Conversaţii cu oameni dragi (IV.2) - Am atâtea amintiri la Sinaia cu ai mei, cu Mamai, amintiri de neuitat, de vacanţă, de copilărie, de fericire

 

Daniela Ştefănescu, acum câţiva ani, în Lanikai Beach, Hawaii

Nicole Sima: Continuăm astăzi, dragă Daniela, convorbirea noastră?
Daniela Ştefănescu: Sigur, de abia aştept, mai ales că ţi-am rămas datoare.

N.S.: Da? Ura! Mă îmbogăţesc?
D.Ş.: Nu chiar. Sau, poate, dar nu financiar, ci doar cu nişte poveşti noi din trecutul familiei, căci de fapt cu ele îţi sunt datoare.

N.S.: Asta este cea mai mare bogăţie. Cât mă bucur că azi ajungem la cei cărora le datorăm...
D.Ş.: Asta apropo de datorie...

N.S.: ... înrudirea noastră. Dacă data trecută am vorbit mai cu seamă despre cei cărora le datorează Mircea Ştefănescu sămânţa umorului său atât de special, adică despre bunicii tăi paterni, acum aş vrea...
D.Ş.: ... vrei să afli mai multe despre părinţii mamei mele.

N.S.: Şi... ai uitat? Despre adevăratul glas de privighetoare din familie...
D.Ş.: ... cel al lui Mamai, bunica mea. Cum să uit? La ce crezi că mă refeream când ţi-am spus că ţi-am rămas datoare? Cu o poveste, una plăcută; căci ce-i mai plăcut decât o aniversare!
Zilele de naştere ale bunicilor mei materni veneau una după cealaltă, drept care le sărbătoreau deodată. Copiii - mama şi cu fratele ei puţin mai mare - de abia aşteptau să afle ce cadouri îşi luau părinţii şi uneori, făcând pe detectivii, reuşeau să-i vadă cum bagă ceva într-un sertar şi-l încuie sau cum ascund un pachet într-un dulap.
În anul în care mama lor împlinea 40 de ani şi tatăl lor 45, n-au putut descoperi nimic. Oaspeţii umpleau deja casa şi fraţii fierbeau de ciudă că nu aflaseră secretul. Dar misterul s-a dezvăluit curând: soţii, deşi nu se vorbiseră între ei, îşi pregătiseră unul altuia nu un dar material, ci unul de suflet, iar acesta nu se ascunde nici în dulap, nici în sertar. Deodată, la pian s-a aşezat Titi...

N.S.: ... una dintre surorile bunicilor noastre, care era profesoară de pian...
D.Ş.: ... şi, după câteva acorduri, bunica mea a început să cânte cu glasu-i de o dulceaţă rară, cald şi melodios: "Mîndruliţă de la munte / Ce nu treci colea pe punte".

N.S.: "Mîndruliţa" lui George Stephănescu... Mi-o amintesc cântând-o. Mă emoţiona întotdeauna.
D.Ş.: Bunicului meu i s-a pus un nod în gât de emoţie. Şi totuşi, cum nici darul lui nu era unul material, s-a stăpânit şi a început să-i recite cu vocea-i baritonală, vibrantă, o poezie pe care i-o compusese, care se încheia aşa: "De-ar fi să-ncep, din nou, pe culme, viaţa / M-aş închina tot ţie, dimineaţa / Intrînd în pragul tău, îngenunchind!"

N.S.: Ce romantic!
D.Ş.: Suflet de poet...
Bunicul meu era de părere ca la serbările de familie să ia parte şi puştimea, spre fericirea tuturor copiilor, adică a grămezii de veri primari. Tot el era cel care nu lăsa ca la mesele de toate zilele să fie serviţi întâi oamenii mari, aşa cum se practica în majoritatea caselor, ca între timp celor mici să li se lungească urechile de foame, până le venea în sfârşit rândul.
Dintre prietenii lui, Cincinat Pavelescu, magistratul poet şi epigramist, care cunoştea probabil plăcerea tatălui de a-i avea la masă şi pe copii, cum sosea întreba de ei. Importanţa pe care le-o dădea îi măgulea la culme şi, oricum decurgea conversaţia, el o aducea cu câte o glumă la înţelesul anilor lor fragezi. De obicei venea cu Radu Rosetti, celebrul penalist şi publicist, om plin de sensibilitate şi umor - şi amândoi erau în smoking, deşi ştiau bine că e o simplă masă de familie, aşa că şi copiii se "găteau". Bucuria de a sta cu ei la masă, ca nişte egali, a făcut ca toate acele reuniuni să li se întipărească în minte ca zile de adevărată sărbătoare.

N.S.: Cincinat Pavelescu, Radu Rosetti... Societate aleasă! Dar hai s-o iei cu începutul: venirea pe lume a bunicului tău, căci înlănţuirea evenimentelor tragice şi fericite este demnă de relatat.
D.Ş.: Da. Părinţii lui avuseseră cinci copii, pe care i-au pierdut într-o singură zi, în timpul unei epidemii de crup, o anghină difterică a traheei şi a faringelui care a făcut ravagii în zonă. Complet deznădăjduiţi, au plecat cu diligenţa prin Europa. Când s-au întors după mult timp, urmau să aibă un alt copil şi tot târgul...

N.S.: Parcă Târgu Ocna...
D.Ş.: Da... a venit să le arate cât se bucură pentru ei.
Într-o zi a apărut la ei cel mai vârstnic călugăr de la un schit din munţi. Era părintele Isidor şi venise de departe s-o binecuvânteze pe străbunica mea, spunându-i că, de va avea băiat, să-i dea numele lui şi că, deşi el e de altă religie, se va considera naşul spiritual al pruncului şi-l va ocroti. La fiecare aniversare, Isidor cel bătrân bătea un drum lung ca să-i frângă lui Isidor cel mic turta deasupra capului, după ce întâi se ruga şi-l binecuvânta. Acel călugăr pios n-avea cum bănui că peste ani fiul lui spiritual va fi, în afară de un mare avocat, unul dintre poeţii moldoveni ai înfrăţirii dintre rase: "Biserica din târguşoru' meu / Doi paşi de Casa mea de rugăciune / Nu arăta deloc amărăciune / Că sta aproape de-un locaş evreu!" începe unul dintre sonetele lui publicate în volumul Cânt milenar, în care dă glas emoţiei lui că biserica creştină era clădită chiar în faţa templului, într-o frumoasă armonie.

Bunicul matern al Danielei, în puterea vârstei

N.S.: Când mi-ai spus despre nenorocirea cu copiii morţi şi apoi venirea pe lume a fiului mult aşteptat, m-am gândit la George Enescu. Toţi cei şapte fraţi născuţi înaintea sa muriseră în copilărie, marele compozitor fiind al optulea. Îmi pot închipui ce a însemnat pentru părinţi naşterea lui. Isidor a mai avut fraţi?
D.Ş.: Patru surori. Părinţii lor îngrijeau a doua serie de copii ca ochii din cap. Îi supravegheau de aproape şi, când a terminat cel mai mare, adică bunicul, gimnaziul, s-au mutat în capitală pentru ca să urmeze aici liceul. S-a pus problema să fie trimis pentru studii în străinătate, dar nu a putut fi convins să plece departe de-ai lui...

N.S.: Extraordinar! Nu ştiusem. În schimb, ştiu bine ce ai ales tu, într-o situaţie similară. Genele, bată-le vina! Dar... să nu anticipăm.
D.Ş.: Cu sentimentele lui de familie, numai gândul unei astfel de distanţe care să-l separe de părinţi îl înnebunea. Aşa că a făcut facultatea la Bucureşti, iar în locul lui s-a dus la Paris sora sa, Lysica. Ea a urmat Medicina, a fost doctor acolo şi poetă de limbă franceză. A avut încă trei surori, dintre care eu o ţin minte pe tanti Bertica.

N.S.: Deci le-a dat Dumnezeu încă cinci copii...
D.Ş.: Da! Sobru şi fără prejudecăţi, tânărul sosit la Bucureşti urma să cucerească stima marelui avocat Constantin Nacu, profesorul lui de la Facultatea de Drept, pe care a absolvit-o cu brio. I-a devenit mai întâi secretar şi i-a purtat un adevărat cult toată viaţa. Drumul i s-a deschis spre o carieră strălucită, cu nişte pledoarii absolut memorabile, care l-au situat printre cei mai iluştri avocaţi ai noştri, unele fiind publicate în volume: Pentru artă (despre procesul dintre actriţa Maria Giurgea pe care a apărat-o împotriva unei decizii nedrepte a Direcţiei Teatrului Naţional) şi Apărarea generalului Văitoianu. I s-au mai publicat monografii juridice şi, desigur, câteva volume de poezie, dar şi de filozofie.

N.S.: Pe deasupra, îşi găsea timp să fie tată, un tată excepţional!...
D.Ş.: ... care le-a creat o solidă cultură generală copiilor lui. Cum adora teatrul, îi ducea şi pe copii la spectacole. Mama s-a îndrăgostit şi ea de teatru şi, haha, s-a căsătorit cu "Teatrul". Tatăl lor le vorbea înainte de piesă despre autor, timpul în care a trăit, ideile care l-au înaripat. La scenele mai încărcate emoţional, mama se strângea mai tare în fratele ei sau întindea mâna să atingă pe unul din părinţi, ca să-i simtă alături. Când, în Regele Lear, i se scot ochii lui Gloucester, mama şi-a întors capul îngrozită... şi ce vede? Monicu, plângând, se agăţa de tatăl lor, şuşotindu-i: "Eu n-o să-ţi fac niciodată aşa."

N.S.: Sufleţel curat de copil! O frumuseţe! Ştii asta de la mama ta. Ce mai ştii oare?
D.Ş.: În amintirile sale, mama citează din portretul pe care i l-a zugrăvit tatălui ei omul de litere şi jurnalistul Tudor Teodorescu-Branişte în Fresca Justiţiei Române: "Cu mersul svelt, cu silueta de o tinereţe ce parcă sfidează anii, domnul Birnberg trece prin viaţă ca unul din cele mai alese exemplare de intelectualitate pură a baroului nostru.
Multă vreme m-am întrebat: care este taina minunată a acestui avocat, care, în cea mai aridă ca şi cea mai pasionată dezbatere, aduce mereu o notă de înaltă, rară oratorie? Cum de nu şi-a încâlcit verbul în banalele clişee profesionale? Cum de izbuteşte să semene ici o imagine şi dincolo un cuvânt proaspăt? Cum a rămas artist într-o lume de breslaşi?
Anul trecut am primit un caiet de magnifice sonete: Cânt milenar, de I. Birnberg. Magicianul îşi trăda taina... Seara, după munca din Palatul de Justiţie, domnul Birnberg - ca să se spele de jurisprudenţe, de articole de cod, de texte, de doctrină - se afunda în apa limpede şi parfumată a sonetului..."

N.S.: Tatăl meu avea un exemplar din Cânt milenar. O să-l caut prin bibliotecă... Uite că am dat de el şi are o mică dedicaţie.

 

Dedicaţie de la Isidor Birnberg: Nepotului meu Mircea cu iubire

D.Ş.: Pentru a-şi limpezi mintea după o zi de procese, seara compunea sau citea poezie, sau se dedica muzicii, sau se cufunda în scrierile marilor gânditori ai omenirii, sau, ceea ce-i era cel mai drag, petrecea timp cu familia, dându-le copiilor senzaţia că părinţii lor trăiau doar pentru ei, pentru a-i face pe ei fericiţi.

N.S.: Te rog să te uiţi iarăşi în Amintirile mamei tale, pentru că mi-a rămas în suflet cum descrie ea fericirea duminicilor copilăriei.
D.Ş.: Pentru că duminica familia era şi mai unită, scrie mama, senzaţia ei era că "o duminică urma altei duminici şi, cu mintea mea de atunci, credeam că asta e rînduiala lucrurilor: veşnic după o duminică să urmeze alta. Numai că noţiunea asta abstractă de duminică era mai largă în închipuirea mea, cuprinzînd şi puţină fericire. O duminică e o zi obişnuită, căreia i se adaugă fericirea basmelor, a jocurilor, a convingerii că întruna aşa va fi. Era suficient să mă mîngîie unul din părinţi ca orice vis urît, orice necaz să se risipească, parcă luat cu mîna de ei. De aceea nici azi nu vreau să-mi explice nimeni că mă înşel. Nu, nu greşesc, credinţa mea absolută asta este: o zi obişnuită, plus puţină fericire, e pentru mine Duminică."

N.S.: Mama ta, Cocuţa, cunoştea foarte bine arta fericirii... A transmis-o mai departe, am "sorbit-o" şi eu.
D.Ş.: Cât mă bucur! Iubind arta, bunicul îi iubea şi pe oamenii de artă. Adesea i-a ajutat pe unii dintre ei. Şi, cum procesele îi aduceau onorarii bune, cunoscând necazurile şi lipsurile prin care treceau actorii, le-a pledat adesea gratuit cauzele în faţa justiţiei. El a pledat şi în franceză (un proces la Paris) şi se folosea cu uşurinţă şi de limba latină pe care o stăpânea foarte bine.

N.S.: Tu spuneai că bunicul tău, acelaşi om care avea de-a face la Tribunal nu numai cu persoane fine, ci şi cu lumea interlopă, doar ştim cât de pestriţ e universul din instanţă, se făcea alb ca varul dacă vedea o picătură de sânge curgând copiilor lui.
D.Ş.: Când un odor de-al lui era bolnav şi el intra în camera copiilor, se crea o adevărată brambureală. Exagerat cum era, atât se învârtea în jurul lor sâcâindu-şi soţia cu sfaturile, atât se foia, suspina şi o încurca la tot pasul, că până la urmă aceasta îl poftea afară. Când nu era chemat medicul familiei, mama era aceea care le punea termometrul, îi badijona în gât, le făcea frecţii sau le dădea îngrijirile necesare când se zgâriau, se tăiau ori se înţepau. Fără să stea o clipă la îndoială, copiii la ea mergeau, căci tatăl se muia ca o cârpă şi nu le putea fi de niciun ajutor.

N.S.: Cam aşa se întâmplă în cele mai multe familii. Noi, mamele, avem mai mult curaj şi chiar pricepere (datorită experienţei de zi cu zi). Cum spunea mama ta despre pusul ventuzelor? Era ceva comic acolo.
D.Ş.: Haha! Cu hazul ei proverbial... Spunea în amintiri: "Cel mai bine petreceam cînd ne puneau ventuze. Vă rog însă, un moment!... să fim bine înţeleşi: eu petreceam cînd i se puneau lui Monicu şi el cînd mi se puneau mie. Distracţia începea odată cu nenumăratele poveţe cu care tata o cicălea pe mama. «Vezi să nu fie prea mult spirt în pahare, să nu le pui prea dese, să nu ţii pămătuful arzînd deasupra copilului»... o mie de «să nu», care se terminau cu unul singur spus răspicat de mama: «Vezi mai bine să nu sperii copiii!»"
Alteori, râdeau toţi patru doar de dragul de a râde. "Fratele meu s-a pornit pe rîs, mama la fel şi eu după ei! Am rîs atîta, că a intrat tata să ne întrebe de ce rîdem. Niciunul nu mai ştia de ce - [...] habar n-aveam de ce ne prăpădeam de rîs. Cred însă că de fericire că eram toţi patru împreună şi ne iubeam într-atît că era de ajuns ca să fie unul bine dispus şi îi înveselea pe toţi ceilalţi."

