luni, 4 octombrie 2021

Nicole Sima: Am ajuns la vârsta la care am înţeles că nu mai e timp de pierdut şi trebuie să scot la lumină tot ce e mai bun în mine

 Ioana Scoruş: Stimată doamnă, permiteţi-mi să încep cu o întrebare poate puţin bizară: de unde numele acesta atât de exotic? Parcă instantaneu şi numele de familie se franţuzeşte...

Nicole Sima: Ca să fiu sinceră, până acum nu mi s-a mai întâmplat să aflu că am surprins pe cineva cu sonoritatea numelui meu. În acelaşi timp, întrebarea pe care mi-aţi pus-o mă bucură enorm, pentru că îmi oferă prilejul să vă vorbesc despre mama mea, cea mai minunată fiinţă din lume (asta sună a şablon, dar să ştiţi că mama mea, pe care am pierdut-o acum şase ani, chiar a fost unică). Ea se născuse la Paris şi copilărise acolo, aşa că, deşi avea părinţi români, a rămas veşnic legată de cultura şi limba ţării în care deschisese ochii. Întâmplător, data naşterii sale era 6 decembrie - ziua sfântului Nicolae -, însă părinţii nu i-au pus un nume legat de acest sfânt. De aici, pesemne, dorinţa de a-şi boteza fata Nicole. Dar ce credeţi? Când să mă declare la "sfatul popular" - cum se numea atunci primăria - o "tovarăşă" vigilentă nu a admis numele "Nicole", ci m-a înregistrat drept "Nicoleta", astfel că în toate împrejurările oficiale port şi astăzi acel nume.

I.S.: Care, se vede bine treaba, vă face mare plăcere. Deci mama dumneavoastră s-a născut şi a copilărit la Paris. Până la ce vârstă a locuit acolo şi în ce conjunctură s-a produs venirea în România?

N.S.: Mama a trăit în Franţa până la vârsta de 12 ani şi s-a întors în România, împreună cu părinţii săi, cărora le era dor de ţară şi de familie. Dacă bunicii or fi regretat sau nu această hotărâre, asta nu mi s-a spus. Dar mama şi-a urmat soarta, l-a întâlnit pe tata, a avut doi copii, apoi nepoţi şi ne-a iubit şi ocrotit pe toţi până în ultima clipă a vieţii. Asta a făcut-o fericită, nelăsând loc regretelor. Pe bună dreptate, zic eu, fiindcă dacă ei rămâneau atunci în Franţa, eu nu m-aş fi născut, cartea Marty învaţă muzica! nu ar mai fi fost scrisă şi interviul acesta nu ar mai fi avut loc... Nu era păcat?

I.S.: Să înţeleg că dumneavoastră credeţi în destin? Dacă mama nu ar fi venit în ţară, atunci nu l-ar fi întâlnit pe tata etc. Ce este destinul, doamnă Nicole Sima?

N.S.: Cred în destin, dar nu orbeşte. Sigur că pot face anumite speculaţii pe această temă - şi chiar voi face - dar credeţi-mă că-mi cunosc lungul nasului şi nu am pretenţia că pot răspunde la o astfel de întrebare, care a preocupat omul de când lumea.

În primul rând, este clar că în ecuaţia care determină drumul fiecăruia dintre noi există anumiţi factori obiectivi : ereditatea, educaţia, locul şi momentul naşterii - atât din punct de vedere istoric, cât şi (de ce nu?) astronomic. Destinul ca un scenariu scris pentru fiecare şi din care nu se poate ieşi cu nici un chip, nu se potriveşte gândirii şi simţirii mele. Personal, sunt binecuvântată cu o mare doză de optimism şi aş înclina să-i dau dreptate lui Enescu, care, în opera Oedip, modificându-l pe Sofocle la întrebarea sfinxului, dă eroului său posibilitatea să afirme că: "omul este mai puternic decât destinul!" Adică, socotesc că trebuie să facem şi noi ceva pentru noi înşine şi nu să aşteptăm cu mâinile încrucişate să-şi facă destinul mendrele.
În acelaşi timp, cred că, privindu-ne trecutul, putem recunoaşte anumite momente determinante, momente cruciale care ne-au schimbat cursul vieţii. Să fie acolo mâna destinului?

I.S.: Aţi trecut prin astfel de momente în care viaţa vi s-a schimbat radical în urma unui eveniment?

N.S.: Nu ceva spectaculos. Şi totuşi... Dacă din calendar lipseşte o zi obişnuită, nu observă nimeni. Ce-ai făcut ieri, alaltăieri. Nimic deosebit. Dar nu ar fi fost acelaşi lucru pentru mine dacă din calendar ar fi lipsit ziua de 4 mai 1974, sau dacă în ziua respectivă aş fi ales filmul de la televizor în loc de concertul de la Ateneu. Vă întrebaţi de ce? Pentru că la acel concert l-am cunoscut pe cel ce avea să devină soţul meu şi cu care, iată, sunt împreună de aproape 30 de ani.

I.S.: Deci la vremea respectivă aveaţi în jur de 20-22 de ani. Hmm, eraţi foarte tânără. Ce vârstă avea cel care avea să vă devină soţ şi cum s-a petrecut... marea întâlnire?

N.S.: De fapt, aveam chiar 24 şi el cu un an mai mult. Întâmplarea a făcut ca, în pauza concertului, o bună prietenă cu care eram în sală, să se întâlnească cu o cunoştinţă a cărei cunoştinţă era el (un fel de lanţ al slăbiciunilor), drept care i-am fost şi eu, indirect, prezentată. După concert s-a plecat în grup, dar aproape de casa mea am rămas numai noi doi. El mi-a cerut numărul de telefon (oare acum tot aşa se procedează sau sunt total desuetă?) şi m-a sunat peste două zile invitându-mă la un concert. Cum să refuzi o asemenea invitaţie? Şi tot aşa, din invitaţie în invitaţie, ne-am cunoscut din ce în ce mai bine şi ne-am îndrăgostit. "Îl vede azi, îl vede mâni, / Astfel dorinţa-i gata; / El iar privind de săptămâni, / Îi cade dragă fata." Unde eşti tu Eminescu? Haha...

I.S.: Dumneavoastră aţi ajuns la Paris?

N.S.: Ani de-a rândul, mama ne-a transmis şi nouă (fratelui meu şi mie), imensa ei dragoste pentru Franţa, dar în special pentru Paris. "Parisul meu" - aşa îl numea ea - devenise idealul nostru, aproape intangibil, în acele vremuri. Îl cunoşteam atât de bine din povestiri, din cărţi, din filme, dar nu cutezam să visez, să sper că îmi voi purta paşii pe străzile lui. Poate de aceea, după 90, nu m-am grăbit spre el. Dorinţa de a-l vedea era prea mare şi încă însoţită de inhibiţie. Am zis "da" abia în 1995 şi atunci totul s-a desfăşurat la modul ideal pentru mine, pentru că nu am mers de una singură, ci cu soţul şi cei doi copii ai noştri. Am stat trei săptămâni, m-am simţit ca acasă, dar nu m-am săturat, aşa că sunt sigură că voi reveni...

I.S.: Există în ceea ce spuneţi un fel de... tremolo al frazării, care arată parte din ceea ce poate că dumneavoastră nu sunteţi dispusă să spuneţi, altfel decât simplu şi concis: o iubire pentru Paris aproape erotică. Să fie vorba chiar despre asta sau, mai degrabă, despre o iubire prin intermediar, care aduce mai degrabă imaginea şi dorul de mama, decât cea pură şi simplă de un oraş în care mama dumneavoastră a copilărit?

N.S.: Aici cred că adevărul este undeva la mijloc. Evocam, în răspunsul precedent, nişte vremuri în care, ştiţi bine, un tânăr nu ieşea din ţară cu prea multă uşurinţă. Mai ales în occident... De aceea, pentru mine, Parisul căpătase statutul de fruct oprit. Şi fructul oprit este întotdeauna şi cel mai dorit. Îl iubesc, dar nu-l numesc "Parisul meu". Aşa îl numea mama şi cred că aici aveţi dreptate, îl iubesc mai ales de dragul ei.

I.S.: Dar mama s-a mai întors vreodată la Paris? Asta pentru că, între timp, libera circulaţie a devenit posibilă.

N.S.: Din fericire, după o pauză de aproximativ 30 de ani, mama şi-a revăzut Parisul şi nu o dată, ci de câteva ori. Bucuria era mare, evident, dar după o vreme dorea să se întoarcă acasă, spunând că fără noi alături nimic nu are farmec.

I.S.: Şi cum arăta "Parisul meu", regăsit după 30 de ani?

N.S.: Parisul e Parisul. Nu te dezamăgeşte. Poate că schimbări existau, în special în privinţa oamenilor de pe stradă, dar mama şi-a regăsit cu siguranţă oraşul copilăriei. Singurul lucru ciudat, de care făcea haz, era înălţimea unei trepte de unde îşi amintea ea că sărea când era mică şi pe care şi-o păstrase în memorie ca fiind foarte înaltă, iar acum o vedea ca pe o treaptă absolut normală. Dar oare nu hiperbolizăm cu toţii amintirile copilăriei?

I.S.: De unde pasiunea dumneavoastră pentru muzică? Cum aţi început această formare, în ce condiţii s-a produs ea?

N.S.: Mda! Este o întrebare-cheie şi va trebui s-o cam luăm de la Adam şi Eva. Ştiţi că urechea muzicală, aptitudinile muzicale în general, se moştenesc. Se cunosc în istoria muzicii mari familii de muzicieni în care, cel puţin tatăl şi fiul erau slujitorii acestei arte. Mă gândesc la Beethoven sau Mozart - ai căror taţi au fost şi primii lor îndrumători - la Johann Strauss tatăl şi fiul, întrecuţi cu mult de către incredibila familie Bach, care, pe parcursul a 200 de ani, a "produs" 17 muzicieni.

Evident, departe de mine orice apropiere de aceşti titani, dar am vrut să arăt că, şi în cazul meu, a contat foarte mult dragostea familiei faţă de arta sunetelor. Bunica din partea mamei a absolvit Conservatorul bucureştean, la secţia pian, cam prin 1900. Era foarte sensibilă şi talentată, dar timidă şi nu-i plăcea să cânte în public. Din păcate, eu nu am auzit-o niciodată cântând. Am auzit-o, în schimb, pe bunica din partea tatălui meu, care nu ajunsese la aceleaşi performanţe, dar care, din când în când punea mâna pe pian şi cânta un "Impromptu" de Schubert. O soră de-a ei era chiar profesoară de pian şi canto, dar eu nu am apucat-o.

Asta ar fi moştenirea din partea bunicilor. Dar ce mă duc eu aşa departe, când tatăl meu a studiat vioara la Conservator cu un mare profesor al vremii, Silvio Florescu. A renunţat la muzică în favoarea ingineriei şi bine a făcut, pentru că a fost un as în domeniul lui - acela al ingineriei portuare - având satisfacţii profesionale şi aducând mari beneficii ţării (fac această paranteză, dacă tot a venit vorba, pentru că merită să aflaţi că tata, alături de alte inovaţii şi invenţii, a inventat stabilopodul - forma aceea cu patru picioare pe care o vedem cu toţii la mare pe lângă diguri şi în care se sparg valurile, domolindu-se).

Revin la muzică şi, iarăşi, nu o pot ignora pe mama. Nu a aprofundat studiile dar, după mine, ea a avut talentul cel mai mare dintre noi toţi. Improviza cu mare uşurinţă şi era o plăcere să o asculţi cântând la pian.
Cum se vede, trăind în această atmosferă, fratele meu şi cu mine, am avut motive temeinice să ne apropiem de muzică şi chiar să facem din asta profesie.

Pentru mine, începuturile au avut loc pe la 4 ani, oarecum întâmplător. Copiii unor vecini luau deja lecţii de pian cu o profesoară bună. Mama a aflat şi a intrat în legătură cu respectiva profesoară, aranjând o primă vizită pentru fratele meu. Pe mine m-a luat doar aşa, ca să nu rămân singură acasă.

Ce face un profesor de muzică în primul rând, ca să ştie dacă merită să-şi bată capul cu un copil? Îi verifică auzul, bătând din palme anumite ritmuri şi intonând la pian câteva sunete, pentru ca, mai apoi, copilul să le repete aidoma. Cu fratele meu, exerciţiile au mers strună, nu a fost nevoie de insistenţe. Dar, o dată cu el, era la probă un alt băiat, care nu avea auz muzical nici de frică. Profesoara bătea un ritm din palme, el "repeta" cu totul altceva. La fel şi cu sunetele. Ce dădea ea şi ce cânta băiatul...

