Conversaţii cu oameni dragi (V.1) - S-au întâmplat multe după botez. Nu sunt minuni, e dragostea lui Dumnezeu către mine şi a mea către Dumnezeu

 

Monica Fermo

Nicole Sima: Sunt ani de când nu ne-am văzut, Monica dragă.
Monica Fermo: Noi nu ne-am văzut, dar îngeraşul tău vorbeşte cu îngeraşul meu.

N.S.: Ce frumos ai spus-o! Sunt convinsă de asta.
M.F.: Există între noi acea legătură tainică, fără cuvinte.

N.S.: Există. Eu mi-o explic simplist: suntem verişoare primare, mama mea soră cu tatăl tău, te cunosc de când te-ai născut şi veneai zi de zi la noi...
M.F.: Nu zic că greşeşti, dar eu mi-o explic ceva mai adânc. Aminteşte-ţi de un anume moment din viaţa noastră: acela în care fiecare, în mod independent (aparent!), am debutat într-ale scrisului.

N.S.: O, da! La o vârstă respectabilă: tu apropiindu-te de 50 şi eu pe la 53 de ani. Am zis atunci că parcă bunicul nostru comun ne-a deschis această inedită cale.
M.F.: Eu am convingerea că aşa a fost. Poate că ţi-am povestit chiar atunci ce mi s-a întâmplat în Israel în perioada imediat următoare apariţiei primei mele cărţi: Talita Kumi - Înviind pe drumul Damascului.

Talita Kumi, prima ediţie, Editura Cartea ortodoxă, Galaţi, 2004

N.S.: Despre Talita Kumi vom mai vorbi, te pregătesc de pe acum. O consider cartea ta "de căpătâi". Dar aminteşte-mi, te rog, la ce te referi, căci în Israel - unde ai petrecut atâta timp încât eşti numită adesea "Maica Ecaterina de la Ierusalim" -, ţi s-au întâmplat foarte multe.
M.F.: Mă refer la sufletul bunicului Fermo pe care parcă l-am simţit ocrotindu-mă şi îndrumându-mă în perioada aceea. Uite povestea: mă aflam în casa unor buni prieteni, eu tocmai ajunsesem de la aeroport, obosită. Ce să fac până una-alta? Răsfoiesc o revistă în limba română şi, după câteva pagini, trag un ţipăt de mi-am speriat gazdele.

N.S.: Ha-ha! Ştiu acum! Ai văzut o reclamă la o carte scrisă de un anume (sau O anume) M. Fermo. Titlul cărţii era cules cu acelaşi corp de literă ca volumul tău proaspăt ieşit de sub tipar. M(onica) Fermo erai şi tu. Nici tu, nici altcineva din familie nu aveam habar de vreo rudă la Ierusalim.
M.F.: Sub reclamă şi preţul cărţii se afla şi numărul de telefon la care se putea suna pentru o comandă. În secunda următoare deja sunam, cu emoţie şi speranţă. Nu e puţin lucru să afli că ai rude în Ţara Sfântă, în Oraşul Sfânt. Şi erau CHIAR rude. Menahem Fermo şi sora lui, Adriana. Ne-am ataşat unii de alţii, din nefericire ei nu mai sunt acum în viaţă, dar le păstrez o caldă amintire.

Cartea lui Menahem Fermo având acelaşi corp de literă ca Talita Kumi, Înviind pe drumul Damascului

N.S.: Nu-i aşa că şi Menahem (la o vârstă mult mai venerabilă decât a noastră) era la prima lui carte?
M.F.: Foarte adevărat. Şi, stai puţin să vezi ce s-a întâmplat când i-am vizitat pentru prima oară şi încercam să ne dăm seama cum ne înrudim. Se duseseră la bucătărie şi eu, din nou, pun mâna pe o revistă în limba română: Viaţa noastră. Deschid revista la întâmplare şi înmărmuresc. Adică, pardon, căci dacă aş fi înmărmurit aş fi amuţit, dar eu am tras un ţipăt.

N.S.: Ha-ha! Pe tine hazul te salvează. Ai ţipat DIN NOU?
M.F.: Exact pe mijlocul paginii respective era o poză cu Nicolae Titulescu şi alţi politicieni, în spatele lor aflându-se bunicul Fermo...

N.S.: Ei, na! Nu cunosc poza, dar bunicul Fermo era ziarist de politică externă şi apropiat al lui Titulescu, deci e foarte plauzibil, numai că nu mă aşteptam la o asemenea coincidenţă.
M.F.: Mă mir că tu numeşti asta simplă coincidenţă.

N.S.: Eu nu ştiu ce să zic, dar aştept să mă contrazici.
M.F.: Am simţit în mod clar că, pe undeva, sufletul bunicului Fermo mă ocroteşte. Nu spun mai mult şi sunt sigură că tu ai simţit acelaşi lucru, dar eşti, poate, mai prudentă în afirmaţii.

N.S.: Poate... deşi am o sensibilitate aparte şi anumite trăiri speciale, mai ales bazate pe telepatia cu oameni dragi, o parte din mine este foarte raţională şi axată pe concret. Aşa încât acum, conversând cu tine de la distanţă (deh!), vreau să intrăm puţin în concretul vieţii tale. De ani de zile, mulţi de tot, trăieşti în nişte dureri fizice inimaginabile. Dureri de oase, trebuie să iei analgezice permanent, nu te poţi deplasa. Sufăr pentru tine, îmi pot imagina cât e de greu, dar văd la tine o acceptare, un senin sufletesc izvorât din credinţă.
M.F.: Stă scris în

Psalmul 37:
Nu este pace în oasele mele de la faţa păcatelor mele.
Că şalele mele s-au umplut de ocări şi nu este vindecare în trupul meu.
Că fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu.

Întocmai aşa s-a întâmplat cu mine. De acolo vine acceptarea despre care vorbeai tu.

N.S.: Înţeleg ce spui şi ştiu că tu chiar "ţi-ai vestit fărădelegea" în impresionanta ta confesiune din Talita Kumi, Înviind pe drumul Damascului. Cred că ai simţit nevoia, pe de-o parte, să "scapi" de povara unui trecut cu multe greşeli, dar şi să arăţi că se poate. Să fii un exemplu pentru cei ce se cred pierduţi, cei ce nu mai au nicio nădejde. Sincer, ţi-am admirat curajul.
M.F.: Îmi aduc aminte cum la lansare, tatăl tău avea lacrimi în ochi. M-a impresionat, fiind poate pentru prima dată când mă privea admirativ. Parcă şi el îmi ierta păcatele trecute şi mă încuraja să rămân pe drumul pocăinţei, pe drumul credinţei.

N.S.: Eram cu toţii acolo, impresionaţi şi mândri de tine.
M.F.: Momente binecuvântate!

 
Lansare Talita Kumi, sesiune de autografe / Mircea Ulubeanu felicitând-o cu emoţie pe Monica Fermo

N.S.: Îmi vine acum în minte poezia lui Octavian Goga, Rugăciune, iar în câteva dintre versurile ei văd parcă şi transformarea ta de la marile ispite pe care le-ai trăit la maxim până aproape de 33 de ani, la paşii uriaşi făcuţi apoi. Îţi aminteşti versurile?

În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

M.F.: Sigur că mi le amintesc! Şi pot să îţi mai spun o strofă care se potriveşte cu rugăciunile mele fierbinţi în timp ce lacrimile îmi şiroiau pe obraji:

Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.

N.S.: Nu sunt sigură că tu ştii că bunicul Fermo îl cunoscuse pe Octavian Goga.
M.F.: Ştiam eu ceva, dar cum tu eşti "păstrătorul familiei", te las să spui mai multe.

N.S.: Bine ai spus cu "păstrătorul familiei", fiindcă am o copie după actul de naştere al mamei mele. Ia te uită la semnături! E tatăl, I. Fermo, şi unul dintre cei doi martori, însuşi Octavian Goga.
M.F.: O, pe asta nu o ştiam, aveam în minte doar numele de Octavian dat fiului născut la un an după naşterea mamei tale.

N.S.: Sigur că da! Îl chema Octavian tot după Goga. Ai fi crezut că i-a fost naş, însă toţi fraţii Fermo s-au botezat când au devenit majori.
M.F.: Cam ca mine! Zic "cam", pentru că eu m-am botezat abia la 33 de ani. Iar până atunci...

N.S.:... puncte, puncte... După botez, au existat încă de la început câteva "minuni" de care eu, ştiindu-te atât de bine, am rămas uimită. Te ştiam afonă, cântai fals de tot şi, dintr-o dată, după ore şi zile petrecute în biserică, în rugăciune, mi-ai cântat perfect curat din cântările bisericeşti.
M.F.: Ha-ha! Uitasem asta.

N.S.: Stai să vezi cu ce alte transformări m-ai pus pe gânduri. În şcoală, ca să iei o notă mai bună la desen şi lucru manual, trebuia să îţi facă tema Olga, mama ta. Ea avea un talent deosebit.
M.F.: Iar eu aveam două mâini stângi. Aşa era.

N.S.: Ei, ce minune s-a petrecut cu tine la Ierusalim şi în celelalte mănăstiri din Ţara Sfântă, unde ai lucrat metanii superbe şi ai pictat icoane pe care le vindeai sau le dăruiai credincioşilor? Am păstrat o mică metanie pe care mi-ai dăruit-o acum vreo... 25 de ani şi una dintre primele tale icoane. Mi se pare interesantă "pânza" pe care ai pictat. Glumesc. Este o piatră găsită în locuri sfinte.

 
Una dintre primele încercări pe care Maica Ecaterina, Monica noastră, ne-a dăruit-o în anii '90, pe când se pregătea pentru călugărie

Metanie lucrată de Maica Ecaterina şi sfinţită la Ierusalim

M.F.: Cu mine s-au întâmplat multe după botez. Nu sunt minuni, e dragostea lui Dumnezeu către mine şi dragostea mea către Dumnezeu. Scriam într-o carte (Metanii de dor) cât de fericită am fost să văd că "am fost în stare, din mâinile mele păcătoase, să scot chipul Domnului, chipul Maicii Domnului, ale Sfinţilor, şi să pot picta în tot felul de feluri, începând din creion, de la mijloacele cele mai rudimentare, şi terminând cu picturile în uleiuri, pe piatră, pe sticlă, pe lemn - picturi bizantine care pot fi văzute la ora actuală la biserica din Sinai, de pildă, la biserica Sfânta Ecaterina, la biserica din Ierusalim, la prieteni, cunoştinţe şi rude... Spuneam că darul acesta a venit ca o mângâiere, atât pentru mine, cât şi pentru cei dragi, cărora le-am putut oferi câte ceva din preaplinul inimii mele."

Monica Fermo, Metanii de Dor - Convorbiri realizate de Romeo Petrasciuc / Editura Agnos, Sibiu, 2007

N.S.: Mare bucurie, într-adevăr! Vorbeam zilele trecute cu cineva despre tine şi am fost întrebată ce păcate aveai pe conştiinţă: ai ucis? ai furat? te-ai drogat? Am răspuns pe loc că nici vorbă de aşa ceva. I-am povestit în mare câte ceva din tinereţea ta ceva mai libertină şi am primit ca replică argumente care, în mare parte, pot sta în picioare: "A iubit?" Da! "S-a cultivat?" Da! "A avut talent şi a încercat să meargă pe drumul artistic?" Da, nu pot să neg nici lucrul acesta! Pasionată de teatru, a încercat să intre la actorie pe vremea când nu se prea intra, concurenţa fiind foarte mare, şi nu a reuşit deşi avea talent. Totuşi, a activat ani de zile în lumea teatrală, în lumea televiziunii, a filmului. "Atunci?"
M.F.: Eram oarbă şi căutam ceva ce simţeam că trebuie să existe. Dar, în loc să caut unde trebuia, mă afundam în lumea întunericului.

N.S.: Interlocutorului meu i-am răspuns, într-un final, că cel mai bine ar fi să citească direct vorbele tale din Talita Kumi, publicată în două ediţii cu tiraje multiple, epuizate, dar care se găseşte online pentru orice doritor.
M.F.: Ha-ha! Scurt şi la obiect! Ecourile la cartea asta mi-au arătat în mod limpede câţi oameni, mai tineri ori mai puţin tineri, se regăsesc oarecum în trăirile mele, în greşelile mele trecute şi doresc să afle ce ar putea face ei înşişi ca să revină pe drumul drept.

