Experienţa de migrant îţi schimbă orizonturile geografice, te face să îţi asumi o identitate între patrii şi să devii un călător al lumii - SAD, 2021

 Fawzia Rehejeh s-a născut în Siria, dintr-o mamă româncă şi un tată sirian. Părinţii s-au cunoscut în România, în timp ce tatăl studia medicina la Timişoara. Au părăsit România şi s-au stabilit în Siria, după Revoluţia din Decembrie 1989. În România au ajuns în contextul unor alte evenimente dureroase, şi anume, războiul din Siria, care a început în 2011 şi care nici până astăzi nu este complet încheiat. Când lucrurile s-au înrăutăţit, inclusiv din punct de vedere economic şi al nivelului de trai, părinţii ei au luat decizia că soluţia cea mai bună este să revină în România. Fawzia a ajuns în România la vârsta de 25 de ani, fără să cunoască nici ţara, nici cultura şi nici limba română. Acum, la 30 de ani, este licenţiată în Comunicare şi Relaţii Publice la Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu şi urmează programul de master în Publicitate şi Brand. Coordonează Centrul de Cultură Arab din Sibiu, care are ca scop promovarea dialogului intercultural, facilitând integrarea emigranţilor, combaterea discursului de ură şi a stereotipurilor în privinţa poporului arab.

Fawzia va participa la Festivalul SAD (Zile şi Seri de Literatură Ştefan Augustin Doinaş) din 29 septembrie 2021 (mai multe detalii despre festival aici).

Lia Faur: Fawzia, cum este viaţa ta în România? Poţi afirma că de acum este a doua ta casă?
Fawzia Rehejeh: Aş spune că după ce am trăit aici în ultimii şase ani, am terminat studiile universitare şi mi-am întemeiat o familie, România a devenit prima mea casă. Chiar dacă, desigur, din punct de vedere cronologic, România este a doua ţară în care trăiesc. Însă eu prefer să nu fac ierarhii între România şi Siria (sau între Siria şi România). Eu trăiesc simultan în cele două ţări, chiar dacă într-una mai mult teritorial, iar în cealaltă mai mult spiritual, cultural. Ţările nu sunt doar geografie. Ele sunt emoţii, cultură, amintiri.

L.F.: Cum ţi-ai făcut primii prieteni în România? Sunt românii oameni prietenoşi, cum se spune?
F.R.: Românii sunt un popor prietenos şi foarte deschis către interacţiuni sociale cu străinii, cel puţin aceasta este experienţa mea proprie. Cred că eu am beneficiat şi de faptul că oamenii m-au perceput ca o prezenţă "exotică", care nu se încadra în tiparul convenţional al unei arăboaice tinere. Prima prietenie am legat-o atunci când am lucrat într-un magazin de haine second hand în Sibiu. Colegele de la magazin, toate românce, m-au ajutat să mă integrez în colectiv, să reuşesc să comunic cu clienţii, dar şi dincolo de magazin, să cunosc oraşul şi să descopăr oamenii săi. Ospitalitatea este o trăsătură proverbială a românilor, care se simte şi în practica interacţiunii de zi cu zi. Într-adevăr, cei mai mulţi români au o deschidere socială către persoanele străine şi chiar sunt curioşi să te descopere. Eu m-am simţit întotdeauna în largul meu alături de români, chiar dacă a trebuit să mă şi obişnuiesc cu anumite glume, nu tocmai plăcute, mai ales atunci când devin repetitive, referitoare la legătura dintre arabi, musulmani şi terorişti. Însă ospitalitatea şi curiozitatea între persoane nu sunt suficiente, tocmai de aceea am înfiinţat Centrul Cultural Arab din Sibiu, pentru a merge dincolo de acestea şi de a construi un dialog intercultural care să fie bazat pe cunoaştere reciprocă, toleranţă şi respect. Cred că cele două culturi din care fac eu parte - română şi siriană - se întâlnesc inclusiv pe tărâmul ospitalităţii. Arabii, în general, şi sirienii, în special, sunt la rândul lor cunoscuţi pentru generozitate socială şi cultura ospitalităţii.

L.F.: Ţi s-a întâmplat vreodată să fii discriminată?
F.R.: Nu m-am simţit discriminată niciodată în contextele sociale în care m-am aflat, alături de cunoscuţi, la şcoală, la muncă sau în grupul meu de prieteni. Nici în relaţia cu statul român şi instituţiile publice. În schimb, m-am confruntat cu o situaţie cu care s-au întâlnit mulţi alţi arabi veniţi din Orientul Mijlociu: în sistemul bancar din România este extrem de dificil, iar pentru unii chiar imposibil, să îţi deschizi un cont. Mulţi studenţi arabi, dar şi alţi imigranţi, au nevoie de un cont bancar pentru a putea fi înscrişi la facultate sau pentru a depune actele de şedere. În acelaşi timp, cele mai multe bănci refuză să deschidă conturi arabilor pentru că aceştia ar reprezenta un risc în privinţa spălării banilor şi a finanţării terorismului. Inclusiv tatăl meu, care este medic de familie şi lucrează cu statul român a avut probleme mari în a-şi deschide un cont bancar. Un astfel de tratament, de care m-am lovit şi eu, este o formă de discriminare care promovează stereotipul conform căruia toţi arabii sunt potenţial terorişti.

L.F.: Unde îţi petreci vacanţele?
F.R.: România este o ţară cu multe locuri spectaculoase, de la traseele montane până la Delta Dunării şi litoralul Mării Negre. În cei şase ani pe care i-am petrecut în România, am reuşit să descopăr o mare parte a acestei ţări. Am fost fascinată de misterele nedesluşite încă de la Sarmisegetusa. Am avut ocazia să conduc pe Transfăgărăşan, pe un traseu care îţi taie respiraţia. Vacanţele mi le petrec vizitând împrejurimile Sibiului, iar atunci când mă îndepărtez de casă, îmi place să explorez locurile şi oraşele vechi din Transilvania. Când am ocazia, călătoresc şi în străinătate, în ţările din Europa Occidentală. Italia, cu oraşele ei medievale şi stilul de viaţă ultrasociabil, mă cucereşte de fiecare dată când vizitez această ţară.

L.F.: Ce simţi când închizi ochii şi te gândeşti la Siria? Cum trăiesc fetele de acolo?
F.R.: Siria este pentru mine ţara nostalgiei şi a durerii. Este ţara copilăriei fericite şi a unei tinereţi compromise. Este leagănul civilizaţiei care a devenit un teritoriu al terorii. Mi-e greu să mă gândesc la Siria, deşi această ţară este tot timpul prezentă în minte. Atunci când o fac voluntar, prefer să mă gândesc la Siria prin prisma amintirilor plăcute, a bunicilor mei, a prietenilor cu care am crescut. Băieţii, de regulă, au plecat şi sunt acum refugiaţi sau imigranţi în ţările din vestul Europei, însă fetele au rămas şi se confruntă cu dificultăţile traiului de zi cu zi, într-o societate care încearcă să se vindece după traumele războiului, dar care încă sângerează.

L.F.: Cum ţi-ai descrie ţara în trei cuvinte?
F.R.: Siria: doliu, sărăcie, rezistenţă. / România: migraţie, postcomunism, speranţă.

L.F.: Te gândeşti să te întorci în Siria?
F.R.: Siria continuă să fie un loc de referinţă în universul meu geografic. Nu exclud posibilitatea de a mă întoarce în Siria, însă, după experienţa mea din Europa nu cred că mă mai pot vedea locuind acolo pentru tot restul vieţii. Experienţa de emigrant îţi schimbă orizonturile geografice, te face să îţi asumi o identitate între patrii şi să devii un călător al lumii.

Suntem în pericol să nu învăţăm nimic din toate astea şi să reluăm activitatea exact unde am lăsat-o - Săptămâna Teatrului Tânăr, Buzău, 2021

 

Andrei Radu este un actor plurivalent. Odată cu pandemia şi suspendarea activităţii teatrelor, şi-a dezvoltat noi aptitudini: a făcut clipuri muzicale, a început să scrie piese de teatru şi şi-a descoperit vocaţia de tată. Face parte din trupa Teatrului "Toma Caragiu" din Ploieşti şi unul dintre rolurile pe care le interpretează aici este cel al lui Toffolo în Gâlcevile din Chioggia, după Carlo Goldoni, în regia lui Vlad Trifaş. Spectacolul se va juca în cadrul festivalului "Săptămâna Teatrului Tânăr", ediţia a VIII-a, duminică, 3 octombrie 2021, de la ora 19:00, la Teatrul "George Ciprian" din Buzău.

L-am întrebat pe Andrei cum s-a împăcat cu ultimul an şi jumătate pandemic, care ne-a pus pe toţi la încercare, ce înseamnă pentru el "un spirit tânăr" în teatru şi care este avantajul întâlnirii pe scenă cu colegi experimentaţi pentru un tânăr actor.

Elena Coman: Andrei, cu ce gând te îndrepţi spre festivalul de la Buzău în această perioadă tumultoasă?
Andrei Radu: Sunt încântat că încă mai sunt evenimente artistice în care putem să ne întâlnim şi să jucăm "ca odinioară". Abia aştept să revin la acest festival unde oamenii ne întâmpină constant cu braţele deschise.

E.C.: Ştiu că eşti în tranzit, între festivaluri. (Re)trăieşti senzaţia de o mică parte de "normalitate", aşa cum o percepeam înainte de pandemie?
A.R.: Oarecum. Toate măsurile de precauţie, de siguranţă, temerile care sunt de înţeles fac ca întâlnirile cu colegii din celelalte teatre sau cu publicul să decurgă mai formal. Până acum festivalurile la care am fost în stagiunea asta (Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu şi Festivalul Internaţional de Teatru şi Arte Performative de la Brăila) au avut un aer... nostalgic.

E.C.: Cum ai simţit tu teatrul în ultimul an şi jumătate? În pericol, în hibernare sau în reinventare?
A.R.: E greu să răspund. Am senzaţia ca e un amalgam între toate variantele. Pe lângă cele câteva încercări de a păstra viu dialogul cu publicul prin online, simt o stagnare. Pe de-o parte, ea e benefică - ne dă timp să ne concentrăm pe calitatea, nu pe cantitatea spectacolelor. Pe de altă parte, suntem în pericol să nu învăţăm nimic din toate astea şi să reluăm activitatea exact unde am lăsat-o - ceea ce şi pare să se întâmple, de fiecare dată când se redeschid teatrele. Nu spun că e rău cum a fost până acum, dar de ce să nu facem paşi înainte, dacă avem condiţii inedite, care ne obligă să ne reevaluăm?

E.C.: Din perspectiva tânărului actor, ce provocări ţi-a adus pandemia? A contat siguranţa unui contract de muncă pe termen lung?
A.R.: Absolut. Mi-a oferit liniştea şi răbdarea să caut alte forme de exprimare, alte mijloace. La început de pandemie am făcut clipuri muzicale alături de Cristina Juncu (soţia mea), Vlad Bălan şi Camelia Pintilie, apoi am început să scriu piese de teatru (două până în momentul de faţă) şi, cea mai mare bucurie, a apărut pe lume băiatul nostru, Grigore.:) Toate astea, pe lângă activitatea la Teatrul "Toma Caragiu", m-au făcut să descopăr abilităţi de care nu ştiam că sunt capabil.

