Conversaţii cu oameni dragi (VI.1) - A fost odată, ca niciodată...

 

Un interviu "multiplu" cu fraţii Sima

 

 

Puiu

Ian

Radu

Nicole Sima: Dragii mei, Radu, mezinul familiei Sima, Octavian (Ian, pentru noi toţi), mijlociul, şi Vasile (soţul meu, Puiu) - primul născut -, ştiu cât de puţin timp liber aveţi, aşa încât mă voi strădui să vă menajez, ajutându-vă să vă reamintiţi o mulţime de momente dragi.
Puiu (Vasile) Sima: Mă bazez pe tine. Eu, mai mult cu algoritmii decât cu vorbele.
Ian (Octavian) Sima: Nicole, îţi doresc succes în dificila încercare de a prezenta saga familiei Sima! Eu nu m-aş încumeta la aşa ceva!

N.S.: Clar. Să vedem ce îmi răspunde Radu la e-mail.
Radu Sima: Dragă Nicole, pe mine nu mă sperie nici Moş Crăciun, darămite nişte vorbe puse "pe hârtie".

N.S.: Dacă vă întrebaţi ce mi-o fi venit să vă pun pe toţi trei "într-o găleată" (scuzaţi-mi expresia!), cred că răspunsul cel mai bun sunt anii de început, ani în care s-au creat între noi cele mai trainice legături de prietenie. Pe Ian l-am cunoscut la doar două zile după ce te-am cunoscut pe tine, Puiu. Tot la Ateneu. Radu a apărut mai târziu, la prima mea vizită la Turda - oraşul vostru pe care l-am îndrăgit apoi şi eu. Dar, mezinule dragă, nu voi uita niciodată apariţia ta în casa părintească unde tocmai ajunsesem cu emoţia cuvenită, fiindcă atunci îmi cunoşteam viitorii socri. Colindaseşi special nu ştiu pe unde, ca să îmi culegi un buchet de flori de câmp viu colorate şi aranjate după bine cunoscutul tău simţ artistic.
R.S.: Şi eu aveam emoţii. Eram doar un puşti, elev în clasa a XII-a. Fratele meu urma să se însoare. Cine era aleasa? Ce impresie îmi va face? Dar eu ei?

N.S.: Te înţeleg. Vom relua la timpul potrivit rememorarea acestor momente şi a multor altora. Urma atunci să dai la facultate tot în Bucureşti, oraşul în care fraţii tăi se aflau deja de câţiva ani, deci de-abia apoi ne-am cunoscut mai bine şi v-am "adoptat" în familia noastră (îi includ aici şi pe părinţii mei, care v-au îndrăgit imediat!).
I.S.: Aşa a fost! Intervin şi eu aici, pentru că i-am simţit pe părinţii tăi ca pe rude apropiate. I-am admirat pe amândoi şi am ţinut mult la dânşii.

N.S.: Ian dragă, spre deosebire de traiectoria lui Radu, care a stat aici doar în anii de facultate, tu ai rămas la Bucureşti şi ai avut nenumărate prilejuri să îi întâlneşti, atât ca holtei, cât şi după ce te-ai însurat. Ştiu bine că şi soţia ta, Anca, s-a ataşat apoi de ei, iar simpatia a fost reciprocă.
P.S.: Pe mine nu mă întrebi nimic? Am trăit cu toţii în aceeaşi casă. În ziua de azi pare utopic, dar trei generaţii, cum am devenit odată cu naşterea copiilor noştri, am trăit în deplină armonie şi înţelegere.

N.S.: "Rara avis!" - aşa te-a numit tatăl meu (poate acum afli!)
P.S.: Sper că nu pentru că îmi spuneţi Puiu.

N.S.: Sper că nu... ha, ha... Fiindcă tu erai primul născut, ţi s-a dat numele doctorului Vasile Sima, tatăl vostru. Părinţii făceau deja planuri pentru puiul lor abia venit pe lume: "va fi doctor şi lumea din oraş va şti de la bun început că este fiul nostru şi vor avea încredere în calităţile lui".
P.S.: Cred că nu i-am dezamăgit prea tare dacă nu am făcut medicina şi am mai şi părăsit Ardealul. Aveam 18 ani când am venit în Bucureşti şi am intrat la Politehnică, la nou înfiinţata secţie de Automatică. La Turda nu am revenit decât în vacanţe.