N.S.: Parcurgându-ţi din nou cărţile, am găsit o frază tare în La limita sfinţeniei. Un posibil răspuns pentru cei ce ţi-au cerut îndrumarea. Iată citatul: "Fraţilor, eu, Maica Ecaterina, vin din adâncul iadului şi vă spun că SE POATE!... se poate să fii indolent şi brusc să te trezeşti şi într-un an de zile, zilnic măcar o oră, cu creionul în mână (pentru adnotări şi întrebări) să străbaţi Vieţile Sfinţilor şi la sfârşit să-ţi pui întrebările fireşti: Cine eşti? De unde vii? Şi unde te duci? Iar răspunsul, desigur, nu ţi-l poate da decât Biserica lui Hristos."
M.F.: Eu aşa am făcut. Am citit, am ascultat, am fost îndrumată de marii părinţi care mi-au călăuzit paşii în creştinism.

Maica Ecaterina Fermo, La limita sfinţeniei, Editura Axa, Botoşani

N.S.: Botezul - moment de cotitură al vieţii tale cu 180 de grade. Este adevărat, te-ai botezat târziu, este adevărat, ai făcut-o sub anumite influenţe, sfaturi, dar mă gândesc că, pe undeva, Babusia şi Dedusia, bunicii tăi din partea mamei, având rădăcini ruseşti, oameni cu frica lui Dumnezeu, or fi sădit în tine mugurii credinţei ortodoxe. Aşa, pe nesimţite, binecuvântând pâinea înainte să taie prima felie sau fruntea ta de copil înainte să pleci către şcoală. Nu crezi?
M.F.: Categoric. Anii petrecuţi lângă bunici, amândoi învăţători veniţi din Basarabia în Regat şi stabiliţi la Târgovişte, au lăsat urme adânci în sufletul meu. O recunosc acum, fiindcă atunci îmi doream libertate, mai bine zis ceea ce înţelegeam eu prin libertate. Doamne, cât de mult îmi doresc să am cât de cât o influenţă asupra tinerilor! Să îi scutesc, prin exemplul personal, de atâtea greşeli pe care le-am făcut eu însămi în tinereţe.

N.S.: Te cred. De altfel, ai căutat să îndrumi în repetate rânduri, prin conferinţe ţinute în diferite oraşe, prin articole, cărţi, discuţii de la om la om, căci ştiu că au venit credincioşi să stea de vorbă cu tine...
M.F.: Ai spus "conferinţe" şi mie nu prea îmi place asta. Este prea pompos, deşi, de câte ori eram invitată să vorbesc eram prezentată în felul acesta, de parcă venise Papa de la Roma sau cine mai ştie ce personalitate. Le spuneam întotdeauna că am venit să le vorbesc simplu, normal, să intrăm în dialog dacă se poate şi să câştigăm experienţă unii de la alţii.

Maica Ecaterina vorbind credincioşilor

N.S.: Aşa cum tu ai deschis bine urechile la vorbele părintelui Argatu de la Mănăstirea Cernica sau la predicile părintelui Galeriu de la biserica Silvestru din Bucureşti, ori ale marelui duhovnic, Sofian, de la Mănăstirea Antim.
M.F.: Am deschis urechile şi sufletul. Mai ales sufletul care avea atâta nevoie de lumină.

N.S.: Te-a botezat părintele Argatu - ai căpătat atunci numele de botez Elena - şi, ceea ce ştiu, tot sub îndrumarea sa ai înţeles că vei lua drumul călugăriei, nu chiar imediat, doar după multă pregătire aici şi în locurile sfinte din Israel. Ai fost în mai multe locuri, la diferite mănăstiri, ai avut experienţe diverse, încercări, lipsuri.
M.F.: Visul părintelui era să ctitorească o mănăstire românească în Ţara Sfântă. Evident, acesta devenise şi visul meu: să devin maică la mănăstirea ce urma să fie construită.

N.S.: Ştiam ceva de Ierihon.
M.F.: Sigur că da. Acolo auzise părintele că ar fi fost de vânzare un loc deţinut de un bătrân, Moş Dumitru, pe care l-am cunoscut şi eu. Părintele Argatu a cumpărat acel loc şi l-a donat Patriarhiei Române, ca să se construiască acolo lăcaşul ortodox român.

N.S.: Frumos gest! A reuşit să îşi împlinească acest vis?
M.F.: Visul i s-a împlinit, însă nu în timpul vieţii sale pe pământ. Mănăstirea există cu ajutorul multor oameni de bine care au făcut donaţii sau au lucrat efectiv la construirea ei.

Aşezământul românesc de la Ierihon

N.S.: Poate că ai fi avut şi tu acolo loc, dacă mergea totul mai rapid. Dar aşa a trebuit să îţi iei traista-n băţ şi să baţi la diferite uşi. Aş vrea să aflăm, pe scurt, cam pe unde ai fost, cum te-ai descurcat, ce ajutoare ai primit sau NU. De fapt, eu însămi am de umplut anumite goluri, căci în perioadele acelea, din 1990, de la prima ta plecare, de mai multe ori am intrat în panică neştiind nici măcar unde te afli, nicidecum ce faci, dacă eşti sănătoasă ori dacă eşti în viaţă. Auzeam fel şi fel de întâmplări despre atacuri, bombe...
M.F.: Nu eşti deloc departe de adevăr. Dar uite că m-a ajutat Dumnezeu să nu mă găsesc în calea bombelor sau în calea altor atacuri, chiar dacă eram de multe ori prin preajmă. Pentru că ai pomenit Ierihonul, mi-am dorit să se facă mult dorita mănăstire, dar acolo, în anii '90 era plin război.

N.S.: Ierihon a fost primul popas?
M.F.: Nicidecum. Îţi povestesc imediat, dar, dacă mi-ai răscolit amintirile, vreau să îţi spun mai multe despre prima mea întâlnire cu Israelul. Era 3 martie 1990. Am plecat din Bucureşti unde fuseseră -3^o Celsius şi am aterizat la aeroportul Ben Gurion la ora 1 noaptea. Acolo erau 15^o cu plus şi... ceea ce m-a şocat cel mai tare a fost parfumul extraordinar care te învăluia de peste tot: parfumul portocalilor şi mandarinilor înfloriţi... nu există ceva mai dulce şi deosebit...

N.S.: O amintire specială! La numai două luni şi un pic după decembrie 1989. Din întuneric la lumină!
M.F.: Mai am o amintire care mă urmăreşte de 30 de ani. Tot o primă impresie: văzând cetatea şi poarta Damascului şi mai apoi Muntele Măslinilor şi biserica Maria Magdalena, le-am "recunoscut" deşi nu le văzusem niciodată, nici măcar în poze. Simţeam că sunt ACASĂ, că tot ce e în jurul meu îmi aparţine şi că eu aparţin locului aceluia.

N.S.: Ce minune! Ştiam că tu visai de ani buni să ajungi acolo.
M.F.: O! Sigur că da! Din primele zile de după botez am luat hotărârea să renunţ la lectura beletristică şi să citesc cărţi de specialitate religioasă şi am citit, printre altele, Pelerinaj la Locurile Sfinte scrisă de părintele Ioanichie Bălan care povesteşte cu lux de amănunte tot drumul făcut alături de părintele Cleopa la Mormântul Mântuitorului şi la locurile sfinte prin anii '70. Am rămas foarte impresionată de descrierile făcute acolo despre mănăstirea Maria Magdalena şi despre Moş Dumitru şi casa lui din Ierihon şi, din ziua aceea, a stat cartea timp de patru ani ca Biblia la capul meu şi am plâns şi l-am implorat pe Domnul să mă ducă acolo. Ţine cont că erau anii cei mai monstruoşi: '86... '87... '88...

N.S.: Din câte îmi amintesc, rugăciunile tale nu au rămas fără răspuns.
M.F.: Gândeşte-te! Cum s-a brodit că primul loc în care m-am stabilit ca soră începătoare a fost la Maria Magdalena, una dintre mănăstirile ortodoxe ruseşti. Avusesem un accident stupid: am reuşit groaznica performanţă să-mi scutur o pietricică din sandalele cu care eram încălţată şi să pun piciorul jos călcând cu toată forţa pe el şi făcându-mi o dublă fractură care s-a soldat cu o operaţie, ghips 40 de zile şi... intrarea mea la acea mănăstire în care am rămas un an întreg.

N.S.: Of! Oasele tale slabe!
M.F.: Mai bine eram eu slabă! Ha-ha! Căci, din păcate, alături de adevăratele câştiguri, am reuşit aici o a doua performanţă: am câştigat în greutate.

Monica Fermo, pe atunci sora Elena, la Marea Moartă în anii '90

N.S.: Ţi-am mai spus eu că hazul te salvează pe tine... După stagiul la Maria Magdalena ce s-a întâmplat?
M.F.: A venit părintele Argatu şi m-a luat la Ierihon ca să văd de Moş Dumitru. Ştii că atunci era acolo o perioadă foarte tulbure. Din 1987 izbucnise revolta palestinienilor, Intifada. Totul a luat sfârşit abia după un acord semnat la Oslo în 1993. Cei trei semnatari ai acordului, Yasser Arafat, Itzhak Rabin şi Shimon Peres, au primit în 1994 Premiul Nobel pentru pace.

N.S.: Dar tu ai locuit la Ierihon tocmai în timpul frământărilor.
M.F.: Cum ţi-am spus. Şi de aceea nici aprobările pentru construirea aşezământului românesc nu puteau fi obţinute: arabii ne trimiteau la evrei... evreii la greci... grecii la arabi...

N.S.: Da. Aţi căzut la mijloc. În fine, din punctul tău de vedere ca viitoare monahie, cum a fost?
M.F.: Oooo! În primul rând, aveam de mers la moaştele sfântului Ioan Iacob, în pustiul Hozevei, la Mănăstirea Sfântul Gheorghe hozevitul. Te cuprinde o emoţie extraordinară la moaştele acestui sfânt născut în satul Crăiniceni din judeţul Botoşani, care a slujit la Neamţ şi apoi a ajuns în Ţara Sfântă pe care nu a mai părăsit-o niciodată. Îţi dai seama ce lucru absolut special a fost pentru mine să fiu lângă cel ce trăise alături de Ioan Iacob, lângă Moş Dumitru. Nu îmi venea a crede!

N.S.: Cu toate astea nu te-ai putut stabili acolo.
M.F.: Nu am stat decât doi ani şi jumătate la Moş Dumitru, timp în care am fost cerută la mănăstirea Sarandarion - adică a Ispitirii Domnului de diavol după cele 40 de zile de post în urma botezului. Acolo am fost îmbrăcată oficial ca soră şi am primit primul şirag de metănii care înseamnă intrarea în rândul monahilor.

N.S.: Un pas foarte important în devenirea ta, draga mea. Îţi propun să vorbim pe îndelete despre ceea ce a urmat într-o "întâlnire" viitoare.
M.F.: Cu mare plăcere! Pe curând!

(va urma)

Conversaţii cu oameni dragi (IV.4) - Suntem o familie unită la bine şi la rău şi am încercat întotdeauna să ne susţinem, să ne ajutăm, să ne înţelegem, să ne completăm

 

Daniela, Lyon Arboretum, Honolulu, 2012

Nicole Sima: Daniela dragă, la sfârşitul discuţiei de data trecută spuneai că, odată cu moartea mamei tale, s-a încheiat încă un capitol esenţial din viaţa voastră. Dar înainte de a întoarce fila, vreau să adaug că ea şi-a menţinut tinereţea şi frumuseţea în spiritul ei agil până foarte târziu.
Daniela Ştefănescu: Aşa este şi... remarca ta îmi aminteşte de ceva. Aveam câţiva anişori când o doamnă a întrebat-o pe mama: "Zi-mi ce faci de te menţii mereu tânără şi frumoasă?" - Îşi vopseşte părul!", am replicat eu prompt.

