Cuvânt înainte la Niciun prieten, doar munţii

 

Behrouz Boochani
Niciun prieten, doar munţii
Editura Pandora M, 2021
Traducere din engleză de Bertha Savu
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu

Citiţi un fragment din această carte.

***
Cuvânt‑înainte

Niciun prieten, doar munţii. Mesaje din închisoarea Manus este o carte ce îşi merită locul pe raftul literaturii penitenciare, alături de opere foarte diverse precum De profundis a lui Oscar Wilde, Scrisori din închisoare a lui Antonio Gramsci, Into the Smother a lui Ray Parkin, The Man Died a lui Wole Soyinka şi Letter from Birmingham Jail a lui Martin Luther King Jr.

Scrisă în limba persană de un tânăr poet kurd, Behrouz Boochani, pe parcursul unei lungi perioade de detenţie, tortură şi suferinţă, această carte este prin însăşi existenţa ei o probă de curaj şi tenacitate creativă. Ea nu s‑a născut nici pe hârtie, nici pe calculator, ci butonată pe telefon şi scoasă pe ascuns de pe insula Manus sub forma a mii de mesaje text.

Trebuie să recunoaştem măsura realizării lui Behrouz Boochani amintind în primul rând condiţiile dificile în care ea a fost concepută, improbabilitatea extremă a înseşi existenţei sale. Guvernul nostru a luat toate măsurile pentru dezumanizarea solicitanţilor de azil. Numele şi poveştile lor sunt ţinute departe de urechile noastre. Pe insulele Nauru şi Manus, aceştia trăiesc într‑o grădină zoologică a cruzimii. Vieţile lor sunt despuiate de sens.

Aceşti prizonieri sunt cu toţii oameni încarceraţi fără a li se fi adus niciun fel de acuzaţie, condamnare sau sentinţă. Este o soartă cu adevărat kafkiană, ce are adesea un efect necruţător - unul, de altfel, vizat chiar de temnicerii australieni -, acela de a distruge orice speranţă.

Deloc surprinzător, apelul lor la libertate s‑a prefăcut în carnea arsă a tânărului de 23 de ani Omid Masoumali, care şi‑a dat foc în semn de protest. Sau în ţipetele tinerei Hodan Yasin, de 21 de ani, care a făcut acelaşi lucru.

Asta este ceea ce noi, Australia, am ajuns.
Rugăminţile zadarnice ale unei femei violate pe Nauru.
O fată care şi‑a cusut buzele.
Un copil refugiat ce şi‑a cusut o inimă în palmă fără să ştie pentru ce.

Protestul lui Behrouz Boochani a îmbrăcat o altă formă. Ceea ce temnicerii săi australieni nu au putut să distrugă în Behrouz Boochani a fost credinţa sa în cuvinte: în frumuseţea, necesitatea, posibilităţile lor, în puterea lor eliberatoare.

Astfel, în perioada încarcerării sale, Behrouz Boochani a început una dintre cele mai remarcabile cariere din jurnalismul australian: raportând ceea ce se petrecea pe insula Manus sub forma mesajelor pe Twitter sau pe telefon, a apelurilor telefonice şi video şi a e‑mailurilor. Făcând acest lucru, a sfidat guvernul australian, care în tot acest timp a depus eforturi serioase să împiedice difuzarea poveştilor refugiaţilor, încercând permanent să îngrădească accesul ziariştilor pe insulele Manus şi Nauru; s‑a mers până la legiferarea, pentru o perioadă de timp, a draconicei secţiuni 42 din Actul poliţiei de frontieră australiene, ce prevedea pedepsirea cu până la doi ani de închisoare a oricărui cadru medical sau asistent social ce aducea dovezi publice despre bătăile sau abuzurile sexuale suferite de minori sau despre orice act de viol şi cruzime în general.

Cuvintele sale au ajuns să fie citite în toată lumea, să se audă dincolo de oceane şi să acopere ţipetele stridente ale legiunilor de propagandişti plătiţi. Înarmat doar cu adevărul şi cu un telefon, un refugiat lipsit abuziv de libertate a atras atenţia întregii lumi asupra celei mai mari crime a Australiei.

Behrouz Boochani a reuşit să scrie o carte nemaivăzută şi teribilă, făcând o cronică a vieţii sale de tânăr bărbat ce a petrecut cinci ani pe insula Manus ca victimă a politicilor privind refugiaţii ale guvernului australian - politici în privinţa cărora cele două mari partide ale noastre s‑au luat la întrecere la capitolul cruzime.

Citirea acestui text este dificilă pentru orice australian. Ne fălim cu decenţa, bunătatea, generozitatea şi spiritul nostru iubitor de dreptate. Niciuna dintre aceste calităţi nu reiese din relatarea făcută de Boochani, care vorbeşte în schimb despre foame, mizerie, bătăi, sinucidere şi crimă.

Descrierile făcute de el comportamentului reprezentanţilor guvernamentali de pe Manus îmi amintesc în mod dureros de relatările tatălui meu despre conduita comandanţilor japonezi din lagărele pentru prizonierii de război în care el şi alţi prizonieri australieni au suferit atât de mult.

Ce s‑a întâmplat de am ajuns să fim noi cei care comit astfel de atrocităţi?

Această relatare impune o tragere la răspundere. Cineva trebuie să dea socoteală pentru aceste crime. Pentru că, dacă acest lucru nu se va întâmpla, istoria ne garantează că, într‑o bună zi, nedreptatea de pe insulele Manus şi Nauru se va repeta în Australia la o scară mai mare, mai amplă şi, cu siguranţă, mai dramatică.

Cineva poartă vina, or, aceştia, şi nu nevinovaţii pentru a căror mare suferinţă stă mărturie această carte, sunt cei care ar trebui să fie în închisoare.

Cartea aceasta este totuşi mult mai mult decât un simplu J'accuse. Este o mare victorie a unui tânăr poet care ne‑a demonstrat tuturor cât de mult continuă să conteze cuvintele. Australia i‑a privat de libertate corpul, dar sufletul său a rămas cel al unui om liber. Cuvintele sale au devenit acum în mod iremediabil cuvintele noastre, iar istoria noastră trebuie să răspundă pentru istoria lui.

Sper ca într‑o bună zi să îi pot ura lui Behrouz Boochani bun venit în Australia ca ceea ce s‑a dovedit a fi în aceste pagini. Un scriitor. Un mare scriitor australian.

(Richard Flanagan, 2018)

*
Această carte a fost scrisă pentru a oferi o relatare conformă cu realitatea a experienţei trăite pe insula Manus în Centrul de procesare regional off‑shore al Australiei şi pentru a documenta o experienţă directă despre ce înseamnă să fii deţinut într‑un astfel de centru. Există anumite limite în legătură cu ce poate fi făcut public şi ce nu, mai ales când vine vorba despre confraţi deţinuţi. Nu am considerat că schimbarea anumitor detalii, de genul culorii părului sau ochilor, a vârstei, naţionalităţii sau numelui este suficientă pentru a garanta protejarea identităţii celor vulnerabili, aflaţi încă în interiorul sistemului. Niciun personaj deţinut sau solicitant de azil din această carte nu este bazat pe o persoană reală anume, indiferent de cât de detaliată pare istoria sa. Nu avem de‑a face cu persoane deghizate. Trăsăturile lor descrise aici nu corespund unora reale. Identităţile lor sunt în întregime fabricate. Sunt personaje compozite: un colaj obţinut din diverse evenimente şi numeroase întâmplări, inspirat de multe ori de logica alegoriei, şi nu de cea a reportajului. Detaliile legate de cei doi oameni care au murit pe insula Manus, Reza Barati şi Hamid Khazaei, ţin de domeniul public, ei fiind, prin urmare, numiţi în semn de respect.

Prietenia şi cărţile - prefaţă la Suntem deja uitarea ce vom fi

 

Héctor Abad Faciolince
Suntem deja uitarea ce vom fi
Curtea Veche Publishing, 2021
Traducere din spaniolă de Mariana Sipoş
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prietenia şi cărţile
prefaţă de Mario Vargas Llosa  
 

Mi s‑a întâmplat acum câţiva ani cu Javier Cercas şi am retrăit acum aceeaşi senzaţie cu Héctor Abad Faciolince. Când am citit extraordinarul roman al lui Cercas, Soldaţii de la Salamina, nu numai că mi‑a rămas întipărit în tot corpul - mai bine spus, în suflet - acel sentiment de fericire şi gratitudine pe care ni‑l oferă întotdeauna lectura unei cărţi frumoase, dar şi o nevoie presantă de a‑l cunoaşte pe autor pentru a‑i strânge mâna şi a‑i mulţumi personal.

Nu mult după aceea, graţie lui Juan Cruz, printre ale cărui merite este şi acela de a se afla inevitabil acolo unde este nevoie de el, într‑o noapte stranie în care Madridul părea să fi rămas pustiu, ca şi cum ar fi aşteptat anihilarea nucleară, l‑am cunoscut pe Cercas, într‑un restaurant plin de fantasme. Imediat am descoperit că omul era la fel de minunat ca şi scriitorul şi că vom rămâne prieteni pentru totdeauna.

Mi se întâmplă rareori să simt această dorinţă imperioasă de a‑i cunoaşte personal pe autorii cărţilor care mă emoţionează sau mă farmecă. Am suportat deja câteva decepţii în această privinţă şi, în general, cred că este de preferat să rămâi cu imaginea ideală pe care ţi‑o faci despre scriitorii pe care îi admiri, decât să rişti să o confrunţi cu realitatea. Exceptând cazul când ai senzaţia copleşitoare că merită să încerci.

După ce am citit cu câtva timp în urmă Suntem deja uitarea ce vom fi, cea mai pasionantă experienţă de cititor din ultimii ani, mi‑am dorit foarte mult ca zeii sau hazardul să îmi ofere privilegiul de a‑l cunoaşte personal pe Héctor Abad Faciolince pentru a‑i putea spune prin viu grai cât de mult îi datorez.

Este foarte greu să încerci să sintetizezi ceea ce este Suntem deja uitarea ce vom fi fără să‑i trădezi spiritul, pentru că, asemenea tuturor capodoperelor, cartea este multe lucruri în acelaşi timp. A spune că este o sfâşietoare carte de memorii despre familia şi tatăl autorului - care a fost asasinat de un ucigaş plătit - e adevărat, dar neinspirat şi infim, pentru că această carte este în acelaşi timp o copleşitoare imersiune în infernul violenţei politice columbiene, în viaţa şi în sufletul oraşului Medellín, în obiceiurile şi aspectele mărunte ale vieţii, în intimitatea şi grandoarea unei familii, o mărturie delicată şi subtilă a iubirii filiale, o poveste adevărată care este în egală măsură o superbă ficţiune, prin felul în care este scrisă şi structurată, şi una dintre cele mai elocvente pledoarii care s‑au scris în timpurile noastre şi în toate timpurile împotriva terorii ca instrument politic.

Cartea este cutremurătoare, dar nu apăsătoare, pentru că este scrisă astfel încât nu face exces în exteriorizarea sentimentelor, este o proză precisă, limpede, inteligentă, cultă, care pune stăpânire cu o iscusinţă desăvârşită pe sufletul cititorului, ascunzându‑i anumite date, distrăgându‑i atenţia, cu scopul de a‑i stimula curiozitatea şi orizontul de aşteptare, obligându‑l astfel să participe la actul creator, mână în mână cu autorul.

Punctele culminante ale cărţii sunt cele două morţi: cea a surorii autorului şi cea a tatălui - una din cauza bolii şi cealaltă ca urmare a sălbăticiei politice - şi în descrierea ambelor există mai multe tăceri decât rostiri, o pudoare elegantă care, în mod ciudat, amplifică tristeţea şi consternarea cu care cititorul captiv trăieşte cele două tragedii.

