Conversaţii cu oameni dragi (IV.3) - În drumurile vieţii mele, mi-am dorit cu ardoare să mă pot uita oricând cu seninătate în ochii celor cu care m-am intersectat

 

Daniela pe la 20 de ani

Nicole Sima: Ce poză frumoasă! Şi îmi place mult bijuteria de la gâtul tău. Se potriveşte perfect cu finalul convorbirii noastre de data trecută, când am ajuns la nestematele tale: două diamante şi patru perle. Atunci însă am trecut doar pe scurt în revistă viaţa şi cariera ta, căci ne-am axat pe bunici şi părinţi.
Daniela Ştefănescu: Viaţa mea... Dacă e să pornim cu copilăria, ea a fost absolut fericită. Ai mei au ştiut cu dragoste şi tact să creeze în jurul meu senzaţia că trăiesc într-un paradis, chiar dacă ei se luptau uneori destul de greu pentru a realiza această impresie.

Daniela cu părinţii, pe la 10 ani

N.S.: Da! Când Mircea a fost interzis de comunişti, căci nu scria pe "gustul" lor...
D.Ş.: ... adică scria piese "burghezo-moşiereşti"...

N.S.: ... şi a trebuit să se reprofileze pe evocări istorice, ca să aveţi din ce trăi. Dar şi evocările lui, despre Cuza, Eminescu, Creangă, Caragiale, Alecsandri, sunt atât de emoţionant şi de captivant scrise, încât era o plăcere să mergem la Naţional şi să fim de faţă când îl ovaţionau spectatorii...
D.Ş.: ... la sfârşitul pieselor, strigând "Autorul, autorul". Tata urca pe scenă, cu zâmbetu-i luminos, dar timid, iar eu nu mai încăpeam în sală de mândră ce eram. De unde să ştiu eu ce luptă se dăduse în sufletul lui, trebuind să găsească o cale pentru a supravieţui dar a nu-şi încălca principiile şi a nu se supune pretenţiilor imposibile cerute scriitorilor de regim!
Paradisul copilăriei mele a fost luminos şi prin faptul că era cu noi iubita mea Mamai, bunica mea cea incredibil de bună, de caldă, de frumoasă până la sfârşitul vieţii, şi că trăiam în micul meu univers, ocrotită din toate părţile.

N.S.: Şi adolescenţa ta, a noastră, a fost de neuitat; erau anii de deschidere, în care nu te simţeai blocat ca în anii '80.

Daniela, în uniformă de liceană

D.Ş.: Şi nici interzicerea pieselor scrise de tata până la venirea comuniştilor n-a mai fost atât de dură, odată cu permisiunea de a se juca din nou Micul Infern, mai întâi pe scene din afara Capitalei, în 1968 şi '69, iar apoi în sfârşit din nou la Bucureşti, sub regia lui Sică Alexandrescu, în 1970; atunci a fost anulat, cum scria tata, "acel cordon sanitar care interzicea ca piesa să mai fie văzută de publicul Capitalei, ca şi cum ar fi fost ciumată şi lăsată să îmbolnăvească doar publicul din provincie". În următorii 10 ani, a fost jucată de 15 teatre!

Daniela cu tatăl ei, în 1970, în foaier, în pauză

N.S.: Şi i s-au reluat şi alte piese.
D.Ş.: Da! O bucurie pentru mine să le văd în diferite teatre, sau la TV, sau să le ascult la radio. Şcoala germană pe care am urmat-o 12 ani avea o atmosferă cu totul specială, trebuie să recunosc. Şi totuşi, planau acolo şi o tristeţe, o îngrijorare. Mulţi colegi de-ai mei, nemţi sau evrei, emigrau. A fost un val serios de emigrări la sfârşitul anilor '60 şi începutul anilor '70, anii mei de liceu, după ce în prima parte a anilor '60 emigraseră prieteni foarte buni de familie. Chiar şi prietenul meu din liceu era de fapt de origine germană şi normal că ai lui voiau să se întoarcă în ţara din care fuseseră obligaţi, când erau copii şi ţara lor era sub nazişti, să se refugieze spre est cu familiile lor. Au şi reuşit cu toţii să emigreze prin '74, dar atunci fiecare din noi o pornise deja pe drumul său. El şi soţia lui au făcut o carieră superbă în Germania, eu am rămas în ţară, întemeindu-mi familia.
Dorul îi mâna pe colegii şi prietenii mei să tot revină "la matcă". Îmi amintesc cum se asculta la noi în casă...

N.S.: Europa liberă... (eram atât de marcaţi ca nu cumva să audă cineva, încât chiar şi acum, când am pronunţat numele postului, era să-mi spun: "şşşşt, mai încet").
D.Ş.: Desigur, dar acum mă refer la piesa ta preferată scrisă de tata: Acolo, departe..., difuzată din când în când la radio. Protagonistul îşi caută "acolo departe" fericirea şi constată prea târziu că ea fusese chiar sub ochii lui. O dată era cu noi o prietenă din copilărie, venită în vizită în ţara de origine, căci o măcina dorul. A plâns tot timpul cât a ascultat piesa.

N.S.: Păi eu plâng şi acum când o ascult pe YouTube sau se mai dă la TV adaptarea pentru micul ecran.
Ştiu că la voi în casă se trăia cu mult curaj. Îmi amintesc că N. Carandino citea la voi, într-o foarte mică adunare de încredere, manuscrisul lui, ilegal pe atunci, Nopţi albe şi zile negre. Memorii din închisorile şi lagărele comuniste. Carandino a fost una dintre victimele "înscenării de la Tămădău", provocare organizată de partidul comunist împotriva unor membri ţărănişti de frunte, Iuliu Maniu, Ion Mihalache.
D.Ş.: Criticul, ziaristul, pamfletarul Carandino a fost bun prieten cu părinţii mei şi ascultam cu nesaţ amintirile lui, de la cele cumplite trăite în închisoare, la altele vesele, unele anecdotice, despre lumea teatrală, mult mai plăcute urechilor mele.

N.S.: Era cam temerar Mircea acesta al nostru... I-a sprijinit, pot spune i-a adoptat, pe unii dintre aceia care fuseseră nedreptăţiţi de regimul comunist.
D.Ş.: Aşa este. Dar nu mai erau anii '60, când dacă zâmbeai la un banc puteai intra la închisoare, cum s-a întâmplat cu bunul nostru prieten, Şerban Tassian, vestitul bariton al Operei. Din câte îmi amintesc, după o seară petrecută în 1961 între colegi "prieteni", au fost arestaţi toţi... în afara unuia...

N.S.: ... Adică turnătorul?
D.Ş.: Aşa s-a presupus. De azi pe mâine, Opera Română a rămas atunci fără "greii" săi.
Totuşi, în anii '70 ai tinereţii noastre s-a simţit o destindere, nu-i aşa? Puteai face şi bancuri... dacă nu erau prea directe. Tata, la Vila Scriitorilor de la Neptun, avea, ca de obicei, gura slobodă când se simţea bine într-un cerc de oameni apropiaţi. Cineva i-a atras atenţia: "Mircea, ai grijă ce vorbeşti. Aici şi pereţii au urechi." Ceea ce s-a dovedit a fi întocmai... Când s-a renovat vila după anii '90, au constatat că în pereţi erau îngropate microfoane...

Daniela cu părinţii şi Daita, 1978, Neptun, pe faleza din faţa Vilei Scriitorilor

N.S.: Ce vorbeşti? Acum, când mergi la Vila Scriitorilor cu pereţi fără urechi, nu o mai faci doar ca fată de scriitor, ci şi ca membră a Uniunii Scriitorilor. Aşadar, hai să vorbim despre activitatea ta literară.
D.Ş.: Am publicat schiţe şi povestiri încă din liceu în diferite reviste. Asta a apucat şi tata. Precum şi cercetările mele de lingvistică, imediat după terminarea studiilor. Atunci ar fi trebuit să mă înscriu la doctorat. Profesorul Mihai Isbăşescu, şeful catedrei de limbă şi literatură germană la Facultatea de Limbi Germanice a Universităţii Bucureşti, o adevărată personalitate în lumea germanisticii şi nu numai şi un om de mare calitate umană, avea "alocate" două locuri în acel an pentru doctoranzi. Mi-a făcut o propunere care m-a onorat, căci de abia ieşeam de pe băncile facultăţii: a vrut să mă înscriu pe unul dintre locuri. Nu s-a putut. Eram profesoară la un liceu din Bucureşti şi forurile "competente" (adică: INcompetente), care trebuiau să-şi dea acceptul, mi-au respins cererea căci nu eram membră de partid.

N.S.: Refuzaseşi.
D.Ş.: Da, în ultimul an de facultate. Iar ceea ce eu refuzasem se întorcea acum împotriva mea.

N.S.: Mircea refuzase, tu ai refuzat. A fost un semn de curaj în acea epocă. La asta mă referisem în prima parte a conversaţiei noastre, referitor la bunicii tăi paterni şi la faptul că nu şi-au încălcat principiile, iar în genele voastre s-a reflectat şi asta. Un curaj care îţi putea afecta viitorul, atâtea uşi fiindu-ţi închise.
D.Ş.: Nu regret lipsa titlului de Doctor. Ştiu de ce nu-l am. M-au "răzbunat" în schimb fetele mele, diamantele, după ce s-au "şlefuit". Dacă număr titlurile celor două fete "avem" un total de patru masterate şi un doctorat. Ce-şi poate dori mai mult o mamă?
Domnul profesor mi-a putut oferi atunci în schimb participarea la aceste colocvii extraordinare de lingvistică, în care am prezentat patru lucrări care ar fi fost probabil germenele a patru capitole din lucrarea mea de doctorat, şi publicarea studiilor mele. Aceste colocvii au fost coordonate de două personalităţi în domeniu, căci i s-a alăturat şi prof. dr. h.c. mult. Ulrich Engel, renumitul filolog şi germanist de la Institut für Deutsche Sprache Mannheim.

N.S.: Dar din câte-mi amintesc, refuzul de a intra în partid nu a fost singurul.
D.Ş.: Aşa este. Am luat-o încă din şcoală, refuzând o funcţie în UTC. Apoi am refuzat să fiu în consiliul UASCR (permanenta mea scuză, care se baza de fapt pe ceva real: "sunt timidă, mai retrasă, nu sunt foarte sociabilă, nu mi se potriveşte o astfel de sarcină"), ceea ce mi-ar fi adus la sfârşit, la repartiţie, o jumătate de punct în plus. Aşa am terminat "doar" cu 9.82...

N.S.: Vai, vai, ce ruşine! Ha-ha! Dacă ai fi terminat cu 10 nu mi-ar fi plăcut deloc. Te-aş fi socotit tocilară şi asta nu mai e simpatic.
D.Ş.: Pardon. Aş fi terminat cu 10.32. Deci total antipatică. Am beneficiat totuşi de o bursă în RFG, ceea ce a fost absolut inimaginabil; au căpătat-o câţiva studenţi care erau printre primii. Cred că a fost penultimul an în care s-au acordat aceste burse. Dintre noi n-a "fugit" nimeni, dar am impresia că în anul următor a fost ceva... sau a fost altceva..., nu ştiu, cert este că s-au suspendat bursele. Bursa mea era pentru continuarea studiilor în RFG. Şi... am refuzat-o şi pe aceea...

N.S.: Aşa cum a refuzat Isidor, bunicul tău matern, să studieze în străinătate, nevrând să plece departe de familie.
D.Ş.: Da. "E în gene", vorba ta. Deja cred că eram de pomină în facultate cu refuzurile mele. Îmi amintesc cum m-a chemat secretara-şefă şi... efectiv nu-i venea să creadă. Dar aşa eram eu. N-am vrut să-mi petrec doi ani din viaţă departe de părinţi, departe de cei dragi şi de tot ce-mi era drag. Ai mei au fost foarte impresionaţi şi m-au rugat să nu dau cu piciorul acestei şanse din cauza lor. Fiind probabil caz unic, facultatea a reuşit să-mi preschimbe bursa pe una de vară ("Sommerferienkurs") şi am fost şase săptămâni la Trier.

N.S.: Îmi amintesc perfect. Dar spune-ne cum ai ajuns apoi, din profesoară, în lumea editorială?
D.Ş.: Intrarea mi-am făcut-o la Editura Ion Creangă, la care depusesem manuscrisul cărţii mele Ţara păpuşilor, în speranţa publicării. Aveau nevoie de un redactor de germană (lector se numea atunci) şi, cum în cererea mea era şi un scurt CV, au aflat că studiasem germana. Însă nu îndeplineam două condiţii cerute de "cele două femei de sus", adică din Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Nu acceptau nici persoanele divorţate, nici ne-membre PCR. I-am zis directorului, domnul Viniciu Gafiţa, că prima condiţie o pot rezolva uşor, căci sunt deja cerută în căsătorie. A zâmbit, l-a amuzat "gluma", care nu era deloc glumă. A doua condiţie, nu. Dar, având în vedere că la literatura minorităţilor era atât de necesară ocuparea posturilor de lector cu specialitate maghiară şi germană, cele două limbi minoritare în care se publicau cărţile pentru copii, acolo se închidea un ochi şi erau primiţi şi filologi care nu erau membri de partid, urmând să fie ei convinşi ulterior.

N.S.: Te-ai recăsătorit în vară...
D.Ş.: ... şi astfel le-am dat fetelor un tată care, ca un adevărat erou, a suportat de atunci şi până acum şi "diamante" şi "perluţe" supărate, şi bolnăvioare, şi năzdrăvane, nu numai vesele şi bine dispuse. Legat de Cristi şi de mine, de familiile noastre, am remarcat o altă apropiere: bunicul lui patern, Ion Ghiga, a fost compozitor şi profesor la Conservator (deci în direcţia familiei voastre de muzicieni), cel matern, Gh. Focşeneanu, a fost colonel (militar ca bunicul meu patern); o bunică a lucrat în învăţământ (ca o bunică a mea, doar că a predat latina!!), cealaltă bunică a fost gospodină (ca şi Mamai a mea); tatăl lui, Mihail Ghiga, avocat (ca bunicul meu matern), mama lui, Georgeta Ghiga, filolog (ca mine...). Cu toate aceste gene moştenite, ce s-a gândit să devină el?

N.S.: Ceva ce lipsea din "colecţie"... Inginer!
D.Ş.: Exact. Chimist.

N.S.: De unde, ha-ha, şi chimia dintre voi.
D.Ş.: Siiigur! Oricum, a luat urechea muzicală de la un bunic, uşurinţa pentru limbi străine de la mamă...

