Flying Monk - şi eresurile lumilor uitate - Cartea poveştilor uitate

 

Radu Polizu
Cartea poveştilor uitate
Editura Scrisul Românesc, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Flying Monk - şi eresurile lumilor uitate

Cartea poveştilor uitate a domnului Radu Polizu este în ultimă instanţă o invitaţie la călătorie. Ea este deosebită prin felul ei extravertit de-a te pune în relaţie cu terra incognita direct prin sufletul şi trăirile autorului, a celui care dăruie cu generozitate acel fior şi tumult al spiritului înrobit de fascinaţia misterului şi de credinţa că a ajuns în miezul lucrurilor. În acelaşi timp, este o declaraţie de iubire adresată călătorului anonim de orişiunde, călătorului autentic (şi nu turistului!), înfometat să vadă şi dispus să rabde şi subscrie oricăror vicisitudini ce l-ar putea abate de la drum. Un anume tip de asceză - pe care călătorul şi-o impune - face aproape mistic acest demers plin de fantezia, talentul, umorul şi naturaleţea debordantă a unui scris necăutat, autentic şi plin de vervă. Mai apoi, cartea este un tratat de iniţiere în misterele călătoriei, abordată filozofic. Ieşind din limitele entertainment-ului, ea se defineşte ca un instrument de cunoaştere, de căutare de sine, un mod de-a te redescoperi în tainele nemărginite ale acestei lumi. Aşa cum glosează însuşi autorul în cuvântul introductiv, rătăcirile călătorului nu fac decât să-i obiectiveze gândul interior şi să-l îmbogăţească prin atingerea acestui ideal animist al răspândirii în lume pentru a te întoarce la sine, îmbogăţit, după principiul individuaţiei: "Gândul nu avea nici un sens dar ceva, ceva era acolo, acel ceva pe care apoi l-am căutat peste tot, poate comoara alchimistului care era chiar sub perna din casa de la marginea Bucureştiului." În fapt, autorul face referinţă la povestea rabinului Eisik care visează o comoară la capătul lumii şi după ce bate drumul până la ea, află din visul unui gardian că ea se află sub propria sa vatră. Aşa cum rabinul străbate lumea să descopere comoara ascunsă la el în casă, sensul călătoriei - teoretizat în această carte - începe şi revine sub perna autorului. El este reliefat mai ales de zborurile mirifice ale acelui "Flying Monk" ce survolează spaţiul infinit al internetului, purtând pe aripile lui daruri surprinzătoare pentru iubitorii de poveşti uitate. Flying Monk este un site bătrân construit de autorul de faţă - de când lumea internetului - cu o colecţie fabuloasă de filme, fotografii şi note de călătorie. În fapt, este un gen de jurnal vizual ce reţine - depersonalizat - aproape zilnic, câte o petală din corola de minuni a acestei lumi. Flying Monk este o vahană ce-l poartă pe autor prin eresurile unor tărâmuri aparte, mai pure şi, nu mai puţin, fascinante. Radu trăieşte în această lume a lui - reinventată cu mijloace tehnologice - într-o dublă identitate: a IT-istului pasionat ce se joacă demiurgic cu instrumentele puse la dispoziţie de noua tehnologie şi a monahului zburător - călăuza ta - ce colindă extatic prin lumile şi poveştile lor uitate.

Linia narativă şi confesivă curge nestăvilită la temperaturi lirice. Ce caracterizează cu prisosinţă scriitura lui Radu Polizu este o irezistibilă sinceritate, dezvăluind o trăire intensă a faptului evocat - ca un catharsis. Scriitura, chiar dacă fin şi temeinic elaborată, trădează voit un anume gen de oralitate şi impetuozitate care te ţine conectat la un prezent narativ. Bucuria amintirii şi a actului creator în sine (slova făurită a scrisului) împerecheate-n carte se mărită, lăsând la o parte orice contrafacere sau făţărnicie eseistică. Scrisul zvelt, ironic şi spontan, dar în acelaşi timp plin de referinţe socio-culturale, îmbracă orice istorie într-o aură de mister şi autenticitate. Pe alocuri, aserţiuni filozofale nu încarcă sau modifică densitatea textului, sunt în general remarci de bun simţ ce se înlănţuie logic din tonalitatea şi gravitatea expunerii.

Visul călătoriei se concretiza în mintea autorului încă din copilărie, apoi în adolescenţă, şi îl purta - în limitele unui regim politic închis, dictatorial - către civilizaţiile pierdute, lumea tăcută şi stranie a piramidelor şi ashram-urilor din Tibet. Se gândea că visul lui se va transforma într-o zi în realitate, dar fără să ştie cum? Lumea eclatantă a Europei vestice, exemplificată în visul românului de-a vedea Parisul şi Coasta de Azur, nu rezona prea mult cu aşteptările călătorului în căutarea unei străluciri interioare, mistice.

Cu Biblia călătorului sub braţ (ghidul Lonely Planet), autorul pare să ignore noţiunile de noapte şi de zi când are de traversat munţii, înfruntat mitralierele insurgenţilor din Egipt sau gherilele din America Latină. Ceva lipsea acestui minunat ghid - imaginea - ce nu putea cuprinde în cuvinte adevărata măreţie şi vibraţia unor locuri. Aşa s-a născut Flying Monk cu 20 de ani în urmă. Însoţită de charisma povestitorului, imaginea fotografică sau video devenea viaţă. Şi nu doar autorul se identifică cu acest hobby materializat în site-ul fabulos, dar ajunge să fie recunoscut şi strigat prin aeroporturi de tovarăşii de breaslă ca: Flying Monk.

Pentru a pătrunde în miezul lucrurilor, călătorul trece printr-un proces dificil de adaptare şi integrare pentru că numai dinăuntru cunoaşterea şi înţelegerea unui mod de viaţă este posibilă. Scopul călătoriei, precizează autorul, nu este de-a vizita muzee sau a te delecta cu peisaje frumoase ci de-a trăi literalmente şi a împărtăşi cumva destinul unei comunităţi în contextul unui spaţiu mental şi geografic. A pătrunde în acest univers tabu nu este la îndemâna oricui, există riscuri, încercări şi situaţii neplăcute. "Vivere periculosamente" pare a fi deviza călătorului. Anduranţa şi supunerea sunt elemente esenţiale care-l ajută să nu se abată de la drum: ".... Am plecat pe drumurile sinucigaşe din India cu un Ambasador model 1938 la târgul de cămile, în China să pescuim cu cormoranii Yangshou, am suit muntele Sinai noaptea.... am scăpat de mitralierele insurgenţilor în Egipt, de gherilele maoiste din Peru..." A călători cu rata plină cu găini, a ştii să-ţi pleci urechea şi să te amesteci cu localnicii este un proces de iniţiere către un destin existenţial, impune un nou mod de a trăi - vieţi paralele în lumi paralele.

Când spunem Marea călătorie, de la Mircea Eliade încoace, ne gândim univoc la moarte, dar în fapt orice călătorie descrisă de Radu în această carte pare o fi o incursiune în moarte pentru a renaşte într-o postură nouă, aceea de iniţiat în rosturile unor lumi necunoscute cu toată mistica şi tradiţiile lor.

De la primele pagini, Radu încearcă o teoretizare a ideii de călătorie în sensul înţeles de el încă de pe vremea când ea exista sub forma unui vis îndepărtat sau parţial materializat prin ţările din blocul estic, cu rucsacul la spinare, fără un ţel precis, adică "On the road" - înainte de-ai fi lecturat pe "beatnici" (Jack Kerouac). În fapt, sensul călătoriei se concretizează într-o scurtă vacanţă (cât îşi putea permite lucrătorul proaspăt sosit în ţara Americii) în Cancun (Mexic) - un fel de mall cu locuri de dormit - când, plictisit de staţiunea all-inclusive, hiper-americanizată, sare în primul autobuz către piramidele de la Chichen Itza. Din acel moment, călătoriile s-au transformat într-o adevărată cavalcadă ce părea că depăşeşte limitele omului de rând: plecările la sfârşitul orelor de lucru cu un red eye şi întoarcerile luni de dimineaţă din aeroport direct la muncă, cu ochii scoşi de nesomn,... gata să ne odihnim la serviciu.

Cartea poveştilor uitate cuprinde momente deosebite din viaţa călătorului, înscriindu-se ca un jurnal de atmosferă ce urmăreşte psihologia locului pornind cu incursiuni istorice semnificative, elemente de monografie, până la condiţia prezentă a trăitorului de rând, având conştiinţa că periplurile prin exotismul lumilor totalitare fac din călător un fel de purtător al mesajelor către lumea liberă în speranţa că regimul existent va fi zdruncinat din afară.

Primul capitol vorbeşte despre Bangkok (cu poveşti mai vechi şi mai noi) - unde se întoarce după 10 ani să filmeze generalii cocoţaţi pe pagode şi să se regăsească confortabil în reperele oraşului vechi: Budha de jad, culcat în paranirvana, templul din cioburi de porţelan... Bangkok-ul se definea ca cel mai civilizat loc al Asiei, unde se putea face eventual şi un duş, unde se fabricau pe loc vize şi acte false pentru alte ţări. Aici autorul a venit în contact cu acea specie de călători în extaz care bântuiau în miezul nopţii după un loc să-şi tragă sufletul, pentru ca s-o pornească a doua zi către un Vietnam în tranziţie, o Burmă dictatorială, plină de mistere, cu graniţele închise, un Laos comunist într-o sărăcie lucie sau o Cambodgie acoperită de junglă, ce abia se recupera după un război crâncen cu khmerii roşii. Koh Sarn Road era locul unde se adunau călătorii şi schimbau informaţii (singurul ghid viabil). Acolo, puteai să-ţi laşi rucsacul într-un colţ şi să revii să-l ridici câteva zile mai târziu. După 10 ani, turistul ia locul călătorului. Autorul surprinde nostalgic un Bangkok modern în care paradisul rucsacilor se transformă într-o mare de valize sofisticate ce se îndreaptă către hoteluri luxoase.

Urmează India, unde farmecul creşte la pas cu derizoriul condiţiilor privite cu ironie dar şi cu gingăşie într-o formulă plastic-teribilistă de un umor debordant: după un duş la comun cu milioane de muşte, în urma unei zile epuizante, baia - într-o stare vecină cu Nirvana - se transpune oniric într-un templu cu zei-muscă ce cântă imnuri. Circulaţia "cu şofer" pe drumurile indiene pare la prima vedere un hazard cu puţine şanse de supravieţuire. Pe dantela de asfalt a unui drum cu două sensuri încape cu greu un camion din a cărui cale trebuie să te fereşti. Vaca - animalul emblematic şi mitic al naţiunii (taurul Nandi) la tot pasul - pare încremenită în drum într-o transă profundă. Totuşi, se circulă... pentru că de pe bordul maşinii ne păzeşte un Lord Shiva, lordul Ganesha, o biblie... Toţi zeii sunt în maşină. Fascinaţia oraşelor vine cu mirosul lor pestilenţial, cu palatele bântuite de lilieci şi maldăre de gunoaie în faţă, străjuite de munţi de bălegar de la vacile sacre. Cel mai frumos sat din lume, Kuri, cu casele de lut de un alb imaculat care nu conţin mai mult decât un pat şi o găleată oferă o noapte plină de poezie, de început de lume, cu spuza de stele exacerbată de lipsa electricităţii şi tinerii care cântă adunaţi în jurul unui foc. Fiecare obiectiv descris vine cu dimensiunea sa sacră, cu o legendă cosmogonică, misterul şi mitul te întâmpină la fiecare pas, transcendând mizeria şi derelicţiunea asimilată în poezia locului. Periplul extatic şi desculţ prin templul Balaji (al zeului maimuţă - Hanumman) - un fel de munte Athos , pentru că femeile nu au voie înăuntru - se vrea o experienţă purificatoare şi în acelaşi timp terifiantă, în care curgi printr-un culoar foarte strâmt, într-un fluviu gelatinos, purtat de o mulţime compactă, fără putinţă de evadare. La apogeul curgerii te întâmpină statuia lui Hanumman făcută toată din ochi - un fel de Argos ce veghea la sacralitatea locului.

