Cum să dormi... inteligent

 

Shawn Stevenson
Cum să dormi... inteligent
21 de strategii fundamentale pentru a dobândi un corp mai sănătos,
o stare generală de bine şi mai mult succes cu ajutorul somnului
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Daniela Fudulu

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Shawn Stevenson pune somnul in lumina reflectoarelor publicând o carte care te învaţă, cu zâmbetul pe buze, cum să iţi creezi o rutină de dormit care să producă un efect pozitiv maxim în viaţa ta, pe toate planurile: de la "perioada de aur" din zi in care somnul este cel mai hrănitor pentru corpul uman la efectul tehnologiei şi al luminii de ecran asupra creierului, de la importanţa luminii solare şi a conectării cu natura la practici meditative care uşurează intrarea în faza de somn şi organizarea conştientă a spaţiului de dormit. Cu un trecut de sportiv şi trecând el însuşi prin experienţa unei recuperări fantastice în urma unui accident pe pista de alergare, Stevenson prezinta lumii întregi tehnicile şi paşii prin care el şi-a îmbunătăţit calitatea vieţii, dar şi rezultatele cercetărilor care stau în spatele acestor soluţii.
*
"Cartea lui Shawn Stevenson este primul titlul pe care îl recomand liderilor care vor să obţină cu adevărat performanţa. Cei mai mulţi oameni vor să îşi maximizeze resursele de timp, în timp ce adevăratul secret din spatele productivităţii este maximizarea energiei, iar acest lucru începe prin a vă asigura că aveţi parte de un somn bun. Cartea aceasta vă adoarme... spus în cel mai pozitiv sens posibil." (Kevin Kruse, prezent în Topul New York Times al celor mai bine vânduţi autori pentru titlul We: how to increase performance and increase profits through full engagement)

"Unul dintre elemente care lipsesc din discursul actual despre sănătate se referă la importanţa somnului. În cartea Cum să dormi... inteligent veţi descoperi cum ne impactează somnul mintea, corpul şi nivelul de performanţă în general, dar şi soluţii practice care să ne ajute să dormim cu adevărat bine." (Jonathan Bailor, prezent în Topul New York Times al celor mai bine vânduţi autori pentru titlul The Calorie Myth)

"Dacă nu dormiţi bine, nu veţi avea parte nici de o stare generală de sănătate. Shawn Stevenson ne ajută să scoatem la lumină starea de criză în care ne aruncă obişnuinţele de dormit ale lumii moderne, făcând asta cu multă claritate şi propunând soluţii concrete care vă pot ajuta începând din această seară. E o lectură obligatorie!" (Dr. Pedram Shojai, regizor de filme premiat, fondatorul well.org şi autor al cărţii The Urban Monk)

"Nu contează ce mănânci dacă nu dormi cum trebuie. Shawn Stevenson atrage atenţia asupra insomniei şi asupra tulburărilor de somn care îi ucid pe mulţi dintre noi. Această carte este o introducere perfectă în domeniul instrumentelor şi strategiilor care v-ar putea corecta proastele obişnuinţe de dormit." (Alexandra Jamieson, autoare de bestseller şi unul dintre cele două personaje principale din filmul Super Size Me)

"Cu toţii am citit cărţi despre cât de important este să mănânci sănătos şi să faci sport, dar şi somnul este o componentă esenţială pentru un stil sănătos de viaţă, componentă pe care mulţi oameni o trec cu vederea. Cum să dormi... inteligent conţine toate detaliile de care ar avea nevoie orice om obişnuit pentru a deveni un «visător profesionist» şi pentru a-şi îmbunătăţi şi mai mult standardul de calitate a vieţii." (Drew Manning, prezentă în Topul New York Times al celor mai bine vânduţi autori pentru titlul Fit2Fat2Fit)

"Somnul a fost încă din timpul facultăţii ceva ce treceam cu vederea. Zi de zi, mai bine de zece ani, am sacrificat ore de odihnă ca să reuşesc să fac mai multă treabă. Acum, fiind într-o fază de optimizare atât din motive personale, cât şi de business, graţie acestei cărţi am realizat că odihna corespunzătoare mă poate duce la următorul nivel. Sunt fericită să am în mâini ghidul pentru un somn bun." (Pat Flynn, autoare de bestseller şi fondatoare a smartpassiveincome.com)

Fragment
Prefaţa autorului

A şti să te odihneşti cum trebuie nu seamănă deloc cu a fi bun la baseball sau la vorbitul în public. Nu primeşti medalii dacă dormi bine şi nimeni nu-ţi cântă osanale indiferent cât de extraordinar ai fi la asta. În general, abilitatea de a dormi bine este ceva foarte personal - până când nu-ţi mai iese aşa de bine şi incapacitatea de a dormi începe să se infiltreze în alte părţi ale vieţii tale.

Problemele mele cu somnul au defilat în văzul lumii braţ la braţ cu problemele de greutate şi sănătate, şi totuşi, în multe privinţe, am continuat să le ignor. Toţi vedeau că m-am îngrăşat şi observau că am dureri din cauza unei probleme teribile de sănătate, dar nu exista niciun martor al chinului îndurat noapte de noapte când puneam capul pe pernă. Era o suferinţă tăcută cu care mă luptam singur. Din fericire, la capătul tunelului se întrezărea o lumină.

Nu mi-aş fi putut croi un drum de întoarcere la starea de sănătate dacă nu mi-aş fi uşurat mai întâi calea spre un somn mai bun. Câteodată mi se pare de necrezut că nenumăraţi oameni de pe întregul glob au parte de nopţi mai odihnitoare din cauza necazurilor prin care am trecut eu. Deşi au existat şi perioade îngrozitor de grele, nu aş schimba experienţa trăită pentru nimic în lume. De-a lungul timpului am învăţat că adevăraţii maeştri ne ies în cale pentru a ne înmâna darul progresului accelerat. Duc ei luptele şi descoperă ei calea pentru a nu mai fi nevoie să o facem şi noi.

Fiecare dintre noi avem o poveste, iar a mea este mult mai complicată decât simplul fapt de a fi descoperit o metodă de a dormi sănătos. După cum veţi afla din această carte, calitatea somnului (sau lipsa acestuia) este influenţată masiv de dieta pe care o urmăm, de exerciţiile fizice pe care le facem, de nivelul de stres cu care ne confruntăm şi de mulţi alţi factori conecşi care ţin de stilul nostru de viaţă. Pentru mine, ca pentru noi toţi, de altfel, tiparul de viaţă a fost stabilit de la o vârstă foarte fragedă. Sper ca, ascultându-mi povestea şi aplicând lecţiile pe care le-am învăţat eu, să ajungeţi la o stare de sănătate extraordinară şi la un somn cum n-aţi visat vreodată.

Unde setăm ştacheta

Mama era foarte tânără când m-a născut, aşa că în primii şase ani din viaţă am locuit cu bunica. Ea mi-a inspirat un model în ceea ce priveşte dragostea necondiţionată, educaţia şi încrederea în sine. Dar tot ea mi-a setat şi proastele obiceiuri alimentare, care aveau să dureze decenii.

Deşi bunicul obişnuia să vâneze şi să pescuiască, iar bunica era cea care cultiva în grădină legume şi fructe, în cea mai mare parte a timpului îmi dădeau să mănânc chestii precum bulete de peşte, macaroane cu brânză, spaghete, sendvişuri şi chipsuri - pentru că voiau să fiu fericit şi să termin întotdeauna "tot din farfurie". Rareori acceptam să mănânc un pic de broccoli (şi doar dacă era gratinat cu brânză!). Bunica îmi îngăduia să sar peste "mâncărurile ciudate", care nu îmi plăceau (adică orice venea neambalat la cutie). Ştiu că mă iubea foarte mult, dar gusturile mele erau de-acum setate pentru o întâlnire timpurie cu boala.

În jurul vârstei de şapte ani m-am mutat la mama, în centrul oraşului, păstrându-mi aceleaşi obiceiuri alimentare, cu toate că mama şi tatăl meu vitreg încercau să mă oblige să mănânc - ţipau, mă ameninţau, făceau toate lucrurile care aveau să genereze în mod firesc o neîncredere şi mai puternică faţă de alimentele noi.

Acum aveam acces la mâncăruri pe care la bunica nu prea le întâlneam, de tip fast-food şi dulciuri. Era un vis devenit realitate. Obişnuiam să merg la magazinul din colţ să îmi cumpăr cu mărunţişul pe care îl găseam rătăcit prin casă acadele de un cent. Cu un dolar îmi puteam lua efectiv 100 de acadele! Mi se părea că sunt cel mai bogat copil din lume. Înotam în acadele la fel cum Scrooge McDuck înota în bănuţi de aur.

Şi înainte, când locuiam cu bunica mea, mai cumpăram din când în când mâncare de tip fast-food, dar acum era foarte la îndemână. Era suficient de ieftină ca să ne-o putem permite, iar comoditatea şi-a spus cuvântul aici, căci mama şi tatăl meu vitreg petreceau mult timp la lucru pentru a ne asigura un trai lipsit de griji.

În primii doi ani de şcoală învăţasem deja foarte multe din ambele medii în care crescusem. De la mama am învăţat să supravieţuiesc. Am învăţat cum să fac ceva din nimic. Am învăţat că, indiferent de ce s-a întâmplat cu o zi în urmă, în fiecare zi, trebuie să te trezeşti, să te duci la muncă şi să îţi îndeplineşti responsabilităţile.

Învăţăturile primite de la bunica s-au dovedit foarte utile în alte privinţe. De la ea am înţeles temeinic valoarea educaţiei şi am deprins pasiunea de a lua aminte la lucrurile înţelepte pe care le spuneau profesorii mei. Pe toată perioada şcolii am obţinut nenumărate premii, iar cu partea urâtă a consumului de droguri şi alcool m-am confruntat în comunitatea în care locuiam când m-am mutat cu mama mea (şi în special în propria casă, văzând cum acestea îmi influenţau familia). Aşadar, aveam o idee clară despre ce nu îmi doream, iar scopul vieţii mele a devenit acela de a-mi găsi o cale sănătoasă de a trăi după nişte criterii impuse de mine (nu înţelegeam prea bine ce este sănătos, însă ştiam cu precizie ce nu este).

Strădaniile de a mă ţine departe de droguri şi de alcool şi de a avea performanţe deosebite la şcoală dădeau roade. Dar alegerile mele alimentare şi deficitul zilnic de nutrienţi începeau să-şi ceară drepturile. Primul semnal de alarmă a apărut când aveam 15 ani. Eram sportiv de performanţă şi practicam două sporturi la nivel înalt. După ce, la începutul sezonului de fotbal, scosesem deja un sprint de 40 de yarzi în 4,5 secunde, acum aşteptam să înceapă sezonul de maraton pentru a arăta cu adevărat ce pot... Dar soarta avea alte planuri cu mine.

Într-o zi, la antrenament, în timp ce alergam proba de 200 de metri viteză alături de antrenorul meu (îmi amintesc că eram doar noi doi pe pistă), în timp ce ieşeam din curbă şi intram în linie dreaptă, mi-am provocat o ruptură de şold.

Nu avusesem niciun accident şi nici nu căzusem, pur şi simplu alergasem. Nu-mi dădeam seama ce se întâmplă. Iniţial m-am gândit că e probabil doar o întindere musculară, dar mergând la fizioterapeut, în radiografie se vedea cum o bucată din os se rupsese, plutind de una singură. Făcusem o întindere musculară şi odată cu muşchiul se desprinsese şi o porţiune din creasta iliacă (marginea superioară a şoldului).

Am urmat toate procedurile medicale standard: am făcut tratament cu ultrasunete, am evitat să păşesc pe piciorul rănit şi am urmat un tratament cu medicamente antiinflamatoare nesteroidiene (AINS). Timp de câteva săptămâni mi s-a părut amuzant să merg cu cârje şi să scap mai repede de la ore. Dar nimeni nu a stat să se întrebe cu adevărat cum de şi-a putut rupe şoldul un puşti de 15 ani? De obicei, genul acesta de incident apare în cazul persoanelor mult mai în vârstă. Şi nu vreau să spun că persoanele în vârstă au tendinţa de a cădea şi de a-şi rupe şoldul, ci tocmai invers, că întâi li se fracturează şoldul şi abia apoi cad. Cum de mi s-a putut întâmpla asta mie?

Trecând pe repede înainte peste zeci de mici incidente care s-au mai întâmplat după aceea, ajungem la vârsta de 20 de ani, moment din viaţa mea care a marcat şi stabilirea diagnosticului: boală osoasă degenerativă şi boală degenerativă a discurilor intervertebrale. Fără leac. Fără speranţă de mai bine (conform celor spuse de medicii mei, de altminteri bine intenţionaţi).

Primul doctor care mi-a recomandat să fac un RMN mi-a arătat radiografiile coloanei mele vertebrale şi mi-a spus diagnosticul. I-am răspuns optimist: "Şi cum reparăm asta?"

S-a uitat la mine cu o umbră de compătimire şi a zis: "Dragule, ce ai tu e incurabil. Ai coloana unei persoane de 80 de ani. Nu ai ce să faci în privinţa asta. O să-ţi prescriu nişte pastile care să te ajute, dar va trebui să trăieşti cu boala. Îmi pare rău".

Am plecat din biroul doctorului deznădăjduit şi confuz, iar pe parcursul zilelor, săptămânilor şi chiar lunilor care au urmat starea mea s-a agravat din ce în ce mai mult.

Aceasta a fost cu siguranţă cea mai întunecată perioadă din viaţa mea. Eram la facultate şi mă vedeam nevoit să sar peste unele cursuri pentru că îmi era efectiv prea greu să ajung dintr-o parte în alta. Dacă reuşeam să mă ridic şi să merg, o vreme eram bine, dar de fiecare dată când stăteam aşezat sau întins şi trebuia să mă ridic din nou simţeam un şoc electric cum îmi traversează piciorul de sus în jos. Era atât de puternic, încât îmi provoca convulsii vizibile. Era stânjenitor şi dureros şi mă adusese într-o asemenea stare, că îmi era teamă să mă mai ridic.

După doi ani şi jumătate luasem în greutate aproape 25 de kg. Urmând indicaţiile medicului de a mă odihni şi de a-mi limita cât mai mult activitatea, am continuat să adun kilogram cu kilogram, să mănânc meniul obişnuit de la cantina studenţilor şi să-mi petrec nopţile jucând Madden, un joc video cu fotbal american (la care, în paranteză fie spus, am devenit expert).

Am continuat să mă bazez pe faptul că poate următorul doctor cu care voi vorbi îmi va oferi o speranţă, dar speranţa s-a tot lăsat aşteptată. Soluţia era aceeaşi: pastile, odihnă la pat şi regretul pentru tot ce s-a întâmplat. Apoi, într-o noapte, totul s-a schimbat...

A doua şansă

Stăteam pe marginea patului, în camera mea de student, cu tubul de pastile în mână. Luam acest tratament în fiecare seară ca să fiu sigur că nu mă trezesc, întrucât chiar şi atunci când doar mă foiam în pat durerea putea să devină îndeajuns de puternică încât să mă trezească.

Mă uitam fix la tubul de pastile şi în minte mi-a apărut ca un fulger imaginea bunicii...

Mereu îmi spunea cât sunt de special. Le spunea tuturor că am să fac lucruri măreţe, la fel ca mama. Toţi au crezut în mine. Şi iată-mă acum pierzându-mi complet încrederea în mine însumi.

În acea clipă am conştientizat că îmi pusesem toate speranţele exclusiv în doctori, care, deşi aveau intenţii bune, nu erau în locul meu şi nu puteau decide ce sunt eu sau nu capabil să fac. În acel moment viaţa mea a luat o altă turnură. În acel moment am decis să mă fac bine, lucru pe care cei mai mulţi oameni nu îl fac niciodată cu adevărat. În cea mai mare parte a timpului sperăm, ne dorim şi încercăm să îmbunătăţim lucrurile. Inclusiv atunci când ne rugăm, o facem lipsiţi de cea mai importantă componentă a manifestării unei rugăciuni în realitate, şi anume credinţa.

Cuvântul decizie provine din latinescul de, care înseamnă "de la", şi cider, care înseamnă "a tăia". Astfel că, atunci când iei cu adevărat o decizie cu privire la ceva, retezi posibilitatea ca orice altceva să se petreacă. Nu mai există nicio altă opţiune în afara lucrului asupra căruia te-ai decis. Fie ce-o fi, tu vei face şi vei fi orice va fi nevoie pentru ca visul tău să devină realitate. Cât despre visul meu, acesta era să fiu din nou sănătos.

Depăşirea obstacolelor

Sunt o persoană foarte analitică din fire. Vreau să ştiu cum funcţionează un lucru, nu doar să mă bazez pur şi simplu pe faptul că funcţionează. Nu m-am sprijinit pur şi simplu pe noua decizie luată şi pe inspiraţia pe care ea avea să mi-o aducă, ci am pus la punct un plan cu trei componente precise.