N.S.: Păi te-o fi cucerit cântându-ţi la chitară în suedeză, ha-ha...
D.Ş.: Vezi că ştii tot?! Gândirea avocăţească şi uşurinţa de a "pleda" pentru o cauză le-a luat de la tată.

N.S.: Iar de la bunicul colonel?
D.Ş.: Sigur nu milităria, căci rar "a dat milităria jos din pod", deşi uneori ar fi fost o soluţie bună cu atâţia poznaşi în jur.

N.S.: Iar Daitei i-a dat un frate "geamăn"... Ce nostimă coincidenţă: Florin, zis Nuşu, băiatul lui, s-a născut la aceeaşi maternitate cu 12 ore după Daita, iar familiile voastre nici nu se cunoşteau pe atunci.
D.Ş.: Aşa este! I-am serbat împreună la aniversări, pe fiecare cu tortul lui.

N.S.: Asta cu serbatul Daitei "împreună", până să intre Nuşu în familie se întâmpla la noi în casă. Daita născută pe 16 mai şi Vlad al meu pe 19 mai, dar în alt an. Fiecare cu tortul lui, desigur!
D.Ş.: Revenind la "oile" noastre, de fapt la un căţel maidanez: momentul în care, proaspăt (re)căsătorită, am păşit în birourile Editurii Ion Creangă de la etajul şase al Casei Scânteii a fost... unul istoric. Dar, desigur, nu datorită mie, ci lui Arpagic, vestitul motan. De curând apăruse cartea Întâmplări de pe strada mea...

N.S.: Cartea Anei Blandiana despre "o vedetă de pe strada ei", în care îl parodia pe Ceauşescu. Nu am apucat atunci să pun mâna pe ea, dar aflasem că s-a stârnit un mare scandal editorial.
D.Ş.: Deşi avea un tiraj imens, fiind vacanţă a dispărut rapid cam trei sferturi din el. Însă tot rămăsese circa un sfert. S-a dat dispoziţie să fie retrasă din librării, dar s-a vândut pe sub mână la suprapreţ.

N.S.: Mie nu mi-a parvenit volumul, ci direct poezia, copiată cu stiloul şi dată din mână-n mână... Am rămas mută când am citit despre "cel mai vestit motan din oraş, căruia i s-au scris poezii şi i s-au făcut portrete".
D.Ş.: Mare curaj! Însă... directorul a fost destituit, redactorul de carte... dat afară. Redactorul-şef, epigramistul Ion Zarafu, a avut de dat explicaţii echipelor de securişti şi a scăpat nepedepsit, pentru că editura trebuia să producă, avea un plan de realizat. Aşa am intrat eu în această lume atât de specială, într-un moment de mare tumult, şi a trebuit să învăţ meseria din mers, căci cărţile erau în plan şi trebuiau să apară la timp, indiferent câte lupte lăuntrice se dădeau. În următorii doi ani s-au perindat patru directori. Nici unul nu rezista presiunii. Dar pentru mine a fost o perioadă de excepţie, căci a pus bazele unei profesii care m-a captivat. Am câştigat atunci o experienţă ce mi-a folosit până acum, am cunoscut personalităţi de seamă în munca editorială care s-a întins la diferite edituri - de la Creangă, la Kriterion, Humanitas, Trei, plus colaborări cu altele -, până am ieşit la pensie, şi a continuat ulterior prin colaborări.

N.S.: După ce cunoscuseşi atâtea personalităţi în copilărie. Prieteni buni ai părinţilor tăi, ca Sică Alexandrescu, Tudorică Muşatescu, actori... de i-aş înşira, cu diferite anecdote legate de ei, nu mai terminăm discuţia de azi.
D.Ş.: Prima mea carte, Ţara păpuşilor, a apărut la Creangă în 1988, la câţiva ani după ce tata nu mai era.

Ţara păpuşilor, debut editorial, 1988

N.S.: Ţi-a predat ştafeta.
D.Ş.: Acolo vorbesc despre "diamantele" mele. De aceea le tot numesc aşa. Cartea începe cu două diamante "neşlefuite" şi se încheie cu ele "aproape şlefuite". Ea a fost ilustrată cu mult talent şi umor de cunoscutul grafician Ştefan Damó. Cartea a apărut în 30.000 de exemplare şi s-a mai suplimentat tirajul cu alte 20.000. Îţi mai poţi imagina aşa ceva în ziua de azi? Povestirile care de fapt constituie capitolele unui microroman pentru cei mici sunt inspirate din viaţa fetiţelor mele, dar am adăugat destule "năzdrăvănii" şi din fantezia mea, având aceleaşi două muze poznaşe în jurul meu ca sursă permanentă de inspiraţie.

N.S.: Mie-mi spui?! Aveam şi eu în casă două muze inepuizabile.
D.Ş.: Pe Diana şi Vlad. Ce frumos au copilărit ai noştri împreună, fiind aproape de-o vârstă Diana şi Daita şi apropiaţi şi cei mici.

N.S.: Tot Ştefan Damó ţi-a ilustrat, dar de astă dată la Junimea, şi cartea în care Daita o învaţă pe mezină alfabetul, cu ajutorul literelor zglobii. Fiecare inventează cele mai fantastice întâmplări, ca să fie ea reţinută şi iubită cel mai mult de fetiţă. Foarte drăguţă idee!
D.Ş.: Cartea Fetiţele poartă roz... Însă viaţa mea nefiind doar roz, am scris şi romane pentru cei mari în care s-au răsfrânt literar crâmpeie din ea, împletite cu ficţiune.
Debutul de romancieră care avea să devină membră a Uniunii Scriitorilor la secţia prozatori, nu la literatura pentru copii, a fost Compoziţie la patru mîini.

Compoziţie la patru mîini, 1990, copertă de Done Stan

N.S.: "Literatură de sertar".
D.Ş.: Da, pentru că am scris romanul în 1984-86, cu multe întreruperi, şi pentru că reflectă şi zbuciumul prin care treceam cu toţii în anii '80 şi care-l făcea să fie sortit "sertarului".

N.S.: Compoziţie la patru mîini. Titlu interesant, din "domeniul meu". Eu ştiu de unde vine; poate explici tu pentru cititori.
D.Ş.: În faţa ochilor noştri se desfăşoară filmul vieţii eroinei, transformarea ei din copil în femeie de 30 de ani, când ajunge la un moment de cumpănă. După moartea tatii, am găsit "Caietele Danielei", în care el notase tot ce i se părea interesant, amuzant, emoţionant în viaţa mea de copil şi apoi de adolescentă.

N.S.: Ştiai despre existenţa lor?
D.Ş.: Da. Însă nu le văzusem niciodată. Uite, haha, e clar că ştiam, am pus şi în cartea mea, luând din caietele lui ceva despre când aveam 5 ani: "Cabotină... Cînd i se pare că a spus ceva cu haz, mă îndeamnă: Hai, tata, du-te şi scrie la caietu' meu ce-am spus!"
În roman, însemnările, care la început sunt doar ale tatălui, se întrepătrund apoi cu propriile notiţe ale protagonistei, căci timp de câţiva ani, aceste două personaje ale cărţii mele duc jurnale paralele...

N.S.: ... ca într-o compoziţie interpretată la patru mâini.
D.Ş.: Astfel apar uneori aceleaşi evenimente, dar privite prin unghiurile diferite a două persoane între care este o diferenţă de vârstă de o jumătate de secol.

N.S.: Da, Mircea avea 54 de ani când te-ai născut. Vârstă de bunic, dar câtă tinereţe şi prospeţime emanau din spiritul lui!
D.Ş.: Deci colaborarea mult dorită dintre noi doi se realizează postum, şi la fel am conceput şi colaborarea dintre tatăl şi fiica lui în volum, deşi ţin să precizez că în rest este multă ficţiune.

N.S.: A avut ecouri cartea, din câte-mi amintesc.
D.Ş.: Mă simt şi azi măgulită: au fost semnate cronici de nume ca Barbu Cioculescu, Alexandru Horia...

N.S.: ... Au fost şi interviuri la radio. Erai foarte emoţionată înainte, dar nu te dădeai de gol. A ieşit întotdeauna perfect!
D.Ş.: Dacă zici tu... În 1991, la un interviu, a vorbit superb şi scriitorul Dan Tărchilă, care, în afară de mama şi de Cristi, mi-a încurajat foarte mult şi el activitatea literară, când tata nu a mai fost. Iar Dumitru Almaş, deşi este uneori controversat, dar eu îi păstrez o caldă şi duioasă amintire ca om blajin, molcom şi cu certe aptitudini literare, a scris emoţionant despre carte.

N.S.: Ştiu că romanul tău a apărut într-un top!
D.Ş.: Top ten al cărţilor anului 1991, de la librăria Sadoveanu, apărut în România literară.
Revin la tata. S-a stins din viaţă în 1982. Lucrase la cel de-al doilea volum de amintiri.

Volumul al doilea al amintirilor lui Mircea Ştefănescu, apărut în 1998 la RAO

N.S.: Pe care tu şi mama ta aţi reuşit să-l publicaţi postum.
D.Ş.: La comemorarea unui secol de la naşterea lui. După moartea lui, manuscrisul fusese predat de noi editurii Eminescu, care-i publicase şi primul volum, pe când tata trăia şi a putut el să se confrunte cu cenzura. Dar acum trebuia s-o facem noi. Atât au tăiat din text, încât am decis amândouă să-l retragem. Însă, în 1998, alta fiind situaţia, a apărut la RAO, în îngrijirea mea de ediţie. Aceste memorii îi absorbeau foarte mult din energie, totuşi lucra zilnic, ca să-şi vadă terminată cartea. În ziua de 10 septembrie 1982, având 84 de ani, a scris "Sfîrşit" pe ultima filă. A doua zi a avut o criză foarte puternică de inimă şi, deşi îngrijirea la spital a fost excepţională, iar mama aproape nu s-a mişcat de lângă el şi eu veneam la ei când puteam lăsa cu cineva fetiţele, inima lui n-a rezistat mai mult de 22 octombrie. Catrinel avea 4 luni. Tata a apucat s-o vadă, s-o îndrăgească şi s-o "imortalizeze" în carte, scriind că a intrat în casa noastră "o nouă bucurie... Ana-Catrina...".

N.S.: Ce bine că a apucat-o şi pe Catrinel, cât de puţin. Cu Daita a fost altfel. A văzut-o crescând până la 5 ani şi ceva. Au petrecut vacanţe la mare, la munte, îi admira obrăjorii rumeni "ca două piersicuţe"...
D.Ş.: Daita se născuse odată cu naşterea Micului Infern, la Nottara, puţin după cutremurul din '77, când intram, puţin înfricoşaţi şi înfriguraţi, în sala neîncălzită de la subsol, unde se repeta piesa, în regia lui Berechet şi într-o distribuţie de excepţie, Silvia Dumitrescu-Timică, Lucia Mureşan, Ion Dichiseanu, Ştefan Radof ş.a.

N.S.: Asta aşa e, dar... doar n-ai născut-o acolo!
D.Ş.: Ei, nu... însă, în burtica mea, ea a participat la minunatele repetiţii în care parcă se formase o adevărată familie: toţi trecuserăm prin trauma cutremurului şi asta ne apropiase şi mai mult. Iar replicile pline de umor ale tatii ne făceau să râdem şi să ne relaxăm şi i-am spus Silviei de câteva ori că, dacă mă mai face să râd atâta cu harul ei de mare artistă, o să nasc acolo prematur.
Daita s-a născut deci odată cu premiera şi, ca şi spectacolul, a înflorit şi ne-a luminat zilele. Când spectacolul a făcut şi în 1992 furori, fiind interpretat pentru a 500-a oară, fetele mele au aplaudat frenetic alături de ceilalţi din sală. Iar la sfârşit, Daita s-a suit pe scenă ca să-i ofere Silviei - împlinea 90 de ani - un buchet cu flori; Daita avea 15 ani, de-o vârstă cu această montare.

N.S.: O fi inutil să adaug că eram de faţă? Ce momente incredibile! Câtă emoţie! Revino la Daita. Te-am întrerupt...
D.Ş.: Părinţii mei au iubit-o nespus, iar tata, care, într-adevăr, a apucat s-o vadă de 5 anişori, i-a dedicat nişte rânduri atât de gingaşe în Amintiri, în care transpar întreaga lui dragoste, dar şi umorul lui. Când a scris frazele despre ea, copila nu avea încă 3 primăveri. "Se spune şi de ea că-mi seamănă fiziceşte. Dar ce a luat de la mămica ei? Poate un calm cu tendinţe reflexive, poate o sensibilitate încă neprecizată, poate o delicateţe, ca aceea cînd mă «ocroteşte», dîndu-mi mîna să mă sprijine la coborîrea unei scări: «Încet... încet», fiindcă a aflat de la mine că sînt «bătrîn»." Continuă cu aprecierile lui suave, apoi scrie: "Dar să mă opresc la timp. E uşor să te faci de rîs ca bunic, socotind că nepoţica ta e cea mai şi cea mai..." Şi totuşi mai adaugă ceva despre limbajul ei. "Se spune că bebeluşii «strîmbă» limba. Ce greşeală! O strâmbă? O fac mai graţioasă, mai ingenuă." După câteva exemple nostime, încheie: "Şi ca să n-o lungesc... dumneavoastră puteţi spune cît veţi dori că vă plimbaţi prin Cişmigiu!... Eu cu Daita noastră ne plimbăm în Mişigiu... şi nu mîncăm cozonac (vi-l lăsăm dumneavoastră), noi mîncăm concozac!"

N.S.: Dar viaţa a trebuit să meargă înainte şi după ce Mircea n-a mai fost. Au urmat şi nişte ani frumoşi...

Daniela cu mama, fetele şi soţul ei, circa 1992

sau toţi cinci într-un desen al lui Ştefan Damó...

Ilustraţie din povestirea Danielei pentru Crăciun, LiterNet, 2015

D.Ş.: ... Da! Însă au fost şi unii mai puţin frumoşi. Atunci când viaţa m-a purtat mai des prin sălile tribunalului. Am încercat totuşi să iau răul spre bine şi să trag şi nişte foloase de pe urma acestor "clipe" atât de neplăcute. Şi anume, am asistat la nişte procese civile şi penale, intrând în diferite săli şi notându-mi ceea ce ar fi putut deveni situaţii de roman, plus limbajul caracteristic. Şi aşa a rezultat romanul Intrarea oprită.

N.S.: Cred că l-ai scris şi ca psihoterapie; scrisul tău a fost o descărcare, o defulare.
D.Ş.: Urmate de vindecarea rănilor... Ţin să punctez aici că în drumurile vieţii mele, mi-am dorit cu ardoare să mă pot uita oricând cu seninătate în ochii celor cu care m-am intersectat, căci nu am vrut niciodată răul nimănui; nici celor care mi-au făcut mie rău. Da, m-am eliberat...

