Conversaţii cu oameni dragi (III.1) - Dacă e să vorbesc despre viaţa mea de copil sau de tânără, nu pot găsi în suflet decât amintiri plăcute

 

Cristina Gheorghe

Nicole Sima: Neaţa! Cum ai dormit?
Cristina Gheorghe: Neaţa şi vouă, dragelor! (nu e "pluralul majestăţii", este la plural pentru că vorbim - mai mult ne scriem pe whatsapp -, în trei: Cristina din Canada, Daniela din State, atunci când este la fetele ei şi Nicole din Bucureşti).

N.S.: Este de necrezut, Cristina dragă, ce apropiere este între noi trei, indiferent pe unde se află fiecare. (Daniela şi Cristina sunt verişoarele mele şi se consideră verişoare şi între ele, deşi fiecare vine pe o altă ramură către mine. Se întâlnesc, nu numai într-o caldă prietenie, clădită în ani, dar şi, sau MAI ALES, în inima mea).
C.Gh.: Datorită diferenţei de fus orar, avantaj şi dezavantaj, cum mă scol, mă uit să văd dacă ai apucat să ne spui deja ceva în timpul orelor dimineţii tale din România.

N.S.: Daniela spune exact acelaşi lucru, valabil şi pentru mine, care "asist" de multe ori, cu întârziere, la dialogul dintre voi din seara precedentă. În conversaţia pe care o începem acum, am fi putut să rămânem toate trei "online", dar cu fiecare din voi am atâtea de vorbit, încât vă voi lua pe rând. Zarurile te-au ales pe tine întâi, dragă Cristina, aşa încât...
C.Gh.:... o pornim la drum!

N.S.: La drum, la propriu, fiindcă după o copilărie şi o primă tinereţe petrecute aici, în Bucureşti, la un moment dat ai pornit la drum şi ai ajuns în Canada.
C.Gh.: Eram deja măritată şi mamă a doi băieţi - Bogdan, care împlinise cinci ani şi Gelu, un an şi patru luni -, deci am ajuns cu toată familia în Canada.

N.S.: Sunt sigură că ne vei spune multe despre experienţele tale în calitate de emigrant, despre greutăţi sau bucurii, dar acum, draga mea, haide să privim la anii petrecuţi în România, ani la care am fost şi eu martoră apropiată.
C.Gh.: Daa! Cu câtă plăcere şi emoţie veneam la verii mei mai mari, Simi fiind cel serios, tu cea cuminte şi eu mică şi puţin mai năzdrăvană.

N.S.: Tu ştii că veneai cu plăcere la noi, în timp ce eu îmi amintesc cu ce plăcere veneam noi la voi. Tatăl tău imortaliza pe peliculă momentele speciale şi pot retrăi şi astăzi zilele tale de naştere şi nu numai, privind uneori emoţionantele lui filmuleţe.
C.Gh.: Aşa e. Au rămas aceste comori emoţionante!

Cristina cu părinţii ei

N.S.: Cred că bănuieşti deja că am să te rog să vorbeşti puţin despre părinţii tăi, nu numai ca părinţi... te las pe tine să dezvolţi.
C.Gh.: Părinţii mei cei minunaţi! Tata, Gelu Matei, văr cu tatăl tău, Mircea Ulubeanu, a fost educat pentru a deveni diplomat sau a lucra în afaceri internaţionale (a absolvit cu dublă diplomă atât Facultatea de Studii Economice cât şi Dreptul).

N.S.: Uitasem acest aspect. Formidabil! Însă nu a profesat, nu-i aşa?
C.Gh.: Nu. După venirea regimului comunist în România, toţi descendenţii de "familie" s-au trezit brusc daţi la o parte, fără nici un viitor posibil serviciu. Din fericire, el a avut ca pasiune dansul şi a luat lecţii particulare cu vestita Floria Capsali, profesoara stelelor baletului românesc, una dintre ele fiind Irinel Liciu.

N.S.: Şi dansul i-a făurit viitorul.
C.Gh.: A fost angajat la Opera Română, unde nu aveau destui balerini clasici. A dansat un timp, cunoscând-o pe mama mea care o interpreta pe Şeherazada în baletul cu acelaşi nume pe muzică de Rimsky-Korsakov.

N.S.: Ţin minte că se vorbea în familia mea despre pasiunea lui Gelu pentru dans, determinată de admiraţia lui faţă de Fred Astaire.
C.Gh.: Chiar aşa este! Eu le povesteam băieţilor noştri cum ei îşi datorează viaţa lui Fred Astaire - care-l cucerise pe tata cu paşii lui înaripaţi de step şi-l îndreptase astfel spre balet - şi lui Rimsky-Korsakov, pe a cărui muzică părinţii mei s-au cunoscut şi îndrăgostit. Un detaliu impresionant: peste ani, Bogdan, primul nostru născut, l-a rugat pe un prieten violonist să cânte muzica lui Korsakov a duetului din "Şeherazada" la nunta lui, când Tricia, viitoarea lui soţie, se apropia de el în rochie de mireasă.

N.S.: Superb gest! În onoarea bunicilor pe care nu i-a apucat.
C.Gh.: Revenind la tatăl meu: după ce a fost un scurt timp solist în baletul Operei, a devenit coregraf, profesor la şcoala de coregrafie din Bucureşti şi, în final, directorul baletului Operei Române. A făcut coregrafia multor spectacole de televiziune şi a predat şi supravegheat dezvoltarea unor talente răsunătoare ale baletului românesc, printre care: Magdalena Popa, Alexa Mezincescu, Ileana Iliescu. Înainte de a muri subit în urma unui accident cerebral, la vârsta de 48 de ani, a scris şi un manual de Balet clasic, care a fost apreciat şi în circulaţie mult timp.

N.S.: Gelu Matei, un nume foarte important în istoria baletului românesc. Doresc să îţi spun că acum câţiva ani însoţeam nişte elevi în sălile de repetiţie ale Operei şi... mi s-a oprit inima în loc de emoţie, când pe uşa uneia dintre ele scria: Sala Gelu Matei. Şi încă ceva: nu am idee ce există ca material didactic la Liceul de Coregrafie, însă văd pe internet că vechiul lui manual din 1965 este căutat de zor prin anticariate.
C.Gh.: Mă bucur că îmi spui asta. Înseamnă că nu a fost complet uitat şi munca lui mai este de folos unor tineri talentaţi.

N.S.: Mă uit la fotografia părinţilor tăi. Ne spui câte ceva şi despre superba ta mamă?
C.Gh.: Da, era foarte frumoasă! Se numea Anaida Matei, născută Proşteanu. Se trăgea dintr-o familie modestă din Sibiu, minunatul oraş medieval din Transilvania. Fiind atrasă încă din adolescenţă de graţia baletului, a dansat întâi în spectacolele de la Teatrul German din Sibiu şi, ca urmare, a beneficiat de o bursă în Germania, oferită de teatrul respectiv, pentru a studia dansul modern expresionist cu Mary Wigman - una dintre cele mai importante figuri din istoria dansului modern din prima jumătate a secolului 20.

N.S.: Excelent!
C.Gh.: Revenind de la aceste studii în ţară, după o serie de recitaluri de mare succes, dansând alături de Trixy Checais, a fost angajată ca solistă la Opera din Bucureşti, unde o chema desigur soarta de a-l cunoaşte şi iubi cu devotament pe tatăl meu.

N.S.: Eu am apucat-o pe scenă în perioada de maturitate, când avea roluri mai puţin solicitante. Parcă o văd şi acum, ca mama Julietei, din baletul Romeo şi Julieta de Serghei Prokofiev. Era atât de maiestuoasă, umplea scena. Şi cum exprima durerea la moartea Julietei. Asta înseamnă arta adevărată! Să transmiţi sentimente! Cam astea au fost ultimele ei roluri înainte de pensionare.
C.Gh.: Balerinele se pensionau extrem de devreme, după vârsta de 40 de ani. Dar a dat apoi lecţii particulare de balet, gimnastică şi mişcare pentru actori sau studenţi ai Institutului de Teatru din Bucureşti.

N.S.: Ha-ha! Am învăţat şi eu câteva mişcări de la ea. Nu era nimic mecanic. Îmi explica de ce aşa şi nu altfel, ce muşchi să folosesc, cum să stea coloana, umerii, bazinul... O profesoară excepţională!
C.Gh.: Din păcate, şi nepreţuita mea mamă, cea mai apropiată prietenă şi confidentă a tinereţii mele, a murit mult prea devreme (la 58 de ani) şi tot brusc, din cauza unui infarct.

N.S.: Da, draga mea Cristina! Am suferit cu toţii pentru pierderea ei. Şi când te gândeşti că încă îi trăia mama...
C.Gh.: Mama ei, bunica mea "Buna", locuia cu noi, ceea ce a fost un noroc pentru mine fiindcă m-a ajutat mult cu gospodăria sau cu copiii, născuţi după moartea mamei.

N.S.: Nu am uitat că Anaida Matei era născută Proşteanu şi sunt convinsă că mai sunt persoane cărora numele acesta le aminteşte de talentatul compozitor Andrei Proşteanu.
C.Gh.: Andrei, plecat mult prea devreme dintre noi, era văr primar cu mine. Piesele lui au fost interpretate de către cei mai buni cântăreţi de muzică uşoară: Corina Chiriac, Stela Enache, Margareta Pâslaru, Cornel Constantiniu, Mihaela Mihai, Aura Urziceanu şi mulţi alţii.

N.S.: Despre talentul muzical din familia ta va fi cazul să mai vorbim, ştii bine.
C.Gh.: Vom vorbi. Pot trage o scurtă concluzie referitoare la părinţii mei?

N.S.: Cum să nu. Te rog!
C.Gh.: Ambii părinţi au trecut prin toate încercările legate de perioada cea mai dură a regimului comunist, stalinismul, când mulţi oameni erau arestaţi peste noapte fără să ştie ce-or fi făcut, fiind nevinovaţi în ochii tuturor, în afară de cei ai securităţii. Tatăl meu şi-a ţinut întotdeauna capul plecat, fiind nu numai rezervat şi introvertit prin fire, dar având şi marele stigmat de a se trage dintr-o familie "burghezo-moşierească".

N.S.: Draga mea, dacă tot ai menţionat ascendenţa părinţilor, este cazul să vorbim puţin şi despre bunicii tăi.
C.Gh.: Iluştrii mei bunici din partea tatălui.

Sanda şi Ioan Mateiu, bunicii Cristinei

N.S.: Aşa este. Şi nu aş fi ştiut cât de iluştri au fost, dacă nu s-ar fi întâmplat să participăm amândouă în toamna trecută la o conferinţă care a avut loc la Sibiu, una dintre lucrările prezentate fiind un amplu studiu asupra activităţii acestor personalităţi remarcabile. Tu ai venit special din Canada, spre marea bucurie a noastră, a tuturor, şi eu te-am însoţit la Sibiu.
C.Gh.: Toamna anului 2019 îmi pare că a fost acum un secol. Mare fericire să fim împreună, ba, ca bonus, era şi Daniela în Bucureşti.

Cristina, Daniela, Nicole, Bucureşti - noiembrie 2019

N.S.: Te rog să ne spui şi nouă, pe scurt, câte ceva despre bunicii pe care nu ai apucat să îi cunoşti personal... sau... care nu au apucat să te cunoască (!).
C.Gh.: Bunicul meu, Dr. Ioan Mateiu s-a născut în anul 1884 într-un minunat sat ardelenesc de la poalele munţilor Făgăraş, Sebeşul de Sus, la 30 de kilometri de Sibiu. Era fiul preotului satului şi după ce şi-a terminat studiile de la Facultatea de Teologie din Sibiu, a absolvit cu mult succes şi un doctorat în drept la Universitatea din Cluj. Activitatea lui profesională a fost vastă şi impresionantă.

N.S.: Nu a fost preot?
C.Gh.: Nu. A fost un jurnalist echilibrat în stil şi idei care a scris peste 2000 de articole legate de învăţământ, probleme de stat, Unirea ţării în România Mare, dreptul bisericesc, istoria dreptului civil în România sau despre diverse personalităţi marcante ale culturii României, ca de exemplu Octavian Goga. Pe lângă asta a fost şi autorul a peste 50 de lucrări de specialitate în domeniile enumerate mai sus.

N.S.: O activitate publicistică remarcabilă.
C.Gh.: De asemenea, bunicul a ocupat numeroase funcţii de mare prestigiu, pornind de la redactor şef al unor publicaţii de profil cărturăresc, membru în Marele Sfat Naţional al Românilor de la Alba Iulia, până la Director al Învăţământului primar şi normal din Transilvania şi Banat, secretar general al Instrucţiunii Publice din Transilvania, profesor plin la catedra de Drept Civil a Academiei Comerciale din Cluj şi în final rector al acestei Academii. Ca senator şi membru în Parlament a făcut parte din delegaţia trimisă în 1925 la Congresul Interparlamentar de la Washington.

N.S.: Am rămas cu gura căscată! Ce om, ce carieră!
C.Gh.: Aşa este. Dar stai să vezi câte a făcut soţia lui, bunica Sanda...