Nu mai ştiu din ce motiv bizar, l-am întrebat pe doctorul care mi-a pus primul diagnostic dacă această boală avea vreo legătură cu alimentaţia mea sau dacă ar ajuta să-mi fac exerciţiile fizice în alt fel. M-a privit de parcă aş fi venit de pe altă planetă şi a spus: "Lucrul ăsta nu are absolut nimic de a face cu ceea ce mănânci. Iar exerciţiile fizice nu au cum să te ajute". Apoi mi-a scris o reţetă. Nu m-am putut împăca niciodată cu această abordare.

Urma să înghit pastilele alea în fiecare zi, bineînţeles că tot ce îmi intra pe gură era important! Tot ce intră în corpul meu contează!

Aşadar, întărit de această intuiţie, m-am hotărât să-mi schimb obiceiurile alimentare. După cum vă puteţi imagina, eram obişnuit să mănânc pizza şi gogoşi, ceea ce însemna că noua misiune nu avea să fie floare la ureche. Trebuia să îmi uşurez treaba aşa că am început să fac ceea ce îmi stătea în putere: în loc să mai cumpăr de la fast-food am început să îmi gătesc singur aceleaşi feluri de mâncare (folosind pur şi simplu ingrediente de mai bună calitate).

În loc de burgeri, cartofi prăjiţi şi sucuri acidulate de la un local de tip fast-food, am început să-mi cumpăr carne de vită provenită de la animale crescute pe păşuni şi cartofi organici pe care să îi preparam la cuptor, aruncând în joc şi câte o legumă, pe care chiar o mâncam (de obicei, broccoli - fără brânzeturi). În loc de sucuri acidulate şi milkshake-uri, beam apă plată de zici că mă plătea cineva să o fac.

Datorită unor modificări nesemnificative precum aceasta am început să remarc schimbări majore: mai puţină inflamaţie în corp, mai multă energie şi chiar o înclinare surprinzătoare a cântarului într-o direcţie pe care nu o mai văzusem de ani de zile.

Modificările de acest tip sunt utile deoarece s-a dovedit că vitele crescute în manieră standard [industrială], hrănite cu cereale, grăunţe şi soia, au în ţesut niveluri mai ridicate de acizi graşi omega-6 (pro-inflamatori) şi mai puţini acizi graşi omega-3 (anti-inflamatori). Nenumărate studii dovedesc că aceste vite prezintă o incidenţă mai mare de boli şi aici intervine practica devenită obişnuinţă de a le adăuga antibiotice în hrană, ca să nu mai pomenim de surplusul de hormoni menit să sporească producţia de lapte şi carne.

Vi se pare normal?

Vacile sunt animale rumegătoare care au evoluat de-a lungul a mii de ani mâncând iarbă. Asta este mâncarea lor obişnuită. Evident, mai pot mânca câte puţin şi din altceva, dar de îndată ce acest raport între hrana naturală şi cea nenaturală se dezechilibrează, vacile încep să se îmbolnăvească întocmai ca noi. Iar noi întoarcem spatele acestei realităţi şi consumăm alimente provenite de la astfel de animale. Cred că vă daţi seama acum de ce asta este o problemă. Aşadar, este important să ţinem minte: nu doar că suntem ceea ce consumăm, ci că suntem şi ceea ce a consumat hrana pe care o consumăm.

Am început să citesc ca nebunul şi să mă interesez din ce sunt alcătuite propriu-zis oasele şi discurile mele intervertebrale şi de ce au nevoie ca să rămână sănătoase. Am început să studiez starea de sănătate, nu boala, iar lucrurile pe care le-am descoperit m-au şocat. Elemente precum aminoacizii sulfuraţi, polizaharidele, magneziul, siliciul şi până şi vitamina C erau esenţiale pentru sănătatea ţesuturilor mele. Iar din dieta mea bazată pe mâncare de fast-food nu obţineam niciunul dintre aceste beneficii. Mă apropiam cel mai mult de ideal consumând acele sucuri pasteurizate de portocale, care sunt atât de în vogă în zilele noastre, şi lapte "bogat" în vitamina C sau calciu - elemente care erau reinserate în lapte într-o formă sintetică, după ce procesul de prelucrare la temperaturi foarte înalte distrusese multe dintre substanţele nutritive pe care laptele le-ar fi conţinut în mod natural.

După ce am început să folosesc ingrediente de calitate mai bună la prepararea mâncării, m-am interesat în ce alimente puteam găsi aceste substanţe nutritive, iar atunci când erau alimente care nu îmi plăceau, storceam sucul din ele sau le amestecam în smoothie-uri delicioase.

Este esenţial să înţelegeţi că corpul vostru are nevoie să îi oferiţi materia primă necesară pentru a se reface. Dacă nu îi puneţi la dispoziţie aceste substanţe nutritive necesare regenerării ţesuturilor, cum v-aţi putea aştepta ca el să-şi facă treaba? Eu mă confruntam cu degenerescenţă cronică şi, sincer vorbind, este un miracol că am ajuns la vârsta de 15 ani înainte ca trupul meu să sufere un colaps atât de izbitor. Aveam atât de multe carenţe, încât corpul meu pur şi simplu a cedat, având să-şi revină abia după ce mi-am schimbat stilul alimentar. Dar aceasta nu era singura schimbare pe care trebuia să o fac.

Îmbinarea tuturor elementelor

După ce mi-am pus la punct alimentaţia, m-am reapucat şi de exerciţii fizice. Nu aveam ambiţii prea mari. Am avut răbdare şi avansam în fiecare zi câte un pic. La început am folosit o bicicletă fixă, apoi am început să fac plimbări, alergări uşoare, am început să ridic din nou greutăţi, pentru ca în cele din urmă să fiu din nou capabil de activităţi mai "normale". Corpul uman are într-adevăr nevoie de mişcare pentru a se vindeca. Chiar şi atunci când asimilăm substanţe nutritive preţioase prin regimul alimentar (cum făceam eu), corpurile noastre accelerează asimilarea acestor nutrienţi prin mişcare.

Încercând să îmi dau seama cum se întâmplă acest proces, am dat din întâmplare peste un studiu efectuat asupra cailor de curse. Dacă se întâmplă ca un cal să îşi rupă vreun os, acesta este un motiv întemeiat ca animalul să fie eutanasiat, astfel că există un interes acerb pentru întărirea densităţii oaselor la cai. În studiul despre care vorbesc, cercetătorii adăugaseră în dieta normală a cailor suplimente, iar concluzia a fost că densitatea osoasă a animalelor înregistra o creştere neglijabilă. Însă atunci când, pe lângă alimentaţia standard şi suplimentele adăugate, caii mai erau şi scoşi la plimbare, cercetătorii au observat o creştere substanţială a densităţii lor osoase.

Descifrasem enigma! Din mâncare adevărată plus mişcare rezultă o şansă mult mai mare de a obţine ceea ce îmi doream. Şi totuşi mai lipsea o bucată din puzzle...

Pe măsură ce am început să mă îngrijesc cum trebuie şi să acord atenţia de mult cuvenită corpului meu, evident că am început şi să mă culc mai devreme şi, în consecinţă, să mă trezesc mai devreme. În primul rând, văzând că lucrurile se schimbă, mă simţeam din nou entuziasmat în privinţa vieţii; iar în al doilea rând, în urma tuturor schimbărilor experimentate de pe urma exerciţiilor şi alimentaţiei sănătoase de care aveam parte în timpul zilei, corpul meu avea cu adevărat nevoie de odihnă. Începeam să-mi dau seama cât de mult conta somnul, şi totuşi nu am ajuns la deplina conştientizare a puterii lui decât ani mai târziu, când mi-am început activitatea clinică.

După cum veţi afla în continuare, corpul uman realizează majoritatea proceselor de vindecare chiar în timp ce dormim. Somnul bun mi-a furnizat cel mai adecvat instrument pentru a-mi schimba corpul şi starea de sănătate. Şi acest aspect a completat cei trei piloni ai sănătăţii, care pentru mine au schimbat totul: hrana potrivită, exerciţiile fizice adecvate şi odihna corectă.

La şase săptămâni după acea decizie luată stând pe marginea patului, slăbisem 13 kilograme, suferisem o completă transformare a nivelului de energie şi, cel mai important lucru, durerea cu care trăisem zi de zi în ultimii doi ani şi jumătate dispăruse cu totul.

Eram oarecum şocat. Cum era posibil aşa ceva? Dar după ce am recapitulat mental tot ce făcusem, lucrurile au început să capete sens. Corpul nostru chiar funcţionează pe principiul "dacă nu-mi trebuie, îl arunc". Dacă îţi pui braţul în ghips, muşchii şi ţesuturile acestuia se vor atrofia. Ei bine, era ca şi cum eu îmi pusesem în ghips întregul corp - o închisoare psihologică în care mă simţeam neputincios şi greu de urnit. Mi-era groază să mă mişc.

Dar când am scos frica din ecuaţie, când am pus în aplicare lucrurile pe care genele mele le aşteptau de la mine, când mi-am asumat din nou responsabilitatea pentru starea generală a corpului meu, am rupt "ghipsul" şi nu doar că mi-am recâştigat viaţa, dar am obţinut una şi mai bună.

Începutul unei poveşti deosebite

Eram încă la universitate în această perioadă, aşa că atât studenţii, cât şi profesorii au început să mă întrebe ce am făcut. Îmi amintesc că odată, ieşind din clasă, profesorul m-a oprit în loc. M-a privit fix în ochi şi mi-a zis: "Ce Dumnezeu s-a întâmplat? Arăţi atât de sănătos!", de parcă aş fi avut un accident.

Nu arătam pur şi simplu ca un om care slăbise, ci ca un om care debordează de sănătate. Pielea îmi strălucea, aveam un corp puternic şi mergeam cu o încredere pe care puţini oameni o mai văzuseră la mine. Mergeam cu încredere pentru că puteam să merg - şi am conştientizat că există întotdeauna o şansă de a-ţi rescrie povestea.

La aproximativ nouă luni din momentul în care am luat hotărârea, m-am întors la medicul meu curant şi am cerut o nouă radiografie medulară. A ridicat-o şi a rămas uitându-se la ea, scărpinându-şi bărbia cu mâna, pentru câteva minute care mi s-au părut o veşnicie. Apoi s-a întors spre mine şi a zis: "Indiferent ce faci, nu te opri. Starea ta e bună, dragul meu. N-am văzut în viaţa mea asemenea rezultate". Cele două hernii de disc (L4 şi L5/S1) se retrăseseră de la sine, iar discurile intervertebrale îşi recăpătaseră ceva din "vâscozitatea" lor naturală.

Am plecat de acolo cu forţe proaspete şi cu certitudinea că toate lucrurile prin care trecusem slujeau unui scop măreţ.

Studenţii, profesorii şi chiar reprezentanţii facultăţii pe care o frecventam au început să-mi ceară ajutorul. Aceasta a fost efectiv naşterea carierei mele. Am obţinut o diplomă de instructor de fitness şi mi-am schimbat cât mai multe dintre cursurile ce-mi mai rămăseseră de făcut până la terminarea facultăţii cu unele care aveau fie şi cea mai mică legătură cu sănătatea.

De atunci am avut ocazia să lucrez cu mii de oameni în şedinţe individuale, iar în acest moment numărul persoanelor cu care comunic direct, prin intermediul cărţilor, programelor, conferinţelor, atelierelor de lucru şi prin propriul meu podcast, listat în topul preferinţelor publicului, a ajuns la câteva sute de mii, şi continuă să crească zi de zi. Sunt atât de recunoscător pentru lucrurile prin care am trecut şi nu mi-aş schimba în ruptul capului trecutul. Uneori, perioadele cele mai grele scot ce e mai bun din noi. Necazurile prin care am trecut mi-au dat şansa de a le fi de ajutor atât de multor semeni de-ai mei. În acest moment, "recunoscător" nu este un cuvânt suficient de cuprinzător pentru a reda ceea ce simt.

Mi-am dorit să împart cu voi această poveste pentru că sunt atât de multe lecţii de spicuit din ea. În primul rând: deciziile. Asumarea cu adevărat a unui lucru implică o anumită putere. Când îţi impui că "Fie ce-o fi! Nimic nu mă poate opri!", este uimitor de câte schimbări devii capabil. Fie că vorbim despre îmbunătăţirea somnului sau despre oricare alt aspect al vieţii, indiferent de provocările ce se vor ivi, vei găsi întotdeauna calea de a le depăşi valorificând această putere de a alege.

În al doilea rând: puterea alimentaţiei, a exerciţiilor fizice şi a somnului. Ai efectiv puterea de a hotărî din ce vor fi alcătuite celulele şi ţesuturile tale. Hotărârile pe care le iei cu privire la ce pui în farfurie nu au impact doar asupra ta, ci şi asupra celei mai mici părţi din tine. Puterea e în mâinile tale.

Exerciţiile fizice nu înseamnă să ai un abdomen plat şi bine lucrat. Desigur, aceste lucruri pot veni la pachet, dar exerciţiile înseamnă mult mai mult decât atât. Ele sporesc în mod fundamental asimilarea substanţelor nutritive şi, ce este încă şi mai important, ajută la eliminarea reziduurilor metabolice, punându-vă în mişcare sistemul limfatic şi îndepărtând din organism deşeurile toxice.

Pentru a complica un pic discuţia, în realitate este vorba despre mişcare, nu despre exerciţii fizice. Oamenii fac exerciţii fizice, în medie, o oră pe zi, dar ce se întâmplă cu celelalte 23 de ore? Persoanele care fac exerciţii o oră pe zi sunt cu doar 4% mai active decât persoanele propriu-zis sedentare. Sigur, 4% e ceva, dar în zilele noastre hotărârea de a duce o viaţă sănătoasă şi activă nu mai este o opţiune, ci o obligaţie pe care genele noastre ne-o impun.

Somnul conferă coeficientul de forţă. El va spori incredibil de mult rezultatele pe care le obţineţi din alimentaţie şi din mişcare, în măsura în care îi permiteţi s-o facă. Aceasta este esenţa cărţii de faţă!

În aceste pagini veţi descoperi strategiile dovedite clinic care au ajutat nenumăraţi oameni să facă primii paşi spre obţinerea celui mai sănătos program de odihnă cu putinţă. Veţi afla motivul precis pentru care somnul este atât de preţios pentru transformarea corpului şi a stării voastre de sănătate, şi chiar a nivelurilor de împlinire şi de succes în viaţă. Calitatea somnului şi calitatea vieţii merg mână-n mână. Să învăţaţi să dormiţi inteligent o să fie unul dintre cele mai importante lucruri pe care le veţi face vreodată în încercarea de a duce o viaţă nemaipomenită, la cârma căreia să fiţi voi înşivă. La cât mai mult nopţi dormite şi la cât mai multe zile sănătoase şi împlinite!

 

Shawn Stevenson
Cum să dormi... inteligent
21 de strategii fundamentale pentru a dobândi un corp mai sănătos,
o stare generală de bine şi mai mult succes cu ajutorul somnului
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Daniela Fudulu

Citiţi introducerea acestei cărţi.
Citiţi un prim fragment din această carte.

*****
Introducere

Somnul este ingredientul secret.

Nu există nicio latură a capacităţii noastre mentale, emoţionale sau fizice care să nu fie impactată de calitatea somnului.

Adevărata provocare este că în lumea în care trăim noi astăzi, care se desfăşoară într-un ritm atât de rapid, milioane de oameni sunt afectaţi cronic de lipsa somnului şi suportă efectele vătămătoare ale somnului de proastă calitate. Consecinţele privării de somn nu sunt deloc agreabile. Dacă ar fi să numim câteva, acestea ar fi scăderea sistemului imunitar, diabet, cancer, obezitate, depresie şi pierderi de memorie. Cei mai mulţi oameni nu-şi dau seama că problemele cronice de somn pe care le au funcţionează şi ca un catalizator pentru boli şi pentru problemele de ordin fizic cu care ajung să se confrunte.

Studiile au arătat că o singură noapte de somn pierdută vă poate face la fel de rezistenţi la insulină ca o persoană cu diabet zaharat de tip II. Acest lucru se traduce direct printr-o rată mai accelerată a îmbătrânirii, un libido scăzut şi înmagazinarea în corp a unei cantităţi mai mari de grăsime decât v-aţi dori (să nu spuneţi că nu-i aşa!). Acum extindeţi această perioadă de o noapte la săptămâni, luni, chiar ani, şi veţi începe să înţelegeţi de ce lipsa somnului devine o problemă atât de mare.

Un studiu publicat în The Canadian Medical Association Journal a dovedit că privarea de somn este asociată în mod direct cu incapacitatea de a pierde în greutate. Subiecţii au fost supuşi unui program de exerciţii fizice şi unui regim alimentar identic, dar cei care erau în grupul privat de somn (dormeau mai puţin de şase ore pe noapte) pierdeau în mod constant mai puţine kilograme şi mai puţin ţesut adipos decât cei din grupul de control, care dormeau mai bine de opt ore pe noapte. Ar putea un somn de bună calitate să fie elementul lipsă, care împreună cu alimentaţia şi exerciţiile adecvate, să vă ajute să scăpaţi de grăsime o dată pentru totdeauna?