N.S.: Da, draga mea, mereu ai ştiut să repari ceea ce "alţii" stricaseră, mereu ai fost generoasă, călcându-ţi uneori pe suflet, ca doar-doar să fie bine. Admirabil!
D.Ş.: Să trecem la eroina mea din Intrarea oprită: ea are de înfruntat atâtea neplăceri din cauză că trebuie să aibă de-a face cu instituţii ca tribunalul, procuratura, miliţia. Se loveşte de multe "intrări oprite", dar nu se lasă înfrântă, ci luptă. Cartea este şi povestea stingerii unei iubiri şi a înfiripării alteia, aşa că pe lângă dezamăgiri, zugrăveşte şi bucuria şi veselia răspândite de o familie care, precum pasărea Phoenix, renaşte mai puternică din cenuşă. Am vrut ca rândurile mele să conţină şi această notă optimistă. Oricât de jos o face viaţa să coboare la un moment dat, eroina nu se lasă doborâtă, ci îşi tot spune: "Capul sus! O să treacă şi acest moment" şi el va rămâne curând doar o amintire, care, ca toate amintirile, e sortită cu timpul să-şi piardă din amploare, să se estompeze. Orice amintire dureroasă devine cu vremea o simplă amintire.

N.S.: Este o carte în care fiecare a putut găsi un crâmpei din propriile deznădejdi, speranţe, reflecţii, simţiri, căci acţiunea traversează perioada anilor '80 plină de atâta zbucium şi ajunge după '89. Ce ecouri a avut?
D.Ş.: După lansarea cărţii, care a fost foarte emoţionantă pentru mine, au scris despre ea Liviu Antonesei, Dan C. Mihăilescu, Călin Stănculescu.

N.S: Îmi amintesc acum de o lansare şi mai emoţionantă, cea a romanului tău în care conjugi verbul "a spera": eu sper, tu speri, el (ea) speră... Nu numai datorită subiectului abordat, ci şi pentru că mama ta nu a mai apucat lansarea, iar Daita era în SUA şi, din motive cât se poate de obiective, n-a putut participa direct.
D.Ş.: Dar m-am consultat cu ea, ca specialistă în biologie, în genetică, aşa încât sindromul inventat de mine, pentru care am studiat atunci câteva cărţi de genetică şi embriologie, să nu se bată cap în cap cu ştiinţa. Şi a realizat la calculator şi coperta, după o idee a mea.

Romanul eu sper, tu speri, el (ea) speră...,
RAO, 2002: o fereastră deschisă spre lumina speranţei

N.S: După lansare, ştiu că s-a scris în presă foarte laudativ despre carte.
D.Ş.: Da. Au scris Luana Duschka, Călin Stănculescu şi am fost chemată la radio pentru nişte interviuri.

N.S: Ce este cu acel sindrom inventat?
D.Ş.: Eroina se luptă cu o boală genetică rară - sindromul Berler. El este produsul fanteziei mele, coordonatele acestei maladii neexistând, însă restul datelor ştiinţifice sunt reale. M-am documentat serios ca să nu scriu "anomalii", altfel decât cele cromozomiale. Eroina mea este pusă în faţa unei decizii grele pe care trebuie s-o ia în legătură cu calea de tratare a acestui sindrom căruia îi cade pradă.

N.S: Chiar dacă tu nu vrei să te laud, o voi face şi fără voia ta. Seriozitatea cu care tratezi fiecare cuvânt, fiecare afirmaţie a mers atât de departe, încât, traducând Jung sau Freud, ai aprofundat psihologia şi ai căutat să înţelegi cât mai adânc ceea ce traduceai. Ştiu cum te documentai şi mi se pare impresionant să văd că ţi-ai ales pentru acest roman de ficţiune un domeniu diferit, genetica, şi ai avut curajul să "te bagi" cu date concrete şi corecte ştiinţific, chiar dacă boala în sine este inventată.
D.Ş.: Mă faci să roşesc!

N.S: Nu-i nimic. Îţi stă bine. Ha-ha! Cartea ta este închinată legăturii indisolubile dintre mamă şi copilul ei.
D.Ş.: Asta este ideea de bază, cum bine ai subliniat. Legătura este simbolizată aici nu prin cordonul ombilical, ci printr-o boală declanşată în organismul mamei de instalarea sarcinii, dar pe care, pe de altă parte, numai păstrarea acestei sarcini o poate vindeca. Boala mamei, la rândul ei, se poate repercuta asupra copilului, care, salvându-şi mama, poate suferi el nişte urmări negative în evoluţia lui. În jurul acestui nucleu se ţese apoi firul acţiunii.

N.S: Acţiune ce are şi multe elemente vesele, deconectante, şi scene de umor, nu doar de luptă.
D.Ş.: Sigur! Ca să şi descreţim frunţile.
Prin această relaţie mamă-prunc am vrut să accentuez că, deşi aparent în viaţă copilul este cel care depinde de părinţii lui, realitatea este de fapt cu totul alta. Cu cât aceştia îmbătrânesc, vor avea ei mai multă nevoie de copiii lor. Aceştia învaţă de la tine despre o lume care apune, tu de la ei despre una în plină formare.
Inversarea clasicului raport reiese din faptul că de astă dată viaţa mamei este cea care depinde de fătul pe care-l poartă în ea. El este cel care poate face ca viaţa mamei lui să continue şi astfel, conjugând la prezent verbul a spera, ea să iasă din paranteză cu drepturi depline.

N.S: Cocuţa îşi dorea cu ardoare să ştie că alegi un final optimist. Eu ştiu exact cum s-au petrecut atunci lucrurile. Te rog să povesteşti, chiar dacă nu-ţi este uşor.
D.Ş.: Mama era bolnavă când am terminat de scris, dar noi speram că îşi revine. Daita a venit s-o vadă atât cât i-a permis să stea bursa de doctorat fără a o pierde, Catrinel a refuzat să mai plece în vacanţa de vară în SUA, ca să nu fie departe de bunica ei. Mama - cea cu care discutam ce scriu, aşa cum, toute proportion gardée, făcea şi tata - citise textul până spre paginile finale, după care îi fusese prea rău ca să-l termine. Pe 1 octombrie mi-a cerut să citească sfârşitul, căci, deşi o asigurasem că are o notă optimistă, voia să vadă ea cu ochii ei. A citit, mi-a zis că se termină exact cum şi-ar fi dorit. Curând a intrat Catrinel pe uşă după prima ei zi de studenţie, mama a exclamat veselă: "Bună, studento!" şi după câteva ore a închis ochii. Iar Daita care, cu o seară înainte, vorbise cu ea din America foarte mult la telefon, căci mamei îi revenise din energie...

N.S:... Daita, care era în Manhattan la Columbia University când i-aţi spus, iar asta se întâmpla la trei săptămâni după actul terorist teribil de la 11 septembrie, s-a suit în primul avion şi a ajuns la voi.
D.Ş.: Aşa este. La înmormântarea lui Marie-Claire, o purta deja în pântece pe cea care avea să ducă mai departe numele mamei mele: pe Claire, aşa că "moştenirea" ei continuă.
Cu moartea mamei se încheie încă un capitol esenţial din viaţa familiei noastre, în care a apărut curând următoarea generaţie.

N.S: Tu ţi-ai continuat activitatea profesională şi literară; în acest nou capitol, în familia voastră au fost, iarăşi, bune şi rele, dar ca în basme, binele a învins răul.
D.Ş.: Haide să lăsăm "finalul poveştii noastre" pentru data viitoare.

(Va urma)

Conversaţii cu oameni dragi (IV.2) - Am atâtea amintiri la Sinaia cu ai mei, cu Mamai, amintiri de neuitat, de vacanţă, de copilărie, de fericire

 

Daniela Ştefănescu, acum câţiva ani, în Lanikai Beach, Hawaii

Nicole Sima: Continuăm astăzi, dragă Daniela, convorbirea noastră?
Daniela Ştefănescu: Sigur, de abia aştept, mai ales că ţi-am rămas datoare.

N.S.: Da? Ura! Mă îmbogăţesc?
D.Ş.: Nu chiar. Sau, poate, dar nu financiar, ci doar cu nişte poveşti noi din trecutul familiei, căci de fapt cu ele îţi sunt datoare.

N.S.: Asta este cea mai mare bogăţie. Cât mă bucur că azi ajungem la cei cărora le datorăm...
D.Ş.: Asta apropo de datorie...

N.S.: ... înrudirea noastră. Dacă data trecută am vorbit mai cu seamă despre cei cărora le datorează Mircea Ştefănescu sămânţa umorului său atât de special, adică despre bunicii tăi paterni, acum aş vrea...
D.Ş.: ... vrei să afli mai multe despre părinţii mamei mele.

N.S.: Şi... ai uitat? Despre adevăratul glas de privighetoare din familie...
D.Ş.: ... cel al lui Mamai, bunica mea. Cum să uit? La ce crezi că mă refeream când ţi-am spus că ţi-am rămas datoare? Cu o poveste, una plăcută; căci ce-i mai plăcut decât o aniversare!
Zilele de naştere ale bunicilor mei materni veneau una după cealaltă, drept care le sărbătoreau deodată. Copiii - mama şi cu fratele ei puţin mai mare - de abia aşteptau să afle ce cadouri îşi luau părinţii şi uneori, făcând pe detectivii, reuşeau să-i vadă cum bagă ceva într-un sertar şi-l încuie sau cum ascund un pachet într-un dulap.
În anul în care mama lor împlinea 40 de ani şi tatăl lor 45, n-au putut descoperi nimic. Oaspeţii umpleau deja casa şi fraţii fierbeau de ciudă că nu aflaseră secretul. Dar misterul s-a dezvăluit curând: soţii, deşi nu se vorbiseră între ei, îşi pregătiseră unul altuia nu un dar material, ci unul de suflet, iar acesta nu se ascunde nici în dulap, nici în sertar. Deodată, la pian s-a aşezat Titi...

N.S.: ... una dintre surorile bunicilor noastre, care era profesoară de pian...
D.Ş.: ... şi, după câteva acorduri, bunica mea a început să cânte cu glasu-i de o dulceaţă rară, cald şi melodios: "Mîndruliţă de la munte / Ce nu treci colea pe punte".

N.S.: "Mîndruliţa" lui George Stephănescu... Mi-o amintesc cântând-o. Mă emoţiona întotdeauna.
D.Ş.: Bunicului meu i s-a pus un nod în gât de emoţie. Şi totuşi, cum nici darul lui nu era unul material, s-a stăpânit şi a început să-i recite cu vocea-i baritonală, vibrantă, o poezie pe care i-o compusese, care se încheia aşa: "De-ar fi să-ncep, din nou, pe culme, viaţa / M-aş închina tot ţie, dimineaţa / Intrînd în pragul tău, îngenunchind!"

N.S.: Ce romantic!
D.Ş.: Suflet de poet...
Bunicul meu era de părere ca la serbările de familie să ia parte şi puştimea, spre fericirea tuturor copiilor, adică a grămezii de veri primari. Tot el era cel care nu lăsa ca la mesele de toate zilele să fie serviţi întâi oamenii mari, aşa cum se practica în majoritatea caselor, ca între timp celor mici să li se lungească urechile de foame, până le venea în sfârşit rândul.
Dintre prietenii lui, Cincinat Pavelescu, magistratul poet şi epigramist, care cunoştea probabil plăcerea tatălui de a-i avea la masă şi pe copii, cum sosea întreba de ei. Importanţa pe care le-o dădea îi măgulea la culme şi, oricum decurgea conversaţia, el o aducea cu câte o glumă la înţelesul anilor lor fragezi. De obicei venea cu Radu Rosetti, celebrul penalist şi publicist, om plin de sensibilitate şi umor - şi amândoi erau în smoking, deşi ştiau bine că e o simplă masă de familie, aşa că şi copiii se "găteau". Bucuria de a sta cu ei la masă, ca nişte egali, a făcut ca toate acele reuniuni să li se întipărească în minte ca zile de adevărată sărbătoare.

N.S.: Cincinat Pavelescu, Radu Rosetti... Societate aleasă! Dar hai s-o iei cu începutul: venirea pe lume a bunicului tău, căci înlănţuirea evenimentelor tragice şi fericite este demnă de relatat.
D.Ş.: Da. Părinţii lui avuseseră cinci copii, pe care i-au pierdut într-o singură zi, în timpul unei epidemii de crup, o anghină difterică a traheei şi a faringelui care a făcut ravagii în zonă. Complet deznădăjduiţi, au plecat cu diligenţa prin Europa. Când s-au întors după mult timp, urmau să aibă un alt copil şi tot târgul...

N.S.: Parcă Târgu Ocna...
D.Ş.: Da... a venit să le arate cât se bucură pentru ei.
Într-o zi a apărut la ei cel mai vârstnic călugăr de la un schit din munţi. Era părintele Isidor şi venise de departe s-o binecuvânteze pe străbunica mea, spunându-i că, de va avea băiat, să-i dea numele lui şi că, deşi el e de altă religie, se va considera naşul spiritual al pruncului şi-l va ocroti. La fiecare aniversare, Isidor cel bătrân bătea un drum lung ca să-i frângă lui Isidor cel mic turta deasupra capului, după ce întâi se ruga şi-l binecuvânta. Acel călugăr pios n-avea cum bănui că peste ani fiul lui spiritual va fi, în afară de un mare avocat, unul dintre poeţii moldoveni ai înfrăţirii dintre rase: "Biserica din târguşoru' meu / Doi paşi de Casa mea de rugăciune / Nu arăta deloc amărăciune / Că sta aproape de-un locaş evreu!" începe unul dintre sonetele lui publicate în volumul Cânt milenar, în care dă glas emoţiei lui că biserica creştină era clădită chiar în faţa templului, într-o frumoasă armonie.

Bunicul matern al Danielei, în puterea vârstei

N.S.: Când mi-ai spus despre nenorocirea cu copiii morţi şi apoi venirea pe lume a fiului mult aşteptat, m-am gândit la George Enescu. Toţi cei şapte fraţi născuţi înaintea sa muriseră în copilărie, marele compozitor fiind al optulea. Îmi pot închipui ce a însemnat pentru părinţi naşterea lui. Isidor a mai avut fraţi?
D.Ş.: Patru surori. Părinţii lor îngrijeau a doua serie de copii ca ochii din cap. Îi supravegheau de aproape şi, când a terminat cel mai mare, adică bunicul, gimnaziul, s-au mutat în capitală pentru ca să urmeze aici liceul. S-a pus problema să fie trimis pentru studii în străinătate, dar nu a putut fi convins să plece departe de-ai lui...