N.S.: Sunt ceva copiii ăştia! Ţâşneşte candid adevărul din ei!
D.Ş.: Perle!

N.S.: În noua generaţie de copii din care ţâşnesc "perle", inaugurată de Claire, s-a propagat luminozitatea pe care o răspândea mama ta Marie-Claire nu doar prin numele ei, ci prin însăşi prezenţa ei. Ştiu că doreşti să vorbim astăzi despre ei, despre copiii şi nepoţii tăi, dar eu nu am terminat cu tine, aşa că te întreb direct: care au fost activităţile tale în secolul al XXI-lea?
D.Ş.: Ţi-am spus data trecută că mi-am început munca redacţională, o profesie care m-a fascinat, la Editura Ion Creangă cu 12 ani înainte de noul mileniu. De acolo, am fost "furată" de cealaltă editură care publica literatura minorităţilor, Kriterion, pe vremea când director era încă scriitorul şi omul politic maghiar Domokos Géza. Iar de aici, m-a "sedus" vecina de etaj, Editura Humanitas, la care am lucrat 10 ani. A fost captivant să trec de la literatura pentru copii, la cărţile de la Kriterion care abordau toată gama literară şi apoi la ştiinţele umaniste de la Humanitas, unde emulaţia creatoare s-a cristalizat în nişte apariţii editoriale absolut remarcabile. Am avut bucuria şi onoarea să lucrez cu traducători excelenţi, printre care Viorica Nişcov, Luana Schidu şi Alexandru Şahighian, cu care colaborez şi în ziua de azi. Dar apoi, cei de la Editura Trei m-au "furat", pentru că, după ce am tradus la Humanitas Amintiri, vise, reflecţii ale lui C.G. Jung, s-au hotărât să mă ia la ei şi, complotând cu Cristi, dacă poţi să crezi, au reuşit într-un final. Aşa am ajuns să mă ocup la Trei mai ales de redactarea operelor lui Freud şi Jung; am şi tradus unele dintre ele. Pentru echilibru, am tradus şi din amintirile lui Freud, nu doar ale lui Jung, de pildă Viaţa mea şi psihanaliza.

N.S.: Nu te-am întrerupt, dar mai am câteva "întrebări fulger" pentru tine: ştii câte cărţi ai tradus până acum?
D.Ş.: Peste 50.

N.S.: Autorii preferaţi traduşi?
D.Ş.: În afara lui Freud şi Jung, probabil Patrick Süskind, Arthur Schnitzler, fraţii Grimm, Erich von Däniken, Aniela Jaffé, Friedrich Wolf.

N.S.: Şi câte ai redactat?
D.Ş.: Probabil câteva sute. Însă cea mai importantă - şi cea mai dificilă - rămâne Cartea roşie a lui Jung.

N.S.: Impresionant volum, din toate punctele de vedere. Îmi amintesc cum lucrai la el şi cât de complicat era să respecţi formatul. A ieşit o bijuterie. Ce-i drept... o bijuterie uriaşă... ha-ha!
D.Ş.: Editarea cărţii, punerea în pagină (a sutelor de pagini...), încorporarea facsimilului, adică reproducerea exactă a textului scris de Jung de mână într-o caligrafie care este a lui proprie: litere latine, gotice, chirilice, plus vinietele respective de început de capitol; cuvintele scrise de el în roşu sau albastru şi decizia redactorului care corespondent românesc să apară colorat în textul traducerii; şi mandalele (desenele şi picturile lui Jung) extraordinare, adevărate capodopere - toate fac din această carte ceva inimaginabil şi inegalabil. Am muncit enorm la ea, dar a meritat. Iar traducerea excelentă poartă semnătura Vioricăi Nişcov.

N.S.: În altă ordine de idei, mi-am amintit că mai ai câteva refuzuri "la activ"... pe lângă cele despre care ne-ai relatat deja.
D.Ş.: Uite cum reuşeşti tu să mă faci să sap în memorie şi să scot la suprafaţă atâtea... Aşa este: Gabriel Liiceanu mi-a propus să conduc un departament nou de literatură pentru copii la Humanitas. În 1998 făcusem la Institut für Jugendliteratur din Viena o cercetare a literaturii pentru copii şi tineret care abordează pe înţelesul lor ştiinţele umaniste. Bursa respectivă îmi fusese acordată de Biroul Cancelariei Federale (al Austriei), Departamentul Artă.

Daniela, la o cercetare în Austria, în 1998.
În timpul unei excursii cu grupul spre Bregenz, la Bodensee (lacul Constanţa).

N.S.: Au fost câţiva ani în care ai luat parte la conferinţe internaţionale şi...
D.Ş.: Da, în anii '90 mai cu seamă. Atunci Occidentul a fost foarte interesat să participăm şi noi, cei de curând ieşiţi de după Cortina de Fier, la activităţi extrem de interesante. S-au oferit burse, sponsorizări. Am participat astfel în Germania, Austria, dar şi Ungaria şi Romania la câteva seminarii editoriale, simpozioane internaţionale etc.
Dar, ca să revenim: oferta lui Liiceanu de a conduce acel departament am refuzat-o politicos. Câţiva ani mai târziu, directorii Editurii Trei - prof. dr. Vasile Dem. Zamfirescu, renumitul psihanalist, şi Silviu Dragomir, care-i fusese cu ani în urmă student la Filozofie - mi-au propus să fiu redactor-şef. Fără a-i supăra, am zis iarăşi nu. (În paranteză fie spus, a venit redactor-şef un om de calitate, Raluca Hurduc, cu care nu doar că m-am împrietenit, dar fiind psiholog, traducător şi redactor, am şi colaborat mult şi foarte bine.)
Am refuzat atunci pe principiul lui... Peter. Preferam să-mi fac meseria şi să nu-mi ating nivelul de incompetenţă.

N.S.: "Nivelul de incompetenţă"? Interesant. La ce te referi?
D.Ş.: Într-o ierarhie, spune acest principiu - în teoria emisă de dr. Laurence Peter -, fiecare salariat tinde să urce până la nivelul său de incompetenţă, căci membrii de succes ai unei organizaţii ierarhice sunt, până la urmă, promovaţi până la treapta cea mai înaltă a priceperii lor profesionale; după care, o promovare ulterioară i-ar ridica la un nivel pentru care nu mai sunt adecvaţi, devenind deci incompetenţi. Eu am vrut să-mi fac meseria, să redactez, să scriu, să traduc, să fac adnotări şi îngrijiri de ediţie, nu să coordonez munca altora care se ocupă cu asta; nu mi-ar fi plăcut, nu cred că aş fi fost bună...

N.S.:... fiind posibil să îţi atingi nivelul de incompetenţă, nu ai vrut să "rişti", ha-ha.
D.Ş.: Da, "pe pielea" editurii. Doar când G. Liiceanu mi-a cerut să coordonez două colecţii de cărţi, n-am putut refuza, mai ales că fiecare redactor trebuia să coordoneze şi că am şi redactat în continuare.

N.S.: Nu ţi-ai "ieşit din mână"...
D.Ş.: Pe lista celor pe care le-am acceptat intră participarea în 1995 la Târgul internaţional de carte de la Frankfurt.

N.S.: Din câte îmi amintesc, nu a fost o simplă participare, tu reprezentai...
D.Ş.: Am reprezentant România la punctul de întâlnire Est-Vest. Solicitant emoţional pentru mine, dar nu-mi pare rău, a fost o experienţă de neuitat.

N.S.: Ce bine că a apucat şi mama ta să se bucure de o parte dintre aceste activităţi!
D.Ş.: Da, lucram deja la Humanitas când ne-a părăsit mama; iar Daita, după cum am relatat data trecută, era deja plecată, deşi venea în România cât putea de des.

N.S.: Cum au ajuns fetele să plece? (pentru cei ce nu ştiu...)
D.Ş.: Ai mei au avut un talent, o tactică în creşterea mea, care cred că a fost foarte utilă. Iubindu-mă enorm şi având multă încredere în mine - încredere pe care eu nu o aveam -, m-au susţinut mereu în deciziile mele sau m-au ghidat în aşa fel, încât să ajung la ceea ce credeau ei că este decizia bună. Au fost prietenii mei, nu doar părinţii mei. Le puteam spune orice, de la probleme de amiciţii între colege şi amăgiri şi dezamăgiri în prietenie, la probleme de amor sau de alegere a carierei, şi discutam ca trei adulţi, chiar şi atunci când eu eram încă destul de mică. Aşa am încercat să facem şi cu fetele mele.

N.S.: Ştiu foarte bine asta.
D.Ş.: M-a urmărit şi pe mine mulţi ani - când ele nu mai erau copilaşi iar fostul meu soţ plecase deja din ţară - temerea că mi le va atrage cu mirajul altei lumi, mirajul lui "Acolo, departe..." din piesa tatălui meu, în care eroul îşi dă prea târziu seama că tot ce căutase departe avusese sub ochii lui, fără a aprecia atunci. Zbuciumul meu se reflectă în filele romanelor mele, mai ales ale Intrării oprite.
Noi am încercat să le oferim fetelor tot ce se putea pentru a fi fericite în România. Şi au fost. Dar o bursă de doctorat la una şi o iubire la cealaltă au fost mai puternice, mai ales că era vorba doar despre o plecare "provizorie".

N.S.: Şi cum nimic nu durează mai mult decât provizoratul...
D.Ş.:... iată-mă acum că vorbesc cu tine de peste ocean, unde mă aflu cu soţul meu la fete şi familiile lor într-o "vizită" care durează... de când a început pandemia. Sigur, emigrarea este mai puţin dură ca în deceniile trecute, datorită - vorbesc de perioada prepandemiei - circulaţiei libere, călătoriilor care micşorau depărtările, dar şi mijloacelor electronice de comunicare care au desfiinţat distanţele. Fetele mele plecau în vacanţe la tatăl lor în SUA şi se întorceau de fiecare dată cu drag şi dor acasă, la şcoală, la facultate. Când, în timp ce încă era la Facultatea de Biologie din Bucureşti, i s-a propus Daitei să "aplice" pentru doctorat, căci făcuse două veri la rând internship la Mount Sinai University, NY, şi toţi fuseseră impresionaţi de cât de bună era, ne-a întrebat ce părere avem. Puteam să-i zicem să dea cu piciorul unei astfel de şanse? Şi-a depus cererile şi dosarul şi a fost admisă la trei universităţi de frunte! A ales Columbia, care este în topul universităţilor americane, făcând parte din Ivy League.

N.S.: Am fost mândri cu toţii. Scuză-mi ignoranţa: Ivy League înseamnă...
D.Ş.: Grupul de opt universităţi de elită ale Statelor Unite.
Catrinel era încă elevă. Apoi a urmat la ASE Studiile economice în limbi străine (în germană) şi, după ce şi-a dat licenţa, a continuat cu masteratul la Relaţii Economice Internaţionale (în engleză). Dar ne vedeam între noi cât de des s-a putut. După ce mama s-a stins din viaţă iar Daita a luat primul avion şi a venit, însărcinată, s-o însoţească pe Marie-Claire pe ultimul drum - şi s-a decis că, dacă puiuţul din pântecele ei va fi fetiţă, îi va spune Claire -, a urmat o perioadă extrem de grea. Am fost şi Catrinel, şi Cristi, şi eu cât am putut de mult la New York cu Daita, cu bebe Claire, dar relele au venit aproape deodată. Decizia Daitei de a divorţa, decizie grea dar necesară, a fost urmată, nu după mult timp, de ceea ce a făcut să se prăbuşească lumea pentru noi.

N.S.: Pentru toată lumea! Evident, şi pentru mine, deci înţeleg ce a fost în sufletele voastre.
D.Ş.: E vorba despre ziua în care ne-a sunat să ne spună că minunea de fetiţă de doi ani, un adevărat argint viu, a fost, brusc, diagnosticată cu leucemie, efectiv la o oră după ce încă dansa prin casă. Măcar am avut norocul, în această situaţie cumplită, să fie forma care are cele mai multe şanse de vindecare completă. Atunci aceasta a fost raza noastră de speranţă. În vreo 48 de ore am fost lângă ele şi, de îndată ce au putut, au venit şi Cristi şi Catrinel. Şi ei doi au făcut, cu dragoste şi dăruire, tot ce au putut ca să fie un real sprijin.