N.S.: Ne povestea mama ta cât de greu i-a fost să te ştie departe şi, atunci când se întâlnea cu cunoscuţi care o întrebau de tine, izbucnea în plâns. Noi, mamele!!! După cum vedeţi, am adus vorba de părinţii voştri. De fapt, despre dânşii vreau să vorbim acum. Avem ce povesti!
I.S.: Tata era originar din satul Filea de Jos, la 26 de kilometri de Cluj.

Biserica ortodoxă, Filea de Jos

N.S.: M-am uitat acum pe internet şi am văzut cu cifre concrete ceea ce era de bănuit. În anul 1920 (tatăl vostru s-a născut în 1921) populaţia satului era de 653 de locuitori şi în anul 2002 se redusese la 254. O populaţie mult îmbătrânită şi în scădere.
R.S.: Eu am tot fost la Filea la rudele rămase acolo şi am văzut cu ochii mei cum se depopulează.
P.S.: Când trăia "Moşu", adică bunicul nostru, satul era plin şi se muncea la câmp, se muncea în gospodărie.

N.S.: Nu ştiu de ce, dar îmi vine să încep povestea familiei Sima din Filea de Jos cu "A fost odată, ca niciodată..." Povestiţi-mi, dragilor, eu trăiesc în Bucureşti şi sunt fascinată de viaţa la ţară, chiar dacă ştiu bine că una e povestea cu parfum idilic şi alta a fost viaţa în sine, cu greutăţile inerente.
I.S.: Mergeam verile la bunici şi gustam din plin atmosfera despre care vorbeşti. Cu parfum, la propriu, fiindcă bunica - la multele noastre insistenţe -, ne amenaja culcuşul în fân, în podul şurii. Motivul principal al dorinţei noastre era privitul stelelor. Ne făcuserăm o hartă a cerului şi încercam să identificăm constelaţiile din emisfera nordică. Pe unele le puteam vedea numai la ore foarte târzii. Având culcuş în şură, nu dădeam socoteală şi nu deranjam pe nimeni în toiul nopţii. Iar ziua... mai ştii, Puiu, ce acrobaţii făceai?
P.S.: În şură erau două poduri cu distanţă mare între ele şi la vreo doi metri jumătate sau mai mult înălţime. De la unul la altul, bârne transversale. Eu, viteaz, săream din bârnă în bârnă. Dedesubt unelte, furcă. Să fi căzut acolo... Dar vreau să completez ce mă mai fascina pe mine la bunici. O vedeam pe bunica spălând rufe la râu. Avea un mic instrument cu care le bătea - un mai.

Mai vechi de rufe

I.S.: Îmi amintesc şi eu. Şi am văzut şi meliţa cu care bătea cânepa.
P.S.: Da. Bunica folosea meliţa. Parcă o văd.
I.S.: Însă cel mai mult mă impresiona războiul de ţesut. Era o maşinărie complicată din care ieşeau adevărate minuni sub mâinile îndemânatice ale bunicii şi ale "tuşii" Toia, una dintre nurorile dânsei.

N.S.: Pe mine, dacă mă întrebaţi ce e meliţa, mai degrabă mă gândesc la cineva care dă din gură şi zice vrute şi nevrute, adică "dă cu meliţa". Aşa că vă ascult pe voi şi mai vreau să-mi spuneţi cum era atunci la ţară.

Meliţă

Război de ţesut ca la bunica!

I.S.: La Filea erau multe bivoliţe. Un lapte bun şi foarte gras. Făcea un caimac de două degete.
R.S.: Asta ţin minte şi eu! Şi ţin minte carele cu fân trase de bivoli. Pe noi ne cocoţa peste claia de fân. Era fain de tot!

N.S.: Ce "fain" îmi sună că tu, Radu, vorbeşti cu accent ardelenesc. NO! Cu siguranţă, lucrurile nu erau cu mult diferite în copilăria tatălui vostru: mai, meliţă, fus, război de ţesut, lampă cu gaz, carul cu fân...
P.S.:... şi hora de duminică. Am văzut-o şi noi de multe ori în mijlocul satului. Uneori se iscau certuri şi chiar încăierări ale flăcăilor.
R.S.: Nu era chiar horă, vă spun eu, că-s mai ardelean decât voi! La Filea se dansa în perechi, că la horă nu poţi să-ţi strângi frumoasa în braţe.