În tot acest "peisaj", prezenţa mea era uitată. Stăteam cuminte pe un scăunel. Dar, la un moment dat, isteaţa profesoară mi-a studiat mimica, a remarcat faptul că eu îmi dau seama că băiatul răspunde anapoda şi i-a spus mamei:
"Ia uitaţi-vă la asta mică! Ce-ar fi s-o testăm şi pe ea?" Şi, aşa cum vă imaginaţi, am reprodus totul impecabil. Din acel moment am început să studiez muzica şi nu m-am mai oprit. Am intrat la şcoala de muzică la preşcolari (aşa ceva există şi acum) şi am dus-o tot aşa, adică la aceeaşi şcoală (actualul Liceu "George Enescu" din Bucureşti), până în clasa a XII-a. Am urmat apoi Conservatorul "Ciprian Porumbescu", absolvind muzicologia, iar după aceea am devenit profesoară. Predau la Liceul de muzică "Dinu Lipatti" din Bucureşti.

I.S.: Cât de mare sau cât de mic este pasul dintre a preda muzica şi a scrie o carte despre muzică pentru copii? Ce anume v-a motivat?

N.S.: Dacă ne gândim la informaţia propriu-zisă, transmisă prin actul didactic, dacă ne gândim la "andrisant", nu ar fi cine ştie ce diferenţă între a-i învăţa pe copii la clasă despre portativ, pătrime, etc. sau a scrie o carte despre toate acestea. În realitate, însă, este cu adevărat un pas uriaş. V-o spun eu, care le-am încercat pe amândouă!

Ca profesor, lucrezi direct cu materialul uman, ai în faţa ochilor receptorul strădaniilor tale. E ca într-un concert "live". Grea meserie! Numai cine nu a încercat-o poate afirma contrariul.

În acelaşi timp, nici să scrii o carte nu-i uşor, evident. Nici măcar una pentru copii. Ei sunt cei mai aspri judecători. Fără prea multe vorbe, dacă nu le place, o dau cât acolo. Dar, în momentul creaţiei, tu nu ştii asta, pentru că eşti singur în faţa unei foi albe de hârtie şi oricât ai încerca să te dedublezi, imaginându-ţi reacţia cititorului, tot departe de adevăr poţi să rămâi.

Desigur, în cazul meu, faptul că am avut atâţia ani de-a face cu copiii a fost un punct câştigat, pentru că eu deja ştiam cum să le vorbesc. Cu toate acestea, când a apărut cartea pe piaţă, cele mai mari emoţii le-am avut în legătură cu ei. Destul de repede am aflat că place adulţilor, indiferent de vârstă sau pregătire. Dar copiii? Gustă ei oare acest tip de umor? Vor asimila mai uşor informaţia pe această cale? Şi alte asemenea întrebări...

De la o vreme, am semnale şi din partea lor şi, mărturisesc, a-nceput să-mi vină inima la loc. Ce poate fi mai încurajator pentru mine decât să aud din gura unui băiat de 12 ani că citea cartea şi îi plăcea atât de mult, încât nu s-a putut opri până nu a terminat-o. Sau alţi copii care mă întreabă când apare continuarea (ei neştiind că încă nu e scrisă... dar va fi, pentru că acum sunt mai motivată ca oricând!)

Am fost motivată de la început şi cred că principala raţiune a fost următoarea: în sfârşit, am ajuns la vârsta la care am înţeles că nu mai e timp de pierdut şi trebuie să scot la lumină tot ce e mai bun în mine. Or, după "vaste" auto-investigaţii, am realizat ce anume mă defineşte: zâmbetul. El apare şi pe figură şi îl dăruiesc tuturor cu multă generozitate, dar zâmbetul există în mine ca funcţie vitală şi la asta TREBUIE să-i fac părtaşi pe cât mai mulţi. Ar fi păcat să nu o fac, numai din comoditate. Aş da dovadă de prea mult egoism. Drept care, m-am hotărât să acopăr o plajă ceva mai mare de receptori, scriind. Pentru adulţi, mă mulţumesc să fie pe post de pilulă anti-stress şi pentru copii, cum am mai spus, sper să ating şi latura informativă (nu numai pe plan muzical ci şi, în mod subtil, fără ostentaţie, pe plan educaţional).

I.S.: De unde zâmbetul acesta... etern? Este o trăsătură de caracter sau ceva câştigat în timp şi lipit de dumneavoastră ca o etichetă? Cu alte cuvinte, şi când sunteţi tristă zâmbiţi?

N.S.: Poţi zâmbi printre lacrimi, aşa cum, uneori, poţi să plângi de fericire. Emoţiile, pozitive ori negative, au tot felul de modalităţi de exteriorizare. Aşa că, şi eu, cu certitudine, zâmbesc şi când sunt tristă. Cât despre "provenienţa" acestui zâmbet "etern", e clar că m-am născut cu el şi nu e ceva artificial sau impus (acum să nu vă imaginaţi că port permanent pe faţă un zâmbet tâmp de care nu mă pot dezbăra - haha, glumesc, evident). El este un fel de fereastră prin care exteriorizez dragostea faţă de ceilalţi, iar ei pot simţi acest lucru, sunt convinsă.

O singură dată, în adolescenţă (şi iată o dovadă de "vechime"), am păţit-o cu o jună cam seacă la suflet, pe care am salutat-o zâmbind şi m-am trezit că-mi dă următoarea replică: "Ce rânjeşti aşa la mine?" No comment...

I.S.: Cum a fost colaborarea cu editura "Compania" care, se ştie, este una dintre puţinele edituri curajoase de la noi, în sensul că publică nu numai scriitori tineri, fără cotă, dar a căror cotă se instalează brusc tocmai pentru că au fost publicaţi de "Compania", ci şi cărţi pe care alte edituri le consideră "lipsite de miză", miza multora constând exclusiv în câştigurile materiale rapide?

N.S.: Vă mulţumesc din inimă pentru această întrebare şi pentru scurtul comentariu - perfect adevărat -, pe care l-aţi făcut.

Încep cu o mică precizare. Pentru mine, editura "Compania" nu este ceva abstract, o instituţie cu care am colaborat, ci o anumită persoană - Adina Kenereş - care este creatorul, directorul, redactorul, într-un cuvânt - sufletul acestei edituri. Alături de domnia sa lucrează o întreagă echipă de oameni, fiecare făcându-şi datoria, dar, repet, totul trece prin mâinile acestui om fantastic, care, pe lângă un intelectual adevărat, este şi un luptător tenace pe vastul câmp al editării de carte. Şi ce face un luptător? Luptă. Cum? Cu curaj. Acesta a fost norocul meu. Adina Kenereş nu a avut nevoie de dovezi prealabile. Pur şi simplu a venit în întâmpinarea dorinţei mele de a scrie şi mi-a lansat o provocare. Nimic impus, doar o sugestie: să fie un text accesibil, plăcut, dinamic, uşor de citit şi care să se preteze la ilustraţii.

Zis şi făcut. În drumul spre casă, principalele idei erau deja conturate şi în câteva zile am putut să-i trimit un e-mail care cuprindea primele pagini din text. Vă închipuiţi ce emoţii pe capul meu. Noroc că Adina, deşi veşnic ocupată, răspunde foarte prompt la mesaje şi răspunsul suna cam aşa: "e foarte nostimă ideea şi te aştept să discutăm".

Discuţia a fost clară, fără ambiguităţi: "scoatem cartea în producţia de toamnă 2003 - sfârşit de august, început de septembrie. Să fie în jurul a 60-70 de pagini şi neapărat să aibă glosar. Termen de predare, 31 martie." Nu-mi venea să cred! Ştiţi când avea loc convorbirea? La mijlocul lunii decembrie 2002. După aceea, lucrurile au mers conform calendarului: gata cartea la 31 martie, semnarea contractului la început de aprilie şi ieşirea din tipografie, într-adevăr, la sfârşit de august. Fantastic, nu-i aşa? Sau doar normal, dar nu mai ştim noi cum trebuie să arate normalitatea şi cuvântul să fie cuvânt, termenul - termen, respectul - respect.

I.S.: Şi pentru mine editura Compania tot Adina Kenereş înseamnă, dânsa fiind mai vizibilă, cel puţin prin interviurile pe care le dă. Ştiţi ce îmi place la dânsa (trebuie să vă spun că nu o cunosc)? Faptul că experienţa franceză se vede, este unul din puţinii oameni care au înţeles, nu doar au luat o gură de normalitate din aerul franţuzesc. Din afară, am o imagine foarte frumoasă a familiei dânsei. O admir şi respect în mod deosebit. A existat o lansare la Marty...?

N.S.: Nu a avut loc o lansare, pentru că nu am găsit încă locul ideal pentru aşa ceva. Dar nu au intrat zilele-n sac. În schimb, serviciul de presă al editurii s-a pus în mişcare încă de la bun început şi l-a făcut cunoscut pe "Marty" cât s-a putut de mult. Astfel, în câteva ziare şi reviste, la radio şi la televiziune, ba chiar, după cum se vede, şi pe internet s-a vorbit şi se vorbeşte despre cărticica mea.

Pe de altă parte, la întâlnirile cu profesorii de muzică, cu învăţătorii sau educatorii, atât editura, cât şi eu, personal, am semnalat apariţia cărţii şi am arătat care pot fi foloasele trase din utilizarea ei în chip de auxiliar şcolar.

I.S.: Cât la sută din autor se regăseşte în ceea ce scrie, fie şi o carte despre muzică?

N.S.: Ştiu că nu-mi cereţi să vă dau o cifră exactă a procentului de Nicole Sima aflat în Marty învaţă muzica!. Dar eu o voi face, pentru că mi-e foarte simplu: sută la sută. De ce spun asta? Pentru că fiecare cuvinţel, fiecare idee a trecut prin mine şi numai prin mine. Dacă mi-a venit în minte un proverb, asta s-a întâmplat pentru că eu cred în acel proverb. Dacă mi-a venit în minte un anume exemplu muzical, să zicem: "Frere Jacques", asta s-a întâmplat (şi acum o ştiţi deja) deoarece am copilărit cu acest cântec în ureche. Înţelegeţi? Nu cred că e musai să scrii un roman autobiografic ca să te regăseşti în ceea ce scrii. De altfel, prietenii mei, cărora le-am dăruit cartea şi, deh, n-au avut încotro şi au citit-o, au spus că mi-au simţit permanent prezenţa printre rânduri şi aveau senzaţia chiar că mă văd sau mă aud vorbind.

I.S.: Deci cartea este, într-un fel, imaginea dumneavoastră în oglindă. Drept care vă declar cu sinceritate, chiar dacă nu vă cunosc personal: frumoasă mai sunteţi, doamnă! Dar ca imaginea să fie cât mai completă, ar trebui ca procesul scrierii unei alte cărţi să continue. Vă simţiţi scriitoare? De fapt, ce înseamnă a fi scriitor, după părerea dumneavoastră?

N.S.: Ce pot să mai zic la asemenea aprecieri? Mă simt flatată şi vă mulţumesc. Ca să fiu sinceră, întorcându-vă oarecum complimentul, eu cred că acela care poate desluşi frumuseţea sau delicateţea unui suflet dintr-o simplă cărticică pentru copii, este el însuşi un om deosebit, dotat cu multă sensibilitate.

Dacă mă simt scriitoare? Nu, nu, nici chiar aşa... Doresc să scriu în continuare şi sper să fiu inspirată, iar dacă va fi să vină o zi în care să devin scriitoare, sunt sigură că o voi afla şi eu, cu uimire, din gura altora. Mă gândeam să vă răspund că nu poţi fi scriitor după o singură carte, dar atunci s-ar supăra pe mine Margaret Mitchell (sper că se simte aici auto-ironia).
Un scriitor face artă şi, ca în orice domeniu al artelor, este nevoie de talent şi de meşteşug. Dacă le stăpâneşti, eşti scriitor.

I.S.: Cum a decurs travaliul scrierii acestei cărţi?

N.S.: Aici sunt două aspecte şi, dacă mai aveţi răbdare, vi le-aş semnala pe amândouă.

Primul se referă la timpul pe care a trebuit să-l afectez lucrului în sine. Aveam la dispoziţie trei luni de zile, nu mai mult şi ştiam şi ce anume trebuie făcut în acest răstimp: textul propriu-zis, glosarul şi, pentru că pe mine nu mă inspiră ecranul computerului şi scriu mai întâi pe hârtie, introducerea ulterioară a textului într-o formă, desigur, cât mai "curată".

Ei, acum e acum! Ce te faci, Nicole, când ai şcoală, ai de condus o casă în care trăiesc trei generaţii, ba mai mergi şi să dai o mână de ajutor fratelui, care are un bebeluş de numai câteva luni. Şi, colac peste pupăză, aşa cum se întâmplă de regulă (ce dreptate are Murphy!), cade soacra mea şi îşi rupe mâna şi piciorul. În toată această nebunie, mi-am dat seama că numai printr-o hotărâre fermă voi putea realiza ceea ce-mi propusesem. Drept care, am numărat zilele şi mi-am stabilit o normă. Ce nu puteam face azi, trebuia recuperat mâine. Am învăţat să folosesc şi cel mai mic prilej (o "fereastră" la şcoală sau timpul în care fierbea o mâncare) şi să încerc să scriu. Uneori mergea mai uşor, alteori era mai greu. Important este că am reuşit şi nu am întârziat nici o singură zi.