Bunicii Danielei cu copiii lor

N.S.: "Reţeta fericirii"! Rămâne simbolică pentru familia voastră.
D.Ş.: Aşa este. Ai citat titlul unei piese a tatii. M-ai emoţionat câte poţi să ştii! Să sperăm că această "reţetă" o vor cunoaşte toţi urmaşii noştri!
Eram încă bebeluş când s-a prăpădit bunicul. În schimb, am avut fericirea ca pe bunica mea, pe Mamai, să o am lângă mine până la 13 ani. Cum locuiam împreună am multe amintiri, una mai duioasă ca cealaltă. A fost o femeie frumoasă, din tinereţe şi până la sfârşitul vieţii.

Bunica maternă a Danielei, în tinereţe

N.S.: "Cea care a întruchipat la maximum imaginea de mamă", scria mama ta despre ea.
D.Ş.: "MAMĂ prin vocaţie", scria tata despre ea. "Eu n-am avut o «soacră», ci o a doua mamă." Iar eu, ce să spun? Bunica mea, care m-a adorat şi pe care am adorat-o, a fost pentru mine idealul de bunică. De o bunătate fără margini - căci cuvântul bunică se trage din "bun", nu-i aşa? -, cu un zâmbet de o seninătate strălucitoare, aducea prin prezenţa ei calmă, delicată, prin tactul şi discreţia şi prin distincţia ei armonie şi înţelegere oriunde se afla.

N.S.: O chema Regina şi i se spunea "Marchiza". Îmi amintesc părul ei alb, frumos, ca de zăpadă.
D.Ş.: Da, noi aşa ne-o amintim, cu părul parcă pudrat de fulgi proaspăt veniţi din cer. Avusese cinci surori...

N.S.: ... una dintre ele, Miţa, fiind bunica noastră: a lui Simi şi a mea.
D.Ş.: De ea şi de tanti Marga, bunica vărului nostru Viorel, îmi amintesc cu mare drag. Cele şase fete aveau doi fraţi. Erau deci opt copii, destui ca să formeze o lume a lor, cu simpatiile, geloziile, certurile şi împăcările fireşti. Cel mai mare dintre ei, Iosef Cohen - care a ajuns preşedintele Comunităţilor Spaniole -, fusese coleg de avocatură şi prieten cu bunicul meu şi prin el se cunoscuseră bunicii mei; s-au îndrăgostit şi şi-au unit destinele. Iar tânărul avocat şi poet îi înălţa monumentul iubirii lui şi în versuri emoţionante, după cum ţi-am zis. Şi îmi amintesc cum ea le recita şi recitea cu dor când eram mică şi el se stinsese deja din viaţă. Mult mai târziu am realizat concret că el locuise tot acolo, în casa mea părintească, după ce casa lor superbă fusese bombardată în 1944 şi se mutaseră la copii, aducând şi tot ce se putuse salva dintre dărâmături.

N.S.: Prin câte au trecut şi ei... Daniela dragă, eu îmi tot amintesc câte ceva din povestirile Cocuţei. Este atât de real ceea ce spune ea despre minunea ce se petrecea când avusese otită şi o durea urechea foarte tare...
D.Ş.: ... Însă durerea dispărea ca prin farmec când mămica ei o purta în braţe şi îi cânta Nani-nani, puiul mamii. Îi amorţeau braţele, dar nu o lăsa jos până ce copila nu adormea liniştită: "Blîndeţea şi dragostea cu care mă învăluia mama aveau darul să-mi alunge durerile, să-mi dea senzaţia unei mulţumiri depline. De aceea, toate bolile copilăriei prin care am trecut sînt pentru mine amintiri de zile fericite, oaze calde unde mă refugiez de cîte ori dorul de mama mi se pare de nesuportat."

N.S.: Pare ciudat, dar nu este. Eu simt acelaşi lucru, când mi-o amintesc pe mama mea pe când eram bolnavă. Mângâierea ei îmi lua cu mâna durerea, iar perioadele de boală, cu prezenţa sa liniştitoare, mi-au rămas ca o căldură în suflet. Scuzaţi paranteza, dar ştiu că tu ai acelaşi gen de amintiri.
D.Ş.: Sigur că am. Mama mea vorbeşte în amintirile ei despre "al şaselea simţ" care era extrem de puternic la mama ei, iar de câteva ori acest simţ a fost salvator. "Parcă atras de un magnet, capul mamei apărea la geam cu puţin înainte ca inevitabilul să se producă şi ne scăpa de multe păţanii. Aşa s-a întîmplat odată, cînd Monicu învîrtea o lopată mare în jurul capului strigînd: «Pe cine oi lovi, vina mea n-o fi.» Ei bine, tocmai cînd eu mă pregăteam să mă apropii de el ca să văd dacă îmi sparge într-adevăr capul, m-a oprit glasul mamei: «Stai pe loc! Ţi s-a urît cu capul întreg?»"
Şi avea şi un al şaselea simţ al bunicii, ocrotindu-mă mereu... Mi-o amintesc mereu aproape de mine, căci ea vedea de casă şi de gospodărie, fiind absolut desăvârşită şi în această calitate.

N.S.: Pregătea nişte mese care erau renumite în cercul lor de prieteni.
D.Ş.: Ştia să fie o adevărată amfitrioană, iar cei primiţi de ea cu braţele deschise în casă şi la masă se simţeau imediat în largul lor, căci francheţea şi darul ei de a crea antren îi îndemnau la veselie şi glumă. Ceea ce a moştenit şi mama, fiind şi ea în cercul ei sufletul petrecerilor. Tata, desigur, era magnetul, dar el era mai timid, mai retras, şi avea nevoie de o atmosferă specială ca să se deschidă şi să iasă la suprafaţă întreg umorul lui.
Dar să revenim la bunica dornică s-o facă pe nepoţica ei să... mănânce. Mare of! Cu mine se găsise... cu cea mai mofturoasă fetiţă la mâncat din generaţia mea.

N.S.: Aoleu! Ţin şi eu minte cum mâncai. Pardon! Cum NU mâncai.
D.Ş.: Îi chinuiam rău la masă, dar am avut porţia mea mai târziu din această "bucurie" din partea unora dintre... descendentele mele.

N.S.: Tot genele, bată-le vina...
D.Ş.: În ultimii ani, ea nu mai venea cu noi la mare, nu-i făcea bine. Serile, mama mergea în (actualul) Eforie-Sud la PTTR (Poştă, Telefon, Telegraf, Radio), dacă ţii minte iniţialele, primul T fiind de la telefon, şi aştepta uneori cu orele ca să fie chemată într-o cabină în care telefonista făcuse legătura cu Bucureştiul şi să ne liniştim că bunica mea este bine. Sigur, unchiul meu o vizita des cât eram noi plecaţi. Când ne întorceam la Bucureşti, ne aştepta cu o masă bogată şi, aşa mofturoasă cum eram, nu puteam să nu tabăr pe vinetele ei extraordinare, aproape albe de cât le frecase cu lingura de lemn, cu ardei copţi alături, şi pe "baniţa", cum o numea ea, prăjitura formidabilă cu multe vişine pe care o făcea ca nimeni altcineva. Însă, în general, nici nu mă atingeam de plăcinte şi prăjituri când le punea pe masă, proaspăt ieşite din cuptor, ci, spre disperarea ei, veneam înainte în bucătărie şi "furam" coca crudă... doar asta voiam să gust. Dar nu cred că mă certa, nu-mi aduc aminte să fi ridicat vreodată vocea - în afară de atunci când cânta arii din opere sau operete.

N.S.: Într-o vară a stat la noi câteva zile pe când eraţi plecaţi la Eforie şi ne-a făcut o salată de vinete incredibilă. A frecat la ea ORE în şir, nu exagerez! Şi a ieşit albă ca zăpada. Deci la mare nu mai venea cu voi, dar la Sinaia o aveaţi mereu.

Pagină de album: poze cu Daniela şi bunica ei Mamai la Sinaia

D.Ş.: Sigur că da! Îmi amintesc cum, pe la vreo 10-12 ani, îmi întrerupeam din când în când joaca nebună cu copiii, care începea de dimineaţă şi se mai termina doar pe seară, pentru a veni măcar câteva minute la ea care se odihnea la aer curat, într-un fotoliu pe veranda familiei la care stăteam an de an în gazdă; verandă care-i plăcea şi tatii foarte mult şi unde au luat naştere multe idei şi scene din piesele lui de teatru.

N.S.: Tot la Sinaia, dar în vila Cocuţei, de fapt a părinţilor ei, care a fost apoi luată cu japca, fără o lege scrisă, şi în casele de Creaţie de la Peleş şi Cumpătu, au prins viaţă personaje, s-au înfiripat idei care au devenit apoi piese de teatru.
D.Ş.: Aşa este. Am atâtea amintiri la Sinaia cu ai mei, cu Mamai, amintiri de neuitat, de vacanţă, de copilărie, de fericire. Ea a fost un om total lipsit de egoism, fiind complet dăruită familiei şi trimiţându-i pe cei tineri să-şi vadă de viaţa lor socială, fără vreun regret că o lasă pe ea acasă. Tata, ca dramaturg, şi mama, ca iubitoare de artă, de teatru, ieşeau seara la spectacole şi apoi, cum era pe-atunci, la masă în oraş cu prieteni, cu scriitori, regizori, actori, scenografi. Eu rămâneam de obicei cu Mamai şi petreceam ore minunate noi două, doar noi două, de care îmi voi aminti cât voi trăi. Părinţii mei mi-au zis că, simţind că i se apropie sfârşitul, le-a şoptit: "Eu i-am spus Danielei tot ce aveam să-i spun." Aşa este, dar cred că ar mai fi avut multe de spus adolescentei în devenire care eram pe-atunci. Şi cred că cea mai importantă sămânţă pe care a sădit-o în sufletul copilei Daniela a fost sentimentul familiei, care este şi va fi principalul meu factor călăuzitor în viaţă.

N.S.: Pot depune mărturie!
D.Ş.: Unul singur dintre cei pe care îi evoc acum mi-au cunoscut şi o parte din familia pe care urma să mi-o întemeiez eu. Monicu, nenea Moni pentru mine, fratele puţin mai mare al mamei. Doar el a apucat şi prima reprezentantă a generaţiei următoare: pe Daita până la un an şi ceva.

N.S.: A apucat-o şi pe Diana mea, mai bine zis, a auzit că a venit pe lume şi mi-a trimis o telegramă de felicitare. Era deja grav bolnav şi mă impresionează cu atât mai mult că a avut puterea să mă felicite.
D.Ş.: Te cred. Mi-l amintesc la noi acasă, cum se întindea cu faţa-n sus pe patul meu şi o ridica pe Daita, întinzându-şi braţele, pentru a o face "avion" deasupra lui. Fetiţa râdea toată, cu glasu-i cristalin care umplea toată camera, iar în acele clipe el era fericit. Este adevărat că atunci, spre sfârşitul vieţii, îşi găsise şi el în fine fericirea în făptura doamnei care l-a iubit şi care a rămas apropiată de noi şi după moartea lui. Căci în viaţa personală nu prea avusese noroc până atunci, deşi pe plan profesional a fost împlinit.

Monicu, fratele mamei Danielei

N.S.: Era avocat.
D.Ş.: Amândoi fraţii, şi tot aşa şi tatăl meu, se îndreptaseră spre Drept, dar cel care a păşit cu dreptul pe urmele tatălui său a fost Monicu care, după doi ani de Politehnică, a urmat şi încheiat facultatea de Drept, devenind şi el un avocat de clasă.
Mama povesteşte cu haz cum de mic avocatura îi era în sânge. Odată după ce Monicu a fost bolnav şi ţinut vreo două săptămâni în pat, în prima clipă când l-au lăsat să iasă în fine din casă, glonţ... sus pe chioşc! Şi ce prilej crezi că i s-a ivit atunci? Nici mai mult, nici mai puţin decât să scape o găină de la moarte.

N.S.: Nu mai spune!
D.Ş.: Bucătăreasa avea în mână pâinea şi cuţitul şi se hotărâse domnia-sa s-o înşface şi s-o taie pe moţata cea grasă, pentru că tot nu mai făcea ouă. Printre frunzele unui pom cu crengile lăsate pe acoperişul chioşcului pe care tocmai sărise, năzdrăvanul a descoperit un fel de cuibar plin cu ouă. Şi astfel a pledat de acolo de sus în apărarea nevinovatei fiinţe care-şi făcuse datoria, dar nu putea s-o dovedească singură. Glumeşte mama că acesta a fost debutul în cariera lui, în care, ca şi tatăl lor, a apărat mulţi nevinovaţi, pe care i-a salvat, dovedindu-le în instanţă inocenţa.

N.S.: Erau cinci veri cam de-o vârstă: tatăl meu, Cocuţa, fraţii lor şi Sandu...
D.Ş.: ... care au crescut nedespărţiţi şi s-au iubit de mici şi până la sfârşitul vieţii. Chiar dacă se mai ciorovăiau, săreau ca nebunii dacă vreunul dintre ei intra în bucluc. Sau dacă merita să fie pedepsit în urma vreunei zburdălnicii mai mari. Nu s-ar fi trădat în niciun caz. Desigur, cu mintea de adult, mama şi-a dat seama că greşiseră uneori, însă spiritul de clan era mai tare ca orice.
Aşa, de exemplu, într-o joacă nebunească de-a prinselea, Mircea, viitorul tău tătic, a alergat după Monicu, acesta a trântit portiţa unui gărduleţ de fier cu ţepi care separa partea din spate a curţii de cea din faţă, pentru a o face obstacol în calea lui Mircea; în clipa aceea Monicu a căzut cu pulpa într-o ţeapă de fier şi vărul lui a intrat cu burta în altă ţeapă a portiţei, amândoi începând să sângereze deodată în faţa surorilor lor care şi-au pierdut capul încercînd să-i îngrijească şi, totodată, să facă să dispară urmele, pentru ca cei mari să nu afle.