Un capitol este rezervat lumii misterioase a Tibetului, un tărâm mai aproape de cer, cu acel axis mundi - Kailash - muntele sfânt pentru patru religii, Lhasa, un tărâm al spiritelor - cu templele sale păzite de zei gardieni cu figuri înfricoşătoare (dar şi de soldaţii chinezi!), apoi cultul lui Dalai Lama răspândit în toate mănăstirile Lhasei. Un loc încă neatins de turism este rezervat marii familii de călători ai lumii. Echipa de atac a Kailash-ului se constituie ad-hoc: un fel de vraci care stă mai mult în cap şi rezolvă blocaje energetice, un veterinar elveţian pasionat de iaci... Un moment aproape sacerdotal este notat cu elocvenţa şi deferenţa celui care se iniţiază: un călugăr budist pare să-l aştepte de o eternitate pe treptele templului ca să-i arate o poză ascunsă a lui Dalai Lama - un gest de mare confidenţă ce l-ar fi putut costa libertatea.

Cuba exercită o adevărată fascinaţie asupra autorului. Îi dedică mai multe capitole în care descrierea vine cu un studiu sociologic, menit să demonstreze similitudinile regimurilor dictatoriale din toate timpurile şi geografiile. Studiul se concretizează în dialogul narativ cu eroii acestor episoade, personaje ale căror portrete sunt desăvârşite în romanul ulterior dedicat în totalitate Cubei şi publicat în limba engleză: De la Fidel la Ceauşescu; un fel de interviuri ad-hoc cu o bogată încărcătură emoţională care-l fac pe autor să se simtă ca acasă în mijlocul unor prieteni vechi: Raquel, gazda sa din Havana, Diego, taximetristul-profesor de desen, Blas, preotul Santeriei... Experienţa cubaneză se defineşte ca o teleportare în spaţiu şi timp într-o Românie post-belică, cu acelaşi sindrom utopic al venirii americanilor sau în iepoca ceauşistă, cu aceleaşi rafturi goale, pline cu nechezol şi rom (în locul coniacului albanez!). Cuba pare o lume minată de timp, cu o existenţă primitivă, larvară fără internet, email, Facebook, în care comunicarea cu exteriorul e tăiată. Havana este o combinaţie de grandoare şi decădere. Peste tot te întâmpină vestigiile trecutului: la belle americaine a anilor '50, încă funcţională, în faţa unor vile în paragină, cândva somptuoase, ocupate de populaţia neagră - un gen de Râşnov cu case mari şi frumoase părăsite de nemţi şi locuite în prezent de ţigani. Timpul pare că a stat în loc ca în Frumoasa din pădurea adormită. Se aşteaptă prinţul (embargoul) să rupă făcătura destinului şi să trezească lumea din nou la viaţă. Cuba trăieşte într-un fel de stare paradisiacă în care muzica şi dansul te cuprind la tot pasul, o senzualitate contagioasă "care curge prin fiecare por" pluteşte în atmosferă. O lume la ralanti, cu autostrăzile goale, în care nimeni nu se grăbeşte că nu are unde şi nu are nimic de făcut sau aşteptat, un univers al lui Godot - cu o raţiune efemeră de a trăi - în care te simţi vinovat dacă te grăbeşti: "Dacă vezi pe cineva grăbindu-se în Cuba, înseamnă că pe undeva este un incendiu."

Până şi depolitizarea cauzată de depresiunea economică aminteşte de România ceauşistă din ultimii ani când dizidenţa era la modă. Havana - simbolul revoluţiei cubaneze - vine cu mitul deşănţat al lui Che Guevara materializat într-un memorial de 5 metri înălţime, înconjurat de copii cu cravate roşii (aceiaşi pionieri ceauşişti sacrificaţi pe altarele festivităţilor). Radu descrie în limbajul argotic al românului trăitor al acelor vremuri acelaşi tip de economie dublă cu produsele pe cartelă în paralel cu magazinele speciale pentru protipendada puterii. În extremis, moneda vehiculată e şi ea dublă: pesos nationales - moneda vulgului şi CUC-ul, moneda pieţii libere şi a turistului - unde acelaşi produs este de 30 ori mai scump. Cola - cozile interminabile în faţa vitrinelor goale - cu aceeaşi semnificaţie că "urmează să se bage ceva". Culturile de trestii, devenite situri arheologice - cândva bogăţia acestei ţări - zac în aceeaşi paragină ca şi agricultura românească. Staţia de tren din Izanaga de unde pleca zahărul strâns de pe plantaţii, e comparată cu cea din Bolivia lui Butch Cassidy şi Sundance Kid.

O letargie generală în care se complace întreaga naţiune defineşte o civilizaţie de greieri: nimeni nu munceşte (după sintagma românească - ei se fac că ne plătesc şi noi ne prefacem că muncim) şi toată lumea dansează: "Viaţa nu-i rea în Cuba. Avem asistenţă medicală gratuită,... avem învăţământ gratuit, petrecem mult, muzică, fete, rom... Dacă am avea şi bani..." Descurcăreala este un mod de-a fi sau de-a subzista. "Dar ne descurcăm, şi dacă e nevoie facem rost" pentru că "în Cuba nimic nu e permis, dar totul este posibil" - chiar şi forţarea graniţelor - cu 10.000 CUC se ajunge în Florida în două ore cu bărci foarte rapide cu care cele ale grănicerilor nu pot intra în competiţie. Textul e presărat cu expresii ce ţin de limbajul metaforic al transfugului: pierna seco (ajuns pe uscat ai azil politic garantat) - pierna mojado (dacă eşti prins pe apă faci un an de închisoare).

Disertaţia despre Cuba şi proiecţia sa într-o Românie ante-revoluţionară eşuează într-o lecţie de moralitate socială în care sarcasmul, bântuit de nostalgii şi ameliorat condescendent şi ludic, aduce în discuţie sindromul "caprei vecinului" , lipsa unei coeziuni etnice a românilor din diasporă, "băşcălia" şi "invectiva" ("Te-au spălat pe creier") ca remedii pentru a ieşi din orice impas. Cuprins de amărăciune, reflectează la "problema românească": românul deţine apriori monopolul adevărului... are păreri bine formate despre orice... nu ştie să asculte... monologhează aberant şi isteroid.

Poveştile se desfăşoară imprevizibil cu o economie narativă configurată în imagini de esenţă cinematografică, prin tehnica decupajului, într-o suită densă de idei şi cadre afectiv-expresioniste. Un exemplu este povestea lui Blas care te poartă cinematic pe treptele din faţa casei, unde bătrânul preot al Santeriei "te aşteaptă" (nechemat şi neanunţat) să-ţi arate altarul cu sfinţii sincretici, format prin cuplajul zeităţilor africane primitive cu corespondenţii lor catolici impuşi de ocupaţia spaniolă. Disertaţia lui Blas despre dualitatea şi semnificaţiile fiecărui sfânt se transformă în fascinante note de călătorie puse la dispoziţia cititorului.

A doua revenire în Cuba stă sub imperiul vizitei lui Obama - simbol al acelui "cambio" care întârzie să vină de 50 de ani. Efervescenţa neobişnuită a străzii trădează tensiunea şi bucuria aşteptării, dar cei mai înţelepţi (preotul) nu cred în schimbare. Radu surprinde sufletul comun al naţiunilor bastarde, devastate de istorie, urmărindu-le destinul şi miturile - lumi dezorientate şi exilate care trăiesc în iluzie. Verdictele răzbat prin poezia şi în acelaşi timp laconismul frazei. Copiii mici ai istoriei, creatori ai aceloraşi mituri, nu ştiu - cu referinţă directă la România - că lumea a fost de mult împărţită... Un alt exemplu este piaţa săracă a Guatemalei cu cele trei "speranţe" agăţate una lângă alta: "Isus, Fecioara şi Steagul American".

Ultimele secţiuni sunt dedicate paradisurilor terestre, începând cu zona canioanelor din statul Utah (Bryce, Zion, Escalante,...). Ca să ajungi la "The Wave" - un fel de Mecca al zonei - trebuia să câştigi loteria celor zece permise de admitere în rezervaţie (care includ şi câinele participantului). Poezia imaginii vine cu o sensibilitate aparte reliefată de un animism mitologic. Călătorul intră în lumea de basm a reliefurilor roşii săpate în forme stranii de ape şi vânturi - o feerie de forme şi culori făcute de un sculptor nebun. Aici, n-ar fi surprins să-i apară în cale zâne sau spiriduşi care să-i călăuzească paşii şi se amuză la gândul că acest parc naţional (Bryce) poartă numele unui mormon misionar care nu pare să fi fost cuprins de acelaşi extaz când îl caracteriza prozaic ca "a hell of a place to loose a cow" (un loc al naibii de rău să-ţi pierzi o vacă).

Paradisul Americilor continuă cu America Centrală. Trecerea din paradis în paradis se face prin "Albastrul dintre continente" (titlul unui capitol). Carnavalul din Los Santos (Panama), al treilea ca dimensiuni după Rio şi Baranquilla, este un paradis-purgatoriu unde "nu se doarme, se stă puţin în pat să te refaci şi o iei de la căpăt". Zilele de fiesta se scurg la rând într-un delir cu care alegorice încărcate cu prinţese îmbrăcate în pene şi flori. O muzică ce bubuie la maximum este "trompeţită" din camioane, grupuri de tineri dansează în ritmuri dezlănţuite printre tarabe cu bere şi cârnăciori.

Fascinaţia lumilor paradisiace continuă, fără internet, TV sau semnal la telefon, în arhipelagul San Blas - Isla Coco Blanco, în mijlocul indienilor Kuna - o societate matriarhală - unde "totul se întâmplă după soare". La plecare, după câteva zile de plutit între insule, fără timp, cu "Marisco, pescado o pollo?", - singura opţiune a zilei - începi să te simţi precum Adam şi Eva când au fost izgoniţi din Paradis.

Ultimul capitol, debordând de umor, vorbeşte despre Vietnamul năucitor, cu un trafic mai vocal decât India. Vechiul Saigon este descris cu aşa o vigoare şi plasticitate încât te proiectează aproape senzorial în traficul străzilor radiale, fără stopuri, pe care încerci să le treci ca pe-o experienţă în proximitatea morţii - o veritabilă "trecere" printre motocicletele isterice ce sfidează orice lege de circulaţie şi cacofonia de neegalat a claxoanelor. Lonely Planet sugerează o strategie ce, la prima vedere, pare imposibilă: "mergi prin trafic şi el se va mula în jurul tău". O bunică care trece strada cu o fetiţă de mână este salvarea călătorului. Se avântă cu aplomb în marea de motociclete, ignorând complet traficul, ca un orb care trece strada. Delirul claxoanelor se desfăşoară în canon pe diverse voci, de la clopoţelul bicicletei până la goarnele camionetelor sau la mugetul de vapor al camioanelor mari, şi ele nu exprimă niciodată o frustrare sau o injurie, ci doar semnalează o prezenţă. Taxiul este tot motoreta ce te întâmpină la fiecare pas şi e vahana ta între două obiective în timp ce-ţi strângi pasional de mijloc călăuza ce se strecoară cu dezinvoltură prin haosul străzii. Ieşirea din acest spaţiu într-o neaşteptată normalitate pare la fel de traumatică: "Trecuserăm linia munţilor Ananiţi şi ajunseserăm într-o lume complet diferită. Era o linişte de ne ţiuiau urechile. Nimeni nu claxonează?"

Aceeaşi senzaţie zăpăcitoare de linişte surdă şi nedumerire o încearcă şi cititorul când ajunge la ultima filă a acestui periplu magic, trăgându-şi cu greu sufletul, în timp ce aterizează nostalgic cu fabulosul Flying Monk.

Kim Jiyeong, născută în 1982

 

Cho Nam-Joo
Kim Jiyeong, născută în 1982
Editura Humanitas Fiction, 2021
 traducere din coreeană de Diana Yüksel
 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
 
Intro

Cho Nam-joo s-a născut la Seul în 1978. A urmat cursurile Facultăţii de Sociologie din cadrul Universităţii Ehwa. A lucrat timp de zece ani ca scenaristă pentru diverse programe de televiziune.