Celălalt aspect - mai puţin prozaic - este legat de procesul intim al creaţiei. A fost de-a dreptul palpitant, pentru că m-am străduit să împletesc utilul (toate cunoştinţele muzicale pe care îmi propusesem să le transmit) cu plăcutul (respectiv crearea unui personaj eminamente simpatic, pe care cititorul să-l poată îndrăgi). Marty prindea viaţă şi căpăta personalitate cu fiecare rând scris. La un moment dat, am realizat că îmi venea şi mie să râd la glumele lui şi cred că am simţit cam aşa cum simt ventrilocii atunci când dialoghează cu păpuşa lor. Marty era extraterestrul venit pe Pământ să înveţe muzica şi eu începusem chiar să ţin la el. În concluzie, mi-a făcut plăcere, mare plăcere să scriu această carte şi sper că asta se simte.

I.S.: Credeţi că aţi reuşit să îl învăţaţi pe Marty muzica?

N.S.: Marty e un puşti mult prea isteţ şi are o memorie extraordinară, aşa că sunt sigură că s-au "lipit" de el destul de multe cunoştinţe muzicale. Pe de altă parte, conţinutul cărţii oferă abia primii paşi în muzică şi nimeni nu pretinde că Marty a învăţat muzica (nici măcar el), ci doar că a început studiul muzicii alături de prietenul său pământean.

I.S.: Marty pare încântat de cele învăţate de la dumneavoastră. Dumneavoastră cât de încântată sunteţi în urma acestui gen de predare?

N.S.: Marty este încântat. Cum aş putea eu să nu fiu? Aştept însă să văd şi rezultatele şi trebuie să am răbdare, fiindcă ştiu din experienţa la clasă că este vorba de un proces de lungă durată.

I.S.: Vă spun sincer că băieţelul meu, care are 7 ani şi căruia a trebuit să-i citesc eu cartea, la început, în librărie fiind, a ales, în detrimentul cărţii dumneavoastră, o carte despre dinozauri. Dar, când am început să râd de una singură, lecturând, a devenit curios. Rezistenţa fiind învinsă, restul a decurs de la sine şi cu delicii. Câţi părinţi sau bunici credeţi că mai au răbdare şi timp azi să învingă fireştile rezistenţe ale unui copil pentru a-i oferi un început de educaţie într-un domeniu care nu interesează contemporaneitatea din punct de vedere al câştigurilor materiale care s-ar putea obţine? Pentru că trebuie să recunoaştem că a face muzică de performanţă azi , ceea ce presupune o muncă istovitoare şi de lungă durată, a devenit un fel de tichie de mărgăritar.

N.S.: Atât ca profesor, cât şi ca observator al actualei societăţi, sigur, simt şi eu această scădere a interesului pentru studiul muzicii. Poate asta m-a şi hotărât să fac puţină popularizare. Ca muzicolog, aş fi putut încerca să fac popularizare pe calea deschisă de regretatul Iosif Sava. Dacă am ales copiii şi merg pe drumul accesibilităţii, o fac tocmai fiindcă mă adaptez momentului şi încerc să pun umărul ca să nu pierdem partida în totalitate. Copiii de astăzi n-au nici o vină. Ei sunt "produsul" nostru, dar nu avem voie să uităm că ei duc societatea înainte şi depinde tot de noi în ce lume VOM şi, în special, VOR trăi. Personal, am decis să rămân optimistă şi să cred în "mintea românului cea de pe urmă".

I.S.: Vă doresc să-l ajutaţi pe Marty să-şi aprofundeze cunoştinţele de muzică şi să vă bucuraţi de ecouri frumoase ale acestei munci. Dumneavoastră ce vă doriţi?

N.S.: Îmi doresc să se împlinească tot ce îmi uraţi, plus sănătate pentru cei dragi. Restul vine de la sine. E suficient să-ţi propui.

I.S.: Vă mulţumesc frumos pentru disponibilitate şi pentru buna dispoziţie dovedită.

Post scriptum: Iertaţi-mă că nu "ies din scenă" pe încheierea dumneavoastră, dar am ceva foarte important de adăugat. Cu ceea ce voi povesti acum, s-ar putea chiar să vă stric buna dispoziţie. Nu aş vrea, dar viaţa, uneori, o face.

Cu lacrimi în ochi, vreau să aduc un omagiu, un ultim omagiu unei fiinţe pe care am cunoscut-o extrem de puţin, dar de care am rămas legată indisolubil, pe viaţă, datorită acestei cărţi. Este vorba despre Cristina Lucaş, cea care a ilustrat cu mult talent Marty învaţă muzica!. Era în floarea vârstei, de numai 24 de ani, terminase facultatea şi tocmai îşi făcea masteratul. Ilustrase deja mai multe cărţi de copii ale editurii "Compania" şi acum era aproape gata cu desenele noastre. Un accident de maşină făcut de către un individ iresponsabil, care mergea cu mare viteză în buricul Bucureştilor, lovind-o pe trecerea de pietoni, a întrerupt viaţa Cristinei. În acel tragic moment, ea era cu mapa cu desene sub braţ şi foile s-au împrăştiat pe tot bulevardul, fiind apoi strânse cu grijă de către pietonii îngroziţi de ceea ce văzuseră. După câteva zile, prin mama Cristinei, desenele au ajuns la editură. Multe dintre ele aveau urme de paşi sau pneuri...

Şi iată cum, prima mea carte s-a întâmplat să fie şi ultima carte ilustrată de Cristina Lucaş.

Astăzi, când privesc cerul înstelat, mă gândesc la sufleţelul acestei fiinţe nevinovate care, poate, se găseşte acum mai aproape de Marty.

Conversaţii cu oameni dragi (VI.1) - A fost odată, ca niciodată...

 

Un interviu "multiplu" cu fraţii Sima

Puiu

Ian

Radu

Nicole Sima: Dragii mei, Radu, mezinul familiei Sima, Octavian (Ian, pentru noi toţi), mijlociul, şi Vasile (soţul meu, Puiu) - primul născut -, ştiu cât de puţin timp liber aveţi, aşa încât mă voi strădui să vă menajez, ajutându-vă să vă reamintiţi o mulţime de momente dragi.
Puiu (Vasile) Sima: Mă bazez pe tine. Eu, mai mult cu algoritmii decât cu vorbele.
Ian (Octavian) Sima: Nicole, îţi doresc succes în dificila încercare de a prezenta saga familiei Sima! Eu nu m-aş încumeta la aşa ceva!

N.S.: Clar. Să vedem ce îmi răspunde Radu la e-mail.
Radu Sima: Dragă Nicole, pe mine nu mă sperie nici Moş Crăciun, darămite nişte vorbe puse "pe hârtie".

N.S.: Dacă vă întrebaţi ce mi-o fi venit să vă pun pe toţi trei "într-o găleată" (scuzaţi-mi expresia!), cred că răspunsul cel mai bun sunt anii de început, ani în care s-au creat între noi cele mai trainice legături de prietenie. Pe Ian l-am cunoscut la doar două zile după ce te-am cunoscut pe tine, Puiu. Tot la Ateneu. Radu a apărut mai târziu, la prima mea vizită la Turda - oraşul vostru pe care l-am îndrăgit apoi şi eu. Dar, mezinule dragă, nu voi uita niciodată apariţia ta în casa părintească unde tocmai ajunsesem cu emoţia cuvenită, fiindcă atunci îmi cunoşteam viitorii socri. Colindaseşi special nu ştiu pe unde, ca să îmi culegi un buchet de flori de câmp viu colorate şi aranjate după bine cunoscutul tău simţ artistic.
R.S.: Şi eu aveam emoţii. Eram doar un puşti, elev în clasa a XII-a. Fratele meu urma să se însoare. Cine era aleasa? Ce impresie îmi va face? Dar eu ei?

N.S.: Te înţeleg. Vom relua la timpul potrivit rememorarea acestor momente şi a multor altora. Urma atunci să dai la facultate tot în Bucureşti, oraşul în care fraţii tăi se aflau deja de câţiva ani, deci de-abia apoi ne-am cunoscut mai bine şi v-am "adoptat" în familia noastră (îi includ aici şi pe părinţii mei, care v-au îndrăgit imediat!).
I.S.: Aşa a fost! Intervin şi eu aici, pentru că i-am simţit pe părinţii tăi ca pe rude apropiate. I-am admirat pe amândoi şi am ţinut mult la dânşii.

N.S.: Ian dragă, spre deosebire de traiectoria lui Radu, care a stat aici doar în anii de facultate, tu ai rămas la Bucureşti şi ai avut nenumărate prilejuri să îi întâlneşti, atât ca holtei, cât şi după ce te-ai însurat. Ştiu bine că şi soţia ta, Anca, s-a ataşat apoi de ei, iar simpatia a fost reciprocă.
P.S.: Pe mine nu mă întrebi nimic? Am trăit cu toţii în aceeaşi casă. În ziua de azi pare utopic, dar trei generaţii, cum am devenit odată cu naşterea copiilor noştri, am trăit în deplină armonie şi înţelegere.

N.S.: "Rara avis!" - aşa te-a numit tatăl meu (poate acum afli!)
P.S.: Sper că nu pentru că îmi spuneţi Puiu.

N.S.: Sper că nu... ha, ha... Fiindcă tu erai primul născut, ţi s-a dat numele doctorului Vasile Sima, tatăl vostru. Părinţii făceau deja planuri pentru puiul lor abia venit pe lume: "va fi doctor şi lumea din oraş va şti de la bun început că este fiul nostru şi vor avea încredere în calităţile lui".
P.S.: Cred că nu i-am dezamăgit prea tare dacă nu am făcut medicina şi am mai şi părăsit Ardealul. Aveam 18 ani când am venit în Bucureşti şi am intrat la Politehnică, la nou înfiinţata secţie de Automatică. La Turda nu am revenit decât în vacanţe.

N.S.: Ne povestea mama ta cât de greu i-a fost să te ştie departe şi, atunci când se întâlnea cu cunoscuţi care o întrebau de tine, izbucnea în plâns. Noi, mamele!!! După cum vedeţi, am adus vorba de părinţii voştri. De fapt, despre dânşii vreau să vorbim acum. Avem ce povesti!
I.S.: Tata era originar din satul Filea de Jos, la 26 de kilometri de Cluj.

Biserica ortodoxă, Filea de Jos

N.S.: M-am uitat acum pe internet şi am văzut cu cifre concrete ceea ce era de bănuit. În anul 1920 (tatăl vostru s-a născut în 1921) populaţia satului era de 653 de locuitori şi în anul 2002 se redusese la 254. O populaţie mult îmbătrânită şi în scădere.
R.S.: Eu am tot fost la Filea la rudele rămase acolo şi am văzut cu ochii mei cum se depopulează.
P.S.: Când trăia "Moşu", adică bunicul nostru, satul era plin şi se muncea la câmp, se muncea în gospodărie.

N.S.: Nu ştiu de ce, dar îmi vine să încep povestea familiei Sima din Filea de Jos cu "A fost odată, ca niciodată..." Povestiţi-mi, dragilor, eu trăiesc în Bucureşti şi sunt fascinată de viaţa la ţară, chiar dacă ştiu bine că una e povestea cu parfum idilic şi alta a fost viaţa în sine, cu greutăţile inerente.
I.S.: Mergeam verile la bunici şi gustam din plin atmosfera despre care vorbeşti. Cu parfum, la propriu, fiindcă bunica - la multele noastre insistenţe -, ne amenaja culcuşul în fân, în podul şurii. Motivul principal al dorinţei noastre era privitul stelelor. Ne făcuserăm o hartă a cerului şi încercam să identificăm constelaţiile din emisfera nordică. Pe unele le puteam vedea numai la ore foarte târzii. Având culcuş în şură, nu dădeam socoteală şi nu deranjam pe nimeni în toiul nopţii. Iar ziua... mai ştii, Puiu, ce acrobaţii făceai?
P.S.: În şură erau două poduri cu distanţă mare între ele şi la vreo doi metri jumătate sau mai mult înălţime. De la unul la altul, bârne transversale. Eu, viteaz, săream din bârnă în bârnă. Dedesubt unelte, furcă. Să fi căzut acolo... Dar vreau să completez ce mă mai fascina pe mine la bunici. O vedeam pe bunica spălând rufe la râu. Avea un mic instrument cu care le bătea - un mai.


Mai vechi de rufe

I.S.: Îmi amintesc şi eu. Şi am văzut şi meliţa cu care bătea cânepa.
P.S.: Da. Bunica folosea meliţa. Parcă o văd.
I.S.: Însă cel mai mult mă impresiona războiul de ţesut. Era o maşinărie complicată din care ieşeau adevărate minuni sub mâinile îndemânatice ale bunicii şi ale "tuşii" Toia, una dintre nurorile dânsei.