În Capitolele 11 şi 13 vom investiga legătura dintre somn şi ţesutul adipos şi strategiile specifice care să vă aducă şi să vă menţină în cea mai bună formă. Încă o lingură din acel ingredient secret, vă rog!

Alte cercetări demonstrează că privarea de somn contribuie la apariţia cancerului, a bolii Alzheimer, a depresiei şi chiar şi a bolilor cardiace. Un astfel de studiu, citat în revista Sleep, a urmărit 98.000 de persoane timp de 14 ani şi a descoperit că femeile care avuseseră parte de mai puţin de patru ore de somn pe noapte prezentau un risc de două ori mai crescut de a muri la o vârstă tânără din cauza unei boli cardiace.

Asta nu înseamnă că bărbaţii sunt în afara pericolului. Ei sunt oricum mai expuşi decesului din motive cardiace decât femeile, iar dacă adăugăm la acest cocktail lipsa somnului, obţinem o reţetă "scandaloasă". Un studiu citat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii a urmărit activitatea a 657 de bărbaţi pe o perioadă de 14 ani. Cercetătorii au descoperit că bărbaţii cu un somn precar prezentau, în intervalul de studiu, un risc de două ori mai mare să facă atac de cord şi unul de patru ori mai mare să facă atac cerebral.

În prezent, bolile coronariene reprezintă una dintre principalele cauze de deces. Unul dintre cei mai mari paşi spre găsirea unei soluţii stă în ridicarea vălului de ignoranţă şi în dezvăluirea faptului că privarea de somn duce la apariţia multora dintre problemele noastre de sănătate.

Amintiţi-vă că nu sunteţi singuri

În prezent, 60% din populaţia Statelor Unite ale Americii declară că au seară de seară (sau cel puţin o dată la două nopţi) probleme cu somnul. Deficienţele de somn reprezintă o problemă răspândită în ţări dezvoltate de pe tot cuprinsul lumii. Dovezile arată că locuitorii ţărilor occidentale dorm în medie, pe noapte, cu o oră şi jumătate - două ore mai puţin decât o făceau oamenii acum un secol. Cumva, am "uitat" să facem ceea ce ar trebui să vină de la sine, pentru noi ca fiinţe umane, iar somnul s-a transformat într-o problemă cronică.

Mi-a luat aproape un deceniu de activitate clinică înainte de a studia aşa cum ar trebui, în profunzime, somnul. Eram zilnic martorul unor incredibile poveşti de succes din partea oamenilor care implementaseră în viaţa lor indicaţiile mele privind alimentaţia şi exerciţiile fizice. Eram deosebit de recunoscător pentru ce se întâmpla şi mă bucuram pentru clienţii mei, dar ceva continua să mă macine.

Nu reuşeam să-mi iau gândul de la procentul de oameni care păreau să procedeze corect, fără să obţină totuşi rezultatele la care ajungeau alţii. Ţineau o dietă riguroasă, făceau exerciţii fizice (de multe ori chiar exagerau în privinţa aceasta), şi totuşi părea că nu reuşesc să-şi îmbunătăţească funcţia hormonală, nu reuşeau să-şi echilibreze nivelul de glucide din sânge, nu clinteau din loc acul cântarului şi nici orice altceva îşi propuseseră să facă. Entuziasmul şi tenacitatea lor erau în van, iar în cele din urmă toţi aceşti oameni se lăsau cuprinşi de o neputinţă acută sau pur şi simplu renunţau cu totul.

După ani de zile în care nu am putut să desluşesc acest mister, am demarat în cele din urmă o analiză mai profundă a fenomenului prin investigarea factorilor pertinenţi ce ţineau de viaţa de zi cu zi a persoanelor respective.

Gene ostile

Mulţi oameni, în mod inconştient, au luat de bună ideea controlului genetic - crezând, în principal, că genele noastre controlează totul. Am gene pentru boli cardiace; am gene pentru artrită; am gene "grăsane", care mă împiedică să încap în blugi strâmţi.

Cu toate că genele joacă un rol uriaş în starea noastră de sănătate, ele nu sunt nicidecum punctul cu care începe sau se termină povestea. Există un domeniu ştiinţific prosper care se numeşte epigenetică, ce analizează într-o manieră complet inovatoare expresia genetică a omului. "Epi" înseamnă deasupra. (În acest fel, "epiderma" este stratul de deasupra dermei sau porţiunea extremă a pielii noastre.) Epigenetica cercetează ceea ce există dincolo de condiţionările genelor, iar descoperirile ei sunt uluitoare.

După cum s-a demonstrat, nu genele sunt cele care controlează în mod direct sănătatea, înfăţişarea şi personalitatea noastră, după cum credeau mulţi dintre noi. Genele arată mai degrabă ca un soi de schemă, în interiorul căreia există varii opţiuni pentru felul particular în care se va construi structura noastră. După mii de ore de cercetare genetică, a rezultat că noi, oamenii, avem în comun aceleaşi 20.000 până la 25.000 de gene. Şi atât!

S-a ajuns la acest număr printr-o scădere drastică a numărului estimat iniţial, şi anume peste 100.000 de gene, iar tendinţa este în continuare de scădere, pe măsură ce metodele de cercetare genetică evoluează. Astfel ajungem la următoarea întrebare: dacă împărtăşim cu toţii aceleaşi 25.000 de gene (sau chiar mai puţine), cum se face că există atâta variaţie în felul în care arătăm, în predispoziţiile generale de sănătate pe care le experimentăm, în felul în care reuşim sau eşuăm în viaţă?

Pentru a simplifica, mediul în care trăim, stilul nostru de viaţă şi hotărârile pe care le luăm (conştient sau inconştient) decid ce gene sunt "exprimate" în fiecare secundă a vieţii noastre. Cu toţii avem gene care ne predispun la boli, dar unii oameni nu şi le activează niciodată. Cu toţii avem gene pentru o sănătate ideală şi pentru o funcţionare normală, dar sunt oameni care fac în zadar efortul de a le transforma în realitate.

În ziua de azi trebuie să fim suficient de stăpâni pe situaţie încât să ştim că, la urma urmei, fiecare dintre noi are un impact imens asupra modului în care evoluează starea sa de sănătate. Dacă vă gândiţi bine, ideea asta nu e deloc ceva nou. Ştim că o persoană are mai multe şanse să îşi păstreze starea de sănătate dacă nu fumează un pachet de ţigări pe zi. Modificările fizice care se petrec ca urmare a obiceiului unei persoane de a fuma sunt o expresie genetică diferită şi marchează chiar o mutaţie a genelor, bazată pe decizia acelei persoane de a-şi băga zi de zi un chiştoc în gură. Şi da, e chiar ceva grav.

Mai ştim că hrana pe care o consumăm poate modifica dramatic modul în care arătăm şi ne simţim. Există un întreg domeniu de cercetare, din ce în ce mai prosper, numit nutrigenomică, ce analizează felul în care fiecare îmbucătură pe care o înghiţim ne influenţează expresia genetică. Extindeţi acum această teorie a epigeneticii la domeniul somnului. Nu poate exista ceva mai puternic în influenţarea felului în care arătaţi şi vă simţiţi decât calitatea somnului de care aveţi parte.

Un studiu publicat în Current Neurology and Neuroscience Reports a arătat că somnul joacă un rol imens în funcţionarea ADN-ului şi ARN-ului nostru. Cercetarea a arătat că "aceste mecanisme epigenetice sunt în mod evident reglate de ritmul circadian", scoţând în evidenţă ideea că rutina de somn determină calitatea "cópiilor" pe care corpul fiecăruia dintre noi le printează. Somnul poate stabili în ce măsură corpul printează celulele unei "bestii seducătoare" sau ale unei "sălbăticiuni". Decizia finală e în mâinile noastre.

Prin intermediul muncii mele am început să fac un studiu analitic, astfel încât să îi pot ajuta pe fiecare dintre clienţii mei în parte să descopere influenţele epigenetice care se află ascunse - cum s-ar zice - la vedere. I-am întrebat despre serviciu, despre relaţiile personale, despre ce obişnuiesc să facă zilnic de când se trezesc până în clipa în care pun din nou capul pe pernă, noaptea. După efectuarea acestui studiu, luând în calcul analizele de sânge şi profilul hormonal, mi-a fost foarte clar un lucru. Toţi aceşti oameni care se străduiau să obţină rezultate pozitive aveau o problemă uriaşă fie cu somnul, fie cu stresul. Şi, de cele mai multe ori, problema era cu amândouă, deoarece somnul de proastă calitate şi stresul vin adeseori la pachet.

Aceşti oameni aveau acces la nenumărate metode de gestionare a stresului, dar pentru îmbunătăţirea somnului existau foarte puţine soluţii în afara sfatului procustian de "a dormi opt ore pe noapte". Ştiam că nu este singura rezolvare, pentru că mulţi clienţi de-ai mei aveau parte de opt ore de somn şi totuşi se trezeau simţindu-se extenuaţi, iar apoi se târau de colo-colo toată ziua, apatici şi lipsiţi de energie. Această stare de fapt m-a responsabilizat să încerc să îi ajut în găsirea unor metode prin care să-şi îmbunătăţească fundamental calitatea, şi nu doar cantitatea somnului. În momentul în care clienţii mei au început să aplice aceste strategii, a fost ca şi când orice blocaj anterior ar fi dispărut şi toate rezultatele pe care se chinuiseră să le obţină până atunci au dat năvală aproape fără efort. Eram conştient de informaţiile obiective referitoare la importanţa unui somn de bună calitate, dar experienţa directă a acestora mi-a schimbat viaţa.

Veţi regăsi în această carte multe dintre metodele demonstrate clinic, utilizate de pacienţii mei. Interesant este că nu a existat niciun moment în care eu să le indic să doarmă mai mult; chestiunea principală era să doarmă mai inteligent. Calitatea somnului de care aveau parte a suferit apoi transformări radicale, iar asta a condus la schimbări fundamentale la nivelul corpului, al minţii şi chiar al succesului din viaţa lor.

La ce să vă aşteptaţi

Trăind într-o societate care munceşte prea mult şi se odihneşte prea puţin, este mai important decât oricând să acordăm atenţie problemelor asociate cu lipsa somnului. Deşi în această carte vom lua în calcul şi impactul negativ al problemelor de somn, atenţia principală o vom acorda acţiunilor pe care le puteţi întreprinde pentru a vă ameliora somnul începând chiar din această noapte şi pentru a evita din start aceste afecţiuni cronice.

Dar cum rămâne cu performanţa la locul de muncă? Cu productivitatea? Cu disponibilitatea de a duce orice sarcină la bun sfârşit?

La prima vedere, am putea crede că vom îndeplini mai repede aceste deziderate dacă muncim mai mult şi reducem din timpul de somn. Răspunsul este aici şi este 100% clar: dacă nu dormiţi cum trebuie, deveniţi mai lenţi în reacţii, mai puţin creativi şi mai stresaţi, ceea ce înseamnă că performanţa scade. În esenţă, utilizaţi doar o fracţiune din capacitatea voastră reală. Vom discuta mai pe larg toate acestea în Capitolul 1, aşa că rămâneţi pe poziţii şi veţi obţine informaţii preţioase despre influenţa pe care somnul (sau lipsa lui) o are asupra creierului.

Există un vechi proverb irlandez care spune că "un râs pe cinste şi un somn îndelungat sunt cele mai bune leacuri pentru orice beteşug". Vă promit că această carte vă va oferi strategii reale şi practice menite să vă ajute să obţineţi cel mai bun somn cu putinţă. Veţi râde, veţi reflecta, veţi face planuri, veţi transforma planurile în realitate, iar ca urmare a acestor lucruri veţi asista la propria remodelare.

Meritaţi o viaţă sănătoasă, fericită şi împlinită, iar o parte importantă a unei astfel de vieţi o constituie un somn excelent. Cartea pe care o aveţi în faţă este cheia menită să vă deschidă poarta spre o astfel de viaţă.

Vă ofer 21 de strategii testate şi demonstrate pe care le puteţi utiliza pentru a vă îmbunătăţi instant calitatea somnului. Puteţi folosi un singur sfat sau pe toate cele 21, în funcţie de scopurile voastre unice şi de stilul personal de viaţă. La sfârşitul cărţii găsiţi şi un bonus special, un Plan de remodelare completă a obişnuinţelor de somn în doar 14 zile, plan care să vă ajute să vă armonizaţi toate domeniile vieţii pentru a beneficia de cele mai strălucite rezultate.

Pionierul şi expertul în cercetarea somnului, dr. William Dement, spunea: "Nu există cu adevărat stare de sănătate fără un somn sănătos".

Nimic mai adevărat! Iar aceste 21 de strategii vă vor ajuta să obţineţi un somn de vis pentru mulţi ani de aici înainte.

Proiecte globale 2045

 

Daniel Estulin
Proiecte globale 2045
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu
 
 

Citiţi prologul acestei cărţi.

*****
Intro

Daniel Estulin locuieşte în Spania şi este jurnalist de investigaţii răsplătit cu numeroase premii, care urmăreşte de peste 15 ani Clubul Bilderberg.

Cartea sa - un bestseller în Spania, unde a fost reeditată în 15 ediţii - a fost tradusă în 30 de limbi şi publicată în peste 42 de ţări.

*

"Cu ani în urmă, când am început să public cărţi despre Clubul Bilderberg, oamenii au spus că sunt un teoretician al conspiraţiei. Nu este adevărat. Sunt doctor în inteligenţă conceptuală şi colonel al contrainformaţiilor militare ruseşti, cu 24 de ani de serviciu." (Daniel Estulin)

Omenirea se confruntă cu o criză de o amploare ce a mai existat doar de două ori în ultimele milenii. Prima dată între secolele IV-VI, când a apărut feudalismul, iar a două oară la începutul secolului al XVII-lea odată cu naşterea capitalismului. Potrivit lui Daniel Estulin, trăim acum sfârşitul capitalismului, o criză sistemică planetară. Capitalismul are nevoie de expansiune continuă, de deschiderea unor pieţe noi, deoarece fără pieţe noi capitalismul moare.

Efectele pe termen mediu ale crizei vor fi dezintegrarea statelor, sfârşitul actualului model economic planetar, regionalizarea economiilor, naşterea proiectelor globale supranaţionale şi translaţia atlantismului (NATO, SUA, Atlanticul de Nord) spre zona de Est şi Pacific (Drumul Mătăsii, China, Eurasia) cu America Latină ca nod secundar.

Cartea propune construirea unui noul model economic după prăbuşirea globală a lumii. Misiunea reală este depăşirea crizei cu pierderi minime şi cât mai repede, pentru a nu se întinde pe milenii, ci a fi redusă la o durată între jumătate de secol şi maxim două secole.

"Actuală criză a sănătăţii cauzată de coronavirus", afirmă Estulin, "este secundară, dar va accelera sfârşitul ciclului pe care îl trăim odată cu prăbuşirea pieţelor şi sfârşitul erei care a început cu acordurile de la Bretton Woods în 1944."

Fragment

Partea I. Proiecte globale

Capitolul 1. Capitalismul precum o conspiraţie sistemică

Una dintre principalele slăbiciuni ale studiilor conspiraţiilor este faptul că autorii lor nu reuşesc să conceptualizeze în mod adecvat cantitatea copleşitoare de informaţii - adesea materiale empirice care răstoarnă opinii consfinţite despre evenimente istorice - şi s-o transforme într-o disciplină specială şi/sau să revadă dintr-un anumit unghi discipline existente. Pentru aceasta a fost necesară incorporarea conspiraţiilor în problemele analizei istorice şi teoretice a capitalismului ca sistem, deoarece structurile supranaţionale închise ("secrete") de acorduri şi control global, ca şi posibilitatea grupurilor mici de a dirija cursul istoriei sau, cel puţin, de a încerca să o facă, decurg în mod logic din natura socială a capitalismului, datorată specificităţii sale.

Mai mult chiar, sistemul capitalist (şi numai el la o asemenea scară) este cel care dă naştere structurilor supranaţionale închise ale guvernării şi coordonării mondiale existente în domeniul "conspiraţiei"; în realitate, existenţa acesteia este imposibilă fără ele. Conspiraţiile reprezintă o trăsătură a sistemului capitalist, fiind cicluri de acumulare de capital sau cicluri ale unei lupte pentru hegemonie mondială şi războaie mondiale. În plus, dezvoltarea capitalismului este strâns legată de ciclurile economice şi politice ale sistemului capitalist; ea poate fi utilizată pentru a evalua întregul sistem, deoarece întruchipează aspectele integrale (spaţiu) şi pe termen lung (timp) ale funcţionării sale.

Spre sfârşitul vieţii sale, Marx a afirmat că, dacă ar scrie din nou Capitalul, ar începe cu statul şi cu sistemul internaţional al statelor. Astăzi, eu aş adăuga: dacă ar fi să scriem Capitalul din nou, ar trebui să începem cu aşa-zisul element "invizibil", adică cu structurile închise de coordonare supranaţională şi cu managementul lor. Însăşi existenţa acestora îndepărtează una dintre cele mai importante contradicţii de bază ale capitalismului. Fără acest element invizibil şi fără structurile sale personificate, funcţionarea capitalismului este imposibilă. Conspirologia ca proces şi realitate ("ca voinţă şi reprezentare") este o condiţie necesară pentru existenţa capitalismului şi în acelaşi timp însuşi procesul existenţei sale.