În 2011 a câştigat Premiul Grupului Editorial Munhakdongne cu romanul său de debut Gwireul giurimyeon (Dacă ai asculta), povestea unui tânăr cu o inteligenţă extraordinară, care, deşi suferă de autism, reuşeşte să îşi găsească locul în lume. În 2016 a câştigat Premiul Hwangsan pentru tineri autori cu cel de-al doilea roman al său, Komanechireul wihayeo (Pentru Comăneci), inspirat din propria copilărie, în care protagonista, o tânără pe nume Ko Mani, îşi imaginează că este renumita gimnastă Nadia Comăneci.

Apărut în 2016, bestsellerul internaţional Kim Jiyeong, născută în 1982 (82 nyeonsaeng Kim Jiyeong; Humanitas Fiction, 2021) are ca punct de plecare experienţa personală a autoarei. Romanul a primit în 2017 Premiul "Scriitori de azi", a fost votat "Cartea anului" de către librarii coreeni, iar în 2018 depăşise deja un milion de exemplare vândute. La sfârşitul lui 2020, vânzările s-au ridicat la peste 1,8 milioane de exemplare. Imediat după publicarea în limba engleză, cartea a devenit New York Times Notable Book of 2020 şi Editors' Choice Selection Best Books of 2020, fiind considerată una dintre cele mai bune cărţi ale anului de TIME Magazine şi NPR, iar în Marea Britanie, de Guardian şi Red Magazine. În 2018, Cho Nam-joo publică volumul de nuvele Geunyeo ireumeun (Numele ei) şi romanul Gachul (Fuga), în 2019, Saha mensyon (Blocul Saha), iar în 2020, Gyureui mat (Gustul mandarinelor).

*

Apărut în toamna lui 2016, romanul Kim Jiyeong, născută în 1982 a fost dublu premiat în Coreea, obţinând în 2017 Premiul "Scriitori de azi" şi fiind votat "Cartea anului" de reţelele de librării. Întâmpinat cu entuziasm de critică şi lăudat de staruri K-pop, bestseller în Coreea (unde a declanşat o dezbatere la nivelul întregii societăţi), S.U.A. şi Japonia, cu vânzări internaţionale de peste 1,8 milioane de exemplare, a devenit o carte-cult. În 2020, romanul a fost nominalizat, în S.U.A., la National Book Award for Translated Literature, iar în Franţa, la Prix Émile-Guimet de littérature asiatique. Este tradus în peste 20 de ţări. A fost ecranizat în 2019, filmul fiind la rândul lui un succes de box office.

*

Kim Jiyeong are 33 de ani şi o viaţă normală, un soţ iubitor şi o fetiţă adorabilă. Locuieşte într-un apartament modern, într-un cartier rezidenţial nou din Seul. S-a născut într-o epocă în care fetele au dobândit dreptul să meargă la şcoală, la facultate, să aibă o carieră. Ar trebui să fie fericită. Şi totuşi, într-o bună zi, tânăra începe să se poarte ciudat. La început, soţul crede că glumeşte imitându-şi mama sau fostele colege de facultate. Dar în curând Jiyeong ajunge la psihiatru, iar răceala clinică a consemnării specialistului ne dezvăluie o dramă care nu este doar personală.

Ca atâtea alte fete, Kim Jiyeong nu ar fi trebuit să se nască. Pentru că era fată, şi-a dezamăgit părinţii în clipa când a venit pe lume. Pentru că era fată, la şcoală şi la facultate a fost tratată altfel decât colegii săi, exact cum i s-a întâmplat după absolvire, când şi-a căutat şi găsit o slujbă. Mai târziu şi-a asumat rolul de mamă şi s-a dedicat copilului, sacrificându-şi cariera. Şi atunci, să fie "nebunia" lui Kim Jiyeong o exprimare exacerbată a ceea ce simt toate celelalte femei?

"Mă gândesc mereu că Jiyeong trebuie să existe pe undeva. Probabil pentru că seamănă extrem de mult cu prietenele mele, cu colegele mai în vârstă sau mai tinere şi, într‑o bună măsură, şi cu mine. Pe tot parcursul cărţii am zugrăvit‑o pe Jiyeong frustrată şi nemulţumită, dar n‑am avut încotro, căci ştiu sigur că aşa a crescut şi aşa a trăit. Poate că şi eu am fost la fel." (Cho Nam-joo)

"Când romanul Kim Jiyeong, născută în 1982 a fost publicat în Coreea în 2016, a fost primit ca o chemare culturală la arme. Cartea a fost considerată deopotrivă un tratat despre societate şi o operă de artă, întocmai ca filmul lui Bong Joon-ho, Parasite, care a stârnit dispute aprinse despre discrepanţele sociale din Coreea." (New York Times)

"Cel de-al treilea roman al lui Cho Nam-joo a fost aclamat ca unul care dă glas fiecărei femei neauzite. [...] Cartea a atins un nerv la nivel global." (The Guardian)

"Cho Nam-joo iniţiază un dialog universal despre discriminare, deznădejde şi frică." (Time)

"Mărturia unei generaţii." (La Vanguardia)

"Emoţionant, inteligent şi puternic." ( Daily Telegraph)

Fragment

Kim Jiyeong ieşi la prânz purtând la gât ecusonul firmei. Ceilalţi angajaţi păreau să-şi fi lăsat din nepăsare ecusoanele să le atârne la gât, dar ea o făcuse intenţionat. La prânz, în zona aceea cu multe clădiri de birouri, vedea adesea în drumul ei oameni care aveau la gât panglici imprimate cu numele firmei, la capătul cărora atârna un plic mic din plastic, în care era pus cardul de acces în firmă. Ăsta era visul ei: să se vadă pe drum într-un grup de tineri cu ecusoane la gât, ţinându-şi portofelul şi telefonul în aceeaşi mână şi discutând despre ce aveau să mănânce la prânz.

Cu cei cincizeci de angajaţi ai săi, firma la care lucra Jiyeong era una destul de mare pentru domeniul respectiv. Deşi procentul bărbaţilor creştea cu cât te uitai mai sus în ierarhia companiei, în general, erau mai multe femei decât bărbaţi. Angajaţii erau potrivit de individualişti, dar şi de raţionali, aşa încât atmosfera din firmă era foarte bună, dar era mult de lucru şi se întâmpla frecvent să rămână peste program sau să lucreze în weekend, fără să fie plătiţi în plus. Cu tot cu Jiyeong erau patru noi angajaţi - două femei şi doi bărbaţi. Jiyeong, care abia terminase facultatea şi nici nu îşi îngheţase vreodată studiile, era nu doar proaspăt angajată, dar şi cea mai tânără. În fiecare dimineaţă, ea era cea care pregătea cafeaua pentru toată echipa şi le punea ceştile în faţă fiecăruia, tot ea aranja tacâmurile pe masă când ieşeau să mănânce împreună, făcea comanda umblând cu meniul pe la fiecare dacă decideau să mănânce la birou şi la final tot ea aduna farfuriile. Sarcina mezinei echipei era să urmărească presa în fiecare dimineaţă, să găsească posibili clienţi şi să întocmească un scurt raport. Într-o zi, şefa de echipă s-a uitat în grabă peste raportul ei şi a chemat-o în sala de şedinţe.

Kim Eunsil era singura femeie între cei patru şefi de echipă. Lumea zicea că avea o fetiţă la şcoala primară, dar, cum mama ei locuia împreună cu ea, aceasta se ocupa de copil, iar Eunsil se dedica numai slujbei ei. Unii o admirau, alţii ziceau că era dură, iar alţii puneau succesul ei pe seama soţului invizibil. Cu siguranţă era un om extrem de cumsecade, de vreme ce acceptase să o ia la ei pe soacra lui, căci se ştie doar că e mai dificil pentru un bărbat să trăiască în casă cu rudele soţiei decât invers şi că disputele dintre ginere şi soacră deveniseră o problemă în societatea coreeană. Jiyeong s-a gândit la mama ei, care trăise cu soacră-sa timp de şaptesprezece ani. Bunica ei îi ţinea companiei fratelui mai mic când era plecată mama lor să tundă pe cineva, în perioada în care era coafeză ambulantă, dar niciodată nu se ocupase cu adevărat de ei să îi hrănească, să îi spele ori să îi pună la culcare. Nici alte treburi nu prea făcea prin casă. Mânca ceea ce gătea mama lor, se îmbrăca în hainele spălate de mama lor şi dormea în încăperea în care tot mama lor făcea curat, dar nimeni nu spusese vreodată despre mama lor că era cumsecade.

Şefa de echipă o lăudă pe Jiyeong pentru raportul ei. Îi spuse că alesese bine articolele din ziar, făcuse comentarii pertinente şi o îndemnă să o ţină tot aşa. Era prima ei sarcină la prima ei slujbă şi obţinuse acum şi primele laude. Jiyeong era convinsă că vorbele şefei ei aveau să-i fie de mare ajutor de câte ori avea să se lovească de un obstacol în cariera ei. Mulţumită şi mândră de ea, dar atentă să nu lase să i se vadă încântarea, Jiyeong îi mulţumi şefei. Aceasta îi spuse zâmbind:
- De-acum înainte nu trebuie să îmi mai aduci cafeaua. Nu trebuie nici să-mi aşezi lingura în faţă la restaurant şi nici să aduni farfuria după ce termin de mâncat.
- Vă rog să mă iertaţi dacă v-am creat neplăceri.
- Nu mi-ai creat nici un fel de neplăceri. Pur şi simplu nu e treaba ta să faci asta. Am văzut de-a lungul timpului că fetele proaspăt angajate se înhamă la tot soiul de treburi din astea, fără să le ceară nimeni. Bărbaţii nu fac aşa ceva. Nu contează că sunt proaspăt angajaţi sau că sunt cei mai tineri din echipă, pur şi simplu nu fac decât ceea ce li se cere. De ce oare femeile simt nevoia să facă toate astea?

Jiyeong auzise că doamna Kim Eunsil lucra acolo încă de pe vremea când firma avea doar trei angajaţi. Afacerea crescuse sub ochii ei, şi-a văzut colegii avansând şi asta i-a dat încredere şi respect de sine. Colegii ei bărbaţi care intraseră în firmă odată cu ea erau acum manageri sau se mutaseră în echipe de marketing la companii mai mari ori începuseră să lucreze pe cont propriu, deschizându-şi propriile firme. În orice caz, continuau să lucreze, în timp ce nici una dintre colegele ei nu mai rămăsese la companie.

Ca să nu i se spună că se poartă ca o muiere, Kim Eunsil pleca mereu ultima de la petrecerile firmei, se oferea să meargă în delegaţii şi să lucreze peste program, iar când născuse, se întorsese la muncă după o lună. La început era mândră că reuşea toate astea, dar se simţea prost de fiecare dată când o femeie din subordinea ei îşi dădea demisia, iar în ultima vreme chiar îi părea rău. De fapt, toate acele ieşiri la cină cu colegii nu erau deloc necesare, iar munca până noaptea târziu sau peste weekend şi delegaţiile frecvente semnalau problema lipsei de personal. Teoretic, orice angajat avea dreptul la concediu de maternitate sau de creştere a copilului, dar, în realitate, acest drept le era negat. Primul lucru pe care l-a făcut Kim Eunsil după ce a ajuns manager a fost să renunţe la cinele oficiale, excursiile cu angajaţii şi tot soiul de workshopuri şi să garanteze obţinerea concediului de maternitate sau de creştere a copilului atât pentru angajaţii bărbaţi, cât şi pentru femei. I-a povestit lui Jiyeong cât de mândră s-a simţit când a aşezat un buchet de flori pe biroul unei subordonate la întoarcerea acesteia la muncă după ce îşi luase, în premieră pentru firma lor, un an de concediu pentru creşterea copilului.
- Despre cine e vorba?
- O angajată care şi-a dat demisia după câteva luni.

Renunţarea la munca peste program şi în weekend nu era în puterea doamnei manager. Angajata ei îşi dădea cea mai mare parte a salariului pentru plata unei bone pentru copil, dar chiar şi aşa, mereu era în căutarea unei persoane cu care să lase copilul în ultima clipă şi se certa zilnic cu soţul ei la telefon. Într-un weekend, a trebuit să vină în grabă la muncă şi a apărut cu copilul în spinare. După asta a renunţat la slujbă. Kim Eunsil n-a ştiut ce să îi spună femeii când aceasta şi-a cerut iertare că pleca.