N.S.: Pe mine, dacă mă întrebaţi ce e meliţa, mai degrabă mă gândesc la cineva care dă din gură şi zice vrute şi nevrute, adică "dă cu meliţa". Aşa că vă ascult pe voi şi mai vreau să-mi spuneţi cum era atunci la ţară.

Meliţă


Război de ţesut ca la bunica!

I.S.: La Filea erau multe bivoliţe. Un lapte bun şi foarte gras. Făcea un caimac de două degete.
R.S.: Asta ţin minte şi eu! Şi ţin minte carele cu fân trase de bivoli. Pe noi ne cocoţa peste claia de fân. Era fain de tot!

N.S.: Ce "fain" îmi sună că tu, Radu, vorbeşti cu accent ardelenesc. NO! Cu siguranţă, lucrurile nu erau cu mult diferite în copilăria tatălui vostru: mai, meliţă, fus, război de ţesut, lampă cu gaz, carul cu fân...
P.S.:... şi hora de duminică. Am văzut-o şi noi de multe ori în mijlocul satului. Uneori se iscau certuri şi chiar încăierări ale flăcăilor.
R.S.: Nu era chiar horă, vă spun eu, că-s mai ardelean decât voi! La Filea se dansa în perechi, că la horă nu poţi să-ţi strângi frumoasa în braţe.

N.S.: Cu horă, fără horă, mie tot a poveste îmi sună şi îmi place la nebunie.
I.S.: Atunci, hai să povestim. Despre tata. Vasile Sima. Era primul născut dintre cei şase copii ai bunicilor - cinci băieţi şi o fată. Viaţa copiilor era grea, munceau alături de părinţi şi doar în perioadele fără munci presante mergeau la şcoală. Pentru dorinţa şi capacitatea de învăţare, de dezvoltare, tata a fost remarcat de învăţătorul din sat, care a insistat pe lângă părinţii lui să îl trimită la Turda, la liceu.
P.S.: Ştiu că acest învăţător s-a zbătut să îi găsească o bursă cu ajutorul căreia să-şi poată continua studiile. Ce implicare! Ce oameni!

N.S.: Vorbim despre tatăl vostru sau îl citim pe Ion Creangă? Mai vreau!
P.S.: Aşa era la ţară. Copiii rămâneau pe lângă părinţi ca să ajute familia la muncile câmpului şi la alte treburi. Patru clase păreau de ajuns.
R.S.: Rareori povestea tata despre greutăţile prin care a trecut, preferând să ne spună întâmplări care să ne înveselească. Nu vreţi să vă amintesc şi eu câteva mici păţanii din copilăria lui petrecută la Filea de Jos? De fapt, poveştile lui nu pot fi scrise, aveau numai spuse de el farmecul care-i vrăjea pe toţi. Stăteam gură cască şi aşteptam deznodământul ca apoi să izbucnim cu toţii în râs.

N.S.: Avea şi un timbru extrem de plăcut! Povesteşte-ne, te rog... aşa cum şi mama voastră vi le amintea vouă. Vor afla, la rândul lor, urmaşii voştri - şi nu e puţin lucru.
R.S.: Când tata era mic, auzea, din tradiţia orală, cântece sau altele şi le interpreta "după ureche". Ce-o fi aia "lulardeaua" care luase foc? Voi ştiţi? Dacă aţi fi auzit cântecul, poate v-aţi fi întrebat: "Ardealul, Ardealul". El înţelegea că "ardea lulardea".
I.S.: Şi "zăcurata" care trebuia să piară? Nu ghiciţi. "Pe-o rază curată" ajunsese în urechile băiatului: "piară zăcurata".
P.S.: Dar "Cerău"? Cine să fie "Cerău"? Spunea el Tatăl Nostru cu pioşenie, ştiind că trebuie să se păzească de acest Cerău sau mai bine să Îl roage pe Dumnezeu s-o facă: "şi ne izbăveşte de cel rău".

N.S.: Ştiu şi eu că mai erau poveşti amuzante din lumea satului. Se făcea un pelerinaj religios şi se forma un şir lung de tot. În faţă, preotul şi alţii din biserică întreţineau credincioşii cântând. În acel şir, ca să se audă mai departe, fiecare repeta spusele celor din faţă în ritm sacadat. La un moment dat, o baltă. După ce a intrat în ea, preotul s-a gândit să îi avertizeze pe cei din spate şi a spus în acelaşi ritm de până atunci: "atenţie, o baltă, nu călcaţi în ea". Cei din spate au repetat în mod mecanic aceste cuvinte "sfinte", dar toată lumea se dumirea de mesaj DUPĂ ce intra în mult pomenita baltă.
I.S.: Ne povestea tata şi cum şi-a construit singur o bicicletă cu roţi de lemn...
R.S.:... şi o sanie cu aripi. Dar n-a putut zbura cu ea.
P.S.: În schimb, a intrat cu sania într-un gard şi buna lui prietenă din vecini, Jenuca, a rămas fără dinţi.

N.S.: Serios? Aceeaşi Jenuca pe care aveam să o cunosc şi eu în anii '80? Că nici atunci nu prea mai avea dinţi.
P.S.: Aceeaşi. Aceeaşi. V-am dus pe toţi la Filea ca să cunoaşteţi izvoarele familiei noastre.

N.S.: Sigur că da! Am ajuns şi noi la Filea şi am cunoscut o mică parte a familiei Sima, plus vecinii primitori. Nu intrai bine pe uşă şi erai poftit la o slănină afumată, caş cum nu am gustat nicăieri în altă parte, cu pâine de casă proaspătă şi, fără îndoială, udată cu ceva ţuică din zonă. Din păcate, tatăl vostru nu mai trăia, dar l-am cunoscut pe fratele dânsului - singurul care a rămas în casa părintească -, Unchiu' Andu. Deştept şi plin de haz. Şi pe vecina Jenuca, măritată tot cu o rudă de-a voastră.
R.S.: Tetea Todor Sima! Sculptorul. Mare meşter! Era vestit pe-acolo. Nu mai ştiu la ce biserică din zonă a sculptat altarul. Poate Ian sau Puiu să ştie.
P.S.: I.S.: Ba!

N.S.: Mi-a mai plăcut la Filea şi dealul în vârful căruia încă se mai vedea urma "tronului" săpat şi aranjat de copilul Vasile, ca să vadă satul de sus, aşa cum în timpul războiului pândea acolo câte un sătean ca să anunţe dacă vine frontul sau nu până la ei: "bagă pita, Marie, că nu se zăreşte nimica!" (îşi anunţa omul nevasta să pună pâinea în cuptor).
I.S.: Dar şi când se zărea, lua fiecare ce apuca mai întâi sau i se părea mai de preţ şi fugeau din calea duşmanului. Ne povestea tot tata cum o babă din sat căra din greu, gâfâind, putina cu brânză (i se spune chiup în zonă). În graba mare, uitase că de cu seară pusese un bolovan greu pe capac, aşa cum e rânduiala la făcut untul şi brânza, şi acum ducea şi bolovanul cel "preţios" cu ea.

N.S.: Propun să ne depărtăm puţin de satul Filea de Jos şi să mergem la Turda, urmărindu-l pe inteligentul elev Vasile Sima.
P.S.: Ca vârstă era puţin mai mare decât colegii săi, aşa încât a recuperat decalajul, dând, cu uşurinţă, doi ani într-unul.
I.S.: Când a plecat din Filea, tata nu ştia o boabă de franceză şi apoi, licean fiind, a participat la un concurs de limbă franceză şi a luat premiul I pe ţară. Mai apoi a învăţat şi limba germană ca autodidact. Citea cărţi grele în germană. Pasionat de literatură, cu înclinaţii de poet, a devenit preşedintele societăţii literare a Liceului Mihai Viteazu din Turda.

N.S.: Mi se pare formidabil!
R.S.: Să nu uităm de limba latină. Profesorul lui de latină, Pop Damian, l-a îndrăgit mult şi l-a luat în gazdă. Cu ocazia asta, tata îl mai medita pe fiul lui.

N.S.: Legat de cei pe care îi medita, povestiţi-mi voi cum a fost cu "domn' Chiorean".
I.S.: Era unul căruia nu prea îi stătea capul la învăţătură, mai bine zis, nici nu îl prea ajuta acel cap şi încerca tata să îl lămurească în fel şi chip, doar o înţelege şi el ceva. Avea la fizică o lecţie despre "principiul lui Pascal", principiul vaselor comunicante. Domn' Chiorean nu pricepea nimic. Văzând că nu o scoate la capăt, tata a recurs la un exemplu: "Cum faci dumneata când desfunzi chiuveta?" "Asta ştiu, dar nu e principiul lui Pascal, e principiul MEU!"

N.S.: Pe cine a mai meditat tânărul Vasile? Eu ştiu!!!
P.S.: Sigur că ştii: pe fratele mamei noastre. Şi a stat în gazdă la familia Deac, la bunica, pe vremea când mama era o tânără elevă, visătoare. Citea ea pe atunci cartea lui John Knittel, El Hakim, şi şi-l imagina în tăcere pe "Domnul Sima" ca fiind pasionatul doctor egiptean şi ea, desigur, ar fi fost Aziza, cea care l-a iubit şi i-a rămas alături, îngrijindu-l până în ultima lui clipă.



N.S.: De fapt, visul urma să i se îndeplinească, dar după câţiva ani, când, absolventă de liceu, se îndrepta spre Cluj ca să se înscrie la facultate. S-au întâlnit întâmplător, s-au recunoscut, el era deja absolvent la Medicină, facultate pe care a făcut-o doar pentru că în timpul războiului nu aveai altceva de ales: inginer, medic sau militar. Pe el îl pasiona literatura!
R.S.: A avut un talent deosebit. Versifica uşor încă din şcoală, drept care profesorul de zoologie, domnul N. Hristea - cum consemnează tatăl nostru - , i-a propus să scrie o zoologie în versuri. Ba, i-a dat şi trei lei ca să îşi cumpere colile de hârtie pe care să le umple.

N.S.: Radule dragă, tu ai făcut un gest foarte frumos! Ai ales un număr de poezii şi ai alcătuit un volum postum. Era cadoul tău pentru mama voastră, la împlinirea vârstei de 80 de ani. Ne-am bucurat cu toţii de această carte pe care o ţinem la loc de cinste.

 

I.S.: Îmi amintesc bine zoologia în versuri şi îmi imaginez cum au primit-o colegii de şcoală. Era grozavă!

N.S.: Este un poem aparte. Am găsit-o şi la finele volumului de poezii. Ocupă 10 pagini. Dar prezentarea tuturor speciilor, începând cu cele mai simple, nu e făcută schematic. Vasile Sima, elev pe atunci, construieşte o poveste fantastică. Zboară spre stelele care îl cheamă: "... dorul stelelor mă cheamă / Ca să nu mă sting, mă crede, mâine plec spre ele, mamă!" Desigur, zborul imaginar m-a dus cumva cu gândul la zborul Luceafărului. Nu vă arăt decât câteva versuri din călătoria băiatului.

"Zorile m-au văzut gata, cu desagii albi pe spate:
Raze roşii de lumină, din lumină revărsate,
Vin, m-alintă, mă-mpresoară -
Şi din cadrul lor, deodată, simt fiinţa mea uşoară,
Mai uşoară decât fulgul, ridicându-se în zbor,
Prin răcoarea dimineţii, înspre ţara stelelor.
Înfrăţit cu-ntunecimea şi cu golul mut din spaţii,
Am plutit vreo două zile înspre alte constelaţii.
Undeva, departe, Terra, ca un bulgăre de jar,
Scânteia cu pale raze, rătăcit şi solitar.
Noaptea, calea către stele mă purta. Dar dintr-o parte,
Se mărea ca vijelia şi venea planeta Marte.
Fulgera în adâncime, vuietul umplea tăcerea -
Şi-n vârtejul apropierii mi s-a-ntunecat vederea."

P.S.: Tu, când auzi de planeta Marte te simţi ca acasă. (pentru că Nicole a creat un personaj, un mic marţian, Marty, venit pe Pământ ca să înveţe muzica).