E.C.: Eşti actor al Teatrului "Toma Caragiu" din Ploieşti, unde te întâlneşti pe scenă cu actori de toate vârstele. Cât de important este dialogul inter-generaţional pentru tinerii artişti?
A.R.: Sunt extrem de recunoscător acestui teatru pentru faptul că m-a primit şi că am ocazia să joc alături de actori de la care învăţ permanent. Faptul că am colegi de toate vârstele mă ajută să abordez construcţia unui personaj diferit faţă de ce ştiam deja şi, cel mai important, e că mi-am găsit un mediu în care pot să cresc din punct de vedere artistic.

E.C.: Mi-ai putea împărtăşi o întâlnire / experienţă memorabilă pe care ai trăit-o cu un coleg de scenă, care şi-a pus amprenta asupra carierei tale?
A.R.: Există un moment care mi-a rămas întipărit bine de tot în minte. În spectacolul Piatra din casă de Vasile Alecsandri, în regia lui Alexandru Dabija, este o scenă în care eu şi Theodora Sandu stăm într-o ladă şi mimăm verbal un act sexual, neştiind că sunt părinţii noştri în aceeaşi încăpere. La un moment dat, vin părinţii să vadă ce se întâmplă şi ridică lada. Noi, în mod normal, ne punem într-o poziţie de final de act sexual, lucru care este suficient ca simbol scenic. Doar că mie, pentru a reda momentul cât mai veridic, mi-a trecut prin minte să mă dezbrac mai mult decât trebuia (neputând să îmi imaginez cum vor sta hainele pe mine). În momentul în care s-a ridicat lada, colegii actori s-au trezit cu o imagine greu de uitat, pe care încă mi-e ruşine să o povestesc aici. Pot doar să spun, cu jenă, că era dosnică şi... josnică. Colegul Ioan Coman a avut prezenţa de spirit de a se interpune între imagine şi public, improvizând pe tema "ce-mi văd ochii" - timp în care îmi făcea semne să-mi acopăr ruşinea. Eu, ca prostul, tot nu înţelegeam de ce toţi se înroşiseră în scenă... Dar acel moment m-a făcut să înţeleg că mă pot baza pe colegii mei să-mi salveze, la propriu, fundul.

E.C.: Joci rolul Toffolo în spectacolul Gâlcevile din Chioggia, adaptare după Carlo Goldoni, în regia lui Vlad Trifaş, producţie a Teatrului "Toma Caragiu" Ploieşti. Cum a fost întâlnirea cu un clasic şi în ce manieră ai abordat personajul?
A.R.: Am respectat cât am putut informaţiile oferite de autor şi, astfel, alături de regizor, am construit un personaj care să te facă să râzi, dar care să te şi înduioşeze.

 

Gâlcevile din Chioggia (foto: Miriam Dumitrescu)

E.C.: Crezi în păstrarea clasicităţii textelor marilor dramaturgi sau într-o reinterpretare a lor într-o cheie contemporană?
A.R.: Depinde de opţiunea regizorală. Sunt de acord cu ambele variante, atâta timp cât este motivată alegerea abordării.

E.C.: Diferă maniera de lucru la scenă cu un regizor tânăr, cum este Vlad Trifaş? În timpul repetiţiilor a existat o abordare inedită, cu care să nu te mai fi întâlnit până atunci?
A.R.: Este al patrulea proiect la care colaborez cu Vlad Trifaş. Ce face el deosebit este faptul că reuşeşte să creeze o atmosferă de lucru plăcută şi o bună dispoziţie care te împing să găseşti lucruri inedite şi să te joci. Aşa cred că ar trebui să decurgă orice colaborare cu un regizor.

E.C.: Festivalul "Săptămâna Teatrului Tânăr" îşi propune să promoveze tinerii creatori şi să pună în valoare spectacolele cu spirit tânăr. Tu cum ai defini acest "spirit tânăr" pe care ar fi bine să îl păstrăm în fiecare montare?
A.R.: Cred că spiritul tânăr se observă privind modul în care relaţionează actorii între ei pe scenă. Când lucrezi cu colegi care sunt pe aceeaşi lungime de undă cu tine, când te arunci într-o "propunere" scenică şi colegii sar şi ei cu tine, când greşeşti şi ceilalţi se grăbesc să te ajute, să te completeze sau să râdă de tine, cu tine, spiritul tânăr e acolo, plutind deasupra acestui "împreună", indiferent de vârsta celor vegheaţi.

E.C.: Te-ai mai întâlnit până acum cu publicul buzoian? Dacă da, care a fost atmosfera pe care ai găsit-o aici?
A.R.: Pfoa. Este a nu ştiu câta oară când vin aici şi sper s-o fac an de an, ca până acum. De fiecare dată când sunt anunţat că am spectacol la Buzău, mă binedispun instantaneu şi mă gândesc cu câtă bucurie sunt întâmpinat de fiecare dată.

E.C.: Dacă spectatori din întreaga ţară te-ar auzi (sau citi) în acest moment, care ar fi sfatul, îndemnul tău către ei pentru modul în care să se raporteze la teatru în noua realitate socială pe care o trăim?
A.R.: Să aibă răbdare. Teatrul va exista indiferent de forma socială în care se află. A funcţionat în condiţii şi mai grele şi tot s-au găsit mijloace noi de comunicare cu publicul.

E.C.: Tu cum îţi propui să redefineşti relaţia ta cu teatrul în continuare?
A.R.: Mie îmi place relaţia mea cu teatrul până acum. Tot ce-mi doresc este să o duc la următorul nivel, anume să devenim mai "deep" unul faţă de celălalt.:)

Conversaţii cu oameni dragi (VI.2) - Cu tine merg până la capătul lumii!

 

Un interviu "multiplu" cu fraţii Sima

Puiu

Ian

Radu

Nicole Sima: Servus, dragilor! Mă adaptez stângaci, dar cu mare plăcere, graiului ardelenesc care îmi sună atât de familiar şi îmi mângâie auzul după atâţia ani de când vă ştiu pe voi trei, pe bunii voştri părinţi, pe atâtea rude dragi din toate generaţiile.
Ian (Octavian) Sima: Servus, Nicole!
Radu Sima: No, seeervus!
Puiu (Vasile) Sima: Dintre toţi trei, cred că eu mi-am pierdut cel mai mult acel accent. Dacă ştiam că îţi place atât, nu m-aş fi căznit să devin bucureştean get-beget.

N.S.: Trecând peste acest mic amănunt, doresc să povestim în continuare, să revenim puţin cu gândul la tânărul medic Vasile Sima, tatăl vostru, repartizat ca medic de ţară la Lita şi proaspăt căsătorit.
I.S.: Aşa cum mărturiseşte în însemnările sale, tata era îngrijorat de neajunsurile inerente vieţii la Lita. Se gândea mai ales la mama, căci ea crescuse la oraş şi viaţa la ţară putea să fie dificilă.
P.S.: Povestea mama, râzând, cât de greu i-a fost să facă focul pentru prima oară.

N.S.: Şi mie mi-ar fi fost, îţi dai seama. Dar era tânără şi fericită.
I.S.: Şi nu ar fi precupeţit nici un sacrificiu ca să fie împreună cu omul iubit. Voi ştiţi că intrase la facultate în Cluj, cred că terminase primul an, dar fără nicio ezitare a părăsit facultatea şi viaţa din Cluj, urmându-l pe tata cu mare dragoste şi încredere în noua viaţă.
R.S.: Să vezi ce şoadă a fost mama (traduc "nostimă" pentru voi, bucureştenii mei!) pe când tata o cerea de nevastă şi o avertiza că nu vor fi bogaţi. Zice mama: "cu tine merg până la capătul lumii!" No! Şi a mers până la Lita.

N.S.: Într-un fel, Lita ERA capătul lumii. Dar ştiu şi eu, ca noră, cât de mult l-a iubit, poate chiar venerat pe soţul ei drag. Iar poeziile, toate scrierile lui nu numai că îi erau cunoscute, dar pe cele mai multe le ştia pe dinafară.
I.S.: Tata era modest, le recita numai prietenilor sau familiei.
P.S.: Fiind şi pescar amator, doar în revista Vânătorul şi pescarul a publicat uneori versuri tematice.
R.S.: Versurile erau bune, recolta de peşti, ba! Dar nu-i bai, că îşi lua soaţa pe motoretă şi petreceau câte o zi frumoasă în aer curat, la câte un lac sau pe malul râului.
I.S.: Când Arieşul nu era poluat, ţin minte că mai prindea câte ceva, iar mama ne implica şi pe noi în procesul de curăţare a peştilor, organizând un fel de bandă rulantă, fiecare avea ceva de făcut, apoi trecea peştele către următorul.
P.S.: Nu ne prea plăcea să facem asta şi tu, Ian, ai exclamat într-o zi, cu năduf, că nu te vei face pescar şi "săracii" tăi copii nu vor curăţa niciodată peşti.
 

Puiu pescar

 N.S.: Ce drăguţ! Şi te-ai ţinut de cuvânt. Nu ai fost pescar! Ziceţi că tatăl vostru avea motoretă? Grozav!
R.S.: O dată, urcându-se pe ea către casă, nu s-a uitat în spate, crezând că mama s-a urcat. Dar mama îşi lua de lucru pe malul apei; de cusut, tricotat, o carte, şi încă nu reuşise să strângă tot, când vede cum motoreta o ia la sănătoasa şi îl aude pe tata exclamând bucuros: tii, cum zboară bidiviul ăsta!
P.S.: Bidiviul zbura, fiind mai uşor decât la plecare şi mama, rămasă în urmă, s-a pornit pe râs.
I.S.: Ce era să facă? Să plângă? Sigur că tata, după un timp, şi-a dat seama că vorbea de unul singur şi s-a întors să-şi ia consoarta. Ai pomenit de poezii, Nicole. Parcă simt nevoia să poposim puţin pe tema lor.

N.S.: Sigur. Şi eu mă gândisem. Nu facem o analiză literară completă, doresc mai mult să vedem câteva teme abordate.
P.S.: Poezia lui de tinereţe are tangenţe cu poeţii săi preferaţi, de la Eminescu la Goga, Coşbuc şi chiar Topârceanu:

Mi-am făcut de-o vreme planul
Pe-ndelete să-nfirip
Versuri "a la Topârceanu"
Cu nuanţe fel şi chip.

I.S.: Îmi amintesc şi de o parodie după Goga:

La noi sunt codri verzi de nap
Şi foi de castraveţi
La noi sunt muşte fără cap
Şi chipuri pe pereţi.
Privighetori de prin vecini
Vin să ne-ncânte capul;
Şi multe cete de străini
Ce seamănă cu ţapul.

[...]

La noi în ape pureci sar
Şi pişcă pe spinare -
O broască rece şi-un ţipar
Şi-o vidră notătoare.
Apoi se scutură şi râd
Pe sub mustaţă sprinteni
Şi cântă în nemţeşte-un lied
Şi bat grozav din pinteni.

R.S.: Că tata era modest se poate vedea şi în versurile pe care le-am ales ca "epilog" la cartea postumă de poezii:
 
Tu, care cauţi vieţii rostul
Şi-ţi pui probleme chiar şi-n vis
Mai bine joacă Popa-Prostul
Decât să răsfoieşti ce-am scris.

[...]

Căci versul meu nu-i steag de castă
Nici ţipătul de ură plin
Ci către veacuri care vin
Un zâmbet cald din vremea noastră.