*
Jiyeong a primit primul ei proiect la muncă. Trebuia să scrie un comunicat pe baza rezultatelor unui studiu despre poluarea cu fibre textile, realizat de o firmă producătoare de lenjerie de pat organică. Pentru că voia să facă o treabă extraordinar de bună, a lucrat mai multe nopţi la rând pentru cele două pagini de comunicat. Şefa ei i-a spus că textul era bine scris, dar că era ca un articol de ziar. I-a spus că ei acolo nu scriau articole de ziar, ci înştiinţări care să îi facă pe reporteri să-şi dorească să scrie articole despre subiectele acelea, aşa că a rugat-o să-şi revizuiască raportul. Jiyeong a făcut încă o noapte albă la muncă. Doamna manager a lăudat-o că scrisese bine. Comunicatul ei a fost lansat fără vreo modificare majoră şi a fost preluat de mai multe ziare, ba chiar şi de o revistă pentru femei şi, bineînţeles, de televiziunea publică. Jiyeong nu mai aducea cafeaua dimineaţa şi nu mai aşeza tacâmurile pe masă la prânz. Nimeni n-a zis nimic.

Munca era interesantă şi colegii îi plăceau. Pe de altă parte, reporterii, clienţii şi membrii echipelor interne de promovare a produselor îi făceau viaţa grea. Nici trecerea timpului, nici experienţa acumulată şi nici familiarizarea cu munca n-au ajutat-o să treacă prăpastia dintre ea şi aceştia. Reprezentanţii agenţiilor de marketing se credeau cei mai grozavi, căci erau în mare parte bărbaţi trecuţi de o anumită vârstă, care ocupau posturi destul de înalte şi care aveau un cod umoristic al lor. Glumele nesărate curgeau la nesfârşit, iar Jiyeong habar n-avea când era cazul să râdă sau dacă trebuia să răspundă la astfel de glume. Dacă râdea, indivizii continuau cu glumele, căci se credeau amuzanţi, dacă nu râdea, o întrebau întruna dacă a păţit ceva.

O dată, Jiyeong a mers la un prânz oficial cu clienţii la un restaurant coreean şi, când a comandat o tocăniţă cu pastă de soia, reprezentantul unei firme-client a spus:
- Ia te uită, o tânără care cere pastă de soia! Deci aşa, domnişoară Kim, eşti o "fată de soia"! Ha ha ha!

Asta se întâmpla tocmai în perioada în care erau la modă expresiile nou-apărute, de tipul "fată de...", folosite dispreţuitor la adresa femeilor. Jiyeong nu putea şti dacă individul spusese asta ca pe o glumă, dacă râdea de ea sau dacă ştia măcar ce însemnau cuvintele acelea. Pentru că el râdea, au început şi subalternii lui să râdă, aşa că Jiyeong şi colegii ei n-au avut încotro şi au zâmbit şi ei încurcaţi, schimbând subiectul. Aşa se petreceau lucrurile atunci.

Altă dată a avut loc o cină festivă cu echipa de marketing a unei firme de mărime medie. Jiyeong şi şefa ei, Kim Eunsil, se ocupaseră de tot procesul, de la realizarea planului de acţiune şi supravegherea punerii lui în practică, până la lansarea comunicatului de presă. Reprezentanţii firmei le-au invitat la cină în semn de mulţumire pentru o treabă bine făcută. În taxi, pe drum spre restaurantul specializat în fripturi, aflat într-o zonă universitară, unde angajaţii firmei-client erau deja adunaţi, Kim Eunsil a repetat apăsat că nu-şi dorea să meargă.
- Dacă ne sunt recunoscători, puteau să trimită un cadou sau bani. Parcă n-ar şti cât de neplăcut e pentru noi să ne aflăm în situaţia asta. Treaba asta cu mâncatul şi băutul împreună e o insultă pe faţă! Vor să ne arate pentru ultima oară că ei sunt şefii. Of, cât detest asta! Doar azi mai suport şi gata.

Din echipa de marketing a firmei-client veniseră la cină şase persoane: directorul diviziei, un bărbat de vreo cincizeci de ani, un director adjunct la vreo patruzeci de ani, un manager de vreo treizeci şi ceva de ani şi trei angajate care aveau puţin peste douăzeci de ani. Jiyeong şi şefa ei erau însoţite de un coleg, care le ajutase în timpul campaniei de promovare. De cum a văzut-o pe Jiyeong, directorul diviziei, care începuse consumaţia de ceva vreme judecând după cât de roşu era la faţă, şi-a exprimat bucuria zgomotos, iar directorul-adjunct, care era aşezat lângă el, s-a ridicat în picioare, luându-şi halba de bere şi tacâmul şi făcându-i semn lui Jiyeong să se aşeze în locul lui. Râzând cu gura până la urechi, directorul decretă că adjunctul Han îi citise gândurile, iar Jiyeong se trezi pusă într-o situaţie stânjenitoare şi umilitoare şi n-ar fi vrut nici moartă să se aşeze lângă el. A spus de mai multe ori că vrea să rămână lângă colegii ei, dar directorul adjunct şi managerul firmei aproape că au luat-o pe sus, împingând-o alături de director. Colegul ei privea neliniştit, fără să poată interveni, iar şefa ei, care se oprise la toaletă, ajunse la masă abia după ce totul se hotărâse. Jiyeong a rămas lângă directorul firmei şi a sfârşit prin a bea mai multe halbe de bere la insistenţele acestuia.

Individul, care fusese numit director al diviziei de marketing în urmă cu doar trei luni, după ce înainte activase în cadrul diviziei de dezvoltare a noilor produse, nu mai contenea să îi dea sfaturi din "propria-i experienţă". A ţinut-o tot aşa, apucându-se să-i analizeze trăsăturile şi să-i spună că având forma feţei frumoasă şi nasul drept, cu o operaţie estetică la pleoape ajungea de nota zece. A întrebat-o dacă avea un iubit, apoi a început să se lanseze într-o serie de glume nesărate şi fără perdea, de genul "e mult mai spectaculos un gol pe care îl înscrii cu portarul în poartă" sau "se mai găsesc femei care n-au făcut-o niciodată, dar nu e una care s-o fi făcut-o doar o singură dată". Mai mult decât atât, o tot îndemna să mai bea. Deşi a spus că nu mai putea, că avea să fie periculos când se întorcea acasă şi protesta că nu mai vrea să bea, directorul îi spunea că n-are nici un motiv de îngrijorare cu atâţia bărbaţi în jur. "Tocmai din cauza voastră sunt îngrijorată", îi răspunse Jiyeong în gând, golindu-şi pe furiş paharul în cănile abandonate şi în bolurile de tăieţei rămase pe masă.

Era deja trecut de miezul nopţii când directorul îi umplu cu vârf paharul lui Jiyeong şi se ridică în picioare împleticindu-se. Discută la telefon cu şoferul, urlând de parcă voia să-l audă tot localul, apoi se întoarse către subalternii săi:
- Fiică-mea studiază la universitatea de vizavi. A rămas la bibliotecă să studieze, dar acum vrea să plece acasă, şi pentru că se teme, m-a chemat să o conduc. Regret, dar trebuie să plec. Domnişoară Kim Jiyeong, trebuie să dai pe gât tot paharul ăsta.

Jiyeong simţi cum şi ultimul fir fragil de speranţă se rupe. "De vreme ce tu te porţi aşa cu mine, e posibil ca peste câţiva ani şi scumpa ta fiică să ajungă exact în aceeaşi situaţie." Simţind brusc că se ameţise, îi trimise un mesaj pe telefon iubitului ei, dar nu primi răspuns.

După plecarea directorului, atmosfera s-a schimbat. Cei rămaşi au început să discute doi câte doi, câţiva au ieşit să fumeze, iar fata din echipa de marketing a dispărut pe furiş, de nici nu şi-a dat nimeni seama că nu mai era acolo. Unii au sugerat că era momentul să se mute la alt local, dar, din fericire, Kim Eunsil a pus piciorul în prag şi astfel a reuşit să-şi scoată colegii de acolo. Ea s-a urcat prima într-un taxi, spunând că se grăbea să ajungă acasă, căci mama ei era bolnavă. Jiyeong şi colegul ei au băut câte o cafea, aşezaţi pe scaunele de plastic din faţa unui mic magazin. Jiyeong sugerase să mai rămână, gândindu-se că o cafea rece ar putea să o trezească din ameţeală, dar acum, că scăpase din situaţia aceea stânjenitoare şi se mai relaxase, i se făcuse foarte somn. Până la urmă adormi cu capul pe masa din plastic plină de pete de la supa de tăieţei la pachet, care se găsea în magazin, şi nu se mai trezi oricât trase colegul ei de ea.

Tocmai atunci se găsi prietenul ei să o sune. Jiyeong dormea buştean. Colegul ei se gândi să răspundă şi să-i spună iubitului ei să vină după ea, dar asta se dovedi a fi o greşeală.
- Bună seara. Sunt coleg cu Jiyeong la firmă...
- Jiyeong unde e?
- A adormit, de aceea am răspuns eu, ca să...
- A adormit? Cum? Cine naiba eşti?
- Nu! Nu! Nu e vorba de asta! N-aş vrea să înţelegeţi greşit, Jiyeong a băut...
- Dă-mi-o pe Jiyeong la telefon! Acum!

Jiyeong a ajuns cu bine acasă, cărată în spinare de iubitul ei, dar relaţia lor s-a destrămat.

*
Spre norocul ei, în compania pentru care lucra Jiyeong erau mulţi oameni de treabă, aşa încât ea s-a adaptat bine vieţii de la firmă, unde slujba ei nu era nici foarte dificilă, nici stresantă, nici extenuantă. Evident, l-a scos de multe ori la masă pe prietenul ei. I-a mai cumpărat şi o geantă, haine, un portofel nou, iar uneori îi plătea taxiul. Prietenul ei, în schimb, avea din ce în ce mai mult de aşteptat. Aştepta ca Jiyeong să se întoarcă de la muncă, să aibă o zi liberă, să-şi ia concediu. Cum Jiyeong era proaspăt angajată, nu-şi putea decide de una singură programul de muncă, aşa că prietenul ei era nevoit să aştepte confirmarea ei pentru orice schimbare. Aştepta mereu un telefon sau un mesaj de la ea. După ce Jiyeong a început să lucreze, au vorbit din ce în ce mai puţin la telefon şi şi-au trimis tot mai puţine mesaje. Prietenul ei o întreba adesea de ce nu îi trimitea măcar un mesaj când lua metroul, când mergea la toaletă, după masa de prânz, când era încă la restaurant, ori când prindea un moment liber între şedinţe. Problema nu era că Jiyeong nu avea timp, pur şi simplu nu avea chef să-i scrie. Multe dintre cuplurile formate dintr-un partener care lucra şi unul care încă studia erau la fel, indiferent dacă era angajată ea sau el.

Lui Jiyeong îi părea rău că nu-l putea ajuta pe prietenul ei, care, ajuns în ultimul an de facultate, începuse pregătirile pentru găsirea unei slujbe. Nu uitase cât de mult o susţinuse el în perioada în care căuta ea să se angajeze. Se simţea extrem de vinovată când se gândea la momentele acelea, dar viaţa ei era o continuă luptă şi nu-şi putea permite să se concentreze pe nevoile altcuiva, de vreme ce lupta putea să devină sângeroasă în orice clipă, dacă nu era atentă. Decepţia a crescut treptat şi firesc între ei, ca stratul de praf care se adună pe frigidere sau pe dulăpiorul pentru medicamente din baie şi pe care, deşi îl vezi bine, amâni mereu să-l ştergi. Se îndepărtau tot mai tare unul de celălalt, până în seara aceea, când s-au certat groaznic.

Prietenul ei ştia prea bine că Jiyeong nu se îmbăta niciodată, că în seara aceea băuse la cina organizată de firmă neavând încotro şi că nu era nimic între ea şi colegul care răspunsese atunci la telefon, dar nimic din toate acestea nu conta pentru el. A fost de ajuns ca o scânteie minusculă să cadă peste aşchiile unor sentimente demult uscate şi cea mai frumoasă perioadă a tinereţii lor s-a prefăcut într-un morman de scrum.