N.S.: Se pare că nu numai eu! Iată, elevul Vasile Sima s-a trezit pe Marte, iar acolo, culmea, putea fi înţeles şi i se vorbea pe... româneşte. Regele locului nu poate fi văzut, fiind chiar Homo sapiens, dar tatăl lui, Primatul quadruman, l-a întâmpinat pe băiat şi, după ce a sorbit o gură din vinul oferit de pământean, s-a binedispus şi a hotărât să îi fie ghid oaspetelui de-abia sosit:

"Spune-mi însă, fără teamă, cine eşti, căci bun glas ai
Şi-acest must al fericirii ai poftit ca să mi-l dai:
Multă bucurie, crede, faci tu Marelui Primat."
Eu atunci am cuvântat:
"Sanctitate, de onoarea ce mi-aţi acordat-o mie
Nu sunt vrednic a m-atinge. Eu sunt Sima Vasilie -
Şi cu toată plecăciunea, buna dreaptă vin s-o pup."
Iar din acest moment, începe adevărata prezentare a tuturor speciilor, a evoluţiei lor, după Darwin. O face Primatul, cu emfază:
"Dulce, şti-vei că norodul ce aici de veac trăieşte
E-mpărţit în multe grupe. Fiecare se numeşte
Doar cum regele voit-a. Împărţirea cea mai mare:
P r o t o z o a r e ----------- M e t a z o a r e
După cum li-e corpul: una, sau mai multe bucăţele."
Cu haz, cu imaginaţie, poetul-elev va descrie fiecare specie, marcându-i principalele caracteristici. Iată ce spune despre protozoare:
"Vei vedea acolo neamuri fără mâini, fără picioare,
Fără gură, fără coadă, fără ochi şi fără piele.
Nu te-nfiora, ci vino, vino-n urma feţei mele!
Şi-o să-mi vezi colo strămoşii cei trecuţi în ani şi zile!"
"Să avem iertare, însă..." "Nu te îndoi, Vasile!"
"Da, dar cum putut-au naşte? De n-au gură, n-au nici trup!"
"Nu grăi cuvânt de hulă! Când se înmulţesc, se rup."

N.S.: Îmi place mult poemul, păcat că nu e loc să îl citim acum pe tot. Aleg încă un mic fragment: să îl vedem pe cel despre arahnide.

"Ghemuleţele acestea toată vremea torc şi ţes;
Cea din stânga te sileşte să te scarpini foarte des.
Între ele nu e lege. Nu-i nimica spre păcat!
Când nevasta e flămândă se repede la bărbat."

R.S.: Hazul tatii. Îl recunosc!

N.S.: Hazul lui, de multe ori, era haz de necaz! Printre scrierile sale sunt şi file de jurnal. Data şi câteva cuvinte, o propoziţie, două, care ne ajută să îi continuăm biografia.
P.S.: Tocmai terminase liceul din Turda. Era încă război şi Clujul fusese cedat, după Dictatul de la Viena. Nu se putea merge acolo, aşa că tata s-a înscris la Facultatea de Medicină din Sibiu.

N.S.: O scurtă însemnare din 30.X.1943: "Fără locuinţă... Nu ştiu ce să mai fac şi ce să mai zic." Din fericire, a doua zi, pe 31.X, studentul notează: "Găsit locuinţă după amare şi disperate căutări". Din însemnările ce urmează înţeleg că tânărul Vasile, cel mai mare dintre fraţi, făcea tot posibilul să muncească şi să câştige bani.
I.S.: Îi trimitea la Filea cu multe sacrificii. Oare spune ce făcea ca să mai câştige ceva? Ştiu că dădea meditaţii.

N.S.: Sigur, dădea meditaţii, dar făcea şi diferite traduceri. Cărţi întregi, mai mult din franceză. Ca să le poată face pe toate, lucra şi nopţile, până la extenuare. "Poate boala se va încuiba în bietul meu organism slăbit de muncă, extenuat de ceasurile reci de veghe ale nopţilor mele albe, pentru ca să-i pot sălta pe ei. Dar mama, biata mamă, cât nu a lucrat şi nu a suferit pentru noi! 14.XI.1943"
P.S.: Impresionant!
I.S.: Adevărat!
R.S.: Avea pe atunci numai 22 de ani.

N.S.: Şi la vârsta asta nu poţi să nu te gândeşti la dragoste, la viitor. "Poate odată şi odată voi întâlni fiinţa care mă va iubi şi mă va înţelege. Cu această singură nădejde mă mai îndrept sub cerul gol şi rece şi pe pământul indiferent. 17.XI.1943"
I.S.: Mai avea de aşteptat câţiva ani.
P.S.: Aşa este. A întâlnit-o pe mama noastră, iar dânsa l-a adorat, pur şi simplu.
R.S.: Sunt curios dacă ai găsit însemnări din perioada în care a întâlnit fiinţa iubită şi mult aşteptată.

N.S.: Am fost şi eu foarte curioasă, sper că socrul meu m-ar ierta pentru indiscreţie. De multe ori, în carnetele sale - pe care le numeşte Tabularii -, apare câte o însemnare care ne "asigură" că multe pagini au fost distruse de către autor. De aceea, bănuiesc că ce ne-a lăsat poate fi văzut. Numele "Zica" apare în repetate rânduri, tânărul se bucură de clipele petrecute împreună. Acelea sunt momente fericite, luminoase.
P.S.: Pe mama o chema Hortenzia, i se spunea Tenzi. Numai în aceste duioase însemnări tata o numeşte "Zica", de la "Tenzica". Noi îl auzeam strigând-o "Mamă".

N.S.: Era perioada în care Vasile terminase doctoratul în medicină, dar nu avea încă post. Perioadă grea, cu mari lipsuri. La 1.X.1948 spune: "Mă tem să nu mă prindă iarna şomer şi ruşinat". Dar, în acelaşi timp îl vedem pregătit de căsătorie. Avea 26 de ani şi începea să chelească - ştim că pentru mulţi tineri acesta era un mare coşmar. Şi tatăl meu a trecut prin el.
R.S.: Ai zis-o la timpul trecut fiindcă avem în familie tineri CU PĂR, care au grijă să se radă în cap.
I.S.: Culmea ironiei, nu-i aşa?

N.S.: Culmea ironiei! Uite ce nota tatăl vostru: "Întru înfrumuseţare mi-am ras şi îmi voi rade în fiecare zi chelia, doară, doară voi ajunge şi eu blagoslovit cu păr întru fericirea soţiei". 2.X.1948. Dar în aceeaşi zi continuă: "Luând seama mai cu dinadinsul, observai că m-am sluţit foarte". Şi în următoarea zi: "Nu mai pot să-mi descopăr capul din cauza acelei juste observaţii."
P.S.: Aşa-i la tinereţe - spun eu cu-nţelepciune.

N.S.: Cu toate aceste "jene capilare", tânărul Vasile notează pe 18.X că s-au logodit. Poetul observă o imagine fantastică: în lumina lunii pline se vedeau oamenii care se întorceau de la câmp proiectându-şi umbrele pe lună: "Pe vremea când treceau oameni prin lună (...), atunci ne-am logodit."
I.S.: Tata avea deja numirea? Ştiau atunci unde se vor stabili ca tineri însurăţei?

N.S.: Iată că pe 4.XI am găsit două notiţe. Prima: "Numirea nu mai vine. O, de câte luni aşteptăm!" Şi a doua: "Numit Lita! Jalnică tragedie."
R.S.: E satul în care urma să se nască Puiu. De ce "tragedie"? Te-ai lămurit din însemnări?

N.S.: Începea o nouă viaţă, cu totul nouă pe toate planurile: căsătorie, răspunderi familiale, loc necunoscut şi adevărata practicare a meseriei de medic de ţară în anii de după al doilea război mondial, când nu aveai de niciunele. Găsim printre primele impresii: "La Lita, în deşert. 16.XI.1948" O zi mai târziu, dezvoltă puţin: "Acum, numit, stau acasă şi cuget ce să fac şi cum să-mi aranjez casa şi familia. Tare mă tem că nu mare şi mulţumitor lucru voi putea făptui. Mă tem de altfel mult (...) şi de altele asemenea şoade treburi şi de lupi. Toată lumea numai de lupi vorbeşte şi tare mă tem."
P.S.: Era iarnă şi doctorul trebuia să umble în mai multe sate, la bolnavi. Mergea cu o trăsură şi chiar risca să fie atacat de lupi.

N.S.: Mai citez din însemnări: "Lucrez ca bezmeticul, zi de zi şi oră de oră. 14-XII-948": "Muncă amarnică şi rătăcire şi umblare cruntă. 17-XII-1948". Dar, dragii mei, nu mai era mult până la căsătoria părinţilor voştri. Pe 30 decembrie s-au cununat civil şi a urmat nunta, la Turda, în 2 ianuarie 1949. În câteva zile doar, din Lita: "Suntem aşezaţi de-acum în căsuţa noastră dragă. 5-I-1949" Dar cum "pe drumul din poveste, înainte mult mai este", propun să lăsăm mirii să se bucure de noua viaţă iar noi să ne revedem cât de curând cu amintirile lor şi cu alte amintiri deosebite.
P.S.: Abia aştept!
I.S.: Pe curând!
R.S.: Servus!

 (va urma)


Conversaţii cu oameni dragi (VI.2) - Cu tine merg până la capătul lumii!

 

Un interviu "multiplu" cu fraţii Sima

Puiu
Ian
Radu

Nicole Sima: Servus, dragilor! Mă adaptez stângaci, dar cu mare plăcere, graiului ardelenesc care îmi sună atât de familiar şi îmi mângâie auzul după atâţia ani de când vă ştiu pe voi trei, pe bunii voştri părinţi, pe atâtea rude dragi din toate generaţiile.
Ian (Octavian) Sima: Servus, Nicole!
Radu Sima: No, seeervus!
Puiu (Vasile) Sima: Dintre toţi trei, cred că eu mi-am pierdut cel mai mult acel accent. Dacă ştiam că îţi place atât, nu m-aş fi căznit să devin bucureştean get-beget.

N.S.: Trecând peste acest mic amănunt, doresc să povestim în continuare, să revenim puţin cu gândul la tânărul medic Vasile Sima, tatăl vostru, repartizat ca medic de ţară la Lita şi proaspăt căsătorit.
I.S.: Aşa cum mărturiseşte în însemnările sale, tata era îngrijorat de neajunsurile inerente vieţii la Lita. Se gândea mai ales la mama, căci ea crescuse la oraş şi viaţa la ţară putea să fie dificilă.
P.S.: Povestea mama, râzând, cât de greu i-a fost să facă focul pentru prima oară.

N.S.: Şi mie mi-ar fi fost, îţi dai seama. Dar era tânără şi fericită.
I.S.: Şi nu ar fi precupeţit nici un sacrificiu ca să fie împreună cu omul iubit. Voi ştiţi că intrase la facultate în Cluj, cred că terminase primul an, dar fără nicio ezitare a părăsit facultatea şi viaţa din Cluj, urmându-l pe tata cu mare dragoste şi încredere în noua viaţă.
R.S.: Să vezi ce şoadă a fost mama (traduc "nostimă" pentru voi, bucureştenii mei!) pe când tata o cerea de nevastă şi o avertiza că nu vor fi bogaţi. Zice mama: "cu tine merg până la capătul lumii!" No! Şi a mers până la Lita.

N.S.: Într-un fel, Lita ERA capătul lumii. Dar ştiu şi eu, ca noră, cât de mult l-a iubit, poate chiar venerat pe soţul ei drag. Iar poeziile, toate scrierile lui nu numai că îi erau cunoscute, dar pe cele mai multe le ştia pe dinafară.
I.S.: Tata era modest, le recita numai prietenilor sau familiei.
P.S.: Fiind şi pescar amator, doar în revista Vânătorul şi pescarul a publicat uneori versuri tematice.
R.S.: Versurile erau bune, recolta de peşti, ba! Dar nu-i bai, că îşi lua soaţa pe motoretă şi petreceau câte o zi frumoasă în aer curat, la câte un lac sau pe malul râului.
I.S.: Când Arieşul nu era poluat, ţin minte că mai prindea câte ceva, iar mama ne implica şi pe noi în procesul de curăţare a peştilor, organizând un fel de bandă rulantă, fiecare avea ceva de făcut, apoi trecea peştele către următorul.
P.S.: Nu ne prea plăcea să facem asta şi tu, Ian, ai exclamat într-o zi, cu năduf, că nu te vei face pescar şi "săracii" tăi copii nu vor curăţa niciodată peşti.

Puiu pescar

N.S.: Ce drăguţ! Şi te-ai ţinut de cuvânt. Nu ai fost pescar! Ziceţi că tatăl vostru avea motoretă? Grozav!
R.S.: O dată, urcându-se pe ea către casă, nu s-a uitat în spate, crezând că mama s-a urcat. Dar mama îşi lua de lucru pe malul apei; de cusut, tricotat, o carte, şi încă nu reuşise să strângă tot, când vede cum motoreta o ia la sănătoasa şi îl aude pe tata exclamând bucuros: tii, cum zboară bidiviul ăsta!
P.S.: Bidiviul zbura, fiind mai uşor decât la plecare şi mama, rămasă în urmă, s-a pornit pe râs.
I.S.: Ce era să facă? Să plângă? Sigur că tata, după un timp, şi-a dat seama că vorbea de unul singur şi s-a întors să-şi ia consoarta. Ai pomenit de poezii, Nicole. Parcă simt nevoia să poposim puţin pe tema lor.