În termeni economici, capitalismul este un sistem supranaţional ce acoperă întreaga lume; piaţa mondială nu cunoaşte limite; pentru el, locus standi şi domeniul de afirmare este piaţa mondială. Dar în plan politic, sistemul capitalist nu constituie o integralitate, ci totalitatea, un mozaic de state, organizaţia lor internaţională, adică organizaţia statelor naţionale. Aceasta este una dintre cele mai grave contradicţii ale capitalismului - contradicţia dintre capital şi stat, dintre global şi local.

La mijlocul secolului al XIX-lea, când a devenit un sistem în sine, adică a dobândit o bază materială adecvată - forţele de producţie industrială -, capitalismul şi-a construit o temelie solidă prin producţia de fabrică. Dar forţele de producţie industriale au caracter regional, fiind concentrate în zona nord-atlantică. Spre deosebire de ele, relaţiile industriale au o natură globală, intrând în conflict cu formele politice statale şi încercând să le sfărâme.

Astfel, contradicţia dintre caracterul mondial integral al economiei şi caracterul de mozaic naţional al organizării politice statale dobândeşte o nouă dimensiune: relaţiile mondiale de producţie (şi reprezentanţii lor) se opun nu forţelor mondiale, ci forţelor regionale de producţie şi nu forţelor mondiale, ci structurilor politice statale naţionale - şi reprezentanţilor acestora.

Drept urmare, în primul rând, interesele statelor tind să fie, în general, strâns legate de cele ale industriaşilor, de capitalul real "fizic" al economiei, iar interesele finanţiştilor se opun în mod obiectiv amândurora. Fireşte, realitatea este mai complicată şi se caracterizează adesea prin deformări şi combinaţii, printr-o întrepătrundere abilă a liniilor de probabilitate, cauzată de conjunctură, de circumstanţe - atât istorice, cât şi familiale sau personale. Cu toate acestea, contradicţia fundamentală menţionată mai sus şi modalităţile (formele) de îndepărtare a ei rămân determinante pentru întreaga evoluţie, pentru toată motilitatea capitalismului. Dar să luăm lucrurile pe rând.

Marea burghezie, indiferent în ce ţară ar exista (dar mai ales în ţările mari), şi în special segmentul ei financiar, are întotdeauna interese ce depăşesc graniţele naţionale - ale propriei ţări şi ale altora. Iar aceste interese se pot realiza numai prin încălcarea legilor unui stat sau ale altuia, cel mai adesea şi ale propriei ţări şi ale altora simultan. Mai mult chiar, nu este vorba de încălcarea lor singulară, ci de o încălcare sistematică şi constantă, care trebuie, aşadar, cumva îngrădită. La urma urmelor, una este când capitalului i se opun politicile slabe, sau chiar cele nu foarte slabe, din Asia, ca să nu mai vorbim de Africa - unde există destule versiuni de forţă ale "diplomaţiei cu pistolul la ceafă" care să le implementeze. Ce se întâmplă însă cu lumea statelor egale sau relativ egale: Marea Britanie, Franţa, Rusia, Austria - din a doua jumătate a secolului al XIX-lea -, Germania, SUA, Japonia? Aceasta este cu totul altceva. Aici nu este la fel de uşor, nu este nevoie de arme de foc, ci de o armă organizaţională care să oficializeze interesele elitelor capitaliste ale diverselor state, să înlăture contradicţiile lor cu statul şi să devină expresia intereselor lor integrale (extra/supranaţionale) şi pe termen lung.

Astfel, întrucât lanţurile mărfurilor pe piaţa mondială încalcă în mod constant graniţele politice ale statelor, intrând adesea în conflict cu interesele statelor "afectate", cu vârfurile clasei capitaliste, este nevoie în primul rând să existe structuri/organizaţii supranaţionale; în al doilea rând, aceste organizaţii trebuie să fie, dacă nu complet secrete, măcar închise publicului general şi, în al treilea rând, aceste organizaţii/structuri trebuie să fie capabile să influenţeze statele şi pe liderii lor, care sunt deasupra statului şi în acelaşi timp deasupra capitalului.

Activitatea în care sunt angajate aceste structuri nu poate fi numită altfel decât o conspiraţie permanentă şi instituţionalizată. Şi de aceea trebuie să vorbim despre "sistem conspiraţionist". Sistemele capitaliste includ toate tipurile de structuri închise din cadrul capitalismului, de cele mai multe ori supranaţionale (deşi nu întotdeauna): loji masonice, cluburi sociale private, societăţi secrete etc. Sistemele conspiraţioniste nu se limitează în niciun caz la francmasonerie sau cvasi-francmasonerie. În secolul al XVIII-lea şi într-o bună parte din secolul al XIX-lea, ele au fost totuşi forma dominantă de organizare a sistemului capitalist. Cu toate acestea, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi mai ales de la începutul secolului al XX-lea au apărut forme noi, mai moderne de sisteme conspiraţioniste, care nu le abolesc pe cele vechi, sunt adesea asociate cu ele, dar sunt mult mai strâns legate de politică, de economie şi de spionaj.

Sistemul conspiraţionist este al treilea "vârf" al triunghiului sistemului capitalist şi, de fapt, se situează deasupra celorlalte două vârfuri, capitalul şi statul, care sunt situate pe acelaşi plan. Atunci când istoria epocii capitaliste este scrisă şi relatată ca istorie doar a statului (statelor) şi a capitalului, ea este incompletă şi falsă, deoarece o prezintă ca pe o istorie bidimensională, când, de fapt, avem de-a face cu un sistem tridimensional. Fără sistemul conspiraţionist, istoria epocii capitaliste este de neînţeles - şi imposibil de explicat. Mai mult chiar, istoria sistemului capitalist trebuie înscrisă în istoria capitalului (ciclurile sale de acumulare) şi a statului (lupta pentru hegemonie), iar relaţiile dintre ele trebuie analizate ca subiect şi sistem. Numai în felul acesta vom dobândi o imagine holistică, integrală a epocii şi nu o schemă care-i poate satisface pe profani.

Sistemul conspiraţionist înlătură nu numai contradicţia politică şi economică fundamentală despre care am discutat, ci şi alte contradicţii: între diverse forme de capital şi, prin urmare, între fracţiuni ale clasei capitaliste, precum şi între state. Reprezentând atât capitalul, cât şi statul, legându-le organizaţional într-un domeniu care este în afara statului şi în afara capitalului, sistemele conspiraţioniste sunt deasupra statului şi a capitalului şi exprimă interesele holistice şi pe termen lung ale sistemului capitalist, acţionând astfel ca personificatoare ale intereselor holistice şi pe termen lung ale clasei capitaliste, ca o adevărată coloană vertebrală a acesteia. Aici este necesar să dăm definiţia de lucru a capitalismului pe care o vom folosi. Aşa cum spunea Descartes: "il faut définir le sens des mots" - să definim sensul cuvintelor.

Dacă în sensul strict sistemic al termenului, capitalul este forţa de muncă materializată, care se realizează ca o creştere a propriei valori în procesul de schimb pentru munca vie, atunci capitalismul este sistemul social bazat pe acest proces. Definiţia aceasta nu este totuşi suficient de bună. Capitalismul nu este numai capital; capitalul a existat şi înainte de capitalism şi, foarte probabil, va exista şi după el. Capitalismul este un sistem social complex, care limitează instituţional (stat, politică, societate civilă, educaţie de masă) capitalul în interesele lui holistice şi pe termen lung (şi astfel îi prelungeşte durata) şi îi asigură extinderea (în spaţiu).

Extinderea este necesară, deoarece capitalismul este un sistem orientat spre expansiune: imediat ce rata mondială a profitului scade, capitalismul rupe o parte sau alta din zona non-capitalistă şi o transformă în periferie capitalistă - o sursă de forţă de muncă ieftină şi de materii prime ieftine. Epuizarea zonelor non-capitaliste (1991) înseamnă asfixierea şi moartea relativ rapidă, dezmembrarea capitalismului. În această privinţă, globalizarea este nu numai Terminatorul Uniunii Sovietice, al anti-capitalismului sistemic, ci şi al capitalismului ca sistem. Şi este foarte simptomatic, dialectic: globalizarea este, în mare măsură, un produs al activităţilor "sistemului conspiraţionist".

În sfârşit, mai există o contradicţie esenţială a societăţii burgheze, pe care sistemul conspiraţionist este chemat să o înlăture. În societatea burgheză, puterea oficială nu este sacră; secretul nu este caracteristica sa inerentă. În culturile "pre-capitaliste" din Asia, Africa şi America Precolumbiană, acest secret era o caracteristică inerentă puterii, dar secretul era la vedere. Oamenii ştiau de puterea secretă, iar secretul puterii, puterea în sine era percepută în multe privinţe ca fiind ceva misterios şi sacru.

Situaţia este complet diferită în privinţa capitalismului ca sistem. Întrucât în societatea capitalistă relaţiile de producţie sunt economice şi exploatarea este exercitată ca un schimb firesc al forţei de muncă în schimbul muncii materializate, procesul social este aproape transparent: piaţa, dominaţia relaţiilor marfă-bani, separarea instituţională a puterii de proprietate, a economiei de moralitate, a religiei de politică, a politicii de economie (managementul economic este separat de procesul administrativ-politic), a economiei de sfera socială. Toate acestea ilustrează relaţiile sociale şi de putere din societatea burgheză. Raţionalizarea domeniilor şi a relaţiilor economice, sociale şi politice dezvăluie la maximum procesele ce au loc în aceste domenii, făcându-le perfect descifrabile şi le transformă în obiect de studiu al unor discipline specializate: economie, sociologie, ştiinţe politice.

În această privinţă putem spune că teoria conspiraţiei este analiza uneia dintre laturile cele mai importante, dacă nu chiar critică, ale Modernităţii, o compensaţie pentru ceea ce nu face ştiinţa societăţii moderne. În mod similar sistemul conspiraţionist ca atare este o reacţie compensatorie a sistemului capitalist faţă de abaterea de la natura sa, sub presiunea împrejurărilor istorice. Prin intermediul unor asemenea organizaţii, în interesele clasei capitaliste de vârf, cele mai importante contradicţii ale sistemului, inclusiv cea fundamentală dintre integritate economică/capital şi stat/fragmentare politico-statală, dintre timpul social şi spaţiul social (prin globalizare, această luptă pentru timp şi spaţiu) au fost atenuate prin victoria timpului, dar preţul acestei victorii este epuizarea capitalismului şi misiunea ce rezultă de aici a dezmembrării lui de către posesorii săi. Văzută dincolo de sfera unei societăţi date ca tip şi ca realitate, astfel încât o altă contradicţie - între forţa de muncă şi capital - să nu ducă la explozie, soluţionarea unei contradicţii a fost dictată de nevoia de a rezolva alta. Şi invers.

Astfel, crearea sistemelor conspiraţioniste, a structurilor supranaţionale de guvernare şi de reconciliere mondială, este un imperativ pentru clasa capitalistă de vârf, inclusiv pentru operatorii pieţei mondiale, care au devenit capitalişti împotriva voinţei lor. Cu toate acestea, burghezia şi aristocraţia în curs de capitalizare din secolul al XVIII-lea, când această nevoie şi această misiune fuseseră deja pe deplin recunoscute, nu au fost şi nu puteau fi gata de acţiune, nu puteau folosi organizaţiile capitaliste "naturale" de nivel supranaţional. A fost bine pentru evreii care trăiau "în porii" lumii moderne, precum fenicienii care au trăit "în porii lumi antice", şi puteau profita de înrudiri, de sistemul familial ca structură supranaţională, aşa cum a procedat familia Rothschild la cumpăna dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, rezolvând în felul acesta problema organizării la nivel supranaţional.

De aici şi legătura strânsă între evrei şi capitalism, observată de mulţi cercetători, începând cu Karl Marx şi Werner Sombart, dezvoltarea lor sincronizată, începând din secolul al XVI-lea şi accelerarea rapidă în secolul al XIX-lea. De aceea, în mod firesc, burghezia şi aristocraţia de orientare capitalistă au recurs, în primul rând, la organizaţiile disponibile, de exemplu, la masoni. Aceştia au început să îndeplinească funcţii noi, inclusiv pentru clarificarea relaţiilor dinastice în noile condiţii - lupta mondială pentru pieţe -, şi să servească drept mijloc de luptă împotriva statului (deja antifeudal, dar încă nu burghez, ci "de orânduire veche"), şi nu numai pentru burghezie, ci şi pentru alte grupuri.

Aceste "alte grupuri" merită o atenţie specială, mai ales din punctul de vedere al analizei genezei unui sistem conspiraţional - împreună cu capitalismul, deoarece sunt două feţe ale aceleiaşi monede. Aşa cum spuneam mai înainte, sistemul conspiraţional înlătură contradicţia fundamentală a capitalismului şi aceasta este funcţia lui. Dar, în acelaşi timp, clasa capitalistă nu avea structuri pregătite pentru îndeplinirea acestei funcţii şi le-a adaptat pe cele existente, în particular, structurile masonice, care au servit nu numai şi nu atât de mult interesele burgheziei, cât ale altor grupuri, legate de o piaţă mondială funcţională. Astfel vechile structuri au dobândit un conţinut nou care le-a modificat: cheile vechi au început să descuie închizători noi. În acelaşi timp însă acest conţinut a fost, de asemenea, puternic influenţat de trecut, mai ales pentru că grupurile ce au organizat aceste structuri erau incluse în mare parte în noua clasă capitalistă - vorbim în special de clasa capitalistă britanică, deşi nu numai despre ea.

Unicitatea modelului britanic

Subiectul Noua Europă, sau, mai degrabă, Noua Anglie, a cărui "fuziune" istorică a început în anii 1530-1540, se compune din cinci elemente: pentagrama engleză din secolul al XVI-lea. El a fost reprezentat de nobilimea engleză, de capitalul englez (oraşul financiar - City), piraţii englezi, banii evreieşti şi veneţienii. Ultimul element - nesemnificativ din punct de vedere cantitativ - a jucat un rol decisiv în schimbarea istorică, şi anume rolul de catalizator şi în acelaşi timp de fixator. Veneţienii au dat un impuls procesului de asamblare, în ciuda deosebirilor faţă de Anglia şi de britanici, sau poate tocmai de aceea. Veneţia şi Anglia secolului al XVI-lea reprezentau tipuri complet diferite de organizaţii care se dezvoltaseră în direcţii total diferite, dar uneori se intersectau, în timp ce îşi urmăreau scopurile. Şi într-adevăr, sinteza anglo-veneţiană a dus la un rezultat fantastic care a schimbat cursul dezvoltării Eurasiei şi al lumii, ajungând până în viitor. Ba chiar în aşa măsură, încât susţinătorii Companiei Indiilor de Est din parlamentul britanic îşi spuneau Partidul Veneţian în anii 1780.

Un exemplu al popularităţii de care se bucurau veneţienii în rândul clasei britanice superioare de la sfârşitul secolului al ¥XVIII-lea este artistul veneţian Antonio Canaletto (1697-1768). Tablourile lui au fost cumpărate de ducele de Richmond, de contele Carlisle şi de mulţi alţii; ducele de Bedford avea 24 de tablouri pictate de Canaletto. Care este motivul acestei popularităţi? Canaletto a creat vestitele serii de peisaje din Veneţia, în care oraşul este înfăţişat nu aşa cum era în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ci aşa cum arăta în secolele XV-XVI, un oraş în plin succes, încrezător în forţele sale, încadrat de monumente, în toată splendoarea sa. Canaletto a redat foarte mult din acea perioadă. Pentru reprezentanţii elitei britanice, Veneţia era un simbol al succesului: englezii credeau că explicaţia o reprezenta comerţul exterior, practicat în secolele XV-XVI de veneţienii de la care au preluat ştafeta - forţa motrice şi bogăţia - şi de aceea îl adorau cu toţii pe artistul veneţian.

Un secol şi jumătate mai târziu, Hjalmar Schacht, îndemnându-i pe bancherii europeni să-l sprijine pe Hitler, afirma că Hitler va desfiinţa în final statele naţionale din Europa şi bancherii vor avea o "Veneţie cât toată Europa".

Veneţia medievală, care avea în secolul al XVI-lea cam 200 000 de locuitori şi era condusă de 40 de familii, este cea care a modelat în multe privinţe Occidentul modern, nu statele antice Grecia şi Roma. Rolul Veneţiei în istoria Europei este confirmat - printre altele - de contribuţia sa genetică şi genealogică. Aristocraţia veneţiană a dat 17 familii papale, inclusiv Borgia şi Orsini; de Veneţia au fost şi mai sunt legate familiile Medici, Sforza, Bourbon din Franţa şi Parma, Casa de Savoia, Wittelsbach din Bavaria şi şase-şapte familii de duci şi marchizi; imigranţi din Veneţia sunt familiile evreieşti Morpurgo (care l-a finanţat pe Napoleon), Warburg (i-a finanţat şi pe Napoleon şi pe Hitler), americanii Cabot (familia de evrei Caboti din Lombardia, care s-a mutat la Veneţia în secolul al X-lea) şi multe altele. Pe linie feminină, finanţiştii şi industriaşii de origine nearistocrată sunt înrudiţi cu aristocraţia veneţiană, de exemplu proprietarii Fiat Agnelli, membri ai Nobilimii Negre Veneţiene.