N.S.:... Un tur de forţă inimaginabil şi o putere impresionantă, atât a Daitei, care a luat taurul de coarne din secunda 1, a ta, care ai reuşit să zbori atât de rapid, cât şi a dragilor Catrinel şi Cristi rămaşi acasă cu sufletele zdrobite. O familie deosebită!
D.Ş.: Suntem o familie unită la bine şi la rău şi am încercat întotdeauna să ne susţinem, să ne ajutăm, să ne înţelegem, să ne completăm.

N.S.: Ceea ce s-a întâmplat se reflectă în romanul tău Două supravieţuitoare. Mă gândesc, dacă vrei, să împletim în continuare în dialogul nostru amintirile acelei perioade grele cu relatarea despre cartea ta.
D.Ş.: Este o idee bună, căci a o scrie mi-a folosit, din nou, ca terapie, ca eliberare. Deşi este şi multă ficţiune în ea, desigur.
Am vrut ca ea să înceapă cu sfârşitul, cu ştirea că totul este OK, că a existat un happy-end. Pare ciudat probabil, dar din acest punct începe cartea; aşa am conceput eu "povestea noastră".

N.S.: Acesta este chiar subtitlul. În ideea de a ne linişti de la început că totul se termină cu bine o recunosc pe Cocuţa, mama ta, care avea întotdeauna grijă de sensibilităţile noastre şi, înainte de a relata ceva cu suspans, ne asigura: "vă spun de la început că a scăpat"... Draga de ea! Precis, dacă ar fi scris acest roman, ar fi procedat ca tine.
D.Ş.: Mă emoţionează că spui asta! Povestea noastră este o... poveste: a două supravieţuitoare, care sunt separate de o distanţă în timp de o jumătate de veac, de una în spaţiu de o jumătate de glob, dar a căror dragoste reciprocă este mai adâncă decât orice prăpastie posibilă. Ele au fost unite în bătălia împotriva unui duşman similar; ambele au luptat şi au câştigat, obţinând o victorie asupra timpului, a spaţiului şi a bolii.

N.S.: Aş fi dorit să fie doar ficţiune, dar ea este adevăr înveşmântat în formă literară. Se bazează pe documente, pe...
D.Ş.:... între documente sunt şi toate emailurile pe care ţi le-am scris ţie când eram lângă Claire.

N.S.: Of, când îmi amintesc... Îmi relatai cu lux de amănunte tot ce se petrecea cu micuţa voastră, cu voi. Tocmai de aceea sunt trăiri adevărate, însemnări făcute în vâltoarea desfăşurării evenimentelor, având astfel vâna autenticului; dar cartea ta nu este un jurnal, un reportaj, ci are construcţia unui roman.
D.Ş.: Am aşternut pe hârtie, într-o alternanţă de (două) planuri temporale, povestea unei fetiţe care, la numai 2 ani, s-a îmbolnăvit de leucemie, şi a unei fetiţe preadolescente, care este sănătoasă, energică, veselă, excelentă la sport şi la învăţătură. Este vorba despre aceeaşi copilă, la nişte ani buni după diagnosticarea cumplită şi la 5 ani de la terminarea tratamentului dur şi invaziv care i-a răpit 2 ani de copilărie, dar i-a readus sănătatea: aceşti ani din copilăria ei fragedă nu au fost viaţă senină, fără griji, dar i-au redat viaţa pentru ca "cea de-a doua" fetiţă să poată exista.

Decembrie 2006, Claire sărbătorită la clinică în ultima zi de tratament. În dreapta Danielei este Evan S., doctoriţa preferată a lui Claire, în dreapta acesteia, asistenta preferată, Linda.

N.S.: Din fericire, nici o relatare sumbră nu durează mult, ci este urmată de ceva care destinde atmosfera, astfel încât, periodic, cititorii sunt încărcaţi cu energie pozitivă.
D.Ş.: În ciuda subiectului, cartea nu este tristă, ci emană curaj, optimism, încredere în viaţă şi dragoste de viaţă, fără de care nişte momente de coşmar trăite de o familie unită şi iubitoare ar fi putut fi cu greu depăşite.
Am vrut să le împărtăşesc şi altora aceste experienţe, aceste frământări şi, mai ales, speranţa că uneori "se poate", precum şi încrederea în viitor. Iar acest viitor a venit mai repede decât ne-am fi putut imagina în ziua diagnosticării, când eu n-aş mai fi ştiut să dau definiţia acestui cuvânt.

Imagini din 2014, din ceea ce era atunci, faţă de 2004-2006, "viitor": Claire şi-a donat la 12 ani părul, crescut din nou lung, sănătos şi des, organizaţiei "Locks of Love", care ajută copiii care şi-au pierdut părul din cauze medicale.

N.S.: Interesant că ai abordat şi aici probleme de genetică. Ne obişnuiseşi deja din cartea în care ai inventat un sindrom: romanul eu sper, tu speri, el (ea) speră... Doar că aici nu este o invenţie.
D.Ş.: Romanul acela era doar fiction. Subiectul, sindromul - fantezie scriitoricească. Însă cartea de faţă este un soi de autofiction. Temele de genetică pe care le discut puţin în ea sunt trecute prin filtrul meu emoţional şi consemnate din perspectiva şi din înţelegerea unei bunici, care, oricum, este filolog, nu om de ştiinţă, şi nu scrie o carte de medicină.

N.S.: Experienţele tale legate de New York şi de Hawaii, locurile în care aţi suferit, aţi sperat, v-aţi bucurat, sunt cu totul aparte.
D.Ş.: Am dorit să le comunic şi cititorilor experienţa mea newyorkeză, care m-a marcat, căci este oraşul în care fetiţa s-a îmbolnăvit, dar şi cel care mi-a redat-o sănătoasă, aşa că am o relaţie contradictorie cu el. Şi apoi experienţa mea exotică, cea hawaiiană, absolut fascinantă: un rai luminos pe pământ în care am ajuns atunci când şi în vieţile noastre se întrezărise din nou lumina.

N.S.: Şi în carte, Hawaiiul este prezentat ca un paradis pe pământ, în care soarele străluceşte mereu şi oamenii au deseori zâmbetul pe buze; iar el coincide cu perioada mai recentă din viaţa fetei, ajunsă preadolescentă, în care soarele şi zâmbetul îşi făcuseră din nou loc.
D.Ş.: Din fericire. Şi tot din fericire, Claire nu îşi mai amintea de boala avută şi creştea senină, fără nici o problemă de sănătate.

N.S.: Dar, din greşeala cuiva care nu s-a gândit că poate lui Claire încă nu i se relatase prin ce trecuse când era mică, fetiţa a fost întrebată dacă îşi mai aminteşte când a avut cancer.
D.Ş.: Avea atunci aproape 11 ani şi era departe de familie, plecată într-o vacanţă. A ţinut totul în ea până a ajuns după câteva zile acasă şi abia seara, când Daita şi cu mine ne-am retras cu ea în camera ei, ne-a întrebat. Am fost luate prin surprindere, noi sperând să mai amânăm această clipă. Dar momentul adevărului venise chiar atunci, fără drept de amânare. Supărarea copilei a fost că i se ascunsese şi nu înţelegea de ce. Oare nu aveam de gând să-i zicem niciodată?

N.S.: Atunci tu ai putut veni cu o dovadă incontestabilă a contrariului.
D.Ş.: Da. Fiindcă ea ştia deja că eu scriam "cartea noastră" despre copilăria ei şi că îi promisesem s-o termin când va împlini 12 ani. O copilărie care nu fusese plină doar de joacă, păpuşi, îngeri, zâne, sirene şi magicieni, ci... Cei 12 anişori ai ei reprezentau momentul în care urma să afle tot. Atunci ni se păruse nouă că va putea fi suficient de matură ca să înţeleagă. Cea mică îşi mai amintea din când în când crâmpeie, avea uneori câte un "flash" din spital, din clinică, dar până acum familia reuşise uşor să schimbe vorba.
În următoarele zile, fetiţa a pus întrebări extrem de inteligente şi de punctuale legate de cele prin care trecuse, dovedind multă maturitate. I s-a răspuns la toate, iar după aceea s-a liniştit şi a redevenit copil. Dar un copil care îşi spunea acum, nu fără o oarecare mândrie care a şi folosit ca să ia totul ceva mai uşor: "I am a survivor!"

N.S.: "I am a survivor!" Cititorii vor să ştie cine este a doua supravieţuitoare.
D.Ş.: Păi este cea care a supravieţuit acestei discuţii îndelungate şi răscolitoare... cu tine.

N.S.: Da, siiigur, ai găsit vinovatul... Însă turnura pe care o dai aici, la 7 ani de la apariţia cărţii - mă amuză. Hai să dăm puţin timpul înapoi şi să ne amintim de ecourile acestui roman cu totul aparte.

Două supravieţuitoare, Editura Trei, 2014

D.Ş.: După lansarea care mi-a mers la inimă...

N.S.: Şi mie... cu toate că am avut emoţii, nu numai pentru tine sau pentru mine, dar şi pentru Claire. Fetiţa, care se afla la Honolulu, scrisese câteva cuvinte pentru această ocazie, tu nu ştiai nimic, desigur, şi eu trebuia să îţi fac surpriza de a le citi în public (am făcut-o cu interpretare, ha-ha, eu fiind atunci Claire de 12 ani).
D.Ş.: Îţi mulţumesc încă o dată pentru cât de interesant şi emoţionant ai vorbit la lansarea de la librăria Cărtureşti Verona, alături de Luana Schidu, redactorul ei, cu care am lucrat extrem de bine, fiindu-mi şi bună prietenă, nu doar un excelent traducător şi redactor, şi de Magda Mărculescu, director editorial la Trei. După lansare au fost câteva ecouri la sfârşitul lui 2014, cum ar fi cronica semnată de Magdalena Popa Buluc în Cotidianul.ro sau de Stelian Ţurlea în ZF "Ziarul de duminică" sau publicarea unei prezentări şi a unui fragment în Atelier LiterNet, la rubrica Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hârtie, care reprezintă debutul frumoasei mele colaborări cu LiterNet. Îmi amintesc şi de un interviu destul de răscolitor pentru mine pe care mi l-a luat Elena Marinescu la Radio România Actualităţi, cred că în ajunul lansării.

N.S.: Nu uita de apariţia la TV.
D.Ş.: Cum să uit? La Nova TV, după vreo 3 ani.

N.S.: A fost un interviu complex. A durat o oră întreagă. Nu doar despre carte, ci despre background-ul ei, despre cariera ta. Au intrat pe fir şi Daita cu Claire, care erau în SUA, dar li s-a spus să stea lângă telefon că vor fi intervievate. A ieşit foarte, foarte bine!
D.Ş.: Mulţumesc! Nu ştiu cum a reuşit redactorul emisiunii să mă facă să uit de emoţii, dar a reuşit.

Invitată la Nova TV, emisiunea "Poveşti din Braşov", 24 sept. 2017

N.S.: Romanul a fost selectat de Dan C. Mihăilescu în emisiunea lui "Omul care aduce cartea", la ProTV, în 2015, şi prezentat atât de emoţionant.

Dan C. Mihăilescu, vorbind despre Două supravieţuitoare în cadrul emisiunii Omul care aduce cartea, din 16 ian. 2015

D.Ş.: Noroc că romanul meu a mai "prins" emisiunea aceasta pentru care am avut tot respectul şi care a durat timp de 15 ani. Din păcate, respectul meu şi a milioane de alţi telespectatori pentru ea şi realizatorul ei nu au fost îndeajuns.

N.S.: Păcat! Dar hai să mai scotocim prin cufărul tău cu amintiri. Ce zici? De unde până unde Hawaii?
D.Ş.: Daita s-a recăsătorit încă în timp ce era la New York. Soţul ei, devenit curând pentru Claire "daddy", este un foarte bun medic psihiatru şi, în honey moon, au fost în Hawaii, unde el a avut un interviu în urma căruia au decis să se mute în "Aloha State". Iar Daita şi-a terminat doctoratul şi a avut joburi foarte interesante şi ea, predând mai multe cursuri la două Universităţi hawaiiene, lucrând un timp într-un laborator de biologie şi dedicându-se apoi pasiunii ei care o înflăcărează şi azi: sustenabilitatea. Continuă şi acum să lucreze la aceeaşi firmă - Association for the Advancement of Sustainability in Higher Education -, fiind între timp manager şi, desigur, tot mai pasionată.