Împotriva a ceea ce s‑ar putea crede din afirmaţiile de mai sus şi în ciuda prezenţei devastatoare în paginile ei a suferinţei, a nostalgiei şi a morţii, Suntem deja uitarea ce vom fi nu este o carte care să demoralizeze. Dimpotrivă, cum se întâmplă întotdeauna cu operele de artă reuşite, este o carte în care frumuseţea formei, calitatea expresiei, luciditatea reflecţiilor, graţia şi fineţea cu care este descrisă acea familie atât de afectuoasă şi de caldă încât ai vrea să fie a ta, fac din ea o carte care îţi ridică moralul, o dovadă că, fie şi în cele mai infame şi mai dure experienţe, sensibilitatea şi imaginaţia unui scriitor generos şi inspirat pot fi utilizate pentru a apăra viaţa şi a arăta că, în ciuda a toate, pe lângă durere şi frustrare, există totuşi în ea bucurie, iubire, idealuri, sentimente înalte, tandreţe, compasiune, fraternitate şi hohote de râs.

Zeii sau hazardul au fost binevoitori cu mine şi au aranjat în aşa fel lucrurile ca la recentul Festival literar Hay din Cartagena^[i] şi, bineînţeles, graţie omniprezentului Juan Cruz, să‑l cunosc personal pe Héctor Abad Faciolince.

În mod firesc, persoana era la înălţimea a ceea ce scria. Era cult, simpatic, generos şi a sta de vorbă cu el s‑a dovedit aproape la fel de plăcut şi benefic ca şi lectura cărţii lui. După zece minute de conversaţie la El Club de Pesca^[ii] din Cartagena, sub o lună plină de carte poştală ilustrată, cu câteva umbre de rozătoare dând târcoale pe chei şi cu un delicios orez cu cocos în faţa noastră, am ştiut că îmi va fi pentru totdeauna un bun prieten şi confrate şi că, până la sfârşitul zilelor noastre, vom avea pe agendă tema scriitorului Onetti, care mie îmi place mult, iar pe el îl plictiseşte.

Sper să am timp şi argumente suficiente pentru a‑l convinge să recitească texte precum Infernul atât de temut sau Viaţa scurtă şi să descopere cât de aproape este lumea lui Onetti de a sa, prin autenticitatea morală şi măiestria tehnică pe care amândoi le dovedesc şi prin impecabila radiografie a Americii Latine pe care, fără să şi‑o fi propus, au realizat‑o amândoi în scrierile lor.

În cele trei ore şi jumătate cât durează zborul de la Cartagena la Lima, am citit ultima carte a lui Héctor Abad Faciolince: Trădările memoriei^[iii]. Sunt trei povestiri autobiografice, însoţite de fotografii ale locurilor, obiectelor şi persoanelor care ilustrează şi completează istoria. Prima, Un poem în buzunar, este de departe cea mai bună şi cea mai extinsă şi, într‑un fel, o completare indispensabilă a cărţii Suntem deja uitarea ce vom fi. În buzunarul tatălui asasinat la Medellín, tânărul Abad Faciolince a găsit un poem scris de mână care începe cu versul: "Suntem deja uitarea ce vom fi". De la început, a crezut că poemul era de Borges. Confirmarea identităţii exacte a autorului poemului a însemnat o aventură de mulţi ani, alcătuită din călătorii, întâlniri, căutări bibliografice, convorbiri, un mers înainte şi înapoi pe piste false, o aventură cu adevărat borgesiană, de erudiţie şi joc, o investigaţie despre care s‑ar putea spune că nu a fost trăită, ci doar închipuită de către un condeier "putred de literatură", de umor, ingeniozitate şi o exagerată paradă de imaginaţie.

Această investigaţie pare la început o obsesie personală şi particulară, o modalitate în plus pentru fiul distrus după moartea teribilă a tatălui de a păstra vie şi foarte aproape amintirea lui, de a depune mărturie despre dragostea ce i‑o poartă. Dar, puţin câte puţin, pe măsură ce investigaţia pune cap la cap opiniile profesorilor, criticilor, scriitorilor, prietenilor, iar naratorul devine ezitant şi dezorientat între atâtea versiuni contradictorii, căutările lui pun în evidenţă teme permanente, de interes general: identitatea operei literare, în primul rând, şi relaţia care există, în momentul aprecierii calităţii ei artistice, între operă şi numele şi prestigiul autorului. Universitari respectabili şi specialişti demonstrează dispreţuitori că poemul nu e altceva decât o imitaţie grosolană a lui Borges şi, deodată, într‑o împrejurare neaşteptată, un intrus neprevăzut dă peste cap toate certitudinile la care se ajunsese, astfel că dovezile devin categorice şi de netăgăduit: poemul este, într‑adevăr, al lui Borges. Dar valoarea lui literară s‑a modificat continuu, crescând sau scăzând în originalitate şi importanţă, pe măsură ce, în urmărirea adevărului, posibilitatea ca Borges să fie autorul se mărea sau se micşora. Cartea Trădările memoriei este o lectură fascinantă, mai ales când ai senzaţia că, deşi tot ceea ce se povesteşte este adevărat, întâmplările sunt - sau mai bine zis devin -, graţie farmecului cu care sunt povestite, o frumoasă ficţiune.

Această poveste şi celelalte două - cea a tânărului aproape mort de foame care se pretindea scriitor, încercând să supravieţuiască în Torino, şi eseul despre "foştii viitori"^[iv] - au avut meritul de a mă face să uit, timp de trei ore şi jumătate, că zburam cu opt sute de kilometri pe oră, la zece mii de metri deasupra Anzilor şi Amazoniei, situaţie care mă înspăimântă întotdeauna şi îmi creează senzaţia de claustrofobie.

E clar că îmi voi petrece restul vieţii mereu îndatorat acestui scriitor columbian.

---

[i] Este vorba despre celebrul festival de literatură şi artă din Hay‑on‑Wye (Ţara Galilor) care are ediţii internaţionale în Spania, Italia, India, Kenia, Mexic, Columbia. Mario Vargas Llosa se referă la ediţia din 2010 a Festivalului Hay, care s‑a desfăşurat în localitatea Cartagena de Indias, pe coasta Mării Caraibilor, în nordul Columbiei.

[ii] Celebru restaurant din Cartagena de Indias, situat pe malul mării, într‑un fort medieval de apărare a oraşului.

[iii] Traiciones de la memoria, Alfaguara, 2009.

[iv] Titlul eseului pleacă de la o frază a scriitorului spaniol Miguel de Unamuno (1864-1936): "Întotdeauna m‑a preocupat problema a ceea ce eu aş numi eurile mele ex‑viitoare, cu alte cuvinte, ceea ce aş fi putut să fiu şi nu am fost."

Introducere la Gata de luptă

 

Ollie Ollerton
Gata de luptă
Editura Meteor Press, 2021
 traducere de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere

Mă consider norocos şi îmi trec în revistă mulţumirile în fiecare dimineaţă la trezire şi în fiecare seară înainte de culcare. În viaţa mea există o femeie minunată, o afacere înfloritoare pe care am construit-o de la zero împreună cu ea, un fiu bun a cărui prietenie o preţuiesc şi un labrador negru pe nume Murphy. Dar nu întotdeauna a fost bine şi frumos: dacă viaţa este o cutie cu bomboane de ciocolată, atunci printre deliciile cu cremă de portocale şi de căpşuni pe care le-am înghiţit au existat ascunse şi cioburi de sticlă pisate. Am fost delincvent, soldat, membru al Forţelor Speciale şi, pe rând, alcoolic şi dependent de adrenalină, război şi substanţe toxice. Momentele mele de vârf au fost adesea umbrite de nemulţumire. Coborâşurile mele? Să spunem doar că aş putea scrie un manual despre cum să-ţi autosabotezi viaţa.

Într-o viaţă petrecută pe marginea abisului morţii, fie anesteziat după golirea unei sticle, fie privind în gura unei ţevi de armă, fusesem arhitectul succesului meu şi în acelaşi timp propriul meu demolator. Şi în pornirea obsesivă de a-mi potoli neastâmpărul care-mi fusese un spectru nedorit toată viaţa, trecusem disperat de la o soluţie exterioară la alta, acoperindu-mi pustiul interior printr-un consum excesiv de alcool, căutare de adrenalină în Forţele Speciale şi achiziţii de bunuri materiale.

Niciunul dintre paliativele acelea nu funcţionase. Din fericire, am supravieţuit eforturilor mele de a mă prăbuşi în prăpastia vieţii, până când am simţit un apel la schimbare, un moment de claritate când o voce interioară mi-a spus încet, dar ferm: "Ajunge cu rahatul ăsta! Trebuie să-ţi pui viaţa în ordine. Acum ori niciodată!" Şi pot spune cu sinceritate că la vârsta de 48 de ani sunt mai fericit decât am fost vreodată, iar motivul este simplu: mi-am găsit scopul interior şi l-am urmat. După ce l-am descoperit, am avut grijă de el aşa cum ai proceda cu un răsad preţios şi, cu disciplină şi încredere perseverentă în propria-mi persoană, l-am dezvoltat treptat în compania mea de formare profesională, Break-Point, al cărei OP (obiectiv principal) este de a-i ajuta pe alţii. Acesta îmi este scopul şi a trebuit să trec prin multe mizerii ca să găsesc perla aceea. Nu sunt intelectual şi nu am urmat vreo facultate, ci mă consider un om care învaţă de la viaţă, totuşi îmi plac unele citate din gânditori ca Nietzsche, filosoful german care a spus odată despre scop: "Cel care are pentru ce să trăiască, poate suporta orice." Fără un scop interior - un ce -, suntem la fel de lipsiţi de ţel şi de neîmpliniţi ca un marinar aflat într-o barcă fără nicio destinaţie stabilită.

Eu am ajuns în punctul cel mai de jos când am părăsit Forţele Speciale şi am plecat să lucrez în Irak, făcând un fel de navetă din locuinţa mea din Australia. În cel mai bun caz puteam fi descris ca un alcoolic funcţional, câştigând sume mari într-o zonă de război, bântuit veşnic de cicatricile unei căsnicii destrămate şi măcinat de vinovăţia de a-mi fi lăsat fiul în urmă. De când deschideam ochii dimineaţa şi până la ultimul gât de băutură înainte de a-mi pierde cunoştinţa în majoritatea serilor, dorinţa morţii era practic integrată în făptura mea. Ţin minte că pe atunci îmi repetam întruna: "Nu pot crede cum ai putut să treci atât de spectaculos de la un erou la un zero! Ai fost un soldat de elită, pentru ca în clipa următoare să devii un ratat." O luam razna fără structura SBS1, care să-mi asigure păstrarea disciplinei şi funcţionarea la un standard de excelenţă. Nu trebuia să răspund faţă de nimeni, în afară de mine însumi. Fără autodisciplină, nu poţi realiza nimic.

Odată ce ai ajuns la fund şi ai decis să mai rămâi pe acolo, singura cale este în sus. Ascensiunea mea din puţul disperării n-a avut loc peste noapte, iar viaţa mea actuală

nu este perfectă, dar, examinându-mi retrospectiv experienţele din ultimii zece ani, greşelile pe care le-am comis şi paşii pe care i-am întreprins pentru a le remedia în cele din urmă, sper că unele dintre lecţiile pe care le-am învăţat le-ar putea fi utile şi altora.