N.S.: Ei, aici am "dreptul" să mă mândresc şi eu puţin, fiindcă Sanda Mateiu era născută Ulubeanu, fiind sora bunicului meu, Simion Ulubeanu. Tatăl lor, Alexandru Ulubeanu era avocat, deci copiii lui, cinci la număr, s-au născut într-o familie de intelectuali.
C.Gh.: Bunica mea era născută în Bucureşti în anul 1890. Ca şi soţul ei, s-a distins şi ea prin activitate publicistică, de la poezii publicate în periodicele vremii şi redactarea unor reviste pentru femei, până la un volum de eseuri - Bucuria vieţii sau un roman de aventuri pentru tineret - Taina arborelui de Myonga - al cărui personaj principal se numeşte Gelu, ca şi tata. De asemenea, Sanda Mateiu a publicat primul manual practic de învăţare a limbii engleze.

 

Ceea ce a definit-o însă în mod special este faptul că a fost una dinte primele femei românce din perioada interbelică având studii avansate în teologie, absolvite la Bible Training Institute din Glasgow, Scoţia. Urmarea acestor studii s-a văzut în activitatea ei ulterioară care era animată de dorinţa corelării, a legăturii reciproce dintre ortodoxia românească şi spiritualitatea occidentală. Activităţile bunicii mele au fost numeroase, intense şi extrem de variate: de la promovarea asiduă a traducerii Bibliei până la coordonarea cursului de misionare de la Şcoala de vară de la Vălenii de Munte, ocuparea funcţiei de directoare a Şcolii Eparhiale pentru fete din Chişinău, cea de instructoare a secţiei pentru fete din organizaţia cercetaşilor şi cea de conducătoare a secţiei pentru femei a Serviciului social instituit de Dimitrie Gusti. În vara anului 1925, a participat la Congresul Interparlamentar de la Washington, ca secretară a grupului parlamentar român. A fost teolog, organizatoare şi coordonatoare, jurnalistă, traducătoare şi în acelaşi timp soţie şi mamă a trei copii (tata, unchiul meu, inginerul Sandu Mateiu şi mătuşa mea Roxana Matei).

N.S.: Nu am fost în stare să mai zic nimic. O personalitate fascinantă! Şi asta spus "pe scurt", dar atât de dens.
C.Gh.: Încă un detaliu caracteristic pentru aceşti bunici ai mei deosebiţi: ei s-au întâlnit la o conferinţă la Chişinău, unde s-au îndrăgostit nu numai de o tânără, respectiv un tânăr, ci şi de idealurile lor asemănătoare legate de dragostea de ţară şi de Dumnezeu. S-au căsătorit chiar la Chişinău, în costumele populare ale regiunilor diferite de unde proveneau, cununia lor fiind un mare eveniment, fiind celebrată de înaltul prelat Nicodim Munteanu şi avându-i ca naşi pe Onisifor şi Veturia Ghibu. Bunicii mei au rămas timp de aproape trei decenii o familie model, cu preocupări de înaltă ţinută ideologică, morală şi intelectuală.

N.S.: Ce oameni! Ce iubire de ţară! Ce idealuri! Onisifor Ghibu a fost, printre altele, unul dintre cei mai importanţi militanţi pentru realizarea Marii Uniri din 1918.
C.Gh.: Da. Toţi aceşti oameni au avut de suferit când s-a instaurat regimul comunist, regimul stalinist. Şi poate că, printr-o coincidenţă "fericită", Ioan şi Sanda au încetat din viaţă spre sfârşitul anilor 1940, înainte să fie persecutaţi sau prigoniţi ca intelectuali de origine "nesănătoasă" / burgheză, care mai erau şi mult prea interesaţi de religie şi propovăduirea ei.

N.S.: Odihnească-se în pace! Pe ei doi, desigur, nici eu nu i-am apucat, dar i-am cunoscut bine pe cei trei copii ai lor: Gelu, Sandu şi Roxana (în familie îi spuneam cu toţii Puia). Pentru că talentul muzical al Roxanei Matei s-a manifestat cu succes, nu pot trece "nepăsătoare" peste numele ei. Generaţia noastră şi cea a părinţilor noştri iubea cântecele ei. Ţin minte şlagărul anului 1958 - Un minut - compus de Radu Şerban. De curiozitate, am intrat pe YouTube şi am găsit unele dintre cântecele ei cu multe vizualizări şi aprecieri.
C.Gh.: În stilul aparte al Roxanei Matei se regăseşte şi jazz-ul sau swing-ul. A cântat la Teatrul de Estradă din Bucureşti (actualul Teatru de Revistă "Constantin Tănase"), a făcut imprimări la Electrecord, a fost invitată la emisiuni de televiziune şi a făcut numeroase turnee în ţară şi în străinătate.

Cântăreaţa Roxana Matei

N.S.: Dar din momentul în care a emigrat în Germania, nu s-a mai auzit în România nici un cântec de-al ei, din păcate.
C.Gh.: Din anul 1972 a fost interzisă în România. Iar în Germania nu a mai cântat.

N.S.: Ale vieţii valuri... Ia să ne mai întoarcem la tine, draga mea, personajul principal al acestei conversaţii.
C.Gh.: Dacă e să vorbesc despre viaţa mea de copil sau de tânără, nu pot găsi în suflet decât amintiri plăcute, însorite de dragostea neţărmurită a mamei mele, de afecţiunea certă a tatălui meu cel retras şi introvertit, de relaţiile de familie cu rudele apropiate care mă iubeau şi mă răsfăţau cât de mult se putea în situaţia dată.

Cristina, copilărie fericită

N.S.: La o vârstă destul de fragedă, înainte de anii de şcoală, te-au dat şi pe tine la profesoara noastră de pian şi educaţie muzicală, o doamnă fină şi foarte pricepută la copiii de vârstă preşcolară şi şcolară mică - Erna Glanz, prin mâinile căreia am trecut cu toţii.
C.Gh.: Îmi amintesc şi eu de atmosfera minunată cu care ştia să ne atragă.

N.S.: Ştii că tatăl tău ne-a filmat pe noi două cântând la 4 mâini?
C.Gh.: Sigur că ştiu. Mai am filmul şi am încercat să scot un cadru. A ieşit cam neclar, dar este o dulce amintire.

Cristina 6 ani, Nicole 7 ani - la pian

N.S.: Te-au dat şi pe tine apoi la şcoala de muzică. Simi şi cu mine la numărul 2 (actualmente Colegiul Naţional de Muzică "George Enescu"), tu la numărul 1 (acum Colegiul Naţional de Arte "Dinu Lipatti", liceu la care, peste ani, am fost eu profesoară!)
C.Gh.: La cursurile de învăţământ general excelam, muzica clasică se auzea din toate clasele din jur. Eram puţini copii, însă sensibili, interesaţi de cunoaştere şi de arta minunată a muzicii. Mi-au devenit în majoritate prieteni de lungă durată.
Cum pot să descriu zilele petrecute la şcoală cu colegii mei prieteni, exersând apoi la pian ore lungi acasă, ascultând discuri cu muzica lui Chopin, Ceaikovski sau Grieg şi visând la câte-n lună şi-n stele, citind pe sub plapumă cu o mică lanternă ca să nu mă prindă părinţii că nu dorm suficient? Sau dimineţile de duminică ori serile de sâmbătă petrecute la operă în culise sau într-un colţ al sălii, vizionând pentru a nu ştiu câta oară spectacole extraordinare de balet sau operă?

Cristina, elevă de nota 10

N.S.: Ştiu bine cum era. Şi mai ştiu cum erau vacanţele tale.
C.Gh.: Vacanţele mele la poalele muntelui, la Sebeşul de Sus mult iubit, în casa bunicului meu Ioan Mateiu, cu mama şi tata şi cu bunica din partea mamei. Casa se umplea de căldura bucătăriei "ei", în care mi-a gătit bunătăţi până când am împlinit 30 de ani şi am emigrat. Simi şi Daniela au ajuns la Sebeş în acei ani. Ce mult regret că tu nu.

N.S.: În sfârşit, anul trecut (acum un secol, da!) ne-am oprit puţin în Sebeşul tău drag. Mai bine mai târziu, decât niciodată! Moment emoţionant şi pentru mine. De neuitat!
C.Gh.: După cum se vede, nu am suferit în copilărie nici de foame, nici de lipsă de dragoste, nici de neglijarea necesităţilor intelectuale şi spirituale ale unui copil în creştere.

N.S.: Cristina dragă, tu ai fost şi încă eşti "multilateral dezvoltată"... Ai făcut muzică, apoi ai intrat la Liceul Lazăr la clasă de real, dar până la urmă te-a atras filologia.
C.Gh.: Când am ajuns la facultatea de filologie, m-am cufundat cu mare plăcere, cu aviditate nestinsă în studiul literaturii engleze şi americane şi a celorlalte discipline ce făceau parte din programa unei diplome în filologie, pe care am obţinut-o cu note maxime. Cu ceva greutăţi am reuşit să intru în învăţământ şi am predat la liceu engleza şi literatura universală până la plecarea din ţară.

N.S.: Cam toţi am "păţit" la fel, fiecare în specialitatea lui. Eu făcusem muzicologia la Conservator, dar nici chip să am post în specialitate.
C.Gh.: Deşi a fost o trezire bruscă la realitatea de zi cu zi după visurile de scris, cercetare si critică literară pe care le-am ţesut în timpul facultăţii, la drept vorbind predatul în sine nu era rău.

N.S.: Nu era rău deloc, mă bucur şi eu că am fost profesoară.
C.Gh.: Ce era rău erau însă jocurile politice din liceu, cu secretara de partid, clica ei şi cu directorul care îşi exersa puterea nelimitată faţă de noi în ceea ce priveşte alocarea claselor, orarul alcătuit şi altele.

N.S.: Dar tu deja te măritaseşi cu Şerban. Ce frumos se leagă uneori toate. Dacă nu ai fi mers la şcoala de muzică, unde profesoara de teorie şi solfegiu era doamna Amelia Gheorghe, mama lui Şerban al tău, dacă nu ai fi avut prieteni din zona respectivă, poate că voi doi nu v-aţi fi întâlnit niciodată.
C.Gh.: Amelia! Ce om extraordinar! Mi-a devenit soacră şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că am avut-o aproape! Căsătoria cu Şerban m-a ajutat foarte mult să trec peste neajunsurile din şcoală, mai ales că în anul ce a urmat am devenit mama unui băieţel minunat, primul nostru născut, Bogdan. Dintr-o dată, centrul de greutate s-a schimbat de la carieră spre familie.

N.S.: Au fost ani frumoşi din acest punct de vedere. Pe rând, tu, Daniela şi apoi eu am devenit mame. Asta conta cel mai mult! Bogdanul vostru cavaler la două fetiţe, "pretendente" la mâna lui. Ha-ha!

Daita, Bogdan, Diana
sau
"Între două, nu te plouă" - 16 Martie 1981

C.Gh.: Amintiri de neuitat! Şi apoi, din senin, a venit vestea că la serviciu la Şerban, un centru de cercetare a software-ului, se oferea o excursie de o săptămână în Anglia, cu Biroul de Turism pentru Tineret. Deşi costa foarte mult, Şerban s-a înscris, cum îşi iau oamenii câte un bilet de loto... şi dacă iese? A ieşit, mai ales fiindcă după ce i s-au făcut nu ştiu câte cercetări la colegii de birou, la vecini, s-a ajuns şi la mine. Eram gravidă în luna a şaptea cu al doilea nostru băiat, Gelu. Ce şi-au zis cei de la securitate: doar n-o s-o lase singură acum când e gata sa nască...

N.S.: Dar au greşit.
C.Gh.: Au greşit şi din acel moment s-a dat startul la o nouă etapă în viaţa noastră.

N.S.: Etapă despre care vom putea vorbi, pe larg, de acum încolo.
C.Gh.: În "episodul 2"?

N.S.: În episodul 2, verişoară dragă... Vom spune aşa cum zici tu uneori pe whatsapp:

REVIN

Conversaţii cu oameni dragi (II.2) - Sunt medic!

 

Nicole Sima: Cum zboară timpul! E vineri, iar eu nu mai pot de curiozitate, fiindcă nu mi-ai spus încă dacă bunicului tău i-a crescut păr în palmă...
Mirjam Bercovici: O să afli tu, n-avea grijă... Dar mă bucur că azi este vineri, fiindcă te am în vizită.

N.S.: Şi eu mă bucur, dragă Mirjam, chiar foarte mult. Avem încă multe de povestit.
M.B.: Avem. Ţi-am povestit despre calvarul din ghetou, despre drumul greu de întoarcere în ţară după trei ani, despre reîntregirea familiei la bunicii materni din Botoşani. Eram săraci, epuizaţi, dezorientaţi.

N.S.: Tu eşti o persoană activă. Nu cred că ai stat prea mult pe gânduri.
M.B.: După două săptămâni, nu mai mult, lucram deja. Am găsit un post de traducător din limba rusă la Primăria din Botoşani. În ghetou m-am ales măcar cu asta. Ştiam ruseşte destul de prost, mai ales la scris, dar m-am descurcat.