N.S.: Zicea tata că i-au ascuns în pivniţă, au turnat pe ei apă rece până s-a oprit sângele, îngheţându-le în schimb pulpa şi burta. Niciunul n-a scos un geamăt şi nimeni, în afară de ei patru, n-a aflat nimic. Au avut mare noroc! Ţepile de fier ruginit le intraseră în carne şi... i-a ajutat Dumnezeu să scape sănătoşi!
D.Ş.: Chiar aşa! Ştiu de la mama ce fericit a fost tatăl lor când Monicu a devenit avocat şi, ce mai, coleg cu el! A făcut o frumoasă carieră despre care voi spune doar atât: într-un proces în care i-a revenit cuvântul înaintea scriitorului şi avocatului de mare talent Ionel Teodoreanu, acesta, după ce l-a auzit pentru prima dată pledând, şi-a început propria pledoarie astfel: "Onorată Curte, înainte de toate, ţin să-mi fac o datorie de coleg mai vârstnic, exprimându-mi emoţia acestui moment, în care am asistat la naşterea unui nou mare avocat."
"A fost", scrie tatăl meu despre cumnatul său, "fratele ideal, frate cu foarte puţin mai vîrstnic, conştient încă din copilărie că prima lui dovadă de bărbăţie este să fie ocrotitorul, cavalerul şi apărătorul de fiecare clipă al surorii lui. S-au iubit cu adevărat frăţeşte şi, la rîndul ei, ea i-a fost sprijin şi mîngîiere la toate cotiturile aspre ale vieţii."

N.S.: Aşa a fost. Am văzut şi eu în multe ocazii... Ce zici? Vorbim acum despre părinţii tăi?
D.Ş.: Vorbim. Având în vedere că dintre toţi cei de mai sus pe ei i-am cunoscut... cel mai bine...

N.S.: Şi eu!!! Ha-ha!
D.Ş.: Da, pare amuzant ce zic. Sigur că i-am cunoscut mai bine decât pe generaţia anterioară, dar, cum bunicii mei paterni au fost orfani, cred că de fapt este o binecuvântare, nu ceva de la sine înţeles.

N.S.: Mă gândeam că, având în vedere că nişte crâmpeie din viaţa părinţilor tăi sunt deja întreţesute în cele ale părinţilor şi fraţilor lor, să facem aici doar o prezentare cât de cât succintă a lor şi să împletim în următoarea noastră convorbire viaţa lor cu a ta...
D.Ş.: Foarte bună idee. Te ascult... după ce ţi-aş aminti cum s-au cunoscut, când tata era deja dramaturg de succes, iar mama, cu 17 ani mai tânără decât el, avea 25 de ani şi, fiind desigur iubitoare de cultură şi de teatru, îi cunoştea piesele.
Într-o seară de toamnă a lui 1938, tata s-a dus cu un prieten la Corso. Povesteşte în Amintirile lui că acolo au văzut doi amici şi, între ei, o fată. L-a frapat pe loc figura ei luminoasă, în special datorită ochilor mari, verzi, senini, zâmbitori. A rămas tata în faţa mesei ca siderat şi l-au întrebat ce e cu el. "Cauţi pe cineva?" - "Dacă aţi şti voi de când o caut! Am parcurs o lume după ea. Am căutat-o în toată Italia, pe Coasta de Azur - până şi în Corsica! Aşa că, mai bine prezentaţi-mă." - "Nu e nevoie", a intrat ea în vorbă. "Am văzut Comedia Zorilor şi Veste bună." Atunci, încurajat, a pus o întrebare: "Spuneţi-mi, are vreo soră?" - "N-am." - "Ei, atunci... sau îmi găseşti una la fel ca dumneata... sau te răpesc!" Prietenii au făcut haz... fata a făcut haz...
"Şi aşa a început, dintr-o obrăznicie a destinului, într-o seară la Corso, «suplimentul» meu de viaţă, după ce am privit în ochii verzi şi senini ai fetei căreia îi datorez tot ce, prin ea, mi-a dat Dumnezeu mai scump şi mai sfânt pe lume: căminul, fetiţa şi nepoţelele noastre...", scrie tata. Continuă tu, Nicole, căci aceste rânduri ale tatii mă emoţionează de fiecare dată.

Părinţii Danielei, fericiţi, armonia dintre ei văzându-se aici şi în sincronizarea paşilor

N.S.: Dramaturgul Mircea Ştefănescu... l-am avut în manualul de Română... Îţi închipui cu câtă mândrie i-am spus profesorului nostru că este unchiul meu! Şi aveam de ce să mă mândresc. Mircea a avut o carieră de mare succes. A început curând după primul război mondial ca redactor şi cronicar la ziarul Epoca, apoi a fost liber profesionist. A avut în continuare colaborări şi cronici dramatice şi literare în Epoca, Vremea, Rampa, Semnalul, Ordinea, Curentul etc. Dintre piesele lui de succes în anii interbelici şi postbelici, o să amintesc aici doar câteva titluri... să zicem 10 din... din câte?
D.Ş.: Din... ZECI.

N.S.: Încep cu Micul Infern, considerată una dintre cele mai valoroase comedii româneşti, care se joacă şi acum pe prima scenă a ţării (mă rog, când Teatrul Naţional Bucureşti îşi poate deschide porţile în această pandemie) cu sălile pline, după ce între 1977 şi 1992, an în care Silvia Dumitrescu-Timică a împlinit 90 de ani şi a jucat pentru ultima dată în rolul "Soacrei", se ajunsese la Nottara la 500 de reprezentaţii (eram şi eu în sală!! Pur şi simplu, aplauzele nu conteneau). Aş continua cu Căruţa cu paiaţe care s-a jucat de atâtea ori în multe teatre din ţară, iar în stagiunea 1977-78, Teatrul Naţional din Bucureşti a sărbătorit 125 de ani de la prima reprezentaţie, într-un spectacol grandios, în regia lui Mihai Berechet, cu această piesă; ea este scrisă pentru sufletul actorilor, aceste "paiaţe", cum erau numite, dar care prin pasiunea şi dăruirea lor au pus bazele teatrului românesc autentic.
D.Ş.: Pentru această piesă a fost în 1951 Laureat al Premiului de Stat.

N.S.: Alte piese sunt: Rapsodia ţiganilor...
D.Ş.: ... pentru care a primit Premiul I.L. Caragiale al Academiei în 1949...

N.S.: ... Reţeta fericirii, Vis de secătură, Ave Maria, Patriotica română, Cuza Vodă, Procesul domnului Caragiale şi Eminescu, nr. 10 în înşiruirea mea, dar de nota zece şi datorită faptului că Mircea împreună cu Sică Alexandrescu l-a "descoperit" pe Ion Caramitru pe băncile Facultăţii şi l-au distribuit în rolul titular, asigurându-i astfel debutul în 1964 pe prima scenă a ţării în teatrul al cărui director este deja de atâţia ani. După cum se vede, sunt foarte bine documentată, mai ales că eram prezentă, împreună cu ai mei, la premierele lui.
D.Ş.: Eşti foarte bine documentată aşa că te rog să continui...

N.S.: A scris şi prelucrări, şi teatru radiofonic, şi teatru TV, şi film TV, şi scenarii de film, dintre care ne delectăm în fiecare an cu Telegrame (după Caragiale) şi Bădăranii (după Goldoni). A, să nu uit traducerile din Tristan Bernard, Jean Anouilh, Jean Paul Sartre, Shakespeare, Molière. Şi, desigur, opera tipărită în multe volume şi referinţe critice foarte multe, semnate de nume prestigioase, ca: Eugen Lovinescu, Tudor Muşatescu, Şerban Cioculescu, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Perpessicius, N. Carandino şi alţii. Piese traduse şi jucate în străinătate: Grecia, Finlanda. Intrări în dicţionare româneşti, dar şi în The World Who's Who of Authors, 1976. A fost considerat "adevăratul creator al comediei sentimentale", citat pe care l-am găsit în Viaţa românească, 1968. Mă opresc aici, căci mi-am propus să vorbesc "succint".
D.Ş.: Puţin şi despre mama?

N.S.: Sigur că da. Marie-Claire Ştefănescu, Cocuţa pentru noi toţi, a fost un om cald, sensibil, dăruit familiei şi plin de umor, optimism, tinereţe şi prospeţime. Toţi am iubit-o foarte mult! Mie mi-a fost o adevărată prietenă şi am simţit că bariera de vârstă nu există între noi. Concluzia? Mă mândresc nespus cu locul privilegiat pe care l-am ocupat ŞI EU în viaţa ei! I-a fost un sprijin real soţului ei, fiind muza lui, prima lui cititoare cu ochi critic, colaboratoarea lui. Au scris nişte piese de teatru împreună, dintre care menţionez acum Nepotul domnului prefect, jucată în 1950 la Teatrul Naţional din Bucureşti, în regia lui Sică Alexandrescu. Soţii au colaborat şi la traducerea unor piese. Cocuţa a avut nişte interviuri foarte interesante în presă, la radio şi la televizor, în care ne fascina cu memoria şi cu spontaneitatea ei şi cu faptul că avea mereu ceva interesant şi inedit de comunicat.
D.Ş.: Mama era foarte simpatizată, trebuie să subliniem. Avea carismă!

N.S.: Oho! Aşa este! Din 1975 şi până în ultimii ani ai vieţii şi-a scris memoriile. Primul volum cuprinde copilăria ei, al doilea viaţa de adultă, alături de un dramaturg de succes, anii fericiţi cu el, dar şi cei atât de grei din timpul războiului, al legilor rasiale, când au fost mereu uniţi, la bine şi la rău. Stilul ei spumos, umorul care răzbate permanent ne fac să citim cu uşurinţă şi plăcere rândurile scrise de ea.
D.Ş.: Aici este momentul să adaug ceva. Editura LiterNet mi-a făcut marea bucurie să publice - cu pozele-document de epocă, alese de mama cu atâta minuţiozitate -, în 2016, primul ei volum de amintiri, Unde eşti, copilărie! (descărcaţi gratuit aici) şi are în pregătire...

N.S.: Hai să nu spunem chiar tot...
D.Ş.: Nu spunem! Însă vreau să zic în încheiere că a mai scris două cărţi nu despre copilăria ei, ci a nepoţelelor ei scumpe. De astă dată nu a dactilografiat textele, ci le-a scris la calculator, căci s-a adaptat cu uşurinţă vremurilor.

N.S.: Cred că este timpul să revenim la tine, deşi aş vorbi încă atâtea despre ai tăi. Dar îi vom regăsi în viaţa ta, a noastră, în alte convorbiri pe care sper să le purtăm.
D.Ş.: Multe în viaţa mea s-au "învârtit" în jurul germanei. Dar asta, haha, nu m-a făcut o "învârtită".

N.S.: Chiar deloc, pentru că fiecare astfel de activitate ai făcut-o prin muncă, nu "învârteli".
D.Ş.: Măcar om de afaceri puteam să mă fac. Asta da, afacere! Aş fi putut "învârti" milioane. Când colo, am muncit pe salariu de profesoară şi de redactor... Aşadar: am învăţat la şcoala germană din Bucureşti, am absolvit Facultatea de limbi germanice a Universităţii Bucureşti; m-am orientat mai întâi spre lingvistica contrastivă (germană-română), publicând imediat după terminarea facultăţii în câteva culegeri de lingvistică. Am fost profesoară de germană la un liceu din Bucureşti şi la Universitatea Cultural Ştiinţifică. Am publicat în diferite reviste traduceri, dar şi cronici şi articole despre literatura germană sau despre manuale de limbă germană, de exemplu în Secolul 20, Neue Literatur, România literară, Revista 22, Lettre Internationale, Reader's Digest. Am participat cu lucrări de specialitate în germană la colocvii, seminare şi simpozioane internaţionale în Germania, Austria etc. Am fost şi sunt redactor în principal de germană, am tradus în marea majoritate cărţi din germană. Sunt şi traducător autorizat de germană al Ministerului Justiţiei. A, da, încă o pasiune: am scris, pe înţelesul copiilor, repovestirea piesei Wilhelm Tell a unuia dintre cei mai mari dramaturgi germani, Fr. Schiller. În cărţile pe care le-am scris, şi germana (ca mediu al dezvoltării în atmosfera şcolii germane, ca ţări de limbă germană, cultură germană etc.) joacă un rol. Fetele mele au urmat şi ele şcoala germană...

N.S.: Iar pe nepoţi îi înveţi germana.
D.Ş.: Da... Încerc să le trezesc de mici pasiunea pentru această limbă atât de grea. Ştii care a fost argumentul principal cu care i-am convins să facă lecţii de germană? Ca să înceapă să înţeleagă atunci când vorbeam cu mămicile lor germană... tocmai pentru ca ei să nu înţeleagă.

N.S.: Un mic şiretlic care se pare că a funcţionat! Mă gândesc să punem punct aici acestei părţi a discuţiei noastre, căci ştiu că dacă începem să vorbim despre copii şi nepoţi, la cât sunt ei de dulci şi la cât eşti tu de dedicată lor, nu mai terminăm nici până mâine.
D.Ş.: Ai dreptate, mai ales că unul dintre cei patru mă aşteaptă acum la... şcoala virtuală sau, mai corect, NU mă aşteaptă, căci ar prefera să zburde, nu să stea în faţa ecranului, sau ar dori, eventual, să stea "pe capul" lui mami şi tati care însă lucrează de zor tot de acasă şi tot online.

N.S.: Ai subliniat aici de fapt încă o "profesie" - sau o pasiune - a ta! Cea de bunicuţă...
D.Ş.: Aşa este. "Bunicitul" este profesia mea preferată. Iar în ea, am de-a face cu nişte adevărate perle, la propriu şi la figurat. De-ai şti că am adunat deja un întreg caiet de "perle" rostite de perluţele mele! Dar aş vrea să mă corectez: bunicitul poate avea un puternic rival, şi anume "profesia" mea de mamă exercitată asupra a două diamante.

Daniela cu "perluţele", 2020

N.S.: Scumpele tale fete, care sunt şi dragele mele nepoate ŞI PRIETENE. Ele au dat naştere celor patru perluţe. Însă despre toate aceste nestemate şi despre drumul tău în viaţă ca să ajungi la ele, dar şi la tot ce ai realizat pe tărâm profesional, nu doar familial... în numărul viitor.
D.Ş.: Sau chiar... numerele viitoare?

(va urma)

Conversaţii cu oameni dragi (IV.1) - Nostalgia, dorul de ai mei, dorul de casă, dorul de copilăria fericită şi de senzaţia de normalitate

 

Daniela Ştefănescu, acum câţiva ani, la Washington, de Ziua Independenţei

Nicole Sima: Alo, alo! Bună dimineaţa, Daniela! Te anunţ că "zarurile au fost aruncate".
Daniela Ştefănescu: Bună şi ţie! Ce decizie atât de importantă ai luat, "Iuliu Cezar", ca să mă suni cu noaptea-n cap?

N.S.: Te-am trezit cumva? Scuze! Am vrut să-ţi spun că azi, dacă ai timp, ţi-a venit rândul! După ce zarurile o aleseseră în săptămânile trecute pe Cristina - Cristina şi Daniela sunt verişoarele mele aflate peste Ocean, dar prezente zi de zi în viaţa mea şi eu în a lor, prin intermediul whatsapp-ului - acum, draga mea, ai ieşit tu la sorţi. Începem o conversaţie ce s-ar putea să nu fie atât de scurtă. Sunt foarte multe de povestit.
D.Ş.: E perfect! Azi chiar e un moment bun pentru a sta noi două de vorbă pe îndelete.