N.S.: Radu dragă, m-a distrat grozav locul unde ai plasat tu poezia Epilog. Pe prima pagină! Nici ţie nu-ţi lipseşte umorul! Vreau să mă refer puţin la perioada din care datează aceste versuri, anii '50. Comunismul în floare. De fapt, tânărul medic văzuse şi înţelesese deja cum devenise noua lume. Am găsit o notă din 1948 şi vreau să o citim împreună:
 
"Aş vrea să scriu, dar pentru cine şi cum, când, în lumea celor ce strigă «Trăiască» şi «Moarte", sufletul meu e lipsit de orizont. Nu trăiesc sfâşietoarea durere a deziluziei, ci vegetez într-o lume mincinoasă, prefăcută şi fără noimă. 11-I-1948"

I.S.: Despre această lume "fără noimă" tata a scris uneori versuri care se puteau citi doar în cercul restrâns al familiei şi asta cu destulă teamă. Fiindcă fusese vorba de poeţii preferaţi, să ne uităm la Toamna provincială (după Bacovia) unde strecoară câteva astfel de idei cu adevărat periculoase la timpul respectiv.

Violetă, buclucaşe,
Toamna ne loveşte-n plin.
Ce să faci în mici oraşe
Care-s numai glod şi spleen?

[...]

Când vecinii-n haine ude
Duc spre casă boi, viţei
Te salută: Ce se-aude?
Oare când scăpăm de ei?

Spaima măduva-ţi răzbeşte
Căci oriunde te îndrepţi
Dau de la securitate
Peste tine doi deştepţi.

Gândul ţi-l striveşti în faşă
Căci te temi de ageamii...
Ce să faci în mici oraşe?
Poezie şi copii.

P.S.: Aici şi-a exprimat direct gândul, dar în alte cazuri a făcut-o camuflat, ca în poemul intitulat Baladă. În 51 de catrene, prin personaje mitologice, asişti la o şedinţă din anul 1953, atunci când, mai mult ca oricând, puteai fi arestat după un denunţ sau numai dacă "omiteai" să denunţi orice ai fi ştiut despre un "duşman al poporului". Ne uităm la câteva strofe?

N.S.: Sigur că da! Ne uităm:

În foişorul de lumină
Sub alte zodii şi-n alt timp
S-au adunat un sfat să ţină
Toţi zeii vechiului Olimp.

[...]

Aşa, în vremile aceste,
Ieşise-o modă de import:
Ca sus, pe vinetele creste,
Să deie crainicii raport.

[...]

În multe feluri povestiră.
Sublimii moţăiau din cap.
Deodată Zeus se deşiră:
Să vină blândul Esculap!

Un pirpiriu sosi cu frică
În faţa marelui sobor.
Îi face Hermes semn să zică.
S-aude glasu-i tunător:

Să spui bătrână zbârcitură
Cuvinte triste ori cu haz.
Grăieşte tot ce ştii din gură
De-ai Turzii mari asclepiazi.

Să spui cu ce-şi omoară timpul,
Să spui cum umblă prin noroi -
De necinstesc ades Olimpul
Ori se încruntă către noi.
[...]

R.S.: E tare! No, să fi ajuns pe mâinile cui nu trebuia, nu cred că scăpa de închisoare. Mai ales că nu sunt singurele lui versuri "periculoase".
I.S.: În perioada respectivă, tata lucra la Turda şi, datorită capacităţii lui profesionale, plus originii "sănătoase", ca băiat de la ţară, a fost numit medic şef de raion. Cu destule obligaţii neprofesionale, şedinţe de felul celei descrise mai sus, având de-a face cu tot soiul de semidocţi, politruci, doctorul Vasile Sima a hotărât să renunţe la funcţiile deţinute, să renunţe la medicina generală şi să se "ascundă" în locul cel mai întunecat şi periculos, la radiologie.

Stând în beznă, mic şi chel,
Pâinii dau obolul;
Şorţ cu plumb, mănuşi la fel;
Practici de-a sobolul.

Ceasuri lungi, cu ochi atent,
Gârbovit ca moşii,
La ecran fluorescent
Cercetez morboşii.

Blând vorbesc, cu tact, cu har,
Nu cumva să-l spariu
Pe "rx-ul pulmonar"
Sau pe cel cu bariu.

P.S.: Ce-ar fi să nu ne oprim aici? E o poezie plină de haz. Eu o ştiu pe dinafară.
R.S. şi I.S.: Şi eu!

N.S.: Bravo vouă! Vă miraţi dacă vă spun că am învăţat-o şi eu? Haideţi să o recităm împreună mai departe. Poezia are şi un titlu: Radiologul.

De pretenţii fistichii
Parcă nici nu-mi pasă:
Dar odată o păţii
C-o năbădăioasă,

Cu căldări în loc de sâni,
Braţele cât trunchii;
Zice: "Vezi şi la plămâni,
Dar ales rărunchii."

Dacă n-are ce lucra
Omu-şi sapă groapa.
Zic: "Plămânii-s ca de nea,
Străvezii ca apa.

Sunteţi, vorba ceea tun,
Semn al bunei paze -
Dar rărunchii, drept să spun,
Nu se văd la raze."

"Zici că nu vezi, ha? varvar
Strigă ea cât poate.
Medicul particular
Cum le vede toate?!"

Eu presimt al vrajbei plan,
Spaima vieţii mele,
Când ecranul, spre tavan,
Ţuşti! Ca-mpins de iele.

"Vă numiţi şi voi medici!
Ptiu! Ce porcărie!"
Arzător, scuipatul "plici"
Perlă pe chelie.

Deasă-i bezna, ca un stuf
De rogoz în tină,
Dar în capu-mi sfântul duh
A făcut lumină.

Azi, la-ntâiul strop de duş
Prevestind furtună
Văd cum râde-n moale pluş
Fătul de o lună.

Iar când braţele sunt trunchi,
Tonurile varii
Văd apendic, viermi, rărunchi,
Ca particularii.

I.S.: Hazul salvator! Căci alegerea acestei specialităţi l-a costat sănătatea. Erau perioade în care era nevoit să facă normă dublă, iar tata nu era superficial, aşa că se uita cu atenţie, iar echipamentul Roentgen era destul de vechi, deci şi medicul, cu tot cu şorţ de plumb, era expus. A fost un radiolog de excepţie. Când un pacient venea cu diagnosticul pus de el la medicul specialist, acesta declara că are totală încredere că este diagnosticul corect.
P.S.: Se mai deconecta duminicile în aer liber: fie la pescuit, fie la câte o excursie. A mers mult şi cu bicicleta, apoi cu motoreta.
R.S.: Staţi aşa, să vă mai înveselesc puţin! Într-o vreme, dorind să ajungă mai repede la Arieş, la pescuit, rupându-şi de la gură, tata a strâns uluitoarea sumă necesară pentru cumpărarea unui motoraş de ataşat la bicicletă. Ţin minte cutia: era un desen cu o domnişoară zâmbăreaţă îmbrăcată cu o bluză roşie, ce ţinea bicicleta de coarne echipată cu un strălucitor motoraş. În fine, după vreo 6 luni de citit documentaţie şi vorbit cu diverşi meşteri, bicicleta a devenit bicicletă cu motoraş. Altă viaţă, drumul până la apă era acum o plăcere, ce să mai vorbim de timpul câştigat în favoarea sportului. Nu conta că înapoi venea pedalând, nimeni nu i-a putut lămuri minunea prin care motoraşul nu mai voia nici în ruptul capului să pornească la întoarcere. Puteau fi două explicaţii: fie nu-i plăcea direcţia Vest, lucru de mirare pentru acea epocă (!), fie iubea foarte mult minunata vale a Arieşului şi nu voia să plece de acolo. Treaba a ţinut cam un an până când un coleg de serviciu i-a deschis ochii: "Lăsaţi bicicleta tov. doctor şi luaţi-vă o motoretă Carpaţi!" Cu strângere de inimă, într-o frumoasă după-amiază de toamnă, motoraşul a fost dat jos şi pus înapoi în cutia cu domnişoara zâmbăreaţă cu bluză roşie. Atunci a observat tata o inscripţie foarte vizibilă de altfel de pe capacul cutiei. Cineva nervos, după cum ar fi remarcat vreun grafolog, scrisese cu creion chimic şi cu litere mari de tipar: "DEFECT"...

N.S.: Cunoşteam şi eu povestea asta şi mai cunosc vreo două legate tot de mersul lui pe bicicletă. O porniseră la drum trei prieteni. Provocarea era să ajungă din Turda până la Bucureşti. Mai departe spuneţi voi:
P.S.: Drum lung, cu opriri. La unul dintre popasuri urmau să doarmă la popa din Perşani. Zonă înaltă. Cu greu, au urcat un deal de 11 kilometri şi au înserat, morţi de oboseală, la respectivul preot. Dis-de-dimineaţă, refăcuţi, au pornit la drum. La un moment dat, miraţi, au realizat că revăd locuri cunoscute şi au înţeles că plecaseră în direcţia greşită, coborând acelaşi deal chinuitor. L-au urcat din nou, nu ştiu dacă pe loc au făcut haz de întâmplare, dar mai târziu, povestirea momentului constituia deliciul conversaţiilor.
I.S.: Plus momentul Bucureşti. La acea vreme se punea număr de înmatriculare şi la biciclete, aşa încât se vedea că drumeţii vin de departe. Opriţi să ia o gustare, sunt interpelaţi de către un cetăţean curios: "Din Turda, tovarăşi? Aţi venit pentru meci?" Tata nu era microbist şi habar n-avea despre ce meci e vorba, dar a răspuns cu convingere: "Da!" Încurajat, curiosul a continuat: "Ce părere aveţi? Cine câştigă?" Aici, cu imaginaţia lui spontană, a răspuns: "Cred că ai noştri!" Iar interlocutorul: "Aş vrea să câştige ai noştri, dar ei îl au pe Ali!" "Ali? Ăsta parcă-i turc!" "Sigur că-i turc, că au echipă omogenă." Nu e nevoie să mai spun că meciul mult aşteptat se juca între România şi Turcia.

N.S.: Ha-ha! "Ali? Ăsta parcă-i turc!" Mă face să râd de fiecare dată. Nu mă mir că un om cu har, un om atât de inteligent a cucerit-o iremediabil pe mama voastră. Am povestit puţin despre întâlnirea lor. Hortenzia, Tenzi, cum i se spunea şi tânărul Vasile. Scotocind printre poze vechi - puţine la număr -, am dat peste una cu ei doi. Făcută înainte de căsătorie, pe stradă la Cluj.

 

I.S.: Presimt că doreşti să o introducem acum şi pe mama în conversaţie.
R.S.: Ni! Ce dată e pe dosul pozei!!! Scris de tata!
P.S.: Acum observ şi eu. Mă năşteam exact peste un an! La 21 octombrie 1949. Ce coincidenţă!

N.S.: Printre pozele pe care le-am găsit, este o copie destul de ştearsă a unui moment "istoric" din familia dânsei din partea tatălui, familia Deac din Hădăreni. Localitatea se află la 22 kilometri de Turda în direcţia Mediaş, în timp ce familia mamei sale era din Sănduleşti, localitate aflată la numai 9 kilometri de Turda, în direcţia Cluj. M-am uitat acum pe hartă.

Familia Deac din Hădăreni

P.S.: Când o declari poză istorică nu greşeşti deloc. Familia Deac, unsprezece copii, treisprezece persoane în total. Iată jos în centru părinţii, adică străbunicii noştri, Gheorghe şi Sofia Deac. Bunicul Victor este al doilea din stânga, sus.
I.S.: În această fotografie sunt deja oameni maturi, cu familie, carieră. Unul dintre ei ajunsese notar la Târgu Mureş, alţii, inclusiv bunicul nostru, profesori, învăţători, chiar şi un preot. Te gândeşti ce educaţie frumoasă au primit cei unsprezece copii, te gândeşti cum se punea masa în fiecare zi pentru treisprezece persoane, câtă pâine se punea la copt. Compară cu ziua de azi.

