centre raionale. (A. Felea, Foametea în Basarabia în anii 1946-1947, partea a II-a în Contrafort, 2011, nr. 3-4).

[ii] Deja la 21 martie 1947 Comitetul Executiv al judeţului Soroca menţiona precum că faptele descrise nu s-au confirmat. Mărfurile industriale destinate învăţătorilor pentru anul 1946 au fost distribuite complet; de asemenea a fost eliberat un avans din contul primului semestru al anului 1947, doar în oraşul Soroca acesta a constituit 8870 rub. (ANRM, F. 2848, Inv. 7, dos. 1, f. 487a).

[iii] În scurt timp, NKVD-ul de la Chişinău raporta la Moscova: Scrisoarea a fost scrisă în spital, autoarea avea febră 39,8. Cetăţeanca Belaia nici nu ţine minte că a scris scrisoarea. Ea locuieşte împreună cu fratele, nu duce lipsă de nimic. A lucrat la oficiul poştal, dar s-a eliberat benevol, conform cererii. Cetăţeanca Belaia are vârsta de 19-20 de ani (ANRM, F. 2848, Inv. 7, dos. 3, f. 445).

[iv] Astăzi comuna Râşcova, raionul Criuleni.

[v] Aceasta este a doua scrisoare pe care semnatara o adresează lui Stalin.

[vi] Se referă la Războiul Germano-Sovietic.

[vii] Cererea este scrisă în limba română în baza grafiei latine.

[viii] Astăzi comuna Solonceni, raionul Rezina.

[ix] Foametea în Moldova sovietică (1946-1947), Culegere de documente, coord. dr. Anatol Ţăranu, traducere din limba rusă Mihai Manea, Vsevolod Cernei, Chişinău, Litera, 2017, p. 649.

[x] Lista morţilor în perioada foametei a fost întocmită de Andrei Vulpe în baza Cărţilor gospodăreşti a sovietului sătesc Pepeni pe anii 1947-1949.