N.S.: Ce făceai?
D.Ş.: N-o să-ţi vină să crezi. Tocmai mă uitasem la o poză cu părinţii mei şi cu mine micuţă. Poate ca o telepatie transmisă la mare distanţă - peste mări şi ţări - minţii mele de gândurile tale îndreptate spre mine.

N.S.: N-ar fi prima oară când între noi două telepatia ar funcţiona.
D.Ş.: Aşa este.

Daniela cu părinţii ei, de sfântul Daniel, 1953

N.S.: Vai, ce plăcere îmi faci cu poza asta! Tu ştii că îmi aduc aminte de acea sărbătoare? Eram maaare, aveam trei ani şi jumătate!
D.Ş.: Mă uitam şi la o poză apărută într-o revistă în limba franceză când eram mică de tot şi tata lucra la piesa lui de teatru Eminescu. Mă aşezasem în braţele lui, pentru a "dactilografia", cu o mutriţă serioasă, la maşina de scris Remington, pe care şi-a scris toate piesele. Nostalgia, dorul de ai mei, dorul de casă, dorul de copilăria fericită şi de senzaţia de normalitate... atâtea sentimente care mă tulbură în aceste momente nu foarte uşoare prin care trecem cu toţii.

Daniela cu tatăl ei, la maşina de scris

N.S.: Parcă scriseseşi tu ceva despre bucuria de a sta lângă tatăl tău când era la masa de creaţie.
D.Ş.: ... Da, în autoprezentarea la rubrica "Literatura fresh", care a apărut în colaborarea dintre LiterNet şi Institutul Cultural Român din Cehia. Câţiva autori fuseserăm rugaţi să scriem un text mai ieşit din comun în care să ne prezentăm pe noi, activitatea noastră literară etc. S-a publicat în 2015 în română şi în cehă, împreună cu o scriere a mea care apăruse la LiterNet.

N.S.: Aşa. Cunosc articolul. Aminteşte-mi cum spuneai!
D.Ş.: "Când eram micuţă îmi plăcea să stau sub masa de lucru a tatii, când scria sau bătea la maşină. Mama mă ruga să fiu cuminte acolo, să nu-l deranjez în orele de lucru, iar eu o întrebasem prima dată, candidă: «Da' să respir am voie?» Alunecarea stiloului pe hârtie şi sunetul clapelor maşinii Remington mă fascinau, dând ghes imaginaţiei mele."

N.S.: "Da' să iespii am voie?" Ca să respectăm adevărul istoric. Hahaha, căci încă nu îl puteai pronunţa pe "r".
D.Ş.: Am şi acum masa de lucru a tatii şi, uneori, sunt tentată să intru sub ea, pentru a retrăi acele clipe fericite şi care m-au marcat atât, de acum... peste o jumătate de secol.

N.S.: Sigur că te-au "marcat atât". Vrei să spui că poate acolo - sau pe acolo, în atmosfera cu totul specială a casei voastre, în care biroul unui scriitor de talia lui Mircea Ştefănescu era acasă - ai "clocit" şi viitoarea ta profesie sau... viitoarele tale profesii?
D.Ş.: Ştiu eu? Poate... Hai să le luăm pe rând şi să vedem.

N.S.: Ai devenit mai întâi profesoară.
D.Ş.: Da, îmi amintesc cum le "predam" când eram mică păpuşilor mele. Fiind foarte timidă, în faţa lor aveam curajul să mă... desfăşor.

N.S.: Apoi ai devenit redactor.
D.Ş.: Într-adevăr, mi-am "clocit" această profesie sub masă, lângă masă, pe masă... Ca să continui cu altă idee din acea autoprezentare: am mărturisit acolo ce fericită eram când tata - de-abia învăţasem să citesc - îmi dădea exemplarul ultim din cele dactilografiate şi care rămânea în casă, adică nu-l trimitea niciunui teatru. Îl consideram exemplarul meu "de lucru". Luam creioane colorate şi "corectam": înlocuiam litere, mutam cuvinte, ştergeam chiar câte-un rând; ca să zic aşa: "redactam". Sper totuşi că atunci când aceasta a devenit meseria mea să fi reuşit s-o fac... cu mai mult profesionalism. Dar "germenii" pasiunii acolo s-au format.

N.S.: Şi nu este singura ta pasiune în domeniul literar.
D.Ş.: Aşa este. Am devenit traducătoare şi, ceea ce sufletului meu îi este cel mai drag, am scris şi publicat cărţi.

N.S.: Nu vrei să vorbim întâi despre cei datorită cărora eşti pe lume şi ale căror însuşiri, talente, comportamente chiar ţi s-au transmis ţie direct sau indirect?
D.Ş.: Mi-aş dori să fie cum spui tu... Toată viaţa mea am fost mândră de străbunii mei şi m-am rugat ca şi ei, acolo sus, să simtă măcar o fărâmă din această mândrie faţă de mine. Adică am vrut să nu-i fi dezamăgit, chiar dacă nu m-am înălţat la nivelul lor.

N.S.: Ştiu că ai simţit de multe ori că ei te ocrotesc de acolo unde se află sufletele lor. Poate acesta este semnul. Şi, ca să fiu sinceră, eu nu cred că nu te-ai înălţat la nivelul lor, dar ai voie să fii modestă (şi asta e o calitate!)
D.Ş.: Iar exagerezi! Referitor la bunici, am norocul că părinţii mei au scris, printre atâtea altele, şi despre ei în cărţile lor de memorii...

N.S.:... La care ai făcut tu îngrijirea de ediţie... Încă o pasiune pe plan profesional?
D.Ş.: Ce de pasiuni de-ale mele scoţi tu în evidenţă! O să mă umflu-n pene de explodez prin telefon până la tine. Dar, aşa-i: am făcut îngrijirea de ediţie la aproape toate cărţile lor de memorii şi asta mi-a dat o mare satisfacţie profesională.

N.S.: Începem cu bunicii tăi?
D.Ş.: Aş începe cu ceva ce mă caracterizează şi pe mine, deşi este scris de tata în primul lui volum de amintiri, Un dramaturg îşi aminteşte..., publicat în 1980 la Editura Eminescu: "Ritmul precipitat al vieţii nu-ţi dă răgaz să întîrzii pe imaginile propriului tău trecut - şi astfel, abia tîrziu îţi dai seama cum s-au strecurat în tine toate elementele care ţi-au format pe îndelete personalitatea. În copilărie, şi chiar în tinereţe, nu preţuieşti suficient pildele bune ale părinţilor şi ale cîtorva profesori sau oameni de valoare; dar cu vremea, înţelegi cît de adînc s-au infiltrat în tine şi cum, fără să observi, ţi-au condus de multe ori paşii. Abia la vîrsta maturităţii m-am întrebat care a fost fondul real de educaţie pus în mine de străduinţa părinţilor mei - şi ce a pătruns mai tîrziu, din acest fond, în lucrările mele."

N.S.: Mircea era sentimental şi profund. Cred că abia la maturitate ajungem să preţuim cu adevărat ce ne-au dat părinţii, ce au sădit în noi. Acum îţi dau ocazia să ne spui ce ştii despre părinţii părinţilor tăi, despre bunicii paterni şi materni.
D.Ş.: Voi începe cu Dumitru Ştefănescu, tatăl tatii, cel mai în vârstă dintre părinţii părinţilor mei, care, murind în 1943, a fost singurul pe care nu am apucat să-l fac bunic în timpul vieţii lui.
Ca şi viitoarea lui soţie, bunica mea, şi el a fost orfan de mic, lui murindu-i însă ambii părinţi la interval scurt unul de celălalt.
El a fost îngrijit de cea mai mare dintre verişoarele lui, căreia i-a rămas recunoscător toată viaţa. Pentru a-i găsi un rost, l-a înscris la Şcoala Militară şi astfel i-a determinat cariera extraordinară pe care urma s-o aibă generalul Dumitru Ştefănescu.

N.S.: General! Jos pălăria!
D.Ş.: La bunica mea, a fost ceva de domeniul paranormalului sau... o simplă coincidenţă acauzală de fenomene, o sincronicitate, cum ar zice C.G. Jung. Tatăl ei, Vasile Scărlătescu, a murit în ajunul naşterii ei. Era duminica Paştelui 1869 şi el se plimba în Giurgiu pe strada principală, când a văzut deodată trecând un cortegiu funerar. Oamenii s-au descoperit, iar el a exclamat: "Ferice de cel care a murit, căci s-a ridicat la Cer într-o zi sfântă ca aceasta!" Într-un mod aproape incredibil, chiar în acea zi sfântă, străbunicul meu, un bărbat aparent sănătos, în puterea vârstei, s-a ridicat şi el la cer, în urma unui atac puternic de cord, lăsând doi băieţi orfani, o soţie gravidă şi o fetiţă care avea să se nască a doua zi orfană şi căreia i se spunea mai târziu uneori "tante V", pentru a evita prenumele ce i s-a dat şi care nu-i plăcea.

N.S.: Chiar mă întrebam de unde până unde acest prenume: Vasilichia.
D.Ş.: În memoria tatălui ei, Vasile. Ea a fost internată, după ce familia s-a mutat la Bucureşti, la azilul de orfane "Elena Doamna", care i-a determinat şi ei profesiunea - aşa ca şi bunicului meu Şcoala Militară -, căci era oarecum sortită ca după acest azil să treacă la Şcoala Normală şi apoi să intre în învăţământ, devenind institutoare. Încă o vorbă despre mama ei superbă în tinereţe. Catrinel, mezina mea, seamănă cu ea...

Portretul pictat al străbunicii Danielei, pe când era în floarea tinereţii

N.S.: Deşi Catrinel seamănă tot mai mult şi cu mama ta, chiar dacă asta înseamnă gene din altă latură. Daita cu cine seamănă?
D.Ş.: Ai puţintică răbdare... ma chère.
Străbunicii mele, grijile i-au înăsprit apoi trăsăturile. Ea a trăit o viaţă înţeleaptă şi a fost ajutată în educaţia copiilor şi de fratele ei. Şi totuşi, în ciuda greutăţilor, a rămas plină de umor...

N.S.: Când îmi vorbeşti de umor, nu pot să nu mă gândesc la Mircea cu umorul său fin. L-o fi moştenit de la bunica lui.
D.Ş.: Sunt sigură. Dar al ei era voluntar şi involuntar. Un exemplu al acestuia din urmă (l-am putea numi chiar gafă) a fost când i-a urat de ziua lui ginerelui ei care avusese nişte palpitaţii: "Să nu-ţi mai bată inima, Mitică!"
Bunicul meu (adică Dumitru... acest "Mitică") era eminent la matematică şi foarte priceput în construcţii. Ar fi putut fi un inginer constructor de excepţie, nu doar hotarnic, diplomă pe care şi-a luat-o ca şi alţi colegi din branşa lui (genişti).

N.S.: Ia uite! Nu ştiusem că a fost genist. Tatăl meu fiind inginer constructor, civil, nu militar, specializat în drumuri şi poduri, a făcut armata la Geniu. Uite încă ceva ce ne leagă.
D.Ş.: Da, chiar. Bunicul a fost ofiţer în armata Geniului, care se ocupă de executarea lucrărilor de fortificaţie, drumuri şi poduri, şi a fost şi profesor la Şcoala de Aplicaţii pentru Ofiţerii de Artilerie şi Geniu. Iar în cei câţiva ani în care a fost director al Geniului în Ministerul de Război, s-au ridicat două construcţii de marcă: Cercul Militar din Bucureşti şi Şcoala Militară de la Mânăstirea Dealu.
Bunicul, ca şi bunica de altfel, era un om foarte sincer şi cu o fire independentă care-l făcea să-şi susţină curajos opiniile, chiar în detrimentul situaţiei şi al intereselor lui.

N.S.: Aceste gene s-au transmis şi generaţiilor următoare. Tatăl tău când..., tu când..., dar hai să nu anticipăm. Fiecare la rândul său.
D.Ş.: Dar în armată ordinele se execută, ele nu se discută. Bunicul, tânăr ofiţer pe atunci, era însă pus pe a le discuta, atunci când contraveneau opiniei lui cinstite, sincere, de om care aprecia mai cu seamă justiţia şi avea multă tărie de caracter. Astfel, în timpul răscoalelor ţărăneşti din 1907, pe când era maior, a comandat un detaşament mixt de geniu, artilerie şi cavalerie în zona Vlaşca şi, prin comportamentul său foarte apreciat de unii, dar doar de unii, a reuşit să liniştească spiritele revoltate, cu tact, cu prevedere, cu omenia care l-a determinat să nu-i măcelărească pe ţărani.

N.S.: Memorabil comportament. Uman şi curajos. Cred că a fost imediat avansat.
D.Ş.: Era propus pentru avansare încă din 1905, iar acum a fost foarte lăudat de superiori. În afara factorului politic din Ministerul de Război, care exact pentru aceste calităţi îl pedepseşte şi îl sare de la avansare.

N.S.: Culmea!
D.Ş.: Însă ceva mai târziu, ajungând ministru de Război Nicolae Filipescu şi aflând de nedreptatea care i se făcuse bunicului, l-a înaintat destul de rapid locotenent-colonel şi apoi colonel. I-a şi propus să intre în partidul lui (conservator), oferindu-i o avansare şi în cadrul Ministerului. Bunicul a răspuns, cu demnitatea şi curajul său: "Militarii nu fac politică." - "Dar dumneata ce părere ai despre politică?" l-a întrebat Filipescu. - "Este cea mai mare prostituată, domnule ministru." Drept care, nici nu a ieşit din armată pentru a intra în politică, nici nu a acceptat "drumul frumos" ce i s-ar fi deschis. Filipescu, om de calitate, i-a respectat şi apreciat decizia, folosindu-l în armată, nu în politică, pentru calităţile lui excepţionale.
Cât despre comportarea lui în armată şi război voi spune mai pe scurt decât ar merita el, căci locul nu ne permite să intrăm în detalii: viaţa lui de ofiţer de carieră destoinic şi curajos a fost dominată de principiul împlinirii datoriei, dar nu în mod absurd, ci printr-o profundă înţelegere a oamenilor şi a evenimentelor.

Bunicul patern al Danielei în tinereţe

N.S.: Ai date concrete?
D.Ş.: Din fericire, am! Voi enumera doar câteva dintre misiunile încredinţate pe front: a comandat un regiment din Galaţi, unul din Târgovişte, unul din Giurgiu (Reg. 5 Vlaşca, cu care a făcut, colonel fiind, şi campania din 1913). Apoi a luat comanda Brigăzii 12 Infanterie. Generalul Cotescu, comandantul Corpului 2 Armată, l-a apreciat pentru "aptitudinile militare din cele mai ales şi pline de curaj", dovedite în timpul războiului din 1916-18, şi propune "să fie înaintat excepţional la gradul de general".
În război şi-a condus "cu destoinicie, curaj şi spirit de sacrificiu trupele", constată superiorii lui, în luptele de la Cocargea, de la Nămăeşti, pentru apărarea văii superioare a Dâmboviţei, în atacul pe dealurile Alba, Drăgoteşti şi Mărăşti. A condus Divizia 12 la Dealul Gorunului. În fine, nu mai înşir toate regimentele, brigăzile şi diviziile pe care le-a condus.