N.S.: Ce aţi făcut cu şcoala?
M.B.: Bună întrebare! Sylvia, sora mea mai mică avea încă şase ani de şcoală şi un bacalaureat greu de susţinut. Eu mai aveam "doar" doi ani. Ne-a fost foarte greu să ne reobişnuim cu învăţătura.

N.S.: În ghetou nu citeaţi?
M.B.: Tu glumeşti? Circulau două cărţi, numai două cărţi în trei ani de zile şi poate primeai una dintre ele ca să o dai înapoi a doua zi. A trebuit să facem un mare efort de voinţă. Dar l-am făcut amândouă, cu toate piedicile şi greutăţile de care ne loveam: sărăcia fiind cea mai mare greutate a revenirii la "normal".

N.S.: Îmi spuneai data trecută că l-ai cunoscut pe Izu (Israil Bercovici), dar nu mi-a fost prea clar când s-a întâmplat asta. După facultate? Sau măcar după bacalaureat?
M.B.: L-am cunoscut de cum m-am angajat la Primăria din Botoşani. Şi mi-a plăcut din prima zi. Era în luna mai 1944...

N.S.: Luna îndrăgostiţilor...
M.B.: El mi-a arătat o parte din oraş, acea parte pe care eu nu o frecventasem în primii doi ani de liceu, înainte de deportare. Era cartierul celor săraci: calicimea. Părinţii lui locuiau într-o singură odaie care servea şi drept bucătărie, iar tatăl, croitor de meserie, cosea tot acolo. Dar îmi făcea mare plăcere să colindăm împreună, să vedem florile de primăvară-vară.. Izu mi-a arătat pentru prima dată florile de iasomie cu parfumul lor îmbătător. Nu le cunoscusem până atunci.

N.S.: Ce frumos! Romantic!
M.B.: Aveam mare nevoie de frumos, după ce trăisem aşa cum trăisem în ultimii trei ani. Eu revenisem din deportare cu câteva săptămâni înainte.

N.S.: Şi şcoala?
M.B.: Era o perioadă în care mulţi tineri nu putuseră să îşi termine studiile. Eram socotiţi în "lichidare" şi aveam avantajul indulgenţei. Am dat în acelaşi an examenele pentru ultimele două clase şi bacalaureatul. La facultate nu ştiu dacă aş fi intrat dacă în anul 1945 s-ar fi dat examen de admitere. Nu s-a dat, abia se terminase războiul şi după câteva zile, la 13 mai, eram înscrisă la Facultatea de Medicină din Iaşi.

N.S.: Îţi promiseseşi că te faci medic dacă scapi cu viaţă.
M.B.: Şi m-am ţinut de promisiune. Crede-mă că m-a ajutat chiar şi un cuvânt de încurajare din partea doctorului care mă vedea în timpul bolii grave de care suferisem în Transnistria. Medicamente oricum nu erau, dar medicul îmi dădea încredere că voi scăpa.

N.S.: Cum a fost la Iaşi imediat după război?
M.B.: Ca peste tot. Mizerie. Aranjasem cu alte două fete să stăm împreună la cămin. Imposibil. Repede ne-am căutat o gazdă. Dar... vai de capul nostru în ce mizerie am trăit şi acolo, trei într-o cameră plină de ploşniţe.

N.S.: Aoleu. Nu-mi spune... Groaznic!
M.B.: Să trecem peste asta. În primii ani de facultate nu mi-am dat adevărata măsură. Reînvăţam să învăţ. Lasă că nu aveam destule manuale şi ne organizaserăm să învăţăm şase studenţi după aceleaşi cursuri. Eu mi-am făcut un program zilnic. Când primeam cărţile, seara, citeam până la miezul nopţii şi dimineaţa mă sculam la ora cinci şi învăţam din nou.

N.S.: E mare lucru disciplina. Tu ai avut-o toată viaţa şi o ai şi astăzi.
M.B.: Prin această disciplină, prin muncă asiduă, am reuşit să progresez şi în ultimii doi ani am avut note mari şi am terminat facultatea printre primii trei. Am primit post în Bucureşti, deşi mediciniştii trebuiau să facă un stagiu de trei ani la ţară.

N.S.: Mirjam dragă, eu ştiu ce medic ai devenit.
M.B.: În anul VI ni s-a cerut să optăm pentru o specialitate. Am ales pediatria.

N.S.: Doresc să vorbim ceva mai mult despre medicul Mirjam Bercovici, dar sunt întâi curioasă ce a făcut sora ta, Sylvia, după întoarcerea din Transnistria.
M.B.: Sylvia şi-a dat examenele pentru clasele care îi rămăseseră de făcut, a dat un bacalaureat greu, plus admiterea la aceeaşi Facultate de Medicină din Iaşi. S-a întâmplat în anul 1947, când nu s-a mai putut intra fără examen. A reuşit să intre la concurenţa de patru pe un loc şi a fost o studentă bună.

N.S.: Nu mă îndoiesc.
M.B.: La finele facultăţii, fiind deja căsătorită cu medicul militar Beno Hoişie, Sylvia a fost repartizată întâi la Institutul de Igienă şi apoi la Institutul Cantacuzino din Iaşi, proaspăt înfiinţat. Muncă de laborator în domeniul bacteriologiei, făcută cu pasiune, pricepere, inventivitate. Bine-cunoscutul Polidin, de care am beneficiat cu toţii, este invenţia cea mai renumită a doctorului Sylvia Hoişie.

Sylvia Hoişie în laborator

N.S.: Dar au mai fost şi alte invenţii, precum Bronhodin-ul (pe care îl cunosc foarte bine, pentru că l-a vindecat pe soţul meu de astm bronşic). Îi suntem recunoscători!
M.B.: Şi eu mă mândresc cu realizările surorii mele.

N.S.: Cu voia ta, să revenim şi la realizările doctorului Mirjam Bercovici.
M.B.: Cât mai pe scurt... Nu vreau laude. Am muncit din răsputeri şi am căutat să mă perfecţionez încontinuu. Este o meserie care evoluează, trebuie să te pui la curent, să citeşti, să afli. Îmi pare foarte rău că acum nu mai pot ţine pasul cu atâtea descoperiri, posibilităţi de investigare şi tratament. Încerc să urmăresc. Mă interesează mult ce se întâmplă pe tărâmul medical.

N.S.: La început cum a fost?
M.B.: Încă din studenţie am făcut practică în spitale şi am învăţat foarte multe de la asistente, infirmiere, moaşe. Dacă nu aş fi fost medic, cu siguranţă aş fi putut deveni o bună infirmieră.

N.S.: Noroc că ai devenit medic. (zâmbeşte!) Spuneai odată şi am reţinut că medicina este o profesie vocaţională şi o recomanzi acelora ce vor într-adevăr să ajute şi nu să se îmbogăţească sau să aibă faimă.
M.B.: După terminarea facultăţii am fost repartizată la Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului şi am avut norocul unor mentori de valoare, la început de carieră. Îi sunt recunoscătoare profesorului dr. Ionel Nicolau pentru îndrumare. Dânsul mi-a pus în mână jurământul lui Maimonide - celebrul filosof şi teolog al iudaismului, care a trăit în secolul XIII. Maimonide fusese şi medic. M-a impresionat acel jurământ. Suna atât de viu şi se potrivea cu principiile mele.

N.S.: Ai putea să îmi arăţi şi mie?
M.B.: Sigur. Două, trei idei. Era ca o rugăciune. Îi cerea lui Dumnezeu să îi sădească în suflet iubirea de ştiinţă şi de adevăr, iubirea de oameni şi nu iubirea de faimă şi de câştiguri necuvenite.

N.S.: Exact ce le recomandai şi tu acelora care vor să devină medici.
M.B.: Se mai ruga Maimonide să aibă puterea de a fi de folos în egală măsură oricărui bolnav, fie el bogat sau sărac, om bun sau rău, prieten ori duşman.

N.S.: Foarte frumos!
M.B.: Şi încă ceva: să aibă puterea de a-şi lărgi mereu cunoştinţele şi de a ţine seama de sfaturile confraţilor, la nevoie. Eu m-am sfătuit întotdeauna şi nu mi-a fost ruşine să cer încă o părere de la un coleg. Nu este normal să ştii totul. Pacientul are încredere în tine, desigur, dar încrederea sa va fi la fel de mare (poate şi mai mare) dacă va vedea că te preocupă situaţia lui şi laşi la o parte vanitatea.

N.S.: Tu ai tratat copii grav bolnavi.
M.B.: Tot felul de boli, dar nu la sugari. Când am devenit şef de secţie la Spitalul Fundeni, aveam deja mai mulţi ani de experienţă, materializată şi în articole de specialitate. Colaborasem la un manual de medicină şi lucram la teza de doctorat. Asta nu însemna că nu aş fi stat la căpătâiul bolnavilor mei. Dimpotrivă. Le urmăream evoluţia, dar mă şi apropiam de ei. Uite. Vezi cuvertura asta? Este veche şi decolorată, dar nu m-aş despărţi de ea, pentru că este lucrată de o fată pe care am tratat-o şi îndrăgit-o în mod deosebit.

N.S.: Mă impresionează ce spui! Mai ales că ani îndelungaţi ai lucrat în oncologie pediatrică.
M.B.: Nu am reuşit să îi salvez pe toţi, dar am avut satisfacţia să pot vindeca câţiva copii grav bolnavi. Şi, cu toate că nici nu mă mai aşteptam, în ultima vreme am primit semne emoţionante din partea unor foşti pacienţi, care nu mai sunt de mult copii. Unul dintre ei mi-a trimis într-un e-mail copia biletului de externare de acum 40 de ani. Parcă m-am întors în timp şi m-am reîntâlnit cu mine însămi. După o vreme, mi-a făcut o vizită, însoţit fiind de băiatul lui de 15 ani căruia a vrut să îi prezinte medicul care l-a vindecat. Draga mea, aş avea multe poveşti, însă parcă ne lungim prea mult pe acest subiect. Mi-am făcut datoria şi mi-a plăcut să muncesc. Chiar şi după pensionare, având deja 44 de ani vechime, am mai lucrat 13 ani la Comunitatea evreilor din România, trecând de la pediatrie la geriatrie. Îngrijeam persoane vârstnice, dar nu am lăsat complet nici copiii, fiind, timp de şapte ani, medic şcolar la şcoala Lauder.

N.S.: Mă scuzi o clipă, te rog...
M.B.: Ce faci acolo? O poză?

N.S.: Am observat câteva diplome în dulapul tău plin cu cărţi de medicină. Nu m-am putut abţine să fotografiez măcar una.
M.B.: Cum doreşti.

N.S.: Şi mai "doresc" să fac publică o mărturisire. Este adevărat, când aveam copiii mici ne-ai spus de la bun început că nu te ocupi de sugari şi ne-ai sfătuit să avem un pediatru care să îi urmărească. Ne-ai mai spus că în familie îţi vine mai greu să îţi iei responsabilitatea, intervenind factorul subiectiv, factorul emoţional. Dar ori de câte ori ai auzit că unul dintre copiii sau chiar dintre adulţii familiei ar avea ceva, nu a existat să nu te urci imediat în maşină ca să vii să îl consulţi, interesându-te apoi cum evoluează boala, cum se mai simte cel bolnav.
M.B.: Mi se părea normal. Sunt medic.

N.S.: Da! Eşti MEDIC! Dă-mi voie să-ţi mulţumesc acum încă o dată şi haide să aruncăm o privire şi în cealaltă direcţie, aceea a vieţii tale din afara profesiei.
M.B.: Familia.

N.S.: Întâi despre Izu. Haha! Mi-ai rămas "datoare" cu un răspuns. Te-ai măritat cu el, chit că făcea parte din calicime. I-a crescut bunicului păr în palmă? Sigur că glumesc...

Israil Bercovici

M.B.: Izu... Izu... Israil Bercovici... Când l-am cunoscut era tehnician dentar. Ai fi crezut? Avea manualitate. Lucra foarte bine. Dar nu asta era adevărata lui chemare, ci cariera literară pe care şi-a început-o în anul 1948 la revista săptămânală în limba idiş, Ikuf bletr. A lucrat apoi şi la radio, la emisiunea pentru străinătate în limba idiş şi din anul 1954 a devenit secretarul literar al Teatrului Evreiesc de Stat.

N.S.: Am apucat şi noi o parte din această perioadă, fiindcă a lucrat acolo până prin anii '80.
M.B.: Mai exact până în 1982.

N.S.: Ne-a invitat la câteva spectacole. În pauze ne trezeam că scoate din buzunar câte o ciocolăţică pentru fiecare. Ce om drăguţ!
M.B.: Nu numai drăguţ. Avea o delicateţe deosebită. Şi, deşi autodidact, a fost un intelectual adevărat cu o cultură vastă şi o memorie prodigioasă. Ştia exact în ce loc se găseşte un anumit citat şi mergea direct în bibliotecă la volumul respectiv. Ce bibliotecă îşi făcuse! Volume rare!