N.S.: Acum e locul să spunem că au apărut pe rând o perluţă după alta.
D.Ş.: Două în cel mai recent stat american, Hawaii, între care s-a intercalat cea din unul dintre cele mai vechi, Virginia.

N.S.: Auzi! Sună amuzant! Asta fiindcă la un moment dat s-a mutat şi Catrinel în State.
D.Ş.: După cum am zis: un doctorat la una, o iubire la cealaltă le-a determinat să plece, dar cu gândul sunt mereu la meleagurile natale.

N.S.: Ştiu asta. Şi Catri s-a căsătorit, a terminat în America un al doilea master şi are şi ea un serviciu foarte interesant. Iar soţul ei...
D.Ş.: Ea este Analytics Manager peste o echipă de (evident) analişti la un Credit Union foarte mare; iar el este Senior Technology and Risk Manager într-o companie. Foarte apreciaţi amândoi.

N.S.: Bravo! Toţi patru sunt realizaţi profesional şi, ca o mândrie pentru noi, toţi sunt români.
D.Ş.: Românii cucerind America, nu?

N.S.: Sigur că da! După un timp, Daita şi familia ei s-au mutat aproape de Catrinel şi familia ei. Astfel, şiragul de perle este mereu complet.

Şiragul de perle în primăvara lui 2020: ciocnind limonadă în hot tub şi mergând la iarbă verde.

D.Ş.: Cel mai fericiţi suntem când reuşim să ne adunăm cu toţii, adică şi cu cuscrii, care sunt de un mare ajutor şi suntem efectiv prieteni. Numai Florin (Nuşu) şi cu soţia lui lipsesc acum, spre a completa imaginea.

N.S.: Ei locuiesc acum în Germania.
D.Ş.: Exact. Până la pandemie distanţele erau mai puţin copleşitoare, căci ne întâlneam cu toţii în România sau aici.

N.S.: Celor impresionaţi de boala micuţei Claire, de vindecarea ei, de evoluţia ei, te-aş ruga să le spui cum este astăzi această adolescentă.
D.Ş.: Sigur! Claire a încheiat liceul în 2020, în plină pandemie. Din această cauză nu a avut nici ceremonie de absolvire şi nici banchet, la fel ca toţi cei din generaţia ei. Aşa că îţi pot arăta o poză cu absolventa şi bunica ei, acasă, în loc să fie într-un cadru festiv la liceu cu colegii şi profesorii.
Dar cât mi-aş fi dorit o astfel de imagine în 2004, când nu mai vedeam altceva în afară de doctori, asistente, spitale, tratamente şi rezultate de analize! Aşa că nu mă plâng, doar constat.

Daniela cu Claire, absolventă de liceu, iunie 2020

N.S.: Noroc că a gustat din atmosfera unui banchet de absolvire cu un an înainte, când era în clasa a XI-a, fiind invitată de un absolvent. Era superbă în rochia ei lungă şi sexy.
D.Ş.: Am o poză. Mă tot uit la ea şi încă nu-mi vine să cred.

Claire, "prom date" în 2019

N.S.: Mie-mi seamănă cu frumoasele tale bunici în tinereţe. Le-am admirat fotografiile în conversaţiile anterioare. Nu ţi se pare? Parcă are ceva din fiecare.
D.Ş.: Ai remarcat foarte corect. Tot genele, slavă Domnului!

N.S.: Acum este studentă la American University din Washington...
D.Ş.: La o secţie foarte deosebită: School of International Service, care este în top 10 al facultăţilor (din SUA) de afaceri internaţionale. Deocamdată, afacerile internaţionale se fac de acasă, din faţa laptopului, spre disperarea tinerilor, dar se pare că din toamnă şi această generaţie va avea totuşi parte de o viaţă studenţească, atât de râvnită.

N.S.: Voi, bunicii, cu ce vă mai "distraţi"?
D.Ş.: Cristi şi cu mine ne distrăm, petrecând... mult timp cu ei, însă avem şi cuibuşorul nostru la Bucureşti, în care reveneam cu drag înainte de pandemie şi de care ne este extrem de dor.
În State am avut prilejul să vedem nişte locuri minunate; am aici două poze.

 
Daniela cu Cristi
Hawaii, Farul Makapuʻu, 2014 / New Orleans, 2015

N.S.: Grozav! Dar simt că încă nu am epuizat subiectele legate de activitatea ta. Haide să mai punctăm câte ceva.
D.Ş.: Dacă insişti.

N.S.: Eşti menţionată în Who's Who. Te rog să precizezi!
D.Ş.: Am un articol despre mine, adică o "intrare", în Who's Who in Romania, Pegasus Press, Bucureşti, 2002, în Enciclopedia personalităţilor din România, Hübners Who is Who, Elveţia, 2006, în Dicţionarul general al literaturii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007, în The Club of Serial Readers, 2018, pe site-ul Traduki etc.

N.S.: Altceva?
D.Ş.: Am avut mai multe interviuri la Radio despre tata; la TV, împreună cu mama, despre tata; la TVR despre traducerea mea din Aniela Jaffé; la Radio despre traducerea şi editarea cărţilor lui Jung şi Freud; în Caietul-program al TNB despre tata şi Micul Infern şi au mai fost câteva. Şi, ceea ce efectiv îmi merge la suflet, este această ocazie de a vorbi despre familia mea şi despre atâtea care m-au frământat de-a lungul... deceniilor. Îi mulţumesc lui Răzvan Penescu că te-a ales să conduci aceste conversaţii cu oameni dragi şi îţi mulţumesc ţie că m-ai ales printre "oamenii tăi dragi".

N.S.: Ei, cum era să nu te aleg? Oricum, colaborarea ta cu LiterNet datează de la apariţia cărţii Două supravieţuitoare. Şi a fost bogată. A continuat cu toate povestirile din cadrul Năzdrăvăniilor (fetiţelor tale cuminţi...); cu o poveste de Crăciun cu aceleaşi "năzdrăvane"; cu Amintirile mamei tale, a căror îngrijire de ediţie ai semnat-o; cu articolul din rubrica Topuri 2020.
D.Ş.: Şi mai avem o colaborare în pregătire. Da, îmi face o deosebită plăcere să lucrez cu oamenii profesionişti şi pasionaţi de la LiterNet.

N.S.: Care-ţi sunt dorinţele şi planurile de viitor?
D.Ş.: Glumeşti?

N.S.: Nu... Am reuşit noi să trecem cu bine un an de pandemie, deci privim încrezătoare în viitor.
D.Ş.: Atunci, stai să mă gândesc, mi-aş dori ca la 70 de ani să mi se pregătească un tort, nu o co...

N.S.: ... Daniela, te rog... Eu vorbeam serios.
D.Ş.: Okay. Serios: îmi doresc să mai scriu.

N.S.: Să mai traduci? Să redactezi? Ca să nu te dezminţi, ştiu că tocmai ai refuzat o nouă traducere.
D.Ş.: Da, chiar, însă nu ca să nu mă dezmint: motivul este că deocamdată am alte priorităţi, după ce termin materialul la traducerea pe care o am în lucru la Humanitas. Vreau să definitivez nişte texte inedite ale părinţilor mei şi să mă ocup de "perluţe". Direct, dar şi în scris - cine ştie ce iese de aici.

N.S.: Dacă tot am ajuns la perluţele voastre, ar fi drăguţ să ne povesteşti câte o "perlă" de-a lor. Dintre cele pe care deja le-ai adunat?
D.Ş.: Sigur, de ce nu? Ca să încheiem pe o notă veselă. Copilaşii aceştia vorbesc fără pauză. Când tac, e un semn că ceva nu e în regulă. Mi-o amintesc pe Claire micuţă vorbind fără oprire când se simţea bine. Întrebând-o de ce vorbeşte întruna, mi-a zis, logic: "pentru că nu sunt de plastic". Ce mai poti răspunde? Deşi arăta ca o păpuşă, totuşi, într-adevăr, nu era de plastic.

N.S.: Ha-ha! Nu era de plastic. Şi de la cei mici, cu ce ne delectezi?
D.Ş.: Încep cu cel mai mic, Luca, prin vara lui 2020; ziua lui fusese deja în primăvară. Îi zice mămica lui: "Hai, mănâncă singur, că mâine-poimâine împlineşti şase ani!" - El ia lucrurile încă foarte concret, aşa că, fiind o zi de miercuri, după ce a rumegat vreun minut, întreabă candid: "Deci vineri e ziua mea?" Şi, după ce în seara aceea a făcut baie, ca să ne fie foarte clar cât de concret gândeşte el şi că l-a mai preocupat subiectul, când l-a scos mami din baie, i-a zis: "Ai grijă... sunt deja mai greu, căci mâine şi poimâine împlinesc şase ani."

N.S.: Foarte corect, nu-i aşa? Hi-hi!
D.Ş.: Isabella (împlinise de curând şase ani) se joacă în toamna trecută pe terasă cu mami cu mingea. Eu, care încerc să îi mai vorbesc şi în germană, o întreb: "Hat es geregnet (a plouat)?" Isabella răspunde: "Ja. (Da.)" Eu, mândră că a înţeles întrebarea, o felicit. La care ea: "Eu i-am zis lu' mami ia, adică să ia mingea." - "Okay, atunci, hai să învăţăm o poezie în germană că mami trebuie să se întoarcă la lucru" (adică de acasă, ceea ce, de multe ori, înseamnă că intră în call: într-un meeting audio sau video pe laptop). - Isabella, plină de importanţă: "Nu pot să vin acum... intru cu toată echipa mea în call."

N.S.: Or fi moştenit din hazul lui Mircea?
D.Ş.: Se cam văd genele noastre "poznaşe". Plus dorinţa de a-şi imita părinţii. Când aveam eu "şase şi un sfert" (am zis asta după ce auzisem că e ora şase şi un sfert) şi eram într-o vizită cu ai mei, mi-am luat o foaie, un creion şi am întrebat dacă mai stăm. "De ce?" a întrebat tata. "Vreau să-mi scriu memoriile."

N.S.: Nostimi mai sunt ăştia mici. Ai ceva şi despre Leia?
D.Ş.: Am, cum să nu! Venise de la şcoală (era desigur înainte de pandemie); avea vreo şase ani şi jumătate. Îi zice lui tati: "Săptămâna trecută am învăţat despre courage. Eu nu ştiu când am avut courage. Poţi să-mi zici tu?" - Păi când înoţi, sari de la trambulină, schiezi, mergi cu bicicleta, cu trotineta, treci singură strada la vecini" şi continuă înşiruirea. - "A, păi eu am atunci fun, nu am ştiut că ăsta e courage." Altă dată, eram cu toţii în România, în minunata vacanţa de vară 2019, ea având şapte ani şi jumătate. Se tot aranja în oglindă înainte să iasă cu mami la plimbare. Daita îi zice: "Hai să mergem că eşti frumoasă oricum." Leia: "Dar aici trebuie să fiu perfectă!" - "Şi în America nu?" - "În America trebuie să fii cool!"

N.S.: Drăguţă foc! Această notă "cool", proaspătă, tinerească este cea pe care aş dori să încheiem acum conversaţiile noastre, cu gândul la un viitor apropiat în care să fim din nou în vacanţe în România împreună.
D.Ş.: Este dorinţa mea cea mai mare!

Daniela cu copiii şi nepoţii în anul 2020

Conversaţii cu oameni dragi (IV.3) - În drumurile vieţii mele, mi-am dorit cu ardoare să mă pot uita oricând cu seninătate în ochii celor cu care m-am intersectat

 

Daniela pe la 20 de ani

Nicole Sima: Ce poză frumoasă! Şi îmi place mult bijuteria de la gâtul tău. Se potriveşte perfect cu finalul convorbirii noastre de data trecută, când am ajuns la nestematele tale: două diamante şi patru perle. Atunci însă am trecut doar pe scurt în revistă viaţa şi cariera ta, căci ne-am axat pe bunici şi părinţi.
Daniela Ştefănescu: Viaţa mea... Dacă e să pornim cu copilăria, ea a fost absolut fericită. Ai mei au ştiut cu dragoste şi tact să creeze în jurul meu senzaţia că trăiesc într-un paradis, chiar dacă ei se luptau uneori destul de greu pentru a realiza această impresie.