N.S.: Asta fiind ierarhia acestor unităţi militare?
D.Ş.: Da. Apoi, spre sfârşitul războiului, a avut şi o perioadă ceva mai liniştită, nefiind direct în bătaia focului. A primit însărcinări la direcţia lucrărilor de fortificaţie în nordul ţării. Bunicul era destul de bolnav, aşa că şi-a putut vedea puţin şi de sănătate. Şi-a luat acolo (Iaşi, Botoşani) şi băieţii. Tata a reuşit să dreseze un cal teribil de nărăvaş şi a fost foarte mândru de isprava lui. De altfel, a devenit apoi un bun călăreţ. Am poze cu el călare în timpul celui de-Al Doilea război mondial.

N.S.: Le-am văzut şi eu...
D.Ş.: Da. În amintirile scr...

N.S.: Şşşşşt!!! Nu încă! Nu dezvăluim aici unde le-am văzut. Puţin suspans, hihi! Ca în piesele lui Mircea, scrise după ce n-a mai mânuit cu succes cai nărăvaşi, ci doar replici de teatru.
D.Ş.: Dar, înainte de asta, tatăl meu, adolescent înfocat în 1916, suferea că nu poate fi şi el în bătaia focului... Îi scrie tatălui său că şcolile fiind închise, stă cu ochii pe pereţi şi se gândeşte cât este el de nefericit că este atât de mic, când timpurile sunt atât de mari. Abia în anul următor se ia contingentul 1919, iar el este 1920! De abia aşteaptă să încingă sabia de artilerist, să doarmă pe paie, să mănânce vânt o zi întreagă, să audă ghiulelele pe la urechi. Ăsta era spiritul vremii, deci nu erau doar vorbe mari, ci sentimente sincere pe care le nutrea şi care îl frământau. Dorea să-şi schimbe "trista soartă" cu cea a unuia care vrea să fugă de moarte.

N.S.: Colosal, cum îşi modifică generaţiile visurile. Nici nu-mi pot imagina un adolescent din ziua de azi cu asemenea dorinţe. Cum a reacţionat bunicul tău?
D.Ş.: Ca să scape de gura lui, l-a chemat o zi pe front, asigurându-şi soţia că fiul lor nu va păţi nimic. A trimis un sergent ca să-l aducă la el. Santinelele taberelor de soldaţi din spatele frontului întâlnite pe drum noaptea se cruceau când îl vedeau atât de tânăr. Îl încredinţau caporalului de gardă şi era dus ofiţerului de serviciu care dormea. "Ce cauţi tu pe-aici?" - "M-a chemat tata pe front", răspundea mândru. - "Dar cine e tac'tu, mă?" Atunci arăta dovada scrisă pe care o avea la el... "Bine... dacă domnul colonel te cheamă..." În urma lui, tata simţea înjurăturile bombănite în gând de cei cărora le stricase somnul... A fost o aventură destul de dură a tânărului plecat în uniformă de liceu să înfrunte duşmanii şi care chiar era să intre în gura lupului, când, ajuns la Dunăre, s-a suit pe un cal cam vioi şi a luat-o direct spre duşmani.

N.S.: Ha-ha! Asta l-o fi lecuit de vitejii.
D.Ş.: Nu mai intru în detalii; bunicul meu a avut el planul lui, doar era şi un bun strateg, aşa că totul s-a soldat cu întoarcerea tatii acasă, la linişte şi la mama lui, în timp ce pentru bunicul meu a continuat campania grea, cu operaţiuni strategice pline de pericole.
Am în minte o imagine, evocată desigur de tata de multe ori şi care aşa a rămas întipărită pe retina mea: bunicul meu, cu părul negru, ochii albaştri şi mustaţa roşcată, deci o înfăţişare frapantă, în galop pe cal şi trăgând cu revolverul... E reală imaginea, e doar în mintea mea? Cine mai ştie? Pentru mine, aşa rămâne. Oricum, iar asta sigur nu este doar în închipuirea mea, pentru faptele sale vitejeşti, regele i-a acordat ordinul "Steaua României" cu spade, în grad de ofiţer; ordinul se află în casa mea, deci nu e himeră.
În cele din urmă, odată cu venirea ca ministru de Război a generalului Constantin Hârjeu care îi aprecia activitatea militară foarte mult, a fost înaintat general.

N.S.: Un ofiţer cu merite deosebite şi cu o carieră frumoasă.
D.Ş.: A mai avut legături cu armata şi după război, căci a fost chemat "să activeze, mulţumită reputaţiei sale de strălucit gospodar militar, dublat de onestitate şi omenie remarcabilă, în Consiliul de Administraţie al Casei Oştirii", scrie în revista Eroii Patriei din mai-iunie 1946.

N.S.: Parcă în 1946 bunicul tău nu mai era în viaţă. Părinţii tăi erau deja căsătoriţi de ceva vreme...
D.Ş.: Aşa-i! Amândoi bunicii paterni au îndrăgit-o pe mama de la început. Nu-i interesa ce zic alţii, nici de bine, nici de rău, nu voiau decât să se încredinţeze cu ochii lor că băiatul lor este fericit şi că şi-a găsit omul alături de care să-şi petreacă tot restul vieţii. Au făcut multe sărbători împreună, în casa părintească a tatii. Odată totuşi, deşi bunicul meu era slăbit şi amândoi mergeau greu, au venit şi în apartamentul părinţilor mei, până la care trebuiau urcate trei etaje. A fost o seară extrem de plăcută, care a rămas întipărită în mintea mamei mele cu bucuria că au fost şi ei acolo.
Cea din urmă sărbătoare de familie, care i-a reunit în casa socrilor în jurul mesei tradiţionale, a fost de Sfîntul Dumitru, ziua de nume a bunicului care, deşi a obosit uşor, i-a înveselit şi acum cu glumele lui, căci umorul îl caracteriza, aşa că atmosfera a fost una de bună dispoziţie.

N.S.: Umorul lui Mircea Ştefănescu moştenit şi de la tatăl lui, desigur. Dar mă tem că ce ne vei spune în continuare nu va fi vesel deloc.
D.Ş.: Deloc. Voi cita din memoriile mamei: "Atunci nu ştiam că era ultima oară că aveam să-l mai văd şi ne-am despărţit ca de obicei, cu pupături şi urări de noapte bună. S-a stins după zece zile, liniştit ca o luminiţă care pîlpîie din ce în ce mai slab. Mircea stătea aproape în permanenţă acolo, dar mie nu-mi îngăduia să mă mai duc, căci curînd trebuia să nasc."
El i-a închis ochii în noiembrie 1943. Zi nefericită, urmată după 11 zile de alta foarte nefericită, când mama, din cauza legilor rasiale care nu i-au permis să aibă toată aparatura necesară în caz de complicaţii, a pierdut la naştere primul copil, pe sora mea Dianetta.

N.S.: Teribilă durere! Cât de mult au suferit atunci părinţii tăi!
D.Ş.: Poţi să-ţi dai seama... După acel an nefericit au mai trecut destul de mulţi până când au avut, în fine, copilul mult dorit. Pe... mine! Dar, cum face soarta, în anul naşterii mele s-a stins din viaţă bunica mea, în casa din strada Batişte, casa părintească a tatii. De această casă îl legau multe amintiri, toată copilăria, tinereţea, toate visurile, toate elanurile, dar şi amintirile triste ale pierderii celor dragi.

N.S.: Vrei să vorbim acum despre bunica ta?
D.Ş.: Da, însă, dacă tot povestisem despre ultima zi a bunicului, voi începe şi aici cu sfârşitul, căci - şi fac această remarcă doar ca să ne deconectăm frunţile niţel - nu este roman poliţist.

N.S.: Ha-ha! Aveam noi un specialist care ghicea totdeauna sfârşitul romanelor poliţiste.
D.Ş.: Da, iubita ta mamă. Evitam să stau lângă ea când vizionam vreun film poliţist, căci ştia de la început cine-i criminalul.
Dar, să revenim. De-abia mă născusem, bunica mea zăcea deja la pat, iar ai mei m-au dus la căpătâiul ei. Ea reţinuse părerea unuia dintre medici că s-ar putea să fie gemeni. Bunica vedea tot mai prost, aşa că atunci când m-a simţit la patul ei, mi-a mângâiat căpşorul, căutând apoi cu mâna şi al doilea... copilaş.

N.S.: Nostim! Dar păcat că nu a mai putut profita de bucuria de a fi bunică.
D.Ş.: În dimineaţa zilei în care s-a prăpădit, a sunat telefonul şi mama a auzit glasul vesel al medicului bunicii mele, strigând: "Felicitările mele!" Bref, citise în ziar că tata primise Premiul de Stat, veste total neaşteptată, căci tata, necochetând deloc cu regimul, cam era ţinut departe de premii etc. Bunica a închis ochii câteva ore mai târziu. Seara suna tot timpul telefonul, tata era felicitat pentru premiu... iar el suferea cumplit că-şi pierduse mama.

N.S.: Ce-i viaţa! Una caldă, una rece!
D.Ş.: Tata a părăsit atunci casa din Batişte, urcându-se în automobilul mortuar. Era şi mama mea cu el. Nu s-au mai întors niciodată acolo.

N.S.: Trebuie să remarc aici că şi regimul l-a "ajutat" în acest sens. Casa a fost curând naţionalizată.
D.Ş.: Aşa este. Ah, apropo de comunişti, au obligat-o pe bunica mea să aibă chiriaşi, ca să nu se "lăfăie" singură în casa care era a ei, construită de ai ei şi mărită apoi după planurile concrete ale soţului ei şi, hai să fim serioşi, nu era o casă prea mare. Dar înainte de asta, înainte să se stingă din viaţă bunicii mei, acolo a murit Vică, fiul lor cel mare.

N.S.: Neapărat să vorbim mai încolo şi despre Vică. În privinţa abuzurilor, erau la ordinea zilei. Şi familia mea a avut parte de ele.
D.Ş.: Ştiu foarte bine. Îmi amintesc că aveaţi în actuala sufragerie o familie întreagă...

N.S.: Aveam. Nici lor nu le era uşor... Acum haide să revenim la bunica ta pe când era tânără şi frumoasă...
D.Ş.:... şi, ca şi bunicul, plină de spirit şi umor. A fost o femeie fină, delicată, cu o talie zveltă şi o siluetă elegantă pe care şi-a păstrat-o toată viaţa. Cu ea mi se pare că aduce Daita, adică strănepoata ei.

N.S.: De fapt, bebeluşul Daita era "cap tăiat" tatăl tău... deci tot aceste gene.
D.Ş.: Este atât de amuzant de urmărit cum îşi fac genele "mendrele". Toţi nepoţii mei, trei fete şi un băiat, au moştenit în schimb un anume surâs - "zâmbetul politicos" cum îl numesc fetele mele - al bunicii lor paterne, deci străbunica nepoţilor. Ca să nu mai vorbim despre câte trăsături - de care ne bucurăm şi ne mândrim - regăsim în firea şi în fizicul celor mici care au fost moştenite dinspre taţii lor. Dar să revenim la bunica mea.

Bunica paternă a Danielei, în tinereţe

N.S.: Te rog!
D.Ş.: Avea o fire veselă, jucăuşă. Ţi-aş relata una dintre poznele ei. Când era elevă la azilul "Elena Doamna", enervându-se pe o profesoară antipatică, prea aspră şi incorectă, s-a răzbunat, încercând s-o îmblânzească. S-a suit pe acoperiş ca să-i dea emoţii, atingându-şi scopul; căci îngrozită, femeia s-a urcat după ea şi, ca s-o atragă să se îndepărteze de margine, i-a promis marea cu sarea, de fapt să fie nepărtinitoare şi corectă, plus că n-o pedepseşte. Şi s-a ţinut de cuvânt. Dar genele poznaşe ajungând şi la tata, s-a urcat şi el în ceasul cu turn al liceului Lazăr, ca să se răzbune pe un supraveghetor antipatic, şi a făcut ceasul să bată ora întreagă la jumătatea unei ore de curs, spre bucuria elevilor, care au dat năvală în pauză.

N.S.: Ha-ha! Într-o generaţie în care se făcea o şcoală extrem de serioasă, iată de câte pozne aflăm... Căci şi tatăl meu, într-o iarnă, când nu era foc în soba clasei, a "ajutat" moral la dărâmarea sobei inutile.
D.Ş.: Lăsând însă gluma deoparte, bunica mea a ajuns în viaţă un om bun şi drept şi cu disciplina unei munci continue; i s-a transmis şi asta tatii în gene, nu doar că era pus pe şagă.
Mama lui iubea teatrul, literatura, muzica, aşa ca şi tatăl meu, de altfel. A moştenit de la ea firea extrem de vioaie şi arma unei ironii care se transforma adesea în autoironie. După cum am zis, ea fusese institutoare şi se pare că a fost foarte apreciată de directoarele ei şi iubită de eleve, pe care ştiuse cum să şi le apropie sufleteşte. Tata îşi amintea cum mult timp după ce ea ieşise la pensie, încă primea felicitări de sărbători şi vizite de la foste eleve.
Din păcate, murindu-i prematur primul copil, apoi rămânând văduvă, n-a mai putut fi total fericită. Dar a avut marele noroc să-l vadă pe fiul ei atât de împlinit alături de mama, i-a apreciat şi pe părinţii mamei şi a apucat să le-o şi spună...

N.S.: Cum să nu apreciezi astfel de oameni!
D.Ş.: A apucat să vadă că tata avea deja câteva mari succese ca dramaturg, să fie înconjurată de dragostea alor mei şi a închis ochii liniştită, la propriu şi la figurat. Poate s-o fi oprit şi în acel moment pendula, aşa cum se întâmplase când murise mama ei. Cine să fi ştiut, odată ce atunci ai mei au părăsit pentru totdeauna casa din Batişte, care-i văzuse murind pe părinţii tatei şi pe fratele lui în vârstă de numai 25 de ani!

Vică (Octav), fratele tatălui Danielei, în 1908

N.S.: Am auzit de mai multe ori vorbindu-se de fratele Vică în casa voastră. Tu ştii mai multe despre el. Te rog să ne spui şi nouă.
D.Ş.: Vică era extrem de inteligent, era talentat, erudit; avea un permanent neastâmpăr şi o minte foarte ageră, care îi cucerea pe toţi, inclusiv pe medicii care îl tratau. El a avut tăria să-şi autoironizeze boala şi să-i accepte deznodământul. Tata, după cum ţi-am spus, voia să plece la război pe când era prea mic pentru asta, iar Vică n-a vrut pentru nimic în lume să fie scutit de armată, deşi era deja bolnav de piept, iar în timpul petrecut la regiment boala i s-a agravat. Tânărul încazarmat se cufunda în visare în clipele de repaos, dar, având şi un simţ acut al realităţii, când îşi revenea scria: "Deocamdată, Bucureştiul este încă în mâna duşmanului iar eu în mâna morţii. O simt cum mă pândeşte, totuşi nu pot să nu visez. Aşa e mintea omenească: compensează viaţa cu visele..."