N.S.: Ştiu că ai donat foarte multe cărţi după moartea lui.
M.B.: Am reuşit să donez aproximativ trei mii de volume unei biblioteci universitare din Potsdam. Izu era specialist al limbii idiş, limba prin care se înţelegeau evreii din toate colţurile lumii.

N.S.: I-am citit o seamă de poezii traduse în limba română. Una dintre ele începe chiar aşa: "Primele cuvinte pe care mi le-a şoptit mama / Când m-a luat în braţe / Şi m-a strâns la pieptul ei / Au fost cuvinte idiş." Eu nu am în casă decât volumul de poezii În ochii unei cafele negre. Poezii traduse în limba română.
M.B.: Este o culegere alcătuită din unele dintre poeziile sale, publicate în trei volume în limba idiş şi traduse în româneşte de Petre Solomon şi Anton Celaru.

N.S.: În prefaţa volumului este o frază pe care doresc să o citez: "Israil Bercovici s-a impus ca un liric de seamă al literaturii idiş... e un poet al destinului evreiesc în avatarurile sale, păstrând o sensibilă culoare a contextului românesc".
M.B.: Avea sensibilitate de poet şi respect pentru fiecare cuvânt.

N.S.: Spune el însuşi, negru pe alb: "De când se cheamă că meseria mea e scrisul, / Mă simt răspunzător pentru soarta cuvintelor, / Iar ele vin zilnic la mine, parc-ar fi oameni / Care, presimţindu-şi moartea, îmi cer / Să le pomenesc pe fiecare în parte..." Ce frumos!
M.B.: Te rog să mai citezi câteva versuri. Din poezia Grădini, înţelegeţi-mă!

N.S.: Oh, da! M-a impresionat în mod deosebit şi pe mine. Este o rugă pentru victimele Holocaustului. "Nu voi înceta să mă duc, dis-de-dimineaţă, / în a lumii piaţă / ca să cumpăr, în fiece zi, toate florile. / Şase milioane de flori - / zilnic îmi trebuie şase milioane de flori / - dintre cele mai neprihănite - / pentru cele şase milioane de evrei / care mi-au fost fraţi..." Iar în încheiere devine şi poezie de dragoste: "Grădini, înţelegeţi-mă! / În fiecare zi am nevoie de şase milioane de flori. / Câtă vreme nu le voi avea, / nu voi putea oferi iubitei mele o floare, / iar fără o floare nu pot ajunge la ea!" Superb!
M.B.: Tu ştii că Izu a scos un volum enciclopedic, o amplă istorie a teatrului evreiesc din România. Desigur, prima apariţie a fost în limba idiş, apoi s-a publicat varianta în limba română.

N.S.: Bineînţeles, avem volumul în limba română, cu dedicaţia lui către părinţii mei.

 

M.B.: Vreau să adaug că la Teatrul Evreiesc de Stat a montat şi regizat numeroase spectacole care au avut succes în ţară şi în străinătate. În plus, a ţinut cicluri de conferinţe pe teme din istoria şi cultura evreilor în Israel, S.U.A., Canada, Franţa, Polonia, Argentina, Australia, Franţa, Belgia. Pe Izu l-am pierdut în anul 1988, prea devreme... Opt ani mai târziu o pierdeam pe Ada, fiica noastră, la numai 43 de ani. Amândoi răpuşi de cancer.

N.S.: Imensă durere! Dar vreau să vorbim puţin şi despre Ada. Mi-a fost prietenă şi cumnată.
M.B.: Mă uit la portretul ei. Nu-i aşa că era frumoasă?

Ada Ulubeanu (Bercovici)

N.S.: Era frumoasă, sigur, era foarte inteligentă şi talentată, avea toate calităţile şi ne lipseşte tuturor.
M.B.: Nu pot să vorbesc prea mult despre Ada.

N.S.: Voi spune eu câte ceva, nu destul... Ne-am cunoscut în Liceul de Muzică "George Enescu". Acolo l-a întâlnit şi pe Simi (fratele meu), căsătorindu-se apoi cu el. Ada avea o căldură specială. S-a împrietenit imediat şi temeinic cu multe colege din catedra de pian, ea însăşi fiind o pianistă foarte talentată şi o profesoară excepţională. Punea mult suflet în tot ceea ce făcea. După 1989, când s-au deblocat posturi la Conservatorul "Ciprian Porumbescu" din Bucureşti (astăzi Universitatea Naţională de Muzică), a reuşit la concurs şi a predat câţiva ani în învăţământul superior.
M.B.: Tot în acei ani a început să dea recitaluri de pian la patru mâini, împreună cu colega şi prietena ei, Smaranda Murgan. Au cântat în ţară şi în străinătate, cu succes.

N.S.: O frumoasă ascensiune din toate punctele de vedere, mai ales că devenise şi mamă şi era fericită. Se născuse fiul lor, Emanuel.
M.B.: Dar boala a doborât-o şi ea s-a dus.

N.S.: Fizic... s-a dus. Dar trăieşte în amintirea noastră şi este pomenită an de an, la 3 martie, data naşterii ei, de către tot mai mulţi tineri.
M.B.: După moartea ei, Simi a iniţiat şi sponsorizat în primii ani un concurs de pian sub numele "Ada Ulubeanu".

N.S.: În timp, concursul respectiv a fost preluat de Fundaţia Culturală "Remember Enescu" şi s-a extins, în mod spectaculos, la mai multe instrumente. Chiar şi la canto sau la orgă. S-a ţinut şi în această primăvară. Am păstrat un afiş.
M.B.: Şi eu am toate afişele. Până în anul 2020 am participat la toate galele Concursului "Ada Ulubeanu". Am ascultat mulţi copii talentaţi. Dar i-am ascultat cu inima strânsă, pentru că de când nu mai este ea, nici muzică nu mai pot asculta cu plăcere.

N.S.: Cu atât mai mult, draga mea Mirjam, este impresionant să te văd cum ştii să trăieşti cu capul sus, cum ai ştiut în toţi aceşti ani să îţi conduci viaţa. De curând ai împlinit 97 de ani (nu ne mai ascundem!).

Mirjam Bercovici

M.B.: Simi mi-a comandat un tort şi m-am bucurat de mici vizite ale celor dragi, făcute cu distanţare, din păcate. Îmbrăţişările mi-au lipsit, dar aşa este mai bine.

N.S.: Înţeleaptă, ca întotdeauna. Atât cât depinde de tine, îţi trăieşti viaţa cu multă înţelepciune. Să rezumăm puţin activitatea ta din ultimii ani.
M.B.: Nu e interesant subiectul!

N.S.: Dimpotrivă! Este foarte interesant şi eu, una, mă străduiesc să te iau drept exemplu, în măsura în care o permite firea mea.
M.B.: Bine! Îţi spun. Sunt disciplinată. Sunt lucruri pe care trebuie să le fac zilnic şi le fac, chiar dacă mi-ar putea fi lene (nu cunosc acest cuvânt!).

N.S.: Nu mă voi opri la rutina zilnică, deşi este importantă..
M.B.: Uite, de multe ori mănânc fără foame, pentru că ştiu că trebuie să mă hrănesc. Trei mese pe zi, cu conţinut variat, pentru toate elementele de care are corpul nevoie. Am aceeaşi greutate de ani de zile. Tot în rutina zilnică intră computerul, presa, cititul.

N.S.: Cititul şi... scrisul! Aici vreau să insistăm măcar puţin.
M.B.: Da. Sunt deja 6 ani de când scriu cu regularitate articole pentru revista online Baabel.

N.S.: Îţi urmăresc articolele, le citesc pe toate cu mult interes. Uneori mă avertizezi că nu va fi un subiect prea interesant, dar nu ştiu cum reuşeşti, că şi atunci, pe mine mă interesează, ca şi pe mulţi alţii ale căror comentarii arată asta. La unul dintre ultimele articole ai 18 comentarii deosebite.
M.B.: Mulţumesc! Alegerea subiectului este lucrul cel mai greu. Unele subiecte vin peste mine noaptea, când nu dorm, altele vin din evenimentele aflate peste zi, din amintiri sau discuţii ocazionale.

N.S.: Poate că, dacă am "cântări", multe dintre temele alese au legătură cu deportarea în Transnistria, cu traumele post deportare şi faptul că a trebuit să revezi acele locuri, ca să mai scapi de coşmaruri. Ai făcut o călătorie de "recunoaştere" în anul 1967. Sunt multe alte articole-portret unde ne vorbeşti despre persoane dragi din trecut şi despre unele personalităţi pe care le-ai cunoscut în diferite etape ale vieţii tale. Întotdeauna eşti bine documentată, nu laşi nimic la întâmplare.
M.B.: Sigur că mă documentez. Am cărţi, am Google...

N.S.: Aşa este. Uneori prezinţi câte o carte specială, câte un film sau alt spectacol bun de comentat. Dar ne mai spui şi ce simţi, îţi deschizi sufletul cu generozitate. Că eşti tristă sau îngrijorată, transmiţi cititorului şi un licăr de speranţă, de optimism.
M.B.: Din carnetul meu cu numere de telefon, cei mai mulţi au dispărut. Este greu, dar trebuie să fiu mulţumită cu ce am şi să nu cer mai mult. Asta e bătrâneţea.

N.S.: Vrei să îmi spui dacă dai cuiva să citească ce ai scris înainte de a trimite articolul la Baabel?
M.B.: Am omul meu de încredere. Criticul cel mai avizat. Sylvia. Am mare încredere în ceea ce comentează sora mea, prietena mea cea mai bună. Noi două stăm mereu de vorbă, chiar dacă trăim în oraşe diferite. Ne sunăm de câteva ori pe zi, ne vedem pe Skype şi, ca să fiu sinceră, eu îi vorbesc şi în gând. Suntem foarte norocoase să ne avem una pe cealaltă!

N.S.: Aşa este!
M.B.: Draga mea, s-a făcut ora prânzului.

N.S.: Am înţeles. A fost o vizită lungă de tot. O să o închei imediat, dar o fac cu încercarea de a rămâne amândouă cu zâmbetul pe buze.
M.B.: Ia să văd. Ce mai inventezi?

N.S.: O mică ghicitoare. Ştii în ce zi din an ne facem reciproc o urare folosind exact aceleaşi cuvinte?
M.B.: ??? Nu ştiu... poate de Anul Nou?

N.S.: Ei, nu. E ceva special numai între noi două. Dar nu te mai ţin pe ghimpi. Tu, ca bunică şi eu, ca mătuşă, la 15 martie, de ziua lui Emanuel, spunem: "Să ne trăiască nepotul!"
M.B.: Să ne trăiască nepotul! Să fie sănătos şi să aibă mult noroc în viaţă! La revedere şi pe curând, dragă Nicole!

N.S.: La revedere şi pe curând! A fost o conversaţie cu totul specială pentru care îţi mulţumesc din suflet!

Conversaţii cu oameni dragi (II.1) - Eu nu mai pot plânge!

 

Nicole Sima: Dragă Mirjam, ne-am întâlnit pentru prima dată la căsătoria fratelui meu, Simi, cu Ada, fiica ta. Eu mai ştiu şi data: 14 august 1978. Ani de zile ţi-am vorbit cu "dumneavoastră" şi ne-am văzut numai cu ocazii speciale. Eşti medic şi erai ocupată de dimineaţa până seara. Însă nu a trecut prea mult timp şi părinţii noştri s-au apropiat de voi, cei doi cuscri ce le deveneau buni prieteni.
Mirjam Bercovici: Aşa este, dragă Nicole, ne-am înţeles foarte bine cu ei şi i-am iubit pe amândoi.

N.S.: Ei nu mai sunt, dar eu doresc să stăm de vorbă din poziţia în care am ajuns noi două acum, adică foarte apropiată, în special în ultimii ani.
M.B.: În "vremuri normale" avem o zi de vizită pe care o aştept cu plăcere.

N.S.: Sigur, vinerea vin la tine şi vorbim câte-n lună şi-n stele. Nu ne ajunge timpul. Mai greu a fost cu pandemia, dar am găsit o modalitate de a nu renunţa la conversaţii.
M.B.: Ne vedem pe Skype.

N.S.: Să ştii că te admir din suflet văzând cum te-ai adaptat la nou, de la computerul pe care îl foloseşti de ani buni, la telefonul mobil şi multe altele.
M.B.: Pentru ce de miri? Te uiţi la vârsta mea?

N.S.: De fapt, mă uit, dar nu vreau să te "forţez" să o divulgi, dacă nu vrei. Însă eu socotesc că anii bine purtaţi sunt de laudă, aşa încât nu ar fi neplăcut pentru tine să se ştie câţi ani ai.
M.B.: Dacă tu spui lucrul acesta, voi face aşa: împlineam 27 de ani în anul naşterii tale. Să te văd acum ce mai zici!

N.S.: Ha-ha, mi-ai făcut figura! Asta este... Va trebui s-o spun şi eu: m-am născut în anul 1950, iar tu, până atunci...
M.B.:... trăisem deja cel mai negru coşmar... dar poate nu intenţionezi să începi chiar cu acest subiect.