După aceea, Jiyeong s-a dus la mai multe întâlniri aranjate şi chiar a ieşit la masă sau la film cu unii dintre bărbaţii întâlniţi. Toţi erau mult mai în vârstă, ocupau poziţii mai înalte la muncă şi, mai mult ca sigur, câştigau mai mult decât ea. Bărbaţii aceştia plăteau pentru mese şi pentru biletele de spectacol sau îi făceau diverse cadouri, aşa cum făcuse şi ea mai deunăzi. Cu toate acestea, nu a reuşit să se apropie prea mult de nici unul dintre ei.

*
La firmă s-a auzit că urma să se înfiinţeze o echipă de planificare. Până atunci, clienţii erau găsiţi prin intermediul unor scurte prezentări de vânzare sau lansând oferte către potenţialii clienţi, dar venise momentul ca firma să planifice campanii publicitare şi să-şi recruteze clienţii cu care urma să lucreze. Evident că acesta era un proiect pe termen lung, nu un eveniment singular. Prin natura ei de agenţie de publicitate, firma avea mereu o serie de angajaţi care aşteptau să capete de muncă. Deşi probabil că nu avea să genereze un profit imediat, odată stabilită o metodă de lucru temeinică, se puteau aştepta la creştere şi profit, în timp ce îşi dezvoltau şi relaţiile cu clienţii. Jiyeong era interesată de noua structură, întocmai ca majoritatea angajaţilor firmei. Astfel, o informă pe Kim Eunsil, care urma să conducă noua echipă de planificare, de faptul că ar fi vrut să se alăture şi ea.
- Bine. Cred că te-ai descurca de minune.

Şefa ei îi dăduse atunci un răspuns încurajator, dar în final Jiyeong nu a fost selectată în noua echipă. Au fost mutaţi acolo trei manageri de nivel mediu, cu rezultate bune, şi doi colegi de-ai ei, care intraseră în firmă odată cu ea. Cum echipa de planificare era considerată unul dintre departamentele-cheie ale companiei, Kim Jiyeong şi colega ei, Kang Hyesu, angajate odată cu cei doi băieţi, se simţeau profund nedreptăţite. Cele două aveau în momentul acela o reputaţie mai bună. Colegii mai în vârstă se întrebau glumind cum de rămăseseră atât de mult în urmă băieţii, deşi toţi patru fuseseră angajaţi pe aceleaşi criterii. Nu se punea problema că băieţii nu erau capabili, dar aveau clienţi mult mai uşor de mulţumit.

Cei patru tineri aveau o legătură specială şi se înţelegeau bine, în ciuda diferenţelor de personalitate, dar în grup a apărut o ruptură după ce băieţii au fost mutaţi în echipa de planificare. Conversaţiile lor nesfârşite din timpul zilei, de pe chat, s-au oprit brusc. Până şi colegii mai vechi au observat că pauzele de cafea în patru, ieşitul la prânz şi la bar seara, după muncă, au început încet să dispară. Când se întâlneau întâmplător pe hol, evitau să se privească în ochi şi se salutau doar din priviri, într-un mod foarte straniu. Kang Hyesu, care era cea mai în vârstă dintre ei, a decis că aşa nu se mai putea şi a organizat o ieşire la bar.

Au stat la băute până târziu în noapte, dar nici unul dintre ei nu s-a îmbătat. Până atunci, când ieşeau la bar, făceau glume caraghioase, cum fac copiii, se plângeau de cât de greu e la muncă şi se hlizeau bârfind despre colegii de serviciu, dar în seara aceea atmosfera a fost una serioasă de la bun început. Asta şi pentru că Hyesu a găsit de cuviinţă să le spună că avusese o relaţie de scurtă durată cu un coleg.
- Acum e un subiect încheiat. Nu mă întrebaţi cine e, nu vă repeziţi să trageţi concluzii şi nu trâmbiţaţi asta nicăieri. În orice caz, pot să vă spun că zilele astea nu mi-e tocmai bine sufleteşte. Am nevoie de consolare.

Prin mintea lui Jiyeong s-au perindat rapid chipurile colegilor necăsătoriţi până când a izbit-o subit gândul că nu era obligatoriu ca individul să fie holtei, ceea ce i-a dat pe loc o frumoasă durere de cap. Cei doi colegi ai lor dădeau pe gât berea cu nesaţ. Unul dintre ei le-a spus că îşi făcea griji pentru fratele lui mai mic, care absolvise facultatea cu un an în urmă şi încă nu-şi găsise de lucru. Nici el nu reuşise încă să-şi plătească creditul pentru studii, de aceea se temea că fratele lui, care se împrumutase mai mult, nu avea cum să mai scape de datorii. Celălalt coleg se scărpină în cap şi zise:
- Suntem la ora de confesiuni? Atunci hai să vă zic şi eu una. Adevărul e că n-am nici o afinitate cu echipa de planificare.

În seara aceea, la un pahar, Jiyeong a aflat o grămadă de lucruri. Din câte se auzea, compoziţia echipei de planificare fusese decisă de preşedintele companiei. Managerii care obţinuseră rezultate bune până atunci fuseseră selectaţi pentru că echipa trebuia să se poziţioneze bine în firmă, iar cei doi băieţi fuseseră preferaţi pentru că era vorba de un proiect de lungă durată. Cunoscând gradul de dificultate al muncii şi specificul ei, preşedintele firmei nu le considera pe femei drept potenţiale angajate pe termen lung, socotind că acestora le era dificil să păstreze un echilibru între atribuţiile de serviciu şi viaţa de familie, mai ales dacă aveau şi copii. În mod evident, nu-l preocupa bunăstarea angajaţilor. Decât să caute soluţii pentru a face mediul de lucru suportabil pentru angajaţi, găsea că e mult mai eficient să investească în angajaţi care rezistă în condiţiile date. Din acelaşi motiv, lui Jiyeong şi Hyesu le fuseseră repartizaţi clienţii cei mai pretenţioşi. Nici vorbă ca managementul să fi avut mai multă încredere în capacitatea lor. Pur şi simplu nu voiau să-şi extenueze angajaţii de gen masculin, care aveau să rămână pentru mult timp în firmă.

Jiyeong părea pierdută într-un labirint. Căuta neobosită, cu calm, o ieşire, când, de fapt, aceasta nici nu existase vreodată. Ştia că nu trebuie să se dea bătută, că trebuie să încerce iar şi iar, să treacă prin zid, dacă era nevoie. În fond, scopul unui om de afaceri este să câştige cât mai mult şi nu-l putea condamna pe preşedintele companiei că voia să obţină maximum de profit cu minimum de investiţii. Şi totuşi, e drept să pui mai presus de orice doar eficienţa şi raţiunile imediat vizibile? Ce mai rămâne în final într-o lume nedreaptă? Şi cei care rămân... Pot fi fericiţi?

Kim Jiyeong a mai aflat şi că, de la bun început, colegii ei primiseră un salariu mai mare, dar asta nu o afectă prea tare, dat fiind că paharul dezamăgirii era deja plin ochi. Deşi îşi pierduse încrederea că poate să muncească în continuare cu avânt, urmând sfaturile conducerii şi ale colegilor aflaţi în poziţii superioare, a doua zi, după ce aburii alcoolului s-au risipit, Jiyeong s-a dus la serviciu, ca de obicei. Şi-a îndeplinit sarcinile, aşa cum o făcuse şi până atunci, dar era limpede că îşi pierduse pasiunea şi încrederea.
 
*** Între statele membre ale OCDE (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică - N. a.), Coreea este ţara cu cea mai mare diferenţă de remunerare între bărbaţi şi femei. Potrivit unui raport din 2014, în ţările OCDE, femeile câştigă în medie 84% din salariul unui bărbat, dar în Coreea, procentul este de 63%. (Diferenţa de remuneraţie pe sexe, OCDE, 2014. - N. a.) De asemenea, într-un articol apărut în ediţia britanică a ziarului The Economist, conform indicelui referitor la egalitatea de şanse, Coreea oferă cele mai proaste condiţii de muncă pentru femei. (The Economist, 3.03.2016, economist.com/daily-chart - N. a.) ***

Marşul morţii prin Rusia

 

Klaus Willmann
Marşul morţii prin Rusia
Călătoria mea de la soldat la prizonier de război
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citiţi cuvântul înainte şi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Lothar Herrmann s-a născut în 1920 în Breslau (în Polonia actuală). După divorţul părinţilor, a rămas în grija tatălui. După primii 8 ani de şcoală, tatăl, care era meşter decorator şi pictor biserici, l-a trimis la ucenicie în aceeaşi meserie.

La 20 de ani este trimis la Serviciul de muncă al Reichului (RAD), un stadiu premilitar de 5 luni, care consta în principal din munci necalificate, dar şi din 2 săptămâni la Paris, unde a participat la paza Palatului Versailles. Cu această ocazie beneficiază pentru prima dată de abilităţile de pictor decorator, pentru a scăpa de instrucţie şi serviciul de gardă.

La terminarea celor 5 luni, Lothar este înrolat în artileria de munte, iar în decembrie unitatea lui pleacă în Iugoslavia. Nu şi el, care rămâne în infirmerie din cauza unei crize de astm. După externare, este angajat în cancelaria regimentului. În luna mai 1941 pleacă în cele din urmă spre front cu o unitate de artilerie, care străbate Austria şi Ungaria, apoi România, unde se stabileşte la graniţa cu Basarabia.

Pe 22 iunie 1941 începe atacul asupra URSS-ului, în care unitatea lui Lothar joacă doar rolul de susţinere a trupelor româneşti. După câteva zile însă este trimis din nou în spital din cauza astmului. După două săptămâni revine la unitatea sa, care cucerise Odessa, şi primeşte o permisie în ţară pentru convalescenţă. De Crăciun se prezintă la datorie la unitatea pentru convalescenţi din Garmisch unde rămâne tot anul 1942. În 1943 se îmbolnăveşte de icter, dar urmează şi un curs de observatori pentru artilerie.

Abia în martie 1944 revine pe front lângă Nistru. Luptă pe poziţii defensive împotriva sovieticilor şi este promovat comandant de tun, dar după 23 august 1944, când armata română iese din alianţa cu Germania, unitatea lui începe retragerea prin România. Dincolo de Miercurea Ciuc, Lothar şi echipa sa pierd contactul cu restul bateriei, se rătăcesc şi, pentru a nu fi prinşi de românii şi ruşii care-i urmăreau, abandonează tunul şi continuă pe jos. După trei zile de peripeţii sunt capturaţi de români care-i predau sovieticilor.

Prizonierii de război germani sunt duşi pe jos într-un marş al morţii spre Braşov, flămânzi, însetaţi şi dezbrăcaţi. Cei care ieşeau din linie pentru un strop de apă sau pentru a fura câţiva ştiuleţi de porumb erau împuşcaţi pe loc - o şansă pentru cei rămaşi în viaţă de a jefui cadavrele, luându-le pantalonii sau opincile cu care să-şi acopere trupurile înfrigurate, murdare şi gârbovite. După două săptămâni sunt urcaţi în marfare, câte 50 de oameni într-un vagon, şi, via Iaşi, sunt transportaţi pe malul Mării Azov în condiţii dramatice, fără mâncare şi apă, în ger. La fiecare popas, erau aruncate din tren cadavrele celor care muriseră de foame, de sete sau pur şi simplu de epuizare. Ajunşi în lagăr, sunt puşi să lucreze într-o fabrică de muniţie, gârboviţi de frig, în uniforme zdrenţuite şi încălţări rudimentare, decimaţi de dizenterie. După terminarea războiului, la 9 mai 1945, sunt duşi să muncească la un colhoz până în octombrie 1945.

Sunt mutaţi apoi în bazinul minier Doneţk, unde Lothar va lucra într-o carieră de piatră. Pentru că raţiile de mâncare depindeau de productivitate, iar productivitatea era redusă din cauza efortului uriaş de a căra marile blocuri de piatră, foametea cumplită făcea ravagii. Dar Lothar începe să se folosească de abilităţile de vopsitor şi zugrăveşte o fabrică de pâine (de unde poate lua pâine să-şi completeze mesele frugale), apoi apartamentul unui locotenent rus.

Lothar profită şi evadează, mergând trei zile cu marfarul şi pe jos pe câmpuri, dar este prins de miliţia rusă într-o gară şi dus în sudul Ucrainei, unde este internat într-un lagăr de muncă. Ruşii începeau deja să folosească prizonierii de război germani calificaţi şi Lothar va munci în diverse locuri ca zugrav şi vopsitor, beneficiind de mici avantaje. Este dus chiar în Kazahstan să lucreze la orăşelul de lângă viitorul cosmodrom Baikonur.