N.S.: Sigur. Şi eu mă gândisem. Nu facem o analiză literară completă, doresc mai mult să vedem câteva teme abordate.
P.S.: Poezia lui de tinereţe are tangenţe cu poeţii săi preferaţi, de la Eminescu la Goga, Coşbuc şi chiar Topârceanu:

Mi-am făcut de-o vreme planul
Pe-ndelete să-nfirip

Versuri "a la Topârceanu"
Cu nuanţe fel şi chip
.

I.S.: Îmi amintesc şi de o parodie după Goga:

La noi sunt codri verzi de nap
Şi foi de castraveţi
La noi sunt muşte fără cap
Şi chipuri pe pereţi.
Privighetori de prin vecini
Vin să ne-ncânte capul;
Şi multe cete de străini
Ce seamănă cu ţapul
.

[...]

La noi în ape pureci sar
Şi pişcă pe spinare
-
O broască rece şi-un ţipar
Şi-o vidră notătoare.
Apoi se scutură şi râd
Pe sub mustaţă sprinteni
Şi cântă în nemţeşte-un lied
Şi bat grozav din pinteni
.

R.S.: Că tata era modest se poate vedea şi în versurile pe care le-am ales ca "epilog" la cartea postumă de poezii:

Tu, care cauţi vieţii rostul
Şi-ţi pui probleme chiar şi-n vis
Mai bine joacă Popa-Prostul

Decât să răsfoieşti ce-am scris.

[...]

Căci versul meu nu-i steag de castă
Nici ţipătul de ură plin
Ci către veacuri care vin
Un zâmbet cald din vremea noastră
.

N.S.: Radu dragă, m-a distrat grozav locul unde ai plasat tu poezia Epilog. Pe prima pagină! Nici ţie nu-ţi lipseşte umorul! Vreau să mă refer puţin la perioada din care datează aceste versuri, anii '50. Comunismul în floare. De fapt, tânărul medic văzuse şi înţelesese deja cum devenise noua lume. Am găsit o notă din 1948 şi vreau să o citim împreună:

"Aş vrea să scriu, dar pentru cine şi cum, când, în lumea celor ce strigă «Trăiască» şi «Moarte", sufletul meu e lipsit de orizont. Nu trăiesc sfâşietoarea durere a deziluziei, ci vegetez într-o lume mincinoasă, prefăcută şi fără noimă. 11-I-1948"

I.S.: Despre această lume "fără noimă" tata a scris uneori versuri care se puteau citi doar în cercul restrâns al familiei şi asta cu destulă teamă. Fiindcă fusese vorba de poeţii preferaţi, să ne uităm la Toamna provincială (după Bacovia) unde strecoară câteva astfel de idei cu adevărat periculoase la timpul respectiv.

Violetă, buclucaşe,
Toamna ne loveşte-n plin.
Ce să faci în mici oraşe
Care-s numai glod şi spleen?


[...]

Când vecinii-n haine ude
Duc spre casă boi, viţei
Te salută: Ce se-aude
?
Oare când scăpăm de ei?

Spaima măduva-ţi răzbeşte
Căci oriunde te îndrepţi
Dau de la securitate
Peste tine doi deştepţi.

Gândul ţi-l striveşti în faşă
Căci te temi de ageamii...
Ce să faci în mici oraşe?
Poezie şi copii
.

P.S.: Aici şi-a exprimat direct gândul, dar în alte cazuri a făcut-o camuflat, ca în poemul intitulat Baladă. În 51 de catrene, prin personaje mitologice, asişti la o şedinţă din anul 1953, atunci când, mai mult ca oricând, puteai fi arestat după un denunţ sau numai dacă "omiteai" să denunţi orice ai fi ştiut despre un "duşman al poporului". Ne uităm la câteva strofe?

N.S.: Sigur că da! Ne uităm:

În foişorul de lumină
Sub alte zodii şi-n alt timp
S-au adunat un sfat să ţină
Toţi zeii vechiului Olimp
.

[...]

Aşa, în vremile aceste,
Ieşise-o modă de import:
Ca sus, pe vinetele creste,
Să deie crainicii raport
.

[...]

În multe feluri povestiră.
Sublimii moţăiau din cap.
Deodată Zeus se deşiră:
Să vină blândul Esculap!

Un pirpiriu sosi cu frică
În faţa marelui sobor.
Îi face Hermes semn să zică.
S-aude glasu-i tunător
:

Să spui bătrână zbârcitură
Cuvinte triste ori cu haz.
Grăieşte tot ce ştii din gură
De-ai Turzii mari asclepiazi.

Să spui cu ce-şi omoară timpul,
Să spui cum umblă prin noroi
-
De necinstesc ades Olimpul
Ori se încruntă către noi
.
[...]

R.S.: E tare! No, să fi ajuns pe mâinile cui nu trebuia, nu cred că scăpa de închisoare. Mai ales că nu sunt singurele lui versuri "periculoase".
I.S.: În perioada respectivă, tata lucra la Turda şi, datorită capacităţii lui profesionale, plus originii "sănătoase", ca băiat de la ţară, a fost numit medic şef de raion. Cu destule obligaţii neprofesionale, şedinţe de felul celei descrise mai sus, având de-a face cu tot soiul de semidocţi, politruci, doctorul Vasile Sima a hotărât să renunţe la funcţiile deţinute, să renunţe la medicina generală şi să se "ascundă" în locul cel mai întunecat şi periculos, la radiologie.

Stând în beznă, mic şi chel,
Pâinii dau obolul;
Şorţ cu plumb, mănuşi la fel;
Practici de-a sobolul.

Ceasuri lungi, cu ochi atent,
Gârbovit ca moşii,
La ecran fluorescent
Cercetez morboşii.

Blând vorbesc, cu tact, cu har,
Nu cumva să-l spariu
Pe
"rx-ul pulmonar"
Sau pe cel cu bariu
.

P.S.: Ce-ar fi să nu ne oprim aici? E o poezie plină de haz. Eu o ştiu pe dinafară.
R.S. şi I.S.: Şi eu!

N.S.: Bravo vouă! Vă miraţi dacă vă spun că am învăţat-o şi eu? Haideţi să o recităm împreună mai departe. Poezia are şi un titlu: Radiologul.

De pretenţii fistichii
Parcă nici nu-mi pasă:
Dar odată o păţii
C-o năbădăioasă
,

Cu căldări în loc de sâni,
Braţele cât trunchii;
Zice: "Vezi şi la plămâni,
Dar ales rărunchii
."

Dacă n-are ce lucra
Omu-şi sapă groapa.
Zic
: "Plămânii-s ca de nea,
Străvezii ca apa.

Sunteţi, vorba ceea tun,
Semn al bunei paze
-
Dar rărunchii, drept să spun,
Nu se văd la raze
."

"Zici că nu vezi, ha? varvar
Strigă ea cât poate.
Medicul particular
Cum le vede toate
?!"

Eu presimt al vrajbei plan,
Spaima vieţii mele,
Când ecranul, spre tavan,
Ţuşti! Ca-mpins de iele
.

"Vă numiţi şi voi medici!
Ptiu! Ce porcărie
!"
Arzător, scuipatul "plici"
Perlă pe chelie.

Deasă-i bezna, ca un stuf
De rogoz în tină,
Dar în capu-mi sfântul duh
A făcut lumină.

Azi, la-ntâiul strop de duş
Prevestind furtună
Văd cum râde-n moale pluş
Fătul de o lună.

Iar când braţele sunt trunchi,
Tonurile varii
Văd apendic, viermi, rărunchi,
Ca particularii
.

I.S.: Hazul salvator! Căci alegerea acestei specialităţi l-a costat sănătatea. Erau perioade în care era nevoit să facă normă dublă, iar tata nu era superficial, aşa că se uita cu atenţie, iar echipamentul Roentgen era destul de vechi, deci şi medicul, cu tot cu şorţ de plumb, era expus. A fost un radiolog de excepţie. Când un pacient venea cu diagnosticul pus de el la medicul specialist, acesta declara că are totală încredere că este diagnosticul corect.
P.S.: Se mai deconecta duminicile în aer liber: fie la pescuit, fie la câte o excursie. A mers mult şi cu bicicleta, apoi cu motoreta.
R.S.: Staţi aşa, să vă mai înveselesc puţin! Într-o vreme, dorind să ajungă mai repede la Arieş, la pescuit, rupându-şi de la gură, tata a strâns uluitoarea sumă necesară pentru cumpărarea unui motoraş de ataşat la bicicletă. Ţin minte cutia: era un desen cu o domnişoară zâmbăreaţă îmbrăcată cu o bluză roşie, ce ţinea bicicleta de coarne echipată cu un strălucitor motoraş. În fine, după vreo 6 luni de citit documentaţie şi vorbit cu diverşi meşteri, bicicleta a devenit bicicletă cu motoraş. Altă viaţă, drumul până la apă era acum o plăcere, ce să mai vorbim de timpul câştigat în favoarea sportului. Nu conta că înapoi venea pedalând, nimeni nu i-a putut lămuri minunea prin care motoraşul nu mai voia nici în ruptul capului să pornească la întoarcere. Puteau fi două explicaţii: fie nu-i plăcea direcţia Vest, lucru de mirare pentru acea epocă (!), fie iubea foarte mult minunata vale a Arieşului şi nu voia să plece de acolo. Treaba a ţinut cam un an până când un coleg de serviciu i-a deschis ochii: "Lăsaţi bicicleta tov. doctor şi luaţi-vă o motoretă Carpaţi!" Cu strângere de inimă, într-o frumoasă după-amiază de toamnă, motoraşul a fost dat jos şi pus înapoi în cutia cu domnişoara zâmbăreaţă cu bluză roşie. Atunci a observat tata o inscripţie foarte vizibilă de altfel de pe capacul cutiei. Cineva nervos, după cum ar fi remarcat vreun grafolog, scrisese cu creion chimic şi cu litere mari de tipar: "DEFECT"...

N.S.: Cunoşteam şi eu povestea asta şi mai cunosc vreo două legate tot de mersul lui pe bicicletă. O porniseră la drum trei prieteni. Provocarea era să ajungă din Turda până la Bucureşti. Mai departe spuneţi voi:
P.S.: Drum lung, cu opriri. La unul dintre popasuri urmau să doarmă la popa din Perşani. Zonă înaltă. Cu greu, au urcat un deal de 11 kilometri şi au înserat, morţi de oboseală, la respectivul preot. Dis-de-dimineaţă, refăcuţi, au pornit la drum. La un moment dat, miraţi, au realizat că revăd locuri cunoscute şi au înţeles că plecaseră în direcţia greşită, coborând acelaşi deal chinuitor. L-au urcat din nou, nu ştiu dacă pe loc au făcut haz de întâmplare, dar mai târziu, povestirea momentului constituia deliciul conversaţiilor.
I.S.: Plus momentul Bucureşti. La acea vreme se punea număr de înmatriculare şi la biciclete, aşa încât se vedea că drumeţii vin de departe. Opriţi să ia o gustare, sunt interpelaţi de către un cetăţean curios: "Din Turda, tovarăşi? Aţi venit pentru meci?" Tata nu era microbist şi habar n-avea despre ce meci e vorba, dar a răspuns cu convingere: "Da!" Încurajat, curiosul a continuat: "Ce părere aveţi? Cine câştigă?" Aici, cu imaginaţia lui spontană, a răspuns: "Cred că ai noştri!" Iar interlocutorul: "Aş vrea să câştige ai noştri, dar ei îl au pe Ali!" "Ali? Ăsta parcă-i turc!" "Sigur că-i turc, că au echipă omogenă." Nu e nevoie să mai spun că meciul mult aşteptat se juca între România şi Turcia.

N.S.: Ha-ha! "Ali? Ăsta parcă-i turc!" Mă face să râd de fiecare dată. Nu mă mir că un om cu har, un om atât de inteligent a cucerit-o iremediabil pe mama voastră. Am povestit puţin despre întâlnirea lor. Hortenzia, Tenzi, cum i se spunea şi tânărul Vasile. Scotocind printre poze vechi - puţine la număr -, am dat peste una cu ei doi. Făcută înainte de căsătorie, pe stradă la Cluj.

 

I.S.: Presimt că doreşti să o introducem acum şi pe mama în conversaţie.
R.S.: Ni! Ce dată e pe dosul pozei!!! Scris de tata!
P.S.: Acum observ şi eu. Mă năşteam exact peste un an! La 21 octombrie 1949. Ce coincidenţă!

N.S.: Printre pozele pe care le-am găsit, este o copie destul de ştearsă a unui moment "istoric" din familia dânsei din partea tatălui, familia Deac din Hădăreni. Localitatea se află la 22 kilometri de Turda în direcţia Mediaş, în timp ce familia mamei sale era din Sănduleşti, localitate aflată la numai 9 kilometri de Turda, în direcţia Cluj. M-am uitat acum pe hartă.