Daniela cu părinţii, pe la 10 ani

N.S.: Da! Când Mircea a fost interzis de comunişti, căci nu scria pe "gustul" lor...
D.Ş.: ... adică scria piese "burghezo-moşiereşti"...

N.S.: ... şi a trebuit să se reprofileze pe evocări istorice, ca să aveţi din ce trăi. Dar şi evocările lui, despre Cuza, Eminescu, Creangă, Caragiale, Alecsandri, sunt atât de emoţionant şi de captivant scrise, încât era o plăcere să mergem la Naţional şi să fim de faţă când îl ovaţionau spectatorii...
D.Ş.: ... la sfârşitul pieselor, strigând "Autorul, autorul". Tata urca pe scenă, cu zâmbetu-i luminos, dar timid, iar eu nu mai încăpeam în sală de mândră ce eram. De unde să ştiu eu ce luptă se dăduse în sufletul lui, trebuind să găsească o cale pentru a supravieţui dar a nu-şi încălca principiile şi a nu se supune pretenţiilor imposibile cerute scriitorilor de regim!
Paradisul copilăriei mele a fost luminos şi prin faptul că era cu noi iubita mea Mamai, bunica mea cea incredibil de bună, de caldă, de frumoasă până la sfârşitul vieţii, şi că trăiam în micul meu univers, ocrotită din toate părţile.

N.S.: Şi adolescenţa ta, a noastră, a fost de neuitat; erau anii de deschidere, în care nu te simţeai blocat ca în anii '80.

Daniela, în uniformă de liceană

D.Ş.: Şi nici interzicerea pieselor scrise de tata până la venirea comuniştilor n-a mai fost atât de dură, odată cu permisiunea de a se juca din nou Micul Infern, mai întâi pe scene din afara Capitalei, în 1968 şi '69, iar apoi în sfârşit din nou la Bucureşti, sub regia lui Sică Alexandrescu, în 1970; atunci a fost anulat, cum scria tata, "acel cordon sanitar care interzicea ca piesa să mai fie văzută de publicul Capitalei, ca şi cum ar fi fost ciumată şi lăsată să îmbolnăvească doar publicul din provincie". În următorii 10 ani, a fost jucată de 15 teatre!

Daniela cu tatăl ei, în 1970, în foaier, în pauză

N.S.: Şi i s-au reluat şi alte piese.
D.Ş.: Da! O bucurie pentru mine să le văd în diferite teatre, sau la TV, sau să le ascult la radio. Şcoala germană pe care am urmat-o 12 ani avea o atmosferă cu totul specială, trebuie să recunosc. Şi totuşi, planau acolo şi o tristeţe, o îngrijorare. Mulţi colegi de-ai mei, nemţi sau evrei, emigrau. A fost un val serios de emigrări la sfârşitul anilor '60 şi începutul anilor '70, anii mei de liceu, după ce în prima parte a anilor '60 emigraseră prieteni foarte buni de familie. Chiar şi prietenul meu din liceu era de fapt de origine germană şi normal că ai lui voiau să se întoarcă în ţara din care fuseseră obligaţi, când erau copii şi ţara lor era sub nazişti, să se refugieze spre est cu familiile lor. Au şi reuşit cu toţii să emigreze prin '74, dar atunci fiecare din noi o pornise deja pe drumul său. El şi soţia lui au făcut o carieră superbă în Germania, eu am rămas în ţară, întemeindu-mi familia.
Dorul îi mâna pe colegii şi prietenii mei să tot revină "la matcă". Îmi amintesc cum se asculta la noi în casă...

N.S.: Europa liberă... (eram atât de marcaţi ca nu cumva să audă cineva, încât chiar şi acum, când am pronunţat numele postului, era să-mi spun: "şşşşt, mai încet").
D.Ş.: Desigur, dar acum mă refer la piesa ta preferată scrisă de tata: Acolo, departe..., difuzată din când în când la radio. Protagonistul îşi caută "acolo departe" fericirea şi constată prea târziu că ea fusese chiar sub ochii lui. O dată era cu noi o prietenă din copilărie, venită în vizită în ţara de origine, căci o măcina dorul. A plâns tot timpul cât a ascultat piesa.

N.S.: Păi eu plâng şi acum când o ascult pe YouTube sau se mai dă la TV adaptarea pentru micul ecran.
Ştiu că la voi în casă se trăia cu mult curaj. Îmi amintesc că N. Carandino citea la voi, într-o foarte mică adunare de încredere, manuscrisul lui, ilegal pe atunci, Nopţi albe şi zile negre. Memorii din închisorile şi lagărele comuniste. Carandino a fost una dintre victimele "înscenării de la Tămădău", provocare organizată de partidul comunist împotriva unor membri ţărănişti de frunte, Iuliu Maniu, Ion Mihalache.
D.Ş.: Criticul, ziaristul, pamfletarul Carandino a fost bun prieten cu părinţii mei şi ascultam cu nesaţ amintirile lui, de la cele cumplite trăite în închisoare, la altele vesele, unele anecdotice, despre lumea teatrală, mult mai plăcute urechilor mele.

N.S.: Era cam temerar Mircea acesta al nostru... I-a sprijinit, pot spune i-a adoptat, pe unii dintre aceia care fuseseră nedreptăţiţi de regimul comunist.
D.Ş.: Aşa este. Dar nu mai erau anii '60, când dacă zâmbeai la un banc puteai intra la închisoare, cum s-a întâmplat cu bunul nostru prieten, Şerban Tassian, vestitul bariton al Operei. Din câte îmi amintesc, după o seară petrecută în 1961 între colegi "prieteni", au fost arestaţi toţi... în afara unuia...

N.S.: ... Adică turnătorul?
D.Ş.: Aşa s-a presupus. De azi pe mâine, Opera Română a rămas atunci fără "greii" săi.
Totuşi, în anii '70 ai tinereţii noastre s-a simţit o destindere, nu-i aşa? Puteai face şi bancuri... dacă nu erau prea directe. Tata, la Vila Scriitorilor de la Neptun, avea, ca de obicei, gura slobodă când se simţea bine într-un cerc de oameni apropiaţi. Cineva i-a atras atenţia: "Mircea, ai grijă ce vorbeşti. Aici şi pereţii au urechi." Ceea ce s-a dovedit a fi întocmai... Când s-a renovat vila după anii '90, au constatat că în pereţi erau îngropate microfoane...

Daniela cu părinţii şi Daita, 1978, Neptun, pe faleza din faţa Vilei Scriitorilor

N.S.: Ce vorbeşti? Acum, când mergi la Vila Scriitorilor cu pereţi fără urechi, nu o mai faci doar ca fată de scriitor, ci şi ca membră a Uniunii Scriitorilor. Aşadar, hai să vorbim despre activitatea ta literară.
D.Ş.: Am publicat schiţe şi povestiri încă din liceu în diferite reviste. Asta a apucat şi tata. Precum şi cercetările mele de lingvistică, imediat după terminarea studiilor. Atunci ar fi trebuit să mă înscriu la doctorat. Profesorul Mihai Isbăşescu, şeful catedrei de limbă şi literatură germană la Facultatea de Limbi Germanice a Universităţii Bucureşti, o adevărată personalitate în lumea germanisticii şi nu numai şi un om de mare calitate umană, avea "alocate" două locuri în acel an pentru doctoranzi. Mi-a făcut o propunere care m-a onorat, căci de abia ieşeam de pe băncile facultăţii: a vrut să mă înscriu pe unul dintre locuri. Nu s-a putut. Eram profesoară la un liceu din Bucureşti şi forurile "competente" (adică: INcompetente), care trebuiau să-şi dea acceptul, mi-au respins cererea căci nu eram membră de partid.

N.S.: Refuzaseşi.
D.Ş.: Da, în ultimul an de facultate. Iar ceea ce eu refuzasem se întorcea acum împotriva mea.

N.S.: Mircea refuzase, tu ai refuzat. A fost un semn de curaj în acea epocă. La asta mă referisem în prima parte a conversaţiei noastre, referitor la bunicii tăi paterni şi la faptul că nu şi-au încălcat principiile, iar în genele voastre s-a reflectat şi asta. Un curaj care îţi putea afecta viitorul, atâtea uşi fiindu-ţi închise.
D.Ş.: Nu regret lipsa titlului de Doctor. Ştiu de ce nu-l am. M-au "răzbunat" în schimb fetele mele, diamantele, după ce s-au "şlefuit". Dacă număr titlurile celor două fete "avem" un total de patru masterate şi un doctorat. Ce-şi poate dori mai mult o mamă?
Domnul profesor mi-a putut oferi atunci în schimb participarea la aceste colocvii extraordinare de lingvistică, în care am prezentat patru lucrări care ar fi fost probabil germenele a patru capitole din lucrarea mea de doctorat, şi publicarea studiilor mele. Aceste colocvii au fost coordonate de două personalităţi în domeniu, căci i s-a alăturat şi prof. dr. h.c. mult. Ulrich Engel, renumitul filolog şi germanist de la Institut für Deutsche Sprache Mannheim.

N.S.: Dar din câte-mi amintesc, refuzul de a intra în partid nu a fost singurul.
D.Ş.: Aşa este. Am luat-o încă din şcoală, refuzând o funcţie în UTC. Apoi am refuzat să fiu în consiliul UASCR (permanenta mea scuză, care se baza de fapt pe ceva real: "sunt timidă, mai retrasă, nu sunt foarte sociabilă, nu mi se potriveşte o astfel de sarcină"), ceea ce mi-ar fi adus la sfârşit, la repartiţie, o jumătate de punct în plus. Aşa am terminat "doar" cu 9.82...

N.S.: Vai, vai, ce ruşine! Ha-ha! Dacă ai fi terminat cu 10 nu mi-ar fi plăcut deloc. Te-aş fi socotit tocilară şi asta nu mai e simpatic.
D.Ş.: Pardon. Aş fi terminat cu 10.32. Deci total antipatică. Am beneficiat totuşi de o bursă în RFG, ceea ce a fost absolut inimaginabil; au căpătat-o câţiva studenţi care erau printre primii. Cred că a fost penultimul an în care s-au acordat aceste burse. Dintre noi n-a "fugit" nimeni, dar am impresia că în anul următor a fost ceva... sau a fost altceva..., nu ştiu, cert este că s-au suspendat bursele. Bursa mea era pentru continuarea studiilor în RFG. Şi... am refuzat-o şi pe aceea...

N.S.: Aşa cum a refuzat Isidor, bunicul tău matern, să studieze în străinătate, nevrând să plece departe de familie.
D.Ş.: Da. "E în gene", vorba ta. Deja cred că eram de pomină în facultate cu refuzurile mele. Îmi amintesc cum m-a chemat secretara-şefă şi... efectiv nu-i venea să creadă. Dar aşa eram eu. N-am vrut să-mi petrec doi ani din viaţă departe de părinţi, departe de cei dragi şi de tot ce-mi era drag. Ai mei au fost foarte impresionaţi şi m-au rugat să nu dau cu piciorul acestei şanse din cauza lor. Fiind probabil caz unic, facultatea a reuşit să-mi preschimbe bursa pe una de vară ("Sommerferienkurs") şi am fost şase săptămâni la Trier.