Veneţia devenise catalizatorul formării unui subiect prădător istoric al Noului Occident european, care s-a dovedit "străin" nu numai faţă de civilizaţiile non-europene, ci şi faţă de cea europeană. Dar influenţa veneţiană în Anglia a fost deosebit de puternică. Cu toate acestea, în Anglia a fost iniţiat numai un anumit proces, ceea ce se datorează diferenţei fundamentale dintre capitalism şi toate celelalte sisteme sociale. Această diferenţă a făcut ca existenţa structurilor supranaţionale închise ale reconcilierii şi guvernării mondiale să fie o necesitate istorică şi să devină o formă de organizare a elitelor occidentale.

Poate că principala diferenţă metafizică, metaistorică, a capitalismului faţă de toate sistemele precedente, principalul său secret este acela că istoria sa dintr-o perioadă destul de timpurie, aproximativ de la mijlocul secolului al XVIII-lea, dobândeşte un caracter neomogen. Nu se poate spune că nimeni până în secolul al ¥XVIII-lea, niciun grup şi nicio forţă, nu a încercat vreodată să dirijeze cursul istoriei într-o direcţie sau alta. Aceste încercări au eşuat însă, cu rare excepţii, în primul rând pentru că aveau un caracter local; în al doilea rând, că erau pe termen scurt; şi în al treilea rând pentru că până la mijlocul secolului al XVIII-lea, mai exact până în anii 1750-1850 n-a existat o bază de producţie serioasă pentru astfel de încercări.

În "lungul secol al XVI-lea" (1453-1648), istoria aşa-numitului sistem mondial european (nord-atlantic) a dobândit un caracter global. Au apărut condiţii necesare şi suficiente pentru scopurile istorice ale grupurilor care depăşiseră epoca "lungului secol XVI" şi, la o sută de ani după încheierea acestuia, se transformaseră în operatori ai pieţei mondiale şi astfel - potenţial - în operatori ai istoriei mondiale.

O organizaţie capabilă să dirijeze cursul istoriei într-un anumit fel era francmasoneria engleză, care se baza pe puterea centrului financiar (City) al Londrei, pe puterea operatorilor pieţei globale (burghezia), pe cluburile aristocratice şi, fireşte, pe statul Marea Britanie. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, masonilor li s-au "alăturat" Illuminati, "creaţi" de iezuiţi pentru a combate francmasoneria, dar care scăpaseră de sub controlul lor, în timp ce masonii au dobândit baza operaţională din care să acţioneze - un stat naţional istoric creat în mod artificial, SUA, unde s-au mutat şi Illuminati şi culeg până în ziua de astăzi beneficiile prin intermediul sistemului SUA (societatea secretă "Skull and Bones" din universitatea Yale, ai cărei membri Bush şi Kerry au reprezentat Partidul Republican şi Partidul Democrat în alegerile prezidenţiale din 2004), ca să nu mai menţionăm alte grupuri şi structuri care s-au simţit "inconfortabil" în Europa.

La mijlocul secolului al XVIII-lea, au apărut în mod surprinzător în acelaşi timp trei elemente: un obiect adecvat de manipulare - masele ("obiectul"), o bază financiară robustă (banii - "energia") şi noi fluxuri de informaţii ("informaţiile").

Mijlocul secolului al XVIII-lea marchează începutul creşterii financiare; dacă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, "marile finanţe" culeg roadele "lungului secol XVI", la mijlocul secolului al XVIII-lea s-au pus bazele sistemului financiar modern. Fireşte, în perioada precapitalistă şi a zorilor capitalismului din secolele XV-XVI, bancherii au putut avea un impact important asupra cursului istoriei: veneţienii au finanţat Cruciada a III-a (adică distrugerea Constantinopolului) şi, în parte, Reforma Protestantă; veneţienii Bardi şi Peruzzi din secolul al XIV-lea i-au finanţat pe regii Angliei, iar Fugger l-a finanţat pe Carol al V-lea în secolul al XVI-lea; uniunea bancherilor şi cămătarilor din Lombardia, strâns legaţi prin înrudiri religioase evreieşti cu bancherii din Anglia şi din Cehia (Praga), era atât de puternică, încât a jucat un rol important în distrugerea concurenţilor - Cavalerii Templieri.

Dar niciuna din aceste forţe nu dispunea de capacităţile ce au apărut în secolele XVII-XVIII, odată cu instaurarea epocii capitaliste. Mai întâi, în secolul al XVII-lea, a existat o revoluţie financiară care a început în anii 1613-1617, familia Baruch a înfiinţat Standard Chartered Bank şi în 1617, s-a creat noţiunea de goodwill, totul culminând cu crearea Băncii Centrale a Angliei în 1694 şi inventarea noţiunii de datorie publică - cea mai puternică armă financiară a "perfidului Albion" în lupta pentru supremaţie în Europa şi în lume.

Explozia înregistrată de dezvoltarea capitalului bancar în chestiune, care l-a făcut omnipotent, a fost determinată de trei factori care au stimulat creşterea "marilor finanţe": a) lupta franco-britanică pentru dominaţie mondială; b) expansiunea colonială a puterilor europene şi c) începutul revoluţiei industriale. Toate acestea aveau nevoie de numerar şi de o îmbunătăţire a sistemului financiar. Mai este nevoie să spunem că bancherii au fost participanţi activi la sistemul conspiraţional?

Astfel, la mijlocul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea, s-a produs pentru prima dată în istorie, la o scară şi în forme fără precedent, o combinaţie între elementele ce au ajuns în linia întâi în logica dezvoltării capitalismului ca sistem de "mari finanţe" (bani, aur), fluxuri de informaţie şi masele largi ale populaţiei atomizate. A avut loc o fuziune între Obiect (mase), Energie (bani) şi Informaţie (fluxurile de informaţii şi idei) şi concentrarea lor sub controlul aceloraşi mâini. Punctul de legătură şi, în acelaşi timp, subiectul celor din urmă - conector/controlor - a fost reprezentat în primul rând de structurile supranaţionale închise de coordonare şi de management, în acest caz istoric particular - sistemul conspiraţionist masonic.

Subliniez: aceasta s-a produs în conformitate cu legile dezvoltării capitalismului şi a logicii sale. Mai mult chiar: pentru a le folosi activ în interesul său în confruntarea cu monarhia şi cu biserica, sistemul conspiraţionist a acordat o atenţie deosebită acestor legi, identificând rapid şi reparând ideologic contradicţiile dintre cele două instituţii cu dezvoltarea capitalismului. În legătură cu dezvoltarea sferei ideologice şi informaţionale, precum şi cu sarcinile analizării realităţii sociale, a apărut nevoia unor structuri de cunoaştere raţională şi, în consecinţă, de selectare a acelor ramuri ale cunoştinţelor ce analizează procesele maselor, comportamentul maselor şi legile istorice. Pentru a folosi procesele maselor, pentru a le influenţa informaţional şi energetic în direcţia dorită, adică pentru a le stăpâni, trebuie să le studiezi. Dar studiul în sine trebuie să fie închis; după cum afirmă Platon, care a spus că, chiar dacă aflăm numele creatorului acestei lumi, "El" nu trebuie dezvăluit tuturor.

Sistemul conspiraţionist a asigurat modelul circuitului dual al ştiinţelor sociale din Occident: cel extern - pentru uzul general, pentru profani - şi cel intern - pentru un cerc limitat, pentru cei care fac istoria şi mişcă lumea pentru supuşii lor.

În pofida presupusei pieţe spontane, important exagerate şi mitologizate (chiar şi aşa-numita "piaţă medie victoriană" din anii 1850-1870 nu este nimic altceva decât o instituţie socială reglementată, numai că acel sistem "reglementat" era camuflat), capitalismul este un proiect. Un proiect care e departe de a fi întotdeauna implementat cu succes de un număr mic de relaţii regulate între indivizi, grupuri şi structuri care acţionează în mod organizat, după planuri pe termen lung, deloc deschise, ci de regulă secrete.

În mod similar, organizaţiile acestui proiect - "birourile lui de proiectare" - operează în spatele uşilor închise. Dar ce altceva este un proiect secret (închis), dacă nu o conspiraţie în sensul larg al cuvântului? Astfel, "conspiraţia" este esenţa funcţionării normale a capitalismului - a capitalismului real, nu a schemei ideologice care este departe de a fi ştiinţifică, aşa cum e prezentată de mulţi apologeţi, precum şi de mulţi critici din rândul cercetătorilor ştiinţifici. Fără a înţelege marea schimbare evoluţionistă care s-a produs la mijlocul secolului al XVIII-lea, nu vom înţelege nici capitalismul, trecutul sau prezentul, când destrămarea capitalismului figurează pe agenda zilei. Nu înţelegem şi, drept urmare, pierdem Marele Joc Istoric, al cărui premiu este o viaţă decentă şi un loc sub soare în lumea post-capitalistă.

Începutul fazei de proiectare din istoria Europei şi a lumii a coincis cu afirmarea anglo-saxonilor, a Marii Britanii şi - în sens mai larg - a zonei supranaţionale nord-atlantice cu tot mozaicul său etnic şi cu sistemul ei conspiraţional. Aşa a fost proiectat: organizaţiile masonice iniţiale ca primă imagine a sistemului conspiraţionist al erei capitaliste erau strâns legate de interesele politice şi financiare ale statului englez (britanic din 1707). Pentru uniunea financiară şi aristocratică a operatorilor pieţei mondiale şi ai politicii europene/mondiale care a prins contur între Revoluţia Glorioasă şi Războiul de Şapte Ani, adică într-o perioadă marcată de victoria finală a oligarhiei britanice asupra dinastiei Stuart, adică de eliminarea pericolului restaurării sale la tron şi de cele două victorii împotriva Franţei - a lui Ludovic al XIV-lea şi Ludovic al XV-lea -, Marea Britanie era ceva mai mult decât un stat şi un imperiu.

Pentru ei, era un grup de case comerciale şi organizaţii masonice, o anumită Matrice, în care se realizau noile interese şi în care, în acelaşi timp, continuau să se dezvolte interese anterioare. Este semnificativ faptul că la mijlocul secolului al XVIII-lea, în timpul războiului pentru succesiune din Austria (1740-1748), Marea Britanie a început războaiele în care dominau în mod absolut interesele comerciale şi care erau purtate numai pentru balanţa comercială, nu pentru balanţa puterii.

La mijlocul secolului al XVIII-lea s-a încheiat, în sfârşit, confruntarea dintre Austria (Habsburgi) şi Franţa, care durase 300 de ani şi fusese una dintre principalele axe geopolitice din anii 1450-1750; cu alte cuvinte, era epoca în care feudalismul se încheiase deja iar capitalismul - într-o formă strict sistemică ("formaţiune") - încă nu începuse, epoca Ordinii Vechi. Aceasta este o altă trăsătură caracteristică pentru ceea ce s-a întâmplat în momentul de cotitură istorică de la mijlocul secolului al XVIII-lea.

Cu alte cuvinte, între mijlocul secolului al XVII-lea şi mijlocul secolului al XVIII-lea, Marea Britanie s-a modelat într-un mod fără precedent - o formă nouă de compromis şi interacţiune între forţele vechi cu rădăcini în Evul Mediu englez şi veneţian, în Antichitatea gnostică şi în leul înaripat din Orientul Mijlociu al antichităţii babiloniene şi evreieşti, care, alături de forţele noi, au devenit operatorii pieţei mondiale la nivel supranaţional. În acelaşi timp, atât pieţele cât şi operatorii ei în forma burgheziei şi a noii aristocraţii păreau să insufle viaţă, energia unei epoci noi în formele vechi - a avut loc un schimb energie - informaţie. În acelaşi timp, la mijlocul secolului al XVII-lea a apărut o contradicţie care va deveni mai acută în SUA două secole mai târziu - între SUA ca stat şi SUA ca un conglomerat de companii multinaţionale, Compania Mondială Unică Ltd, cum a fost descrisă de participanţii la întâlnirea anuală din 1968 a membrilor Grupului Bilderberg, de la Mont Tremblant, Quebec, Canada.

În Marea Britanie a secolului al XVIII-lea a existat o contradicţie între Marea Britanie ca stat şi Marea Britanie ca un conglomerat, ca reţea de structuri comerciale şi financiare, cluburi aristocratice şi loji masonice. Zonele de dezacord dintre interesele statului şi ale lojilor au marcat soarta Companiei Indiilor de Est şi evenimentele din coloniile din America de Nord; zonele de coincidenţă au fost legate de expansiunea lojilor în Europa ("pe continent") şi de anihilarea concurenţei Franţei. Al Doilea Imperiu Britanic (anii 1780-1840) a devenit procesul şi structura, domeniul şi mijlocul de eliminare a acestor discrepanţe/contradicţii. Dar acest proces a fost precedat de o perioadă de eforturi active în trei "direcţii teologice conspiraţionale", în care interesele statului şi ale lojilor au coincis parţial, dar au fost şi parţial conflictuale:
1) crearea unei reţele de loji masonice continentale, conduse de la Londra;
2) crearea unui stat masonic (Statele Unite ale Americii), liber de restricţiile statului tradiţional şi, în acest sens, artificial, experimental şi departe de Europa;
3) subminarea Franţei pe arena internaţională şi din interior, prin crearea unor probleme interne şi a unor tulburări grave cu folosirea activă a francmasoneriei, a lojilor masonice, ca armă organizatorică puternică. Acesta a fost principalul conţinut al primei etape a dezvoltării sistemului şi structurilor conspiraţionale.

Aceste etape coincid în ansamblu cu principalele stadii de dezvoltare ale sistemului capitalist, cu ciclurile de acumulare a capitalului şi ale luptei pentru hegemonie. Prima etapă este 1710-1770; a doua etapă începe odată cu apariţia ordinului Illuminati şi cu Revoluţia Franceză din 1789-1794, care a inaugurat o perioadă de o jumătate de secol de revoluţii masonice şi a culminat cu formarea celui de-al Doilea Reich şi unificarea lojilor masonice germane într-o sigură "Germanie Secretă" (începutul anilor 1870).

În anii 1880, a început a treia etapă a dezvoltării structurilor conspiraţionale ca formă intrinsecă de organizare a elitelor de vârf din Occident. Ea coincide cu începutul declinului Marii Britanii din poziţia de hegemon al sistemului mondial capitalist şi nu este de mirare că tocmai elita britanică a fost cea care a reacţionat prin crearea unor structuri elitiste închise de tip nou: "Grupul" ("We") lui Cecil Rhodes, "Societatea" ("Kindergarten") lui Milner. Ulterior asistăm la apariţia structurilor continentale - germane, dar şi franceze, precum "Cercul" (Cercle) şi "Secolul" (Siècle). Grupul Bilderberg, creat în 1954 pentru a reconcilia cele două segmente principale ale elitei occidentale - anglo-americană şi germano-nord-italiană asociată cu Vaticanul -, a încununat seria. Criza în care a intrat sistemul capitalist la cumpăna dintre anii 1960 şi 1970 a cerut noi structuri şi acestea au apărut: Clubul de la Roma (1968) şi Comisia Trilaterală (1973). Era cât se poate de clar că agravarea crizei sistemice a capitalismului care are loc în prezent necesita fie o modificare a structurilor închise deja existente ale elitei occidentale, fie apariţia altora noi. Acestea au luat naştere sub forma de proiecte globale.

Madame Claude

 

William Stadiem
Madame Claude
O lume secretă a plăcerii, privilegiilor şi puterii
 Editura Corint, 2021
Traducere din limba engleză de Claudia Roxana Olteanu
 
 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

William Stadiem s-a născut în Kinston, statul american Carolina de Nord. A absolvit magna cum laude Universitatea Columbia. Şi-a dat doctoratul în drept la Universitatea Harvard şi a lucrat pe Wall Street ca avocat înainte de a ajunge la Hollywood şi de a scrie scenarii pentru producţii cinematografice precum Tânărul Toscanini, regizată de Franco Zeffirelli, cu Elizabeth Taylor şi Philippe Noiret în distribuţie.

Este autorul mai multor cărţi care s-au bucurat de un deosebit succes la public, cum ar fi: Marilyn Monroe Confidential (1979), Lullaby and Goodnight (1987), Mr. S: My Life with Frank Sinatra (2001), Dear Senator: A Memoir by the Daughter of Strom Thurmond (2005), Don't Mind If I Do (2008). Este de asemenea un apreciat jurnalist şi este invitat adesea la emisiuni de televiziune dedicate celebrităţilor, cinematografului şi preparatelor culinare. În prezent, locuieşte în Santa Monica, statul California.

Nota autorului: Aceasta este o poveste adevărată, dar unele nume şi amănunte au fost schimbate.