Eliberarea va veni abia în octombrie 1949, când Lothar se întoarce în Garmisch-Partenkirchen, după o miniaventură în Germania de Est. În 2016 scrie această carte cu ajutorul jurnalistului Klaus Willmann.

*
Fragment
Capitolul 1. Anii de ucenicie

Am sosit pe lume în ziua de 24 septembrie 1920, în Breslau. Pe atunci, oraşul era considerat Veneţia din estul Germaniei şi m-am bucurat de o copilărie modestă, dar lipsită de griji. Tatăl meu era meşter decorator şi, când era solicitat, picta biserici, iar împreună cu mama mea aveau un local în Oraşul Vechi din Breslau. Întrucât nu aveam fraţi sau surori, eram practic singur acasă. Însă pe străduţele înguste de lângă Dominikaner Platz, unde încă nu exista traficul actual, lucrurile stăteau cu totul altfel. Acolo alergam alături de alţi copii din cartierul meu şi ne distram de minune, jucând hoţii şi vardiştii sau ţipând şi strigând, în timp ce ne prefăceam că eram în Vestul Sălbatic american.

Şcoala primară pe care am urmat-o se afla pe Taschenstrasse, în aşa-numitul Kanonenhof, şi prima mea zi acolo a fost 1 aprilie 1926. La doar un an după aceea, copilăria mea, până atunci fericită şi netulburată, a fost umbrită de un nor negru: părinţii mei au decis să divorţeze, ceea ce a însemnat un şoc pentru mine, mai ales că pe atunci divorţurile erau foarte rare. Acela a fost motivul pentru care am fost dat în grija bunicii mele, o catolică strictă, care insista să particip regulat la slujbele bisericeşti. Când tata a obţinut ulterior custodia mea, am fost uşurat să pot reveni la vechea şcoală. Din păcate, tata nu şi-a găsit niciodată o parteneră potrivită pentru a se recăsători, care mi-ar fi putut deveni o mamă vitregă iubitoare.

În anii următori, mi-am petrecut vacanţele şcolare în mediul rural cu fermieri, cunoştinţe ale tatei. Pentru mine a fost o ocazie ideală să învăţ tot ce avea de oferit natura, alături de animale, mari şi mici, pe care am ajuns să le iubesc. După ce am terminat cu succes şcoala pe 7 mai 1934, am reuşit să-mi găsesc o locuinţă permanentă. Tata cunoştea un meşter decorator în Waldtal, un sătuc aflat la 25 de kilometri în afara oraşului, care a fost încântat să mă ia ucenic şi să mă găzduiască în casa lui. Chiar şi azi sunt recunoscător pentru acea cotitură din viaţa mea.

Într-o zi ca oricare alta din al doilea an de ucenicie am fost abordat de Fähnleinführer (conducătorul local) al Tineretului Hitlerist, care s-a prezentat ca Fritz şi mi-a spus:
- Lothar, chiar dacă trebuie să lucrezi în timpul zilei, de ce nu ieşi seara cu noi? Sunt sigur că ai auzit de noi. Organizăm concursuri sportive palpitante, de pildă crosuri pe teren variat, iar evenimentele noastre sociale sunt foarte distractive...

Încerca să mă convingă că eram ideal ca membru al organizaţiei lor şi, în mod evident, se pregătise bine.
- Am auzit că înveţi pictura decorativă, a continuat el. Ne-ai putea ajuta la atelierele noastre meşteşugăreşti, unde construim machete de avioane, tancuri şi vapoare! Sunt sigur că te interesează şi pe tine. De ce naiba ai vrea să-ţi petreci tot timpul cu fraţii Kolping sau cu genul ăla de prostii? Ele nu sunt de niciun folos Führerului nostru. Să fim sinceri, asemenea asociaţii n-ar trebui să mai existe!
- Da, Fritz, i-am răspuns, însă adesea trebuie să lucrez peste program. Dacă voi scăpa mai devreme într-o zi, cu siguranţă mă poţi număra printre participanţi.

Când m-am întors acasă la meşterul Reinhold Schindler, am întâlnit-o din întâmplare pe soţia lui pe coridor şi am abordat imediat subiectul:
- Frau Schindler, dacă o să am timp liber, aş dori să-mi petrec serile libere cu Hitlerjugend. M-au întrebat dacă nu vreau să mă-nscriu ca membru!

Până atunci, stăpâna casei fusese mereu amabilă şi avusese grijă de mine. Auzind însă că intenţionam să mă înscriu în Tineretul Hitlerist, s-a înfuriat şi, fiind de felul ei o femeie directă şi hotărâtă, nu s-a abţinut.
- Ce prostii-mi aud urechile? Ascultă-mă bine - vreau să dai uitării aiureala asta! Chiar vrei să-ţi petreci toate serile răcnind toţi rărunchii sau luându-te la bătaie, sau pierzând vremea cine ştie pe unde cu unii cu care crezi că te asemeni? Lothar, pe tine te-aşteaptă altceva! Nu, nici vorbă! După ce-ţi termini treaba, o să te bagi în pat seara la o oră rezonabilă, astfel ca a doua zi să te trezeşti proaspăt şi vioi. S-a-nţeles?

Ce aş fi putut face decât să încuviinţez? Legea care-i obliga pe toţi tinerii germani să devină membri ai Tineretului Hitlerist sau ai Ligii Fetelor Germane avea să intre în vigoare abia mai târziu, în 1939. Acela a fost motivul pentru care a trebuit să mă întorc la Fritz, oarecum cu coada între picioare, şi să-mi retrag jenat acordul anterior de înscriere. În adâncul fiinţei mele am regretat, dar apoi am decis să-mi ignor dezamăgirea şi să depun mai mult efort şi angajament pentru dezvoltarea mea profesională.

Pe parcursul acelui an am suferit, din păcate, o nouă lovitură prin moartea neaşteptată a tatei. Întrucât mama nu mai dorea (sau poate nu era în măsură) să aibă vreo legătură cu mine, am rămas pe cont propriu; meşterul Schindler mi-a devenit treptat un fel de părinte surogat, iar oraşul Waldtal, noul cămin. Schindler era mereu prietenos, chiar patern într-o anumită măsură, dar în acelaşi timp nu accepta compromisuri, era solicitant şi destul de strict.

Învăţam repede şi îmi perfecţionam la fel de repede capacităţile de a zugrăvi şi de a recondiţiona unele camere din castelele şi conacele din apropiere, bucătăriile vechi, de ferme, ba chiar am devenit expert în ornamente murale. În perioada premergătoare sărbătorilor de Crăciun, una dintre principalele mele îndatoriri era să revopsesc şi să lăcuiesc scaune balansoar sau jucării, o sarcină care, după cum s-a dovedit, avea să-mi fie de folos în anii următori, când mi s-a cerut să proiectez indicatoare şi pancarte. Mi-am dezvoltat talentul şi ochiul artistic, care mi-au fost utile când a trebuit să aleg fonturile şi culorile potrivite.

Reputaţia noastră pentru asemenea activităţi a crescut atât de mult, încât în timpul uceniciei mele n-a existat nici măcar o sală de dans din oraş care să nu ne accepte oferta de a le picta pereţii. Chiar şi aşa, atelierul meşterului meu n-a putut face faţă numărului de comenzi decât angajând doi şoferi, întrucât clienţii noştri se aflau adesea destul de departe de Waldtal.

Întâmplător, ziua mea de naştere cădea în aceeaşi zi cu cea a meşterului şi, deoarece ne împrieteniserăm, obişnuiam să o sărbătorim la barul local. Adevărul e că nu era nici pe departe singura seară în care mergeam la o bere sau două după muncă. Spre marea disperare a soţiei sale devotate, care-şi ţinea soţul din scurt, astfel de escapade erau frecvente, motiv în plus să-şi facă griji pentru siguranţa lui. De aceea meşterul mă ruga să-i conduc eu până acasă maşina, un Opel P4. Avea încredere în mine, deşi eram doar ucenic şi nici nu-mi luasem permisul de conducere, dar n-am avut niciun incident.

Deşi eram ocupat de dimineaţă până seara şi mă simţeam destul de mulţumit ‒ acea perioadă din viaţa mea fiind mereu asociată cu multe amintiri minunate şi de neuitat ‒, îmi propusesem să plec după ce terminam ucenicia şi deveneam calfă. Cu cât trecea timpul, cu atât îmi doream mai mult să învăţ lucruri noi şi să văd alte locuri şi de aceea am decis până la urmă să-mi continui activitatea de calfă altundeva.

Pe 4 ianuarie 1939, am părăsit aşezarea pe care ajunsesem s-o îndrăgesc atât de mult. După numai câteva zile, soarta, sau mai degrabă vremea - în anul acela a fost o iarnă teribil de geroasă - mi-a jucat o festă, una care nu a fost deloc plăcută. Un doctor m-a diagnosticat cu astm bronşic şi m-a trimis pentru recuperare într-o staţiune din Oberschreiberhau, în Munţii Riesengebirge.

A fost prima dată când petreceam mult timp într-o regiune muntoasă şi, în timp ce mă odihneam şi mă recuperam, am citit despre viitoarele Jocuri Olimpice de Iarnă, ce urmau să aibă loc în 1940 la Garmisch-Partenkirchen. Am simţit imediat o dorinţă puternică de a participa cumva la această competiţie sportive internaţională. "Lothar", mi-am spus, "imediat ce te vei simţi mai bine, trebuie să găseşti un loc de muncă în domeniul tău de activitate în Garmisch-Partenkirchen pe perioada Olimpiadei de Iarnă."

N-am putut niciodată să stau degeaba, aşa că întotdeauna am găsit câte ceva de făcut, chiar şi când am fost în convalescenţă în staţiunea Oberschreiberhau. Nu mi-am stabilit obiective nerezonabile şi eram pregătit să-mi caut chiar un loc de muncă pe termen scurt în oraş pentru a câştiga ceva bani cu care mi-aş fi putut îndeplini visurile. Dar toate eforturile mi-au fost zadarnice, de aceea am sfârşit prin a mă muta altundeva, unde să existe mai multe oportunităţi de muncă.

În cele din urmă am găsit de lucru în Festung Dömitz, de pe Elba. La momentul acela, locul era cunoscut pentru construcţia de uzine subterane de armament şi muniţie şi angaja foarte mulţi muncitori, aşa că trebuiau ridicate cartiere întregi de locuinţe.

Munca era însă monotonă şi nu mă încânta deloc şi, întrucât eram aventuros şi dornic să-mi dezvolt noi abilităţi şi să călătoresc, am plecat şi mi-am găsit de lucru în Arnsdorf, în Saxonia. Am reuşit să obţin un contract pe termen scurt la reamenajarea clinicii psihiatrice.

Într-o duminică, vizitând Dresda din apropiere, am întâlnit un meşter decorator tânăr şi energic care, fără multe mofturi şi verificându-mi experienţa, mi-a oferit de lucru şi cazare. Numele lui era Willi Lutter şi n-am ezitat să-i accept propunerea. Din prima zi, amândoi am simţit că relaţia noastră se va transforma într-o prietenie durabilă şi onestă; ne-a ajutat şi faptul că el însuşi fusese ucenic cu numai câţiva ani în urmă. Împreună cu şeful meu am participat la festivalul Vogelwiese din Dresda, am fost în excursii cu bicicleta şi am explorat valea Elbei, care se întinde pe aproximativ 20 de kilometri, ajungând până în Sudetenland.

Toate astea mi-au sporit şi mai mult dorinţa de a vedea lumea şi nu voi uita niciodată cuvintele meşterului meu care m-au susţinut toată viaţa:
- Lothar, cei care nu se străduiesc să cunoască cât mai multe locuri şi ateliere nu vor ajunge niciodată meşteri experimentaţi. Dacă într-o zi vei simţi că nu mai ai nimic de învăţat de la mine, trebuie să pleci mai departe. Dacă vrei, o să fiu încântat să-ţi dau o recomandare pentru fostul meu meşter, care locuieşte în Timmendorfer Strand, tocmai la Marea Baltică. Acolo, în atelierul lui, mi-am îmbunătăţit considerabil abilităţile şi am acumulat multă experienţă. Desigur, mai târziu te poţi duce oricând la Garmisch, dar când o vei face, vei avea mai multe cunoştinţe profesionale decât în prezent.