N.S.: Cu horă, fără horă, mie tot a poveste îmi sună şi îmi place la nebunie.
I.S.: Atunci, hai să povestim. Despre tata. Vasile Sima. Era primul născut dintre cei şase copii ai bunicilor - cinci băieţi şi o fată. Viaţa copiilor era grea, munceau alături de părinţi şi doar în perioadele fără munci presante mergeau la şcoală. Pentru dorinţa şi capacitatea de învăţare, de dezvoltare, tata a fost remarcat de învăţătorul din sat, care a insistat pe lângă părinţii lui să îl trimită la Turda, la liceu.
P.S.: Ştiu că acest învăţător s-a zbătut să îi găsească o bursă cu ajutorul căreia să-şi poată continua studiile. Ce implicare! Ce oameni!

N.S.: Vorbim despre tatăl vostru sau îl citim pe Ion Creangă? Mai vreau!
P.S.: Aşa era la ţară. Copiii rămâneau pe lângă părinţi ca să ajute familia la muncile câmpului şi la alte treburi. Patru clase păreau de ajuns.
R.S.: Rareori povestea tata despre greutăţile prin care a trecut, preferând să ne spună întâmplări care să ne înveselească. Nu vreţi să vă amintesc şi eu câteva mici păţanii din copilăria lui petrecută la Filea de Jos? De fapt, poveştile lui nu pot fi scrise, aveau numai spuse de el farmecul care-i vrăjea pe toţi. Stăteam gură cască şi aşteptam deznodământul ca apoi să izbucnim cu toţii în râs.

N.S.: Avea şi un timbru extrem de plăcut! Povesteşte-ne, te rog... aşa cum şi mama voastră vi le amintea vouă. Vor afla, la rândul lor, urmaşii voştri - şi nu e puţin lucru.
R.S.: Când tata era mic, auzea, din tradiţia orală, cântece sau altele şi le interpreta "după ureche". Ce-o fi aia "lulardeaua" care luase foc? Voi ştiţi? Dacă aţi fi auzit cântecul, poate v-aţi fi întrebat: "Ardealul, Ardealul". El înţelegea că "ardea lulardea".
I.S.: Şi "zăcurata" care trebuia să piară? Nu ghiciţi. "Pe-o rază curată" ajunsese în urechile băiatului: "piară zăcurata".
P.S.: Dar "Cerău"? Cine să fie "Cerău"? Spunea el Tatăl Nostru cu pioşenie, ştiind că trebuie să se păzească de acest Cerău sau mai bine să Îl roage pe Dumnezeu s-o facă: "şi ne izbăveşte de cel rău".

N.S.: Ştiu şi eu că mai erau poveşti amuzante din lumea satului. Se făcea un pelerinaj religios şi se forma un şir lung de tot. În faţă, preotul şi alţii din biserică întreţineau credincioşii cântând. În acel şir, ca să se audă mai departe, fiecare repeta spusele celor din faţă în ritm sacadat. La un moment dat, o baltă. După ce a intrat în ea, preotul s-a gândit să îi avertizeze pe cei din spate şi a spus în acelaşi ritm de până atunci: "atenţie, o baltă, nu călcaţi în ea". Cei din spate au repetat în mod mecanic aceste cuvinte "sfinte", dar toată lumea se dumirea de mesaj DUPĂ ce intra în mult pomenita baltă.
I.S.: Ne povestea tata şi cum şi-a construit singur o bicicletă cu roţi de lemn...
R.S.:... şi o sanie cu aripi. Dar n-a putut zbura cu ea.
P.S.: În schimb, a intrat cu sania într-un gard şi buna lui prietenă din vecini, Jenuca, a rămas fără dinţi.

N.S.: Serios? Aceeaşi Jenuca pe care aveam să o cunosc şi eu în anii '80? Că nici atunci nu prea mai avea dinţi.
P.S.: Aceeaşi. Aceeaşi. V-am dus pe toţi la Filea ca să cunoaşteţi izvoarele familiei noastre.