*

După al Doilea Război Mondial, cea cunoscută drept Madame Claude a condus, la Paris, în apropiere de Champs-Élysées, una dintre casele de toleranţă cele mai exclusiviste de la acea vreme, ajungând să aibă la un moment dat o reţea alcătuită din peste 500 de femei şi câţiva bărbaţi, precum şi o agendă care, susţinea ea, cuprindea nume celebre precum cel al preşedintelui SUA, John F. Kennedy, cel al şahului Iranului şi cel al patronului concernului Fiat, Giovanni Agnelli.

În anii 1960, era cea mai bogată şi cea mai celebră femeie realizată prin forţe proprii din Europa - o adevărată legendă de talia lui Coco Chanel. Fernande Grudet, viitoarea Madame Claude, s-a născut într-o familie evreiască săracă din oraşul Angers şi, potrivit propriilor spuse, a dus o viaţă extrem de aventuroasă - a luptat în Rezistenţa franceză, a supravieţuit internării într-un lagăr nazist de concentrare, s-a iubit cu membri ai Mafiei corsicane şi a făcut trotuarul înainte de a deschide un bordel pentru cei bogaţi şi faimoşi. Apelând în mod inedit la tehnologia telefonului, a creat conceptul de call-girl. Madame Claude nu a vândut însă pur şi simplu sex, ci a fost o adevărată peţitoare a elitei puterii.

Pornind de la discuţiile purtate chiar cu protagonista acestei cărţi şi de la interviurile luate celor care au ajutat-o să-şi construiască imperiul, biograful şi specialistul în istorie socială William Stadiem destramă vălul care ascundea secretele lui Claude, pătrunzând în lumea interzisă a plăcerii şi a privilegiilor.

"Fascinanta istorisire a lui Stadiem este cât se poate de voluptuoasă, dar şi plină de surprize plăcute." (Vogue)

"O revelatoare biografie a «elegantei regine franceze a sexului»... Este interesant de văzut ce diavol zăcea în unii dintre eroii lumii noastre politice şi culturale." (Kirkus Reviews)

Fragment
Capitolul 1 - Câteva noţiuni în limba franceză

Camelot (denumire sub care mai este cunoscută administraţia Kennedy - n. tr.) venea la Paris. Era primul turneu oficial întreprins de cuplul prezidenţial în Europa, iar cei doi erau mai mult decât încântaţi. Dacă Jackie Kennedy se bucura că îl va întâlni pe unul dintre idolii ei literari, noul ministru francez al culturii, André Malraux (Condiţia umană), cu care avea să facă un tur special al Luvrului, persoana la care John Kennedy se gândea, probabil, cel mai mult era Madame Claude, care urma să-i prezinte lui JFK propria viziune asupra condiţiei umane. Era un rendez-vous cu destinul pe care preşedintele îl plănuia de câteva săptămâni.

După eşecul din Golful Porcilor din aprilie 1961, John Kennedy era hotărât să-şi relanseze preşedinţia. Cea mai bună modalitate de a atrage atenţia întregii omeniri ca reprezentant al Lumii Noi şi de a o face să uite de nereuşita din Cuba era să se întâlnească cu doi reprezentanţi marcanţi ai Lumii Vechi, Charles de Gaulle şi Nikita Hruşciov, acasă la ei, în Europa. Dar simplul fapt că JFK avea treburi importante în străinătate nu însemna că îşi putea stăpâni obsesia pentru sex, care transforma Casa Albă într-un bordel cu "secretare" bine-crescute, care îşi petreceau timpul mai mult în piscină şi apoi în dormitorul Lincoln decât la maşina de scris.

Dacă giumbuşlucurile făcute în pat de JFK la Casa Albă aveau ca rezultat un soi de farsă franţuzească de budoar, ce loc mai bun ca Parisul se putea găsi pentru continuarea spectacolului? Şi ce beneficiu secundar mai bun ar fi avut o astfel de excursie diplomatică decât o mostră din comorile şi plăcerile lui Madame Claude, despre care JFK auzise de curând de la playboy-i lui, Frank Sinatra, Igor Cassini şi Porfirio Rubirosa, care îl regalau cu poveşti despre tânăra (de vreo 30 de ani) şi eleganta codoaşă specializată în transformarea fiicelor cuviincioase ale aristocraţiei franceze nouvelle pauvre (expresia nouveaux pauvres - "noii săraci", în franceză - desemnează o categorie de persoane afectate de o nouă formă de sărăcie apărută după al Doilea Război Mondial ca urmare a schimbărilor profunde de ordin economic, tehnic şi social produse în societate. În contrast cu aceasta se foloseşte expresia nouveaux riches - "noii bogaţi" -, apărută în perioada interbelică - n. red.) postbelice în filles de joie (fiice ale plăcerii - fr.).

Dacă JFK avea un gen preferat, acela era fata sănătoasă, snoabă, cuminte şi educată, a cărei inaccesibilitate făţişă, asemănătoare unui cordon sanitar, o putea viola, cum erau fetele de la Miss Porter sau Ethel Walker (şcoli de fete din SUA - n. red.), care îi aţâţaseră dorinţele pe când era elev la Choate şi student la Harvard. Fete precum Jacqueline Bouvier, cu care trebuise să se căsătorească pentru a se culca cu ea, ca să descopere mai apoi repede că una singură nu e de ajuns. Şi acum iată, aici, o matroană specializată exact în ceea ce îl interesa pe el.

Desigur că preşedintele avea multe excepţii de la regula lui şi multe femei frumoase îi ieşiseră în cale. Marilyn Monroe, ultima lui obsesie, se încadra cu greu în tipul liceenei cuminţi. La fel şi Judy Campbell, care împărţise patul nu doar cu JFK, Sinatra sau mafiotul Sam Giancana din Chicago, ci şi cu tatăl lui, Joseph, căruia toată lumea îi spunea şi acum "domnul ambasador", de când fusese omul lui Franklin D. Roosevelt la Palatul Buckingham. (JFK îi zicea tatălui său "Marele JP".) Totuşi, Judy Campbell, cu toată lipsa ei de educaţie, făcuse şcoala catolică şi avea aceeaşi puritate autentică pe care i-o oferise şi Jackie. Era genul de fată pe care o punea la dispoziţie această Madame Claude. JFK murea de nerăbdare.

Nu avea deloc aversiune faţă de prostituţie, indiferent cât de eufemistic era acest cuvânt, şi nu-l deranja să împartă cu tatăl său o amantă. Aşchia nu sare departe de trunchi. În ciuda faptului că se trăgeau din irlandezi catolici şi a rădăcinilor pe care le aveau în puritanul Boston, membrii familiei Kennedy, cel puţin bărbaţii, nu erau deloc pretenţioşi în privinţa sexului, mai ales a sexului comercial. La urma urmelor, lui Joe, unul dintre cei mai mari afacerişti din America, i se părea firesc să combine cele două mari pasiuni ale sale, sexul şi comerţul.

În timp ce era elev la Choate, John Kennedy şi-a pierdut virginitatea cu o prostituată albă din Harlem, lucru pe care i l-a povestit colegului de şcoală LeMoyne Billings, cel mai bun prieten al său. Când era la Harvard, iar Joe era ambasador în Anglia, tatăl şi-a luat fiul într-un circuit al legendarelor bordeluri legale - maisons closes - ale Parisului. Acestea erau, practic, hoteluri de lux în care nimeni nu dormea niciodată singur. Le One-Two-Two, de exemplu, numit aşa după numărul la care se găsea pe Rue de Provence, în spatele magazinului universal Galeries Lafayette, era inclus în multe circuite scumpe cu ghid dedicate străinilor care vizitau Oraşul Luminilor.

A face sex la Le One-Two-Two sau la alte bordeluri celebre, precum Le Sphinx sau Le Chabanais, care-şi luau numele după acea rue pe care se aflau, era o tradiţie exclusivistă la Paris, ca şi a lua masa la Maxim's (unul dintre cele mai renumite restaurante din capitala franceză, fondat în 1893 - n. red.) sau a urmări un spectacol la Folies Bergère (sală de spectacole din Paris, inaugurată în 1869 - n. red.). După o masă rafinată luată în localul respectiv, domnii se puteau retrage cu frumoasa aleasă (erau 60 de frumuseţi dintre care puteai alege) într-unul dintre cele 22 de dormitoare, fiecare având o anumită tematică. Exista o cameră care avea ca temă jungla africană, una cu plaja de la Miami, una care reproducea o cabină de lux de pe vasul Normandie, un adăpost de pirat, o cabină de hidroavion şi, elementul de atracţie al tuturor acestor locuri, o temniţă bine înzestrată.

Le One-Two-Two nu era preferat doar de Joe Kennedy, ci şi de numeroşii lui prieteni de la Hollywood, printre care se numărau Humphrey Bogart, Fatty Arbuckle, Gary Cooper şi Cary Grant. Şi femeilor le plăcea, inclusiv lui Marlene Dietrich şi Gloriei Swanson, iubirea vieţii lui Joe, care a locuit la Paris în zbuciumaţii ani 1920, ca marchiză de Falaise. Soţul ei, marchizul, a devenit angajatul lui Joe la Studiourile Pathé, deţinute de familia Kennedy. Marchizul îi prezenta lui Joe splendorile nopţii pariziene, timp în care Joe avea o aventură pe faţă cu marchiza şi producea filmul Queen Kelly, un fiasco niciodată terminat, care spunea povestea unei patroane de bordel din estul Africii, aflat sub stăpânire germană.

În timpul războiului, Le One-Two-Two şi celelalte cluburi importante au fost preluate de Gestapo şi transformate în bordeluri pentru ofiţerii superiori nazişti. Casele respective au fost închise definitiv în 1946, datorită unei legi elaborate de Marthe Richard, ea însăşi prostituată devenită aviatoare şi apoi spioană, care, după război, a intrat în politica sexului. Folosindu-se de furia francezilor împotriva naziştilor, Richard a marcat efectiv toate bordelurile cu o zvastică stacojie şi le-a scos pe prostituate în stradă (erau sute de mii în toată Franţa), ca în filmul Irma la Douce, turnat de Billy Wilder în anii 1960, în care rolul prostituatei vesele care dă titlul filmului e interpretat de Shirley MacLaine. Femeile care făceau trotuarul au devenit în scurt timp un simbol al Parisului, asemenea teraselor cafenelelor.

Totuşi, nicio lege nu putea face să dispară complet bordelurile din Franţa. Au apărut case secrete, de multe ori controlate de Mafia corsicană. Niciuna nu era mai selectă şi mai discretă decât cea a lui Madame Billy, o casă mare, din secolul al XIX-lea (acum demolată), din Rue Paul Valéry, nr. 4, din luxosul arondisment 16, pe care o frecventau politicieni importanţi, vedete ale cinematografiei franceze, precum Jean Gabin şi Yves Montand, sau magnaţi americani precum Henry Ford al II-lea. Joseph Kennedy îl dusese de multe ori acolo pe Jack în anii 1950, pentru a se distra după masă în drum spre casa de vacanţă pe care familia Kennedy o închiria la Èze, pe Coasta de Azur, chiar şi după ce Jack se căsătorise cu Jackie şi fusese ales senator. Complexul Hyannisport avea câteva elemente de atracţie, dar între acestea nu figura bouillabaisse (supă de peşte, specialitate culinară specifică regiunii Provence, din sud-estul Franţei - n. red.) sau accesul facil la prostituate simandicoase - aşa a luat naştere diaspora sezonieră din Franţa. Rose (soţia lui Joseph Kennedy şi mama lui John F. Kennedy - n. red.) rămânea de multe ori în Massachusetts, lăsându-i pe băieţi să se distreze pe Riviera. Simţul pudorii şi înfrânarea nu erau cunoscute familiei Kennedy.

Madame Billy avea un bordel de modă veche, cu 20 de fete cochete, un bar imens şi zece camere. Ceea ce oferea această nouă Madame Claude era o fantezie nemaiîntâlnită până atunci. Ea putea pregăti pentru client femeia visurilor sale. Ideea ei originală a fost să combine fanteziile de la cabaretul Crazy Horse, acel templu al striptease-ului de pe Avenue George V înfiinţat în 1951, considerat cel mai elegant club de profil, la care evoluau cele mai spectaculoase fete din lume, cu realităţile prostituţiei.

Regula valabilă pentru specimenele perfecte de feminitate de la Crazy Horse era "priveşte, dar nu pune mâna". Acelaşi standard de voyeurism se aplica şi amazoanelor de la Lido (alt cabaret celebru situat în Paris, pe Champs-Élysées, inaugurat în 1946 - n. red.) şi Folies Bergère, la fel ca supermodelelor de azi. Madame Claude a avut geniul să permită înlăturarea acestui scut protector, îngăduindu-le bărbaţilor obişnuiţi, sau cel puţin bogătaşilor, să atingă ceea ce era de neatins. Nu trebuia să fii Tom Brady ca să o ai pe Gisele Bündchen. Nu trebuia să fii nici Harvey Weinstein. Nu trebuia să hărţuieşti pe nimeni, nu trebuia să te baţi cu nimeni. Nu trebuia nici să fii burlac. Chiar dacă erai şef de stat.

Serviciul special şi secret al lui Madame Claude se adresa "bărbatului care are totul", ca mai toate reclamele de pe Madison Avenue de la sfârşitul anilor 1950, menite să le stârnească oamenilor dorinţa de a câştiga şi mai mult. Pe lângă faptul că erau înalte, superbe şi aveau un trup sculptural, Claude a mai adăugat un element: distincţia. Fetele ei nu făceau pur şi simplu striptease; proveneau din vechi familii din înalta societate franceză. Mai ales în Franţa, snobismul era o mare virtute, iar Madame Claude a jucat cartea aceasta până la capăt. Majoritatea întâlnirilor aveau loc "la client", iar în cadrul acestora ea vindea intelect şi farmec, nu doar sex. Îşi trimitea fetele la întâlniri de seară la care se lua masa, se dansa şi se încheia totul în mod fericit în cele mai luxoase locuri din acest fermecător oraş. Timpul însemna bani, iar o bună parte din timpul pentru care se plătea era reprezentat de farmecul romantic sau de iluzia acestuia, nu de sex.

Mogulii şi vedetele aflate în vizită, de obicei fără soţii, îşi încheiau serile feerice în apartamentele lor luxoase de la Ritz, Plaza Athénée, Crillon sau George V. Când era nevoie de discreţie, ca în cazul lui JFK, se putea aranja un rendez-vous strict secret, într-un loc ireproşabil, bineînţeles, nu într-unul dintre omniprezentele hôtels de vingt minutes (hoteluri de 20 de minute - fr.), în care se consumau relaţii întâmplătoare. Claude avea un apartament cu trei dormitoare în Rue de Marignan, în zona comercială a bulevardului Champs-Élysées. Două sau mai multe fete frumoase, invariabil înalte şi graţioase ca nişte manechine se aflau acolo la datorie, satisfăcând închipuirile şi pasiunile diabolice ale jurnaliştilor şi fotografilor de la Paris Match, care-şi avea sediul după colţ, sau ale vedetelor şi producătorilor din "Micul Hollywood" parizian, cartierul companiilor de film grupate vizavi de Champs-Élysées, pe Rue de Ponthieu şi pe Rue de Colisée.

Apartamentul de pe Marignan îi deservea de asemenea pe magnaţii englezi şi europeni aflaţi în trecere, care stăteau pe Champs-Élysées la Travellers Club. Şeful bagajiştilor de acolo, un om priceput la aranjamente, o ajutase pe Madame Claude să-şi înceapă afacerea cu doar câţiva ani înainte, strecurându-le numărul ei de telefon membrilor mai privilegiaţi. (Clubul a avut clientelă exclusiv bărbătească până în secolul al XXI-lea.) Ca o ironie a sorţii, clădirea de marmură a clubului, aflată pe Champs-Élysées, la nr. 25, fusese construită în 1865 de Esther Lachmann, una dintre prostituatele cele mai cunoscute ale Parisului într-o epocă în care "les grandes horizontales" (marile orizontale - fr.), cum erau numite metresele de lux, erau echivalentul de azi al starurilor feminine din domeniul rockului şi al filmului, ca şi al celebrităţilor de felul celor din familia Kardashian.

Cazul ascensiunii sociale prin sex a lui Lachmann, evreică săracă născută la Moscova în 1819, merită să fie cercetat; ea avea să devină un model chiar pentru Madame Claude. Lachmann, fiica unui ţesător, a fost căsătorită la 17 ani cu un croitor rus sărac, a avut un fiu şi i-a abandonat pe amândoi, ducându-se la Paris. La 21 de ani, era amanta lui Henri Herz, cunoscut pianist şi fabricant de piane, care a introdus-o în cercurile înalte ale lumii artistice, dacă nu în înalta societate. Când Herz a refuzat să-şi părăsească soţia pentru ea, Lachmann a trecut Marea Mânecii şi s-a dus la Londra, unde o altă curtezană i-a împrumutat rochiile decoltate care atrăgeau atenţia bărbaţilor din aristocraţia britanică la premierele de la Covent Garden. În 1851, a dat lovitura, căsătorindu-se cu portughezul Albino de Araújo de Païva, a cărui familie făcuse avere din negoţul cu opiu în colonia Macao.