N.S.: Îmi amintesc perfect. Dar spune-ne cum ai ajuns apoi, din profesoară, în lumea editorială?
D.Ş.: Intrarea mi-am făcut-o la Editura Ion Creangă, la care depusesem manuscrisul cărţii mele Ţara păpuşilor, în speranţa publicării. Aveau nevoie de un redactor de germană (lector se numea atunci) şi, cum în cererea mea era şi un scurt CV, au aflat că studiasem germana. Însă nu îndeplineam două condiţii cerute de "cele două femei de sus", adică din Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Nu acceptau nici persoanele divorţate, nici ne-membre PCR. I-am zis directorului, domnul Viniciu Gafiţa, că prima condiţie o pot rezolva uşor, căci sunt deja cerută în căsătorie. A zâmbit, l-a amuzat "gluma", care nu era deloc glumă. A doua condiţie, nu. Dar, având în vedere că la literatura minorităţilor era atât de necesară ocuparea posturilor de lector cu specialitate maghiară şi germană, cele două limbi minoritare în care se publicau cărţile pentru copii, acolo se închidea un ochi şi erau primiţi şi filologi care nu erau membri de partid, urmând să fie ei convinşi ulterior.

N.S.: Te-ai recăsătorit în vară...
D.Ş.: ... şi astfel le-am dat fetelor un tată care, ca un adevărat erou, a suportat de atunci şi până acum şi "diamante" şi "perluţe" supărate, şi bolnăvioare, şi năzdrăvane, nu numai vesele şi bine dispuse. Legat de Cristi şi de mine, de familiile noastre, am remarcat o altă apropiere: bunicul lui patern, Ion Ghiga, a fost compozitor şi profesor la Conservator (deci în direcţia familiei voastre de muzicieni), cel matern, Gh. Focşeneanu, a fost colonel (militar ca bunicul meu patern); o bunică a lucrat în învăţământ (ca o bunică a mea, doar că a predat latina!!), cealaltă bunică a fost gospodină (ca şi Mamai a mea); tatăl lui, Mihail Ghiga, avocat (ca bunicul meu matern), mama lui, Georgeta Ghiga, filolog (ca mine...). Cu toate aceste gene moştenite, ce s-a gândit să devină el?

N.S.: Ceva ce lipsea din "colecţie"... Inginer!
D.Ş.: Exact. Chimist.

N.S.: De unde, ha-ha, şi chimia dintre voi.
D.Ş.: Siiigur! Oricum, a luat urechea muzicală de la un bunic, uşurinţa pentru limbi străine de la mamă...

N.S.: Păi te-o fi cucerit cântându-ţi la chitară în suedeză, ha-ha...
D.Ş.: Vezi că ştii tot?! Gândirea avocăţească şi uşurinţa de a "pleda" pentru o cauză le-a luat de la tată.

N.S.: Iar de la bunicul colonel?
D.Ş.: Sigur nu milităria, căci rar "a dat milităria jos din pod", deşi uneori ar fi fost o soluţie bună cu atâţia poznaşi în jur.

N.S.: Iar Daitei i-a dat un frate "geamăn"... Ce nostimă coincidenţă: Florin, zis Nuşu, băiatul lui, s-a născut la aceeaşi maternitate cu 12 ore după Daita, iar familiile voastre nici nu se cunoşteau pe atunci.
D.Ş.: Aşa este! I-am serbat împreună la aniversări, pe fiecare cu tortul lui.

N.S.: Asta cu serbatul Daitei "împreună", până să intre Nuşu în familie se întâmpla la noi în casă. Daita născută pe 16 mai şi Vlad al meu pe 19 mai, dar în alt an. Fiecare cu tortul lui, desigur!
D.Ş.: Revenind la "oile" noastre, de fapt la un căţel maidanez: momentul în care, proaspăt (re)căsătorită, am păşit în birourile Editurii Ion Creangă de la etajul şase al Casei Scânteii a fost... unul istoric. Dar, desigur, nu datorită mie, ci lui Arpagic, vestitul motan. De curând apăruse cartea Întâmplări de pe strada mea...

N.S.: Cartea Anei Blandiana despre "o vedetă de pe strada ei", în care îl parodia pe Ceauşescu. Nu am apucat atunci să pun mâna pe ea, dar aflasem că s-a stârnit un mare scandal editorial.
D.Ş.: Deşi avea un tiraj imens, fiind vacanţă a dispărut rapid cam trei sferturi din el. Însă tot rămăsese circa un sfert. S-a dat dispoziţie să fie retrasă din librării, dar s-a vândut pe sub mână la suprapreţ.

N.S.: Mie nu mi-a parvenit volumul, ci direct poezia, copiată cu stiloul şi dată din mână-n mână... Am rămas mută când am citit despre "cel mai vestit motan din oraş, căruia i s-au scris poezii şi i s-au făcut portrete".
D.Ş.: Mare curaj! Însă... directorul a fost destituit, redactorul de carte... dat afară. Redactorul-şef, epigramistul Ion Zarafu, a avut de dat explicaţii echipelor de securişti şi a scăpat nepedepsit, pentru că editura trebuia să producă, avea un plan de realizat. Aşa am intrat eu în această lume atât de specială, într-un moment de mare tumult, şi a trebuit să învăţ meseria din mers, căci cărţile erau în plan şi trebuiau să apară la timp, indiferent câte lupte lăuntrice se dădeau. În următorii doi ani s-au perindat patru directori. Nici unul nu rezista presiunii. Dar pentru mine a fost o perioadă de excepţie, căci a pus bazele unei profesii care m-a captivat. Am câştigat atunci o experienţă ce mi-a folosit până acum, am cunoscut personalităţi de seamă în munca editorială care s-a întins la diferite edituri - de la Creangă, la Kriterion, Humanitas, Trei, plus colaborări cu altele -, până am ieşit la pensie, şi a continuat ulterior prin colaborări.

N.S.: După ce cunoscuseşi atâtea personalităţi în copilărie. Prieteni buni ai părinţilor tăi, ca Sică Alexandrescu, Tudorică Muşatescu, actori... de i-aş înşira, cu diferite anecdote legate de ei, nu mai terminăm discuţia de azi.
D.Ş.: Prima mea carte, Ţara păpuşilor, a apărut la Creangă în 1988, la câţiva ani după ce tata nu mai era.

Ţara păpuşilor, debut editorial, 1988

N.S.: Ţi-a predat ştafeta.
D.Ş.: Acolo vorbesc despre "diamantele" mele. De aceea le tot numesc aşa. Cartea începe cu două diamante "neşlefuite" şi se încheie cu ele "aproape şlefuite". Ea a fost ilustrată cu mult talent şi umor de cunoscutul grafician Ştefan Damó. Cartea a apărut în 30.000 de exemplare şi s-a mai suplimentat tirajul cu alte 20.000. Îţi mai poţi imagina aşa ceva în ziua de azi? Povestirile care de fapt constituie capitolele unui microroman pentru cei mici sunt inspirate din viaţa fetiţelor mele, dar am adăugat destule "năzdrăvănii" şi din fantezia mea, având aceleaşi două muze poznaşe în jurul meu ca sursă permanentă de inspiraţie.

N.S.: Mie-mi spui?! Aveam şi eu în casă două muze inepuizabile.
D.Ş.: Pe Diana şi Vlad. Ce frumos au copilărit ai noştri împreună, fiind aproape de-o vârstă Diana şi Daita şi apropiaţi şi cei mici.

N.S.: Tot Ştefan Damó ţi-a ilustrat, dar de astă dată la Junimea, şi cartea în care Daita o învaţă pe mezină alfabetul, cu ajutorul literelor zglobii. Fiecare inventează cele mai fantastice întâmplări, ca să fie ea reţinută şi iubită cel mai mult de fetiţă. Foarte drăguţă idee!
D.Ş.: Cartea Fetiţele poartă roz... Însă viaţa mea nefiind doar roz, am scris şi romane pentru cei mari în care s-au răsfrânt literar crâmpeie din ea, împletite cu ficţiune.
Debutul de romancieră care avea să devină membră a Uniunii Scriitorilor la secţia prozatori, nu la literatura pentru copii, a fost Compoziţie la patru mîini.

Compoziţie la patru mîini, 1990, copertă de Done Stan

N.S.: "Literatură de sertar".
D.Ş.: Da, pentru că am scris romanul în 1984-86, cu multe întreruperi, şi pentru că reflectă şi zbuciumul prin care treceam cu toţii în anii '80 şi care-l făcea să fie sortit "sertarului".

N.S.: Compoziţie la patru mîini. Titlu interesant, din "domeniul meu". Eu ştiu de unde vine; poate explici tu pentru cititori.
D.Ş.: În faţa ochilor noştri se desfăşoară filmul vieţii eroinei, transformarea ei din copil în femeie de 30 de ani, când ajunge la un moment de cumpănă. După moartea tatii, am găsit "Caietele Danielei", în care el notase tot ce i se părea interesant, amuzant, emoţionant în viaţa mea de copil şi apoi de adolescentă.

N.S.: Ştiai despre existenţa lor?
D.Ş.: Da. Însă nu le văzusem niciodată. Uite, haha, e clar că ştiam, am pus şi în cartea mea, luând din caietele lui ceva despre când aveam 5 ani: "Cabotină... Cînd i se pare că a spus ceva cu haz, mă îndeamnă: Hai, tata, du-te şi scrie la caietu' meu ce-am spus!"
În roman, însemnările, care la început sunt doar ale tatălui, se întrepătrund apoi cu propriile notiţe ale protagonistei, căci timp de câţiva ani, aceste două personaje ale cărţii mele duc jurnale paralele...

N.S.: ... ca într-o compoziţie interpretată la patru mâini.
D.Ş.: Astfel apar uneori aceleaşi evenimente, dar privite prin unghiurile diferite a două persoane între care este o diferenţă de vârstă de o jumătate de secol.

N.S.: Da, Mircea avea 54 de ani când te-ai născut. Vârstă de bunic, dar câtă tinereţe şi prospeţime emanau din spiritul lui!
D.Ş.: Deci colaborarea mult dorită dintre noi doi se realizează postum, şi la fel am conceput şi colaborarea dintre tatăl şi fiica lui în volum, deşi ţin să precizez că în rest este multă ficţiune.

N.S.: A avut ecouri cartea, din câte-mi amintesc.
D.Ş.: Mă simt şi azi măgulită: au fost semnate cronici de nume ca Barbu Cioculescu, Alexandru Horia...

N.S.: ... Au fost şi interviuri la radio. Erai foarte emoţionată înainte, dar nu te dădeai de gol. A ieşit întotdeauna perfect!
D.Ş.: Dacă zici tu... În 1991, la un interviu, a vorbit superb şi scriitorul Dan Tărchilă, care, în afară de mama şi de Cristi, mi-a încurajat foarte mult şi el activitatea literară, când tata nu a mai fost. Iar Dumitru Almaş, deşi este uneori controversat, dar eu îi păstrez o caldă şi duioasă amintire ca om blajin, molcom şi cu certe aptitudini literare, a scris emoţionant despre carte.

N.S.: Ştiu că romanul tău a apărut într-un top!
D.Ş.: Top ten al cărţilor anului 1991, de la librăria Sadoveanu, apărut în România literară.
Revin la tata. S-a stins din viaţă în 1982. Lucrase la cel de-al doilea volum de amintiri.

Volumul al doilea al amintirilor lui Mircea Ştefănescu, apărut în 1998 la RAO

N.S.: Pe care tu şi mama ta aţi reuşit să-l publicaţi postum.
D.Ş.: La comemorarea unui secol de la naşterea lui. După moartea lui, manuscrisul fusese predat de noi editurii Eminescu, care-i publicase şi primul volum, pe când tata trăia şi a putut el să se confrunte cu cenzura. Dar acum trebuia s-o facem noi. Atât au tăiat din text, încât am decis amândouă să-l retragem. Însă, în 1998, alta fiind situaţia, a apărut la RAO, în îngrijirea mea de ediţie. Aceste memorii îi absorbeau foarte mult din energie, totuşi lucra zilnic, ca să-şi vadă terminată cartea. În ziua de 10 septembrie 1982, având 84 de ani, a scris "Sfîrşit" pe ultima filă. A doua zi a avut o criză foarte puternică de inimă şi, deşi îngrijirea la spital a fost excepţională, iar mama aproape nu s-a mişcat de lângă el şi eu veneam la ei când puteam lăsa cu cineva fetiţele, inima lui n-a rezistat mai mult de 22 octombrie. Catrinel avea 4 luni. Tata a apucat s-o vadă, s-o îndrăgească şi s-o "imortalizeze" în carte, scriind că a intrat în casa noastră "o nouă bucurie... Ana-Catrina...".