N.S.: Nu putem compara. Mi se pare o lume utopică. Acum şi cu un copil sau doi e greu. În orice caz, la acea vreme şi în multe alte familii erau copii mulţi. Fetele mai mari ajutau la creşterea celor mici. Se întâmpla asta şi în familia bunicilor mei.
I.S.: Şi mama noastră o ajuta pe bunica. Pentru că erau trei copii: un băiat mai mare, mama la mijloc şi o surioară mică. Tatăl lor a fost dat dispărut în război. Se crede că a murit în Rusia, dar nu i-a fost găsit trupul, ceea ce a făcut ca soţia lui să nu fie declarată văduvă, deci nici pensie de urmaş sau alte ajutoare băneşti nu a căpătat.
R.S.: Aşa că bunica a lucrat ca să îşi crească copiii. Făcuse o şcoală de contabilitate. Era grozavă la socoteli!
P.S.: Ţineţi minte? Ne învăţa şi pe noi nişte metode rapide de verificare a unor operaţii.

Bunica Ludovica Deac

N.S.: Dragii mei, eu m-am apropiat mult de mama voastră şi dânsa mi-a spus odată ceva ce tare m-a mişcat. Chiar dacă şi voi cunoaşteţi ceea ce urmează să spun, vă rog să mă lăsaţi pe mine să o fac: Tenzi era încă o copilă pe când îi plecase tatăl la război. Apoi a văzut că nu se mai întoarce. Într-un fel, în asemenea situaţii este mai bine să ştii sigur că nu mai este în viaţă. Aşa că tânăra orfană se gândea că mai poate spera şi îşi făurise un vis minunat. În fiecare seară, după ce îşi făcea rugăciunea şi se băga în pat, se pregătea sufleteşte pentru inopinata sosire a dragului lor tată şi îşi imagina cum o să îi bată uşor în geam, strigându-i numele şi ea îl va întâmpina cu bucurie şi îi va anunţa şi pe ceilalţi că A SOSIT TATA. Înduioşător! Mi-au dat lacrimile!
I.S.: Da! Mama era sensibilă şi foarte credincioasă. Săraca, acel vis nu avea să i se îndeplinească niciodată.
R.S.: Păcat. Dar i s-a îndeplinit visul de a-l avea pe tata alături. Voi mă ştiţi pe mine hâtru, aşa că nu mă las până nu adaug: "ca să aibă pe cine cicăli".

N.S.: Radu, Radu...
R.S.: Mai glumeşte omul... La cât de ghinionist a fost tata, cred că cel mai mare noroc l-a avut că a întâlnit-o pe mama. Devotată la maximum soţului şi copiilor.
P.S.: Când m-a născut pe mine, avea de-abia 21 de ani. Erau la Lita.

N.S.: Îmi povestea dânsa o întâmplare de pe când era gravidă cu tine, Puiu dragă. Îl însoţea prin sat pe Vasile şi ajunseseră la casa unui pacient. Conştiinciosul medic a dorit să intre şi să vadă cum se mai simte bolnavul. Tânăra nevastă l-a rugat să nu zăbovească, fiindcă moare de foame şi vrea repede acasă. Intră ei amândoi şi pe masă tocmai se răsturnase din oală o mămăligă aburindă. "Poftiţi, luaţi loc, şedeţi cu noi la masă!" Femeie tânără, ruşinoasă, Tenzi nu a spus nimic gazdelor, deşi s-ar fi aşezat cu bucurie. Vasile, soţ ideal, a hotărât să asculte de rugămintea dragei sale şi a spus că nu pot rămâne, fiind foarte grăbiţi. Săraca înfometată pe ce plâns s-a pus după ce au plecat. Iar mămăliga după care a tânjit atunci a rămas una dintre bucatele ei preferate. Şi chiar făcea o mămăligă fără egal: cu lapte sau cu brânză la cuptor, ţin minte cum punea un strat de grăsime, unul de mămăligă, altul de brânză, iar unul de mămăligă şi tot aşa, iar produsul final, cu crustă, îmi lasă şi acum gura apă.
I.S.: Pe mine m-a născut la un an şi cinci luni după Puiu. La Turda. Nu împlinise încă 23 de ani, dar s-a descurcat de minune. Ca să nu îl facă gelos pe Puiu, atât de mic şi el, ne căra pe amândoi în braţe, ca şi cum am fi fost gemeni. Şi, aşa cum ne povestea mai târziu, îl făcea "părtaş" la creşterea mea: "hai să îl învăţăm şi pe el, că nu ştie!"

Puiu şi Ian pe aceeaşi tricicletă

P.S.: În concluzie, noi doi nu ne certam, nu aveam gelozii, creşteam atât de la unison încât am făcut anii de grădiniţă împreună, în aceeaşi grupă.
I.S.: Drept care am absolvit împreună grupa mare, dar eu a trebuit să mai rămân un an acasă, neavând vârsta de şcoală. Însă ştiam tot, fiindcă mă uitam la manualele tale.
R.S.: E bine să ai un frate mai mare! Dar eu, care am avut doi!!!

N.S.: Ai venit pe lume mai târziu. La 15 februarie 1956. Oare se mai aştepta cineva să vină TOT un băiat? După părul tău lung, tare mă tem că mămica ta ofta după o fetiţă.

Micul Radu

R.S.: Fetiţă sau nu, când a ajuns acasă cu mine în braţe, a găsit şi o poezie proaspăt scrisă de tata, cu dedicaţia "Lui Radu". Eu încă nu ştiam... citi...

Ţie cei iubiţi se-nchină
Când păşeşti al casei prag.
Fie-ţi anii de lumină
Micul nostru înger drag.

Sfânt inel eşti de iubire:
Vis prin anii minunaţi:
Dă-i măicuţei fericire
Şi un zâmbet cald la fraţi.

N.S.: Puiu şi Ian, am o întrebare către voi, aşa, de curiozitate. Când a apărut bebeluşul Radu şi atenţia celor mari, a mamei, se îndrepta mai mult în direcţia lui, căci era neajutorat, aţi fost geloşi?
I.S.: Deloc. Ţin minte că îmi părea rău pentru el că are mult mai puţine lucruri noi, moştenind haine şi jucării deja folosite.
P.S.: Hăinuţele noastre erau cusute de mama. "Bluza de prinţ" cu guler rotund se vede în fotografiile de mai sus.
R.S.: Vedeţi că a mea are mâneci lungi. Poate că nu fusese "moştenită". Nu că ar conta! Mai degrabă sunt puţin invidios pe tricicleta voastră.

N.S.: Nu ai de ce. Căci am găsit dovada! Parafată de tatăl tău.

 

Radu, la Turda

I.S.: Lăsând gluma la o parte, am avut o copilărie fericită, cu părinţi iubitori, cu o curte mare care aduna şi alţi copii din cartier, iar iarna, când era frig, curtea devenea patinoar, căci turna mama apă multă care îngheţa peste noapte.
P.S.: Turnam şi noi. Acolo am învăţat să patinăm, iar pe mine "microbul" ăsta nu mă părăseşte nici în ziua de azi, la vârstă de bunic, căci merg cu rolele de câte ori se poate şi pe unde e posibil.

N.S.: Să ştii că te-am fotografiat în vara asta. Cu toate că în poză nu se vede cât eşti de talentat (Sic!).

Puiu pe role, august 2021

Cu acest Intermezzo "la zi", vă propun să mai facem o pauză, căci pe drumul din poveste, înainte mult mai este...

Va urma

Conversaţii cu oameni dragi (VI.1) - A fost odată, ca niciodată...

 

Un interviu "multiplu" cu fraţii Sima

 

 

Puiu

Ian

Radu

Nicole Sima: Dragii mei, Radu, mezinul familiei Sima, Octavian (Ian, pentru noi toţi), mijlociul, şi Vasile (soţul meu, Puiu) - primul născut -, ştiu cât de puţin timp liber aveţi, aşa încât mă voi strădui să vă menajez, ajutându-vă să vă reamintiţi o mulţime de momente dragi.
Puiu (Vasile) Sima: Mă bazez pe tine. Eu, mai mult cu algoritmii decât cu vorbele.
Ian (Octavian) Sima: Nicole, îţi doresc succes în dificila încercare de a prezenta saga familiei Sima! Eu nu m-aş încumeta la aşa ceva!

N.S.: Clar. Să vedem ce îmi răspunde Radu la e-mail.
Radu Sima: Dragă Nicole, pe mine nu mă sperie nici Moş Crăciun, darămite nişte vorbe puse "pe hârtie".

N.S.: Dacă vă întrebaţi ce mi-o fi venit să vă pun pe toţi trei "într-o găleată" (scuzaţi-mi expresia!), cred că răspunsul cel mai bun sunt anii de început, ani în care s-au creat între noi cele mai trainice legături de prietenie. Pe Ian l-am cunoscut la doar două zile după ce te-am cunoscut pe tine, Puiu. Tot la Ateneu. Radu a apărut mai târziu, la prima mea vizită la Turda - oraşul vostru pe care l-am îndrăgit apoi şi eu. Dar, mezinule dragă, nu voi uita niciodată apariţia ta în casa părintească unde tocmai ajunsesem cu emoţia cuvenită, fiindcă atunci îmi cunoşteam viitorii socri. Colindaseşi special nu ştiu pe unde, ca să îmi culegi un buchet de flori de câmp viu colorate şi aranjate după bine cunoscutul tău simţ artistic.
R.S.: Şi eu aveam emoţii. Eram doar un puşti, elev în clasa a XII-a. Fratele meu urma să se însoare. Cine era aleasa? Ce impresie îmi va face? Dar eu ei?

N.S.: Te înţeleg. Vom relua la timpul potrivit rememorarea acestor momente şi a multor altora. Urma atunci să dai la facultate tot în Bucureşti, oraşul în care fraţii tăi se aflau deja de câţiva ani, deci de-abia apoi ne-am cunoscut mai bine şi v-am "adoptat" în familia noastră (îi includ aici şi pe părinţii mei, care v-au îndrăgit imediat!).
I.S.: Aşa a fost! Intervin şi eu aici, pentru că i-am simţit pe părinţii tăi ca pe rude apropiate. I-am admirat pe amândoi şi am ţinut mult la dânşii.

N.S.: Ian dragă, spre deosebire de traiectoria lui Radu, care a stat aici doar în anii de facultate, tu ai rămas la Bucureşti şi ai avut nenumărate prilejuri să îi întâlneşti, atât ca holtei, cât şi după ce te-ai însurat. Ştiu bine că şi soţia ta, Anca, s-a ataşat apoi de ei, iar simpatia a fost reciprocă.
P.S.: Pe mine nu mă întrebi nimic? Am trăit cu toţii în aceeaşi casă. În ziua de azi pare utopic, dar trei generaţii, cum am devenit odată cu naşterea copiilor noştri, am trăit în deplină armonie şi înţelegere.

N.S.: "Rara avis!" - aşa te-a numit tatăl meu (poate acum afli!)
P.S.: Sper că nu pentru că îmi spuneţi Puiu.