În 1852, la 33 de ani, "La Païva", aşa cum era numită, a divorţat de vlăstarul opiului şi a făcut o nouă victimă în persoana contelui german Guido Henckel von Donnersmarck, un tânăr de 22 de ani, moştenitor al unui imperiu minier. Femeii i-au trebuit aproape 20 de ani să-l ducă la altar pe tânărul conte, lucru care s-a întâmplat în 1871. A fost însă una dintre cele mai scumpe idile din istorie, căci La Païva a primit de la conte nu doar măreţul Château de Ponchartrain, de lângă Paris, ci şi, odată cu construcţia actualei clădiri a Travellers Club, considerată pe atunci culmea ostentaţiei, echivalentul palatului ridicat pentru Aaron Spelling în Holmby Hills, în anii 1980, în timpul administraţiei Reagan. Auguste Rodin a fost unul dintre cei care au ajutat la construcţia imobilului, el, Zola, Flaubert şi Delacroix fiind invitaţi obişnuiţi la petrecerile pe care le dădea La Païva, considerate cele mai extravagante din acea perioadă. Ea chiar l-a inspirat pe Alexandre Dumas‑fils să scrie, în 1873, o piesă despre o curtezană care are un succes atât de mare, dar este atât de lipsită de scrupule, încât soţul ei, un magnat al comerţului cu arme, este îndreptăţit s-o ucidă. Titlul piesei era La Femme de Claude (Nevasta lui Claude în franceză. Personajul principal al piesei este Claude Ruper - n. red.). Se crede că de la acesta se trage nom de bordel (nume de bordel - fr.) Madame Claude.

Satisfacerea fanteziilor erotice ale unui preşedinte aflat în vizită era cea mai delicată şi mai pretenţioasă formă de diplomaţie a dolarului. În acelaşi timp, era un coşmar logistic, dat fiind faptul că ochii întregii lumi erau aţintiţi asupra noului preşedinte şi asupra fermecătoarei lui soţii, aflată la prima manifestare a francofiliei sale. Că JFK putea fi prins cu pantalonii în vine în timpul unei vizite de stat era un lucru care nici măcar nu putea fi luat în considerare. Totuşi, având aroganţa tatălui său, care spunea că genului potrivit de băiat rău i se poate ierta orice, John Kennedy era atât de obsedat de sex şi atât de neruşinat şi de nesăbuit în obsesiile lui, încât şi-a plănuit escapada sexuală franceză ca pe o Zi Z priapică.

Planul preliminar a fost pregătit în cea mai mare parte de Madame Claude şi Pierre Salinger, ataşatul de presă şi omul de încredere al lui Kennedy, care, în ciuda multor presupoziţii, era doar pe jumătate francez (mama), fiind crescut şi educat în San Francisco. Vorbea însă în mod fluent limba franceză; în plus, avea aceeaşi înclinaţie spre indecenţă ca şeful lui, aşa încât i-a făcut plăcere să se ocupe de treaba respectivă. La început, Madame Claude l-a respins pe Salinger. Erau prea multe lucruri care puteau s-o ia razna şi prea mulţi ochi îndreptaţi spre potenţialul ei client, probabil, cel mai faimos bărbat din lume.

Atentate şi crime politice în istorie

 

Mihai Manea
Atentate şi crime politice în istorie
Editura Meteor Press, 2021
 

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Încă din Antichitate, asasinatele şi crimele politice au reprezentat o constantă a istoriei. Unele au zguduit lumea, altele au schimbat cursul istoriei, cele mai multe au generat controverse şi au alimentat teorii ale conspiraţiei ce au rezistat trecerii timpului.

Rămân şi astăzi întrebări care aşteaptă răspunsuri:
Ion Gh. Duca, omorât de legionari cu ştirea lui Carol al II-lea?
Zelea Codreau, călău şi victimă?
Barbu Catargiu, asasinat din ordinul lui Cuza?
Aldo Moro, sacrificat cu bună ştiinţă de guvernul lui Andreotti?

Sau putem specula ce s-ar fi întâmplat dacă...
... în 1939, Adolf Hitler nu şi-ar fi scurtat discursul de la berăria Bürgerbräukelle şi bomba care a explodat opt minute mai târziu l-ar fi surprins înăuntru?
... sau dacă glonţul turcului Mehmet Ali Ağca ar fi avut o altă traiectorie şi l-ar fi lovit în plin pe papa Ioan Paul al II-lea?

Cartea profesorului Mihai Manea vine să ne explice ce s-a întâmplat în realitate, când şi de ce şi ne propune o incursiune în trecutul violent al omenirii, absolut necesară şi plină de învăţăminte.

Fragmente

Cuvânt al autorului

Doi literaţi francezi celebri au sintetizat, în mod magistral, credem, esenţa şi limitele cunoaşterii. Astfel, La Fontaine spunea că "atunci când ştii multe, poţi să vorbeşti, dar e mai bine să taci", iar Marcel Proust declara că "adevărata călătorie a descoperirii înseamnă nu a căuta ţărmuri noi, ci a vedea cu ochi noi".

Când am început să lucrez la această carte, al cărei subiect este extrem de vast, iar sursele de informare par aproape inepuizabile, am reflectat îndelung la conţinutul său. Paginile ce urmează sunt rodul unor ani întregi de analize, selecţii şi lecturi. Nu pot emite pretenţia că am prezentat toate informaţiile referitoare la toate personalităţile care au fost ţinta unor atentate sau au căzut victime asasinatelor politice din simplul motiv că bibliografia disponibilă nu este decât parţială, iar istoria are, fără îndoială, un număr uriaş de eroi publici sau anonimi greu de cuprins în paginile unui singur volum.

În acelaşi timp, trebuie să precizez că nu am abordat speţele unor personaje celebre care au sfârşit tragic sau care au trecut pe lângă moarte în cazul cărora ştiinţa istorică mai are încă multe puncte de vedere de formulat în vederea unei concluzii - şi mă refer, de exemplu, la Maximilien de Robespierre, Dag Hammarskjöld, Che Guevara, Gheorghe I. Brătianu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ioan Petru Culianu, Viktor Iuşcenko şi mulţi alţii.

De menţionat este şi faptul că fiecare personalitate înfăţişată în paginile ce urmează, care a căzut victimă unor acte criminale, este prezentată prin raportare la viaţa şi activitatea sa. Ca atare, conştient ab initio de limitele acestei lucrări, autorul nu are pretenţia că a rezolvat mistere vechi de secole, nici că poate să dea verdicte definitive despre cei culpabili. Nu doreşte decât să ofere publicului larg o lucrare ce poate să suscite interes, curiozitate şi mai ales, să dezvolte gustul pentru lectură şi gândire critică.

Un gând deosebit şi întreaga mea gratitudine pentru directorul Editurii Meteor Press, care a acceptat acest proiect.

Violenţa, atentatul şi crima politică - permanenţe ale istoriei

Istoria a consemnat în mai toate epocile sale asasinate şi atentate, acţiuni violente îndreptate contra ordinii de stat şi a reprezentanţilor acesteia - şefi de stat, oameni politici, lideri militari sau religioşi şi alţii. Au existat, în acelaşi timp, şi numeroase momente în care cursul istoriei a fost schimbat de crime cu substrat politic care au zguduit lumea. Un clasament realizat de site-ul web www.toptenz.com a enumerat zece dintre cele mai faimoase asasinate care au avut loc de-a lungul istoriei şi care au produs controverse, alimentând teorii ale conspiraţiei ce au rezistat trecerii timpului.

1. Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei, moştenitorul tronului Imperiului Austro-Ungar, şi a soţiei sale, Sofia, în 1914.
2. Uciderea preşedintelui SUA Abraham Lincoln, în 1865.
3. Asasinarea ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei, în 1881.
4. Asasinarea lui Martin Luther King, Jr., militant pentru drepturile civile din SUA, în 1968.
5. Asasinarea lui Caius Iulius Caesar, în 44 î.Hr.
6. Asasinarea lui Mahatma Gandhi, părintele independenţei Indiei, în 1948.
7. Asasinarea preşedintelui american John F. Kennedy, în 1963.
8. Asasinarea Indirei Gandhi, prim-ministru al Indiei, în 1984.
9. Uciderea lui Reinhard Heydrich, guvernatorul nazist al Boemiei şi Moraviei, în 1942.
10. Asasinarea lui Benazir Bhutto, fostul prim-ministru al Pakistanului, în 2007.

Dar de unde provine termenul de asasin, despre care o să tot vorbim în aceste pagini? În secolul al XI-lea, Hassan ibn-al-Sabbah (1050-1124), un adept al orientării şiite din cadrul islamului, s-a remarcat în Persia în lupta împotriva celeilalte orientări religioase a islamului, reprezentată de sunniţi. Alungat şi persecutat, Sabbah a cucerit fortăreaţa Alamut, unde şi-a creat o adevărată armată de adepţi care au ucis, potrivit numeroaselor surse istorice, o seamă de lideri politici, militari, religioşi. Această sectă şiită sângeroasă înfiinţată de Sabbah a primit numele de Asasini (în arabă, haşişiun, adică "fumătorii de haşiş"), deoarece membrii ei, renumiţi pentru cruzimea lor, consumau haşiş înainte de a porni la luptă. Potrivit altor istorici, termenul de asasin ar semnifica "susţinătorii lui Asas".

Asasinatul sau crima politică, scrie profesorul american de istorie Franklin Lewis Ford, vizează uciderea intenţionată a unei victime sau a unui grup de victime specifice pornind de la un motiv legat de importanţa sau proeminenţa publică a victimei şi comisă cu un scop politic. Dacă luăm însă în considerare rigoarea analitică, motivaţia este, uneori, greu de stabilit. S-au comis, în genere, asasinate politice pentru a elimina un rival în lupta pentru putere, pentru a preveni sau răzbuna o înfrângere politică, din fanatism sau pentru a impune o schimbare politică. Au fost comise însă şi asasinate sau atentate de indivizi cu tulburări mintale ori de unii care nu au urmărit altceva decât notorietatea. Motivaţia politică a asasinatului a fost teoretizată încă din Antichitate de către Sun Tzu în lucrarea Arta războiului. În Principele, Niccolò Machiavelli avertiza asupra necesităţii de a lichida inamicii politici atunci când aceştia devin un pericol real pentru societate. Armele utilizate au fost extrem de diverse - pumnalul, cuţitul, sabia, otrava, pistolul, carabina, ajunând până la cel mai sofisticat arsenal din secolul XXI.

De-a lungul secolelor, în cadrul societăţii - indiferent de treapta dezvoltării socio-umane în care se afla - asasinatele politice, interpretând sintagma luptei pentru putere, au constituit o modalitate de a obţine avantaje sociale sau de a accede la funcţii înalte în stat. Executate direct sau indirect, în nume personal, prin comploturi ori sub umbrela unor organizaţii extremiste, asasinatele politice au generat deseori răsturnări radicale de situaţii, chiar dacă, uneori, scopul acţiunii nu a fost atins în totalitate. Dacă luăm în considerare şi represaliile, în unele cazuri privite ca o armă a dreptăţii (fals înţeleasă, deseori), ajungem să apreciem proporţiile acestor crime.

Crimele care se încadrează în termenii unui asasinat politic, fie că sunt săvârşite la comandă străină, cu o largă reţea de indivizi aflaţi în slujba unor organizaţii care urmăresc răsturnarea ordinii de stat, să suprime cauza unui rău social şi să ralieze opinia publică, fie că urmăresc încetinirea dezvoltării societăţii în scopul acaparării unor bogăţii naturale ajung uneori să influenţeze mersul societăţii în ţara în care se petrec asemenea fapte abominabile.

Deseori, moartea violentă sau un atentat a transformat o carieră politică, atribuindu-i un destin tragic. În acelaşi timp, victimele au devenit subiectul unui cult, deseori de tip mistic, dezvoltat de-a lungul secolelor. De remarcat este şi soarta unor asasini pe care astfel de acte i-au scos din anonimat. Astfel, Brutus a intrat în memoria colectivă doar ca urmare a asasinării lui Cezar, iar Charlotte Corday a devenit o eroină de factură romantică doar pentru că l-a înjunghiat mortal pe unul dintre liderii marcanţi ai Revoluţiei Franceze, şi anume Jean-Paul Marat.

Asasinatul politic a vizat în cele mai multe cazuri puterea politică şi a constituit dintotdeauna o modalitate de a accede la putere, de a lichida adversarii politici. El a generat, dar nu întotdeauna şi în mod obligatoriu, o răsturnare de situaţie şi uneori a fost urmat de represalii. În cazul multor atentate sau comploturi politice, misterul legat de cei care i-au inspirat sau susţinut pe autorii lor dăinuie şi în prezent. De multe ori, autorii au fost trădaţi sau deconspiraţi sau prinşi în capcană. De fapt, privit din perspectivă socio-politică, asasinatul politic face parte din riscul exercitării puterii şi nu este întotdeauna însoţit de lichidarea sau abandonarea libertăţilor publice.

Majoritatea asasinatelor politice au fost încadrate în categoria regicidului, care, în opinia istoricului Olivier Coquard, s-au desfăşurat între secolul al XIV-lea şi al XVII-lea. Apoi, acestea s-au rărit până către sfârşitul secolului al XVIII-lea, dar au apărut din nou, în forţă, la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Nu toţi conducătorii politici care au avut un sfârşit violent au fost victimele unor atentate. Astfel, împăratul german Frederic I Barbarossa (1154-1190) s-a înecat într-un râu din Asia Mică în perioada Cruciadei a treia (1189-1192), mai precis în 1190, sub greutatea armurii sale. Regele Franţei Carol al VIII-lea (1470-1498) a murit în 1498 ca urmare a unei lovituri primite la cap în timpul unui joc. Un alt rege francez, Henric al II-lea (1547-1559), s-a stins în 1559, după ce a fost rănit într-o întrecere cavalerească, închinată încheierii păcii cu Spania la Cateau-Cambrésis (1559).

Olivier Coquard evidenţiază într-o lucrare foarte recentă deosebirea dintre atentatul terorist, ale cărui victime sunt civili nevinovaţi şi care vizează modificări la nivelul puterii politice, comploturile de palat, care duc la un transfer de putere fără a opera schimbări de substanţă la nivel politic, şi asasinate inutile, care se remarcă prin aspectul lor spectaculos şi impactul mediatic deosebit, dar fără rezultate deosebite.

De-a lungul istoriei au existat numeroase conspiraţii şi comploturi care au urmărit eliminarea unor personalităţi ale vremii. Printre cele mai importante, pot fi menţionate următoarele:
65 şi 63 î.Hr. - prima şi a doua conspiraţie a lui Lucius Sergius Catilina împotriva puterii şi Senatului (Republica Romană)
65 d.Hr. - complotul lui Gaius Calpurnius Piso împotriva împăratului Nero (Imperiul Roman)
1478 - complotul lui Francesco de' Pazzi şi Bernardo Bandini Baroncelli împotriva familiei de Medici (Florenţa)
1506 - conspiraţia lui Giulio d'Este şi Ferrante d'Este împotriva fraţilor lor vitregi (Ferrara)
1570; 1583; 1586 - comploturile lui Roberto Ridolfi, Francis Throckmorton, Anthony Babington de asasinare a reginei Elisabeta I (Anglia)
1605 - complotul "prafului de puşcă", de asasinare a regelui Iacob I (Anglia)
1718-1720 - conspiraţia marchizului de Pontcallec împotriva lui Filip al II-lea, duce de Orléans (Franţa)
1749 - complotul sau revolta sclavilor musulmani (Malta)
1788 - conspiraţia Anjala pentru a pune capăt războiului ruso-suedez (Suedia)
1939 - operaţiunea Himmler pentru a justifica invadarea Poloniei (Germania)
1984 - atentatul IRA de la Brighton împotriva prim-ministrului Margaret Thatcher (Marea Britanie)

Desigur, se poate pune întrebarea de ce este atât de important să studiem aceste atentate sau crime politice. În primul rând, deoarece cei care au studiat intens crima şi asasinatul politic au lansat o întreaga literatură - articole, discursuri, unele documente semnificative care impun necesitatea studierii asasinatelor politice. În al doilea rând, acestea reprezintă deseori adevărate istorii în sine care au inspirat opere literare, au contribuit la dezvăluirea vanităţii asasinului şi, mai ales, la statuarea unui sistem de pază şi protecţie pentru conducătorii lumii. Având în vedere că, în mod practic, liderii politici, militari sau religioşi pot deveni oricând ţinta unui atentat, s-a dezvoltat un sistem de pază şi protecţie care, cu timpul, a ajuns din ce în ce mai sofisticat.