N.S.: Ce bine că a apucat-o şi pe Catrinel, cât de puţin. Cu Daita a fost altfel. A văzut-o crescând până la 5 ani şi ceva. Au petrecut vacanţe la mare, la munte, îi admira obrăjorii rumeni "ca două piersicuţe"...
D.Ş.: Daita se născuse odată cu naşterea Micului Infern, la Nottara, puţin după cutremurul din '77, când intram, puţin înfricoşaţi şi înfriguraţi, în sala neîncălzită de la subsol, unde se repeta piesa, în regia lui Berechet şi într-o distribuţie de excepţie, Silvia Dumitrescu-Timică, Lucia Mureşan, Ion Dichiseanu, Ştefan Radof ş.a.

N.S.: Asta aşa e, dar... doar n-ai născut-o acolo!
D.Ş.: Ei, nu... însă, în burtica mea, ea a participat la minunatele repetiţii în care parcă se formase o adevărată familie: toţi trecuserăm prin trauma cutremurului şi asta ne apropiase şi mai mult. Iar replicile pline de umor ale tatii ne făceau să râdem şi să ne relaxăm şi i-am spus Silviei de câteva ori că, dacă mă mai face să râd atâta cu harul ei de mare artistă, o să nasc acolo prematur.
Daita s-a născut deci odată cu premiera şi, ca şi spectacolul, a înflorit şi ne-a luminat zilele. Când spectacolul a făcut şi în 1992 furori, fiind interpretat pentru a 500-a oară, fetele mele au aplaudat frenetic alături de ceilalţi din sală. Iar la sfârşit, Daita s-a suit pe scenă ca să-i ofere Silviei - împlinea 90 de ani - un buchet cu flori; Daita avea 15 ani, de-o vârstă cu această montare.

N.S.: O fi inutil să adaug că eram de faţă? Ce momente incredibile! Câtă emoţie! Revino la Daita. Te-am întrerupt...
D.Ş.: Părinţii mei au iubit-o nespus, iar tata, care, într-adevăr, a apucat s-o vadă de 5 anişori, i-a dedicat nişte rânduri atât de gingaşe în Amintiri, în care transpar întreaga lui dragoste, dar şi umorul lui. Când a scris frazele despre ea, copila nu avea încă 3 primăveri. "Se spune şi de ea că-mi seamănă fiziceşte. Dar ce a luat de la mămica ei? Poate un calm cu tendinţe reflexive, poate o sensibilitate încă neprecizată, poate o delicateţe, ca aceea cînd mă «ocroteşte», dîndu-mi mîna să mă sprijine la coborîrea unei scări: «Încet... încet», fiindcă a aflat de la mine că sînt «bătrîn»." Continuă cu aprecierile lui suave, apoi scrie: "Dar să mă opresc la timp. E uşor să te faci de rîs ca bunic, socotind că nepoţica ta e cea mai şi cea mai..." Şi totuşi mai adaugă ceva despre limbajul ei. "Se spune că bebeluşii «strîmbă» limba. Ce greşeală! O strâmbă? O fac mai graţioasă, mai ingenuă." După câteva exemple nostime, încheie: "Şi ca să n-o lungesc... dumneavoastră puteţi spune cît veţi dori că vă plimbaţi prin Cişmigiu!... Eu cu Daita noastră ne plimbăm în Mişigiu... şi nu mîncăm cozonac (vi-l lăsăm dumneavoastră), noi mîncăm concozac!"

N.S.: Dar viaţa a trebuit să meargă înainte şi după ce Mircea n-a mai fost. Au urmat şi nişte ani frumoşi...

Daniela cu mama, fetele şi soţul ei, circa 1992

sau toţi cinci într-un desen al lui Ştefan Damó...

Ilustraţie din povestirea Danielei pentru Crăciun, LiterNet, 2015

D.Ş.: ... Da! Însă au fost şi unii mai puţin frumoşi. Atunci când viaţa m-a purtat mai des prin sălile tribunalului. Am încercat totuşi să iau răul spre bine şi să trag şi nişte foloase de pe urma acestor "clipe" atât de neplăcute. Şi anume, am asistat la nişte procese civile şi penale, intrând în diferite săli şi notându-mi ceea ce ar fi putut deveni situaţii de roman, plus limbajul caracteristic. Şi aşa a rezultat romanul Intrarea oprită.

N.S.: Cred că l-ai scris şi ca psihoterapie; scrisul tău a fost o descărcare, o defulare.
D.Ş.: Urmate de vindecarea rănilor... Ţin să punctez aici că în drumurile vieţii mele, mi-am dorit cu ardoare să mă pot uita oricând cu seninătate în ochii celor cu care m-am intersectat, căci nu am vrut niciodată răul nimănui; nici celor care mi-au făcut mie rău. Da, m-am eliberat...

N.S.: Da, draga mea, mereu ai ştiut să repari ceea ce "alţii" stricaseră, mereu ai fost generoasă, călcându-ţi uneori pe suflet, ca doar-doar să fie bine. Admirabil!
D.Ş.: Să trecem la eroina mea din Intrarea oprită: ea are de înfruntat atâtea neplăceri din cauză că trebuie să aibă de-a face cu instituţii ca tribunalul, procuratura, miliţia. Se loveşte de multe "intrări oprite", dar nu se lasă înfrântă, ci luptă. Cartea este şi povestea stingerii unei iubiri şi a înfiripării alteia, aşa că pe lângă dezamăgiri, zugrăveşte şi bucuria şi veselia răspândite de o familie care, precum pasărea Phoenix, renaşte mai puternică din cenuşă. Am vrut ca rândurile mele să conţină şi această notă optimistă. Oricât de jos o face viaţa să coboare la un moment dat, eroina nu se lasă doborâtă, ci îşi tot spune: "Capul sus! O să treacă şi acest moment" şi el va rămâne curând doar o amintire, care, ca toate amintirile, e sortită cu timpul să-şi piardă din amploare, să se estompeze. Orice amintire dureroasă devine cu vremea o simplă amintire.

N.S.: Este o carte în care fiecare a putut găsi un crâmpei din propriile deznădejdi, speranţe, reflecţii, simţiri, căci acţiunea traversează perioada anilor '80 plină de atâta zbucium şi ajunge după '89. Ce ecouri a avut?
D.Ş.: După lansarea cărţii, care a fost foarte emoţionantă pentru mine, au scris despre ea Liviu Antonesei, Dan C. Mihăilescu, Călin Stănculescu.

N.S: Îmi amintesc acum de o lansare şi mai emoţionantă, cea a romanului tău în care conjugi verbul "a spera": eu sper, tu speri, el (ea) speră... Nu numai datorită subiectului abordat, ci şi pentru că mama ta nu a mai apucat lansarea, iar Daita era în SUA şi, din motive cât se poate de obiective, n-a putut participa direct.
D.Ş.: Dar m-am consultat cu ea, ca specialistă în biologie, în genetică, aşa încât sindromul inventat de mine, pentru care am studiat atunci câteva cărţi de genetică şi embriologie, să nu se bată cap în cap cu ştiinţa. Şi a realizat la calculator şi coperta, după o idee a mea.

Romanul eu sper, tu speri, el (ea) speră...,
RAO, 2002: o fereastră deschisă spre lumina speranţei

N.S: După lansare, ştiu că s-a scris în presă foarte laudativ despre carte.
D.Ş.: Da. Au scris Luana Duschka, Călin Stănculescu şi am fost chemată la radio pentru nişte interviuri.

N.S: Ce este cu acel sindrom inventat?
D.Ş.: Eroina se luptă cu o boală genetică rară - sindromul Berler. El este produsul fanteziei mele, coordonatele acestei maladii neexistând, însă restul datelor ştiinţifice sunt reale. M-am documentat serios ca să nu scriu "anomalii", altfel decât cele cromozomiale. Eroina mea este pusă în faţa unei decizii grele pe care trebuie s-o ia în legătură cu calea de tratare a acestui sindrom căruia îi cade pradă.

N.S: Chiar dacă tu nu vrei să te laud, o voi face şi fără voia ta. Seriozitatea cu care tratezi fiecare cuvânt, fiecare afirmaţie a mers atât de departe, încât, traducând Jung sau Freud, ai aprofundat psihologia şi ai căutat să înţelegi cât mai adânc ceea ce traduceai. Ştiu cum te documentai şi mi se pare impresionant să văd că ţi-ai ales pentru acest roman de ficţiune un domeniu diferit, genetica, şi ai avut curajul să "te bagi" cu date concrete şi corecte ştiinţific, chiar dacă boala în sine este inventată.
D.Ş.: Mă faci să roşesc!

N.S: Nu-i nimic. Îţi stă bine. Ha-ha! Cartea ta este închinată legăturii indisolubile dintre mamă şi copilul ei.
D.Ş.: Asta este ideea de bază, cum bine ai subliniat. Legătura este simbolizată aici nu prin cordonul ombilical, ci printr-o boală declanşată în organismul mamei de instalarea sarcinii, dar pe care, pe de altă parte, numai păstrarea acestei sarcini o poate vindeca. Boala mamei, la rândul ei, se poate repercuta asupra copilului, care, salvându-şi mama, poate suferi el nişte urmări negative în evoluţia lui. În jurul acestui nucleu se ţese apoi firul acţiunii.

N.S: Acţiune ce are şi multe elemente vesele, deconectante, şi scene de umor, nu doar de luptă.
D.Ş.: Sigur! Ca să şi descreţim frunţile.
Prin această relaţie mamă-prunc am vrut să accentuez că, deşi aparent în viaţă copilul este cel care depinde de părinţii lui, realitatea este de fapt cu totul alta. Cu cât aceştia îmbătrânesc, vor avea ei mai multă nevoie de copiii lor. Aceştia învaţă de la tine despre o lume care apune, tu de la ei despre una în plină formare.
Inversarea clasicului raport reiese din faptul că de astă dată viaţa mamei este cea care depinde de fătul pe care-l poartă în ea. El este cel care poate face ca viaţa mamei lui să continue şi astfel, conjugând la prezent verbul a spera, ea să iasă din paranteză cu drepturi depline.

N.S: Cocuţa îşi dorea cu ardoare să ştie că alegi un final optimist. Eu ştiu exact cum s-au petrecut atunci lucrurile. Te rog să povesteşti, chiar dacă nu-ţi este uşor.
D.Ş.: Mama era bolnavă când am terminat de scris, dar noi speram că îşi revine. Daita a venit s-o vadă atât cât i-a permis să stea bursa de doctorat fără a o pierde, Catrinel a refuzat să mai plece în vacanţa de vară în SUA, ca să nu fie departe de bunica ei. Mama - cea cu care discutam ce scriu, aşa cum, toute proportion gardée, făcea şi tata - citise textul până spre paginile finale, după care îi fusese prea rău ca să-l termine. Pe 1 octombrie mi-a cerut să citească sfârşitul, căci, deşi o asigurasem că are o notă optimistă, voia să vadă ea cu ochii ei. A citit, mi-a zis că se termină exact cum şi-ar fi dorit. Curând a intrat Catrinel pe uşă după prima ei zi de studenţie, mama a exclamat veselă: "Bună, studento!" şi după câteva ore a închis ochii. Iar Daita care, cu o seară înainte, vorbise cu ea din America foarte mult la telefon, căci mamei îi revenise din energie...

N.S:... Daita, care era în Manhattan la Columbia University când i-aţi spus, iar asta se întâmpla la trei săptămâni după actul terorist teribil de la 11 septembrie, s-a suit în primul avion şi a ajuns la voi.
D.Ş.: Aşa este. La înmormântarea lui Marie-Claire, o purta deja în pântece pe cea care avea să ducă mai departe numele mamei mele: pe Claire, aşa că "moştenirea" ei continuă.
Cu moartea mamei se încheie încă un capitol esenţial din viaţa familiei noastre, în care a apărut curând următoarea generaţie.

N.S: Tu ţi-ai continuat activitatea profesională şi literară; în acest nou capitol, în familia voastră au fost, iarăşi, bune şi rele, dar ca în basme, binele a învins răul.
D.Ş.: Haide să lăsăm "finalul poveştii noastre" pentru data viitoare.

(Va urma)