N.S.: Extraordinar! Nu ştiusem. În schimb, ştiu bine ce ai ales tu, într-o situaţie similară. Genele, bată-le vina! Dar... să nu anticipăm.
D.Ş.: Cu sentimentele lui de familie, numai gândul unei astfel de distanţe care să-l separe de părinţi îl înnebunea. Aşa că a făcut facultatea la Bucureşti, iar în locul lui s-a dus la Paris sora sa, Lysica. Ea a urmat Medicina, a fost doctor acolo şi poetă de limbă franceză. A avut încă trei surori, dintre care eu o ţin minte pe tanti Bertica.

N.S.: Deci le-a dat Dumnezeu încă cinci copii...
D.Ş.: Da! Sobru şi fără prejudecăţi, tânărul sosit la Bucureşti urma să cucerească stima marelui avocat Constantin Nacu, profesorul lui de la Facultatea de Drept, pe care a absolvit-o cu brio. I-a devenit mai întâi secretar şi i-a purtat un adevărat cult toată viaţa. Drumul i s-a deschis spre o carieră strălucită, cu nişte pledoarii absolut memorabile, care l-au situat printre cei mai iluştri avocaţi ai noştri, unele fiind publicate în volume: Pentru artă (despre procesul dintre actriţa Maria Giurgea pe care a apărat-o împotriva unei decizii nedrepte a Direcţiei Teatrului Naţional) şi Apărarea generalului Văitoianu. I s-au mai publicat monografii juridice şi, desigur, câteva volume de poezie, dar şi de filozofie.

N.S.: Pe deasupra, îşi găsea timp să fie tată, un tată excepţional!...
D.Ş.: ... care le-a creat o solidă cultură generală copiilor lui. Cum adora teatrul, îi ducea şi pe copii la spectacole. Mama s-a îndrăgostit şi ea de teatru şi, haha, s-a căsătorit cu "Teatrul". Tatăl lor le vorbea înainte de piesă despre autor, timpul în care a trăit, ideile care l-au înaripat. La scenele mai încărcate emoţional, mama se strângea mai tare în fratele ei sau întindea mâna să atingă pe unul din părinţi, ca să-i simtă alături. Când, în Regele Lear, i se scot ochii lui Gloucester, mama şi-a întors capul îngrozită... şi ce vede? Monicu, plângând, se agăţa de tatăl lor, şuşotindu-i: "Eu n-o să-ţi fac niciodată aşa."

N.S.: Sufleţel curat de copil! O frumuseţe! Ştii asta de la mama ta. Ce mai ştii oare?
D.Ş.: În amintirile sale, mama citează din portretul pe care i l-a zugrăvit tatălui ei omul de litere şi jurnalistul Tudor Teodorescu-Branişte în Fresca Justiţiei Române: "Cu mersul svelt, cu silueta de o tinereţe ce parcă sfidează anii, domnul Birnberg trece prin viaţă ca unul din cele mai alese exemplare de intelectualitate pură a baroului nostru.
Multă vreme m-am întrebat: care este taina minunată a acestui avocat, care, în cea mai aridă ca şi cea mai pasionată dezbatere, aduce mereu o notă de înaltă, rară oratorie? Cum de nu şi-a încâlcit verbul în banalele clişee profesionale? Cum de izbuteşte să semene ici o imagine şi dincolo un cuvânt proaspăt? Cum a rămas artist într-o lume de breslaşi?
Anul trecut am primit un caiet de magnifice sonete: Cânt milenar, de I. Birnberg. Magicianul îşi trăda taina... Seara, după munca din Palatul de Justiţie, domnul Birnberg - ca să se spele de jurisprudenţe, de articole de cod, de texte, de doctrină - se afunda în apa limpede şi parfumată a sonetului..."

N.S.: Tatăl meu avea un exemplar din Cânt milenar. O să-l caut prin bibliotecă... Uite că am dat de el şi are o mică dedicaţie.

 

Dedicaţie de la Isidor Birnberg: Nepotului meu Mircea cu iubire

D.Ş.: Pentru a-şi limpezi mintea după o zi de procese, seara compunea sau citea poezie, sau se dedica muzicii, sau se cufunda în scrierile marilor gânditori ai omenirii, sau, ceea ce-i era cel mai drag, petrecea timp cu familia, dându-le copiilor senzaţia că părinţii lor trăiau doar pentru ei, pentru a-i face pe ei fericiţi.

N.S.: Te rog să te uiţi iarăşi în Amintirile mamei tale, pentru că mi-a rămas în suflet cum descrie ea fericirea duminicilor copilăriei.
D.Ş.: Pentru că duminica familia era şi mai unită, scrie mama, senzaţia ei era că "o duminică urma altei duminici şi, cu mintea mea de atunci, credeam că asta e rînduiala lucrurilor: veşnic după o duminică să urmeze alta. Numai că noţiunea asta abstractă de duminică era mai largă în închipuirea mea, cuprinzînd şi puţină fericire. O duminică e o zi obişnuită, căreia i se adaugă fericirea basmelor, a jocurilor, a convingerii că întruna aşa va fi. Era suficient să mă mîngîie unul din părinţi ca orice vis urît, orice necaz să se risipească, parcă luat cu mîna de ei. De aceea nici azi nu vreau să-mi explice nimeni că mă înşel. Nu, nu greşesc, credinţa mea absolută asta este: o zi obişnuită, plus puţină fericire, e pentru mine Duminică."

N.S.: Mama ta, Cocuţa, cunoştea foarte bine arta fericirii... A transmis-o mai departe, am "sorbit-o" şi eu.
D.Ş.: Cât mă bucur! Iubind arta, bunicul îi iubea şi pe oamenii de artă. Adesea i-a ajutat pe unii dintre ei. Şi, cum procesele îi aduceau onorarii bune, cunoscând necazurile şi lipsurile prin care treceau actorii, le-a pledat adesea gratuit cauzele în faţa justiţiei. El a pledat şi în franceză (un proces la Paris) şi se folosea cu uşurinţă şi de limba latină pe care o stăpânea foarte bine.

N.S.: Tu spuneai că bunicul tău, acelaşi om care avea de-a face la Tribunal nu numai cu persoane fine, ci şi cu lumea interlopă, doar ştim cât de pestriţ e universul din instanţă, se făcea alb ca varul dacă vedea o picătură de sânge curgând copiilor lui.
D.Ş.: Când un odor de-al lui era bolnav şi el intra în camera copiilor, se crea o adevărată brambureală. Exagerat cum era, atât se învârtea în jurul lor sâcâindu-şi soţia cu sfaturile, atât se foia, suspina şi o încurca la tot pasul, că până la urmă aceasta îl poftea afară. Când nu era chemat medicul familiei, mama era aceea care le punea termometrul, îi badijona în gât, le făcea frecţii sau le dădea îngrijirile necesare când se zgâriau, se tăiau ori se înţepau. Fără să stea o clipă la îndoială, copiii la ea mergeau, căci tatăl se muia ca o cârpă şi nu le putea fi de niciun ajutor.

N.S.: Cam aşa se întâmplă în cele mai multe familii. Noi, mamele, avem mai mult curaj şi chiar pricepere (datorită experienţei de zi cu zi). Cum spunea mama ta despre pusul ventuzelor? Era ceva comic acolo.
D.Ş.: Haha! Cu hazul ei proverbial... Spunea în amintiri: "Cel mai bine petreceam cînd ne puneau ventuze. Vă rog însă, un moment!... să fim bine înţeleşi: eu petreceam cînd i se puneau lui Monicu şi el cînd mi se puneau mie. Distracţia începea odată cu nenumăratele poveţe cu care tata o cicălea pe mama. «Vezi să nu fie prea mult spirt în pahare, să nu le pui prea dese, să nu ţii pămătuful arzînd deasupra copilului»... o mie de «să nu», care se terminau cu unul singur spus răspicat de mama: «Vezi mai bine să nu sperii copiii!»"
Alteori, râdeau toţi patru doar de dragul de a râde. "Fratele meu s-a pornit pe rîs, mama la fel şi eu după ei! Am rîs atîta, că a intrat tata să ne întrebe de ce rîdem. Niciunul nu mai ştia de ce - [...] habar n-aveam de ce ne prăpădeam de rîs. Cred însă că de fericire că eram toţi patru împreună şi ne iubeam într-atît că era de ajuns ca să fie unul bine dispus şi îi înveselea pe toţi ceilalţi."

Bunicii Danielei cu copiii lor

N.S.: "Reţeta fericirii"! Rămâne simbolică pentru familia voastră.
D.Ş.: Aşa este. Ai citat titlul unei piese a tatii. M-ai emoţionat câte poţi să ştii! Să sperăm că această "reţetă" o vor cunoaşte toţi urmaşii noştri!
Eram încă bebeluş când s-a prăpădit bunicul. În schimb, am avut fericirea ca pe bunica mea, pe Mamai, să o am lângă mine până la 13 ani. Cum locuiam împreună am multe amintiri, una mai duioasă ca cealaltă. A fost o femeie frumoasă, din tinereţe şi până la sfârşitul vieţii.

Bunica maternă a Danielei, în tinereţe

N.S.: "Cea care a întruchipat la maximum imaginea de mamă", scria mama ta despre ea.
D.Ş.: "MAMĂ prin vocaţie", scria tata despre ea. "Eu n-am avut o «soacră», ci o a doua mamă." Iar eu, ce să spun? Bunica mea, care m-a adorat şi pe care am adorat-o, a fost pentru mine idealul de bunică. De o bunătate fără margini - căci cuvântul bunică se trage din "bun", nu-i aşa? -, cu un zâmbet de o seninătate strălucitoare, aducea prin prezenţa ei calmă, delicată, prin tactul şi discreţia şi prin distincţia ei armonie şi înţelegere oriunde se afla.

N.S.: O chema Regina şi i se spunea "Marchiza". Îmi amintesc părul ei alb, frumos, ca de zăpadă.
D.Ş.: Da, noi aşa ne-o amintim, cu părul parcă pudrat de fulgi proaspăt veniţi din cer. Avusese cinci surori...

N.S.: ... una dintre ele, Miţa, fiind bunica noastră: a lui Simi şi a mea.
D.Ş.: De ea şi de tanti Marga, bunica vărului nostru Viorel, îmi amintesc cu mare drag. Cele şase fete aveau doi fraţi. Erau deci opt copii, destui ca să formeze o lume a lor, cu simpatiile, geloziile, certurile şi împăcările fireşti. Cel mai mare dintre ei, Iosef Cohen - care a ajuns preşedintele Comunităţilor Spaniole -, fusese coleg de avocatură şi prieten cu bunicul meu şi prin el se cunoscuseră bunicii mei; s-au îndrăgostit şi şi-au unit destinele. Iar tânărul avocat şi poet îi înălţa monumentul iubirii lui şi în versuri emoţionante, după cum ţi-am zis. Şi îmi amintesc cum ea le recita şi recitea cu dor când eram mică şi el se stinsese deja din viaţă. Mult mai târziu am realizat concret că el locuise tot acolo, în casa mea părintească, după ce casa lor superbă fusese bombardată în 1944 şi se mutaseră la copii, aducând şi tot ce se putuse salva dintre dărâmături.

N.S.: Prin câte au trecut şi ei... Daniela dragă, eu îmi tot amintesc câte ceva din povestirile Cocuţei. Este atât de real ceea ce spune ea despre minunea ce se petrecea când avusese otită şi o durea urechea foarte tare...
D.Ş.: ... Însă durerea dispărea ca prin farmec când mămica ei o purta în braţe şi îi cânta Nani-nani, puiul mamii. Îi amorţeau braţele, dar nu o lăsa jos până ce copila nu adormea liniştită: "Blîndeţea şi dragostea cu care mă învăluia mama aveau darul să-mi alunge durerile, să-mi dea senzaţia unei mulţumiri depline. De aceea, toate bolile copilăriei prin care am trecut sînt pentru mine amintiri de zile fericite, oaze calde unde mă refugiez de cîte ori dorul de mama mi se pare de nesuportat."

N.S.: Pare ciudat, dar nu este. Eu simt acelaşi lucru, când mi-o amintesc pe mama mea pe când eram bolnavă. Mângâierea ei îmi lua cu mâna durerea, iar perioadele de boală, cu prezenţa sa liniştitoare, mi-au rămas ca o căldură în suflet. Scuzaţi paranteza, dar ştiu că tu ai acelaşi gen de amintiri.
D.Ş.: Sigur că am. Mama mea vorbeşte în amintirile ei despre "al şaselea simţ" care era extrem de puternic la mama ei, iar de câteva ori acest simţ a fost salvator. "Parcă atras de un magnet, capul mamei apărea la geam cu puţin înainte ca inevitabilul să se producă şi ne scăpa de multe păţanii. Aşa s-a întîmplat odată, cînd Monicu învîrtea o lopată mare în jurul capului strigînd: «Pe cine oi lovi, vina mea n-o fi.» Ei bine, tocmai cînd eu mă pregăteam să mă apropii de el ca să văd dacă îmi sparge într-adevăr capul, m-a oprit glasul mamei: «Stai pe loc! Ţi s-a urît cu capul întreg?»"
Şi avea şi un al şaselea simţ al bunicii, ocrotindu-mă mereu... Mi-o amintesc mereu aproape de mine, căci ea vedea de casă şi de gospodărie, fiind absolut desăvârşită şi în această calitate.

N.S.: Pregătea nişte mese care erau renumite în cercul lor de prieteni.
D.Ş.: Ştia să fie o adevărată amfitrioană, iar cei primiţi de ea cu braţele deschise în casă şi la masă se simţeau imediat în largul lor, căci francheţea şi darul ei de a crea antren îi îndemnau la veselie şi glumă. Ceea ce a moştenit şi mama, fiind şi ea în cercul ei sufletul petrecerilor. Tata, desigur, era magnetul, dar el era mai timid, mai retras, şi avea nevoie de o atmosferă specială ca să se deschidă şi să iasă la suprafaţă întreg umorul lui.
Dar să revenim la bunica dornică s-o facă pe nepoţica ei să... mănânce. Mare of! Cu mine se găsise... cu cea mai mofturoasă fetiţă la mâncat din generaţia mea.

N.S.: Aoleu! Ţin şi eu minte cum mâncai. Pardon! Cum NU mâncai.
D.Ş.: Îi chinuiam rău la masă, dar am avut porţia mea mai târziu din această "bucurie" din partea unora dintre... descendentele mele.