N.S.: Toate la timpul lor. De fapt, ţie ţi s-au luat multe interviuri în care ai spus atâtea lucruri interesante despre viaţa ta, despre Holocaust, despre oamenii întâlniţi... Va fi dificil de spus ceva nou aici, dar sper că apropierea dintre noi va scoate la iveală mai multe sau, cel puţin, vom putea avea o abordare diferită. Nici măcar nu voi socoti că îţi iau un interviu. Este vineri, suntem împreună, povestim.
M.B.: Am un mare bagaj de amintiri, este adevărat, povestim...

Selfie, vinerea, în vizită la Mirjam

N.S.: Oraşul tău de baştină, oraşul în care te-ai născut, ai mers la şcoală, ai avut prieteni, poate şi prima dragoste adolescentină, este Câmpulung Moldovenesc.
M.B.: Ştii, Nicole, eu nu m-am mai putut întoarce niciodată în acest oraş în care am trăit până la vârsta de 18 ani.

N.S.: Da, ştiu şi te înţeleg... (sună telefonul)
M.B.: Scuză-mă, e sora mea.

N.S.: Ce mai face tanti Sisi? Aşa îi spuneau Ada şi ceilalţi din familie.
M.B.: Da, mie îmi spuneau Mimi şi ei Sisi. O cheamă Sylvia şi este cu aproape patru ani mai mică decât mine. Să îţi povestesc ceva amuzant de la venirea ei pe lume. Eram sigură că barza îmi va aduce un frăţior şi am fost foarte dezamăgită când am aflat că e fetiţă. Dar când am auzit că i s-a dat numele de Sylvia mi-a trecut toată supărarea, pentru că era numele verişoarei mele preferate, mai mare decât mine.

N.S.: Trăiţi în oraşe diferite, tu eşti în Bucureşti şi dânsa la Iaşi.
M.B.: Dar vorbim de mai multe ori pe zi, ne spunem totul, ne sfătuim. Eu mă bazez mult pe înţelepciunea şi calmul surorii mele. Suntem foarte apropiate, însă avem firi deosebite. Ea este cea cuminte.

N.S.: Ha-ha!
M.B.: Ca soră mai mică, i-a convenit sau nu i-a convenit, m-a urmat în foarte multe direcţii: eu luam lecţii de pian, Sylvia lecţii de pian, eu învăţam limba ebraică, trebuia şi sora mea să înveţe...

N.S.: Până la urmă, tu ai studiat medicina şi nici dânsa nu s-a lăsat mai prejos, a ales tot medicina. Să revenim puţin la copilărie. Spuneai că Sisi era cea cuminte.
M.B.: Eu mai făceam figuri uneori şi tata ştia să mă pună imediat la punct. Pe ea nu a atins-o niciodată. Nu avea de ce. Tatăl nostru a fost un geamgiu şi tinichigiu foarte bun. Până şi astăzi rezistă multe dintre lucrările lui importante. Are numele inscripţionat pe acoperişul bisericii din Câmpulung, dar a lucrat şi în zonă, în afara oraşului. Toate geamurile de la Castelul Regal din Valea Putnei erau puse de tatăl meu.

Valea Putna, Castelul Regal

N.S.: Avea şi un magazin în Câmpulung.
M.B.: Era un magazin de sticlărie şi alte lucruri necesare într-o gospodărie, dar şi unele obiecte mai frumoase pe care îmi plăcea mie să le aranjez în vitrină.

N.S.: Ajutai la vânzare?
M.B.: Sigur că da! Îmi luam cărţile şi caietele de şcoală şi îmi făceam lecţiile acolo şi când venea câte un client ştiam să îl servesc şi să ţin socoteala la bani. Eram mândră de mine atunci când reuşeam să cer câţiva bănuţi în plus.

N.S.: Aveai talent de om de afaceri?
M.B.: Nu ştiu. Nu am apucat să aflu. La şcoală învăţam foarte bine şi eram prima în clasă. Părinţii noştri, oameni muncitori, au făcut imposibilul ca noi să învăţăm cât mai mult. Şi carte şi gospodărie. Pasiunea mea era istoria.

N.S.: Dar te-ai făcut medic şi eu ştiu şi când ai luat această hotărâre, însă întâi te rog să îmi povesteşti puţin despre preţiosul dar pe care l-ai primit când ai împlinit 18 ani.
M.B.: Am primit un album de amintiri, care mi s-a părut atunci deosebit de frumos, având coperta de piele maro şi foile din interior mai groase, de culoare crem. Mi l-a dăruit un bun prieten, Bondy, care mi-a scris şi o dedicaţie deosebită. Albumul urma să adăpostească amintiri de domnişoară, mici secrete nevinovate. Când acolo...

N.S.: Când acolo, lucrurile nu au stat deloc astfel, filele acelea au devenit un jurnal al anilor grei ce au urmat, al anilor în care aţi fost deportaţi în Transnistria. Ţin în mână jurnalul tău, nu pe cel autentic, care se află acum la Muzeul Holocaustului din Washington, ci pe acela publicat în 1995 la Editura Kriterion. Îl am în bibliotecă şi în ediţia din anul 2016, scos din nou la lumină de Institutul Elie Wiesel.
M.B.: Da, Nicole, cine şi-ar fi închipuit că doar la câteva zile după ziua mea, viaţa noastră va deveni un coşmar.

 

Jurnal de ghetou, de Mirjam Korber-Bercovici

N.S.: Te-ar deranja să îmi povesteşti, pe scurt, pentru a nu ştiu câta oară cum a fost, ce s-a întâmplat cu voi, cu familia ta, cu toţi evreii din Câmpulung?
M.B.: Nu mă deranjează pentru că eu sunt bolnavă de trecutul meu, ani de zile nu am putut dormi decât cu cele mai tari somnifere şi gândurile mă poartă tot acolo, la acei trei ani de chin şi dezumanizare. Am povestit şi repovestit, am fost invitată în chip de "supravieţuitoare" în multe locuri, printre care la câteva şcoli. Copiii, foarte drăguţi, mi-au pus întrebări şi au ascultat cu atenţie. Sunt sigură că ei îşi vor aminti că au existat în istoria relativ recentă a României episoade triste, printre care deportarea din ţară în Transnistria a unei întregi populaţii, oameni a căror unică "vină" era aceea de a se fi născut evrei.

N.S.: Este mare nevoie să afle şi generaţia tânără, mai ales din gura cuiva care a trăit, din nefericire, acele persecuţii incredibile.
M.B.: Şi încă noi, Sisi şi cu mine, părinţii noştri, am reuşit să rămânem în viaţă, dar gândeşte-te câţi au murit. Uite cum a fost... Evreii erau deja persecutaţi şi se instituise la şcoli "numerus clausus", adică din totalul de copii dintr-o clasă, numărul evreilor să fie limitat. Am fost trecută în "banca măgarilor", împreună cu alte două fete evreice. Trebuia să stăm cu faţa la clasă şi să suportăm privirea colegilor. La fel şi Sisi în clasa ei. Foarte greu.

N.S.: Tocmai tu, premianta întâi pe şcoală... Ce umilinţă!
M.B.: Aproape că ne-am bucurat atunci când s-a introdus "numerus nullus" şi nu mai aveam voie deloc la şcoală. Măcar scăpaserăm de privirile batjocoritoare. M-au dat afară din liceu şi un an de zile am învăţat singură din cărţile de şcoală şi am continuat cu limba ebraică, cu idiş, plus limba engleză.

N.S.: Şi apoi?
M.B.: A venit tata cu vestea îngrozitoare că vom fi deportaţi. S-a dat de veste ca toţi evreii din Câmpulung să se prezinte duminică, 12 octombrie 1941, la Gara de Est.

N.S.: Toţi???
M.B.: Da. Cu copii, cu bătrâni, cu bolnavii din spitale, toţi. În afară de unul dintre farmacişti, pe care nu îl puteau înlocui atât de repede.

N.S.: Îngrozitor!
M.B.: De foarte multe ori am încercat să-mi imaginez cum a arătat oraşul a doua zi după golirea lui de evrei. Oare cum a arătat a doua zi Strada Mare, pe atunci unica stradă cu magazine, vitrine, cu ateliere, coafură, ceasornicărie, brutării, cofetării, librării cu cărţi, caiete şi ziare, tutungerii? Cum a arătat piaţa cu legume şi fructe? Era în plină toamnă, iar luni era zi de târg. Noi am plecat duminică...

N.S.: Întrebare fără răspuns. Jalnic! Ştii câţi evrei erau atunci în Câmpulung?
M.B.: Aproape 1700, ceea ce reprezenta aproximativ 15% din toată populaţia oraşului. Deportarea tuturor a destabilizat oraşul. De aceea mă tot întreb ce s-a ales de Câmpulung atunci.

N.S.: Ce aţi luat cu voi?
M.B.: Nu aveam voie să luăm mare lucru. Tata a fost deştept şi a reuşit să ascundă în grabă nişte bani.

N.S.: Nu eraţi percheziţionaţi? Cum a făcut?
M.B.: Ca meşter priceput ce era, a confecţionat funduri duble la nişte vase care foloseau la transportul laptelui şi pe acestea le-a umplut apoi cu magiun. Nu se putea bănui nimic. Banii ne-au fost de folos de multe ori, deşi eram păcăliţi la tot pasul. Ce mai? Se alesese praful de toată "averea" noastră. Chiar înainte de plecare, am vândut pe nimic tot ce fusese cât de cât mai valoros. Ni se rupea inima după atâtea lucruri pe care le îndrăgeam. La gară am predat cheile casei.

N.S.: Interesant, tu ai ales să ai la tine acest jurnal care nici măcar nu fusese inaugurat.
M.B.: Am mai luat şi o partitură: "Balada" lui Ciprian Porumbescu în transcriere pentru pian. Ştii că am cântat 12 ani la pian? Cântam bine. După întoarcere nu am mai putut atinge o clapă. Dar de pianul meu din Câmpulung îmi era dor. Cine ştie unde a ajuns...

N.S.: "Balada" lui Ciprian Porumbescu. Ce mult spune asta despre dragostea de ţara în care te-ai născut şi ai trăit. Eu am găsit şi în jurnalul tău un fragment despre acest subiect. Îl citesc acum: "...azi, când suntem departe, când sute de kilometri ne despart de micul nostru Câmpulung, simt cât de dor şi cât de aproape mi-e patria... Munţii noştri, munţi dragi, unde aţi rămas? De ce mă urmăriţi până şi-n somn. Brazi, păduri întunecoase, case curate, oameni frumoşi, patrie, mi-e dor de voi."
M.B.: Aşadar, duminică, 12 octombrie 1941, toţi evreii din oraş s-au prezentat la Gara de Est. Noi eram patru, plus cei doi bunici paterni trecuţi de 80 de ani, bunica fiind oarbă, sărmana. Îi iubeam mult şi căutam să am grijă de ei, dar nu puteam face aproape nimic. Am fost urcaţi într-un vagon în care fuseseră cai. Eram 38 de persoane, printre care patru bătrâni peste 80 de ani şi un copil paralizat.

N.S.: Cumplit!
M.B.: Încă nu realizam noi cât de cumplit va fi în continuare. În vagon, eu mă ţineam de mână cu Bondy, ba ne mai şi sărutam, fără să ne mai pese că ne văd părinţii.

N.S.: Tinereţe, tinereţe...
M.B.: Cred că Sisi era mai speriată decât mine. Sărman copil, la 14 ani... Dar nu se plângea. Uită-te la poza ei...

Sylvia (Sisi) în vremuri bune

N.S.: Ce fetiţă dulce!
M.B.: S-a maturizat şi ea repede. Nimic nu mai semăna cu viaţa noastră. Peste tot domnea incertitudinea. Nu ştiam unde vom ajunge. Un prim popas la Atachi, oraş ce avusese o populaţie numeroasă de evrei. Fuseseră ucişi, iar casele lor erau distruse. Pe ziduri, scrise cu cărbune, numele celor omorâţi. Ne-au băgat şi pe noi, claie peste grămadă, într-o cameră. Nu erau uşi, ferestre, acoperişuri...

N.S.: Dă-mi voie să citez din jurnalul tău: "În prima noapte la Atachi am văzut ce înseamnă mizerie omenească. Am văzut oameni fără chip omenesc, am văzut copii cu ochii umflaţi, picioare degerate, mânuţe neputincioase; mame cu copii morţi în braţe, bătrâni, tineri înveliţi în zdrenţe.... cu microbul tifosului în ei, plini de păduchi, pe jumătate morţi de foame..."
M.B.: Aşa este. Erau evreii din lagărul Edineţ, alungaţi de toată lumea. Câtă dezumanizare.

N.S.: Voi aţi reuşit să mergeţi mai departe.
M.B.: Întâi la Moghilev. Eram în plină Ucraina. Nu mai auzeam româneşte. Am găsit cu greu un adăpost. Ne-am înghesuit mai multe familii într-o odaie. Ce să-ţi spun? Ca să ne încălzim puţin, făceam focul arzând cărţi dintr-o fostă bibliotecă de propagandă.