Willi Lutter avea dreptate. După ce am ezitat o vreme, am decis să-i urmez sugestia, chiar dacă n-am renunţat complet la ideea mea iniţială de a contribui cumva la viitoarele Jocuri Olimpice de Iarnă.

Ca atare, în ultima zi a lunii iulie 1939 mi-am strâns raniţa şi i-am fost recunoscător lui Willi că m-a însoţit până la marginea oraşului. Evident, fusese foarte mulţumit de munca mea, aşa cum o demonstra minunata lui scrisoare de recomandare pe care am adăugat-o în dosarul meu cu acte. Şi-a luat rămas bun la ultima staţie de autobuz, chiar la marginea oraşului, mi-a scuturat energic mâna şi mi-a dorit mult noroc pentru restul călătoriei. Comentariile lui anterioare, vagi şi mai degrabă aluzive, despre îngrijorările cu privire la pericolul în care se găsea pacea în Europa, mi-au intrat pe o ureche şi mi-au ieşit pe cealaltă, fiind un flăcău tânăr şi lipsit de griji, care nu se putea gândi decât la sine.

Willi Lutter s-a urcat imediat în autobuz pentru a se întoarce în oraş, iar eu am plecat mai departe pe jos, însă după numai câţiva kilometri am fost luat în maşină de un domn din Berlin, care călătorea singur şi părea destul de prietenos. În seara aceea am ajuns relativ devreme în Potsdam şi mi-am găsit un pat în pensiunea locală pentru tineri. Chiar înainte de a adormi şi a mă lăsa pradă lumii viselor, ţin minte că mi-am spus: "Până acum totul a mers ca pe roate. Dacă şi în continuare va fi la fel de uşor, îmi voi atinge obiectivul mult mai devreme decât ne-am fi aşteptat Willi sau eu."

A doua zi dimineaţă, după ce m-am trezit, am decis că vizitarea palatului Sanssouci al lui Frederic cel Mare n-ar fi însemnat în niciun caz o pierdere de timp. În cursul turului cu ghid, am intrat în vorbă cu un tânăr motociclist, care s-a oferit să mă ia ca pasager până la Flensburg. Era o oportunitate de a vizita Travemünde, zonă supranumită "Elveţia din Holstein", Kiel şi Eckernförde, fie şi numai în trecere. La sfârşitul călătoriei noastre, oarecum înţepenit după atâtea ore în şa, am coborât în Flensburg, i-am mulţumit tânărului, pe care abia îl cunoscusem, pentru amabilitate, după care a trebuit să iau nişte decizii.

Întrucât mă aflam în Flensburg, îmi doream în mod firesc să explorez oraşul cu cheiul său pitoresc. În acelaşi timp însă ştiam că aveam o întâlnire cu noul meu angajator şi meşter în Timmendorfer Strand, unde trebuia să ajung într-un fel sau altul.

Stând pe marginea drumului, făceam autostopul ca să ajung la destinaţie. Până la urmă, am ajuns chiar în seara aceea în Schleswig, unde am avut iarăşi şansa ca pensiunea pentru tineri să aibă un pat liber.

Oricine este familiarizat cu stabilimentele acestea pentru tinerii călători, foarte utile pentru a înnopta, cunoaşte rutina: îţi scoţi pantofii, îi depozitezi şi mergi unde ai fost repartizat. Trebuie să respecţi toate regulile şi să laşi patul aşa cum ai dori să-l găseşti tu însuţi. În ceea ce mă privea, nimic din pensiunea aceea nu era nou sau neaşteptat, dar m-a surprins priveliştea splendidă de la fereastra dormitorului la răsăritul soarelui. În dimineaţa aceea m-a întâmpinat panorama minunată de peste râul Schlei. Aceea a fost o noutate.
"Îţi mulţumesc, Herr Lutter", mi-am spus în gând, "mi-ai oferit nişte sfaturi cu adevărat bune".

Imediat după micul dejun, mi-am strâns lucrurile şi m-am îndreptat spre malul râului; eram nevoit să fac din nou autostopul. Existau, se pare, destui şoferi în regiunea aceea care puteau recunoaşte o calfă şi, în mod evident, mă considerau de încredere, întrucât n-a trebuit niciodată să aştept prea mult până ce unul să mă ia în maşina lui. Când am ajuns la numai câţiva kilometri de destinaţie, un triciclu Tempo s-a oprit şi şoferul mi-a făcut semn să urc. În doar câteva minute am aflat că el era meşterul sobar din Timmendorfer Strand. Evident, acolo, ca peste tot, meşterii se cunoşteau între ei, aşa că simpaticul bătrânel m-a condus până la poarta viitorului meu şef.

Când am intrat în biroul său, meşterul Steger a fost foarte primitor.
- Ia uite, a spus el, măsurându-mă din cap până în picioare, dacă nu e chiar omul cu cele mai bune recomandări din Silezia!

Când a văzut că-mi scoteam documentele ca să i le arăt, a fluturat din mână, făcându-mi semn că nu era nevoie.
- Nu trebuie să te deranjezi, Herr Herrmann. Până acum am avut experienţe excelente cu ucenicii din Silezia şi nu m-aş aştepta să fie altfel în privinţa ta.

A observat desigur că mă înroşisem la faţă de stânjeneală, dar mi-a fost imposibil să nu mă simt cuprins de bucurie şi de mândrie la auzul acelor cuvinte. S-a întors la birou, s-a aşezat şi am auzit un râs zgomotos înălţându-se din pieptul lui voinic. Apoi a devenit serios.
- Herr Herrmann, vei locui chiar aici, deasupra atelierului, iar asta înseamnă pentru tine cazare plus mese gratuite. Pensiunea este condusă de Missus. Vei locui şi vei lucra împreună cu alţi ucenici, unul din Vogtland, altul din Danemarca şi doi flăcăi din Silezia Superioară. Desigur, sper că vă veţi înţelege bine între voi. Acum du-te la recepţioneră care este... soţia mea. Ea te va conduce în cameră. Bineînţeles nu vei locui la fel de confortabil ca oaspeţii care plătesc, dar deocamdată n-am avut nicio plângere.

Eram deja pe punctul de a închide uşa în spatele meu când l-am auzit strigând:
- Ah, şi ai grijă să nu-i laşi pe ceilalţi să te convingă să ieşiţi prea des serile în oraş! Toţi trebuie să vă prezentaţi la lucru la timp, asta-i de la sine înţeles, chiar dacă ţi-ai petrecut noaptea bucurându-te de vin şi fete drăguţe în sala de dans, până la primele ore ale dimineţii. Ţine seama, plata pe oră va fi de 91 pfenigi şi nici unul în plus. Eu nu plătesc orele lipsă. Cele mai ieftine distracţii de aici sunt concertele municipale. Nu uita asta - şi dă-i drumul!

Să fiu sincer, nu credeam că acel ultim sfat era necesar, totuşi am încuviinţat din cap şi am zâmbit. După cum se desfăşurau lucrurile, îmi era clar că trebuia să rămân aici şi că Garmisch avea să mai aştepte.

 

Klaus Willmann
Marşul morţii prin Rusia
Călătoria mea de la soldat la prizonier de război
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citiţi cuvântul înainte şi prefaţa acestei cărţi.
Citiţi un prim fragment din această carte.

*****
Fragment
Capitolul 1. Anii de ucenicie (continuare)

Citiţi prima parte din acest capitol aici.

Mi-au trebuit doar câteva zile ca să mă obişnuiesc cu toate. Noua mea cameră, atribuţiile de muncă, programul şi condiţiile de lucru, dar mai ales atmosfera excepţională mi-au dat, toate, posibilitatea să trăiesc o experienţă foarte plăcută. Numeroasele posibilităţi de petrecere a unor seri distractive au jucat, cu siguranţă, un rol important. Simplu spus, în regiunea aceea din nordul îndepărtat m-am simţit în culmea fericirii.

După patru săptămâni, meşterul m-a trimis împreună cu cei doi flăcăi din Silezia (Bernhard Bauer şi Martin Schendel) într-un loc numit Malente-Gremsmühlen. Având în vedere starea jalnică a finanţelor noastre, contractul acela a fost foarte util. Toţi trei aveam aceeaşi vârstă - ne născuserăm în 1920 - şi trebuia să renovăm un sanatoriu pentru măicuţe deţinut de Partidul Nazist, care, din fericire pentru noi, avea să ne ofere gratuit cazare şi hrană pe toată durata restaurării.

Niciunul dintre noi nu putea totuşi să ignore agitaţia politică profilată la orizont. Aproape zilnic ni se repeta apăsat ce înfrângere umilitoare suferiserăm prin Tratatul de la Versailles din 1919 şi că sosise timpul să îndreptăm situaţia. De aceea n-am fost surprinşi când am fost chemaţi de la Malente şi ni s-a cerut să ne prezentăm la Bad Schwartau pentru o vizită medicală. M-a surprins totuşi faptul că mă asaltau sentimente pe care nu le încercasem până atunci: dorinţă amestecată cu teamă. Oare viaţa începea într-adevăr pentru mine?

Doctorii care m-au examinat n-au observat că eram predispus la crize de astm şi, pentru că nu voiam să fug de simţul datoriei, să ignor chemarea patriei, n-am menţionat nimic despre ceea ce păţisem anterior. De altfel, mă simţeam perfect sănătos, cu excepţia respectivă, şi nu mă gândisem nicio clipă să mă ascund în spatele afecţiunii mele pentru a evita recrutarea. Când am ieşit din sala de sport unde se ţinuse vizita medicală, ţineam în mână, ca numeroşi alţi tineri ce împărtăşeau aceeaşi experienţă, hârtia cu ştampila KV6, care mă declara apt pentru serviciul militar regulat, şi nu mi-am făcut prea multe griji.

Am decis toţi trei să sărbătorim evenimentul şi, împreună cu alţi tineri care trecuseră de asemenea vizita medicală, am mers la un bar din apropiere. Se apropiase data la care trebuia să mă prezint la Serviciul de Muncă al Reichului (Reichsarbeitsdienst, RAD) pentru perioada obligatorie, la acea vreme, şi am înţeles că, în curând după aceea, urma să fiu soldat. Singura armă de care mă temeam cu adevărat era Marina şi nu puteam nici măcar să explic motivul. Pur şi simplu nu voiam să navighez pe mare. "Lothar", mi-am spus liniştit, "cred că-i timpul să sui pe munţi. Ai face mult mai bine servind în Gebirgsjäger [vânătorii de munte] şi vei fi mai fericit acolo decât să fii închis pe o navă de război. În spaţii închise, ai putrezi pur şi simplu".

În luna octombrie, am mai lucrat două săptămâni la Timmendorfer Strand. Peste Marea Baltică şi linia de coastă, cerul atârna mohorât, acoperit de nori grei, cu averse de ploaie ce răpăiau pe plajele pustii. Între timp, proprietăreasa noastră trebuia să se descurce singură, deoarece soţul ei fusese mobilizat în armată. Invadarea Poloniei fusese încununată de succes şi oamenii vorbeau cu mândrie despre Blitzkrieg şi despre armatele noastre victorioase. Euforia generală era, cu siguranţă, molipsitoare şi mă simţeam bine printre colegi. Cu toate acestea, mi-am strâns puţinele obiecte pentru a face, în sfârşit, pasul mutării la Garmisch, în Alpi, deşi mă simţeam trist şi îndurerat să părăsesc coasta Mării Baltice, care-mi devenise dragă între timp.

Heinrich Holler, colegul meu care venise din partea saxonă a regiunii Vogtland, locuise o vreme în Bavaria Superioară şi-mi dăduse adresa unui anume Konrad Wolf, căruia i-am scris imediat. N-a durat mult şi mi-a răspuns, acceptându-mă. Deoarece Jocurile Olimpice de Iarnă, care trebuiau să aibă loc la Garmisch, fuseseră anulate din cauza războiului, nu doream să-mi asum riscul de a mă muta într-o localitate nouă fără să fiu sigur că voi avea un loc de muncă şi un contract scris. În plus, mă gândisem că, dacă mă mutam mult în interiorul uscatului, şansele de a fi recrutat în Marină erau mult mai mici. O dată în plus, mi-am zis: "Lothar, dacă trebuie să mergi în armată, atunci asigură-te că alegi o armă în care te vei simţi confortabil, ca Gebirgsjäger".