N.S.: Sigur că da! Am ajuns şi noi la Filea şi am cunoscut o mică parte a familiei Sima, plus vecinii primitori. Nu intrai bine pe uşă şi erai poftit la o slănină afumată, caş cum nu am gustat nicăieri în altă parte, cu pâine de casă proaspătă şi, fără îndoială, udată cu ceva ţuică din zonă. Din păcate, tatăl vostru nu mai trăia, dar l-am cunoscut pe fratele dânsului - singurul care a rămas în casa părintească -, Unchiu' Andu. Deştept şi plin de haz. Şi pe vecina Jenuca, măritată tot cu o rudă de-a voastră.
R.S.: Tetea Todor Sima! Sculptorul. Mare meşter! Era vestit pe-acolo. Nu mai ştiu la ce biserică din zonă a sculptat altarul. Poate Ian sau Puiu să ştie.
P.S.: I.S.: Ba!

N.S.: Mi-a mai plăcut la Filea şi dealul în vârful căruia încă se mai vedea urma "tronului" săpat şi aranjat de copilul Vasile, ca să vadă satul de sus, aşa cum în timpul războiului pândea acolo câte un sătean ca să anunţe dacă vine frontul sau nu până la ei: "bagă pita, Marie, că nu se zăreşte nimica!" (îşi anunţa omul nevasta să pună pâinea în cuptor).
I.S.: Dar şi când se zărea, lua fiecare ce apuca mai întâi sau i se părea mai de preţ şi fugeau din calea duşmanului. Ne povestea tot tata cum o babă din sat căra din greu, gâfâind, putina cu brânză (i se spune chiup în zonă). În graba mare, uitase că de cu seară pusese un bolovan greu pe capac, aşa cum e rânduiala la făcut untul şi brânza, şi acum ducea şi bolovanul cel "preţios" cu ea.

N.S.: Propun să ne depărtăm puţin de satul Filea de Jos şi să mergem la Turda, urmărindu-l pe inteligentul elev Vasile Sima.
P.S.: Ca vârstă era puţin mai mare decât colegii săi, aşa încât a recuperat decalajul, dând, cu uşurinţă, doi ani într-unul.
I.S.: Când a plecat din Filea, tata nu ştia o boabă de franceză şi apoi, licean fiind, a participat la un concurs de limbă franceză şi a luat premiul I pe ţară. Mai apoi a învăţat şi limba germană ca autodidact. Citea cărţi grele în germană. Pasionat de literatură, cu înclinaţii de poet, a devenit preşedintele societăţii literare a Liceului Mihai Viteazu din Turda.

N.S.: Mi se pare formidabil!
R.S.: Să nu uităm de limba latină. Profesorul lui de latină, Pop Damian, l-a îndrăgit mult şi l-a luat în gazdă. Cu ocazia asta, tata îl mai medita pe fiul lui.

N.S.: Legat de cei pe care îi medita, povestiţi-mi voi cum a fost cu "domn' Chiorean".
I.S.: Era unul căruia nu prea îi stătea capul la învăţătură, mai bine zis, nici nu îl prea ajuta acel cap şi încerca tata să îl lămurească în fel şi chip, doar o înţelege şi el ceva. Avea la fizică o lecţie despre "principiul lui Pascal", principiul vaselor comunicante. Domn' Chiorean nu pricepea nimic. Văzând că nu o scoate la capăt, tata a recurs la un exemplu: "Cum faci dumneata când desfunzi chiuveta?" "Asta ştiu, dar nu e principiul lui Pascal, e principiul MEU!"

N.S.: Pe cine a mai meditat tânărul Vasile? Eu ştiu!!!
P.S.: Sigur că ştii: pe fratele mamei noastre. Şi a stat în gazdă la familia Deac, la bunica, pe vremea când mama era o tânără elevă, visătoare. Citea ea pe atunci cartea lui John Knittel, El Hakim, şi şi-l imagina în tăcere pe "Domnul Sima" ca fiind pasionatul doctor egiptean şi ea, desigur, ar fi fost Aziza, cea care l-a iubit şi i-a rămas alături, îngrijindu-l până în ultima lui clipă.

N.S.: De fapt, visul urma să i se îndeplinească, dar după câţiva ani, când, absolventă de liceu, se îndrepta spre Cluj ca să se înscrie la facultate. S-au întâlnit întâmplător, s-au recunoscut, el era deja absolvent la Medicină, facultate pe care a făcut-o doar pentru că în timpul războiului nu aveai altceva de ales: inginer, medic sau militar. Pe el îl pasiona literatura!
R.S.: A avut un talent deosebit. Versifica uşor încă din şcoală, drept care profesorul de zoologie, domnul N. Hristea - cum consemnează tatăl nostru - , i-a propus să scrie o zoologie în versuri. Ba, i-a dat şi trei lei ca să îşi cumpere colile de hârtie pe care să le umple.