Începutul recuperării mele poate să pară un mic pas pentru omenire, dar a însemnat un pas uriaş pentru Ollie Ollerton - ieşirea din situaţia în care mă aflam. Am conceput un program holist care mi-a reglementat mentalitatea, exerciţiile fizice şi alimentaţia. M-am închis pentru trei luni într-o căsuţă din districtul Cornwall şi am devorat cărţi despre neurologie, filosofie şi psihologie; pozitivism, nutriţie, anatomie şi o mulţime de prelegeri TED Talks.

În Forţele Speciale, se planifică totul în detaliile cele mai mărunte pentru a face faţă unor crize, iar revenirea mea pe drumul cel bun a fost criza cea mai importantă cu care m-am confruntat vreodată. Procedeele pe care le-am conceput pentru a mă reconstrui formează esenţa acestei cărţi şi sper că ele vă vor ajuta în viaţă. Toţi avem nevoie de structuri de disciplină.

Pentru facilitarea informării, am împărţit cartea în patru părţi:
Chemarea schimbării - momentul în care hotărâm să facem ceva diferit;
Bariere în calea schimbării - obstacole probabile care ne vor bloca drumul;
Modul de schimbare - tehnicile pe care le-am folosit pentru a mă scoate din puţul acela şi a începe să trăiesc viaţa pe care mi-o doream;
Susţinerea schimbării - cum putem menţine pozitivismul pe linia de plutire, astfel încât să devină o parte solidă, stabilă a fiinţei noastre.

Mi-am început viaţa profesională în unităţi militare de elită, înconjurat de indivizi care aveau o gândire pozitivă, similară cu a mea. După câţiva ani de la părăsirea armatei şi pe măsură ce m-am reintegrat în societate, pozitivismul acela s-a diluat. Gândirea mea şi fundamentul acestei cărţi provin din faptul că de-a lungul vieţii m-am aflat în capetele opuse ale spectrului, precum şi din capacitatea de a analiza tot ceea ce gândesc şi ce simt, permiţându-mi astfel să devin un observator emoţional, nu victima gândurilor mele. Nu suntem definiţi de gândurile noastre, ci de acţiunile pe care optăm să le executăm pe baza lor. Totul este o alegere!

Nu suntem blocaţi în şabloane; putem deveni orice ne dorim. Nimeni nu ne obligă să ne păstrăm jobul pe care îl avem de zece ani şi pe care îl detestăm în secret. De asemenea, nimeni nu ne va mulţumi că am rămas într-o căsnicie lipsită de iubire, care ne face nefericiţi. Cu certitudine, nu cealaltă jumătate, care ne va dispreţui şi mai mult în tăcere. Foarte mulţi oameni trăiesc în temniţe inutile, pe care le-au conceput ei înşişi.

În cartea sa Recovery: Freedom from Our Addictions (Recuperare. Eliberează-te de dependenţe), Russell Brand descrie o imagine vie a disfuncţiei moderne: Dacă te târăşti prin viaţă într-un job care mai degrabă nu-ţi place, dacă ai o relaţie de care eşti detaşat, dacă mănânci pentru a supravieţui, dacă priveşti fix la Facebook, fumând şi visând fără rezultat, poţi să rămâi nefericit pe banda rulantă a nemulţumirii inconştiente până când te va depune în mormânt.

Unul dintre regretele cele mai frecvente ale celor aflaţi pe patul morţii este că nu şi-au asumat mai multe riscuri în viaţă şi nu au întreprins acele modificări după care tânjea spiritul lor interior, dar la momentele respective fuseseră prea copleşiţi de teama consecinţelor pe care le-ar fi atras părăsirea zonei lor de confort.

Nimeni - în afară de noi înşine - nu construieşte cuştile acelea invizibile care ne limitează. Oamenii sunt extraordinari, iar atunci când ne punem minţile la treabă, putem face lucruri uimitoare, lăsând în urmă amprente luminoase de bunăvoinţă, creativitate şi generozitate.

În acelaşi timp, însă, suntem la fel de capabili de o lene spectaculoasă şi de tendinţa de a ne comporta ca oile, de a accepta mai puţin decât ar trebui din partea vieţii şi de a rămâne în locuri sigure. Iar pe deasupra, suntem predispuşi instinctiv la negativism, aşteptându-ne prin urmare la lucruri rele, în loc de ceva bun.

Gata de Luptă este un strigăt de război împotriva tărăgănării. Cartea vă arată cum să preluaţi controlul, să creaţi noi obiceiuri pozitive, să vă identificaţi scopul şi să stabiliţi obiective cu sens; cum să vă construiţi tăria interioară, să vă schimbaţi viaţa în bine în mod deliberat, să vă ridicaţi şi să vă reveniţi atunci când lucrurile merg prost şi să eliminaţi aiurelile inutile care vă împovărează - indiferent dacă sunt datorii sau convingeri negative despre sine care s-au dezvoltat exagerat. În acest fel veţi căpăta energia sau capacitatea mentală necesară pentru a începe să înţelegeţi care vă sunt pasiunile, în loc să trăiţi cu tot felul de griji în privinţa unor lucruri care pot fi clarificate cu un pic de concentrare. Dacă nu veţi găsi niciodată timpul pentru a vă elibera, nu vă veţi oferi niciodată şansa de a evolua, devenind persoana care aţi sperat să fiţi.

Trebuie să acţionaţi la momentul oportun şi să permiteţi elanului şi insistenţei să vă conducă pe calea tuturor succeselor.

Aceasta este o carte pentru toţi acei oameni care greşesc şi-şi pierd calea uneori, dar şi pentru cei care doresc să devină versiuni mai bune ale propriei persoane. Vă voi prezenta cum am reuşit să găsesc ceea ce-mi trebuia cu adevărat, cum am vizualizat obiectivul şi l-am transformat în viaţa pe care o trăiesc în prezent. Zilnic oamenii au între 70 000 şi 100 000 de gânduri, care le dictează starea emoţională şi, implicit, comportamentul. Oricât de minunat ar fi creierul, el este eminamente leneş. Vom învăţa despre modul în care funcţionează, astfel încât să ne putem înţelege mai bine pe noi înşine, observând gândurile ce nu ne permit să avansăm şi identificând modul în care propriul nostru ego ne poate afecta. Trebuie să începem să ne examinăm în mod diferit, dacă dorim să fim mai mult la volan, devenind propriul nostru observator, mai degrabă decât o marionetă manipulată de fire nevăzute.

În paginile următoare veţi găsi exerciţii simple care vă vor ajuta să vă concentraţi asupra a ceea ce doriţi să realizaţi, păstrând o atitudine pozitivă şi în armonie cu sinele real. În fiecare dintre noi există resursele pentru a realiza ceea ce ne dorim, dar, din păcate, ele sunt sabotate de un set de comportamente deprinse în societate şi impulsionate de ego, care nu ne sunt de ajutor. La asta se adaugă tendinţa noastră de a parcurge, ca somnambulii, cicluri şi zone de confort ce se repetă la nesfârşit, dar care, deşi familiare, opresc dezvoltarea viitoare. Metodele create de mine şi pe care le prezint în carte m-au salvat de o viaţă de vicii şi depresie şi mi-au permis să devin un om mulţumit (ceva ce n-am crezut niciodată că va fi posibil) şi un antreprenor de succes, cu multe şi diverse afaceri. Acum este rândul vostru să încercaţi.

Cuvânt înainte la Un genocid nerecunoscut

 

Mariana S. Ţăranu
Un genocid nerecunoscut
Editura Vremea, 2021
 
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte

Foametea organizată de URSS în Basarabia a fost ultima foamete organizată de URSS în perioada existenţei sale. La fel ca şi în cazul foametei din Povolgia, Ural şi RASS Kirghiză (actualmente teritoriul Kazahstanului) în anii 1921-1922, al foametei din RSS Kazahstan şi RSS Ucraineană în anii 1932-1933, foametea din anii 1946-1947 din Basarabia a fost organizată cu bună ştiinţă, mai mult, în toate cazurile s-a respectat acelaşi scenariu. În comparaţie cu RSS Ucraineană şi RSFSR, în RSS Kazahstan şi RSSM, jurnaliştilor din Occident nu li s-a permis intrarea în zonele afectate de foamete.

Inclusiv, din cauza camuflării adevărului de comunitatea internaţională, ultimele două republici unionale nu au primit ajutor umanitar internaţional, iar mărturiile fotografice din perioada respectivă sunt singulare.

Deşi este imposibil de calculat pierderile de populaţie în perioada foametei din teritoriile româneşti ocupate deoarece nu se cunosc deplasările acesteia şi nici pierderile de populaţie în timpul Războiului Germano-Sovietic, totuşi la categoria victimelor directe şi indirecte includem 20-25% din populaţia Basarabiei.

Scopul înfometării basarabenilor a fost de a frânge coloana vertebrală a populaţiei şi de a o transforma într-o masă amorfă. Consecinţa imediată a acestei politici inumane a constituit crearea colhozurilor, dar şi frângerea oricărei rezistenţe. Apariţia canibalismului, creşterea criminalităţii, a multiplelor boli ca urmare a inaniţiei, frica de necunoscut şi lipsa încrederii în ziua de mâine sunt doar câteva consecinţe în timp ale politicii de înfometare constantă a populaţiei Basarabiei în primii ani a celei de a doua ocupaţii sovietice.

În situaţia în care oamenii au fost aduşi la limita existenţei, autorităţile promovau o amplă politică de colectivizare - care se manifesta prin confiscarea tuturor bunurilor de la familiile de ţărani pentru a fi date în colhoz cu titlu gratuit. Concomitent se declanşa politica agresivă de rusificare prin negarea a tot ce e românesc, inclusiv prin introducerea alfabetului chirilic. Apogeul terorii sovietice în Basarabia primilor ani după război a constituit-o organizarea deportărilor din vara anului 1949.

Statul sovietic a impus interdicţie de a folosi cuvântul "foamete", această interdicţie s-a menţinut până în anul 1987, ceea ce excludea orice acţiune din partea organelor locale. Despre foamete se vorbea numai în "Dosarele speciale", deci, lupta cu foametea se putea face numai şi numai cu aprobarea Kremlinului. Iar această luptă a început doar în anul 1947, atunci când autorităţile de la Kremlin au decis să-i hrănească pe o parte din înfometaţi. În arhive sunt depozitate doar documente care denotă acordarea de către organele puterii a ajutoarelor în alimente populaţiei înfometate.

În toată perioada existenţei sale, URSS a continuat să nege politica de înfometare utilizată în anumite zone, ignorând-o pe de o parte şi pe de altă parte au constrâns pe supravieţuitorii şi urmaşii acestora să renunţe la propria memorie.

Conducerea Republicii Moldova, succesoare a RSSM, nu a luat nici o atitudine faţă de politica Kremlinului de înfometare intenţionată a basarabenilor, şi respectiv, la iniţiativa autorităţilor nu a fost ridicat nici un monument; mai mult, şi la împlinirea a 70 de ani de la tragedie (2017), aceasta a fost trecută în tăcere.

În ultimii ani, subiectul foamete din spaţiul românesc, în special din Basarabia, constituie una din preocupările mele de bază. Fiind conştientă că în acest moment, în Republica Moldova, balanţa forţelor politice nu înclină în favoarea elementului naţional, iar aceasta presupune şi de acum înainte lipsa unei politici de recunoaştere a fenomenului foametei organizate de URSS şi ulterior de condamnare a acestei politici, după care instituirea unor politici de păstrare a memoriei celor decedaţi, eu am considerat necesar să mă implic în măsura posibilităţilor.

Mai mult timp, împreună cu logodnicul meu, istoricul de la Sibiu cu origini basarabene pe linie maternă - regretatul Nicolae-Bogdan Tămaş (9 decembrie 1974 - 7 iulie 2019) am decis să creăm un Muzeu Virtual al Foametei din Basarabia. Şi am reuşit acest lucru. La începutul anului 2020 a fost lansat primul Muzeu Virtual al Foametei din lume - Muzeul Foametei din Basarabia.