Aşa s-a făcut că, în seara de 15 octombrie, m-am urcat într-un tren spre Garmisch. În timpul staţionării în Hamburg, am fost realmente şocat de cele văzute: tot oraşul era cufundat în beznă din cauza alarmelor de bombardament. Cu raniţa în spate şi încercând să găsesc o cafenea, n-am întâlnit pe absolut nimeni pe stradă, cu atât mai puţin la volanul vreunei maşini. Asta nu m-a oprit însă şi nu m-a speriat, întrucât în urechi continuau să-mi răsune cuvintele Reichsmarschallului Göring, care, în discursul lui cel mai recent, ne asigurase pe toţi că, dacă şi un singur avion inamic va cuteza să zboare deasupra Reichului, puteam să nu-i mai spunem Göring, ci pur şi simplu Meier. Prea puţin ştiau sărmanii cetăţeni din Hamburg, şi de altfel toţi cei din oraşele germane importante, ce va urma. Până şi cei din provincie aveau să înveţe lecţia, peste câţiva ani, când Herr Meier a fost condamnat la moarte la Nürnberg.

Cu siguranţă, nu puteam să bănuiesc toate astea în seara aceea, când mă plimbam prin oraşul fantomatic, aşa că a doua zi m-am urcat încrezător şi plin de speranţe şi nerăbdare în trenul spre München.

Conversaţiile pe ton scăzut ale celorlalţi pasageri din compartimentul meu m-au cufundat iute într-un somn adânc şi tihnit, iar când m-am trezit, ajunsesem în gara din München, înviorat şi curios să văd "capitala Mişcării". Trei ore mai târziu mă aflam în alt tren, îndreptându-mă, de data aceasta, spre Garmisch şi privind fascinat peisajul Văii Loisach prin care treceam.

Panorama munţilor din jur, cu vârfurile deja acoperite de zăpadă, depăşea într-adevăr aşteptările mele, care fuseseră destul de ridicate. Aşadar, despre asta vorbeau mereu oamenii, m-am gândit, aceştia erau mult invocaţii Alpi! Peisajul strălucea în razele soarelui de toamnă, umplându-mă de căldură şi dragoste pentru patria mea. Simţeam că frumuseţea locurilor mă cuprindea într-o îmbrăţişare primitoare. Nedezlipindu-mă de fereastră şi nerăbdător ca trenul să ajungă cât mai repede în gara Garmisch, m-am întrebat de ce nu vizitasem mai devreme zona aceasta frumoasă. Regretul a fost însă repede înlocuit de emoţia momentului.

Am ajuns în Garmisch-Partenkirchen într-o zi de duminică, când în piaţa centrală avea loc o sărbătoare religioasă; m-a uimit atmosfera vibrantă şi veselia oamenilor adunaţi, unii pentru afaceri, alţii pentru a participa la sărbătoare. Pacea părea să domnească aici, supremă, neperturbată de lumea exterioară. Fetele şi femeile purtau cele mai bune Dirndl festive şi pălăvrăgeau într-un dialect pe care atunci nu-l puteam înţelege deloc şi pe care abia mult mai târziu am izbutit să-l deprind.

Singurul lucru care amintea de războiul purtat de Germania era faptul că majoritatea tinerilor ce se îmbulzeau la standurile din piaţă şi încercau să intre în vorbă cu fetele îmbrăcate în Dirndl nu purtau Lederhosen brodaţi şi cămăşile albe ale costumului tradiţional, ci uniforme deGebirgsjäger. În mijlocul lor, şi cu raniţa în spate, m-am simţit dintr-odată nefiresc în acest peisaj, ca un străin care priveşte în jur cu gura căscată sau la care localnicii înşişi privesc cu gurile căscate. Oamenii erau însă plini de bunăvoinţă faţă de mine, iar unii chiar s-au sinchisit să se intereseze de unde veneam şi încotro mă îndreptam.

Noul meu angajator se numea Konrad Wolf şi era meşter pictor, expert în tehnici de pictură şi lucrări de decorare; el îmi aranjase să locuiesc în casa unei familii, micuţă, dar foarte caldă, îngrijită şi primitoare, situată în Danielstrasse. Familia se numea Maier şi maniera caldă în care Mutter Maier şi fiica ei, Kathi, m-au întâmpinat şi mi s-au adresat de la bun început cu familiarul "du", ca şi cum ar fi fost perfect normal, a fost o surpriză plăcută. Kathi era cu un an mai mare decât mine şi, la început, a părut oarecum rezervată. Mutter Maier m-a plăcut însă de la bun început şi la scurt timp după sosirea mea mi-a spus:
- Lothar, se pare că ne înţelegem foarte bine şi dacă va continua aşa, poţi rămâne cu noi cât timp doreşti. A continuat după aceea cu un ton de uşor regret: Cu siguranţă, în curând vei fi chemat sub arme. Ai grijă să supravieţuieşti victoriilor noastre. Soţul meu a fost deja mobilizat.

Până atunci, traiul într-o familie şi ideea că toţi membrii ei se apără reciproc şi au grijă unul de altul erau concepte străine pentru mine. Acesta a fost un alt motiv pentru care, aproape imediat, m-am simţit atât de bine alături de oamenii aceia, protejat şi acceptat încă de la începutul şederii mele la ei. Frau Maier şi fiica ei au devenit pentru mine, până la urmă, ca o mamă şi o soră.

Zilele şi săptămânile ce au urmat au însemnat multă muncă, dar măcar duminicile îmi aparţineau. Mi-am cumpărat schiuri, am învăţat de unul singur să schiez pe pârtiile din apropiere şi, spre surprinderea mea, mi-am îmbunătăţit destul de repede performanţele, de la o duminică la alta, reuşind să cobor cu uşurinţă.

În martie 1940, am considerat că devenisem destul de bun ca să trec la alt nivel, aşa că am încătărămat piei de alpinism pe cele două schiuri şi am urcat spre vârful muntelui. În vale, primăvara începuse deja, iar verdele proaspăt al pajiştilor contrasta evident cu zona de zăpadă albă de deasupra, care strălucea în soare. Plin de nerăbdare, am lăsat valea în urmă, urcând spre crestele înzăpezite. După ce am apreciat că zăpada era suficient de groasă, mi-am pus schiurile cu piei şi am început ascensiunea grea, pas cu pas, pe traseul deja existent.

Pentru mine urcarea aceea, deşi dificilă, a fost incitantă: eram învăluit de o tăcere paşnică, iar zăpada scânteia sub cerul albastru strălucitor. Nu mai vorbesc de faptul că, urcând constant, la fiecare metru parcurs beneficiam de o panoramă tot mai bună a regiunii înconjurătoare. Deşi eram încântat de progresele înregistrate la schi, nu mă simţeam totuşi suficient de încrezător că voi putea coborî chiar din vârf, aşa că m-am oprit pe umărul muntelui. Am desfăcut benzile de piele de pe tălpile schiurilor (pe atunci nu existau legături cu arici), mi-am înfipt schiurile în zăpadă ca să mă aşez pe ele şi am înfulecat gustarea adusă în rucsac. Tocmai când voiam să muşc din pâinea unsă cu miere artificială, mi s-au alăturat un tânăr şi prietena lui. În mod evident, urcaseră în urma mea. Nici ei nu doreau să ajungă în vârf, au preferat să stea de vorbă cu mine, folosind apelativul "du", care era un mod familiar de conversaţie pe munte.

Toţi eram profund impresionaţi, ba chiar emoţionaţi, de frumuseţea înconjurătoare. Era anul 1940 şi, pe atunci, regiunea nu era tulburată de circul actual de pe pârtiile de schi, iar în dimineaţa aceea, doar noi trei ajunseserăm sus pe pantă, astfel că ne simţeam una cu natura.

Oricât ne-am fi dorit să rămânem în locul acela idilic şi să ne bucurăm de razele calde ale soarelui, trebuia să începem coborârea.

La început am schiat prin zăpada afânată şi încântătoare, dar când traversam Hochalm, zăpada devenise mai întărită şi aderentă, pentru ca, înainte de Kreuzeck, să se transforme într-o zloată topită şi neplăcută, aşa că a trebuit să abandonez cristianele elegante şi să recurg la folosirea fundului, deoarece schiurile nu mai făceau faţă. Am sfârşit cu nasul în zăpadă şi amuzându-mă împreună cu ceilalţi doi tineri de cât de nepriceput eram, de fapt, ca schior. Mi-a luat destul timp să mă ridic din nou pe schiuri.
- Oricine poate să schieze pe zăpadă bună, mi-a strigat Konrad din locul unde se afla, puţin mai jos. Cu siguranţă, vei mai păţi aşa ceva de multe ori.
- Nu contează, eu tot mă distrez! Haideţi mai departe, să-I dăm drumul, chiar dacă va fi şi mai greu.

După ce am ajuns în siguranţă la poalele muntelui, ne-am pus schiurile pe umeri şi am trecut pe lângă nişte lunci superbe, presărate deja de toporaşi. Ajuns la Danielstrasse, am exclamat:
- Dacă aş şti să cânt iodlere, cred aş cânta unul în cinstea acestei zile şi a primei mele coborâri cu schiurile de pe munte, pe care n-o voi uita niciodată!

Prietena lui Konrad a comentat cu un zâmbet larg:
- Ia uitaţi-vă aici, oameni buni, prietenul nostru din Germania de Nord vrea acum să-nveţe să cânte iodlere! Lothar, dacă mai continui aşa, te vei transforma într-un adevărat localnic din Garmisch!

Deşi eram epuizat în seara aceea, am simţit totuşi dorinţa să ies la dans. Îi promisesem prietenei mele Kathi, care era ceva mai tânără, că vom merge la hanul Ettaler Mandl. De acum simţeam că prind rădăcini şi că locul acesta era căminul meu, deşi venisem în Valea Loisach doar ca simplă calfă.

Apoi, bineînţeles, s-a produs inevitabilul. În marţea care a urmat excursiei mele pe munte, poştaşul mi-a adus scrisoarea de convocare la Serviciul de Muncă al Reichului. Pe 15 mai 1940 urma să mă prezint la tabăra de muncă RAD Hochbrück, de lângă Schleissheim, în apropiere de München. Întâmplător, firma mea trebuia în aceeaşi zi să înceapă proiectul destul de amplu al reamenajării unei cazărmi din Mittenwald, pe care şeful meu reuşise să-l obţină, aşa că a trebuit să-l informez cu blândeţe despre schimbarea de planuri.

El s-a enervat însă şi, întorcându-se spre mine, a strigat furios:
- Lothar, situaţia asta pur şi simplu nu mai poate continua aşa! Imediat ce termin să-l învăţ pe un tânăr tot ce ştiu, îmi este şterpelit de sub nas. La urma urmelor, munca noastră în cazărmile acelea nu-i importantă şi ea pentru război? Nu contează deloc? Nu voi putea continua doar cu muncitori bătrâni. De ce nu le este clar că tu poţi realiza mai multe pentru poporul nostru dacă vei lucra pentru mine aici decât în RAD? Cu siguranţă RAD şi convocarea militară se pot descurca şi fără tine, în vreme ce eu voi rămâne aici cu nişte ajutoare obosite! Nu, este inacceptabil! Cu siguranţă, voi putea să te declar "scutit" pentru că eşti un muncitor serios şi truditor. Am prieteni sus-puşi şi voi apela la ei, fiindcă îmi vor susţine cu siguranţă cererea. Sunt sigur că se poate rezolva!

Eu însă eram tânăr şi aventuros şi de aceea i-am refuzat oferta. De asemenea, mă simţeam obligat să ascult chemarea patriei mele. În general, nu mă deranjau apelativele, dar în niciun caz nu doream să fiu arătat cu degetul fiindcă fugisem de recrutare. Şi oricum, după cum stătea situaţia, obţinusem victorii după victorii, veştile bune curgeau întruna de pe front şi doream să fac parte din istoria glorioasă a Wehrmacht-ului. N-aş fi putut bănui niciodată că gloria aceea avea să fie ceva trecător şi nu mi-aş fi putut imagina nicio data ce orori sinistre mă aşteptau.