N.S.: Sper că nu... ha, ha... Fiindcă tu erai primul născut, ţi s-a dat numele doctorului Vasile Sima, tatăl vostru. Părinţii făceau deja planuri pentru puiul lor abia venit pe lume: "va fi doctor şi lumea din oraş va şti de la bun început că este fiul nostru şi vor avea încredere în calităţile lui".
P.S.: Cred că nu i-am dezamăgit prea tare dacă nu am făcut medicina şi am mai şi părăsit Ardealul. Aveam 18 ani când am venit în Bucureşti şi am intrat la Politehnică, la nou înfiinţata secţie de Automatică. La Turda nu am revenit decât în vacanţe.

N.S.: Ne povestea mama ta cât de greu i-a fost să te ştie departe şi, atunci când se întâlnea cu cunoscuţi care o întrebau de tine, izbucnea în plâns. Noi, mamele!!! După cum vedeţi, am adus vorba de părinţii voştri. De fapt, despre dânşii vreau să vorbim acum. Avem ce povesti!
I.S.: Tata era originar din satul Filea de Jos, la 26 de kilometri de Cluj.

Biserica ortodoxă, Filea de Jos

N.S.: M-am uitat acum pe internet şi am văzut cu cifre concrete ceea ce era de bănuit. În anul 1920 (tatăl vostru s-a născut în 1921) populaţia satului era de 653 de locuitori şi în anul 2002 se redusese la 254. O populaţie mult îmbătrânită şi în scădere.
R.S.: Eu am tot fost la Filea la rudele rămase acolo şi am văzut cu ochii mei cum se depopulează.
P.S.: Când trăia "Moşu", adică bunicul nostru, satul era plin şi se muncea la câmp, se muncea în gospodărie.

N.S.: Nu ştiu de ce, dar îmi vine să încep povestea familiei Sima din Filea de Jos cu "A fost odată, ca niciodată..." Povestiţi-mi, dragilor, eu trăiesc în Bucureşti şi sunt fascinată de viaţa la ţară, chiar dacă ştiu bine că una e povestea cu parfum idilic şi alta a fost viaţa în sine, cu greutăţile inerente.
I.S.: Mergeam verile la bunici şi gustam din plin atmosfera despre care vorbeşti. Cu parfum, la propriu, fiindcă bunica - la multele noastre insistenţe -, ne amenaja culcuşul în fân, în podul şurii. Motivul principal al dorinţei noastre era privitul stelelor. Ne făcuserăm o hartă a cerului şi încercam să identificăm constelaţiile din emisfera nordică. Pe unele le puteam vedea numai la ore foarte târzii. Având culcuş în şură, nu dădeam socoteală şi nu deranjam pe nimeni în toiul nopţii. Iar ziua... mai ştii, Puiu, ce acrobaţii făceai?
P.S.: În şură erau două poduri cu distanţă mare între ele şi la vreo doi metri jumătate sau mai mult înălţime. De la unul la altul, bârne transversale. Eu, viteaz, săream din bârnă în bârnă. Dedesubt unelte, furcă. Să fi căzut acolo... Dar vreau să completez ce mă mai fascina pe mine la bunici. O vedeam pe bunica spălând rufe la râu. Avea un mic instrument cu care le bătea - un mai.

Mai vechi de rufe

I.S.: Îmi amintesc şi eu. Şi am văzut şi meliţa cu care bătea cânepa.
P.S.: Da. Bunica folosea meliţa. Parcă o văd.
I.S.: Însă cel mai mult mă impresiona războiul de ţesut. Era o maşinărie complicată din care ieşeau adevărate minuni sub mâinile îndemânatice ale bunicii şi ale "tuşii" Toia, una dintre nurorile dânsei.

N.S.: Pe mine, dacă mă întrebaţi ce e meliţa, mai degrabă mă gândesc la cineva care dă din gură şi zice vrute şi nevrute, adică "dă cu meliţa". Aşa că vă ascult pe voi şi mai vreau să-mi spuneţi cum era atunci la ţară.

Meliţă

Război de ţesut ca la bunica!

I.S.: La Filea erau multe bivoliţe. Un lapte bun şi foarte gras. Făcea un caimac de două degete.
R.S.: Asta ţin minte şi eu! Şi ţin minte carele cu fân trase de bivoli. Pe noi ne cocoţa peste claia de fân. Era fain de tot!

N.S.: Ce "fain" îmi sună că tu, Radu, vorbeşti cu accent ardelenesc. NO! Cu siguranţă, lucrurile nu erau cu mult diferite în copilăria tatălui vostru: mai, meliţă, fus, război de ţesut, lampă cu gaz, carul cu fân...
P.S.:... şi hora de duminică. Am văzut-o şi noi de multe ori în mijlocul satului. Uneori se iscau certuri şi chiar încăierări ale flăcăilor.
R.S.: Nu era chiar horă, vă spun eu, că-s mai ardelean decât voi! La Filea se dansa în perechi, că la horă nu poţi să-ţi strângi frumoasa în braţe.

N.S.: Cu horă, fără horă, mie tot a poveste îmi sună şi îmi place la nebunie.
I.S.: Atunci, hai să povestim. Despre tata. Vasile Sima. Era primul născut dintre cei şase copii ai bunicilor - cinci băieţi şi o fată. Viaţa copiilor era grea, munceau alături de părinţi şi doar în perioadele fără munci presante mergeau la şcoală. Pentru dorinţa şi capacitatea de învăţare, de dezvoltare, tata a fost remarcat de învăţătorul din sat, care a insistat pe lângă părinţii lui să îl trimită la Turda, la liceu.
P.S.: Ştiu că acest învăţător s-a zbătut să îi găsească o bursă cu ajutorul căreia să-şi poată continua studiile. Ce implicare! Ce oameni!

N.S.: Vorbim despre tatăl vostru sau îl citim pe Ion Creangă? Mai vreau!
P.S.: Aşa era la ţară. Copiii rămâneau pe lângă părinţi ca să ajute familia la muncile câmpului şi la alte treburi. Patru clase păreau de ajuns.
R.S.: Rareori povestea tata despre greutăţile prin care a trecut, preferând să ne spună întâmplări care să ne înveselească. Nu vreţi să vă amintesc şi eu câteva mici păţanii din copilăria lui petrecută la Filea de Jos? De fapt, poveştile lui nu pot fi scrise, aveau numai spuse de el farmecul care-i vrăjea pe toţi. Stăteam gură cască şi aşteptam deznodământul ca apoi să izbucnim cu toţii în râs.

N.S.: Avea şi un timbru extrem de plăcut! Povesteşte-ne, te rog... aşa cum şi mama voastră vi le amintea vouă. Vor afla, la rândul lor, urmaşii voştri - şi nu e puţin lucru.
R.S.: Când tata era mic, auzea, din tradiţia orală, cântece sau altele şi le interpreta "după ureche". Ce-o fi aia "lulardeaua" care luase foc? Voi ştiţi? Dacă aţi fi auzit cântecul, poate v-aţi fi întrebat: "Ardealul, Ardealul". El înţelegea că "ardea lulardea".
I.S.: Şi "zăcurata" care trebuia să piară? Nu ghiciţi. "Pe-o rază curată" ajunsese în urechile băiatului: "piară zăcurata".
P.S.: Dar "Cerău"? Cine să fie "Cerău"? Spunea el Tatăl Nostru cu pioşenie, ştiind că trebuie să se păzească de acest Cerău sau mai bine să Îl roage pe Dumnezeu s-o facă: "şi ne izbăveşte de cel rău".

N.S.: Ştiu şi eu că mai erau poveşti amuzante din lumea satului. Se făcea un pelerinaj religios şi se forma un şir lung de tot. În faţă, preotul şi alţii din biserică întreţineau credincioşii cântând. În acel şir, ca să se audă mai departe, fiecare repeta spusele celor din faţă în ritm sacadat. La un moment dat, o baltă. După ce a intrat în ea, preotul s-a gândit să îi avertizeze pe cei din spate şi a spus în acelaşi ritm de până atunci: "atenţie, o baltă, nu călcaţi în ea". Cei din spate au repetat în mod mecanic aceste cuvinte "sfinte", dar toată lumea se dumirea de mesaj DUPĂ ce intra în mult pomenita baltă.
I.S.: Ne povestea tata şi cum şi-a construit singur o bicicletă cu roţi de lemn...
R.S.:... şi o sanie cu aripi. Dar n-a putut zbura cu ea.
P.S.: În schimb, a intrat cu sania într-un gard şi buna lui prietenă din vecini, Jenuca, a rămas fără dinţi.

N.S.: Serios? Aceeaşi Jenuca pe care aveam să o cunosc şi eu în anii '80? Că nici atunci nu prea mai avea dinţi.
P.S.: Aceeaşi. Aceeaşi. V-am dus pe toţi la Filea ca să cunoaşteţi izvoarele familiei noastre.

N.S.: Sigur că da! Am ajuns şi noi la Filea şi am cunoscut o mică parte a familiei Sima, plus vecinii primitori. Nu intrai bine pe uşă şi erai poftit la o slănină afumată, caş cum nu am gustat nicăieri în altă parte, cu pâine de casă proaspătă şi, fără îndoială, udată cu ceva ţuică din zonă. Din păcate, tatăl vostru nu mai trăia, dar l-am cunoscut pe fratele dânsului - singurul care a rămas în casa părintească -, Unchiu' Andu. Deştept şi plin de haz. Şi pe vecina Jenuca, măritată tot cu o rudă de-a voastră.
R.S.: Tetea Todor Sima! Sculptorul. Mare meşter! Era vestit pe-acolo. Nu mai ştiu la ce biserică din zonă a sculptat altarul. Poate Ian sau Puiu să ştie.
P.S.: I.S.: Ba!

N.S.: Mi-a mai plăcut la Filea şi dealul în vârful căruia încă se mai vedea urma "tronului" săpat şi aranjat de copilul Vasile, ca să vadă satul de sus, aşa cum în timpul războiului pândea acolo câte un sătean ca să anunţe dacă vine frontul sau nu până la ei: "bagă pita, Marie, că nu se zăreşte nimica!" (îşi anunţa omul nevasta să pună pâinea în cuptor).
I.S.: Dar şi când se zărea, lua fiecare ce apuca mai întâi sau i se părea mai de preţ şi fugeau din calea duşmanului. Ne povestea tot tata cum o babă din sat căra din greu, gâfâind, putina cu brânză (i se spune chiup în zonă). În graba mare, uitase că de cu seară pusese un bolovan greu pe capac, aşa cum e rânduiala la făcut untul şi brânza, şi acum ducea şi bolovanul cel "preţios" cu ea.

N.S.: Propun să ne depărtăm puţin de satul Filea de Jos şi să mergem la Turda, urmărindu-l pe inteligentul elev Vasile Sima.
P.S.: Ca vârstă era puţin mai mare decât colegii săi, aşa încât a recuperat decalajul, dând, cu uşurinţă, doi ani într-unul.
I.S.: Când a plecat din Filea, tata nu ştia o boabă de franceză şi apoi, licean fiind, a participat la un concurs de limbă franceză şi a luat premiul I pe ţară. Mai apoi a învăţat şi limba germană ca autodidact. Citea cărţi grele în germană. Pasionat de literatură, cu înclinaţii de poet, a devenit preşedintele societăţii literare a Liceului Mihai Viteazu din Turda.

N.S.: Mi se pare formidabil!
R.S.: Să nu uităm de limba latină. Profesorul lui de latină, Pop Damian, l-a îndrăgit mult şi l-a luat în gazdă. Cu ocazia asta, tata îl mai medita pe fiul lui.