N.S.: Radule dragă, tu ai făcut un gest foarte frumos! Ai ales un număr de poezii şi ai alcătuit un volum postum. Era cadoul tău pentru mama voastră, la împlinirea vârstei de 80 de ani. Ne-am bucurat cu toţii de această carte pe care o ţinem la loc de cinste.

 

I.S.: Îmi amintesc bine zoologia în versuri şi îmi imaginez cum au primit-o colegii de şcoală. Era grozavă!

N.S.: Este un poem aparte. Am găsit-o şi la finele volumului de poezii. Ocupă 10 pagini. Dar prezentarea tuturor speciilor, începând cu cele mai simple, nu e făcută schematic. Vasile Sima, elev pe atunci, construieşte o poveste fantastică. Zboară spre stelele care îl cheamă: "... dorul stelelor mă cheamă / Ca să nu mă sting, mă crede, mâine plec spre ele, mamă!" Desigur, zborul imaginar m-a dus cumva cu gândul la zborul Luceafărului. Nu vă arăt decât câteva versuri din călătoria băiatului.
 
"Zorile m-au văzut gata, cu desagii albi pe spate:
Raze roşii de lumină, din lumină revărsate,
Vin, m-alintă, mă-mpresoară -
Şi din cadrul lor, deodată, simt fiinţa mea uşoară,
Mai uşoară decât fulgul, ridicându-se în zbor,
Prin răcoarea dimineţii, înspre ţara stelelor.
Înfrăţit cu-ntunecimea şi cu golul mut din spaţii,
Am plutit vreo două zile înspre alte constelaţii.
Undeva, departe, Terra, ca un bulgăre de jar,
Scânteia cu pale raze, rătăcit şi solitar.
Noaptea, calea către stele mă purta. Dar dintr-o parte,
Se mărea ca vijelia şi venea planeta Marte.
Fulgera în adâncime, vuietul umplea tăcerea -
Şi-n vârtejul apropierii mi s-a-ntunecat vederea."

P.S.: Tu, când auzi de planeta Marte te simţi ca acasă. (pentru că Nicole a creat un personaj, un mic marţian, Marty, venit pe Pământ ca să înveţe muzica).

N.S.: Se pare că nu numai eu! Iată, elevul Vasile Sima s-a trezit pe Marte, iar acolo, culmea, putea fi înţeles şi i se vorbea pe... româneşte. Regele locului nu poate fi văzut, fiind chiar Homo sapiens, dar tatăl lui, Primatul quadruman, l-a întâmpinat pe băiat şi, după ce a sorbit o gură din vinul oferit de pământean, s-a binedispus şi a hotărât să îi fie ghid oaspetelui de-abia sosit:
 
"Spune-mi însă, fără teamă, cine eşti, căci bun glas ai
Şi-acest must al fericirii ai poftit ca să mi-l dai:
Multă bucurie, crede, faci tu Marelui Primat."
Eu atunci am cuvântat:
"Sanctitate, de onoarea ce mi-aţi acordat-o mie
Nu sunt vrednic a m-atinge. Eu sunt Sima Vasilie -
Şi cu toată plecăciunea, buna dreaptă vin s-o pup."
Iar din acest moment, începe adevărata prezentare a tuturor speciilor, a evoluţiei lor, după Darwin. O face Primatul, cu emfază:
"Dulce, şti-vei că norodul ce aici de veac trăieşte
E-mpărţit în multe grupe. Fiecare se numeşte
Doar cum regele voit-a. Împărţirea cea mai mare:
P r o t o z o a r e ----------- M e t a z o a r e
După cum li-e corpul: una, sau mai multe bucăţele."
Cu haz, cu imaginaţie, poetul-elev va descrie fiecare specie, marcându-i principalele caracteristici. Iată ce spune despre protozoare:
"Vei vedea acolo neamuri fără mâini, fără picioare,
Fără gură, fără coadă, fără ochi şi fără piele.
Nu te-nfiora, ci vino, vino-n urma feţei mele!
Şi-o să-mi vezi colo strămoşii cei trecuţi în ani şi zile!"
"Să avem iertare, însă..." "Nu te îndoi, Vasile!"
"Da, dar cum putut-au naşte? De n-au gură, n-au nici trup!"
"Nu grăi cuvânt de hulă! Când se înmulţesc, se rup."