Încă din Antichitate au apărut informaţii cu privire la atentate sau comploturi politice. Astfel, în Vechiul Testament este menţionat faptul că regele Ioaş al Iudeei a fost asasinat de către slujitorii săi. Apoi, este pomenită istoria lui Ioab, care l-a omorât pe Absalom, fiul lui David, iar Sanherib, regele Asiriei (705-681 î.Hr.), a fost ucis de fiii săi. Tot aici apare povestea Iuditei, care a contribuit decisiv la eliberarea evreilor amăgindu-l şi ucigându-l pe generalul Olofern, conducătorul armatei asiriene care invadase Iudeea. Scriitorul şi filosoful indian Chanakya (c. 350-283 î.Hr.) a vorbit despre asasinate în lucrarea Arthashastra ("Ştiinţa statului"), cel mai vechi text laic indian şi un veritabil tratat de politică, administraţie şi economie. Chanakya a fost şi sfetnicul împăratului Chandragupta Maurya (340-298 î.Hr.), fondator al Imperiului Maurya din India, care s-a inspirat din lucrarea Arthashastra pentru a întemeia primul mare regat indian şi care a recurs mai târziu la asasinate împotriva unora dintre comandanţii şi urmaşii lui Alexandru Macedon. În anul 339 î.Hr., Socrate, renumitul filosof grec al Antichităţii condamnat la moarte pentru învăţătura şi activitatea sa nonconformistă, a fost obligat să bea otravă, mai exact o fiertură din cucută.

În China, la sfârşitul secolului al III-lea î.Hr., s-a impus regatul Qin. Conducătorul regatului Yan a încercat înlăturarea împăratului Qin Shi Huangdi, întemeietorul dinastiei Qin, şi a trimis un asasin pe nume Jinj Ke, care însă a fost ucis, iar complotul a eşuat.

În schimb, conspiraţia care l-a vizat pe Filip al II-lea, regele Macedoniei (359-336 î.Hr.), a avut sorţi de izbândă. Filip a pierit la Aegae, probabil în 336 î.Hr., unde curtea s-a reunit pentru a sărbători căsătoria lui Alexandru I al Epirului cu Cleopatra a Macedoniei, fata lui Filip şi a Olympiei. În timp ce intra în teatrul oraşului, Filip a fost ucis de Pausanias de Oretis, una dintre gărzile sale de corp. Motivele crimei rămân controversate, dezbaterile purtându-se în jurul mai multor ipoteze, şi anume cea avansată de Cleitarchus, unul dintre istoricii lui Alexandru cel Mare, şi cea a istoricului latin Justin.

În Roma antică, asasinatul a fost mereu prezent şi numeroşi conducători, de la Caesar la Caligula, au căzut victime unor comploturi ale aristocraţiei sau ale membrilor gărzii pretoriene. În timpul ocupaţiei romane a Iudeei s-a afirmat gruparea sicarilor sau a zeloţilor, care a recurs la acte de violenţă şi asasinate împotriva romanilor sau a evreilor care colaborau cu duşmanul. Se foloseau de pumnale scurte, ascunse în pelerină (numite de romani "sica", de aici şi numele de "sicari"), după care dispăreau repede în mulţime. Relatări despre mişcarea zeloţilor apar şi în lucrările istoricului evreu Flavius Josephus Antichităţi Iudaice şi Războiul Evreilor atunci când vorbeşte despre revoltele din Iudeea stăpânită de romani în secolul I d.Hr.

În Evul Mediu, odată cu perioada Renaşterii, a luat amploare tiranicidul, adică asasinarea unui rege sau suveran atunci când guvernarea sa devenea tiranică. De remarcat este faptul că tirania i-a preocupat pe numeroşi învăţaţi încă din Antichitate. Astfel, pentru vechii greci, de exemplu, asasinul unui tiran putea să fie un veritabil erou. Mai mult, Herodot a opus tiraniei monarhia. Platon a susţinut că tirania se putea instaura ca urmare a derapajelor din cadrul regimurilor democratice. Iar cronicarul John de Salisbury s-a întrebat dacă tirania avea legitimitate. Conciliul de la Konstanz din 1414-1415 a condamnat oficial tirania. De exemplu, este pomenit cazul lui Dimitrie Zvonimir, rege al Croaţiei (1076-1089), care, conform unor izvoare istorice, ar fi fost ucis deoarece nu a acceptat o propunere a papei de a lupta alături de bizantini împotriva turcilor selgiucizi. În 1192, Conrad de Montferrat, marchiz de Montferrat, ales rege al Ierusalimului în acelaşi an, a fost ucis de doi membri ai sectei Asasinilor. Tot în urma unui asasinat a pierit şi Przemys³ al II-lea, rege al Poloniei (1295-1296). Au existat şi conducători care au sfârşit în timpul războaielor religioase, de exemplu în Franţa secolului al XVI-lea. În acelaşi timp, au avut loc mai multe atentate la viaţa reginei Elisabeta I a Angliei (1558-1603). În Japonia medievală, luptătorii ninja sau shinobi erau angajaţi să urmărească potenţialii rivali în perioada shogunatului Tokugawa, să se infiltreze în rândul familiilor adversarilor şi să-i ucidă.

În epoca modernă, numărul crimelor politice a sporit. De exemplu, în perioada domniei regelui Ludovic al XIV-lea al Franţei (1643/ 1661-1715), supranumit Regele Soare sau Ludovic cel Mare, a avut loc celebra de acum "Afacere a otrăvurilor", o serie de procese de vrăjitorie în care a fost implicată şi marchiza de Montespan, metresa regelui. Potrivit unor istorici, împăratul Napoleon Bonaparte (1804-1814/1815) a fost otrăvit lent cu arsenic, în perioada exilului din insula Sf. Elena (1815-1821) din ordinul guvernatorului britanic Sir Hudson Lowe. Mai mult, în Rusia, cinci împăraţi (ţari) au fost asasinaţi în mai puţin de 200 de ani, iar în Statele Unite ale Americii, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, au fost asasinaţi trei preşedinţi: Abraham Lincoln (1865), James Garfield (1881) şi William McKinley (1901). În Marea Britanie, singurul prim-ministru asasinat a fost Spencer Percival (1812). În unele cazuri, asasinatul, precum cel de la Sarajevo (1914), a fost utilizat ca pretext pentru declanşarea războiului.

În secolul XX, numărul atentatelor a crescut, fiind vizate deopotrivă personalităţi democratice, precum preşedintele american Franklin Delano Roosevelt (1933-1945), ţinta unui imigrant italian, Giuseppe Zangarra, care a tras asupra lui cinci focuri de armă în 1933, generalul Charles de Gaulle, preşedinte al Franţei (1959-1969), care a fost vizat de nu mai puţin de 27 de atentate, dar şi dictatori, precum Benito Mussolini, conducătorul fascist al Italiei, care a supravieţuit atentatelor puse la cale de Tito Zaniboni (1925), Violet Gibson (1926), Gino Lucetti (1926), Anteo Zamboni (1926), Michele Schirru şi Angelo Sbardellotto (1933). În perioada interbelică, poliţia secretă sovietică (NKVD) a organizat numeroase atentate în Europa şi în lume împotriva adversarilor politici, cel mai celebru caz avându-l ca victimă pe Leon Troţki. La 18 aprilie 1943, pe baza informaţiilor culese de către serviciile secrete, avioanele americane au interceptat şi doborât aeronava care îl purta de la Rabaul la Bougainville pe amiralul Isoroku Yamamoto, comandantul flotei japoneze care a plănuit atacul de la Pearl Harbor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

În condiţiile înrăutăţirii situaţiei internaţionale, pe fondul escaladării Războiului Rece, asasinatele politice au luat amploare. Astfel, pot fi menţionate, între multe altele, atentatele împotriva lui Liaquat Ali Khan, prim-ministrul Pakistanului (1951), Inejiro Asanuma, şeful Partidului Socialist din Japonia (1960), preşedintele american John Fitzgerald Kennedy (1963), reverendul Martin Luther King (1968), senatorul Robert Kennedy, candidat la alegerile prezidenţiale din SUA (1968), Gheorghi Ivanov Markov, disident bulgar, ucis la Londra (1978), Benigno Aquino, Jr., senator şi lider al opoziţiei democratice din Filipine (1983), generalul Muhammad Zia-ul-Haq, preşedintele Pakistanului (1988). Treptat, asasinatul politic şi terorismul s-au împletit, în joc intrând şi serviciile de informaţii, precum MI6, CIA, KGB sau Mossad. După atentatele de la 11 septembrie 2001, într-o lume care a suferit importante mutaţii geopolitice, noua tehnologie, aflată în plin avânt, a determinat o mai mare precizie şi eficienţă a atentatelor prin utilizarea de echipamente sofisticate - mici rachete de croazieră sau drone de supraveghere şi de luptă.

Asasinatul şi crima politică nu au lipsit nici în România. Trebuie menţionat faptul că doar în Evul Mediu, mulţi voievozi din Moldova sau Ţara Românească au răpit, au ucis şi au torturat. Cam aproape jumătate dintre voievozii români nu au un mormânt al lor, deoarece o statistică simplă arată că, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, într-un sfert de veac - între 1510 şi 1535 - zece domnitori au fost ucişi, printre aceştia Mihnea Vodă cel Rău, Dragomir Călugărul, Radu de la Afumaţi, Vladislav al III-lea şi fiul său, Moise Vodă. Deseori, otrava a schimbat în mod violent succesiunile la tronurile Principatelor Române, deşi nu întotdeauna reprobabilul act a fost şi evident sau demonstrat. Aşa au pierit Roman al II-lea, domnitor al Moldovei (1447-1448), Ştefan cel Tânăr (Ştefăniţă), domn al Moldovei (1517-1527), Alexandru Movilă, domn al Moldovei (1615-1616), Iliaş Alexandru, domnitor al Moldovei (1667-1668), Alexandru Lăpuşneanu, domn al Moldovei (1552-1561; 1564-1568), Şerban Cantacuzino, domn al Ţării Româneşti (1678-1688). Conform unor surse, se pare că otrava ar fi fost şi cauza decesului lui Nicolae Titulescu, ministru al afacerilor externe în perioada interbelică.

Românii au cunoscut şi în epoca modernă manifestări ale urii, intoleranţei şi extremismului. Trei şefi de guvern, adepţi ai diferitelor ideologii - ţărănism, liberalism, carlism, comunism sau legionarism - au fost asasinaţi în perioada mandatului lor.

În perioada regimului comunist, România s-a numărat printre statele care au trebuit să facă faţă pericolul terorismului. Astfel, în deceniul al optulea al secolului XX, organizaţia teroristă palestiniană Septembrie Negru a încercat să lovească obiective de pe teritoriul României unde activau diplomaţi sau turişti israelieni. Organisme specializate, precum ARTA, Şoimii, USLA, au dejucat o serie de posibile atentate în 1973, 1975, 1985. În schimb, nu a putut fi preîntâmpinată asasinarea unui diplomat iordanian, în 1984, de către un student iordanian de origine palestiniană, la Hotel Bucureşti din capitala României.

Într-o epocă în care tehnologia de ultimă generaţie este des utilizată în cadrul atentatelor, este binevenită - cu scop de informare şi aducere aminte - o incursiune în trecutul violent al omenirii, care, în acelaşi timp, este şi absolut necesară şi plină de învăţăminte.

ATENTATE ŞI CRIME POLITICE ÎN ANTICHITATE
 

Alcibiade

Lumea greacă antică a lăsat moştenire umanităţii nu doar teorii şi concepte politice, monumente impozante de arhitectură, opere litere nemuritoare, dar şi personalităţi a căror faimă s-a întins peste veacuri, multe dintre ele sfârşind în mod tragic. Una dintre acestea a fost Alcibiade, cunoscut cu numele latin drept Alcibiades Cleiniou Scambonides.

Alcibiade s-a născut la Atena, în jurul anului 450 î.Hr., fiind unul dintre ultimii reprezentanţi ai familiei Alcmeonizilor, din dema Scambonides. Părinţii săi au fost Cleinias, care luptase în războaiele cu perşii, şi Deinomache, fiica lui Megacles. Familia sa a fost ruinată în urma Războiului Peloponesiac (431-404 î.Hr.). După moartea tatălui său, Alcibiade a fost educat la curtea tutorelui şi unchiului său, Pericle, care, alături de Ariphron, răspundea de învăţătura sa. L-a avut ca dascăl, printre alţii, pe filosoful Socrate, pe care l-a admirat şi care l-a învăţat retorica. Alcibiade s-a căsătorit cu Hippareta, (fiica lui Hipponicus, unul dintre oamenii înstăriţi ai Atenei), cu care a avut un băiat şi o fată.

Frumos, extravagant, inteligent, dar şi ambiţios, intrigant şi, mai ales, dornic de putere, mereu trecând dintr-o tabără în alta, Alcibiade a fost văzut de unii autori ca un prim model de dandy, arogant, şi îmbătat de laude."

Datorită calităţilor sale s-a aflat la conducerea grupării democratice de la Atena. S-a afirmat ca şef militar şi om politic în a doua parte a Războiului Peloponesiac. Ales strateg al Atenei în 420 î.Hr., a susţinut o politică externă activă a Atenei, vizând o alianţă a Atenei cu Elida, Argolida şi Mantineia, care însă a eşuat ca urmare a victoriilor ulterioare ale Spartei (418 î.Hr.). A luptat în bătăliile de la Potidea (432 î.Hr.) şi Delium (424 î.Hr.).

După pacea lui Nicias (421 î.Hr.), Alcibiade a propus, în 416 î.Hr., organizarea unei expediţii ateniene în insula Sicilia, unde cetatea Sagesta lansase un apel de ajutor. Într-o cuvântare celebră, a supus Adunării Poporului ideea realizării unui imperiu al Atenei în sudul Italiei şi insula Sicilia, regiune colonizată de greci în Antichitate şi care a fost denumită în epocă Magna Graecia.

Expediţia a început în 415 î.Hr., cu debarcarea la Siracuza şi asediul cetăţii. Înainte plecării spre Sicilia a avut loc însă la Atena un eveniment mai puţin cunoscut, şi anume mutilarea hermelor - statuile din piatră amplasate de-a lungul drumurilor, la răspântii şi la intrarea în casele greceşti, care aveau sculptat în partea superioară capul lui Hermes, zeul comerţului. Potrivit lui Plutarh, Androcles, un lider politic, a folosit martori mincinoşi care l-au acuzat pe Alcibiade de mutilarea statuilor şi de profanarea Misterelor Eleusine, ceea ce constituia, practic, un atentat la spiritualitatea Atenei. Expediţia ateniană din Sicilia s-a terminat cu un dezastru. Flota a fost distrusă şi mulţi atenieni au fost capturaţi. Alcibiade a fost rechemat acasă pentru a fi judecat de sacrilegiu. Orgolios, generalul atenian a refuzat să se supună, trecând de partea principalului adversar al Atenei, Sparta. În consecinţă, a fost condamnat la moarte in absentia şi la confiscarea averii.

Refugiat în Sparta, Alcibiade a întors armele împotriva Atenei, făurind planul unei alianţe între Sparta şi marele duşman al lumii greceşti, Persia. În 412 î.Hr., perşii, prin guvernatorul (satrapul) Tisaferene, au înzestrat flota spartană, care, către sfârşitul Războiului Peloponesiac, a navigat în Marea Egee printre insulele greceşti. Dar afinitatea pentru Sparta nu a durat mult, deoarece Alcibiade nu a obţinut ceea ce a dorit. Ca urmare a intrigilor sale, perşii au început să reducă ajutoarele acordate Spartei în lupta împotriva Atenei.

În 411 î.Hr., Alcibiade şi câţiva lideri politici şi militari atenieni au urzit un plan care urmărea instaurarea unui regim oligarhic la Atena, dar dezamăgit că nu a obţinut ceea ce a dorit, a trădat din nou şi a revenit de partea grupării democratice de la Atena. În 410 î.Hr., a fost reales strateg la Atena şi a obţinut victoria de la Mindaros împotriva spartanilor. După doi ani, a fost absolvit de toate acuzele aduse anterior şi a fost ales hegemon al cetăţii. Înfrângerea de la Notion din 407 î.Hr. l-a făcut însă să îşi piardă din nou toate titlurile şi îl forţează să plece în Tracia.

Către finalul Războiului Peloponesiac a fugit din nou în Asia Mică, la perşi. Alcibiade nu a fost singurul grec care s-a refugiat de-a lungul veacurilor la perşi. Au mai făcut-o şi Temistocle, Demaratos sau Gongilos. Conform lui Tucidide, Alcibiade a călătorit la Susa şi Babilon, unde l-a întâlnit pe regele perşilor Darius al II-lea (423-404 î.Hr.). În lucrarea sa Vieţi paralele, Plutarh povesteşte că Alcibiade, refugiat la curtea satrapului Farnabazos al II-lea, în Frigia, a luat cu el multe bogăţii, deşi pierduse şi mai multe, deoarece fusese jefuit înainte de traci. Multe dintre detaliile morţii fostului general atenian sunt încă neclare. Potrivit lui Plutarh, Farnabazos a decis să îl lichideze la insistenţele Spartei. Într-o noapte din anul 404 î.Hr., reşedinţa sa a fost înconjurată şi incendiată. Văzând că nu are scăpare, Alcibiade a ieşit să lupte împotriva asasinilor săi, dar a fost ucis de arcaşii persani. Un tablou al lui Philippe Chéry, din 1791, expus la Muzeul de Arte Frumoase din La Rochelle în Franţa, zugrăveşte tragicul eveniment.