N.S.: Ce imagine! Impresionant, de reţinut: compensează viaţa cu visele... Filozof şi poet în acelaşi timp.
D.Ş.: Da. Viaţa, miloasă sau crudă, cum vrem să-i zicem, l-a repus scurt timp pe linia de plutire, aşa că, după întoarcerea acasă, a început să-şi facă planuri de viitor... A apucat, în ciuda internărilor la sanatoriu, să şi publice articole în reviste şi a lăsat în manuscris versuri originale, traduceri, studii, schiţe, nuvele şi două caiete de cugetări din timpul bolii.
Citind mult despre tuberculoză şi cunoscându-şi perfect suferinţa, i-a declarat într-o zi tatii: "S-a generalizat boala. Nu mai am decât o lună." Din clipa aceea, n-a mai vrut să vadă pe nimeni, în afara fratelui său. Tata le-a comunicat asta părinţilor îndureraţi şi care erau în aceeaşi casă, şi i-a fost până la sfârşit frate, prieten, părinte, medic, infirmieră. Între ei doi şi restul casei, restul lumii, "s-a lăsat atunci cortina care", explică mai târziu dramaturgul în memoriile lui, "desparte actele unei piese de tabloul deznodământului". Tata a stat timp de o lună în acea cameră, coborând la parter doar pentru a lua masa cu părinţii.

N.S.: Cred că a fost un mare noroc că nu s-a molipsit...
D.Ş.: Nu se ştia probabil mult pe atunci, deşi Vică îi spusese să se ferească să nu ia boala şi avusese grijă ca toate lucrurile lui să fie izolate de restul casei. Părinţii au acceptat împietriţi dorinţa fiului lor şi nu ştiu de fapt dacă l-au mai văzut până în momentul agoniei, când au urcat scara şi au rămas, sfâşiaţi de durere, lângă el.
Între tata şi Vică a fost o prietenie care a depăşit relaţia fraternă. Erau confidenţi de fiecare clipă. Două inimi care se deschideau una celeilalte. Tata mi-a spus întotdeauna că Vică era strălucitor şi că el, mezinul, i-a recunoscut dintotdeauna superioritatea cu bucurie, cu admiraţie, fără pic de gelozie, iar legătura dintre ei a dăinuit, ca un arc peste timp, dincolo de viaţă şi de moarte. "Acum puteam continua cu el, parcă pe vecie, dialogul nostru obişnuit."

N.S.: Ceea ce spune Mircea Ştefănescu aici mă încearcă uneori şi pe mine.
D.Ş.: Ştiu, draga mea, am citit dialogul tău cu Mircea Ulubeanu, tatăl tău şi unchiul meu. Părea aievea, deşi el ne-a părăsit de peste 15 ani.
Dar tatăl meu a rămas marcat de groaza acestei boli cumplite, chiar dacă între timp tratabile: ţin minte cum mă asculta de atâtea ori el sau punea medicii să mă asculte... la plămâni. Şi le sunt recunoscătoare plămânilor mei că nu m-au supărat niciodată, chiar dacă nu m-au ajutat să am glasul tău de privighetoare.

N.S.: Ha-ha! Geloasă?
D.Ş.: Nu... Am învăţat de la tata că gelozia nu este un sentiment fratern în familia noastră...

N.S.:... Asta aşa este. Le-ai inoculat această atitudine şi fetelor tale, şi cred că şi cei mici calcă pe urmele voastre...
D.Ş.: Fetele sunt un exemplu perfect. Însă copilaşii? Se iubesc foarte mult, dar sunt încă prea mici ca gelozia să nu-şi scoată corniţele. Uneori te bucuri că e armonie, dar "pe la spate" se împung, îşi trag câte un ghiont sau se ciupesc.

Nepoţeii Danielei în februarie 2020: parada costumelor naţionale la liceul multicultural al lui Claire din SUA. Cei trei micuţi tocmai au venit de afară ca s-o încurajeze înainte de a se urca "ţărăncuţa" pe scenă.

N.S.: Sunt copii, ce vrei?!
D.Ş.: Vreau, hihi, să mă laşi să-mi continui ideea: ziceam înainte că am învăţat de la tata - desigur şi de la mama, dar despre ea ca soră... mai încolo - că gelozia nu este un sentiment fratern în familia noastră, iar cum eu te consider sora, nu verişoara mea, glasul tău de privighetoare nu trezeşte în mine pic de invidie sau de gelozie...

N.S.: Bravo, înălţătooor! Dacă mă gândesc bine, surioară, nici eu nu sunt geloasă pe tine. Dar glas de privighetoare, adevărat glas de privighetoare, ştim amândouă foarte bine, avea Mamai (pentru mine tanti Regina), bunica ta din partea mamei.
Îţi fac o propunere. Hai să continuăm data viitoare cu ramura maternă a familiei tale, cea care ne face să ne înrudim! Ca să trecem apoi şi la următoarea treaptă din arborele tău genealogic. Şi, eventual, să ajungem cândva şi la tine?
D.Ş. Eventual...

(va urma)

Conversaţii cu oameni dragi (III.3) - Mi-e DOR de meleagurile natale, şi de câte ori ne întoarcem acasă, simt că vibrez în mod profund atât spiritual cât şi fizic, simţindu-mă mai eu însămi, mai ancorată în Univers

 

Nicole Sima: Draga mea, la conversaţia noastră trecută îţi pusesem o întrebare. O repet: dacă te uiţi retroactiv la aceşti aproape 40 de ani de când aţi emigrat, consideri că aţi atins ţelurile dorite de libertate, realizare personală, satisfacţie materială?
Cristina Gheorghe: Doreai să afli dacă în Canada umblă câinii cu covrigi în coadă?

N.S.: Figură de stil... Dar povesteşte-ne tu, te rog, cum te-ai adaptat, cât de greu sau uşor a fost să găseşti de lucru, cum a fost viaţa acolo.
C.G.: La început, cum ţi-am zis, am dat lecţii de pian pentru începători. Între timp, în 1985 am mai născut un băieţel "canadian get beget", pe Alex.

Şerban cu bebe Alex

N.S.: Ha-ha... mi-a plăcut formularea ta... parcă ai fi spus: "printre picături... am mai născut un băieţel".
C.G.: La câte făceam, chiar "printre picături" a fost. Apoi mi-am luat carnet de conducere auto, cu încurajarea şi la insistenţa salutară a lui Şerban, ceea ce mi-a deschis orizonturi noi. Am făcut un curs scurt de agent imobiliar şi am încercat să lucrez, dar fără succes, în acest domeniu. Ca mamă a lui Gelu şi Bogdan, am făcut muncă voluntară de asistenţă pedagogică la şcoala lor. Învăţătoarea băieţilor mi-a dat nişte informaţii legate de acreditarea diplomelor mele de educaţie ca să pot fi şi eu angajată într-o şcoală. După nenumărate probleme de birocraţie şi diverse alte piedici în echivalarea diplomei şi experienţei mele de şapte ani de predat la liceu şi facultate în România, am reuşit să fiu acceptată şi să absolv un masterat în Literatura Comparată la Universitatea Carleton.

N.S.:... "printre picături"...
C.G.: Apoi am terminat cu bine şi câteva cursuri pedagogice adiţionale pentru profesorii de liceu la Universitatea din Ottawa. Când absolvi masteratul cu note maxime şi ai şi o experienţă variată în cadrul studiilor (ca studentă de masterat am predat ca asistentă, am făcut cercetare, am avut iniţiativa de a organiza un cenaclu pentru studenţii de engleză cu veleităţi de scriitori, am făcut parte din grupul care a organizat o conferinţă internaţională despre Isak Dinesen), ţi se oferă posibilitatea de a face un doctorat cu bursă. În cazul meu, doctoratul a fost în Studii Culturale, în cadrul facultăţii de Sociologie, tot la Universitatea Carleton.

N.S.: Eşti ŞI doctor, draga mea? Asta îmi scăpase.
C.G.: Am absolvit toate cursurile de doctorat, adică am gradul de ABD (all but dissertation), dar nu am titlul de doctor fiindcă nu mi-am scris/susţinut şi teza. Nu mai aveam niciun pic de timp liber: suplinire cu ziua la diverse şcoli, copiii noştri, gospodărie, ore de pian, predare de un curs sau două la catedra de engleză de la Universitatea Carleton (pe care am continuat să le predau timp de 18 ani, într-o formă sau alta: literatura engleză şi americană a secolului XX; literatura ştiinţifico-fantastică; curs de comunicaţii). Bineînţeles că nervii şi sănătatea mea au început să se resimtă şi a trebuit să mă opresc din vârtejul accelerat de activităţi.

N.S.: Am găsit într-un sertar cu "comori" o scrisoare de-a Ameliei, draga ta soacră. Era la voi. Iată ce îmi scrie:

Fragmentul unei scrisori a Ameliei Gheorghe - 8 ianuarie 1990

C.G.: Vai, ce surpriză! M-am emoţionat!

N.S.: Te cred. Nu ar fi fost posibil să ai un post liniştit pe undeva?
C.G.: Desigur că eu speram sa găsesc un post, UNUL, dar care să fie ceva mai bine plătit decât toate cele de pe lista de mai sus. Şi am găsit întâi un contract la Consiliul de Cercetare pentru Studii Sociale şi Arte, unde am fost angajată să lucrez la dosarele profesorilor din diversele facultăţi din Canada care doreau să facă proiecte de cercetare în diverse domenii.

N.S.: Ce interesant! Cam ce trebuia să faci?
C.G.: Citeam descrierea proiectelor propuse, căutam specialişti internaţionali din domeniul respectiv care să le evalueze, întocmeam un raport pe baza acestor evaluări experte şi apoi luam parte la şedinţa de acordare a burselor. Le obţineau numai câţiva dintre numeroşii candidaţi care făcuseră cerere. Extrem de interesantă munca, bine plătită, dar nu eram angajată permanent, ci doar pentru sesiunea de examinare a proiectelor, timp de 6-8 luni. După un an am fost reangajată, dar tot pentru acele câteva luni.

N.S.: Şi între timp?
C.G.: A trebuit să revin ca profesor suplinitor cu ziua în diverse şcoli şi licee... tortură de Inchiziţie! Trebuie să vă explic: suplinirea aici nu se acordă pe un an decât prin concurs; de obicei, ţi se oferă câte o zi la oricare dintre materiile pentru care e nevoie, deoarece profesorul titular e absent: geografie, istorie, matematică, franceză, engleză, educaţie fizică (!!) etc.

N.S.: Bun la toate... Greu...
C.G.: Te sună de la secretariatul şcolii cu o seară înainte, sau câteodată chiar în dimineaţa respectivă, şi te întreabă dacă eşti disponibil. Tu, având nevoie de bani şi de legătură cu cât mai multe şcoli, spui "Da". Dacă ai noroc, totul e plicticos, obositor, dar nu traumatizant... Dacă ai ghinion şi dai de o clasă cu doi trei "năzdrăvani" sau "năzdrăvane", poţi auzi când intri în clasă "Şi cine dracu eşti şi tu?" sau "Hei, gagiilor, e o suplinitoare, hai să ne distrăm puţin..." adică pe spatele şi nervii mei...

N.S.: Aoleu! Eu nu am păţit niciodată aşa ceva. Cel mult, vorbeau între ei şi nu erau atenţi la oră. Copilării. Dar ce spui tu e foarte neplăcut.
C.G.: Sigur. Profesorul absent îţi lăsa o hârtie cu nişte teme de făcut... deci tu nu ai nicio problemă cu pregătirea materialului, dar niciun fel de importanţă sau prestanţă decât ca dădacă sau poliţist care să-i păzească să nu dărâme clasa şi, dacă binevoiesc, să facă ce li s-a lăsat. Într-o bună zi însă, m-am trezit cu un telefon de la un şef de catedră de franceză care căuta o suplinitoare pentru jumătate de an, franceză începători la două clase de a noua. Şcoala era în celălalt colţ al Ottawei, făcând cu maşina 50-60 de minute pe autostradă, atât la dus, cât şi la întors.

N.S.: Pare o situaţie ceva mai bună, nu-i aşa? Tu pregăteai materialul, tu dădeai notele, elevii "depindeau" de tine.
C.G.: Aşa credeam şi eu înainte de a începe orele, când mi-am dat tardiv seama că franceza pentru începători în clasa a noua este un curs obligatoriu, şi e predată celor care detestă în mod absolut franceza şi pe francezi, că elevilor respectivi nu le păsa ce notă vor obţine la franceză... iar eu reprezentam inamicul numărul unu, fiind cea care le dădea note şi lecţii de făcut. Destul de greu, dacă nu imposibil!

N.S.: Sper că după semestrul de chinuială la acel liceu, a apărut ceva mai bun.
C.G.: Da. Mi s-a oferit un alt contract lung, jumătate de an de suplinire. Geografie în limba franceză la un liceu din apropierea casei. În anul următor am primit un contract şi mai bun, un an de suplinire la limba şi literatura engleză la acelaşi liceu!!

N.S.: Engleză? Ura! În sfârşit.
C.G.: În curând am fost transformată în profesoară titulară cu catedră, deşi la început catedra era împărţită între două licee. Era destul de bine, îmi plăcea enorm să predau Shakespeare şi să discut despre frumuseţea literară a diverşilor scriitori englezi sau americani studiaţi.

N.S.: Elevii erau mai receptivi?
C.G.: Erau destui golani, unii se şi drogau, nu mai spun de inepţiile analfabete din compuneri şi extemporale... Oricum, ca titulară la engleză a fost mai bine. Cu acei elevi interesaţi de limba şi literatura engleză am reuşit chiar să fac doi ani la rând un mic cerc de scriitori, un cenaclu, unde îşi citeau scrierile pe care apoi le-am publicat în liceu. Cu alţi elevi am organizat spectacole de teatru, alături de profesorul titular de la catedra de teatru a şcolii. Ba cu alţii am făcut şi ore de meditaţie şi gimnastică yoga. Ceea ce vreau să subliniez este că nu toţi elevii erau dezinteresaţi de învăţătură, cultură, artă sau spiritualitate. Acum, parcă aveam şi ceva mai mult timp pentru familie.

Timp pentru familie, cu băieţii lor

N.S.: Ştiu că ai mai avut câteva activităţi pentru care te admir.
C.G.: Dacă insişti... o altă activitate a mea, făcută "printre picături" şi foarte bine plătită: traducerile unor texte destul de plicticoase - din păcate nu de natură literară -, pentru Consiliul de Traduceri (enorm de multe teste şi formalităţi ca să fiu admisă) şi interpretarea consecutivă pentru delegaţii de toate felurile care veneau din România în Canada.

N.S.: În plus?
C.G.: În plus am redactat un volum de nuvele ale unei scriitoare canadiene destul de vestite şi rezultatul a fost publicat ca un volum dedicat ei cu interviuri/conversaţii cu ea şi cu o prefaţă scrisă de mine. Am publicat şi unele lucrări de critică literară şi câteva poezii în reviste de specialitate. După atâta agitaţie, nu e de mirare că la 55 de ani am ieşit la pensie din motive medicale.