N.S.: Legat de cei pe care îi medita, povestiţi-mi voi cum a fost cu "domn' Chiorean".
I.S.: Era unul căruia nu prea îi stătea capul la învăţătură, mai bine zis, nici nu îl prea ajuta acel cap şi încerca tata să îl lămurească în fel şi chip, doar o înţelege şi el ceva. Avea la fizică o lecţie despre "principiul lui Pascal", principiul vaselor comunicante. Domn' Chiorean nu pricepea nimic. Văzând că nu o scoate la capăt, tata a recurs la un exemplu: "Cum faci dumneata când desfunzi chiuveta?" "Asta ştiu, dar nu e principiul lui Pascal, e principiul MEU!"

N.S.: Pe cine a mai meditat tânărul Vasile? Eu ştiu!!!
P.S.: Sigur că ştii: pe fratele mamei noastre. Şi a stat în gazdă la familia Deac, la bunica, pe vremea când mama era o tânără elevă, visătoare. Citea ea pe atunci cartea lui John Knittel, El Hakim, şi şi-l imagina în tăcere pe "Domnul Sima" ca fiind pasionatul doctor egiptean şi ea, desigur, ar fi fost Aziza, cea care l-a iubit şi i-a rămas alături, îngrijindu-l până în ultima lui clipă.

N.S.: De fapt, visul urma să i se îndeplinească, dar după câţiva ani, când, absolventă de liceu, se îndrepta spre Cluj ca să se înscrie la facultate. S-au întâlnit întâmplător, s-au recunoscut, el era deja absolvent la Medicină, facultate pe care a făcut-o doar pentru că în timpul războiului nu aveai altceva de ales: inginer, medic sau militar. Pe el îl pasiona literatura!
R.S.: A avut un talent deosebit. Versifica uşor încă din şcoală, drept care profesorul de zoologie, domnul N. Hristea - cum consemnează tatăl nostru - , i-a propus să scrie o zoologie în versuri. Ba, i-a dat şi trei lei ca să îşi cumpere colile de hârtie pe care să le umple.

N.S.: Radule dragă, tu ai făcut un gest foarte frumos! Ai ales un număr de poezii şi ai alcătuit un volum postum. Era cadoul tău pentru mama voastră, la împlinirea vârstei de 80 de ani. Ne-am bucurat cu toţii de această carte pe care o ţinem la loc de cinste.

 

I.S.: Îmi amintesc bine zoologia în versuri şi îmi imaginez cum au primit-o colegii de şcoală. Era grozavă!

N.S.: Este un poem aparte. Am găsit-o şi la finele volumului de poezii. Ocupă 10 pagini. Dar prezentarea tuturor speciilor, începând cu cele mai simple, nu e făcută schematic. Vasile Sima, elev pe atunci, construieşte o poveste fantastică. Zboară spre stelele care îl cheamă: "... dorul stelelor mă cheamă / Ca să nu mă sting, mă crede, mâine plec spre ele, mamă!" Desigur, zborul imaginar m-a dus cumva cu gândul la zborul Luceafărului. Nu vă arăt decât câteva versuri din călătoria băiatului.
 
"Zorile m-au văzut gata, cu desagii albi pe spate:
Raze roşii de lumină, din lumină revărsate,
Vin, m-alintă, mă-mpresoară -
Şi din cadrul lor, deodată, simt fiinţa mea uşoară,
Mai uşoară decât fulgul, ridicându-se în zbor,
Prin răcoarea dimineţii, înspre ţara stelelor.
Înfrăţit cu-ntunecimea şi cu golul mut din spaţii,
Am plutit vreo două zile înspre alte constelaţii.
Undeva, departe, Terra, ca un bulgăre de jar,
Scânteia cu pale raze, rătăcit şi solitar.
Noaptea, calea către stele mă purta. Dar dintr-o parte,
Se mărea ca vijelia şi venea planeta Marte.
Fulgera în adâncime, vuietul umplea tăcerea -
Şi-n vârtejul apropierii mi s-a-ntunecat vederea."

P.S.: Tu, când auzi de planeta Marte te simţi ca acasă. (pentru că Nicole a creat un personaj, un mic marţian, Marty, venit pe Pământ ca să înveţe muzica).

N.S.: Se pare că nu numai eu! Iată, elevul Vasile Sima s-a trezit pe Marte, iar acolo, culmea, putea fi înţeles şi i se vorbea pe... româneşte. Regele locului nu poate fi văzut, fiind chiar Homo sapiens, dar tatăl lui, Primatul quadruman, l-a întâmpinat pe băiat şi, după ce a sorbit o gură din vinul oferit de pământean, s-a binedispus şi a hotărât să îi fie ghid oaspetelui de-abia sosit:
 
"Spune-mi însă, fără teamă, cine eşti, căci bun glas ai
Şi-acest must al fericirii ai poftit ca să mi-l dai:
Multă bucurie, crede, faci tu Marelui Primat."
Eu atunci am cuvântat:
"Sanctitate, de onoarea ce mi-aţi acordat-o mie
Nu sunt vrednic a m-atinge. Eu sunt Sima Vasilie -
Şi cu toată plecăciunea, buna dreaptă vin s-o pup."
Iar din acest moment, începe adevărata prezentare a tuturor speciilor, a evoluţiei lor, după Darwin. O face Primatul, cu emfază:
"Dulce, şti-vei că norodul ce aici de veac trăieşte
E-mpărţit în multe grupe. Fiecare se numeşte
Doar cum regele voit-a. Împărţirea cea mai mare:
P r o t o z o a r e ----------- M e t a z o a r e
După cum li-e corpul: una, sau mai multe bucăţele."
Cu haz, cu imaginaţie, poetul-elev va descrie fiecare specie, marcându-i principalele caracteristici. Iată ce spune despre protozoare:
"Vei vedea acolo neamuri fără mâini, fără picioare,
Fără gură, fără coadă, fără ochi şi fără piele.
Nu te-nfiora, ci vino, vino-n urma feţei mele!
Şi-o să-mi vezi colo strămoşii cei trecuţi în ani şi zile!"
"Să avem iertare, însă..." "Nu te îndoi, Vasile!"
"Da, dar cum putut-au naşte? De n-au gură, n-au nici trup!"
"Nu grăi cuvânt de hulă! Când se înmulţesc, se rup."

N.S.: Îmi place mult poemul, păcat că nu e loc să îl citim acum pe tot. Aleg încă un mic fragment: să îl vedem pe cel despre arahnide.
 
"Ghemuleţele acestea toată vremea torc şi ţes;
Cea din stânga te sileşte să te scarpini foarte des.
Între ele nu e lege. Nu-i nimica spre păcat!
Când nevasta e flămândă se repede la bărbat."

R.S.: Hazul tatii. Îl recunosc!

N.S.: Hazul lui, de multe ori, era haz de necaz! Printre scrierile sale sunt şi file de jurnal. Data şi câteva cuvinte, o propoziţie, două, care ne ajută să îi continuăm biografia.
P.S.: Tocmai terminase liceul din Turda. Era încă război şi Clujul fusese cedat, după Dictatul de la Viena. Nu se putea merge acolo, aşa că tata s-a înscris la Facultatea de Medicină din Sibiu.

N.S.: O scurtă însemnare din 30.X.1943: "Fără locuinţă... Nu ştiu ce să mai fac şi ce să mai zic." Din fericire, a doua zi, pe 31.X, studentul notează: "Găsit locuinţă după amare şi disperate căutări". Din însemnările ce urmează înţeleg că tânărul Vasile, cel mai mare dintre fraţi, făcea tot posibilul să muncească şi să câştige bani.
I.S.: Îi trimitea la Filea cu multe sacrificii. Oare spune ce făcea ca să mai câştige ceva? Ştiu că dădea meditaţii.

N.S.: Sigur, dădea meditaţii, dar făcea şi diferite traduceri. Cărţi întregi, mai mult din franceză. Ca să le poată face pe toate, lucra şi nopţile, până la extenuare. "Poate boala se va încuiba în bietul meu organism slăbit de muncă, extenuat de ceasurile reci de veghe ale nopţilor mele albe, pentru ca să-i pot sălta pe ei. Dar mama, biata mamă, cât nu a lucrat şi nu a suferit pentru noi! 14.XI.1943"
P.S.: Impresionant!
I.S.: Adevărat!
R.S.: Avea pe atunci numai 22 de ani.

N.S.: Şi la vârsta asta nu poţi să nu te gândeşti la dragoste, la viitor. "Poate odată şi odată voi întâlni fiinţa care mă va iubi şi mă va înţelege. Cu această singură nădejde mă mai îndrept sub cerul gol şi rece şi pe pământul indiferent. 17.XI.1943"
I.S.: Mai avea de aşteptat câţiva ani.
P.S.: Aşa este. A întâlnit-o pe mama noastră, iar dânsa l-a adorat, pur şi simplu.
R.S.: Sunt curios dacă ai găsit însemnări din perioada în care a întâlnit fiinţa iubită şi mult aşteptată.

N.S.: Am fost şi eu foarte curioasă, sper că socrul meu m-ar ierta pentru indiscreţie. De multe ori, în carnetele sale - pe care le numeşte Tabularii -, apare câte o însemnare care ne "asigură" că multe pagini au fost distruse de către autor. De aceea, bănuiesc că ce ne-a lăsat poate fi văzut. Numele "Zica" apare în repetate rânduri, tânărul se bucură de clipele petrecute împreună. Acelea sunt momente fericite, luminoase.
P.S.: Pe mama o chema Hortenzia, i se spunea Tenzi. Numai în aceste duioase însemnări tata o numeşte "Zica", de la "Tenzica". Noi îl auzeam strigând-o "Mamă".

N.S.: Era perioada în care Vasile terminase doctoratul în medicină, dar nu avea încă post. Perioadă grea, cu mari lipsuri. La 1.X.1948 spune: "Mă tem să nu mă prindă iarna şomer şi ruşinat". Dar, în acelaşi timp îl vedem pregătit de căsătorie. Avea 26 de ani şi începea să chelească - ştim că pentru mulţi tineri acesta era un mare coşmar. Şi tatăl meu a trecut prin el.
R.S.: Ai zis-o la timpul trecut fiindcă avem în familie tineri CU PĂR, care au grijă să se radă în cap.
I.S.: Culmea ironiei, nu-i aşa?

N.S.: Culmea ironiei! Uite ce nota tatăl vostru: "Întru înfrumuseţare mi-am ras şi îmi voi rade în fiecare zi chelia, doară, doară voi ajunge şi eu blagoslovit cu păr întru fericirea soţiei". 2.X.1948. Dar în aceeaşi zi continuă: "Luând seama mai cu dinadinsul, observai că m-am sluţit foarte". Şi în următoarea zi: "Nu mai pot să-mi descopăr capul din cauza acelei juste observaţii."
P.S.: Aşa-i la tinereţe - spun eu cu-nţelepciune.

N.S.: Cu toate aceste "jene capilare", tânărul Vasile notează pe 18.X că s-au logodit. Poetul observă o imagine fantastică: în lumina lunii pline se vedeau oamenii care se întorceau de la câmp proiectându-şi umbrele pe lună: "Pe vremea când treceau oameni prin lună (...), atunci ne-am logodit."
I.S.: Tata avea deja numirea? Ştiau atunci unde se vor stabili ca tineri însurăţei?

N.S.: Iată că pe 4.XI am găsit două notiţe. Prima: "Numirea nu mai vine. O, de câte luni aşteptăm!" Şi a doua: "Numit Lita! Jalnică tragedie."
R.S.: E satul în care urma să se nască Puiu. De ce "tragedie"? Te-ai lămurit din însemnări?