N.S.: Îmi place mult poemul, păcat că nu e loc să îl citim acum pe tot. Aleg încă un mic fragment: să îl vedem pe cel despre arahnide.
 
"Ghemuleţele acestea toată vremea torc şi ţes;
Cea din stânga te sileşte să te scarpini foarte des.
Între ele nu e lege. Nu-i nimica spre păcat!
Când nevasta e flămândă se repede la bărbat."

R.S.: Hazul tatii. Îl recunosc!

N.S.: Hazul lui, de multe ori, era haz de necaz! Printre scrierile sale sunt şi file de jurnal. Data şi câteva cuvinte, o propoziţie, două, care ne ajută să îi continuăm biografia.
P.S.: Tocmai terminase liceul din Turda. Era încă război şi Clujul fusese cedat, după Dictatul de la Viena. Nu se putea merge acolo, aşa că tata s-a înscris la Facultatea de Medicină din Sibiu.

N.S.: O scurtă însemnare din 30.X.1943: "Fără locuinţă... Nu ştiu ce să mai fac şi ce să mai zic." Din fericire, a doua zi, pe 31.X, studentul notează: "Găsit locuinţă după amare şi disperate căutări". Din însemnările ce urmează înţeleg că tânărul Vasile, cel mai mare dintre fraţi, făcea tot posibilul să muncească şi să câştige bani.
I.S.: Îi trimitea la Filea cu multe sacrificii. Oare spune ce făcea ca să mai câştige ceva? Ştiu că dădea meditaţii.

N.S.: Sigur, dădea meditaţii, dar făcea şi diferite traduceri. Cărţi întregi, mai mult din franceză. Ca să le poată face pe toate, lucra şi nopţile, până la extenuare. "Poate boala se va încuiba în bietul meu organism slăbit de muncă, extenuat de ceasurile reci de veghe ale nopţilor mele albe, pentru ca să-i pot sălta pe ei. Dar mama, biata mamă, cât nu a lucrat şi nu a suferit pentru noi! 14.XI.1943"
P.S.: Impresionant!
I.S.: Adevărat!
R.S.: Avea pe atunci numai 22 de ani.

N.S.: Şi la vârsta asta nu poţi să nu te gândeşti la dragoste, la viitor. "Poate odată şi odată voi întâlni fiinţa care mă va iubi şi mă va înţelege. Cu această singură nădejde mă mai îndrept sub cerul gol şi rece şi pe pământul indiferent. 17.XI.1943"
I.S.: Mai avea de aşteptat câţiva ani.
P.S.: Aşa este. A întâlnit-o pe mama noastră, iar dânsa l-a adorat, pur şi simplu.
R.S.: Sunt curios dacă ai găsit însemnări din perioada în care a întâlnit fiinţa iubită şi mult aşteptată.

N.S.: Am fost şi eu foarte curioasă, sper că socrul meu m-ar ierta pentru indiscreţie. De multe ori, în carnetele sale - pe care le numeşte Tabularii -, apare câte o însemnare care ne "asigură" că multe pagini au fost distruse de către autor. De aceea, bănuiesc că ce ne-a lăsat poate fi văzut. Numele "Zica" apare în repetate rânduri, tânărul se bucură de clipele petrecute împreună. Acelea sunt momente fericite, luminoase.
P.S.: Pe mama o chema Hortenzia, i se spunea Tenzi. Numai în aceste duioase însemnări tata o numeşte "Zica", de la "Tenzica". Noi îl auzeam strigând-o "Mamă".

N.S.: Era perioada în care Vasile terminase doctoratul în medicină, dar nu avea încă post. Perioadă grea, cu mari lipsuri. La 1.X.1948 spune: "Mă tem să nu mă prindă iarna şomer şi ruşinat". Dar, în acelaşi timp îl vedem pregătit de căsătorie. Avea 26 de ani şi începea să chelească - ştim că pentru mulţi tineri acesta era un mare coşmar. Şi tatăl meu a trecut prin el.
R.S.: Ai zis-o la timpul trecut fiindcă avem în familie tineri CU PĂR, care au grijă să se radă în cap.
I.S.: Culmea ironiei, nu-i aşa?