Mai multe luni le-am acordat documentării la Arhiva Organizaţiilor Social-Politice din Republica Moldova (AOSPRM) şi Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), am consultat sute de dosare în speranţa că voi găsi documente ce abordează subiectul ce mă interesează, dar, în majoritatea cazurilor, rezultatele au fost modeste. Cele 50 de documente prezentate în lucrare sunt inedite şi valoroase prin faptul că reflectă realităţile din satele basarabene prin prisma reprezentanţilor administraţiei locale şi a funcţionarilor locali; de asemenea, accent se pune pe modalităţile de supravieţuire a băştinaşilor în perioada respectivă. Documentele, scrise în limba rusă, sunt traduse în limba română.

Timp de doi ani am avut şansa să fiu moderatoarea emisiunii istorice Recurs la istorie la postul de radio Vocea Basarabiei de la Chişinău. Fiind conştientă de şansa pe care o aveam, şi discutând aproape zilnic cu ascultătorii, am realizat că subiectul foametei organizate este unul prea puţin cunoscut. În acelaşi timp, discutam cu mulţi supravieţuitori ai cataclismului politic care doreau să-şi împărtăşească drama vieţii familiei lor. Aceasta a fost motivaţia fermă şi convingerea că eu trebuie să valorific cât mai mult acest subiect, contribuind astfel la aducerea adevărului istoric la un număr cât mai mare de oameni. Cele 30 de mărturii prezente în lucrare constituie 30 de istorii de viaţă ale concetăţenilor noştri. Informatorii sunt oameni cu nivel diferit de pregătire, din diferite zone geografice, de diferite etnii.

La iniţiativa cunoscutului ziarist de la postul de televiziune TVR Moldova, Vitalie Guţu, am realizat filmul documentar Omorâţi prin înfometare sau timpuri pe care nu le-a vrut Dumnezeu... - primul film documentar care are în centrul atenţiei una dintre dramele basarabenilor - foametea organizată - şi consecinţele imediate şi în timp ale acesteia.

Imaginile care ilustrează lucrarea în mare parte le-am fotografiat personal în timpul realizării filmului Omorâţi prin înfometare sau timpuri pe care nu le-a vrut Dumnezeu.... Alte imagini, îndeosebi chitanţele pentru livrarea diferitor cereale mi le-a oferit cu amabilitate fotojurnalistul Nicolae Pojoga, pentru care îi mulţumesc în mod special. Imaginile făceau parte din colecţia lui Zaharia Cuşnir. De asemenea, o parte din fotografii le-am preluat de la Arhiva Naţională a Republicii Moldova.

Culegerea Un genocid nerecunoscut reprezintă partea întâi a unui proiect mai amplu pe care mi l-am propus, la care lucrez de câţiva ani şi pe care sper să-l realizez într-un viitor nu prea îndepărtat.

(Mariana S. Ţăranu, conferenţiar universitar, doctor în istorie)

Cvartet. Redactarea unui roman jam-session, sau despre cum m-am ales cu un parfum în miez de noapte, pe neîncercate

 

Daniela Ulieriu, Doina Popescu
Cvartet
Curtea Veche Publishing, 2021

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cvartet. Redactarea unui roman jam-session, sau
 despre cum m-am ales cu un parfum în miez de noapte, pe neîncercate

Dacă spun că sunt traducătoare, e simplu. E limpede ce fac. Dacă, pe de altă parte, spun că sunt editor de carte, imaginea începe să se blureze puţin, de la margini spre centru. Bafta e că lucrul încă sună îndeajuns de cool cât să nu provoace prea multe întrebări. Dacă, în schimb, nu ştiu ce-mi vine şi spun că sunt redactor de carte, o lungă şi alambicată discuţie stă să înceapă. Discuţie cu două tăişuri, pentru că, până la capăt, eu risc să mă fac destul de puţin înţeleasă, iar interlocutorul riscă să plece acasă destul de nelămurit. "Adică ce faci, corectezi cărţile? Cauţi greşeli?" Cum să zic că da?! Cum să zic că nu?!

De-a lungul celor câţiva ani de când fac meseria asta grea, discretă, ingrată şi mirabilă, de la carte la carte trecută prin mână şi prin inimă şi prin minte, am încercat să îmi definesc postura în primul rând pentru mine însămi. Postură care să nu fie, pe cât posibil, nici aceea de conţopist cu mânecuţe şi vederi înguste, obsedat de cerneală roşie, virgule şi dicţionare ortoepice, nici de scriitor reprimat. (Nu că redactorul n-ar fi câte puţin din amândouă în diferitele lui toane, ipostaze şi zile meteosensibile.) M-au ajutat, e adevărat, şi contextele în care rămâneam agăţată între a răspunde cu da sau cu nu la întrebările de mai sus. Am încercat, în speţă, cu metafore, fiindcă în apele lor mă bălăcesc eu în siguranţă şi fără geamandură.

Preferata mea rămâne luatul la trântă cu textul, pentru că felul de lectură pe care îl cere o bună redactare se lasă de cele mai multe ori cu scrâşnet: trebuie să mobilizezi simultan vreo câteva moduri de a citi, de la literă la cel atent la sens, morfologie, sintaxă, topică, stil, referinţe livreşti, culturale şi aşa mai departe, plus citirea în paralel cu textul original, dacă este vorba despre o traducere. Pe cuvânt că se transpiră. Mai mult decât atât, e ca lupta cu îngerul: simţi că ai învins abia dacă ai ştiut să te laşi înfrânt cum se cuvine, renunţând la propriile idiosincrazii şi marote şi reuşind, în schimb, să intri în pielea textului şi să îi netezeşti cutele în felul lui, nu în felul tău. Apoi, îmi mai place imaginea mânjelii: îţi afunzi mâinile în lutul textului până la coate (bine, uneori chiar un pic peste), frămânţi în neştire, faci o mizerie de nedescris în jur, dar, până la urmă, din abundenţa materiei textuale începe să se ivească forma cărţii - şi-apoi începi să înlături surplusul, să scoţi şi să adaugi, până iese. La sfârşit, un redactor atent şterge, spală şi face curat. Dacă ne hotărâm, în schimb, că materia de lucru e mai degrabă vie, corespondentul acestui fel de a redacta e chirurgia pe text - acolo e vorba, mai ales, despre a tăia burţi. Dacă ne mutăm pe teritoriul mineral, o altă imagine care îmi place e orfevrăria - lucru aşa de fin şi aşa de complicat, încât e aproape inefabil.

Despre toate aceste moduri ale lucrului cu textul mai trebuie spus că se desăvârşesc numai atunci când sunt invizibile. Eşti un redactor bun abia atunci când textul curge aşa de bine, că nu se vede că ai umblat pe el, când modificările / intervenţiile / reformulările / rescrierile pe care le operezi sunt citite de autorul însuşi fie ca operă proprie, fie ca traducere - într-un limbaj comun şi tainic - a unor intenţii care în manuscris nu îşi găsiseră încă forma împlinită, dar acum, iată-le, stau scrise negru pe alb. Doritori?

***

Mă întreb ce ar face un redactor bun cu textul meu de până aici, având în vedere că am cheltuit patru paragrafe pe ceva ce nu atinge decât razant subiectul promis în titlu. Prima mea justificare e că nu sunt la serviciu, aşa că dacă trânta se dă nu cu vreun text gata scris, ci cu panica paginii albe, măcar să dansez liberă în perimetrul ei. A doua justificare nici măcar nu e justificare până la capăt, ci vădire a faptului că a fost nevoie de un lung ocol tocmai ca să mă apropii mai bine de subiect. Anume: de la carte la carte la carte la carte, postura de redactor se autocizelează, se lămureşte, se conturează, iese la suprafaţă. Cu condiţia, desigur, să nu fie inerţială, ci permanent interogată. Iar uneori, pe banda rulantă a producţiei de fiecare zi - dictată nu întotdeauna de iubire - mai apare, în culori vibrante şi arome tari, şi câte un text care în devenirea lui spre carte are darul de a-ţi oferi nu numai cioburi de, ci şi răspunsuri pline. Despre el, despre materia lui şi despre tine, ca orfevru căruia i-a încăput pe mână. Pentru mine, un astfel de text a fost Cvartet, roman semnat de Daniela Ulieriu şi Doina Popescu.

Cvartet mi-a încăput pe mână cam prin iunie 2020 - când, într-o după-amiază, am deschis documentul Word din anexa unui e-mail, ca să fac una dintre obişnuitele evaluări care stau în sarcina unui editor - şi a apărut în librării în mai 2021. Între aceste două momente încape o lume. Una mică, e adevărat, însă de o densitate a experienţelor şi a descoperirilor care face ca propoziţia mea de mai sus să nu cuprindă nicio exagerare.

De obicei, decizia în privinţa unui manuscris e o chestiune care trebuie să se întâmple destul de repede şi destul de la sânge. Oferta e uriaşă, iar noi, editorii, o mână de oameni - fapt la care se adaugă şi o sumedenie de criterii şi socoteli de care trebuie să ţii cont. De aceea, evaluarea unui manuscris poate fi o treabă destul de dureroasă. Şi totuşi. Wordul intitulat Cvartet stătea deschis pe ecranul laptopului, introdus de textul scurt şi elegant al e-mailului trimis de Daniela Ulieriu. Iar eu citeam, citeam, citeam. Şi, în loc să mă opresc după primele 15-20 de pagini şi să trec cu lectura la jumătatea manuscrisului, apoi la final, m-am trezit încercată de un lucru despre care umblă vorba că nu prea s-ar găsi în meseria de redactor: cititul de plăcere.

În douăzeci şi patru de ore citisem tot manuscrisul, deşi trebuie să recunosc că cititorul profesionist din mine s-a făcut mic, mic de tot şi i-a cedat ringul cititorului avid, pasionat şi curios. Curios nu de ce se va întâmpla până la final, pentru că întotdeauna mi s-a părut că ce-ul e o redută groaznic de fragilă a naraţiunii. Ci curios de cum se va ajunge acolo, pentru că acest cum suportă nenumărate sondări, deplieri, ocolişuri şi lupte corp la corp, reînnoindu-se cu fiecare lectură a aceluiaşi text. Nu am citit manuscrisul - l-am devorat. A urmat un referat extins şi entuziast (ţin minte că mi s-a dat de înţeles, cu prilejul lui, că ar trebui să fac referate ceva mai schematice), după care tot procesul contractual, apoi cel de editare. Fiecare etapă a fost presărată cu schimburi de e-mailuri, SMS-uri şi WhatsApp-uri cu autoarele, liste, schiţe şi notiţe care acum mă fac să mă gândesc că în definirea ipostazei de redactor, un experiment ciudat şi captivant (bine, şi un pic psihanalizabil) ar fi întocmirea unei microarhive care să cuprindă textele din marginea textului, ca un fel de metatraseu, din litere şi scrum, al manuscrisului către carte. Probabil că Astrid Iavorovski ar fi făcut asta, dacă în loc de directoare de trust de presă şi colecţionară împătimită ar fi fost redactorul romanului în care apare ca protagonistă şi linie de forţă.