N.S.: Tot genele, bată-le vina...
D.Ş.: În ultimii ani, ea nu mai venea cu noi la mare, nu-i făcea bine. Serile, mama mergea în (actualul) Eforie-Sud la PTTR (Poştă, Telefon, Telegraf, Radio), dacă ţii minte iniţialele, primul T fiind de la telefon, şi aştepta uneori cu orele ca să fie chemată într-o cabină în care telefonista făcuse legătura cu Bucureştiul şi să ne liniştim că bunica mea este bine. Sigur, unchiul meu o vizita des cât eram noi plecaţi. Când ne întorceam la Bucureşti, ne aştepta cu o masă bogată şi, aşa mofturoasă cum eram, nu puteam să nu tabăr pe vinetele ei extraordinare, aproape albe de cât le frecase cu lingura de lemn, cu ardei copţi alături, şi pe "baniţa", cum o numea ea, prăjitura formidabilă cu multe vişine pe care o făcea ca nimeni altcineva. Însă, în general, nici nu mă atingeam de plăcinte şi prăjituri când le punea pe masă, proaspăt ieşite din cuptor, ci, spre disperarea ei, veneam înainte în bucătărie şi "furam" coca crudă... doar asta voiam să gust. Dar nu cred că mă certa, nu-mi aduc aminte să fi ridicat vreodată vocea - în afară de atunci când cânta arii din opere sau operete.

N.S.: Într-o vară a stat la noi câteva zile pe când eraţi plecaţi la Eforie şi ne-a făcut o salată de vinete incredibilă. A frecat la ea ORE în şir, nu exagerez! Şi a ieşit albă ca zăpada. Deci la mare nu mai venea cu voi, dar la Sinaia o aveaţi mereu.

Pagină de album: poze cu Daniela şi bunica ei Mamai la Sinaia

D.Ş.: Sigur că da! Îmi amintesc cum, pe la vreo 10-12 ani, îmi întrerupeam din când în când joaca nebună cu copiii, care începea de dimineaţă şi se mai termina doar pe seară, pentru a veni măcar câteva minute la ea care se odihnea la aer curat, într-un fotoliu pe veranda familiei la care stăteam an de an în gazdă; verandă care-i plăcea şi tatii foarte mult şi unde au luat naştere multe idei şi scene din piesele lui de teatru.

N.S.: Tot la Sinaia, dar în vila Cocuţei, de fapt a părinţilor ei, care a fost apoi luată cu japca, fără o lege scrisă, şi în casele de Creaţie de la Peleş şi Cumpătu, au prins viaţă personaje, s-au înfiripat idei care au devenit apoi piese de teatru.
D.Ş.: Aşa este. Am atâtea amintiri la Sinaia cu ai mei, cu Mamai, amintiri de neuitat, de vacanţă, de copilărie, de fericire. Ea a fost un om total lipsit de egoism, fiind complet dăruită familiei şi trimiţându-i pe cei tineri să-şi vadă de viaţa lor socială, fără vreun regret că o lasă pe ea acasă. Tata, ca dramaturg, şi mama, ca iubitoare de artă, de teatru, ieşeau seara la spectacole şi apoi, cum era pe-atunci, la masă în oraş cu prieteni, cu scriitori, regizori, actori, scenografi. Eu rămâneam de obicei cu Mamai şi petreceam ore minunate noi două, doar noi două, de care îmi voi aminti cât voi trăi. Părinţii mei mi-au zis că, simţind că i se apropie sfârşitul, le-a şoptit: "Eu i-am spus Danielei tot ce aveam să-i spun." Aşa este, dar cred că ar mai fi avut multe de spus adolescentei în devenire care eram pe-atunci. Şi cred că cea mai importantă sămânţă pe care a sădit-o în sufletul copilei Daniela a fost sentimentul familiei, care este şi va fi principalul meu factor călăuzitor în viaţă.

N.S.: Pot depune mărturie!
D.Ş.: Unul singur dintre cei pe care îi evoc acum mi-au cunoscut şi o parte din familia pe care urma să mi-o întemeiez eu. Monicu, nenea Moni pentru mine, fratele puţin mai mare al mamei. Doar el a apucat şi prima reprezentantă a generaţiei următoare: pe Daita până la un an şi ceva.

N.S.: A apucat-o şi pe Diana mea, mai bine zis, a auzit că a venit pe lume şi mi-a trimis o telegramă de felicitare. Era deja grav bolnav şi mă impresionează cu atât mai mult că a avut puterea să mă felicite.
D.Ş.: Te cred. Mi-l amintesc la noi acasă, cum se întindea cu faţa-n sus pe patul meu şi o ridica pe Daita, întinzându-şi braţele, pentru a o face "avion" deasupra lui. Fetiţa râdea toată, cu glasu-i cristalin care umplea toată camera, iar în acele clipe el era fericit. Este adevărat că atunci, spre sfârşitul vieţii, îşi găsise şi el în fine fericirea în făptura doamnei care l-a iubit şi care a rămas apropiată de noi şi după moartea lui. Căci în viaţa personală nu prea avusese noroc până atunci, deşi pe plan profesional a fost împlinit.

Monicu, fratele mamei Danielei

N.S.: Era avocat.
D.Ş.: Amândoi fraţii, şi tot aşa şi tatăl meu, se îndreptaseră spre Drept, dar cel care a păşit cu dreptul pe urmele tatălui său a fost Monicu care, după doi ani de Politehnică, a urmat şi încheiat facultatea de Drept, devenind şi el un avocat de clasă.
Mama povesteşte cu haz cum de mic avocatura îi era în sânge. Odată după ce Monicu a fost bolnav şi ţinut vreo două săptămâni în pat, în prima clipă când l-au lăsat să iasă în fine din casă, glonţ... sus pe chioşc! Şi ce prilej crezi că i s-a ivit atunci? Nici mai mult, nici mai puţin decât să scape o găină de la moarte.

N.S.: Nu mai spune!
D.Ş.: Bucătăreasa avea în mână pâinea şi cuţitul şi se hotărâse domnia-sa s-o înşface şi s-o taie pe moţata cea grasă, pentru că tot nu mai făcea ouă. Printre frunzele unui pom cu crengile lăsate pe acoperişul chioşcului pe care tocmai sărise, năzdrăvanul a descoperit un fel de cuibar plin cu ouă. Şi astfel a pledat de acolo de sus în apărarea nevinovatei fiinţe care-şi făcuse datoria, dar nu putea s-o dovedească singură. Glumeşte mama că acesta a fost debutul în cariera lui, în care, ca şi tatăl lor, a apărat mulţi nevinovaţi, pe care i-a salvat, dovedindu-le în instanţă inocenţa.

N.S.: Erau cinci veri cam de-o vârstă: tatăl meu, Cocuţa, fraţii lor şi Sandu...
D.Ş.: ... care au crescut nedespărţiţi şi s-au iubit de mici şi până la sfârşitul vieţii. Chiar dacă se mai ciorovăiau, săreau ca nebunii dacă vreunul dintre ei intra în bucluc. Sau dacă merita să fie pedepsit în urma vreunei zburdălnicii mai mari. Nu s-ar fi trădat în niciun caz. Desigur, cu mintea de adult, mama şi-a dat seama că greşiseră uneori, însă spiritul de clan era mai tare ca orice.
Aşa, de exemplu, într-o joacă nebunească de-a prinselea, Mircea, viitorul tău tătic, a alergat după Monicu, acesta a trântit portiţa unui gărduleţ de fier cu ţepi care separa partea din spate a curţii de cea din faţă, pentru a o face obstacol în calea lui Mircea; în clipa aceea Monicu a căzut cu pulpa într-o ţeapă de fier şi vărul lui a intrat cu burta în altă ţeapă a portiţei, amândoi începând să sângereze deodată în faţa surorilor lor care şi-au pierdut capul încercînd să-i îngrijească şi, totodată, să facă să dispară urmele, pentru ca cei mari să nu afle.

N.S.: Zicea tata că i-au ascuns în pivniţă, au turnat pe ei apă rece până s-a oprit sângele, îngheţându-le în schimb pulpa şi burta. Niciunul n-a scos un geamăt şi nimeni, în afară de ei patru, n-a aflat nimic. Au avut mare noroc! Ţepile de fier ruginit le intraseră în carne şi... i-a ajutat Dumnezeu să scape sănătoşi!
D.Ş.: Chiar aşa! Ştiu de la mama ce fericit a fost tatăl lor când Monicu a devenit avocat şi, ce mai, coleg cu el! A făcut o frumoasă carieră despre care voi spune doar atât: într-un proces în care i-a revenit cuvântul înaintea scriitorului şi avocatului de mare talent Ionel Teodoreanu, acesta, după ce l-a auzit pentru prima dată pledând, şi-a început propria pledoarie astfel: "Onorată Curte, înainte de toate, ţin să-mi fac o datorie de coleg mai vârstnic, exprimându-mi emoţia acestui moment, în care am asistat la naşterea unui nou mare avocat."
"A fost", scrie tatăl meu despre cumnatul său, "fratele ideal, frate cu foarte puţin mai vîrstnic, conştient încă din copilărie că prima lui dovadă de bărbăţie este să fie ocrotitorul, cavalerul şi apărătorul de fiecare clipă al surorii lui. S-au iubit cu adevărat frăţeşte şi, la rîndul ei, ea i-a fost sprijin şi mîngîiere la toate cotiturile aspre ale vieţii."

N.S.: Aşa a fost. Am văzut şi eu în multe ocazii... Ce zici? Vorbim acum despre părinţii tăi?
D.Ş.: Vorbim. Având în vedere că dintre toţi cei de mai sus pe ei i-am cunoscut... cel mai bine...

N.S.: Şi eu!!! Ha-ha!
D.Ş.: Da, pare amuzant ce zic. Sigur că i-am cunoscut mai bine decât pe generaţia anterioară, dar, cum bunicii mei paterni au fost orfani, cred că de fapt este o binecuvântare, nu ceva de la sine înţeles.

N.S.: Mă gândeam că, având în vedere că nişte crâmpeie din viaţa părinţilor tăi sunt deja întreţesute în cele ale părinţilor şi fraţilor lor, să facem aici doar o prezentare cât de cât succintă a lor şi să împletim în următoarea noastră convorbire viaţa lor cu a ta...
D.Ş.: Foarte bună idee. Te ascult... după ce ţi-aş aminti cum s-au cunoscut, când tata era deja dramaturg de succes, iar mama, cu 17 ani mai tânără decât el, avea 25 de ani şi, fiind desigur iubitoare de cultură şi de teatru, îi cunoştea piesele.
Într-o seară de toamnă a lui 1938, tata s-a dus cu un prieten la Corso. Povesteşte în Amintirile lui că acolo au văzut doi amici şi, între ei, o fată. L-a frapat pe loc figura ei luminoasă, în special datorită ochilor mari, verzi, senini, zâmbitori. A rămas tata în faţa mesei ca siderat şi l-au întrebat ce e cu el. "Cauţi pe cineva?" - "Dacă aţi şti voi de când o caut! Am parcurs o lume după ea. Am căutat-o în toată Italia, pe Coasta de Azur - până şi în Corsica! Aşa că, mai bine prezentaţi-mă." - "Nu e nevoie", a intrat ea în vorbă. "Am văzut Comedia Zorilor şi Veste bună." Atunci, încurajat, a pus o întrebare: "Spuneţi-mi, are vreo soră?" - "N-am." - "Ei, atunci... sau îmi găseşti una la fel ca dumneata... sau te răpesc!" Prietenii au făcut haz... fata a făcut haz...
"Şi aşa a început, dintr-o obrăznicie a destinului, într-o seară la Corso, «suplimentul» meu de viaţă, după ce am privit în ochii verzi şi senini ai fetei căreia îi datorez tot ce, prin ea, mi-a dat Dumnezeu mai scump şi mai sfânt pe lume: căminul, fetiţa şi nepoţelele noastre...", scrie tata. Continuă tu, Nicole, căci aceste rânduri ale tatii mă emoţionează de fiecare dată.

Părinţii Danielei, fericiţi, armonia dintre ei văzându-se aici şi în sincronizarea paşilor

N.S.: Dramaturgul Mircea Ştefănescu... l-am avut în manualul de Română... Îţi închipui cu câtă mândrie i-am spus profesorului nostru că este unchiul meu! Şi aveam de ce să mă mândresc. Mircea a avut o carieră de mare succes. A început curând după primul război mondial ca redactor şi cronicar la ziarul Epoca, apoi a fost liber profesionist. A avut în continuare colaborări şi cronici dramatice şi literare în Epoca, Vremea, Rampa, Semnalul, Ordinea, Curentul etc. Dintre piesele lui de succes în anii interbelici şi postbelici, o să amintesc aici doar câteva titluri... să zicem 10 din... din câte?
D.Ş.: Din... ZECI.

N.S.: Încep cu Micul Infern, considerată una dintre cele mai valoroase comedii româneşti, care se joacă şi acum pe prima scenă a ţării (mă rog, când Teatrul Naţional Bucureşti îşi poate deschide porţile în această pandemie) cu sălile pline, după ce între 1977 şi 1992, an în care Silvia Dumitrescu-Timică a împlinit 90 de ani şi a jucat pentru ultima dată în rolul "Soacrei", se ajunsese la Nottara la 500 de reprezentaţii (eram şi eu în sală!! Pur şi simplu, aplauzele nu conteneau). Aş continua cu Căruţa cu paiaţe care s-a jucat de atâtea ori în multe teatre din ţară, iar în stagiunea 1977-78, Teatrul Naţional din Bucureşti a sărbătorit 125 de ani de la prima reprezentaţie, într-un spectacol grandios, în regia lui Mihai Berechet, cu această piesă; ea este scrisă pentru sufletul actorilor, aceste "paiaţe", cum erau numite, dar care prin pasiunea şi dăruirea lor au pus bazele teatrului românesc autentic.
D.Ş.: Pentru această piesă a fost în 1951 Laureat al Premiului de Stat.

N.S.: Alte piese sunt: Rapsodia ţiganilor...
D.Ş.: ... pentru care a primit Premiul I.L. Caragiale al Academiei în 1949...

N.S.: ... Reţeta fericirii, Vis de secătură, Ave Maria, Patriotica română, Cuza Vodă, Procesul domnului Caragiale şi Eminescu, nr. 10 în înşiruirea mea, dar de nota zece şi datorită faptului că Mircea împreună cu Sică Alexandrescu l-a "descoperit" pe Ion Caramitru pe băncile Facultăţii şi l-au distribuit în rolul titular, asigurându-i astfel debutul în 1964 pe prima scenă a ţării în teatrul al cărui director este deja de atâţia ani. După cum se vede, sunt foarte bine documentată, mai ales că eram prezentă, împreună cu ai mei, la premierele lui.
D.Ş.: Eşti foarte bine documentată aşa că te rog să continui...