N.S.: Nu aţi stat mult la Moghilev.
M.B.: Nu. Ne era frică să nu ne bage în lagăr. Văzuserăm şi auziserăm multe despre condiţiile şi situaţia din lagăre. Era de dorit să ajungem într-un ghetou. Şi am ajuns, dar aveam deja sufletele grele de tot, pentru că ne dăduserăm seama că bunicii nu ar fi rezistat la încă un drum. La Moghilev se amenajase un fel de cămin pentru cei vârstnici. Tot refugiaţii îl amenajaseră şi ajutau acolo. Şi noi duceam ceva de mâncare de trei ori pe zi. Nu era destul, medicamente nu existau, însă am înţeles că va trebui să ne despărţim de bunici. A fost sfâşietor! Eu nici astăzi nu mi-o iert.

N.S.: Nu aveai nicio vină. Nu exista altă soluţie.
M.B.: Greu de judecat. Am avut coşmaruri ani de zile. Îi auzeam strigându-mă, strigând după ajutor. Au murit acolo, neştiuţi de nimeni. Nici mormânt nu au.

N.S.: Foarte dureros, îmi dau seama. Dar trebuia să mergeţi mai departe.
M.B.: Am ajuns la Djurin, un sat destul de primitiv, cu noroaie, fără W.C.-uri, am dormit la început pe jos, 13 oameni în aceeaşi odaie, dar mama a reuşit apoi să găsească o cameră pentru noi.

N.S.: Uite ce scriai chiar atunci în jurnal: "Ah, ce cameră! Trebuia să ne căţărăm pe un deal înecat de noroi şi intram în cameră ca într-un coteţ de găini. Prin odaia noastră trebuie să treacă toată lumea. Noroaie veşnice în drum, noroaie în casă."
M.B.: Aşa era. Dar nu după multă vreme a venit şi iarna. Zile cu -35, -38 de grade. Îngheţam afară, îngheţam înăuntru cu paltoanele pe noi. Într-o noapte ne-am trezit zgâlţâite. Nici nu ne-am dat seama ce se întâmplase. Ce crezi? Căzuse o parte din tavan în pat, peste noi. Ca să vezi ce fel de condiţii aveam. Tatăl meu parcă nu mai era el: nervos, supărat, bolnav. Mama nu ştia cum să mai amelioreze situaţia şi să ne ocrotească pe toţi. Era la capătul puterilor. O vedeam uneori plângând. Eu nu pot plânge.

N.S.: Ştiu că ai fost şi tu grav bolnavă.
M.B.: Am avut întâi o formă de tifos. Apoi 6 luni icter (îi spuneam gălbinare) cu febră mare de tot. Se credea că voi muri, dar iată că am scăpat cu viaţă. Atunci mi-am zis că dacă voi avea zile mă voi face medic. Ar mai fi multe de povestit, dar nu vreau să te reţin prea mult. Calvarul a durat până în primăvara anului 1944. Pe tata îl luaseră la muncă forţată, într-un detaşament de muncă de lângă Odessa. Nici nu ştiam atunci dacă mai trăieşte iar mama a rămas să ne apere pe noi, aşa cum putea.

N.S.: Şi totuşi, cum aţi scăpat din ghetou?
M.B.: Veniseră soldaţii sovietici, noi credeam că se termina războiul şi doream să plecăm acasă. Pe la mijlocul lunii aprilie, m-am alăturat unui grup de tineri care s-au decis să o pornească spre România. Eram 10 curajoşi, poate nesăbuiţi, eu fiind singura fată. Mama nu s-a opus, dar nu a venit cu noi, a rămas la Djurin împreună cu Sisi, gândindu-se că, dacă tata ar mai fi trăit, acolo ar fi venit să le caute.

N.S.: Aţi plecat cu o maşină?
M.B.: Ce maşină? Am plecat pe jos. Eu purtam nişte cipici de cânepă pe care mi-i făcusem singură. Am simţit fiecare pietricică de pe drum. Eram frântă de oboseală şi tot timpul îmi era foame. Nu mai ştiu ce am mâncat, nu mai ştiu dacă am plecat cu ceva la noi, dar pe drum se mai milostiveau ţăranii care ne vedeau în halul ăsta, uneori adăpostindu-ne pentru câte o noapte. Am dormit şi sub cerul liber. Câte un camion ne mai scutea de câţiva kilometri, apoi iar pe jos. Extenuant! Nu îţi mai înşir toate popasurile, toate localităţile prin care am trecut, dar după două săptămâni am ajuns, în sfârşit, la bunicii mei materni, în Botoşani.

N.S.: Cum a fost revederea?
M.B.: Bunicul a leşinat când a văzut cum arăt. Eram desculţă, într-o rochie decolorată din stambă şi fără niciun bagaj, eram ca o arătare. Unde dispăruse fata frumuşică şi plină de viaţă pe care o cunoştea? Suferinţa îşi pusese amprenta pe chipul meu într-un mod neiertător.

Mirjam după cei trei ani de deportare

N.S.: Ştiu că ai avut şi o surpriză deosebită când ai ajuns la Botoşani.
M.B.: Daa! Cea mai mare surpriză! Tata, viu şi nevătămat, ajunsese la bunici înaintea mea. Se întorsese odată cu armata română în retragere.

N.S.: Mama şi Sylvia ce au făcut? Au reuşit să plece din Djurin?
M.B.: Au plecat pe la sfârşitul lunii mai 1944 împreună cu o prietenă de-a mamei şi băieţelul ei de 4 ani. Într-o căruţă închiriată au încărcat puţinul pe care îl mai aveau şi... la drum! Şi ele au avut multe peripeţii şi emoţii. Uite una dintre ele: au ajuns la Moghilev şi încercau să meargă la Cernăuţi. În gară au găsit un tren care avea o platformă plină de tancuri. Sylvia a fost cea care s-a suit prima, mama i-a aruncat bagajul, dar trenul a pornit.

N.S.: Sylvia în tren şi mama jos?
M.B.: Sylvia singură în tren şi mama jos, împreună cu prietena ei şi copilaşul. Îţi poţi imagina ce speriată a fost Sylvia. Noroc că în acelaşi tren mai erau câţiva evrei care doreau să ajungă în ţară. Cu mama s-a întâlnit abia la Cernăuţi, după două zile, dar şi în continuare, până să ajungă şi ele la Botoşani, au mai avut destule emoţii şi greutăţi.

N.S.: Dar au ajuns.
M.B.: Of! Să le fi văzut şi pe ele cum arătau! Mama purta un palton negru cu blană la gât, deşi era începutul verii. Era încălţată cu sandale de sfoară cu tălpi de lemn, ca şi Sylvia, care era îmbrăcată într-o rochie veche, decolorată şi purta un coş de nuiele în care aveau o bucată de pâine uscată şi un rest de mămăligă.

N.S.: Tu îmi povesteşti toate astea şi eu am impresia că văd un film, o tragedie.
M.B.: Crede-mă, e totul adevărat. Dar noi am scăpat cu viaţă şi ne-am reunit la Botoşani. Nu aveam nimic, dar existam. Trăiam! Să îţi mai arăt o poză:

Nunta verişoarei Sylvia

N.S.: Ce splendoare! Cine e mireasa? Stai puţin. Fetiţa de jos e Sylvia. O recunosc! Şi tu? Frumoasa cu bluză albă din rândul al treilea. Ce figură luminoasă!
M.B.: Bravo! Ne-ai recunoscut! Mireasa fericită şi înconjurată de o familie iubitoare este verişoara mea mai mare, Sylvia, aceea pe care o plăceam eu de mică şi m-am bucurat că pe sora mea o cheamă la fel. 24 de persoane, unii veniseră din America special pentru eveniment. Să îţi spun ce s-a întâmplat cu ei.

N.S.: Îmi dai emoţii. Ce s-a întâmplat?
M.B.: S-a întâmplat că peste numai câţiva ani de la momentul din fotografie, mireasa, împreună cu copilaşul ei de doi ani, născut între timp, au fost împuşcaţi de români la cariera de piatră de pe Bug; acolo a fost omorâtă şi mama miresei după alte două luni: mirele, împuşcat de sovietici în anul 1941, ca şi fratele lui; un unchi cu soţia şi cei doi băieţi (aflaţi în poză jos, lângă Sisi) au fost omorâţi la Auschwitz; bunicii mei şi părinţii mirelui morţi la Moghilev; mulţi dintre noi duşi în Transnistria... Cam jumătate dintre cei prezenţi la acea nuntă au murit sau au avut de suferit.

N.S.: Am un mare nod în gât. Tu zici că nu mai poţi plânge, dar eu nu pot să NU plâng privind această fotografie. Cuvintele sunt sărace.
M.B.: Cuvintele sunt sărace. Noi am scăpat cu viaţă, dar traumele au dăinuit. Când vei veni la mine data viitoare, îţi voi povesti ce a fost şi este viaţa mea în continuare. Acum doresc să te fac să pleci acasă cu zâmbetul pe buze.

N.S.: Îmi doresc şi eu. Este posibil?
M.B.: Bunicii din Botoşani erau destul de înstăriţi şi îşi doreau să mă vadă cu un băiat de "rangul" lor. Când colo, eu l-am cunoscut şi m-am îndrăgostit de un băiat din calicime.

N.S.: De Izu.
M.B.: Israil Bercovici. Familie foarte săracă. Aşa că bunicul a "profeţit" că îl voi lua pe acest băiat doar atunci când lui (bunicului) îi va creşte păr în palmă.

N.S.: Şi i-a crescut?
M.B.: Îţi spun eu, data viitoare.

(Va urma)

Conversaţii cu oameni dragi (I) - Unde se sparg valurile din Marea Neagră

 

Preambul

Se întâmplă să îţi doreşti ceva, dar să nu poţi preciza ce anume sau cum anume să fie, în ce mod să ţi se materializeze dorinţa.
Aşa am păţit eu.
Scriu şi doresc să scriu, dar oscilam între poveşti pentru copii ori pentru oameni mari, între "idei creţe" sau lucruri serioase scrise mai ales pentru ai mei dragi (nu o dată m-am gândit să fiu un fel de Neagoe Basarab actual, care să dea sfaturi fiului său Teodosie, adică să aibă parte copiii, nepoatele şi alţii atât de apropiaţi mie, negru pe alb şi mură-n gură, de experienţa unui om foarte atent la experienţele altora şi la cele personale, aşa cum sunt eu. Ar fi fost un "îndreptar de viaţă").
Imensă naivitate! Câte lecţii de viaţă nu primim, câte sfaturi binevoitoare... Cine le urmează? Numai aceia care oricum le-ar fi urmat, cu sau fără "îndemnurile mele înţelepte".
Aşadar, ideea cade...
Altceva? Altceva? Îmi doresc să fie din zona aproapelui... Îmi doresc să...
Şi mi-a "picat din cer" răspunsul EXACT, de parcă ar fi ştiut mult mai bine decât mine ce simt că mi se potriveşte ca o mănuşă, chiar dacă va fi prima dată că încerc aşa ceva, trebuie să o mărturisesc.
Cum o fi ghicit Răzvan Penescu, sufletul şi coordonatorul LiterNet, de m-a întrebat dacă aş fi de acord să fac interviuri cu oameni dragi, cu oameni apropiaţi mie? Cum o fi ştiut că, DA, am cunoscut şi cunosc oameni extrem de valoroşi din domenii diferite, oameni ce îmi sunt foarte dragi şi a căror carieră, experienţă, talent merită multă atenţie, merită cunoscute.
Nu mă mai întreb, ci o iau ca pe un dar de preţ, în timp ce, la rândul meu, vreau să scot la lumină şi să vă dăruiesc portretele unor oameni interesanţi şi frumoşi din toate punctele de vedere. "Aleşii" mei îmi sunt atât de aproape, încât le voi vorbi la persoana întâi singular.

*
Un pseudo-interviu cu tatăl meu,
inginerul Mircea Ulubeanu, inventatorul stabilopodului

Culmea! Vă promit interviuri şi nu mă ţin de cuvânt? Nu vă temeţi, sunt om serios. Însă cum să nu încep seria portretelor chiar cu tatăl meu? Cum să îl ignor tocmai pe el, pe acela a cărui viaţă o cunosc atât de bine?

Problema care apare, faptul că el a plecat dintre noi acum cincisprezece ani, face imposibil dialogul "live", însă pentru mine nu este o piedică. Am trăit lângă el până în ultima sa clipă şi pot oricând răspunde în locul său la cele mai multe întrebări, pot oricând imagina un dialog tată - fiică, fără să îi pun în gură idei şi cuvinte pe care el nu le-ar fi rostit. O fac cu emoţie şi cu multă dragoste şi nădăjduiesc că tatăl meu ar fi fost mulţumit de ideea mea şi ar fi acceptat o astfel de evocare "în lipsă". Va fi aşadar un pseudo-interviu, aproape adevărat.