Familia Deac din Hădăreni

P.S.: Când o declari poză istorică nu greşeşti deloc. Familia Deac, unsprezece copii, treisprezece persoane în total. Iată jos în centru părinţii, adică străbunicii noştri, Gheorghe şi Sofia Deac. Bunicul Victor este al doilea din stânga, sus.
I.S.: În această fotografie sunt deja oameni maturi, cu familie, carieră. Unul dintre ei ajunsese notar la Târgu Mureş, alţii, inclusiv bunicul nostru, profesori, învăţători, chiar şi un preot. Te gândeşti ce educaţie frumoasă au primit cei unsprezece copii, te gândeşti cum se punea masa în fiecare zi pentru treisprezece persoane, câtă pâine se punea la copt. Compară cu ziua de azi.

N.S.: Nu putem compara. Mi se pare o lume utopică. Acum şi cu un copil sau doi e greu. În orice caz, la acea vreme şi în multe alte familii erau copii mulţi. Fetele mai mari ajutau la creşterea celor mici. Se întâmpla asta şi în familia bunicilor mei.
I.S.: Şi mama noastră o ajuta pe bunica. Pentru că erau trei copii: un băiat mai mare, mama la mijloc şi o surioară mică. Tatăl lor a fost dat dispărut în război. Se crede că a murit în Rusia, dar nu i-a fost găsit trupul, ceea ce a făcut ca soţia lui să nu fie declarată văduvă, deci nici pensie de urmaş sau alte ajutoare băneşti nu a căpătat.
R.S.: Aşa că bunica a lucrat ca să îşi crească copiii. Făcuse o şcoală de contabilitate. Era grozavă la socoteli!
P.S.: Ţineţi minte? Ne învăţa şi pe noi nişte metode rapide de verificare a unor operaţii.

Bunica Ludovica Deac

N.S.: Dragii mei, eu m-am apropiat mult de mama voastră şi dânsa mi-a spus odată ceva ce tare m-a mişcat. Chiar dacă şi voi cunoaşteţi ceea ce urmează să spun, vă rog să mă lăsaţi pe mine să o fac: Tenzi era încă o copilă pe când îi plecase tatăl la război. Apoi a văzut că nu se mai întoarce. Într-un fel, în asemenea situaţii este mai bine să ştii sigur că nu mai este în viaţă. Aşa că tânăra orfană se gândea că mai poate spera şi îşi făurise un vis minunat. În fiecare seară, după ce îşi făcea rugăciunea şi se băga în pat, se pregătea sufleteşte pentru inopinata sosire a dragului lor tată şi îşi imagina cum o să îi bată uşor în geam, strigându-i numele şi ea îl va întâmpina cu bucurie şi îi va anunţa şi pe ceilalţi că A SOSIT TATA. Înduioşător! Mi-au dat lacrimile!
I.S.: Da! Mama era sensibilă şi foarte credincioasă. Săraca, acel vis nu avea să i se îndeplinească niciodată.
R.S.: Păcat. Dar i s-a îndeplinit visul de a-l avea pe tata alături. Voi mă ştiţi pe mine hâtru, aşa că nu mă las până nu adaug: "ca să aibă pe cine cicăli".

N.S.: Radu, Radu...
R.S.: Mai glumeşte omul... La cât de ghinionist a fost tata, cred că cel mai mare noroc l-a avut că a întâlnit-o pe mama. Devotată la maximum soţului şi copiilor.
P.S.: Când m-a născut pe mine, avea de-abia 21 de ani. Erau la Lita.

N.S.: Îmi povestea dânsa o întâmplare de pe când era gravidă cu tine, Puiu dragă. Îl însoţea prin sat pe Vasile şi ajunseseră la casa unui pacient. Conştiinciosul medic a dorit să intre şi să vadă cum se mai simte bolnavul. Tânăra nevastă l-a rugat să nu zăbovească, fiindcă moare de foame şi vrea repede acasă. Intră ei amândoi şi pe masă tocmai se răsturnase din oală o mămăligă aburindă. "Poftiţi, luaţi loc, şedeţi cu noi la masă!" Femeie tânără, ruşinoasă, Tenzi nu a spus nimic gazdelor, deşi s-ar fi aşezat cu bucurie. Vasile, soţ ideal, a hotărât să asculte de rugămintea dragei sale şi a spus că nu pot rămâne, fiind foarte grăbiţi. Săraca înfometată pe ce plâns s-a pus după ce au plecat. Iar mămăliga după care a tânjit atunci a rămas una dintre bucatele ei preferate. Şi chiar făcea o mămăligă fără egal: cu lapte sau cu brânză la cuptor, ţin minte cum punea un strat de grăsime, unul de mămăligă, altul de brânză, iar unul de mămăligă şi tot aşa, iar produsul final, cu crustă, îmi lasă şi acum gura apă.
I.S.: Pe mine m-a născut la un an şi cinci luni după Puiu. La Turda. Nu împlinise încă 23 de ani, dar s-a descurcat de minune. Ca să nu îl facă gelos pe Puiu, atât de mic şi el, ne căra pe amândoi în braţe, ca şi cum am fi fost gemeni. Şi, aşa cum ne povestea mai târziu, îl făcea "părtaş" la creşterea mea: "hai să îl învăţăm şi pe el, că nu ştie!"

Puiu şi Ian pe aceeaşi tricicletă

P.S.: În concluzie, noi doi nu ne certam, nu aveam gelozii, creşteam atât de la unison încât am făcut anii de grădiniţă împreună, în aceeaşi grupă.
I.S.: Drept care am absolvit împreună grupa mare, dar eu a trebuit să mai rămân un an acasă, neavând vârsta de şcoală. Însă ştiam tot, fiindcă mă uitam la manualele tale.
R.S.: E bine să ai un frate mai mare! Dar eu, care am avut doi!!!

N.S.: Ai venit pe lume mai târziu. La 15 februarie 1956. Oare se mai aştepta cineva să vină TOT un băiat? După părul tău lung, tare mă tem că mămica ta ofta după o fetiţă.

Micul Radu

R.S.: Fetiţă sau nu, când a ajuns acasă cu mine în braţe, a găsit şi o poezie proaspăt scrisă de tata, cu dedicaţia "Lui Radu". Eu încă nu ştiam... citi...

Ţie cei iubiţi se-nchină
Când păşeşti al casei prag.
Fie-ţi anii de lumină
Micul nostru înger drag.

Sfânt inel eşti de iubire:
Vis prin anii minunaţi:
Dă-i măicuţei fericire
Şi un zâmbet cald la fraţi
.

N.S.: Puiu şi Ian, am o întrebare către voi, aşa, de curiozitate. Când a apărut bebeluşul Radu şi atenţia celor mari, a mamei, se îndrepta mai mult în direcţia lui, căci era neajutorat, aţi fost geloşi?
I.S.: Deloc. Ţin minte că îmi părea rău pentru el că are mult mai puţine lucruri noi, moştenind haine şi jucării deja folosite.
P.S.: Hăinuţele noastre erau cusute de mama. "Bluza de prinţ" cu guler rotund se vede în fotografiile de mai sus.
R.S.: Vedeţi că a mea are mâneci lungi. Poate că nu fusese "moştenită". Nu că ar conta! Mai degrabă sunt puţin invidios pe tricicleta voastră.

N.S.: Nu ai de ce. Căci am găsit dovada! Parafată de tatăl tău.

 
Radu, la Turda

I.S.: Lăsând gluma la o parte, am avut o copilărie fericită, cu părinţi iubitori, cu o curte mare care aduna şi alţi copii din cartier, iar iarna, când era frig, curtea devenea patinoar, căci turna mama apă multă care îngheţa peste noapte.
P.S.: Turnam şi noi. Acolo am învăţat să patinăm, iar pe mine "microbul" ăsta nu mă părăseşte nici în ziua de azi, la vârstă de bunic, căci merg cu rolele de câte ori se poate şi pe unde e posibil.

N.S.: Să ştii că te-am fotografiat în vara asta. Cu toate că în poză nu se vede cât eşti de talentat (Sic!).

Puiu pe role, august 2021
Cu acest Intermezzo "la zi", vă propun să mai facem o pauză, căci pe drumul din poveste, înainte mult mai este...

Va urma

În general oamenii nu se gândesc cum să fie ei oameni mai buni -Săptămâna Teatrului Tânăr, Buzău, 2021

 Lucian Ionescu este un tânăr actor de teatru şi musical. A absolvit la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale" din Bucureşti, la Facultatea de Teatru, secţia Actorie. În anul 2016 participă la Gala Hop - Gala Tânărului Actor, secţiunea Grup şi câştigă premiul pentru cea mai bună trupă de actori. La Gala Premiilor UNITER 2020, a primit trofeul pentru cel mai bun actor într-un rol principal pentru Gomez Addams din spectacolul Familia Addams, în regia, coregrafia şi costumele Răzvan Mazilu la Teatrul Excelsior Bucureşti. În prezent are roluri în diverse teatre din Bucureşti. Este recunoscut pentru rolurile sale din spectacolele Familia Addams (Teatrul Excelsior), We Will Rock You (Wonder Theatre), Sunetul Muzicii (Opera Comică Pentru Copii), West Side Story (producţie a Festivalului Naţional de Teatru 2014 şi UNITER), Next to Normal (Teatrul de Operetă şi Musical "Ion Dacian").
Am stat de vorbă cu Lucian în cadrul Săptămânii Teatrului Tânăr de la Buzău, ajuns la ediţia a VIII-a. Este prezent în festival cu spectacolul Forma lucrurilor de Neil LaBute, în regia lui Silviu Debu, de la Teatrul de Comedie. Am vorbit despre colaborarea sa cu regizorul, aflat la primul său spectacol în calitate de regizor şi despre cât de importantă este forma lucrurilor, atât pentru actori, cât şi pentru oameni, în general.


Diana Parpalea: În ultimul timp ai jucat destul de mult în spectacole de musical. În majoritatea, dacă nu chiar în toate, ai fost remarcat. Ţi-a fost dor şi de teatru-teatru, fără structura unui musical?
Lucian Ionescu: Între proiectele de musical am mai tot făcut câte un proiect de teatru clasic, dramatic, simplu. Spectacolul Forma lucrurilor, de la Teatrul de Comedie, a fost aşa special pentru că nu am făcut teatru de relaţie din facultate. Poate după facultate am mai făcut în independent la un moment dat nişte scene scurte, cu Doina Antohi. Acelea pot să spun că mai erau pe relaţie, dar în rest nu am mai făcut un proiect de teatru de genul acesta de foarte mult timp şi pot să zic că îmi era dor de asta.

D.P.: De ce?
L.I.: Să stau să caut în micile gesturi, în micile detalii, în nuanţele relaţiilor dintre personaje. E alt tip de lucru, mai fin, mai pur din punct de vedere actoriceşte. Nu e atât de convenţional cum e musicalul. Asta te şi echilibrează cumva, să nu cazi într-un anume tip de a face teatru. E mişto când la un moment dat într-o cu totul şi cu totul altă cheie să îţi dai un refresh.

D.P.: E prima dată când lucrezi cu Silviu Debu ca regizor. Cum a luat naştere această colaborare, respectiv acest spectacol?
L.I.: Da, e prima dată când lucrez cu Silviu ca regizor. El m-a sunat la un moment dat, a spus că are un text în patru personaje şi că i-ar face plăcere să lucrăm. Am zis: da, normal. Mi-a trimis textul şi mi s-a părut foarte mişto ideea lui. Era în pandemie şi ne-am întâlnit pe o platformă online, am citit acolo de câteva ori textul, ne-am familiarizat cu el, până să putem să repetăm pur şi simplu. Deci el m-a contact să facem proiectul.

D.P.: Te-ai mai întâlnit până acum cu un text de-al autorului Neil LaBute? Care au fost provocările acestui text, în primul rând?
L.I.: Nu, nu m-am mai întâlnit cu autorul. Prima provocare a fost traducerea. Nu mi se părea foarte vorbibilă, ancorată în prezent. Mi se părea vetustă şi pentru că textul a fost tradus acum 10 ani, dacă nu mai mult. Am avut aşa un mic disconfort când citeam şi aveam senzaţia de prăfuit un pic. Dar asta am reglat împreună cu Silviu, ce s-a putut retraduce, am retradus, iar ce funcţiona şi pentru noi a rămas. Eu fiind obişnuit cu un ritm cât mai alert şi cu implicare mult mai mare, cu situaţii limită, cu un teatru mult mai tumultuos şi mai activ, asta mi s-a părut un pic prea aşezat, prea simplu. Prea lent se produceau schimbările şi a fost o provocare să mă liniştesc şi să zic: spunem povestea, doar că o spunem mai lent de data asta, nu o mai spunem aşa cu conflicte, cu schimbări rapide. Asta a fost o provocare şi mi-a luat ceva timp să mă reglez şi să mă obişnuiesc cu acest ritm.