N.S.: Începea o nouă viaţă, cu totul nouă pe toate planurile: căsătorie, răspunderi familiale, loc necunoscut şi adevărata practicare a meseriei de medic de ţară în anii de după al doilea război mondial, când nu aveai de niciunele. Găsim printre primele impresii: "La Lita, în deşert. 16.XI.1948" O zi mai târziu, dezvoltă puţin: "Acum, numit, stau acasă şi cuget ce să fac şi cum să-mi aranjez casa şi familia. Tare mă tem că nu mare şi mulţumitor lucru voi putea făptui. Mă tem de altfel mult (...) şi de altele asemenea şoade treburi şi de lupi. Toată lumea numai de lupi vorbeşte şi tare mă tem."
P.S.: Era iarnă şi doctorul trebuia să umble în mai multe sate, la bolnavi. Mergea cu o trăsură şi chiar risca să fie atacat de lupi.

N.S.: Mai citez din însemnări: "Lucrez ca bezmeticul, zi de zi şi oră de oră. 14-XII-948": "Muncă amarnică şi rătăcire şi umblare cruntă. 17-XII-1948". Dar, dragii mei, nu mai era mult până la căsătoria părinţilor voştri. Pe 30 decembrie s-au cununat civil şi a urmat nunta, la Turda, în 2 ianuarie 1949. În câteva zile doar, din Lita: "Suntem aşezaţi de-acum în căsuţa noastră dragă. 5-I-1949" Dar cum "pe drumul din poveste, înainte mult mai este", propun să lăsăm mirii să se bucure de noua viaţă iar noi să ne revedem cât de curând cu amintirile lor şi cu alte amintiri deosebite.
P.S.: Abia aştept!
I.S.: Pe curând!
R.S.: Servus!
 

 (va urma)

Conversaţii cu oameni dragi (V.2) - Din păcate, aici pe pământ, fericirea nu e veşnică...

 

Nicole Sima: Mă "întâlnesc" iar cu tine, verişoara mea, Monica Fermo, devenită de ani buni Maica Ecaterina.
Monica Fermo: Conversaţia noastră trebuie să continue, pentru că am încă destule să îţi spun despre anii în care, pe perioade destul de lungi, mă dădeaţi dispărută.

N.S.: Erai în Ţara Sfântă, Israel, aveai o viaţă nouă, total diferită de viaţa trăită în România. Rămăseserăm la momentul în care, găsindu-te la mănăstirea Maria Magdalena, mănăstire ortodoxă rusă, ai fost primită în rândul monahiilor. Erai, oficial, soră. Cam ce înseamnă asta? Eu îmi imaginez că este un fel de ucenicie, ca să înveţi "meseria" şi să poţi deveni maică.
M.F.: Ai intuit bine. Nu te călugăreşti fără o pregătire. În ceea ce mă priveşte, am făcut primii paşi în România şi am pornit de la munca "de jos": m-am angajat paracliser la biserica Sfântul Vasile de pe Calea Victoriei.

N.S.: Ia te uită! Dintre toate bisericile din Bucureşti, tocmai unde s-au căsătorit părinţii mei... ce-i drept, asta a fost în 1944, deci cu ceva anişori înainte...
M.F.: Nu ştiam. Am lucrat apoi şi la alte biserici, tot în Bucureşti, însă vreau să îţi spun ceva amuzant legat de biserica din Calea Victoriei. Preotul era originar din Scorniceşti şi de câte ori trecea pe acolo maşina cu Ceauşescu, acela fiind traseul obişnuit, părintele ieşea să îl salute din pragul bisericii. Deh, fuseseră consăteni!

N.S.: Ce trebuia să faci ca paracliser?
M.F.: Draga mea, vrute şi nevrute, de la vândut lumânări sau iconiţe, la spălat pe jos... Iar îmi vine să râd!!!

N.S.: Râzi, maică! Râsul e sănătos! Dar nu râde de una singură, te rog!
M.F.: Nu, nu! Stai să vezi! Tocmai spălam pe jos cu gaz, stând în patru labe şi frecând bine ca să se ducă ceara de la lumânări, când văd că intră în biserică o tânără pe care o cunoşteam din lumea teatrului, lume pe care o părăsisem de curând. Îţi dai seama ce şocată a fost! Dar, revenindu-şi, s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit că mă poate recomanda unui medic psihiatru foarte bun. Vezi Doamne, credea că am înnebunit!

N.S.: Era destul de greu de crezut că făceai asta din convingere?
M.F.: Greu. Nici măcar mama mea nu credea că e ceva DEFINITIV. Spunea că îmi va trece, aşa cum au trecut şi alte faze din viaţa mea.

N.S.: Săraca Olga, mama ta, nu a mai apucat mare lucru din a doua ta viaţă, ca să-i spun aşa. S-a dus chiar în 1990. Nu ştim dacă ar fi fost împotriva deciziilor tale privind intrarea în viaţa monahală...
M.F.: Nu ştim, adevărat, însă iată că acum eram singură, fără părinţi, fără soţ, fără copii. Poate că părintele Argatu a ţinut cont de asta atunci când mi-a dat binecuvântarea sa.

N.S.: Făcuseşi o primă ucenicie în România, ajunseseşi în Israel, ne-ai vorbit despre prima impresie, încă de la aeroport, trecuseşi prin mai multe locuri, Ierihon, la Moş Dumitru doi ani şi jumătate, apoi Sarandarion. Ai simţit ceva special? Rogu-te, împărtăşeşte-ne şi nouă din "interiorul" acelor ani.
M.F.: Tot ce pot să spun este că momentele, experienţele, trăirile mele în Ţara Sfântă au fost atât de uriaşe, încât mi-e foarte greu să mă exprim în cuvinte. Au fost la superlativul absolut şi au venit gradat, adică pe măsură ce puteam să duc aceste fericiri, mi se dădeau. Pe muntele Carantania, îmi aduc aminte că poate 10 zile sau 2 săptămâni nu am dormit decât foarte puţin. Nu puteam dormi, de fericire. Părintele îmi dăduse un binoclu cu care ieşeam pe terasă, în mirosul specific al mirodeniilor orientale de la plantele din jur, şi priveam cerul cu stelele care erau uriaşe deasupra capului şi aveam impresia că pot întinde mâna ca să prind luna. Era o linişte desăvârşită - o pace şi o frumuseţe de nedescris.

N.S.: Imagini idilice, aducătoare de pace interioară. Cred că acolo Dumnezeu era mai aproape!
M.F.: Ai dreptate! Ştiu că vă scrisesem atunci o ilustrată unde spuneam cam aşa: "Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit, la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptăţii, pentru numele Lui. Căci de voi şi umbla în mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele." Citat din Psalmul 22.

N.S.: Îmi amintesc perfect! Mărturiseai că psalmul oglindeşte întocmai starea ta materială şi spirituală, spuneai şi subliniai că eşti fericită. Eram şi noi fericiţi pentru tine!
M.F.: Este esenţial pentru mine să fiu bine înţeleasă.

N.S.: Cu toţii dorim asta, deci te rog să dezvolţi!
M.F.: Vreau să spun că eu am crezut şi cred sută la sută, cu convingere, tot ce au spus Evanghelia, Biblia, Sfinţii Părinţi. Cred că ceea ce unii numesc fapte ciudate, stranii, fapte inexplicabile sunt, de fapt, minuni divine şi viaţa mea de credinţă, trăită duhovniceşte, este plină de asemenea minuni. Îmi dau seama că nu este uşor de înţeles, de crezut chiar, dar te rog să îmi dai voie să mărturisesc aici câteva întâmplări, mai mari sau mai mici, toate memorabile pentru mine.

N.S.: Te ascult!
M.F.: Eram în România, nu mai lucram la biserica de pe Calea Victoriei, doream să îmi găsesc o ocupaţie, însă nu ştiam încotro să mă îndrept, mai ales că era greu de găsit un post liber la o biserică din Bucureşti. Rugându-mă la Dumnezeu să îmi îndrume paşii, am plecat de acasă şi aproape că m-am simţit dusă de mână într-o direcţie, ajungând la o biserică de pe strada Polonă. Imediat cum am intrat şi am spus ce doresc, am primit un post de probă, deşi în biserică era deja o persoană angajată la lumânări şi celelalte treburi.

Biserica Sfântul Vasile, strada Polonă (astăzi Catedrală - revenită la ritul greco-catolic)

N.S.: Şi?
M.F.: Aici, fiind foarte curând Învierea, am primit un mare dar duhovnicesc: am simţit cum mă pătrunde Lumina Sfântă adusă de preot din altar şi împărţită credincioşilor cu bine cunoscutele cuvinte: "Veniţi de luaţi Lumină!" A fost copleşitor şi am căzut în genunchi, pur şi simplu.

N.S.: Dacă aici, în Bucureşti, ai trăit asemenea momente, chiar că e de aşteptat ca ACOLO, în Ţara Sfântă, să fi avut parte de mult mai multe.
M.F.: Fără îndoială. Mă aflam la Mănăstirea Maria Magdalena de la Ierusalim. Mănăstire rusească.

Mănăstirea Maria Magdalena, Ierusalim

N.S.: Cred că acolo te-ai simţit ca "acasă", mama ta având sânge slav, rusofilă din cap până-n picioare, bunicii pravoslavnici, vorbind limba rusă...
M.F.: Ei, ştii cum e... În mod paradoxal, eu nu mă pliam prea bine pe atmosfera rusească. Chiar o respinsesem încă din copilărie, mai ales că prin anii şaizeci exista la noi o ură faţă de sovietici. Pe deasupra, în biserica rusă totul este prea teatral, prea oficial. La greci mă simt mult mai "acasă", totul este mai apropiat de sufletul meu.

N.S.: Să înţeleg că doreai să pleci de la Maria Magdalena.
M.F.: Mă frământam, nu ştiam ce să fac, cum ar fi mai bine pentru mine şi, după adânci rugăciuni, mi s-au deschis căi nesperate. Nu spun că a fost uşor, însă tot ce îmi dorisem se împlinea.

N.S.: Adânci rugăciuni...
M.F.: Da! Multă lume se roagă, uneori papagaliceşte, spui o poezie şi gata. La mine a fost altfel, am simţit fiecare silabă, fiecare literă, e foarte greu de explicat, şi răspunsul a venit. Am stat 17 ani în Israel, am făcut ascultare la Patriarhia Greacă, am colindat pe unde era nevoie de mine, pe unde mă trimiteau ei.

N.S.: Ai avut fel de fel de "aventuri", probleme cu viza de şedere uneori... Dacă ai stat atâţia ani, nu puteai căpăta cetăţenia? Spun şi eu în necunoştinţă de cauză...
M.F.: Exclus. Cetăţenia o căpătam numai dacă eram de rit mozaic, ceea ce nu era cazul la mine. Dar am putut avea viză specială, când mă cerea Patriarhia. Cetăţean român cu rezidenţa în Israel, valabilă 2 ani sau 1 an. Nu a mers totul lin, mai veneam în România, mai plecam, întâmpinam adesea probleme, făceam jertfe, dar a meritat de fiecare dată.