Prind alt capăt de aţă şi continui prin a spune că Cvartet e un text care le răspunde abundent mai ales acelor cititori a căror sensibilitate faţă de naraţiune se situează în zona lui cum. Nici măcar nu e o naraţiune propriu-zisă, ci un acordaj de voci la persoana I - când simfonic, când voit disonant, dar de o alchimie desăvârşită în potrivirea celor patru mâini auctoriale - care pune în centru teribila forţă evocatoare a fragmentului. Şi se adresează inteligenţei cititorului, care e provocat, incomod şi irezistibil, să reconstruiască întregul din lumile sparte ale unor personaje deopotrivă sfârtecate şi sublime. Citeşti Cvartet la fel cum te uiţi la arta contemporană (bună): părăsind orice orizont de aşteptare al armoniei şi izotopiei. Asumând, în contrapartidă, faptul că intri într-o arenă simbolică în care o să te cam doară. Pentru că vei ieşi din zona confortabilă a figurativului şi a reprezentării, ca să pătrunzi într-un interval de haos şi răcnet al formelor, de clocot al materiei, în care ordinea trebuie găsită, regula - descoperită, sensul - uneori - inventat. Un festin. Ţin minte că era deja ianuarie, eu eram la a doua lectură a manuscrisului şi venise vremea să mă gândesc la un text pentru coperta a patra. Mi s-a părut cel mai firesc lucru din lume să le propun autoarelor o alcătuire din care o frază suna cam aşa: "Vocile din Cvartet compun treptat, ca într-un joc de măşti, arhitectura complexă a unui roman în care nu se întâmplă nimic, dar în care suspansul creşte de la o pagină la alta prin inteligenţa construcţiei." Într-un sfârşit, am renunţat cu mare greutate la acel roman în care nu se întâmplă nimic, şi doar sub tăişul nemilos al marketingului de raft. Pentru că, după mine, este şi rămâne cea mai mare calitate a textului, iar revelarea ei - cel mai mare compliment: Cvartet face parte din rândul acelor poveşti mustind de versatilitate, care au la îndemână mijloace atât de variate şi de subtile de a te ţine până la capăt cu sufletul la gură şi cu sinapsele tensionate, încât acţiunea în sine trece în plan secund. Sunt sigură că Ioana Cernea ar fi de acord cu mine, dacă ar fi cititoare a romanului în loc să îi fie personaj absent şi strălucitoare prezenţă.

Sunt parşivă, bineînţeles. Scriu - metascriu - un text despre călătoria redactării unui roman remarcabil fără să divulg aproape nimic din ce se întâmplă în el, plasându-mă sub auspiciile lui cum. E o alegere. Tot aşa cum am ales să-l pun pe Tudor Cernea să metascrie, anonim, citatul de pe coperta a patra, ca într-o mise en abîme în care m-am făcut că uit că în jocul cărţii el nu e autor, ci personaj. Dar nu sunt prima - e vechi păcatul! - şi chiar Cvartetul îl conţine cu mare meşteşug. Pentru că Tudor Cernea, personaj în romanul Danielei Ulieriu şi Doinei Popescu, semnează, în spaţiul lui textual, un alt Cvartet - altul şi poate pe alocuri acelaşi - pe care mi-aş fi dorit cu sete să îl citesc, dar care înadins e lăsat neînceput şi neterminat, invitaţie neformulată către fiecare cititor de a-l închipui.

Din mreje întinse cu inteligenţă şi sfori milimetric controlate, din măşti schimbate la momentul potrivit după o coregrafie tăcută şi precisă, din cioburi de oglindă orientate în lumină astfel încât întregul să trebuiască dedus din geometria caleidoscopică - aşa se constituie arhitectura unei poveşti în care evenimentul are, totuşi, rolul lui. A spune că în Cvartet nu se întâmplă nimic e în acelaşi timp parşiv şi sincer. Ca o antifrază. Evenimentul e acolo - fir colorat în urzeală, osatură în carnea textului -, aşteptând să fie descoperit şi desprins, aşteptând ca articulaţiile să îi fie din nou îmbinate şi puse în mişcare. Are ritm, are nerv. Dacă ar fi să îmi duc până la capăt jocul în care personajele Cvartetului ar ocupa ipostaze în afara textului, probabil că acest din urmă gest ar ţine de expertiza lui Alice şi a lui Horia Mihăileanu - fiecare în felul propriu, cum nu se poate mai diferit.

Jocul meu e numai unul dintre nenumăratele pe care le permite, ba chiar le inspiră Cvartetul, care deşi atât de atent controlat în partiturile lui narative, pentru cititor rămâne un teritoriu al mişcării libere. Tot aşa cum în spaţiul sonor al unui jam-session, odată ce regulile improvizaţiei au fost bine stabilite, poţi să te avânţi. Această libertate pe care textul i-o acordă cititorului, această putere cu care îl înzestrează este o altă calitate a alcătuirii şi o dovadă în plus că romanul se adresează, în primul rând, inteligenţei cititorului, lăsându-i loc pentru interogaţie, reflecţie şi opţiune. Asta se vede în primul rând în felul în care autoarele aleg să mobileze şi să coloreze lumea romanului. Deşi tonurile sunt uneori voit stridente, alegerea lor are întotdeauna o miză. Deşi atmosfera e uneori rocambolescă într-un fel în care m-ar fi făcut să mă gândesc la Sorrentino şi dacă n-ar fi vorbit Jep Gambardella într-una dintre primele pagini, coşmarul omenesc ne este tot atât de familiar ca în La grande bellezza. Şi cu toate că nu am ajuns până acum în Bali - înfăţişat plastic în paginile romanului -, legătura dintre exotismul de acolo şi decadenţa dâmboviţeană se insinuează în avatarurile hâdului şi în mirosurile fetide, fie ele de canal sau de orhidee rară. Pe de altă parte, mirabilul aşteaptă, discret, în cele mai nebănuite pliuri ale textului şi în cele mai ascunse psihisme ale câte unui personaj. Iar când este descoperit, străluceşte pe măsură. De aceea, personajele din Cvartet nu se împart în pozitive şi negative. Fiecare este în el însuşi atât de subtil şi de modulat, atât de discret alcătuit din armonii şi contraste, încât nu e de mirare că există, de-a lungul romanului, momente în care iei distanţă faţă de personajele aşa-zis "bune" şi coalizezi cu unul dintre "răi".

Aşa s-a întâmplat şi cu parfumul. Eram tot în perioada celei de a doua lecturi a romanului - îl redactam. Şi, apropo de cum în loc de ce, îmi părea rău până la lacrimi că se termină. Totuşi, asta nu mă împiedica să rămân pe text până la ore mici, cu ochii împunşi de somn, fericită când mai descopeream câte o articulaţie, câte o catenă, câte o irizaţie de sens. Şi într-una dintre aceste nopţi am coalizat, în modul cel mai neaşteptat pentru mine, cu Astrid Iavorovski. Tocmai cu ea - dominatoarea, manipulatoarea, excesiva - în care m-aş regăsi cel mai puţin dacă aş practica lectura de identificare, dar pe care, scriitura Cvartetului fiind aşa cum am încercat să o înfăţişez, ajunsesem să o îndrăgesc şi să o admir. Aşadar, era noapte, iar eu, de oboseală şi de vraja textului, pesemne că eram cu garda destul de jos. Aşa încât, ajunsă la al treilea paragraf de la pagina 185, am simţit literalmente în nări parfumul cu care Astrid s-a învăluit într-un moment de criză din existenţa ei. Moment pe care îl traversează în mare forţă, asumându-şi tainic vulnerabilitatea, tot aşa cum îşi asumă, cu nonşalanţă şi artă a seducţiei, că Twilly e total nepotrivit cu vârsta ei. Şi, în trena foşnitoare a personajului, aşa cum evoluase el până la pagina 185, impresia acelui moment a fost atât de puternică, încât nu au trecut 10 minute până să îmi comand elixirul cu note de ghimbir, tuberoză şi santal. A doua zi, le-am mărturisit-o, într-un e-mail, autoarelor, pe care încă nu le cunoşteam personal. Ce a urmat s-ar putea numi începutul unei frumoase prietenii.

***

Pornind de la variaţiuni şi improvizaţii pe marginea meseriei de redactor, trecând prin revizitarea meta- a unui roman vibrant şi ajungând la notele olfactive ale unei nesăbuinţe nocturne provocate de nesomn fertil şi stări de graţie literară, simt că am ajuns la capătul unui text de-a lungul căruia nu o dată m-am întrebat cum va continua. (Aici îmi dau mâna cu Tudor Cernea.) În diferitele lui momente de intenţie, insinuare şi tatonare, textul acesta s-a vrut şi prefaţă a romanului Cvartet, şi cronică a lui. Acum mă bucur că a întârziat să se scrie, pentru că îmi dau seama că nu i-ar fi putut fi nici una, nici alta. Dar el se rotunjeşte şi se închide prin faptul că îşi răspunde - şi îmi răspunde - la întrebarea din început.

Şantierul editării unui manuscris precum Cvartet vine cu multe daruri. Dintre ele, l-am ales aici pe acela că romanul m-a ajutat să îmi definesc mai bine decât până la el postura de redactor al unei cărţi. De-a lungul lucrului la text am fost şi jazzman, şi orfevru, şi chirurg, şi sculptor, însă fără ca vreuna dintre aceste ipostaze să epuizeze postura. La sfârşitul călătoriei, am câteva motive în plus să cred că miezul ei stă în calitatea şi în complexitatea relaţiei pe care o dezvolţi cu textul - cu lumea dinăuntrul lui şi cu cea din afară. Când ai sentimentul că stai pe pragul dintre lumea ta şi lumea lui şi, în plus, că pui umărul în mod discret la aşezarea în matcă a acelei lumi de cuvinte, capătă contur ideea că nu faci doar o simplă meserie, la cheremul întâmplării. Cât despre vorba aceea, cum că redactarea n-ar fi lectură de plăcere... se nuanţează: este o lectură care poate cuprinde tot felul de chinuri şi plăceri, de la travaliul analitic până la deşănţarea olfactivă. Fireşte, nu e aşa la fiecare carte. Altfel, am ieşi cu totul storşi.

P.S.: E frumos când joaca merge mai departe şi după ce şantierul e închis şi cartea a ajuns la raft. Pe 5 iunie 2021 îi trimit Danielei Ulieriu un instantaneu dâmboviţean surprins în faţa Palatului CEC, cu un tomberon din care se revarsă, opulent, un aranjament floral aproape cât un stat de om. O provoc: "Mă-ntreb ce-ar fi zis Ioana în faţa unei asemenea privelişti." Păstrează misterul personajului şi îmi răspunde, în schimb, cu ce ar fi zis Astrid. Apoi cu ce ar fi zis Gelu la ce ar fi zis Astrid. Spontan şi efervescent, mesageria WhatsApp-ului devine vehicul pentru literatură. Jam-session-ul continuă.

Cuvânt înainte la Un...

Să nu ziceţi că nu v-am spus. În loc de cuvânt înainte la Dilibau. Poveşti olteneşti

 

Cristiana Belodan
Dilibau. Poveşti olteneşti
Curtea Veche Publishing, 2021

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Să nu ziceţi că nu v-am spus. În loc de cuvânt înainte

Spre facilitarea înţelegerii (cât se poate de) corecte a situaţiilor descrise în istorioarele mele şi ca să nu-i judecaţi prea aspru pe unii dintre protagonişti, se cuvin aduse nişte precizări. Nişte "atenţionări", ca pastilele de la TV: "acest program poate fi vizionat de".

Cu alte cuvinte: "Treaba voastră, să nu ziceţi că nu v-am spus." Asta e o frază celebră la noi în familie şi e legată de o întâmplare din copilărie, pe care v-o povestesc imediat. Doar să lămuresc ce-i de lămurit.

În primul rând, să fim bine înţeleşi: cele povestite despre locuri şi oameni reprezintă punctul meu de vedere, pe care mi-l asum. Dacă am luat-o cumva pe arătură, e vina mea, nu defectul altora. Ca să fiu sigură că nu-i supăr nici pe cei care încă mai sunt, nici pe cei ce au plecat pe lumea ailaltă, am mai schimbat câte un nume pe ici, pe colo.