Câteva publicaţii

N.S.: Ştiu asta, Cristina, dar mai ştiu şi faptul că ai rămas extrem de activă.
C.G.: Acum am răgazul să mă ocup de hobby-urile mele multiple, care-mi dau senzaţia de împlinire personală: lectura, scrisul (fac parte dintr-un grup de scriitori canadieni şi englezi care publică periodic selecţii din scrierile lor), pictura, muzica.

Din tablourile Cristinei

N.S.: Plus alte câteva îndeletniciri, pe lângă arta culinară - în care eşti maestră - sau "bunicit". Te dau eu de gol cu multiplele activităţi la biserică, studiul Bibliei sau diferite binefaceri. Anul trecut ai lucrat nişte podoabe superbe pe care le-ai vândut în cadrul bisericii, pentru acţiuni de caritate. Acesta fiind numai un mic exemplu.
C.G.: Da. Am libertatea de a alege ce să fac zilnic şi îmi folosesc timpul cu "folos".

O mostră din podoabele făcute de Cristina

N.S.: Ne spui în câteva vorbe ce a făcut şi ce face acum Şerban?
C.G.: Viaţa profesională a lui Şerban a mers întotdeauna strălucitor, fiind apreciat pentru capacitatea lui ştiinţifică deosebită şi pentru talentul organizatoric, care i-a adus poziţii de conducere. A lucrat cu mare succes la mai multe companii de software, iar în prezent, fiind "la pensie", după ce a avut un contract prestigios de cercetare pe plan internaţional, predă de 18 ani la Facultatea din Ottawa un curs pentru studenţii de masterat.

N.S.: Activează în continuare. Bravo lui!
C.G.: Tot timpul acestei cariere uimitoare nu a încetat să joace tenis şi fotbal cu mare pasiune şi să se ocupe de toate activităţile sportive ale celor trei băieţi ai noştri, iar acum, ale celor doi nepoţi, Oliver şi Elliot. Pe toţi i-a învăţat să schieze, să înoate, să meargă cu bicicleta, să joace fotbal şi tenis... La Elliot ar mai fi ceva de lucru, fiindcă nu are decât cinci ani. A fost, este şi probabil va fi întotdeauna un om cu o energie supraumană şi binecuvântat cu o dispoziţie veselă, ceea ce-l face extrem de plăcut de către prietenii noştri!

N.S.: E momentul să ne vorbeşti puţin şi despre draga voastră familie, fiindcă pentru ei aţi făcut marele pas al emigrării. Ei nu au avut povara adaptării.
C.G.: Sigur că nu. Grădiniţă, şcoală, la fel ca toţi copiii de aici. Toţi cei trei fii ai noştri au absolvit studii superioare, Bogdan şi Gelu în domeniul calculatoarelor şi Alex în domeniul industriei de film şi televiziune. Bogdan, care este programator de software la IBM, este căsătorit cu Tricia, inginer de aerospaţiale şi biolog, de origine canadiană, o tânără deosebită în mai multe feluri decât pot descrie, şi împreună şi-au clădit o situaţie materială şi profesională solidă şi de viitor. Datorită lor suntem fericiţii bunici a doi nepoţi minunaţi - Oliver (10) şi Elliot (5).

Cristina şi Tricia cu cei doi băieţi

N.S.: Nu exagerezi deloc. I-am întâlnit pe toţi. Aveţi cu ce vă lăuda!
C.G.: Mulţumesc! Gelu a lucrat pentru mai multe companii în domeniul calculatoarelor şi este deosebit de creativ din punctul de vedere al tehnologiei, inventând diferite aplicaţii (app-uri) pentru telefoanele smart şi chiar şi un instrument muzical electronic.

N.S.: Iar mezinul în alt domeniu.
C.G.: Alex are un palmares vast de diverse filme scurte şi documentare pentru care a obţinut multe premii şi a redactat şi o serie de video-uri pentru diverse companii; când nu lucrează ca operator sau redactor de video-uri la calculator scrie poezii sau compune muzică.

N.S.: Suflet de artist... Te-a moştenit.
C.G.: Toţi trei au ca hobby muzica, Bogdan excelând la chitara electrică şi acustică şi făcând parte dintr-o formaţie, Alex preferând tobele, dar cântând cu mult talent şi la pian şi chitară, iar Gelu fiind concentrat mai mult pe muzica electronică, în care compune adesea. Şi-au realizat potenţialul individual, profesional sau artistic până în momentul de faţă? Greu de spus, fiindcă sunt tineri şi probabil vor mai continua mult timp în activităţile lor profesionale şi artistice, pe care au avut fără îndoială posibilitatea de a le alege în mod liber.

N.S.: Îmi place să te văd înconjurată de băieţii voştri dragi, cu mic, cu mare.
C.G.: Cea mai mare bucurie, ca mamă şi bunică!

Cristina cu băieţii ei

N.S.: Mai ales că eşti împreună cu dragul tău Şerban. Nu pentru mine, pentru cei ce vor citi cele de mai jos, eşti dispusă să dezvălui "secretul" unei căsătorii durabile (că tot e la modă acest cuvânt!)?
C.G.: Căsătoria necesită o flexibilitate, o ajustare între cei doi soţi, atât în ceea ce priveşte satisfacerea necesităţilor zilnice, cât şi a celor mai profunde, esenţiale. Când căsătoria e de durată, acest proces are loc aproape fără să ne dăm seama... în mod inerent. Ca să fie de durată, trebuie făcut un efort conştient de a ceda câteodată sau a cere altă dată să fii ascultat, la rândul tău. Se pare că noi am făcut ce trebuia, fiindcă suntem căsătoriţi de peste 44 de ani. Am citit undeva că arborii au diametrul rădăcinilor mult mai mare decât cel al coroanei; ca să transpunem asta la căsătoria noastră - doi români imigranţi -, faptul că rădăcinile noastre comune îşi trag seva din România ne-a ajutat să fim şi să rămânem împreună, în ciuda valurilor vieţii care ne-au lovit, bineînţeles, în tot felul, şi pe noi.

 

Arc peste timp - cu flori în fundal

N.S.: Hai să tragem nişte concluzii. Vi s-au realizat speranţele pentru voi doi şi pentru familie?
C.G.: În ceea ce-l priveşte pe Şerban, da, fără nicio rezervă, şi alături de el şi mie mi s-au realizat, în cea mai mare măsură. Şi totuşi, deşi eu şi familia mea suntem în general exemple de succes, mi-e DOR de meleagurile natale şi, de câte ori ne întoarcem acasă, simt că vibrez în mod profund atât spiritual cât şi fizic, simţindu-mă mai bine, mai eu însămi, mai ancorată în Univers.

Familia Gheorghe la prima vizită în România după emigrare

N.S.: Te-am văzut cu ochii mei în toamna trecută, în Bucureşti, la Sibiu şi Sebeş, în toate locurile copilăriei şi primei noastre tinereţi. Erai fericită, sănătoasă, tu însăţi într-un perfect echilibru cu natura, cu amintirile, cu veselia şi râsul acela cristalin dintotdeauna.
C.G.: În România codurile de interacţiune socială îmi sunt atât de familiare, încât nu e nevoie să mă autocenzurez din a fi prea expansivă, din a-mi exprima părerea în public, din a-mi exprima sentimentele prin expresia facială sau prin cuvinte. În ultimă instanţă, nu accentul în limba engleză marchează pentru totdeauna imigranţii la prima generaţie în a se simţi străini, ci aceste coduri diferite de interacţiune socială.

N.S.: Oricât de bine le-ai fi învăţat. Înţeleg!
C.G.: Poţi ascunde cum simţi sau cum gândeşti prin auto-cenzurare, dar nu faţă de tine însăţi, fiindcă va exista întotdeauna o mică doză de diferenţă între tine şi ceilalţi din jur, o diferenţă care nu va dispărea niciodată. Emigrarea este o dezrădăcinare, şi din cauza asta o traumă pentru prima generaţie de imigranţi, mai ales dacă nu e făcută la prima tinereţe, sau la adâncă bătrâneţe. Dacă merită făcută sau nu, trebuie cântărit cu multă atenţie şi înţelepciune în funcţie de individ, vârstă, meseria şi firea sa.

N.S.: Cristina, draga mea, îţi mulţumesc pentru sfaturi, sinceritate şi îţi mulţumesc pentru contactul zilnic în cercul verişoarelor mele dragi (dacă aţi uitat cumva, Cristina, Daniela şi Nicole comunică permanent pe whatsapp, chiar dacă trăiesc în colţuri diferite ale acestui glob pământesc).
C.G.: Cu multă plăcere!

Conversaţii cu oameni dragi (III.2) - Cu toată frumuseţea şi abundenţa din jur, mi-am dat seama că suntem DEPARTE de tot ce ştiam, cunoşteam şi iubeam

 

Cristina şi floarea preferată

Nicole Sima: Scumpa mea verişoară, altă zi, altă conversaţie... Una deosebită şi, pe alocuri, inedită chiar şi pentru mine, datorită kilometrilor ce ne despart începând cu luna februarie a anului 1982.
Cristina Gheorghe: Când am plecat din România. Era să spun "când am plecat definitiv", dar cum sufleteşte nu am plecat definitiv...

N.S.: Aşa este. Nu ai plecat definitiv, doar te-ai "mutat". Haide să vedem cum s-au petrecut lucrurile atunci. Primise soţul tău, Şerban, paşaport pentru o excursie prin BTT (Biroul de Turism pentru Tineret), nici mai mult, nici mai puţin, decât în Anglia. Îl aveaţi deja pe Bogdan, primul născut, şi Gelu era "pe drum", tu fiind însărcinată în luna a şaptea. Aşadar...
C.G.: În septembrie 1980, Şerban a ajuns cu grupul organizat de BTT în Anglia, unde turiştii au fost cazaţi la diverse familii. El vorbea engleza şi a reuşit să comunice cu gazdele lui, care ne-au rămas prieteni pe viaţă, fiindcă s-au oferit să-l ţină la ei până când va găsi de lucru, în cazul în care se va hotărî să rămână. Şerban a obţinut un serviciu destul de curând şi apoi, la scurt timp, a avut trei oferte de serviciu peste ocean. A ales marea companie de comunicaţii electronice Bell Northern Research din capitala Canadei, Ottawa. Una dintre oferte fusese la Silicon Valley, în California...

N.S.: Ne relatezi puţin cum ţi-a fost ţie după plecarea lui?
C.G.: Extrem de greu! Nu ştiam ce mă aşteaptă şi nici cât timp va dura până ne vom putea reuni. Primul lucru dureros a fost să dau vestea "plecării'' lui Şerban familiei - cu multe şi serioase consecinţe pentru fratele lui, a cărui carieră profesională, ciuntită de un "dosar prost", a trebuit să fie reclădită, fiind excluse delegaţiile peste hotare.

N.S.: Tu ai născut apoi, chiar după două luni.
C.G.: L-am născut pe Gelu în noiembrie. Din motive politice, mi s-a refuzat cezariana necesară şi copilul a intrat în suferinţă fetală şi apoi în comă. Nici nu vreau să îmi mai amintesc! Puteam muri amândoi atunci.

N.S.: Cu Şerban "fugit", nu cred că Securitatea te-a lăsat în pace.
C.G.: Am trecut prin urmăriri şi chestionări pe stradă, cenzurări de scrisori, interceptarea de convorbiri telefonice, pierderea serviciului de profesoară, pe scurt, un război crunt al nervilor. În cele din urmă, mi s-a dat voie să mă alătur cu cei doi copii soţului, pentru "reîntregirea familiei".

N.S.: Şi aşa aţi ajuns cu toţii în Anglia.
C.G.: După un an şi cinci luni, în februarie 1982, şi apoi în Canada, în aprilie acelaşi an.

N.S.: Cristina dragă, mare curaj ai avut să treci prin toate astea. Că nu aţi fost singurii care s-au hotărât să facă un asemenea pas la vremea respectivă ştim cu toţii şi ştim şi de ce l-au făcut. Totuşi, spune-ne şi tu, te rog, cum s-a materializat ideea asta la voi. E clar că ştiaţi doar voi doi despre intenţia lui Şerban de a rămâne afară. Absolut normal: "şi pereţii aveau urechi!"
C.G.: De fapt, decizia a fost luată de Şerban de-abia în Anglia, văzând că are unde sta, că n-ar fi dormit sub podurile de pe Tamisa... Şi totuşi: de ce ne-am gândit măcar să plecăm din ţară dacă vom avea ocazia, când aveam, aparent, o situaţie "atât de bună"? Eu eram înainte de plecarea lui Şerban profesoară de engleză titulară la un liceu din Bucureşti, predând câte un curs şi la facultatea de Engleză, Şerban era programator de calculatoare la un centru de cercetări, iar la întoarcerea din excursia BTT avea deja transferul aprobat să devină asistent la Facultatea de Calculatoare a Politehnicii din Bucureşti.

N.S.: Eraţi chiriaşi într-un bloc de pe Calea Victoriei, pe lângă fosta Operetă, şi aveaţi şi o Dacie (visul oricărui român la acea vreme!).
C.G.: Câştigată cu o obligaţiune CEC de 5000 de lei. Nu făceam lux, dar nici nu trăiam prea rău. Aveam rude, prieteni buni din copilărie, bucuria muzicii şi a cărţilor, un băieţel minunat şi astfel încercam să facem abstracţie de mizeria economică şi ideologică ce se întindea ca un cancer în ţara guvernată în mod din ce în ce mai autoritar de Ceauşescu şi oamenii lui.

N.S.: De unde la începutul deceniului şapte se putea încă trăi, mânca şi dormi la temperaturi normale, cu timpul şurubul s-a strâns din ce în ce mai mult, cu efecte chinuitoare asupra poporului.
C.G.: Şerban a avut un moment de descumpănire profundă când a asistat la "Pluguşorul" de Anul Nou, recitat de pionierii îmbrăcaţi în costumele lor subţiri, tremurând cu buzele vinete la temperaturi frigorifice, aşteptându-i pe "Conducătorul mult iubit" şi pe soţia lui, care au ajuns cu întârziere de ore, înfofoliţi în paltoane şi cu căciuli de blană. Atunci s-a hotărât pe loc ca fiul nostru, urmaşii noştri atâţia câţi vom avea, să nu fie supuşi la astfel de chinuri bazate pe dispreţul total faţă de oamenii de rând, mai ales atunci când aceştia erau copii nevinovaţi.

N.S.: Cred că nu v-a picat bine nici politica demolărilor din acea perioadă. Ştiu că a "căzut victimă" chiar vila părinţilor lui Şerban. Ce casă frumoasă! Am fost în ea la nunta voastră.

Cristina şi Şerban în ziua nunţii

C.G.: După cum ştii, s-au dărâmat case, biserici. Trecea pe stradă Ceauşescu şi dădea cu mâna într-o direcţie, iar cartierul respectiv cădea la pământ. Mă rog, cel puţin aşa se spunea...