N.S.: Îmi amintesc de o fază în care ai ajutat nişte fete să ajungă în Israel, le-ai plătit biletele de avion.
M.F.: Cu ultimii bani din agoniseala familiei, după ce donasem apartamentul în care am trăit, după ce am mai donat sau vândut unele lucruri, încă am încercat să fiu generoasă. În fine, nu a ieşit prea bine atunci, fiindcă au fost gelozii, supărări, iar eu nu mai aveam din ce să îi ajut şi pe alţii. Dar câţiva ani mai târziu, cam după primii şapte ani de Israel, am încercat din nou să o ajut pe una dintre fetele acelea. Nu aveam viză atunci, am mers cu ea în Egipt, nu am reuşit să intrăm în Israel, am cerut ajutor la Ambasada României, nu l-am primit, alergam de colo, colo, teribile aventuri. Totuşi, rămânând mai mult timp în Egipt, am avut parte de împlinirea altui vis: am ajuns în Sinai, în locul în care Dumnezeu i-a vorbit lui Moise şi i-a dat tablele cu cele zece porunci. Chiar în acel loc au ajuns şi primii creştini.

N.S.: Deci ai ajuns la cele mai vechi aşezăminte cunoscute ale creştinismului.
M.F.: Am ajuns! Şi am stat câteva luni. În mijlocul pustiei Sinaiului. Ce am simţit este indescriptibil! M-aş fi întors oricând acolo. Mă gândeam că e locul în care mi-aş vedea sfârşitul vieţii. O oază printre dune de nisip la Faran, mănăstire grecească de maici. Am ajuns acolo la finele hamsinului.

N.S.: Am auzit de hamsin. Este vântul fierbinte şi uscat, care aduce cu el şi nisip fin. Foarte greu de suportat.
M.F.: Hamsin înseamnă cincizeci în limba arabă, vrând să spună că aceste vânturi bat cam 50 de zile într-un an. Eu nu prea suport căldura, dar nopţile erau divine. Puteam ieşi afară şi priveam acel cer unic, înstelat.

Mănăstirea Faran

N.S.: Mi-ai spus că viaţa ta a fost plină de dorinţe împlinite.
M.F.: Acolo, în Ţara Sfântă, fiindcă am ajuns peste tot pe unde visasem. Mi-am dorit foarte mult să fiu pe Muntele Tabor pentru Schimbarea la Faţă.

N.S.: În calendarul ortodox este marcată ziua de 6 august.
M.F.: Da. Am reuşit să ajung acolo de mai multe ori şi am fost fascinată de fenomenul care se petrece de fiecare dată.

N.S.: Te cred şi cred că ceea ce ai văzut şi simţit în toate locurile acelea formează astăzi un fel de temelie pe care ai clădit monahul de astăzi, adică Maica Ecaterina cu credinţa ei puternică.
M.F.: Nu tăgăduiesc. Mă gândeam acum, dacă tot ne-am amintit de Schimbarea la Faţă, cum atât de multe momente din Sfânta Scriptură s-au oglindit în artă.

N.S.: Am ales eu câteva pentru evenimentul de pe Muntele Tabor. Îmi pare rău că nu am avut ocazia să văd icoanele pictate de tine, fiindcă, după cum am înţeles, fosta Monica Fermo cu notă mică la desen în clasele primare, a fost binecuvântată cu măiestrie acolo, în Israel.
M.F.: Minunea lui Dumnezeu!

N.S.: Însă minunea nu s-ar fi înfăptuit dacă tu nu ai fi pus mâna pe pensulă şi nu ai fi avut în inimă un foc.
M.F.: Tot de la Dumnezeu!

Giovanni Bellini

Pietro Perugino

Teofan Grecul

Rafaello

*

N.S.: După un număr de ani, sosise momentul să te stabileşti "la casa ta", în Ierusalim.
M.F.: A fost incredibil! Să am o chilie "pe viaţă", într-un loc despre care trebuie neapărat să îţi spun câteva cuvinte.

N.S.: Neapărat!
M.F.: Timp de 15 ani am pendulat între momente de fericire şi momente de restrişte. Am vărsat lacrimi amare, rugându-l pe Domnul să îmi permită să mă "odihnesc" într-un loc sfânt. Cunoşteam acel loc. Era mănăstirea Saydannaya, mănăstire de maici situată nu departe de Sfântul Mormânt. Vieţuia acolo de peste 60 de ani o maică plecată dintr-un sat de lângă Vaslui: Maica Maria.

N.S.: Maria, nume binecuvântat.
M.F.: Este numele Maicii Domnului, dar şi al bunicii sale, care locuise chiar în acest loc.

N.S.: Aşadar, Bunica Maicii Domnului, Maria...
M.F.: Era mama Sfintei Ana. Nu vreau să intru în toate amănuntele, dar vreau să îţi mai spun că mănăstirea Saydannaya se află sub stăreţie elenă şi găzduieşte şi câteva maici din România.

Icoana Bunicii Maicii Domnului aflată în Mănăstirea Saydannaya

N.S.: Acolo, dragă Monica, ai putut să îţi amenajezi chilia.
M.F.: Nu a fost deloc uşor. Era ca un fel de grotă. M-au ajutat muncitori români veniţi să lucreze în Israel. Când a fost gata, a fost fericirea cea mai mare. Am păstrat câteva poze.

Intrarea în chilia mea

Curtea în care ne mai odihneam

 

N.S.: Locul acela plin de sfinţenie ţi-a dat atunci prilejul să scoţi la lumină o cărticică nouă. Povesteşti acolo legenda ce stă la baza numelui Saydannaya, mănăstirea Sfintei Doamne, sfânta Ana.
M.F.: Era vorba despre o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care iniţial se aflase la Mănăstirea Seidanaiya de prin părţile Damascului, dar a ajuns "ca prin minune" în această mănăstire din Ierusalim, care, ulterior, a luat denumirea Saydannaya.
 
N.S.: Sunt şi alte lucruri interesante în cărticica ta şi mi-a plăcut împletirea pe care ai făcut-o între dorul TĂU de bunica şi ideea Bunicii Sfinte. Frumos!
M.F.: Mersi, draga mea!

Maica Ecaterina Fermo, Pe urmele Bunicii Maicii Domnului,  Editura Agaton, Făgăraş, 2010

 

M.F.: Oricum, pot mărturisi că tot ce e ACOLO îmi face bine, îmi face plăcere - aerul, clima, limba -, într-un cuvânt TOTUL, şi mă face FERICITĂ!
Din păcate, aici pe pământ, FERICIREA NU E VEŞNICĂ... După cum ştii, m-am îmbolnăvit grav de picioare cu o artroză severă care m-a adus acum 10 ani în ţară.

N.S.: De atunci te afli la Mănăstirea Paltin, din satul Petru Vodă. Ca să îţi spun drept, am o anumită linişte ştiindu-te acolo, pentru că măicuţe devotate îţi sar în ajutor, pentru că există şi îngrijire medicală de care, din păcate, ai avut nevoie de foarte multe ori. Dar să nu ne întristăm, pentru că de fiecare dată te-au scos la liman (pe tine şi pe motanii tăi!!!)
M.F.: Aşa este, sunt ajutată foarte mult şi le mulţumesc din tot sufletul maicilor care fac ascultare la mine şi fără de care, cu neputinţele mele fizice, nu ştiu cum aş fi rezistat. Pe vremuri, tatăl tău, văzând că merg de la o mănăstire la alta, în Israel, dar şi în România, mă sfătuia să îmi găsesc un loc, fiindcă vine şi bătrâneţea într-o zi şi nu voi mai putea trăi cu bocceluţa pe umăr. Câtă dreptate avea!

N.S.: Sincer, eu nu cunosc mănăstirile din România, ca să spun care e mai bună, mai potrivită pentru tine, dar - exceptând faptul că ţi-ai dori să fi fost într-un loc mai puţin friguros -, o consider perfectă, pentru că este o mănăstire care a luat fiinţă din milostenie.
M.F.: Părintele Iustin Pârvu a dorit să amenajeze un loc în care să fie ajutaţi oameni nevoiaşi, vârstnici şi bolnavi, dar şi copii necăjiţi. De la un mic aşezământ în care erau îngrijite câteva maici vârstnice, bolnave, cu timpul locul s-a îmbogăţit cu personal medical, cu un laborator în care se lucrează la diferite preparate din plante medicinale.

N.S.: A! Te întrerup puţin: acum un an şi ceva am fost foarte îngrijorată fiindcă se dădea la televizor ştirea că Mănăstirea Paltin din Petru Vodă a luat foc. Până să aflăm că nu este nimeni rănit, îţi dai seama cum ne-am speriat. Dar ştirile ulterioare spuneau că au luat foc plantele medicinale puse la uscat. Se vorbea de trei tone. Aşa să fie? Poate jurnaliştii au exagerat.
M.F.: Focul acela din 5 ianuarie 2020. Da. Ne-am speriat şi noi, dar nu a ajuns la chiliile noastre şi nici biserica nu a fost atinsă. Nu s-a exagerat, maicile adună din greu plante medicinale şi le pun la uscat.

Mănăstirea Paltin-Petru Vodă, iarna

Mănăstirea Paltin-Petru Vodă, vara

N.S.: Sunt sigură că fără rea-voinţă, pur şi simplu pentru că nu verifică, anumite persoane au tot postat pe internet ca ştiri "de ultimă oră", cu litere de-o şchioapă, "noutăţi" despre tine. Una la mână, deşi tu eşti de zece ani la Petru Vodă, te plasează la Ierusalim, în mica ta chilie. Pe urmă, descrierea ta, când se referă la anii '70, mie, una, nu îmi cade bine. Nu ştiu ce părere ai tu: "blondă fatală", "sex simbolul anilor '70", "una dintre cele mai frumoase femei din capitală", "o divă"... Mai vrei?
M.F.: Nu, nu, îmi ajunge! Eram drăguţă, chiar frumuşică dacă mă aranjam, eram şi fotogenică, aşa încât o poză sau două pe care nu am reuşit să le distrug pot arăta asta. Dar divă? Doamne iartă-mă! Ceea ce mă poate deranja în acest gen de afirmaţii este mai ales teama că cititorul ar bănui că eu însămi mă declaram mare vedetă sau, chiar mai rău, spun acum aşa ceva despre trecutul meu.

 

Două poze din tinereţea Monicăi Fermo

N.S.: E mai bine să punem noi punctul pe i sau lucrurile la punct în această conversaţie.
M.F.: Sigur că da! Am iubit teatrul, doream să joc roluri principale, le şi studiam, jucam, mai ales în anii primei tinereţi, pe când activam la un club teatral, dar mai târziu, la Teatrul Naţional, rolurile mele erau minore. Tot astfel şi în film, cel mult în scurt metraje mai spuneam câteva vorbe. Deci, departe de a fi "divă". Te rog, Nicole, să nu rămânem acum în sfera asta. Nu am de gând să dezvolt acest subiect care ţine de trecut.

N.S.: Aşa este. Ţine chiar de un trecut din ce în ce mai îndepărtat. Haide să găsim ceva frumos ca să încheiem conversaţia noastră "fără fir".
M.F.: Haide! La ce te-ai gândit?
 
N.S.: Ca "păstrător" al familiei, deţin şi câteva rânduri scrise de mâna ta (!). Le vei vedea mai jos. Doresc să te întreb ce este fericirea pentru tine. O propoziţie, te rog...

Vorbe scrise de Maica Ecaterina Fermo

 

M.F.: Pentru mine, fericirea pe Pământ nu poate avea decât gust divin! Restul sunt împliniri, bucurii. Aşa gândesc şi simt eu şi nu mă voi schimba.

N.S.: Îţi doresc din tot sufletul să fii fericită!
M.F.: Şi eu vouă, tuturor! Mă rog pentru voi toţi!