În al doilea, pe vremea în care făceam, eu şi frate-meu, toate nebunelile zugrăvite în cele ce urmează, lumea era guvernată de principiul "bătaia e ruptă din Rai". Să-l fi contrazis echivala cu negarea existenţei Raiului însuşi. Or, într-o casă de preot ca a noastră, asta era de-a dreptul blasfemie. Prin urmare, o mai încasam. Vorba aia, "nu încercaţi asta acasă, nici în afara ei".

Nici prin gând nu-mi trece să încurajez astfel de metode "educative" ale anilor '80, dar vreau totuşi să clarific următorul lucru: părinţii noştri urmau mentalitatea epocii şi o "tradiţie" veche de când lumea, care presupunea corectarea şi îndreptarea caracterelor în formare prin măsuri usturătoare.

Aici, aveau libertatea de a fi creativi şi fiecare folosea ce-i pica în mână pentru buna aplicare a sănătosului prinţip, ca "altă dată să nu mai facem".

Cam la asta se rezumau cunoştinţele de psihologie infantilă în anii comunismului. Cum s-ar zice azi: "Atâta s-a putut." N-am de gând să-i critic, aşadar. Chiar dacă, recunosc, nu era deloc plăcut pentru părţile noastre dorsale.

Aşa că, dacă ajungeţi la pasaje mai hardcore, rog, trataţi cu indulgenţă. Genul programului: dramă moderată, dar foarte adevărată.

Şi iată şi păţania care făcu să dăinuie în memoria mea fraza cu "treaba voastră, eu v-am spus", poveste adevărată - ca toate celelalte - din copilăria mea caracaleană, din Oraşul cu Minuni.

Gara din Caracal era modestă, cu cele patru linii ale sale, dintre care una era mai mult moartă, veşnic nefolosită, deci ruginită. Dar mie mi se părea cât gara centrală din Londra.

Rareori erau mai mult de două trenuri staţionate în acelaşi timp. Şi îmi mai amintesc şi-acum fumul gros care mă învăluia şi mirosul de ulei ars al traverselor bătrâne.

Mai târziu, când am intrat la facultate, gara din Caracal a fost rampa mea spre libertate.

Când se întâmplă isprava noastră, era un an cu iarnă grea şi frig de crăpau ouăle de cioară sub mă-sa în cuibar. Oltenia toată, sub nămeţi. Cum Caracalul era nod de cale ferată spre Bucureşti pentru trenurile dinspre Deva, Arad, Timişoara, Râmnicu Vâlcea sau Craiova, deveneam un mic buric care, când ningea zdravăn, devenea o mare bubă în fund. Trenuri venite de la mama naibii întârziau zeci de minute. Iar lumea se agita, bătând mărunt din cizme pe peron, şi de nervi, dar mai ales de frig.

Peisaj de carte poştală: paporniţe îngrămădite peste nămeţi, copii puşi moţ peste bagaje. Şi zăpada cu aspect de zahăr tos, strălucind feeric în lumina bolnavă de hepatită a lămpilor din gara uitată de Dumnezeu... şi de trenurile de seară spre Bucureşti.

Când, minune cerească: începe difuzorul a păcăni, se aude celebrul "tananananinina", "gingle-ul" care preceda anunţul lu' tovarăşa din turnul de control. Capetele se rotesc într-acolo, spre stâlpul pe care stă cocoţată portavocea speranţei, vestitoarea unui posibil loc într-un tren spre Capitală.

Vocea de curcă prizărită, a cărei posesoare e vădit deranjată dintr-o aţipeală lângă soba caldă a dispeceratului, se face auzită, turuind anunţul: "Atenţiune, atenţiune, feriţi linia unu, feriţi linia unu. Trece rapidul de Timişoara, Drobeta", bla bla şi iarăşi bla şi tot aşa (e obligată să spună traseul complet), "circulând în direcţia Roşiori-Videle-Bucureşti Nord. NU staţionează în Gara Caracal." Se mai aude un prrr-prrr-poc, şi gata alocuţiunea.

Lumea începe a se buluci pe peron. Ies unii şi din clădirea gării, din sala de aşteptare ticsită, cu geamurile aburite de suflete îngrămădite ca viţeii în staul. Dau buluc şi se îngrămădesc la linia unu. Fapta cauzează iritare în turnul de control, de unde nu întârzie să se audă un al doilea apel, prin care se solicită eliberarea peronului şi se reaminteşte că va trece, fără să se oprească, un rapid, în mare viteză. "Vă rugăm, feriţi linia unu, repet, feriţi linia unu, trenul rapid care circulă cu mare viteză NU staţionează la Caracal. Nu mai sunt locuri, deci NU opreşte în Gara Caracal. Feriţi linia unu!"

Oamenii se împing unii în alţii mai abitir, care cu copii, care cu valize, baloţi, genţi - găinile vii mai lipsesc să fie tacâmul complet. Câţiva, mai curajoşi, chiar sar pe linia ferată şi scrutează negurile după vreo lumină care să indice apropierea mult-iubitului şi râvnitului tren.

Două noi anunţuri urmează, tot mai răstite şi mai imperative. Femeia pare să se fi trezit de-a binelea şi mai are un pic şi coboară la noi, să ne bage la loc în sala de aşteptare. Dar nu te pui cu speranţa oamenilor, care înţeleg pe dos. Cred că tovarăşa se manifestă aşa zgomotos de bucurie că în gara noastră mică apare, în sfârşit, un tren, după ore nesfârşite.

După încă o tentativă eşuată din partea angajatei gării, pe peronul de la linia unu deja nu mai ai loc şi cam la fel stă situaţia şi pe şinele de tren. Femeia mai încearcă o dată, în culmea exasperării: "Atenţiune, atenţiune, feriţi linia unu, trece rapidul, circulă cu mare viteză şi NU opreşte în Gara Caracal, feriţi linia unu." Pauză lungă.
"Auzi, ştiţi ceva? Treaba voastră, să nu ziceţi că nu v-am spus."

Cam aşa stă treaba pe la noi. Sper că v-am deschis apetitul pentru istorioare olteneşti hâtre, că eu abia m-am pornit.

Am pus pe hârtie toate amintirile ce urmează dintr-un sentiment de nostalgie greu de ostoit. Am retrăit intens, scriind, primii zece ani de viaţă, de acolo, din Caracal, din miezul profund al Olteniei. A fost, în parte, ca un fel de terapie. Iar pentru voi, sper să fie un prilej de zâmbet şi de bucurie. Închipuiţi-vă că sunteţi într-o casă bătrânească dintr-un sat uitat de lume, adunaţi grămăjoară în faţa sobei şi ascultaţi povestioare cu tâlc.

The long and winding road from actor to writer / director / producer - Supernova at TIFF, 2021

 I've spoken in Cluj with Harry Macqueen, the director of Supernova, an astonishing film with Colin Firth and Stanley Tucci, that I've seen at TIFF 2021 (to be distributed in August 2021 in cinematographs all over Romania). We talked about his past experiences as a writer, actor and movie director / producer, about his present and even future projects. Despite being nervous at first in his presence, I've realized that being really in love with the things you do for a living implies also talking passionately about them. I guess this passion is what made this interview unique.

Harry Macqueen (photo: Sam Churchill) 

Alberto Păduraru: Harry Macqueen in the flesh here at TIFF 2021. You're 37.
Harry Macqueen: Yes.

A.P.: And you have graduated The Royal Central School of Speech and Drama in London.
H.M.: That is correct, yeah. Yeah.

A.P.: In 2008?
H.M.: I know, it is a long time ago, isn't it? (laughs)

A.P.: Yeah. (laughs) So, just as an actor, right?
H.M.: Yeah, that is true.

A.P.: And how did it come to writer, producer, director etc.
H.M.: Well, I was an actor, a professional actor for about 5 or 6 years and then I realized that I want to tell my own stories. Yeah, I think acting is great, but you always have to be given permission to work and I was frustrated by that a little bit, and wanted to start telling my own stories. I always knew that at some point in my life I would try and make a film. Uhm... yeah, and so I decided to do that in about 2003, yeah.

A.P.: Is it Hinderland?
H.M.: Hinderland, yeah. That is right. Yeah, yeah, yeah.

A.P.: Let us move to your debut as an actor.
H.M.: Mhm.

A.P.: It is Me and Orson Wells, yeah?
H.M.: That is correct, yeah.

A.P.: Directed by?
H.M.: Richard Linklater.

A.P.: So, your role there was John Willard, from Broadway.
H.M.: Yeah.

A.P.: He himself is a writer and producer...
H.M.: That is right, yeah! (laughs) Well researched, yeah.

A.P.: I was just trying to link if this debut as an actor has made you realize that you...
H.M.: You know what? I have never thought of that, that is a very interesting thing. He was a writer and director, yeah. And it was such a long time ago now... But yeah, I suppose it did maybe have an effect on me. The interesting thing about Me and Orson Wells - maybe you know this - is that it was shot by Dick Pope, who shot my film, Supernova. Yeah, yeah.

A.P.: That is very interesting, very interesting. So, you do somehow recall your first role as a sign for what you've become...
H.M.: Maybe! Yeah, maybe! I think I knew I wanted to be a writer and director before that, but that really is interesting, thank you for reminding me! (laughs)

A.P.: Now about Hinterland - your debut as a writer and director - you were also starring.
H.M.: Yeah, that's correct.

A.P.: That one has a mellow light-hearted story about reassembling childhood memories together with your friend. So it is clear that it has reached astonishing praise at Raindance Film Festival (Best British Debut) and Beijing Film Festival (Best Debut Film). And I was wondering, what is it like to be writer and director of something you are starring into. What is like your colleagues, is this a power position? Do you see it as maybe somehow a God complex or something?
H.M.: (laughs) Well, it is really difficult doing all of those jobs at the same time, and I would never do it again. Uhm. But I had to do it in that case, because it was the only way to make the film. As you might know, we made that film with no money at all, and it was only six people involved in the entire film.

A.P.: Yeah, very close and personal.
H.M.: Very close and personal, yeah. But yeah, I don't want to be in my films as an actor, so... (laughs)

A.P.: Ok, so - linked to the question before - are you anchored in your vision as a director, or are you prone to notice your soft spots in terms of acting. It's about that possible God complex I was mentioning about, in Hinterland specifically.
H.M.: I think in reflection on that project, it was a mistake to be in the film as well as directing it, because obviously you can't be in two different places at the same time, and it's very very difficult directing the film. It takes a lot of energy and a lot of brainpower, and when you are also in the film, that's a really really challenging thing to do, yeah. So, hopefully it wasn't too much of a God complex, but... (laughs)

A.P.: Yeah, yeah. I am just curious, maybe I am wrong with that, but seeing Supernova, I have to ask... Were you acting at that small dinner table scene?
H.M.: No, no...

A.P.: So it's a lookalike maybe...
H.M.: Yeah. Maybe, I don't know who are you thinking about, I'll have to rewatch the film, to look up which person was there at the dinner table but no, no, I wasn't there, no...

A.P.: Now moving to Supernova as I was saying, starring Colin Firth and Stanley Tucci. This is also a mellow family story, which is basically timeless, if it hadn't been for the LGBTQ+ couple which poses the question nowadays. It is an issue and I am digging that you've presented it in such a suave way, not disturbing at all, not in-your-face, a normalized detail, it doesn't add up much to the story itself.
H.M.: Hm, yeah. Yeah.