D.P.: Subiectul textului este unul extrem de actual - cu toată superficialitatea de care avem de-a face peste tot. Personajul Adam cum se comportă în această lumea plină de interes pentru forma lucrurilor?
L.I.: Cred că foarte rar mai există un Adam aşa curat, cum e el la început, în piesă. Pentru că obsesia asta referitoare la forma lucrurilor îi cam loveşte pe tineri devreme, în vremurile noastre. În şcoală deja, când ajung la vârsta lui - 20 şi ceva de ani, deja lucrurile sunt consumate. Şi mie mi se pare extrem de actual, doar mi se pare extraordinar că autorul a pus acest personaj într-o vârstă ca să aibă totuşi o maturitate, de asta nu l-a lăsat adolescent. L-a pus în postura de a avea 20 şi puţin de ani, de a avea o maturitate intelectuală, de gândit şi de a fi capabil cât de cât să înţeleagă lucruri, ceea ce sigur l-a alienat puţin. L-a făcut pe el mai puţin sociabil prin prisma trecutului pe care l-a avut, dar totuşi e adult. Şi atunci e mult mai şocant şi zguduitor când se întâmplă asta cu un adult. Şi sunt două planuri, o dată e asta cu forma lucrurilor şi alt plan este manipularea. Cu dorinţa de a-l face pe cel de lângă să fie pe placul tău.

D.P.: E atât de actual. Pare că se întâmplă oriunde, oricând.
L.I.: Extrem de actual. Aşa e. Şi în general oamenii nu se gândesc cum să fie ei oameni mai buni, şi cum să-şi corecteze defectele, cum să-şi dezvolte calităţile, să-ţi găseşti un partener care să te ajute să creşti şi să faci împreună cu el asta, ei se gândesc cum să-l facă pe celălalt să fie cât mai pe placul meu ca mie să-mi fie mai bine; şi eu să mă simt în confort. Astea sunt două planuri foarte actuale şi foarte vizibile în societatea în care trăim.

D.P.: Crezi că Silviu Debu poate să fie un spirit tânăr, nou pentru teatru? Şi dacă da, de ce?
L.I.: Da, eu cred că poate. Are nevoie de multe contexte în care să monteze, să înţeleagă, să se lovească de multe texte contemporane, de multe trupe de actori. Acest lucru nu poţi să-l o înveţi de acasă, numai din cărţi, numai citind piese de teatru. Ai nevoie să lucrezi cu actori, să fii inspirat de ei. Cred, asta e părerea mea. Acum el are modalitatea lui de a o face. Dar da, cred că poate şi face parte din valul de regizori tineri şi are acest spirit al prezentului nostru în care trăim. Cred că are nevoie de context. Să fie chemat să monteze, să aibă ocazia să pună diverse texte, în diverse trupe, locuri ca el să crească şi să dezvolte ca regizor.

D.P.: Este importantă forma lucrurilor (exteriorul) pentru un actor?
L.I.: Da, cred că e importantă. Oricât căutăm noi în interior personajele şi oricât căutăm să le găsim adevărul, asta o facem pentru ca noi să fim veridici pe scenă, să devenim autentici prin faptul că noi căutăm adevărul personajului în noi. Dar acest adevăr, după aceea, trebuie expus într-o anumită formă pentru ca publicul să-l poată recepţiona. Şi eu când vorbesc cu tine acum, când îţi transmit ceva, dau o anumită formă acelui lucru. Şi forma aia e în strânsă legătură cu mine şi cum sunt eu construit. Dar noi pe scenă facem personaje de toate facturile şi noi atunci trebuie să stabilim foarte bine forma, ca să putem reda acel lucru pe care îl gândim, să-l putem reda exact în forma respectivă. Poţi face Hamlet în 15 feluri, acelaşi actor. Diferenţa o face forma care îl va întrupa pe acel Hamlet. Cred că e foarte important să stăpânim asta. Acest lucru m-a ajutat şi pe mine ca om, să mă descopăr, făcând atâtea forme de personaje. Te compari pe tine în viaţa reală cu personajul respectiv şi zici: da, uite asta fac şi eu - calitatea mea o pun în acel personaj, dar acel defect poate că îl am şi eu. E un proces de a te descoperi pe tine.

D.P.: Dar din punct de vedere fizic?
L.I.: Din punct de vedere fizic cred că trebuie să fim într-o formă neutră. Adică da, sunt oameni distribuiţi şi pe emploi-ul lor, dar şi pe baza calităţilor actoriceşti. Adică este un plus şi cum arăţi. Eu cred că trebuie să fiu într-o stare neutră: trebuie să joc - să-mi pun o burtă şi să par mai gras, dar să joc şi un personaj mai slab. Trebuie să fiu într-o condiţie fizică foarte bună pentru că poate am de alergat sau de făcut nişte lucruri foarte rapide. Adică dacă e cineva care merge la sală, şi e bine făcut, adică bine, bine, nu o să poţi să-l pui pe scenă şi să joace un fătălău. Dacă eşti într-o condiţie fizică neutră, o să poţi juca cu asta oricând, o să poţi juca şi şi.


D.P.: Nu e prima dată când joci pe scena din Buzău. Te bucuri să te întorci aici? De ce?
L.I.: Da, îmi place. Mi-a plăcut întotdeauna să lucrez aici. Bine, am şi mulţi colegi care sunt de aici din Buzău. Jucând atât de des aici, cumva, am prins drag şi de publicul din Buzău care este foarte primitor şi tot timpul e aşa prezent în lumea teatrală. E o bucurie să mă întorc. Să-i văd pe cei de la tehnic, îi ştiu pe toţi, ani de zile am lucrat aici. Tot timpul e o bucurie să mai vin aşa cu câte un spectacol şi să revăd Buzăul, să le aducem aici câte un spectacol pe care îl facem în altă parte.

D.P.: Dacă ai putea să te distanţezi de rolul tău de pe scenă, crezi că spectacolul este potrivit pentru Săptămâna Teatrului Tânăr?
L.I.: Da, adică mi se pare un spectacol modern în adevăratul sens al cuvântului. Subiect modern. Stil de joc modern, decor modern. Mi se pare că are acest vibe tineresc. Suntem patru actori care suntem tineri toţi. Are tot pachetul pentru un spectacol care să se încadreze în Săptămâna Teatrului Tânăr.

D.P.: Când te gândeşti la teatru, care este primul lucru care îţi trece prin cap?
L.I.: Îmi vine un pachet întreg. E o bucată din viaţa mea. Când zic teatru, la asta mă gândesc în principiu. Dacă mi-aş împărţi viaţa în patru, o bucată ar fi teatru.

Viitorul unui actor se construieşte din fiecare zi de azi - Săptămâna Teatrului Tânăr, Buzău, 2021

 

Actorul Ştefan Pavel este buzoian şi pasionat de artă din copilărie, atunci când zdrăngănea la chitară şi îi urmărea pe legendarii Dem Rădulescu sau Toma Caragiu. De puţin timp a intrat în trupa Teatrului "Anton Pann" de la Râmnicu Vâlcea, de unde soseşte în oraşul său natal, la Festivalul "Săptămâna Teatrului Tânăr", jucând în spectacolul Emisie: Titanic Vals \\ În direct la microfon //, după Tudor Muşatescu, regia Matei Lucaci-Grünberg.

L-am întrebat pe Ştefan cu ce emoţie se întoarce la Teatrul "George Ciprian", de care este foarte ataşat, în ce mod se poate păstra spiritul tânăr în teatru, dar şi cum ar trebui să întâmpine un tânăr actor şansa care i se arată
.



Elena Coman: Pentru că suntem la un festival dedicat tinereţii, "Săptămâna Teatrului Tânăr", aş fi curioasă să aflu cum îşi petrecea adolescenţa buzoiană Ştefan Pavel?
Ştefan Pavel: Adolescentul Pavel se ducea în fiecare zi a săptămânii la liceul B.P. Haşdeu, se minuna de ce profesori are acolo si încerca să înveţe în fiecare zi câte ceva de la ei, asculta rock, încerca sa zdrăngăne la chitară tot felul de cântecele (încercând, fără prea mare succes, să impresioneze adolescentele din acelaşi liceu), se uita pe YouTube la toate videoclipurile care existau pe atunci cu Dem Rădulescu, Toma Caragiu sau Horaţiu Mălăele. A, şi nu rata niciun spectacol de la Teatrul "George Ciprian".

E.C.: Crezi că acest spirit tânăr este o condiţie sine qua non în teatru, pe care o conţine şi care păstrează dimensiunea ludică a actului artistic?
Ş.P.: Sigur că da. Sigur că nu trebuie sa excludem maturitatea artistică ce se dobândeşte odată cu vârsta, dar spiritul tânăr ar fi acel lucru care nu te lasă să te blochezi în nişte manierisme care riscă să se transforme în pietroaie legate de picioare, ci te împinge tot timpul către noi descoperiri, către fel de fel de reinventări.

E.C.: Eşti un prieten mai vechi al Teatrului "George Ciprian" şi al Festivalului "Săptămâna Teatrului Tânăr". A crescut sub ochii tăi sau, poate, chiar aţi crescut împreună. În ce fel simţi că a evoluat evenimentul după cele aproape opt ediţii?
Ş.P.: Haha, sună frumos. "Ştefan Pavel, prietenul Teatrului George Ciprian". Da, am crescut împreună cu acest festival, am avut plăcerea sa fiu chiar prezentator al său câteva ediţii. Evoluţia relaţiei noastre în aceşti opt ani? Am întinerit împreună.

E.C.: E destul de cunoscut faptul că buzoienii iubesc cu patimă teatrul. De ce crezi că e atât de puternică aici legătura dintre public şi fascinaţia teatrului?
Ş.P.: Poate şi pentru că, la începutul secolului trecut, din Buzău au plecat artişti mari ai scenei româneşti ca N. Niculescu Buzău, Velimir Maximilian sau George Ciprian. Poate şi pentru că spectacolele bune din Bucureşti veneau des aici. Poate şi pentru că buzoienii sunt oameni calzi şi veseli.

E.C.: Interpretezi mai multe personaje în spectacolul Emisie: Titanic Vals \\ În direct la microfon //, după Tudor Muşatescu, în regia lui Matei Lucaci-Grünberg, producţie a Teatrului "Anton Pann" din Râmnicu Vâlcea, care s-a jucat în a patra seară de festival, la Buzău. În ce mod se subordonează spectacolul temei "Săptămâna Teatrului Tânăr"?
Ş.P.: Autorii mari înving timpul. Tudor Muşatescu este un astfel de autor. Tinerii care vin la spectacolul nostru, recunosc în problemele tinerilor de acum 80 de ani aceleaşi frământări că ale lor. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu spectatorii mai maturi. V-am zis, e Tudor Muşatescu, e mare.

E.C.: Pornind de la conceptul inedit al spectacolului, în binomul clasic-contemporan, în ce măsură a fost reinterpretat sau recitit Tudor Muşatescu?
Ş.P.: Spectacolul nostru e o mică bijuterie care, deşi nu se poate încadra în seria montărilor clasice, e totuşi o montare "de epocă". Conceptul spectacolului este unul foarte ingenios, veţi vedea, deşi nu alterează niciunul din sensurile iniţiale ale textului lui Muşatescu.

E.C.: Eşti un actor care crede foarte mult în forţa comediei, ca parte din catharsis, aşa cum ai exprimat-o într-un interviu. Care sunt mecanismele prin care comedia te smulge din realitate şi îţi oferă un refugiu artistic? Ceea ce probabil e valabil atât pentru spectatori, cât şi pentru actori...
Ş.P.: Păi, uite şi tu... e o perioadă dificilă, uneori totul pare atât de sumbru. Şi în vremurile astea, meseria noastră ne ţine ocupaţi cu mecanisme comice. Ne ocupăm ziua repetând şi încercând să construim gaguri, poante, glume. Vrem să-i facem pe alţii să râdă, şi în timpul ăsta râdem şi noi. Cum să nu-mi iubesc meseria?

E.C.: De puţin timp, ai intrat în trupa Teatrului "Anton Pann" de la Râmnicu Vâlcea, o trupă tânără, creativă şi energică...
Ş.P.: Da, acum aproape o lună tinerii creativi şi energici de la Vâlcea m-au primit în mijlocul lor. Îi iubesc pe toţi şi pe fiecare în parte şi le mulţumesc pentru şansa asta.

E.C.: Cât de tare trebuie să creadă un tânăr actor în şansă ca ea să se transforme în realitate şi cum trebuie să se pregătească el pentru momentul în care se va întâmpla?
Ş.P.: Foarte tare. Dar nu trebuie să uite că atunci când şansa va veni (şi va veni), el va trebui să fie pregătit. De-aia tânărul actor trebuie să înţeleagă că în fiecare zi poate învăţa câte ceva care să-l aducă mai aproape de visul său. Viitorul său se construieşte din fiecare zi de azi. Şi în felul ăsta aşteptarea va fi mai suportabilă. :)