N.S.: A scris şi prelucrări, şi teatru radiofonic, şi teatru TV, şi film TV, şi scenarii de film, dintre care ne delectăm în fiecare an cu Telegrame (după Caragiale) şi Bădăranii (după Goldoni). A, să nu uit traducerile din Tristan Bernard, Jean Anouilh, Jean Paul Sartre, Shakespeare, Molière. Şi, desigur, opera tipărită în multe volume şi referinţe critice foarte multe, semnate de nume prestigioase, ca: Eugen Lovinescu, Tudor Muşatescu, Şerban Cioculescu, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Perpessicius, N. Carandino şi alţii. Piese traduse şi jucate în străinătate: Grecia, Finlanda. Intrări în dicţionare româneşti, dar şi în The World Who's Who of Authors, 1976. A fost considerat "adevăratul creator al comediei sentimentale", citat pe care l-am găsit în Viaţa românească, 1968. Mă opresc aici, căci mi-am propus să vorbesc "succint".
D.Ş.: Puţin şi despre mama?

N.S.: Sigur că da. Marie-Claire Ştefănescu, Cocuţa pentru noi toţi, a fost un om cald, sensibil, dăruit familiei şi plin de umor, optimism, tinereţe şi prospeţime. Toţi am iubit-o foarte mult! Mie mi-a fost o adevărată prietenă şi am simţit că bariera de vârstă nu există între noi. Concluzia? Mă mândresc nespus cu locul privilegiat pe care l-am ocupat ŞI EU în viaţa ei! I-a fost un sprijin real soţului ei, fiind muza lui, prima lui cititoare cu ochi critic, colaboratoarea lui. Au scris nişte piese de teatru împreună, dintre care menţionez acum Nepotul domnului prefect, jucată în 1950 la Teatrul Naţional din Bucureşti, în regia lui Sică Alexandrescu. Soţii au colaborat şi la traducerea unor piese. Cocuţa a avut nişte interviuri foarte interesante în presă, la radio şi la televizor, în care ne fascina cu memoria şi cu spontaneitatea ei şi cu faptul că avea mereu ceva interesant şi inedit de comunicat.
D.Ş.: Mama era foarte simpatizată, trebuie să subliniem. Avea carismă!

N.S.: Oho! Aşa este! Din 1975 şi până în ultimii ani ai vieţii şi-a scris memoriile. Primul volum cuprinde copilăria ei, al doilea viaţa de adultă, alături de un dramaturg de succes, anii fericiţi cu el, dar şi cei atât de grei din timpul războiului, al legilor rasiale, când au fost mereu uniţi, la bine şi la rău. Stilul ei spumos, umorul care răzbate permanent ne fac să citim cu uşurinţă şi plăcere rândurile scrise de ea.
D.Ş.: Aici este momentul să adaug ceva. Editura LiterNet mi-a făcut marea bucurie să publice - cu pozele-document de epocă, alese de mama cu atâta minuţiozitate -, în 2016, primul ei volum de amintiri, Unde eşti, copilărie! (descărcaţi gratuit aici) şi are în pregătire...

N.S.: Hai să nu spunem chiar tot...
D.Ş.: Nu spunem! Însă vreau să zic în încheiere că a mai scris două cărţi nu despre copilăria ei, ci a nepoţelelor ei scumpe. De astă dată nu a dactilografiat textele, ci le-a scris la calculator, căci s-a adaptat cu uşurinţă vremurilor.

N.S.: Cred că este timpul să revenim la tine, deşi aş vorbi încă atâtea despre ai tăi. Dar îi vom regăsi în viaţa ta, a noastră, în alte convorbiri pe care sper să le purtăm.
D.Ş.: Multe în viaţa mea s-au "învârtit" în jurul germanei. Dar asta, haha, nu m-a făcut o "învârtită".

N.S.: Chiar deloc, pentru că fiecare astfel de activitate ai făcut-o prin muncă, nu "învârteli".
D.Ş.: Măcar om de afaceri puteam să mă fac. Asta da, afacere! Aş fi putut "învârti" milioane. Când colo, am muncit pe salariu de profesoară şi de redactor... Aşadar: am învăţat la şcoala germană din Bucureşti, am absolvit Facultatea de limbi germanice a Universităţii Bucureşti; m-am orientat mai întâi spre lingvistica contrastivă (germană-română), publicând imediat după terminarea facultăţii în câteva culegeri de lingvistică. Am fost profesoară de germană la un liceu din Bucureşti şi la Universitatea Cultural Ştiinţifică. Am publicat în diferite reviste traduceri, dar şi cronici şi articole despre literatura germană sau despre manuale de limbă germană, de exemplu în Secolul 20, Neue Literatur, România literară, Revista 22, Lettre Internationale, Reader's Digest. Am participat cu lucrări de specialitate în germană la colocvii, seminare şi simpozioane internaţionale în Germania, Austria etc. Am fost şi sunt redactor în principal de germană, am tradus în marea majoritate cărţi din germană. Sunt şi traducător autorizat de germană al Ministerului Justiţiei. A, da, încă o pasiune: am scris, pe înţelesul copiilor, repovestirea piesei Wilhelm Tell a unuia dintre cei mai mari dramaturgi germani, Fr. Schiller. În cărţile pe care le-am scris, şi germana (ca mediu al dezvoltării în atmosfera şcolii germane, ca ţări de limbă germană, cultură germană etc.) joacă un rol. Fetele mele au urmat şi ele şcoala germană...

N.S.: Iar pe nepoţi îi înveţi germana.
D.Ş.: Da... Încerc să le trezesc de mici pasiunea pentru această limbă atât de grea. Ştii care a fost argumentul principal cu care i-am convins să facă lecţii de germană? Ca să înceapă să înţeleagă atunci când vorbeam cu mămicile lor germană... tocmai pentru ca ei să nu înţeleagă.

N.S.: Un mic şiretlic care se pare că a funcţionat! Mă gândesc să punem punct aici acestei părţi a discuţiei noastre, căci ştiu că dacă începem să vorbim despre copii şi nepoţi, la cât sunt ei de dulci şi la cât eşti tu de dedicată lor, nu mai terminăm nici până mâine.
D.Ş.: Ai dreptate, mai ales că unul dintre cei patru mă aşteaptă acum la... şcoala virtuală sau, mai corect, NU mă aşteaptă, căci ar prefera să zburde, nu să stea în faţa ecranului, sau ar dori, eventual, să stea "pe capul" lui mami şi tati care însă lucrează de zor tot de acasă şi tot online.

N.S.: Ai subliniat aici de fapt încă o "profesie" - sau o pasiune - a ta! Cea de bunicuţă...
D.Ş.: Aşa este. "Bunicitul" este profesia mea preferată. Iar în ea, am de-a face cu nişte adevărate perle, la propriu şi la figurat. De-ai şti că am adunat deja un întreg caiet de "perle" rostite de perluţele mele! Dar aş vrea să mă corectez: bunicitul poate avea un puternic rival, şi anume "profesia" mea de mamă exercitată asupra a două diamante.

Daniela cu "perluţele", 2020

N.S.: Scumpele tale fete, care sunt şi dragele mele nepoate ŞI PRIETENE. Ele au dat naştere celor patru perluţe. Însă despre toate aceste nestemate şi despre drumul tău în viaţă ca să ajungi la ele, dar şi la tot ce ai realizat pe tărâm profesional, nu doar familial... în numărul viitor.
D.Ş.: Sau chiar... numerele viitoare?

(va urma)

Conversaţii cu oameni dragi (IV.1) - Nostalgia, dorul de ai mei, dorul de casă, dorul de copilăria fericită şi de senzaţia de normalitate

 

Daniela Ştefănescu, acum câţiva ani, la Washington, de Ziua Independenţei

Nicole Sima: Alo, alo! Bună dimineaţa, Daniela! Te anunţ că "zarurile au fost aruncate".
Daniela Ştefănescu: Bună şi ţie! Ce decizie atât de importantă ai luat, "Iuliu Cezar", ca să mă suni cu noaptea-n cap?

N.S.: Te-am trezit cumva? Scuze! Am vrut să-ţi spun că azi, dacă ai timp, ţi-a venit rândul! După ce zarurile o aleseseră în săptămânile trecute pe Cristina - Cristina şi Daniela sunt verişoarele mele aflate peste Ocean, dar prezente zi de zi în viaţa mea şi eu în a lor, prin intermediul whatsapp-ului - acum, draga mea, ai ieşit tu la sorţi. Începem o conversaţie ce s-ar putea să nu fie atât de scurtă. Sunt foarte multe de povestit.
D.Ş.: E perfect! Azi chiar e un moment bun pentru a sta noi două de vorbă pe îndelete.

N.S.: Ce făceai?
D.Ş.: N-o să-ţi vină să crezi. Tocmai mă uitasem la o poză cu părinţii mei şi cu mine micuţă. Poate ca o telepatie transmisă la mare distanţă - peste mări şi ţări - minţii mele de gândurile tale îndreptate spre mine.

N.S.: N-ar fi prima oară când între noi două telepatia ar funcţiona.
D.Ş.: Aşa este.

Daniela cu părinţii ei, de sfântul Daniel, 1953

N.S.: Vai, ce plăcere îmi faci cu poza asta! Tu ştii că îmi aduc aminte de acea sărbătoare? Eram maaare, aveam trei ani şi jumătate!
D.Ş.: Mă uitam şi la o poză apărută într-o revistă în limba franceză când eram mică de tot şi tata lucra la piesa lui de teatru Eminescu. Mă aşezasem în braţele lui, pentru a "dactilografia", cu o mutriţă serioasă, la maşina de scris Remington, pe care şi-a scris toate piesele. Nostalgia, dorul de ai mei, dorul de casă, dorul de copilăria fericită şi de senzaţia de normalitate... atâtea sentimente care mă tulbură în aceste momente nu foarte uşoare prin care trecem cu toţii.

Daniela cu tatăl ei, la maşina de scris

N.S.: Parcă scriseseşi tu ceva despre bucuria de a sta lângă tatăl tău când era la masa de creaţie.
D.Ş.: ... Da, în autoprezentarea la rubrica "Literatura fresh", care a apărut în colaborarea dintre LiterNet şi Institutul Cultural Român din Cehia. Câţiva autori fuseserăm rugaţi să scriem un text mai ieşit din comun în care să ne prezentăm pe noi, activitatea noastră literară etc. S-a publicat în 2015 în română şi în cehă, împreună cu o scriere a mea care apăruse la LiterNet.

N.S.: Aşa. Cunosc articolul. Aminteşte-mi cum spuneai!
D.Ş.: "Când eram micuţă îmi plăcea să stau sub masa de lucru a tatii, când scria sau bătea la maşină. Mama mă ruga să fiu cuminte acolo, să nu-l deranjez în orele de lucru, iar eu o întrebasem prima dată, candidă: «Da' să respir am voie?» Alunecarea stiloului pe hârtie şi sunetul clapelor maşinii Remington mă fascinau, dând ghes imaginaţiei mele."

N.S.: "Da' să iespii am voie?" Ca să respectăm adevărul istoric. Hahaha, căci încă nu îl puteai pronunţa pe "r".
D.Ş.: Am şi acum masa de lucru a tatii şi, uneori, sunt tentată să intru sub ea, pentru a retrăi acele clipe fericite şi care m-au marcat atât, de acum... peste o jumătate de secol.

N.S.: Sigur că te-au "marcat atât". Vrei să spui că poate acolo - sau pe acolo, în atmosfera cu totul specială a casei voastre, în care biroul unui scriitor de talia lui Mircea Ştefănescu era acasă - ai "clocit" şi viitoarea ta profesie sau... viitoarele tale profesii?
D.Ş.: Ştiu eu? Poate... Hai să le luăm pe rând şi să vedem.

N.S.: Ai devenit mai întâi profesoară.
D.Ş.: Da, îmi amintesc cum le "predam" când eram mică păpuşilor mele. Fiind foarte timidă, în faţa lor aveam curajul să mă... desfăşor.

N.S.: Apoi ai devenit redactor.
D.Ş.: Într-adevăr, mi-am "clocit" această profesie sub masă, lângă masă, pe masă... Ca să continui cu altă idee din acea autoprezentare: am mărturisit acolo ce fericită eram când tata - de-abia învăţasem să citesc - îmi dădea exemplarul ultim din cele dactilografiate şi care rămânea în casă, adică nu-l trimitea niciunui teatru. Îl consideram exemplarul meu "de lucru". Luam creioane colorate şi "corectam": înlocuiam litere, mutam cuvinte, ştergeam chiar câte-un rând; ca să zic aşa: "redactam". Sper totuşi că atunci când aceasta a devenit meseria mea să fi reuşit s-o fac... cu mai mult profesionalism. Dar "germenii" pasiunii acolo s-au format.

N.S.: Şi nu este singura ta pasiune în domeniul literar.
D.Ş.: Aşa este. Am devenit traducătoare şi, ceea ce sufletului meu îi este cel mai drag, am scris şi publicat cărţi.

N.S.: Nu vrei să vorbim întâi despre cei datorită cărora eşti pe lume şi ale căror însuşiri, talente, comportamente chiar ţi s-au transmis ţie direct sau indirect?
D.Ş.: Mi-aş dori să fie cum spui tu... Toată viaţa mea am fost mândră de străbunii mei şi m-am rugat ca şi ei, acolo sus, să simtă măcar o fărâmă din această mândrie faţă de mine. Adică am vrut să nu-i fi dezamăgit, chiar dacă nu m-am înălţat la nivelul lor.

N.S.: Ştiu că ai simţit de multe ori că ei te ocrotesc de acolo unde se află sufletele lor. Poate acesta este semnul. Şi, ca să fiu sinceră, eu nu cred că nu te-ai înălţat la nivelul lor, dar ai voie să fii modestă (şi asta e o calitate!)
D.Ş.: Iar exagerezi! Referitor la bunici, am norocul că părinţii mei au scris, printre atâtea altele, şi despre ei în cărţile lor de memorii...

N.S.:... La care ai făcut tu îngrijirea de ediţie... Încă o pasiune pe plan profesional?
D.Ş.: Ce de pasiuni de-ale mele scoţi tu în evidenţă! O să mă umflu-n pene de explodez prin telefon până la tine. Dar, aşa-i: am făcut îngrijirea de ediţie la aproape toate cărţile lor de memorii şi asta mi-a dat o mare satisfacţie profesională.