A.P.: I am telling you this because I feel like - I've seen many movies at TIFF 2021 - that many have this accent on a political agenda with LGBTQ+, very in-your-face, very poignant and maybe unnatural. Your film is very suave, how did you manage that?
H.M.: Well, I think that it was always... It always seemed very interesting to me that we can make a film in which the central relationship is a gay relationship, but the film doesn't talk about that in any way, It doesn't mention it, as you said, it does not inform the plot or the narrative, it's just presented as a very natural thing, because it is a very natural thing. And in a way I think that is quite political, but it's political in a very quiet way. Which I think other LGBTQ+ films tend not to be - which is not better, nor worse - but I think naturally, gay cinema tends to be about that period of finding your sexuality, or coming out. And I realized there wasn't any films about romantic, mature, same-sex love, and I think it was an original thing to do to me.

A.P.: Ok. I am telling you this because I've read many reviews about your film, and most of them were pointing out the thing that gay relationships are normal in that society. I thought it is not about that, I didn't see the movie with those eyes.
H.M.: That's good, thank you, that's actually very flattering. I think you shouldn't even notice it because it should be so naturally presented in the story that it's just... it's irrelevant...

A.P.: Exactly. So you have also a history in acting in short films, in The Dark Room, The Drift, Blackbird, and you also have a documentary - A Tale of Two Thieves.
H.M.: That's right, yeah, yeah, yeah, yeah, yeah. That's correct.

A.P.: I'm asking you... is this a kind of coincidence that you have acted in so many short films, or do you have a preference for acting in such films. And if so, why'd you produce only full-length movies?
H.M.: I think when you're acting - unless you are extremely successful and famous - you don't have much choice. When you are starting out especially, I think you tend to do a lot more short films than do feature films. Uhm, so that would probably be the reason for that, but I've done quite a few feature films as well as an actor. But as a film-maker, I've just never been interested in making short films. I like short films, I like short stories...

A.P.: And acting in them also...
H.M.: Yeah, yeah exactly. I fact - I'm just reading a book of short stories now (opens bag) - I am into short movies, short stories, literature and films, but for the films that I make I am much more interested in watching characters develop in a much much longer period of time. That's what interests me as a film-maker, and I am less interested in making short films, yeah.

A.P.: So, since you're so young - because I can assume that as a director...
H.M.: Yeah, right, still older than you (laughs)

A.P.: Yeah, yeah. For sure, for sure. Actually, I'm just turning 21 today.
H.M.: No way! Today?! You kidding me?

A.P.: No, no. So, it's the best gift I could ever ask for.
H.M.: Aw, happy birthday man!

A.P.: Thanks. So - since you're so young, and since you've graduated such a prestigious institution (The Royal Central School of Speech and Drama in London), I am curious to know what influences you've had, what idols.
H.M.: Oh, many, many. I think... I get inspired by lots of things honestly, and by meeting people, people like yourself. I get a lot of inspiration from real life and I am inspired by books I read, you know, art, photography... In terms of film-making, I suppose I am most inspired by humanist film-makers, I love people that write and direct their own films, I think that... I find that really inspiring. By people like... I love Michael Haneke, Yasujirō Ozu - the Japanese director, Kelly Reichardt - the American director, I love her, Joanna Hogg - the British director, I mean... so many. Yeah.

A.P.: So, you've also seen a model in Linklater?
H.M.: Yeah, definitely. I loved working with him. I think he is a really really lovely relaxed guy, he is really fun to be around, and you can't help but be inspired by the films that he makes because they're so... there's so much variety in his films. And the way he started making films, his first film was very inspirational to me, because he had a small amount of money and a lot of... you know... a lot of desire to make it, and he just got up and made it, I think that's really inspiring. Yeah.

A.P.: Cool, cool. So, I wish to tell you this because I've seen Supernova two times already, liked it a lot. The perspective in the movie... I've somehow thought of someone older directing it... That you should be someone older basically, because it's very calm and settled, and so is your debut movie. Is this a statement, such thing as a possible signature of yours?
H.M.: It's an interesting question. I think... I think it must be in a way, I mean I love all types of films, I really do, and I am trying to make something next that's actually very different to this, but I think there's something that links both of the films that I've made, and - as you pointed out - they're both hopefully kind of quiet and poetic, and the camera is very still and the focus is on the performances, I think that's stuff in other people's cinema that I love, I think I want to do lots of different things, work in lots of different ways, but I think the common element of my films would always be the characters at the heart of them, I come from an acting background, not a film-making background and I think looking at and exploring complex, interesting characters is really what inspires me, yeah.

A.P.: And about that acting background, which derived into film-making background... Back in your childhood days, did you know you were prone to become an actor/director/writer? What did you want to become?
H.M.: Well, my uncle is an actor (and he's actually in the film, he plays the guy with the beard) and I guess when I was a kid I always grew up watching him on the stage, and it always looked like a lot of fun, so I wanted to be an actor from a... yeah... really young age I think. And then as I got older I also realized I was interested in film-making and writing, but that came a bit later. But I think I always wanted to be an actor. Uhm... Yeah, so... Yeah.

A.P.: That's cool, man. And... the last question I have for you - if you have a yet unknown future project of yours... would you like to reveal some details about it?
H.M.: Yeah, well, I'm in the very very early stages of writing it... uhm, so... I'm trying to work out what it is. So I can't honestly say too much about it, because I haven't really figured it out, but it's gonna be very different to the films that I've made, yeah. It's gonna be much more... It's gonna be towards the genre, you know, so I'm working on something that's more like a psychological horror film.

A.P.: Wow, wow. That's cool. I was preparing to ask you: Does it have anything to do with the short stories book you're reading? What's that.
H.M.: No, it doesn't, it doesn't. But you should read... So, Raymond Carver, he's one of my favorite American writer, he writes novels but he's most known for his short stories, and this book of short stories, called Short Cuts, was made into a film. You should see it, it's absolutely beautiful. These stories are amazing, I really recommend his work, yeah.

A.P.: So, you've seen the movie...
H.M.: Yeah, Short Cuts, you should see it, yeah.

A.P.: It's kind of a cliché to ask you, but what do you prefer, the book or the film?
H.M.: Oh, the book, yeah, yeah.

A.P.: Not this, but... in general, like...
H.M.: Oh, I see. I think I prefer books.

A.P.: I was thinking of Trainspotting, you know? I love the book, but the movie there is otherworldly.
H.M.: Yeah, amazing right.

A.P.: It's a bit of an exception for me.
H.M.: Yeah, have you seen the film Under the Skin? With Scarlett Johansson.

A.P.: Heard of it...
H.M.: You should watch that, because it's amazing, but if you watch it and then read the book - it's a very good example of how you adapt something, because the book is so different to the film, but the film is unique, just so beautiful in its own thing. I recommend watching it.

A.P.: Right now I've caught you in a phase where you like psychological horror movies, yeah?
H.M. (laughs): Think so, yeah, yeah.

A.P.: Thank you very much.
H.M.: No, thank you very much. Hey, happy birthday, man! Have a good day!

Drumul lung şi întortocheat de la actor la scriitor / regizor / producător - Supernova la TIFF, 2021

 La Cluj am vorbit cu Harry Macqueen, regizorul Supernova, un film uimitor cu Colin Firth şi Stanley Tucci văzut la TIFF 2021 (film care intră în august 2021 în cinematografele din România). Am vorbit despre experienţele sale din trecut, în calitate de scriitor, actor şi regizor / producător de filme, despre prezent şi chiar despre viitoare proiecte. În ciuda emoţiilor pe care le-am avut, am realizat că iubirea pentru lucrurile pe care le faci ca să îţi câştigi existenţa implică şi să vorbeşti cu pasiune despre ele. Cred că această pasiune a făcut din interviul acesta, unul unic.
 

Harry Macqueen (foto: Sam Churchill) 

Alberto Păduraru: Harry Macqueen în carne şi oase aici, la TIFF 2021. Ai 37 de ani.
Harry Macqueen: Da.

A.P.: Şi aţi absolvit Royal Central School of Speech and Drama din Londra.
H.M.: Corect.

A.P.: În 2008?
H.M.: Ştiu, cu mult timp în urmă, nu-i aşa? (râde)

A.P.: Da. (râde din nou) Doar ca actor, corect?
H.M.: Da, este adevărat.

A.P.: Şi cum ai ajuns scriitor, producător, regizor etc.
H.M.: Ei bine, am fost actor, actor profesionist aproximativ 5 sau 6 ani şi apoi mi-am dat seama că vreau să-mi spun propriile poveşti. Da, cred că actoria este grozavă, dar întotdeauna trebuie să aştepţi să ţi se propună roluri, într-un fel e ca şi cum trebuie să aştepţi să ţi se acorde permisiunea de a lucra. Am fost puţin frustrat de asta, aşa că am vrut să încep să spun propriile mele poveşti. Ştiam dintotdeauna că la un moment dat în viaţa mea voi încerca să fac un film. Uhm... da, şi am decis să fac asta prin 2003, da.

A.P.: Este vorba de Hinderland?
H.M.: Hinderland, da. Corect.

A.P.: Să ne întoarcem totuşi la debutul tău ca actor.
H.M.: Mhm.

A.P.: Me and Orson Wells, da?
H.M.: Exact.

A.P.: Regizat de?
H.M.: Richard Linklater.

A.P.: Deci, rolul tău a fost John Willard, actor pe Broadway.
H.M.: Da.

A.P.: El însuşi scriitor şi producător...
H.M.: Aşa este, da! (Râde.) Te-ai documentat temeinic, da.

A.P.: Încercam doar să mă lămuresc dacă acest debut ca actor te-a făcut, prin acest rol, să-ţi dai seama că tu...
H.M.: Ştii ce? Nu m-am gândit niciodată la asta, e un lucru foarte interesant. A fost scriitor şi regizor, da. Şi a fost cu atât de mult timp în urmă... Dar da, cred că e posibil să fi avut un efect asupra mea. Lucrul interesant despre Me and Orson Wells - poate ştii acest lucru - este că a fost filmat de Dick Pope, cel care a fost operator şi la filmul meu, Supernova. Da, da.

A.P.: Foarte interesant, foarte interesant. Aşadar, îţi aminteşti întrucâtva primul rol ca un semn pentru ceea ce urma să devii...
H.M.: Poate! Da, poate! Cred că ştiam că vreau să fiu scriitor şi regizor înainte de asta, dar amănuntul ăsta este cu adevărat interesant, mulţumesc că mi-ai amintit! (Râde.)

A.P.: Acum despre Hinterland - debutul tău ca scriitor şi regizor - şi în care ai jucat şi tu.
H.M.: Da, este corect.

A.P.: Filmul spune o poveste plăcută, luminoasă, care te face să pluteşti pe aripile ei, despre regăsirea amintirilor din copilărie alături de un prieten. Aşadar este normal că a fost primit excepţional la Raindance Film Festival (Best British Debut) sau Beijing Film Festival (Best Debut Film). Mă întreb cum este să fii scriitor şi regizor pentru un film în care şi joci. Cum este faţă de colegii tăi, este o poziţie de putere? O vezi ca legată cumva de un fel de God complex sau ceva similar?
H.M.: (râde) Ei bine, este foarte dificil să faci toate aceste lucruri în acelaşi timp şi nu aş mai face-o niciodată. Uhm. Dar a trebuit să o fac în acest caz, pentru că era singura modalitate de a face filmul. După cum ştii, am făcut acel film fără buget şi au fost doar şase persoane implicate în întregul film.