Mircea Ulubeanu

Nicole Sima: Dragă Tati, îmi amintesc că de foarte multe ori, interlocutorii îţi reţineau numele cu "H" - Hulubeanu - , iar tu îi corectai.
Mircea Ulubeanu: Nu era vina lor, cuvântul hulub (porumbel) este mai des folosit, dar eu le spuneam că Ulubeanu este cu "U" de la ulubă.

N.S.: Adică?
M.U.: Uluba este una dintre cele două prăjini care se pun la căruţă, iar calul stă între ele. Dar poate mă întrebi şi de unde vine numele Mircea.

N.S.: Te întreb. De ce Mircea?
M.U.: Pentru că m-am născut la 21 Decembrie 1912, dată la care regina Maria l-a născut pe fiul ei, principele Mircea, acela care a trăit foarte puţin, dar al cărui nume s-a dat atunci tuturor băieţilor veniţi pe lume.

N.S.: Foarte interesant, mai ales că şi mama a primit un nume din oficiu, Victoria, ea fiind născută la Paris puţin după armistiţiul care a asigurat victoria Antantei din 11 Noiembrie 1918.
M.U.: Despre mama ta, dragostea vieţii mele, sper că vom mai vorbi.

N.S.: Vom vorbi, negreşit, ştiu bine cât de mult v-aţi iubit... Dar acum, când suntem doar noi doi, vrei să îmi spui cum erai în copilărie, în tinereţe?
M.U.: Ca băieţii. Genunchi juliţi, uneori le dădeam emoţii părinţilor, tata îmi mai dădea câte o "corecţie" - la vremea respectivă se spunea că "bătaia e ruptă din Rai" - , dar întotdeauna îmi lua apărarea dacă avea loc ceva deosebit care să îi supere pe unii.. Eu aveam simţul dreptăţii, toată viaţa l-am avut, şi, de exemplu, când am fost ţinuţi la şcoală în frig în timpul iernii, am spus colegilor că nu ar strica să dărâme soba dacă tot nu folosea la nimic.

N.S.: Haha! Halal! Ce s-a întâmplat până la urmă? Au dărâmat-o?
M.U.: Da. Eu nu am pus mâna, dar se pare că am fost autorul moral. Frumos a fost că nimeni nu a suflat o vorbă atunci. Cum de a răsuflat totuşi povestea, nu ştiu, însă tata a fost chemat la şcoală. Eram primul în clasă, nu prea aveau ce să îmi facă. M-au chemat şi pe mine, tocmai înainte de vacanţă şi m-au pus să mă tund. Aveam păr aşa frumos, păcat de el! Dar, ca să îmi arăt nemulţumirea, m-am ras în cap, mi-am dat cu cremă pe chelie ca să lucească mai tare şi m-am înfăţişat la cancelarie, scoţând şapca de licean şi salutând ceremonios: "Să trăiţi!" Poate m-o fi "blestemat" atunci directorul, că am chelit apoi destul de tânăr.

N.S.: Noroc că tu eşti frumos şi cu chelie!
M.U.:...?! Mai târziu, ca student, m-am apucat de diverse sporturi destul de periculoase: hochei pe gheaţă, rugbi, ba chiar, fără să afle mama, m-am înscris la jiu jitsu. Şi am venit într-o zi cu nasul strâmb, iar la masă stăteam cumva într-o parte ca mama să îmi vadă partea bună. Evident, imediat şi-a dat seama că e ceva în neregulă şi a trebuit să-i mărturisesc adevărul. Mamele au întotdeauna un al şaselea simţ!

N.S.: Pe lângă sporturi ai mai făcut altceva în afara şcolii?
M.U.: Când au dat-o pe Florica, sora mea mai mică, la balet, m-au înscris şi pe mine. Profesoara era celebra Floria Capsali, foarte tânără pe atunci. Nu am făcut mulţi purici, eram un antitalent. În schimb, la muzică eram bun şi m-au dat la vioară. Am studiat la Conservator cu un mare profesor de vioară şi violă al vremii: Silvio Florescu.

N.S.: Dar până la urmă ai urmat Politehnica şi ai devenit inginer. Ca un clişeu, copiii tăi, Simi şi cu mine am urmat şi profesat ceea ce tu ai fi vrut, poate, să urmezi în continuare, adică muzica.
M.U.: Cine ştie... haide să nu intrăm acum în fineţuri psihologice, fiindcă şi copiii tăi au făcut ştiinţe exacte şi nu muzică.

N.S.: Ai dreptate, nu mai analizez, ci te întreb în continuare. Limbi străine?
M.U.: Era la modă limba franceză. Am studiat-o cu sârg, eram perfect la ortografie şi citisem şi literatura clasică.

N.S.: Eu îmi amintesc cum ne citai uneori din Cidul lui Corneille: "Rodrigue, as-tu du coeur?"
M.U.: Aşa e, Cidul este un moment important din cultura franceză, fiind prima tragedie clasică a teatrului francez. A avut premiera în anul 1636 şi a fost apoi publicat sub formă de carte în anul 1637.

N.S.: Tată dragă, nu cred că se mai "aude" azi prea des de Cidul sau de Corneille. Engleză ştiai?
M.U.: Engleză nu, dar germana da. Mai mult citit decât vorbit. Sigur că atunci când a început să se vorbească mai mult engleza, am început să înţeleg şi eu câte ceva, mai ales că citeam articole de specialitate în toate aceste trei limbi.

N.S.: Văd că începi să vorbeşti despre specialitate. Ai ales Politehnica.
M.U.: Am avut profesori eminenţi în liceu şi aş fi putut alege o altă facultate la fel de bine. La Mihai Viteazul, la limba română şi latină ne preda însuşi Eugen Lovinescu. Uite, acum, fiind pasionat de istorie, dacă m-aş mai fi născut o dată, m-aş fi făcut arheolog. Am ales Politehnica şi am studiat cu sârg.

N.S.: Am văzut cum arată câteva din caietele pe care le-ai păstrat şi sunt impresionată...
M.U.: Am păstrat caietele cu desene. Sute de scheme, la materia numită "Poduri metalice". Profesorul ni le controla absolut pe toate cu mare atenţie.

File din caietele de "Poduri metalice"

N.S.: Mie mi se par perfecte.
M.U.: Îţi dai seama că în meseria mea nu merge altceva decât perfecţiunea. Orice greşeală, cade podul, se dărâmă clădirea, mor oameni.

N.S.: Erai încă student când ai proiectat casa familiei Ulubeanu.
M.U.: Aşa este. Tatăl meu a primit în dar un teren de la o mătuşă de-a lui care nu avea moştenitori. Condiţia a fost să construiască o casă pentru familie. Şi acesta a fost primul meu proiect.

N.S.: Ţi-ai iubit şi respectat mult părinţii.
M.U.: Din nenorocire, pe tata l-am pierdut mult prea devreme, pe când împlinise 53 de ani. O banală apendicită care a devenit peritonită, în anul 1937, fără antibiotice... Moarte sigură. Asta a fost.

N.S.: Şi tu abia ieşeai tânăr inginer.
M.U.: Nu a fost uşor. Am devenit capul familiei. Trebuia să îmi întreţin mama şi sora.

N.S.: Ai mers de la bun început pe şantiere. Am văzut o scrisoare de-a bunicii mele în care, ca o mamă grijulie, îţi spunea ce să mănânci, să nu îţi încarci stomacul seara, mai ales cu carne. Şi îţi mi spunea cât de dor le este de tine şi câtă nevoie ar avea sora mai mică să fii lângă ea.
M.U.: Când am spus că nu a fost uşor, nu m-am referit numai la mine. Înţeleg acum şi înţelegi şi tu că mamei i-a fost cel mai greu. Văduvă, cu griji şi, pe deasupra, după puţini ani a început şi războiul. Imediat cum mi-am luat diploma de inginer, în iunie 1938, m-am angajat la Administraţia Porturilor şi Căilor de Comunicaţie pe Apă (PCA), şi am fost numit şef de secţie. Salariul era foarte bun atunci şi unul dintre profesorii mei ne spusese că un inginer lucrează din greu în lunile de vară şi iarna îşi poate permite să se odihnească pe Coasta de Azur. Nu a mai fost cazul cu războiul şi apoi venirea comunismului. În timpul războiului, ca să scăpăm de bombardamente, tot PCA-ul a plecat din Bucureşti.

N.S.: În refugiu, cum se spunea.
M.U.: Da. Desigur, mi-am luat şi familia. Întâi ne-au mutat în Ardeal, la Cincşor. Erau mai multe familii de ingineri de care ne-am apropiat şi am rămas apoi buni prieteni. Un alt loc de refugiu a fost Poiana Mare, mai la sud de Craiova. Peste tot, oamenii erau foarte primitori, aşa încât, uneori, puteam uita chiar faptul că eram în plin război. Atunci am remarcat pentru prima dată anumite diferenţe dintre felul de a fi al ardelenilor faţă de olteni.

N.S.: Haha... Ca şi în glumele cu olteni sau ardeleni?
M.U.: Să zicem... Oricum, veniserăm peste ei, li se rechiziţionaseră cele mai bune camere, nici lor nu le era uşor, aşa încât le eram deosebit de recunoscători.

N.S.: După război te-ai căsătorit.
M.U.: O iubeam pe mama voastră deja de câţiva ani, dar ne-am căsătorit în decembrie 1944. Era cea mai frumoasă, cea mai bună, fină, generoasă, optimistă fiinţă din lume. Avea darul de a-i mulţumi pe toţi şi nu critica niciodată pe nimeni. A devenit o mamă extraordinară.

N.S.: Mie-mi spui? Mamă şi apoi bunică tot atât de bună şi devotată. Cum a fost după căsătorie? Eraţi în Bucureşti, nu-i aşa?
M.U.: Nu eram. Am plecat imediat la Timişoara unde mă chema datoria. Se terminase cu PCA şi m-am angajat la un grup de şantiere din oraşul de pe Timiş. Acolo s-a născut Simi, fratele tău. Ce mândri eram! Ce fericiţi!

N.S.: Te cred!
M.U.: Mai târziu am fost inginer şef la Întreprinderea de Construcţii feroviare Iaşi. Simi era mic şi a avut loc atunci o ploaie cu grindina cât oul, eu eram la lucru şi când am ajuns acasă nu i-am găsit. Am umblat înnebunit prin tot oraşul. Muriseră oameni, cai, alte animale din gospodării. Din fericire, ei erau bine, într-o cofetărie. Intrase apa până la genunchi, dar Simi, mic, era cocoţat pe o masă şi nu s-a udat. A fost momentul în care am realizat că, la nevoie, eu mi-aş da şi viaţa ca să le fie lor bine.

N.S.: Mi-ai spus-o şi mie, de nenumărate ori "Mi-aş da viaţa pentru voi!"
M.U.: Am spus-o din tot sufletul! După ce te-ai născut şi tu, m-am angajat la Ministerul Transporturilor, în Bucureşti (în timp a avut mai multe titulaturi, ultima fiind IPTANA - Institutul de Proiectări Transporturi Auto, Navale şi Aeriene).

N.S.: Şi acolo ai rămas până la pensie. Ştiu sediul, lângă Gara de Nord şi ştiu cum veneai zilnic pe jos de la Institut până acasă. Cu un ocol prin Piaţa Matache Măcelarul, ca să nu vii cu mâna goală.
M.U.: Asta era mişcarea zilnică obligatorie, aproape 4 kilometri.

N.S.: În plus făceai gimnastică tot zilnic şi tot "obligatorie".
M.U.: Mi-a folosit foarte mult mişcarea, mai ales că de sporturi mă lăsasem. Doar înotul vara şi excursii pe munţi cu voi.

N.S.: Aveai tu o vorbă: "le mouvement c'est la vie!" Mişcarea este viaţă. Haide să vorbim şi despre mişcarea valurilor. De fapt, despre activitatea ta în ingineria navală.
M.U.: Au fost multe lucrări: la Galaţi şi la Constanţa. Eram tot timpul pe şantier.

N.S.: Asta ţin şi eu minte. Plecai devreme de tot cu trenul şi reveneai seara târziu.
M.U.: Uneori eram atât de obosit la întoarcere, încât, dacă nu aveam loc în compartiment, stăteam în picioare pe coridor şi adormeam.

N.S.: Adormeai în picioare... precum caii... aproape că mă faci să râd, dar îmi închipui cât de obosit puteai fi.
M.U.: A meritat. Mă pot uita la câteva şantiere navale şi pot recunoaşte lucrările al căror proiectant şef am fost: Cala de construcţie şi lansare pentru nave de 20.000 tdw de la şantierele navale Galaţi.

N.S.: Tdw?
M.U.: Tone deadweight. Este unitatea de măsură în tone care arată capacitatea de încărcare totală a unei nave. Apoi Portul de turism şi sport Tomis, din Constanţa, cu diguri, bazin, cheiuri.

N.S.: L-am văzut. O realizare frumoasă!
M.U.: În anul 1958 era mare pericol. Faleza Constanţei risca să se prăbuşească. Am intervenit imediat cu o lucrare importantă de consolidare, un sistem de chesoane distanţate pentru care am primit un brevet de inovaţie şi chiar un mic premiu în bani.