Amelia Gheorghe (mama lui Şerban) în casa ce urma să se dărâme

N.S.: Nu e departe de adevăr, dar, din păcate, era şi înconjurat de oameni care îi cântau în strună, nu întotdeauna cu cap.
C.G.: Chiar aşa. Iată şi un episod amuzant: Ceauşescu şi-a anunţat vizita pe teren la Institutul de cercetare la care lucra Şerban. Peste noapte, străzile din jurul clădirii respective au devenit "perfecte": proaspăt asfaltate, case văruite, flori în ghivece peste tot... Cu o zi înainte venise şi un general să treacă în revizie bărbaţii care formau garda patriotică din Institut. Comandantul lor s-a prezentat: "Să trăiţi, tovarăşe General. Mă prezint la raport cu trupa noastră, sunt comandantul gărzii patriotice, Mario Grigorescu." "Ce Mario, tovarăşe? Vrei să spui Marin Grigorescu." Botezat instantaneu cu nume neaoş românesc.

N.S.: Ha-ha! Asta fiind cel mai puţin periculos. Mult mai rău pentru întreaga populaţie era situaţia cu aprovizionarea. Se înrăutăţea din zi în zi!
C.G.: Şi mă gândesc că din 1982 până în 1989, voi toţi, rudele mele dragi şi prietenii, aţi avut de îndurat şi mai multe: frigul din case şi lipsuri de tot felul.

N.S.: Puneam peste pijama jachete de lână şi ne culcam cu mănuşi şi căciulă. Se gătea noaptea când se dădea puţin drumul la gaze, puneam o cărămidă pe unul dintre ochiurile aragazului, ca să ţină cât de cât căldura.
C.G.: Am suferit pentru voi! O amintire care mi-a rămas cu mare tristeţe în suflet este că după ce am ajuns în Beeston, micul orăşel din Nordul Angliei, unde ne aştepta Şerban, am mers la un magazin alimentar şi am izbucnit în lacrimi văzând rafturile cu alimente pentru animalele de companie. Erau mai multe produse, mai atrăgător prezentate, şi mult mai variate decât în orice mare magazin alimentar pentru oamenii din Bucureşti, capitala ţării mele!

N.S.: Înţeleg bine ce spui. Nu era posibil să nu compari şi să nu observi aşa o discrepanţă. Repet ce am spus mai sus: v-a trebuit mult curaj!
C.G.: A fost un pas extrem de important şi greu de luat, fiindcă ştiam că riscam să pierdem absolut tot ce aveam, inclusiv căsătoria noastră, printr-o despărţire greu de anticipat ca durată şi nu eram câtuşi de puţin siguri de succesul familiei noastre în viitor.

N.S.: Dar...
C.G.: Am părăsit ţara cu şi pentru băieţii noştri, atât pe motive economice, cât şi pe motive ideologice şi etice: am refuzat să consimţim la ceea ce ni se părea nouă a fi o minciună, sau pur şi simplu ipocrizie, strict necesară pentru a supravieţui fără probleme în interacţiunea cu autorităţile, am refuzat să mai evadăm în plăcerile estetice ale muzicii-lecturii-conversaţiilor interesante cu prietenii şi rudele noastre doar pentru a nu vedea astfel abuzurile de tot felul la adresa oamenilor de rând.

N.S.: Şi aţi ajuns în lumea liberă.
C.G.: Am ajuns! Vom vedea împreună ce se va întâmpla în Vest, în interiorul acestui miraj seducător al lumii occidentale cu promisiunile sale de libertate nelimitată, realizare personală şi satisfacţie materială.

N.S.: Cum a fost prima lună şi jumătate, timpul trăit în Anglia până la plecarea spre Canada?
C.G.: A fost ireal, ca un vis, dar nu ca un vis frumos, ci un vis tulburător şi debusolant în ceea ce mă priveşte. La început am fost cucerită de peisajul primăverii în bogata şi pitoreasca regiune Surrey, cu case vechi de cărămidă roşie acoperită de iederă, cu biserici mici de piatră înnobilate de patina secolelor, cu o iarbă de un verde intens a pajiştilor pe care creşteau deja flori de primăvară. Ceea ce m-a frapat în bine a fost culoarea mediului înconjurător, fiindcă lăsasem în urmă un peisaj gri, vlăguit de culoare, vampirizat de un regim dictatorial.

Imagine din Surrey

N.S.: Foarte frumoasă descriere!
C.G.: Cu toată frumuseţea şi abundenţa din jur, mi-am dat seama cu acuitate că suntem DEPARTE de tot ce ştiam, cunoşteam şi iubeam şi că sunt relativ izolată, fiindcă nu aveam carnet de conducere auto. Aşteptându-l pe Şerban să se întoarcă de la serviciu într-o casă mică, închiriată în Beeston, îi vedeam şi pe cei doi băieţei de 1 an şi jumătate şi 5 ani, plictisindu-se fără grădiniţă şi fără prieteni de joacă. Nu eram într-o vacanţă interesantă, ci plecaserăm de acasă pentru totdeauna şi trebuia să ne adaptăm cât mai curând la o nouă cultură cu coduri de comportare foarte diferite de cele cunoscute de noi.

N.S.: Of! Când spui "pentru totdeauna" mă înfior. Căci aşa era. Şerban era "fugar", deci nu v-aţi fi hazardat să mai veniţi în vizită în România.
C.G.: Probabil că nu, dar în acel moment nu ne mai gândeam la un viitor îndepărtat, ci la cel apropiat. Eu nu mai aveam o profesiune valabilă: profesoară de engleză în Anglia, cu accentul meu străin? În 1982, Anglia era o ţară unde accentul reprezenta încă un criteriu foarte important pentru a categorisi orice persoană (este engleza "adevărată"? a fost educat/ă la şcoli particulare? foloseşte un vocabular adecvat unei pături sociale acceptabile?).

N.S.: Noroc că Şerban avea o meserie "bună".
C.G.: Şerban, care a fost întotdeauna extrem de căutat ca expert foarte talentat în meserie şi devenise între timp şi campion la scrimă pe regiunea Nottingham, a avut, fără îndoială, mai puţine momente dificile, mai ales că avusese un an şi jumătate de adaptare...

N.S.: Pentru tine şi copii, bine că nu aţi zăbovit prea mult în Anglia.
C.G.: La începutul lui aprilie am ajuns în Canada, unde Şerban fusese deja angajat de marea companie Bell Northern Research / ulterior numită Nortel, şi unde am fost primiţi cu braţele deschise. Două luni am fost cazaţi gratuit de companie la un hotel din centrul Ottawei, într-un apartament cu două camere, două băi, bucătărie şi am avut la dispoziţie o maşină închiriată tot de ei.

N.S.: Grozav!
C.G.: Şerban a început serviciul imediat şi noi trei îl aşteptam să vină acasă, plimbându-ne pe străzile din centrul Ottawei - destul de pustii la sfârşitul iernii - şi făcându-ne aprovizionarea la magazinele alimentare din jur. În loc de floricelele de primăvară de pe pajiştile verzi ale Angliei, vedeam zăpada înnegrită de circulaţie şi care nu se topise încă complet. În 1982, viaţa de stradă era mult mai puţin vie decât acum, când pe aceleaşi străzi există nenumărate cafenele şi restaurante, buticuri, mici librării, galerii de artă. Venită din Europa, chiar centrul Ottawei mi se părea un oraş provincial, rece, neatrăgător, nici pe departe la ce te-ai aştepta de la capitala unei ţări atât de dezvoltate!

Ottawa - stradă comercială

N.S.: Cum ţi-a fost ţie cu problema accentului în engleză?
C.G.: Încă de la început, am observat o diferenţă îmbucurătoare în modul cum îi privesc canadienii pe străini: egali, nu intruşi, o parte integrală din populaţia canadiană multiculturală prin definiţie. Nu mă mai feream să vorbesc degajat engleza cu accent românesc, aşa că am început să am curajul să caut mobilă de ocazie pentru viitoarea noastră locuinţă, dând telefoane la anunţurile de la mica publicitate din ziare.

N.S.: Grozav! Ai ştiut să te orientezi foarte repede.
C.G.: Ne-am cumpărat o maşină de ocazie din puţinii bani adunaţi din economiile făcute de Şerban în Anglia. Apoi ne-am mutat în prima noastră casă cu chirie, destul de spaţioasă, cu o grădiniţă în spate, trei dormitoare, cameră mare de zi, dependinţe. Am reuşit să-l înscriem pe Bogdan la grădiniţă, ceea ce a produs imediat o schimbare în ritmul lui de adaptare: copiii învaţă orice limbă străină extraordinar de repede şi mai ales fără nicio urmă de accent, care să-i facă să se simtă diferiţi de ceilalţi. Ne-am cumpărat în rate o pianină de ocazie şi eu am început să dau lecţii de pian unor copii începători. Totul se îndrepta în direcţia cea bună!

N.S.: Am auzit atunci că dai lecţii de pian şi mi-am zis că orice lucru învăţat, fie şi în copilărie, poate să prindă bine la un moment dat.
C.G.: Într-adevăr! Cei ce doresc să aibă mai multe oportunităţi în viaţă trebuie să îşi facă un bagaj cât mai larg de cunoştinţe, de la limbi străine, la multe altele. Iată, ca să îmi aduc contribuţia financiară încă de la începutul şederii noastre în Canada, am folosit cei opt ani de şcoală de muzică. Vei vedea şi mai încolo de câte ori a trebuit să mă adaptez şi să mă pliez după nevoi.

N.S.: Cristina dragă, eraţi în Canada, eraţi pe drumul cel bun, dar ştiu că ai plecat cu inima strânsă, fiindcă ai lăsat-o în Bucureşti pe Buna, draga ta bunică, de care acum te despărţeai pentru prima oară.
C.G.: La nici patru luni de la ajungerea în Canada, i-am primit pe părinţii lui Şerban şi pe Buna mea într-o vizită de două luni. Înainte de plecarea lor spre casă, m-am dus la Serviciile de Vize şi Imigrare să îi prelungesc lui Buna şederea ca să petreacă cu noi Crăciunul. Mare mi-a fost bucuria când funcţionarul de la vize m-a întrebat dacă nu vreau s-o păstram la noi pe bătrâna mea bunică de 89 de ani. M-am abţinut să nu-i sar de gât şi am dat din cap, cu ochii umezi de fericire. M-a avertizat că nu va primi nici un dolar ca pensie, ci doar asigurarea medicală gratuită, pe care o are orice locuitor rezident în Canada; mie mi se părea oricum că l-am apucat pe Dumnezeu de-un picior!

Buna la nunta lor

N.S.: Şi noi am fost fericiţi când am auzit că Buna rămâne cu voi.
C.G.: Deci la 89 de ani, Buna a emigrat prin bunătatea acestui om şi datorită generozităţii lui Şerban (care îi cunoştea caracterul "dificil"), la scurtă perioadă după ce făcuse prima ei călătorie cu avionul spre Canada!

N.S.: Cum s-a adaptat departe de casă?
C.G.: Buna s-a adaptat fără nicio problemă la viaţa în Canada. Faptul că era cu noi în casă tot timpul, că ne bombănea aşa cum a făcut-o întotdeauna, că ne-a mai putut găti un timp (în afară de ultimul ei an de viaţă), că stătea în curte sau se uita la televizorul în culori (în timp ce eu îi traduceam ce se vorbea) era arhisuficient! Cu eventualii noştri prieteni canadieni sau englezi nu se sfia să vorbească în româneşte şi ei încercau politicoşi să-i comunice câte ceva în engleză, iar ea dădea din cap ca şi cum ar înţelege. Cu prietenii români nu avea probleme, dându-le sfaturi de viaţă, făcându-le complimente sau criticându-i pentru câte ceva. Nici tu sentimente de izolare, depeizare, nimic!

N.S.: Era cu voi şi cu strănepoţii ei. Mare bucurie!
C.G.: O dată însă tot m-a întrebat când am dus-o cu maşina undeva şi a văzut râul Ottawa: "Câte zile trebuie eu să merg pe acest râu ca să ajung la Sibiu? Că mi-e tare dor".

N.S.: Draga de ea! Natura îi amintea de locurile bine cunoscute...
C.G.: A murit la aproape 92 de ani, stând pe canapea pe locul unde stătea ea mereu, lăsând capul în jos. Dumnezeu s-o odihnească în loc de lumină!

N.S.: Aşa să fie! Altă rudă atât de apropiată tu nu mai aveai. Ce a fost cu părinţii lui Şerban?
C.G.: Socrii mei au continuat să ne viziteze stând perioade lungi la noi: 1 an, 1 an şi jumătate, ceea ce ne-a făcut întotdeauna plăcere, creându-ne o senzaţie de continuitate cu viaţa dinaintea emigrării. La vizita din 1986, cu câteva zile înainte de plecarea spre ţară, socrul meu în vârsta de 82 de ani s-a îmbolnăvit de o viroză. L-am dus la doctorul de familie, care ne-a trimis imediat la urgenţă, unde a murit în două zile de o pneumonie galopantă, care se agravase şi de la faptul că avea un cancer la plămâni nediagnosticat (fost fumător inveterat).

În Canada, cu părinţii lui Şerban la una din primele lor vizite

N.S.: Mare tragedie! Ce şoc!
C.G.: A fost îngrozitor! În următorii ani, Mimi, soacra mea - fosta mea profesoară favorită de teorie muzicală -, a stat mult la noi în vizită, fiind profund marcată de pierderea soţului ei iubit, înmormântat în Canada! În cele din urmă, în 1996, ea s-a stins în România, în casa fratelui lui Şerban, tot în urma unui cancer. Amândoi socrii au fost nişte oameni deosebiţi, inteligenţi, sensibili, generoşi şi buni, pe care i-am iubit şi admirat din suflet.

N.S.: Draga mea, nu o dată m-am gândit că prezenţa Bunei şi a socrului tău în pământul Canadei poate fi acea "rădăcină" pe care nu o aveaţi voi doi, stabiliţi atât de departe de ţara în care v-aţi născut.
C.G.: Da. Putem merge la cimitir şi pune o lumânare la mormintele lor. Ai dreptate! Este un fel de ancorare a familiei noastre aici, peste Ocean.

N.S.: Urmează să îţi pun o întrebare-cheie: dacă te uiţi retroactiv la aceşti aproape 40 de ani de când aţi emigrat, consideri că aţi atins ţelurile dorite de libertate, realizare personală, satisfacţie materială?
C.G.: Să răspund laconic? Într-un cuvânt?

N.S.: Te rog să nu o faci. Aştept să aflăm cu toţii prin ce aţi trecut, dacă acolo umblau câinii cu covrigi în coadă, dacă a trebuit luptat... Experienţa voastră poate fi un îndrumar. Ce părere ai?
C.G.: Atunci vă voi povesti cu plăcere cum s-au petrecut lucrurile.

N.S.: La următoarea întâlnire?
C.G.: Cum spui tu... Pe curând?

PE CURÂND