N.S.: Începem cu bunicii tăi?
D.Ş.: Aş începe cu ceva ce mă caracterizează şi pe mine, deşi este scris de tata în primul lui volum de amintiri, Un dramaturg îşi aminteşte..., publicat în 1980 la Editura Eminescu: "Ritmul precipitat al vieţii nu-ţi dă răgaz să întîrzii pe imaginile propriului tău trecut - şi astfel, abia tîrziu îţi dai seama cum s-au strecurat în tine toate elementele care ţi-au format pe îndelete personalitatea. În copilărie, şi chiar în tinereţe, nu preţuieşti suficient pildele bune ale părinţilor şi ale cîtorva profesori sau oameni de valoare; dar cu vremea, înţelegi cît de adînc s-au infiltrat în tine şi cum, fără să observi, ţi-au condus de multe ori paşii. Abia la vîrsta maturităţii m-am întrebat care a fost fondul real de educaţie pus în mine de străduinţa părinţilor mei - şi ce a pătruns mai tîrziu, din acest fond, în lucrările mele."

N.S.: Mircea era sentimental şi profund. Cred că abia la maturitate ajungem să preţuim cu adevărat ce ne-au dat părinţii, ce au sădit în noi. Acum îţi dau ocazia să ne spui ce ştii despre părinţii părinţilor tăi, despre bunicii paterni şi materni.
D.Ş.: Voi începe cu Dumitru Ştefănescu, tatăl tatii, cel mai în vârstă dintre părinţii părinţilor mei, care, murind în 1943, a fost singurul pe care nu am apucat să-l fac bunic în timpul vieţii lui.
Ca şi viitoarea lui soţie, bunica mea, şi el a fost orfan de mic, lui murindu-i însă ambii părinţi la interval scurt unul de celălalt.
El a fost îngrijit de cea mai mare dintre verişoarele lui, căreia i-a rămas recunoscător toată viaţa. Pentru a-i găsi un rost, l-a înscris la Şcoala Militară şi astfel i-a determinat cariera extraordinară pe care urma s-o aibă generalul Dumitru Ştefănescu.

N.S.: General! Jos pălăria!
D.Ş.: La bunica mea, a fost ceva de domeniul paranormalului sau... o simplă coincidenţă acauzală de fenomene, o sincronicitate, cum ar zice C.G. Jung. Tatăl ei, Vasile Scărlătescu, a murit în ajunul naşterii ei. Era duminica Paştelui 1869 şi el se plimba în Giurgiu pe strada principală, când a văzut deodată trecând un cortegiu funerar. Oamenii s-au descoperit, iar el a exclamat: "Ferice de cel care a murit, căci s-a ridicat la Cer într-o zi sfântă ca aceasta!" Într-un mod aproape incredibil, chiar în acea zi sfântă, străbunicul meu, un bărbat aparent sănătos, în puterea vârstei, s-a ridicat şi el la cer, în urma unui atac puternic de cord, lăsând doi băieţi orfani, o soţie gravidă şi o fetiţă care avea să se nască a doua zi orfană şi căreia i se spunea mai târziu uneori "tante V", pentru a evita prenumele ce i s-a dat şi care nu-i plăcea.

N.S.: Chiar mă întrebam de unde până unde acest prenume: Vasilichia.
D.Ş.: În memoria tatălui ei, Vasile. Ea a fost internată, după ce familia s-a mutat la Bucureşti, la azilul de orfane "Elena Doamna", care i-a determinat şi ei profesiunea - aşa ca şi bunicului meu Şcoala Militară -, căci era oarecum sortită ca după acest azil să treacă la Şcoala Normală şi apoi să intre în învăţământ, devenind institutoare. Încă o vorbă despre mama ei superbă în tinereţe. Catrinel, mezina mea, seamănă cu ea...

Portretul pictat al străbunicii Danielei, pe când era în floarea tinereţii

N.S.: Deşi Catrinel seamănă tot mai mult şi cu mama ta, chiar dacă asta înseamnă gene din altă latură. Daita cu cine seamănă?
D.Ş.: Ai puţintică răbdare... ma chère.
Străbunicii mele, grijile i-au înăsprit apoi trăsăturile. Ea a trăit o viaţă înţeleaptă şi a fost ajutată în educaţia copiilor şi de fratele ei. Şi totuşi, în ciuda greutăţilor, a rămas plină de umor...

N.S.: Când îmi vorbeşti de umor, nu pot să nu mă gândesc la Mircea cu umorul său fin. L-o fi moştenit de la bunica lui.
D.Ş.: Sunt sigură. Dar al ei era voluntar şi involuntar. Un exemplu al acestuia din urmă (l-am putea numi chiar gafă) a fost când i-a urat de ziua lui ginerelui ei care avusese nişte palpitaţii: "Să nu-ţi mai bată inima, Mitică!"
Bunicul meu (adică Dumitru... acest "Mitică") era eminent la matematică şi foarte priceput în construcţii. Ar fi putut fi un inginer constructor de excepţie, nu doar hotarnic, diplomă pe care şi-a luat-o ca şi alţi colegi din branşa lui (genişti).

N.S.: Ia uite! Nu ştiusem că a fost genist. Tatăl meu fiind inginer constructor, civil, nu militar, specializat în drumuri şi poduri, a făcut armata la Geniu. Uite încă ceva ce ne leagă.
D.Ş.: Da, chiar. Bunicul a fost ofiţer în armata Geniului, care se ocupă de executarea lucrărilor de fortificaţie, drumuri şi poduri, şi a fost şi profesor la Şcoala de Aplicaţii pentru Ofiţerii de Artilerie şi Geniu. Iar în cei câţiva ani în care a fost director al Geniului în Ministerul de Război, s-au ridicat două construcţii de marcă: Cercul Militar din Bucureşti şi Şcoala Militară de la Mânăstirea Dealu.
Bunicul, ca şi bunica de altfel, era un om foarte sincer şi cu o fire independentă care-l făcea să-şi susţină curajos opiniile, chiar în detrimentul situaţiei şi al intereselor lui.

N.S.: Aceste gene s-au transmis şi generaţiilor următoare. Tatăl tău când..., tu când..., dar hai să nu anticipăm. Fiecare la rândul său.
D.Ş.: Dar în armată ordinele se execută, ele nu se discută. Bunicul, tânăr ofiţer pe atunci, era însă pus pe a le discuta, atunci când contraveneau opiniei lui cinstite, sincere, de om care aprecia mai cu seamă justiţia şi avea multă tărie de caracter. Astfel, în timpul răscoalelor ţărăneşti din 1907, pe când era maior, a comandat un detaşament mixt de geniu, artilerie şi cavalerie în zona Vlaşca şi, prin comportamentul său foarte apreciat de unii, dar doar de unii, a reuşit să liniştească spiritele revoltate, cu tact, cu prevedere, cu omenia care l-a determinat să nu-i măcelărească pe ţărani.

N.S.: Memorabil comportament. Uman şi curajos. Cred că a fost imediat avansat.
D.Ş.: Era propus pentru avansare încă din 1905, iar acum a fost foarte lăudat de superiori. În afara factorului politic din Ministerul de Război, care exact pentru aceste calităţi îl pedepseşte şi îl sare de la avansare.

N.S.: Culmea!
D.Ş.: Însă ceva mai târziu, ajungând ministru de Război Nicolae Filipescu şi aflând de nedreptatea care i se făcuse bunicului, l-a înaintat destul de rapid locotenent-colonel şi apoi colonel. I-a şi propus să intre în partidul lui (conservator), oferindu-i o avansare şi în cadrul Ministerului. Bunicul a răspuns, cu demnitatea şi curajul său: "Militarii nu fac politică." - "Dar dumneata ce părere ai despre politică?" l-a întrebat Filipescu. - "Este cea mai mare prostituată, domnule ministru." Drept care, nici nu a ieşit din armată pentru a intra în politică, nici nu a acceptat "drumul frumos" ce i s-ar fi deschis. Filipescu, om de calitate, i-a respectat şi apreciat decizia, folosindu-l în armată, nu în politică, pentru calităţile lui excepţionale.
Cât despre comportarea lui în armată şi război voi spune mai pe scurt decât ar merita el, căci locul nu ne permite să intrăm în detalii: viaţa lui de ofiţer de carieră destoinic şi curajos a fost dominată de principiul împlinirii datoriei, dar nu în mod absurd, ci printr-o profundă înţelegere a oamenilor şi a evenimentelor.

Bunicul patern al Danielei în tinereţe

N.S.: Ai date concrete?
D.Ş.: Din fericire, am! Voi enumera doar câteva dintre misiunile încredinţate pe front: a comandat un regiment din Galaţi, unul din Târgovişte, unul din Giurgiu (Reg. 5 Vlaşca, cu care a făcut, colonel fiind, şi campania din 1913). Apoi a luat comanda Brigăzii 12 Infanterie. Generalul Cotescu, comandantul Corpului 2 Armată, l-a apreciat pentru "aptitudinile militare din cele mai ales şi pline de curaj", dovedite în timpul războiului din 1916-18, şi propune "să fie înaintat excepţional la gradul de general".
În război şi-a condus "cu destoinicie, curaj şi spirit de sacrificiu trupele", constată superiorii lui, în luptele de la Cocargea, de la Nămăeşti, pentru apărarea văii superioare a Dâmboviţei, în atacul pe dealurile Alba, Drăgoteşti şi Mărăşti. A condus Divizia 12 la Dealul Gorunului. În fine, nu mai înşir toate regimentele, brigăzile şi diviziile pe care le-a condus.

N.S.: Asta fiind ierarhia acestor unităţi militare?
D.Ş.: Da. Apoi, spre sfârşitul războiului, a avut şi o perioadă ceva mai liniştită, nefiind direct în bătaia focului. A primit însărcinări la direcţia lucrărilor de fortificaţie în nordul ţării. Bunicul era destul de bolnav, aşa că şi-a putut vedea puţin şi de sănătate. Şi-a luat acolo (Iaşi, Botoşani) şi băieţii. Tata a reuşit să dreseze un cal teribil de nărăvaş şi a fost foarte mândru de isprava lui. De altfel, a devenit apoi un bun călăreţ. Am poze cu el călare în timpul celui de-Al Doilea război mondial.

N.S.: Le-am văzut şi eu...
D.Ş.: Da. În amintirile scr...

N.S.: Şşşşşt!!! Nu încă! Nu dezvăluim aici unde le-am văzut. Puţin suspans, hihi! Ca în piesele lui Mircea, scrise după ce n-a mai mânuit cu succes cai nărăvaşi, ci doar replici de teatru.
D.Ş.: Dar, înainte de asta, tatăl meu, adolescent înfocat în 1916, suferea că nu poate fi şi el în bătaia focului... Îi scrie tatălui său că şcolile fiind închise, stă cu ochii pe pereţi şi se gândeşte cât este el de nefericit că este atât de mic, când timpurile sunt atât de mari. Abia în anul următor se ia contingentul 1919, iar el este 1920! De abia aşteaptă să încingă sabia de artilerist, să doarmă pe paie, să mănânce vânt o zi întreagă, să audă ghiulelele pe la urechi. Ăsta era spiritul vremii, deci nu erau doar vorbe mari, ci sentimente sincere pe care le nutrea şi care îl frământau. Dorea să-şi schimbe "trista soartă" cu cea a unuia care vrea să fugă de moarte.

N.S.: Colosal, cum îşi modifică generaţiile visurile. Nici nu-mi pot imagina un adolescent din ziua de azi cu asemenea dorinţe. Cum a reacţionat bunicul tău?
D.Ş.: Ca să scape de gura lui, l-a chemat o zi pe front, asigurându-şi soţia că fiul lor nu va păţi nimic. A trimis un sergent ca să-l aducă la el. Santinelele taberelor de soldaţi din spatele frontului întâlnite pe drum noaptea se cruceau când îl vedeau atât de tânăr. Îl încredinţau caporalului de gardă şi era dus ofiţerului de serviciu care dormea. "Ce cauţi tu pe-aici?" - "M-a chemat tata pe front", răspundea mândru. - "Dar cine e tac'tu, mă?" Atunci arăta dovada scrisă pe care o avea la el... "Bine... dacă domnul colonel te cheamă..." În urma lui, tata simţea înjurăturile bombănite în gând de cei cărora le stricase somnul... A fost o aventură destul de dură a tânărului plecat în uniformă de liceu să înfrunte duşmanii şi care chiar era să intre în gura lupului, când, ajuns la Dunăre, s-a suit pe un cal cam vioi şi a luat-o direct spre duşmani.

N.S.: Ha-ha! Asta l-o fi lecuit de vitejii.
D.Ş.: Nu mai intru în detalii; bunicul meu a avut el planul lui, doar era şi un bun strateg, aşa că totul s-a soldat cu întoarcerea tatii acasă, la linişte şi la mama lui, în timp ce pentru bunicul meu a continuat campania grea, cu operaţiuni strategice pline de pericole.
Am în minte o imagine, evocată desigur de tata de multe ori şi care aşa a rămas întipărită pe retina mea: bunicul meu, cu părul negru, ochii albaştri şi mustaţa roşcată, deci o înfăţişare frapantă, în galop pe cal şi trăgând cu revolverul... E reală imaginea, e doar în mintea mea? Cine mai ştie? Pentru mine, aşa rămâne. Oricum, iar asta sigur nu este doar în închipuirea mea, pentru faptele sale vitejeşti, regele i-a acordat ordinul "Steaua României" cu spade, în grad de ofiţer; ordinul se află în casa mea, deci nu e himeră.
În cele din urmă, odată cu venirea ca ministru de Război a generalului Constantin Hârjeu care îi aprecia activitatea militară foarte mult, a fost înaintat general.

N.S.: Un ofiţer cu merite deosebite şi cu o carieră frumoasă.
D.Ş.: A mai avut legături cu armata şi după război, căci a fost chemat "să activeze, mulţumită reputaţiei sale de strălucit gospodar militar, dublat de onestitate şi omenie remarcabilă, în Consiliul de Administraţie al Casei Oştirii", scrie în revista Eroii Patriei din mai-iunie 1946.

N.S.: Parcă în 1946 bunicul tău nu mai era în viaţă. Părinţii tăi erau deja căsătoriţi de ceva vreme...
D.Ş.: Aşa-i! Amândoi bunicii paterni au îndrăgit-o pe mama de la început. Nu-i interesa ce zic alţii, nici de bine, nici de rău, nu voiau decât să se încredinţeze cu ochii lor că băiatul lor este fericit şi că şi-a găsit omul alături de care să-şi petreacă tot restul vieţii. Au făcut multe sărbători împreună, în casa părintească a tatii. Odată totuşi, deşi bunicul meu era slăbit şi amândoi mergeau greu, au venit şi în apartamentul părinţilor mei, până la care trebuiau urcate trei etaje. A fost o seară extrem de plăcută, care a rămas întipărită în mintea mamei mele cu bucuria că au fost şi ei acolo.
Cea din urmă sărbătoare de familie, care i-a reunit în casa socrilor în jurul mesei tradiţionale, a fost de Sfîntul Dumitru, ziua de nume a bunicului care, deşi a obosit uşor, i-a înveselit şi acum cu glumele lui, căci umorul îl caracteriza, aşa că atmosfera a fost una de bună dispoziţie.