N.S.: Culmea ironiei! Uite ce nota tatăl vostru: "Întru înfrumuseţare mi-am ras şi îmi voi rade în fiecare zi chelia, doară, doară voi ajunge şi eu blagoslovit cu păr întru fericirea soţiei". 2.X.1948. Dar în aceeaşi zi continuă: "Luând seama mai cu dinadinsul, observai că m-am sluţit foarte". Şi în următoarea zi: "Nu mai pot să-mi descopăr capul din cauza acelei juste observaţii."
P.S.: Aşa-i la tinereţe - spun eu cu-nţelepciune.

N.S.: Cu toate aceste "jene capilare", tânărul Vasile notează pe 18.X că s-au logodit. Poetul observă o imagine fantastică: în lumina lunii pline se vedeau oamenii care se întorceau de la câmp proiectându-şi umbrele pe lună: "Pe vremea când treceau oameni prin lună (...), atunci ne-am logodit."
I.S.: Tata avea deja numirea? Ştiau atunci unde se vor stabili ca tineri însurăţei?

N.S.: Iată că pe 4.XI am găsit două notiţe. Prima: "Numirea nu mai vine. O, de câte luni aşteptăm!" Şi a doua: "Numit Lita! Jalnică tragedie."
R.S.: E satul în care urma să se nască Puiu. De ce "tragedie"? Te-ai lămurit din însemnări?

N.S.: Începea o nouă viaţă, cu totul nouă pe toate planurile: căsătorie, răspunderi familiale, loc necunoscut şi adevărata practicare a meseriei de medic de ţară în anii de după al doilea război mondial, când nu aveai de niciunele. Găsim printre primele impresii: "La Lita, în deşert. 16.XI.1948" O zi mai târziu, dezvoltă puţin: "Acum, numit, stau acasă şi cuget ce să fac şi cum să-mi aranjez casa şi familia. Tare mă tem că nu mare şi mulţumitor lucru voi putea făptui. Mă tem de altfel mult (...) şi de altele asemenea şoade treburi şi de lupi. Toată lumea numai de lupi vorbeşte şi tare mă tem."
P.S.: Era iarnă şi doctorul trebuia să umble în mai multe sate, la bolnavi. Mergea cu o trăsură şi chiar risca să fie atacat de lupi.

N.S.: Mai citez din însemnări: "Lucrez ca bezmeticul, zi de zi şi oră de oră. 14-XII-948": "Muncă amarnică şi rătăcire şi umblare cruntă. 17-XII-1948". Dar, dragii mei, nu mai era mult până la căsătoria părinţilor voştri. Pe 30 decembrie s-au cununat civil şi a urmat nunta, la Turda, în 2 ianuarie 1949. În câteva zile doar, din Lita: "Suntem aşezaţi de-acum în căsuţa noastră dragă. 5-I-1949" Dar cum "pe drumul din poveste, înainte mult mai este", propun să lăsăm mirii să se bucure de noua viaţă iar noi să ne revedem cât de curând cu amintirile lor şi cu alte amintiri deosebite.
P.S.: Abia aştept!
I.S.: Pe curând!
R.S.: Servus!
 

 (va urma)

Conversaţii cu oameni dragi (V.2) - Din păcate, aici pe pământ, fericirea nu e veşnică...

 

Nicole Sima: Mă "întâlnesc" iar cu tine, verişoara mea, Monica Fermo, devenită de ani buni Maica Ecaterina.
Monica Fermo: Conversaţia noastră trebuie să continue, pentru că am încă destule să îţi spun despre anii în care, pe perioade destul de lungi, mă dădeaţi dispărută.

N.S.: Erai în Ţara Sfântă, Israel, aveai o viaţă nouă, total diferită de viaţa trăită în România. Rămăseserăm la momentul în care, găsindu-te la mănăstirea Maria Magdalena, mănăstire ortodoxă rusă, ai fost primită în rândul monahiilor. Erai, oficial, soră. Cam ce înseamnă asta? Eu îmi imaginez că este un fel de ucenicie, ca să înveţi "meseria" şi să poţi deveni maică.
M.F.: Ai intuit bine. Nu te călugăreşti fără o pregătire. În ceea ce mă priveşte, am făcut primii paşi în România şi am pornit de la munca "de jos": m-am angajat paracliser la biserica Sfântul Vasile de pe Calea Victoriei.