A.P.: Da, un film foarte apropiat de inima ta şi foarte personal.
H.M.: Foarte apropiat şi personal, da. Dar revenind, nu vreau să fiu în filmele mele ca actor (râde)

A.P.: Bine, dar - tot în legătură cu întrebarea de dinainte - alegerea asta are loc pentru că eşti prea ancorat în viziunea ta de regizor sau pentru că eşti înclinat să observi punctele slabe în ceea ce priveşte actoria ta? Este vorba despre acel posibil God complex despre care am menţionat, în special în Hinderland.
H.M.: Cred că, reflectând asupra acelui proiect, a fost o greşeală să fiu în film, şi în acelaşi timp să îl regizez, pentru că, evident, nu pot fi în două locuri diferite în acelaşi timp şi este foarte dificil să regizezi un film. Regia cere multă energie şi ocupă mult din puterea de procesare a creierului, iar atunci când sunt şi în film, ca actor, acesta este un lucru cu adevărat provocator, da. Deci, sper că nu a fost prea mult God complex la mijloc, dar... (râde)

A.P.: Da, da. Sunt doar curios, poate greşesc cu asta, dar văzând Supernova, trebuie să întreb... Ai jucat în scena aceea scurtă a cinei?
H.M.: Nu. Nu...

A.P.: Deci este doar un tip care seamănă cu tine...
H.M.: Da. Poate... nu ştiu la cine te gândeşti, va trebui să revăd filmul, să mă uit cine era acolo la cină, dar nu, nu, nu eram acolo, nu...

A.P.: Deja ne-am mutat la Supernova, film în care joacă Colin Firth şi Stanley Tucci. Supernova este, de asemenea, o poveste de familie soft, care ar fi fost practic atemporală, dacă nu ar fi fost cuplul de acelaşi sex care trimite la teme LGBTQ+, foarte discutate în zilele noastre. Homosexualitatea este o temă sensibilă şi ador faptul că ai prezentat totul într-un mod atât de suav, deloc deranjant, deloc intruziv, ca pe un detaliu al normalităţii, care nu adaugă de fapt mult la povestea în sine.
H.M.: Hm, da. Da.

A.P.: Spun asta pentru că simt - am văzut multe filme la TIFF 2021 - că există mulţi scenarişti sau regizori care adaugă un accent ce ţine de o agendă politică LGBTQ +, foarte in-your-face, foarte pregnantă şi poate nefiresc de apăsat. Filmul tău este foarte suav, cum ai reuşit asta?
H.M.: Bine, Cred că a fost întotdeauna... Mi s-a părut întotdeauna foarte interesant faptul de a face un film în care relaţia centrală este homosexuală, iar filmul să nu vorbească despre asta în niciun fel, să nu o menţioneze, cum ai spus, acest lucru să nu influenţeze intriga sau naraţiunea, să fie prezentat doar ca un lucru foarte natural, pentru că este un lucru foarte natural. Şi într-un fel cred că filmul este destul de politic, dar este politic într-un mod foarte liniştit. Ceea ce cred că alte filme LGBTQ+ tind să nu fie - ceea ce nu este nici mai bine, nici mai rău. Cred că, în mod natural, filmele care includ o relaţie homosexuală tind să fie despre perioada de găsire a sexualităţii sau de asumare a ei. Şi mi-am dat seama că nu există filme despre dragostea romantică, matură, de acelaşi sex, şi cred că asta a fost un lucru original pentru mine.

A.P.: Ok. Spun acest lucru pentru că am citit multe recenzii despre filmul tău, iar majoritatea au subliniat faptul că relaţiile gay sunt normale în acea societate. Eu cred că nu este vorba despre asta, nu am văzut filmul prin aceşti ochi.
H.M.: E bine, mulţumesc, este de fapt foarte măgulitor. Cred că nici nu ar trebui să observi detaliul că e un cuplu gay, deoarece ar trebui să fie prezentat atât de firesc în poveste, încât să fie nerelevant că sunt gay...

A.P.: Exact. Ai şi o istorie de actor în scurtmetraje, în The Dark Room, The Drift, Blackbird şi în plus şi într-un documentar - O poveste a doi hoţi.
H.M.: Aşa este, da, da, da, da, da, da. Este corect.

A.P.: Este o întâmplare că ai jucat în atâtea scurtmetraje sau ai o preferinţă pentru astfel de filme. Şi dacă da, de ce ai produs doar filme de lungă durată?
H.M.: Cred că atunci când joci - dacă nu ai extrem de mult succes şi nu eşti faimos - nu ai de ales. La început mai ales, cred că se întâmplă să faci mult mai multe scurtmetraje decât filme de lungmetraj. Uhm, deci probabil că acesta ar fi motivul, dar am făcut şi destul de multe lungmetraje, ca actor. Ca producător de film nu m-a interesat niciodată să fac scurtmetraje. Îmi plac scurtmetrajele, îmi plac poveştile scurte...

A.P.: Şi să şi joci în ele...
H.M.: Da, da, exact. De fapt acum citesc o carte de nuvele (deschide geanta). Îmi plac filmele scurte, poveştile scurte, îmi place genul scurt în literatură şi filme, dar pentru filmele pe care le fac sunt mult mai interesat să urmăresc personaje care se dezvoltă într-o perioadă mult mai lungă de timp. Asta mă interesează ca producător de film şi sunt mult mai puţin interesat să fac scurtmetraje, da.

A.P.: Deci, cum eşti atât de tânăr - pentru că pot presupune asta ca regizor...
H.M.: Da, corect, însă mai în vârstă decât tine (râde)

A.P.: Da, da. Cu siguranţă, cu siguranţă. De fapt, chiar azi împlinesc 21 de ani.
H.M.: Nuuu! Astăzi?! Glumeşti?

A.P.: Nu, nu. Deci este cel mai bun cadou pe care l-aş putea cere vreodată.
H.M.: Aw, omule, la mulţi ani!

A.P.: Mulţumesc. Deci, cum eşti atât de tânăr şi ai absolvit o instituţie atât de prestigioasă (The Royal Central School of Speech and Drama din Londra), sunt curios să ştiu ce influenţe ai avut, ce idoli.
H.M.: O, mulţi, mulţi. Cred că... sincer, mă inspir din multe lucruri şi din întâlnirea cu oameni, oameni ca tine. Primesc multă inspiraţie din viaţa reală şi sunt inspirat de cărţile pe care le-am citit, artă, fotografie... În ceea ce priveşte realizarea de filme, presupun că sunt cel mai inspirat de cei care fac filme umaniste. Ador oamenii care îşi scriu şi regizează propriile filme, mi se pare foarte inspirant. Îi iubesc pe Michael Haneke, Yasujirō Ozu - regizorul japonez, Kelly Reichardt - regizoare americană, o iubesc, Joanna Hogg - regizor britanic, adică... atât de mulţi. Da.

A.P.: Ai văzut un model şi în Linklater?
H.M.: Da, cu siguranţă. Mi-a plăcut să lucrez cu el. Cred că este un tip relaxat, cu adevărat minunat, este foarte distractiv să fie în preajmă şi nu te poţi abţine să te inspiri din filmele pe care le face pentru că există atât de multă varietate în filmele sale. Şi modul în care a început să facă filme, primul său film, a fost foarte inspiraţional pentru mine, pentru că avea o sumă mică de bani şi multă dorinţă de a face film, şi pur şi simplu s-a ridicat şi l-a făcut. Cred că este cu adevărat inspirator. Da.

A.P.: Mişto, mişto. Aşadar, aş dori să îţi spun încă ceva pentru că am văzut deja Supernova de două ori, mi-a plăcut mult. Perspectiva din film... M-am gândit cumva că trebuie să fie regizat de cineva mai în vârstă... Că practic regizorul trebuie să fie cineva mai în vârstă, pentru că filmul este foarte calm şi aşezat, la fel cum este şi filmul tău de debut. Este o atmosferă specifică ţie, o posibilă semnătură a ta?
H.M.: Este o întrebare interesantă. Cred că... cred că, într-un fel, aşa trebuie să fie. Adică eu chiar iubesc toate tipurile de filme şi încerc să fac un următor film de fapt foarte diferit de acesta, dar cred că există ceva care leagă ambele filme pe care le-am făcut, şi - aşa cum ai subliniat - au amândouă un fel de linişte şi poezie, camera este deseori nemişcată şi accentul este pus pe performanţe actoriceşti. Cred că asta este un lucru pe care îl iubesc şi în alte filme. Cred că vreau să fac multe lucruri diferite, să lucrez în mai multe moduri diferite, dar cred că elementul comun al filmelor mele vor fi întotdeauna personajele din centrul lor. M-am format în primul rând ca actor, nu ca regizor sau producător de film, şi cred că experienţa de a contempla şi de a explora personaje complexe, interesante, este cu adevărat ceea ce mă inspiră.

A.P.: Hai să vorbim puţin şi despre acea pregătire pentru actorie, care a derivat în regie şi producţie de film... În copilărie, ai avut o înclinaţie spre actorie / regie / scris? Ce ai vrut să devii?
H.M.: Unchiul meu este actor (apare de fapt şi în film, joacă un tip cu barbă), şi am crescut urmărindu-l pe scenă, şi întotdeauna părea să fie vorba de multă distracţie, aşa că am vrut să fiu actor de la... da... cred că de la o vârstă foarte fragedă. Şi când m-am mai maturizat, mi-am dat seama că sunt interesat de realizarea şi scrierea de filme, dar asta a venit puţin mai târziu. Cred că mi-am dorit întotdeauna să fiu actor. Uhm... Da, deci... Da.

A.P.: E tare, omule. Şi... ultima întrebare pe care o am pentru tine - ai un viitor proiect încă necunoscut publicului larg... ai dori să dezvălui câteva detalii despre asta?
H.M.: Sunt în stadiile foarte timpurii ale scrierii lui... uhm, deci... încă încerc să descopăr despre ce este vorba. Aşadar, sincer nu pot spune prea multe despre asta, pentru că nu mi-am dat seama cu adevărat care e povestea, dar va fi un film foarte diferit de filmele pe care le-am făcut, da. Va fi mult mai mult... Va fi spre un film de gen, ceva care seamănă mai mult cu un film de groază psihologic.

A.P.: Uau, uau. E mişto. Mă pregăteam să te întreb. Are vreo legătură cu cartea de poveşti pe care o citeşti? Ce e?
H.M.: Nu, nu, nu. Dar ar trebui să o citeşti... Raymond Carver este unul dintre scriitorii mei americani preferaţi, scrie romane, dar este foarte cunoscut pentru poveştile sale scurte, iar această carte de nuvele, numită Short Cuts, a fost ecranizată într-un film. Ar trebui să îl vezi, este absolut frumos. Aceste poveşti sunt uimitoare, chiar îţi recomand cărţile lui.

A.P.: Deci, ai văzut filmul...
H.M.: Da, Short Cuts, ar trebui să îl vezi.

A.P.: Este un fel de clişeu să te întreb, dar ce preferi, cartea sau filmul?
H.M.: Oh, cartea, da, da.

A.P.: Nu mă refer la cartea asta, ci în general.
H.M.: Aha, înţeleg. Cred că prefer cărţile.

A.P.: Mă gândeam la Trainspotting, ştii? Îmi place cartea, dar filmul ăla este la alt nivel.
H.M.: Da, e uimitor.

A.P.: Este o excepţie pentru mine.
H.M.: Ai văzut filmul Under the Skin? Cu Scarlett Johansson.

A.P.: Am auzit de el...
H.M.: Ar trebui să îl cauţi pentru că este uimitor, dar dacă îl urmăreşti şi apoi citeşti cartea - este un exemplu foarte bun despre modul în care adaptezi ceva, pentru că cartea este atât de diferită de film, dar filmul este unic, la fel de frumos. Îţi recomand să îl vezi.

A.P.: Momentan te-am prins într-o fază în care îţi plac filmele horror psihologice, da?
H.M. (râde): Cred că da, da, da.

A.P.: Mulţumesc foarte mult.
H.M.: Nu, eu mulţumesc foarte mult. Hei, la mulţi ani, omule! Să ai o zi bună!