N.S.: Umorul lui Mircea Ştefănescu moştenit şi de la tatăl lui, desigur. Dar mă tem că ce ne vei spune în continuare nu va fi vesel deloc.
D.Ş.: Deloc. Voi cita din memoriile mamei: "Atunci nu ştiam că era ultima oară că aveam să-l mai văd şi ne-am despărţit ca de obicei, cu pupături şi urări de noapte bună. S-a stins după zece zile, liniştit ca o luminiţă care pîlpîie din ce în ce mai slab. Mircea stătea aproape în permanenţă acolo, dar mie nu-mi îngăduia să mă mai duc, căci curînd trebuia să nasc."
El i-a închis ochii în noiembrie 1943. Zi nefericită, urmată după 11 zile de alta foarte nefericită, când mama, din cauza legilor rasiale care nu i-au permis să aibă toată aparatura necesară în caz de complicaţii, a pierdut la naştere primul copil, pe sora mea Dianetta.

N.S.: Teribilă durere! Cât de mult au suferit atunci părinţii tăi!
D.Ş.: Poţi să-ţi dai seama... După acel an nefericit au mai trecut destul de mulţi până când au avut, în fine, copilul mult dorit. Pe... mine! Dar, cum face soarta, în anul naşterii mele s-a stins din viaţă bunica mea, în casa din strada Batişte, casa părintească a tatii. De această casă îl legau multe amintiri, toată copilăria, tinereţea, toate visurile, toate elanurile, dar şi amintirile triste ale pierderii celor dragi.

N.S.: Vrei să vorbim acum despre bunica ta?
D.Ş.: Da, însă, dacă tot povestisem despre ultima zi a bunicului, voi începe şi aici cu sfârşitul, căci - şi fac această remarcă doar ca să ne deconectăm frunţile niţel - nu este roman poliţist.

N.S.: Ha-ha! Aveam noi un specialist care ghicea totdeauna sfârşitul romanelor poliţiste.
D.Ş.: Da, iubita ta mamă. Evitam să stau lângă ea când vizionam vreun film poliţist, căci ştia de la început cine-i criminalul.
Dar, să revenim. De-abia mă născusem, bunica mea zăcea deja la pat, iar ai mei m-au dus la căpătâiul ei. Ea reţinuse părerea unuia dintre medici că s-ar putea să fie gemeni. Bunica vedea tot mai prost, aşa că atunci când m-a simţit la patul ei, mi-a mângâiat căpşorul, căutând apoi cu mâna şi al doilea... copilaş.

N.S.: Nostim! Dar păcat că nu a mai putut profita de bucuria de a fi bunică.
D.Ş.: În dimineaţa zilei în care s-a prăpădit, a sunat telefonul şi mama a auzit glasul vesel al medicului bunicii mele, strigând: "Felicitările mele!" Bref, citise în ziar că tata primise Premiul de Stat, veste total neaşteptată, căci tata, necochetând deloc cu regimul, cam era ţinut departe de premii etc. Bunica a închis ochii câteva ore mai târziu. Seara suna tot timpul telefonul, tata era felicitat pentru premiu... iar el suferea cumplit că-şi pierduse mama.

N.S.: Ce-i viaţa! Una caldă, una rece!
D.Ş.: Tata a părăsit atunci casa din Batişte, urcându-se în automobilul mortuar. Era şi mama mea cu el. Nu s-au mai întors niciodată acolo.

N.S.: Trebuie să remarc aici că şi regimul l-a "ajutat" în acest sens. Casa a fost curând naţionalizată.
D.Ş.: Aşa este. Ah, apropo de comunişti, au obligat-o pe bunica mea să aibă chiriaşi, ca să nu se "lăfăie" singură în casa care era a ei, construită de ai ei şi mărită apoi după planurile concrete ale soţului ei şi, hai să fim serioşi, nu era o casă prea mare. Dar înainte de asta, înainte să se stingă din viaţă bunicii mei, acolo a murit Vică, fiul lor cel mare.

N.S.: Neapărat să vorbim mai încolo şi despre Vică. În privinţa abuzurilor, erau la ordinea zilei. Şi familia mea a avut parte de ele.
D.Ş.: Ştiu foarte bine. Îmi amintesc că aveaţi în actuala sufragerie o familie întreagă...

N.S.: Aveam. Nici lor nu le era uşor... Acum haide să revenim la bunica ta pe când era tânără şi frumoasă...
D.Ş.:... şi, ca şi bunicul, plină de spirit şi umor. A fost o femeie fină, delicată, cu o talie zveltă şi o siluetă elegantă pe care şi-a păstrat-o toată viaţa. Cu ea mi se pare că aduce Daita, adică strănepoata ei.

N.S.: De fapt, bebeluşul Daita era "cap tăiat" tatăl tău... deci tot aceste gene.
D.Ş.: Este atât de amuzant de urmărit cum îşi fac genele "mendrele". Toţi nepoţii mei, trei fete şi un băiat, au moştenit în schimb un anume surâs - "zâmbetul politicos" cum îl numesc fetele mele - al bunicii lor paterne, deci străbunica nepoţilor. Ca să nu mai vorbim despre câte trăsături - de care ne bucurăm şi ne mândrim - regăsim în firea şi în fizicul celor mici care au fost moştenite dinspre taţii lor. Dar să revenim la bunica mea.

Bunica paternă a Danielei, în tinereţe

N.S.: Te rog!
D.Ş.: Avea o fire veselă, jucăuşă. Ţi-aş relata una dintre poznele ei. Când era elevă la azilul "Elena Doamna", enervându-se pe o profesoară antipatică, prea aspră şi incorectă, s-a răzbunat, încercând s-o îmblânzească. S-a suit pe acoperiş ca să-i dea emoţii, atingându-şi scopul; căci îngrozită, femeia s-a urcat după ea şi, ca s-o atragă să se îndepărteze de margine, i-a promis marea cu sarea, de fapt să fie nepărtinitoare şi corectă, plus că n-o pedepseşte. Şi s-a ţinut de cuvânt. Dar genele poznaşe ajungând şi la tata, s-a urcat şi el în ceasul cu turn al liceului Lazăr, ca să se răzbune pe un supraveghetor antipatic, şi a făcut ceasul să bată ora întreagă la jumătatea unei ore de curs, spre bucuria elevilor, care au dat năvală în pauză.

N.S.: Ha-ha! Într-o generaţie în care se făcea o şcoală extrem de serioasă, iată de câte pozne aflăm... Căci şi tatăl meu, într-o iarnă, când nu era foc în soba clasei, a "ajutat" moral la dărâmarea sobei inutile.
D.Ş.: Lăsând însă gluma deoparte, bunica mea a ajuns în viaţă un om bun şi drept şi cu disciplina unei munci continue; i s-a transmis şi asta tatii în gene, nu doar că era pus pe şagă.
Mama lui iubea teatrul, literatura, muzica, aşa ca şi tatăl meu, de altfel. A moştenit de la ea firea extrem de vioaie şi arma unei ironii care se transforma adesea în autoironie. După cum am zis, ea fusese institutoare şi se pare că a fost foarte apreciată de directoarele ei şi iubită de eleve, pe care ştiuse cum să şi le apropie sufleteşte. Tata îşi amintea cum mult timp după ce ea ieşise la pensie, încă primea felicitări de sărbători şi vizite de la foste eleve.
Din păcate, murindu-i prematur primul copil, apoi rămânând văduvă, n-a mai putut fi total fericită. Dar a avut marele noroc să-l vadă pe fiul ei atât de împlinit alături de mama, i-a apreciat şi pe părinţii mamei şi a apucat să le-o şi spună...

N.S.: Cum să nu apreciezi astfel de oameni!
D.Ş.: A apucat să vadă că tata avea deja câteva mari succese ca dramaturg, să fie înconjurată de dragostea alor mei şi a închis ochii liniştită, la propriu şi la figurat. Poate s-o fi oprit şi în acel moment pendula, aşa cum se întâmplase când murise mama ei. Cine să fi ştiut, odată ce atunci ai mei au părăsit pentru totdeauna casa din Batişte, care-i văzuse murind pe părinţii tatei şi pe fratele lui în vârstă de numai 25 de ani!

Vică (Octav), fratele tatălui Danielei, în 1908

N.S.: Am auzit de mai multe ori vorbindu-se de fratele Vică în casa voastră. Tu ştii mai multe despre el. Te rog să ne spui şi nouă.
D.Ş.: Vică era extrem de inteligent, era talentat, erudit; avea un permanent neastâmpăr şi o minte foarte ageră, care îi cucerea pe toţi, inclusiv pe medicii care îl tratau. El a avut tăria să-şi autoironizeze boala şi să-i accepte deznodământul. Tata, după cum ţi-am spus, voia să plece la război pe când era prea mic pentru asta, iar Vică n-a vrut pentru nimic în lume să fie scutit de armată, deşi era deja bolnav de piept, iar în timpul petrecut la regiment boala i s-a agravat. Tânărul încazarmat se cufunda în visare în clipele de repaos, dar, având şi un simţ acut al realităţii, când îşi revenea scria: "Deocamdată, Bucureştiul este încă în mâna duşmanului iar eu în mâna morţii. O simt cum mă pândeşte, totuşi nu pot să nu visez. Aşa e mintea omenească: compensează viaţa cu visele..."

N.S.: Ce imagine! Impresionant, de reţinut: compensează viaţa cu visele... Filozof şi poet în acelaşi timp.
D.Ş.: Da. Viaţa, miloasă sau crudă, cum vrem să-i zicem, l-a repus scurt timp pe linia de plutire, aşa că, după întoarcerea acasă, a început să-şi facă planuri de viitor... A apucat, în ciuda internărilor la sanatoriu, să şi publice articole în reviste şi a lăsat în manuscris versuri originale, traduceri, studii, schiţe, nuvele şi două caiete de cugetări din timpul bolii.
Citind mult despre tuberculoză şi cunoscându-şi perfect suferinţa, i-a declarat într-o zi tatii: "S-a generalizat boala. Nu mai am decât o lună." Din clipa aceea, n-a mai vrut să vadă pe nimeni, în afara fratelui său. Tata le-a comunicat asta părinţilor îndureraţi şi care erau în aceeaşi casă, şi i-a fost până la sfârşit frate, prieten, părinte, medic, infirmieră. Între ei doi şi restul casei, restul lumii, "s-a lăsat atunci cortina care", explică mai târziu dramaturgul în memoriile lui, "desparte actele unei piese de tabloul deznodământului". Tata a stat timp de o lună în acea cameră, coborând la parter doar pentru a lua masa cu părinţii.

N.S.: Cred că a fost un mare noroc că nu s-a molipsit...
D.Ş.: Nu se ştia probabil mult pe atunci, deşi Vică îi spusese să se ferească să nu ia boala şi avusese grijă ca toate lucrurile lui să fie izolate de restul casei. Părinţii au acceptat împietriţi dorinţa fiului lor şi nu ştiu de fapt dacă l-au mai văzut până în momentul agoniei, când au urcat scara şi au rămas, sfâşiaţi de durere, lângă el.
Între tata şi Vică a fost o prietenie care a depăşit relaţia fraternă. Erau confidenţi de fiecare clipă. Două inimi care se deschideau una celeilalte. Tata mi-a spus întotdeauna că Vică era strălucitor şi că el, mezinul, i-a recunoscut dintotdeauna superioritatea cu bucurie, cu admiraţie, fără pic de gelozie, iar legătura dintre ei a dăinuit, ca un arc peste timp, dincolo de viaţă şi de moarte. "Acum puteam continua cu el, parcă pe vecie, dialogul nostru obişnuit."

N.S.: Ceea ce spune Mircea Ştefănescu aici mă încearcă uneori şi pe mine.
D.Ş.: Ştiu, draga mea, am citit dialogul tău cu Mircea Ulubeanu, tatăl tău şi unchiul meu. Părea aievea, deşi el ne-a părăsit de peste 15 ani.
Dar tatăl meu a rămas marcat de groaza acestei boli cumplite, chiar dacă între timp tratabile: ţin minte cum mă asculta de atâtea ori el sau punea medicii să mă asculte... la plămâni. Şi le sunt recunoscătoare plămânilor mei că nu m-au supărat niciodată, chiar dacă nu m-au ajutat să am glasul tău de privighetoare.

N.S.: Ha-ha! Geloasă?
D.Ş.: Nu... Am învăţat de la tata că gelozia nu este un sentiment fratern în familia noastră...

N.S.:... Asta aşa este. Le-ai inoculat această atitudine şi fetelor tale, şi cred că şi cei mici calcă pe urmele voastre...
D.Ş.: Fetele sunt un exemplu perfect. Însă copilaşii? Se iubesc foarte mult, dar sunt încă prea mici ca gelozia să nu-şi scoată corniţele. Uneori te bucuri că e armonie, dar "pe la spate" se împung, îşi trag câte un ghiont sau se ciupesc.

Nepoţeii Danielei în februarie 2020: parada costumelor naţionale la liceul multicultural al lui Claire din SUA. Cei trei micuţi tocmai au venit de afară ca s-o încurajeze înainte de a se urca "ţărăncuţa" pe scenă.

N.S.: Sunt copii, ce vrei?!
D.Ş.: Vreau, hihi, să mă laşi să-mi continui ideea: ziceam înainte că am învăţat de la tata - desigur şi de la mama, dar despre ea ca soră... mai încolo - că gelozia nu este un sentiment fratern în familia noastră, iar cum eu te consider sora, nu verişoara mea, glasul tău de privighetoare nu trezeşte în mine pic de invidie sau de gelozie...

N.S.: Bravo, înălţătooor! Dacă mă gândesc bine, surioară, nici eu nu sunt geloasă pe tine. Dar glas de privighetoare, adevărat glas de privighetoare, ştim amândouă foarte bine, avea Mamai (pentru mine tanti Regina), bunica ta din partea mamei.
Îţi fac o propunere. Hai să continuăm data viitoare cu ramura maternă a familiei tale, cea care ne face să ne înrudim! Ca să trecem apoi şi la următoarea treaptă din arborele tău genealogic. Şi, eventual, să ajungem cândva şi la tine?
D.Ş. Eventual...

(va urma)