N.S.: Ai mai multe brevete de inovator în sertar, dar şi alte brevete de inventator.
M.U.: Mi-ai cotrobăit prin sertare?

N.S.: Haha! Cum altfel? Ţi-am cotrobăit. Dar nu vreau să te întrerup acum. Ce lucrări au urmat?
M.U.: De atunci încolo, toate proiectele au fost legate de portul Constanţa. Întâi Sistematizarea portului Constanţa în limitele iniţiale urmată de Extinderea portului Constanţa în limitele de 523 ha, cuprinzând diguri de adăpostire 5.334 m, cheiuri 12.165 m, bazine 154 ha, platforme portuare 269 ha, drumuri 12 km, magazii 320.000 mp, 194 macarale de chei şi poduri descărcătoare, inclusiv 7000 m căi de rulare, utilităţi diverse.

N.S.: Sunt impresionată, dar sper că nu ai pretenţia să le memorez.
M.U.: Nu, nu, nu, am vrut numai să înţelegi că s-a muncit din greu ani de zile şi au fost realizări importante.

N.S.: Ştiu asta şi mai ştiu că în acei ani a început frumoasa şi lunga colaborare cu ICH Constanţa (Întreprinderea de Construcţii Hidrotehnice).
M.U.: Colaborare şi respect reciproc. Sunt multe nume, dar eu îl voi spune acum pe cel al directorului acestui institut, Laurenţiu Ţoringhibel, un inginer excepţional, un om deosebit care merită amintit. Pentru mine, ICH însemna muncă, pentru voi, vacanţă. Şi mă bucuram că an de an ni se punea la dispoziţie o cameră la Baraca ICH din Eforie Nord, care funcţiona iarna pentru muncitori şi vara primea oaspeţi pentru sezonul estival.

N.S.: Era minunat! Pe un lung coridor, primeam o cameră cu patru paturi, cu o chiuvetă şi o masă. Grup sanitar comun şi duşurile cu apă rece. Nu ne păsa. Şi cum de multe ori tu nu îţi luai concediu şi rămânea un pat liber, nu scăpam ocazia şi invitam imediat pe cineva să îl ocupe. S-a întâmplat chiar să fim cinci în primitoarea cameră, al cincilea dormind pe o saltea pneumatică sau, în cel mai bun caz, pe un pat pliant. În perioada extinderii portului ne-ai mai dăruit un "frate": Stabilopodul. Îl consider "copilul" tău, deci fratele nostru de beton. Vorbim puţin despre el?
M.U.: Sigur că da! Ca să găsesc soluţiile cele mai potrivite din toate punctele de vedere - rezistenţă la valurile specifice Mării Negre, durată de viaţă, costuri -, m-am documentat şi am fost la zi cu ce era în lume în domeniu. Reviste de specialitate, dar şi vizite la porturi importante: Gdansk şi Gdinia din Polonia, Moscova, Leningrad, dar şi la Marsilia sau Rotterdam. Dacă se miră cineva cum de eram trimis cu toată încrederea atât în ţări comuniste cât şi în cele capitaliste, voi răspunde răspicat: îmi iubeam ţara şi nici nu aş fi părăsit-o, nici nu aş fi denigrat-o.

N.S.: Asta eu ştiu, dar cum de o ştiau şi ei?
M.U.: Aveau "antene" peste tot. Am avut dovada cea mai palpabilă la Bucureşti, când venise un antreprenor francez să negocieze pentru o macara. Eu vorbeam direct, fără translator şi au fost câteva minute în care am rămas singuri. Atunci a vrut să profite şi, pe de-o parte, a vrut să mă determine să vin în Franţa, că mă angajează imediat, pe de altă parte, a început să mă tragă de limbă despre viaţa din România. Cu mine nu i-a mers deloc. Am lăudat ţara şi l-am făcut să înţeleagă şi că nu mă poate convinge să plec.

N.S.: Ştiu cum vine asta. Dacă tu cunoşti lipsurile copilului tău, de exemplu, e una. Dar să vină cineva străin să ţi-l critice, te cam supără şi scoţi în evidenţă numai partea bună ca să îl contrazici.
M.U.: Da. Însă cum de încă de a doua zi am fost felicitat şi nu mi s-au mai pus piedici de călătorie? Mister! M-au trimis în Italia, în Cipru, în Grecia, în Kuweit, Japonia, Nigeria. Fie pentru documentare, fie pentru posibile proiecte pentru care am participat la licitaţii. Era apreciată partea tehnică, dar partea comercială dădea greş. Să îţi amintesc cum a fost în Grecia. Ne-a invitat însuşi Onassis care dorea un port de agrement. Se documentase asupra noastră.

N.S.: A, da! Ţin minte că v-aţi întâlnit întâmplător dimineaţa în ascensor, tu ştiai cum arată, l-ai salutat şi ai vrut să te prezinţi, iar Onassis ţi-a răspuns că ştie cine eşti.
M.U.: Aşa este. M-a impresionat să văd cât de implicat era şi faptul că nu lăsa deloc lucrurile la voia întâmplării. Eu am admirat întotdeauna omul muncitor. Dar, la finalul negocierilor, lui i-a convenit soluţia noastră, a dorit să îi facem portul, însă a propus plata eşalonată şi nu în dolari, ci în petrol. Din păcate, propunerea sa nu a fost acceptată de partea română. Ar fi fost o afacere foarte profitabilă în timp pentru România, căci abia apoi a crescut enorm preţul petrolului.

N.S.:...nu a fost să fie...
M.U.: Cum zici tu...

N.S.: Aşadar, stabilopodul?
M.U.: Cum ţi-am spus, eram foarte la curent cu soluţiile de ultimă oră şi cunoşteam soluţia tetrapodului francez. Nu era nicidecum potrivită pentru Marea Neagră.

N.S.: De ce?
M.U.: Pentru că furtunile din Marea Neagră pot atinge un nivel mult mai mare decât în Mediterană şi digurile trebuie să reziste. Am ţinut cont de toţi parametri şi am imaginat un bloc de beton care să se agaţe în mod natural de vecinii lui, indiferent în ce poziţie s-ar afla.

N.S.: Asta este povestea cu strugurii?
M.U.: Este mai mult o sugestie. Întrebat de un reporter cum de mi-a venit ideea, am spus că am observat cum se agaţă între ele ciorchinii goliţi de boabe. Dar treaba a fost mult mai complicată. Am lucrat cot la cot cu Mircea Lateş, inginerul cu care făceam toate experienţele de laborator.

Mircea Ulubeanu (stânga) cu Mircea Lateş

Se simulau furtunile la scară redusă şi se vedea care este efectul valurilor în diferitele situaţii. Chiar şi capetele stabilopodului au avut diverse forme, până la varianta finală care se agaţă cel mai bine şi mai economiseşte puţin material. Să nu uităm că înainte digurile erau apărate de nişte cuburi mari care nici nu făceau aceeaşi treabă şi în care intra mult mai mult material. Stabilopodul are aceste două calităţi: economie şi eficienţă. Valurile îşi disipează forţa, spărgându-se în zidul de stabilopozi, iar faptul că ei se agaţă unii de alţii nu permite acestui zid protector să alunece în mare.

N.S.: Îmi amintesc perfect acea perioadă. Uneori ne aduceai acasă acei mici stabilopozi şi fotografii cu valurile simulate din laborator. Era palpitant şi pentru noi să asistăm la naşterea lor. Am păstrat unul cu capete rotunde şi altul cu ele pătrate. Ca amintire...
M.U.: Primul stabilopod a ieşit pe de pe şantier spre diguri în vara anului 1963. Reporterii urmăreau evenimentul. Îi vedeai pe tot traseul.

Stabilopodul către port (primul drum)

N.S.: Ştiu că a fost brevetat în România şi în multe alte ţări.
M.U.: Da, invenţia a fost brevetată întâi în România şi apoi în Anglia, Republica Federală Germania, Franţa, India, Italia, Japonia.

Mircea Ulubeanu (al doilea din dreapta) în faţa stabilopozilor

N.S.: Grozav! Dar mai văd în sertarul tău alte brevete de inventator.
M.U.: Ştii cum e... stabilopodul are o formă simpatică, este vizibil, dar celelalte invenţii nu se văd cu ochiul liber. Ţi le menţionez: Sistem constructiv pentru echilibrarea zidurilor de chei şi apoi o altă invenţie, Zid de chei pentru micşorarea reflexiei valurilor.

N.S.: Am convingerea că sunt importante, aşa cum şi o altă lucrare este deosebit de importantă. Ştii despre ce lucrare vorbesc?
M.U.: Sigur că ştiu. Erai destul de mare când am proiectat Docurile uscate pentru construcţii şi reparaţii de nave de 150.000 tdw de la Şantierul naval Constanţa.

N.S.: Ţin minte stresul enorm, până în ultima fază a construcţiei, pentru că existau izvoare subterane care ţâşneau când îţi era lumea mai dragă. Abia reveneai de la Constanţa cu ultimul tren de seară şi primeai telefon urgent să revii la prima oră, fiindcă iar iese apă în altă parte.
M.U.: Cu greu am stăpânit acele izvoare, dar iată că am reuşit. Lucrarea s-a recepţionat cu mare tam-tam, la cel mai înalt nivel şi apoi a avut loc construcţia şi lansarea la apă a primei nave. S-a construit nava Independenţa de 150.000 tdw, eveniment deosebit, "onorat" de cuplul Ceauşescu, Elena fiind aceea care trebuia să boteze vasul cu sticla de şampanie. Dar sticla nu s-a spart, spre dezamăgirea bătrânilor "lupi de mare", care au socotit momentul de rău augur. Din nenorocire, această navă-petrolier a fost lovită în strâmtoarea Bosfor de către o navă grecească, o mare cantitate de petrol s-a vărsat în mare, a luat foc, au murit aproape toţi marinarii, 42 din cei 45 existenţi la bord şi nava nu a mai putut fi reparată, având stricăciuni prea mari.

N.S.: Îngrozitor! Mai ales pentru vieţile oamenilor care mai aveau puţin până acasă...
M.U.: Teribil! Sigur că, de fapt, nu a avut nicio legătură cu sticla de şampanie, dar povestea este adevărată, ceea ce mă face să zic că nu e bine să fii superstiţios.

N.S.: Aduce ghinion???
M.U.:.... Pentru mine venise vremea să ies la pensie, dar am mai rămas câţiva ani. Începuse un nou proiect, Noul port Constanţa Sud - Agigea. Nu am rămas până la finalizarea acestuia, ci am lăsat colegii mai tineri să lucreze în continuare, nu pentru că nu aş mai fi putut lucra, mintea îmi mergea strună, dar nu am vrut să se mire cineva şi să se întrebe ce mai caut eu acolo.

N.S.: Delicateţe maximă. Dar trebuie să spunem că nu a fost atât de neplăcut să rămâi acasă, pentru că deveniseşi între timp bunic.
M.U.: Am retrăit sentimentele de fericire şi mândrie avute la naşterea voastră. Şi tu şi Simi mi-aţi dăruit nepoţi dragi. Cel mai preţios cadou!

N.S.: Cu care ocazie ai căpătat şi un nume nou... hahaha... Tu şi mama aţi devenit Meme şi Pepe. Nu numai pentru nepoţi, pentru toată lumea. Nici măcar mie nu îmi mai vine acum pe limbă "tati", cum îţi spuneam, ci Pepe. Asta arată mult şi mă bucur.
M.U.: Vrei să mă mai întrebi ceva?

N.S.: Pentru familia ta extinsă ai rămas capul familiei. Te socoteam "patriarhul" familiei. Poţi să ne dai încă un sfat pe lângă exemplul personal, acela al unui om drept, cinstit, muncitor, talentat?
M.U.: După o viaţă întreagă în care am întâlnit tot felul de oameni, de situaţii, vă spun acum un singur lucru: "FIŢI ÎNGĂDUITORI!"

Post scriptum

În octombrie 2019 m-am trezit cu o surpriză extrem de plăcută:
Muzeul Universitatii Politehnica din Bucuresti
"Începând cu 1 octombrie 2019, în cadrul programului "Exponatul lunii", Muzeul U.P.B. aduce în atenţia publicului vizitator "model Stabilopod", invenţia inginerului român Mircea Ulubeanu."
Urma şi o mică descriere a invenţiei, plus un scurt CV cu datele pe care deja le cunoaşteţi...

Imediat ce am aflat, am postat pe facebook câteva cuvinte pe care le redau mai jos: "Am trăit alături de tatăl meu, inginerul Mircea Ulubeanu, toate momentele de creaţie (căci nu o pot numi altfel!) a stabilopodului şi a altor invenţii şi inovaţii în domeniul ingineriei hidrotehnice. Mulţumesc Muzeului Universităţii Politehnica din Bucureşti că aminteşte generaţiilor de viitori ingineri faptul că ingineria românească are înaintaşi de valoare."

Am fost în vizită la muzeu, cu multă emoţie şi bucurie, împreună cu Diana şi Sara, fiica şi nepoata mea.

Îmi doresc să fac un film...