N.S.: Ia te uită! Dintre toate bisericile din Bucureşti, tocmai unde s-au căsătorit părinţii mei... ce-i drept, asta a fost în 1944, deci cu ceva anişori înainte...
M.F.: Nu ştiam. Am lucrat apoi şi la alte biserici, tot în Bucureşti, însă vreau să îţi spun ceva amuzant legat de biserica din Calea Victoriei. Preotul era originar din Scorniceşti şi de câte ori trecea pe acolo maşina cu Ceauşescu, acela fiind traseul obişnuit, părintele ieşea să îl salute din pragul bisericii. Deh, fuseseră consăteni!

N.S.: Ce trebuia să faci ca paracliser?
M.F.: Draga mea, vrute şi nevrute, de la vândut lumânări sau iconiţe, la spălat pe jos... Iar îmi vine să râd!!!

N.S.: Râzi, maică! Râsul e sănătos! Dar nu râde de una singură, te rog!
M.F.: Nu, nu! Stai să vezi! Tocmai spălam pe jos cu gaz, stând în patru labe şi frecând bine ca să se ducă ceara de la lumânări, când văd că intră în biserică o tânără pe care o cunoşteam din lumea teatrului, lume pe care o părăsisem de curând. Îţi dai seama ce şocată a fost! Dar, revenindu-şi, s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit că mă poate recomanda unui medic psihiatru foarte bun. Vezi Doamne, credea că am înnebunit!

N.S.: Era destul de greu de crezut că făceai asta din convingere?
M.F.: Greu. Nici măcar mama mea nu credea că e ceva DEFINITIV. Spunea că îmi va trece, aşa cum au trecut şi alte faze din viaţa mea.

N.S.: Săraca Olga, mama ta, nu a mai apucat mare lucru din a doua ta viaţă, ca să-i spun aşa. S-a dus chiar în 1990. Nu ştim dacă ar fi fost împotriva deciziilor tale privind intrarea în viaţa monahală...
M.F.: Nu ştim, adevărat, însă iată că acum eram singură, fără părinţi, fără soţ, fără copii. Poate că părintele Argatu a ţinut cont de asta atunci când mi-a dat binecuvântarea sa.

N.S.: Făcuseşi o primă ucenicie în România, ajunseseşi în Israel, ne-ai vorbit despre prima impresie, încă de la aeroport, trecuseşi prin mai multe locuri, Ierihon, la Moş Dumitru doi ani şi jumătate, apoi Sarandarion. Ai simţit ceva special? Rogu-te, împărtăşeşte-ne şi nouă din "interiorul" acelor ani.
M.F.: Tot ce pot să spun este că momentele, experienţele, trăirile mele în Ţara Sfântă au fost atât de uriaşe, încât mi-e foarte greu să mă exprim în cuvinte. Au fost la superlativul absolut şi au venit gradat, adică pe măsură ce puteam să duc aceste fericiri, mi se dădeau. Pe muntele Carantania, îmi aduc aminte că poate 10 zile sau 2 săptămâni nu am dormit decât foarte puţin. Nu puteam dormi, de fericire. Părintele îmi dăduse un binoclu cu care ieşeam pe terasă, în mirosul specific al mirodeniilor orientale de la plantele din jur, şi priveam cerul cu stelele care erau uriaşe deasupra capului şi aveam impresia că pot întinde mâna ca să prind luna. Era o linişte desăvârşită - o pace şi o frumuseţe de nedescris.

N.S.: Imagini idilice, aducătoare de pace interioară. Cred că acolo Dumnezeu era mai aproape!
M.F.: Ai dreptate! Ştiu că vă scrisesem atunci o ilustrată unde spuneam cam aşa: "Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit, la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptăţii, pentru numele Lui. Căci de voi şi umbla în mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele." Citat din Psalmul 22.

N.S.: Îmi amintesc perfect! Mărturiseai că psalmul oglindeşte întocmai starea ta materială şi spirituală, spuneai şi subliniai că eşti fericită. Eram şi noi fericiţi pentru tine!
M.F.: Este esenţial pentru mine să fiu bine înţeleasă.

N.S.: Cu toţii dorim asta, deci te rog să dezvolţi!
M.F.: Vreau să spun că eu am crezut şi cred sută la sută, cu convingere, tot ce au spus Evanghelia, Biblia, Sfinţii Părinţi. Cred că ceea ce unii numesc fapte ciudate, stranii, fapte inexplicabile sunt, de fapt, minuni divine şi viaţa mea de credinţă, trăită duhovniceşte, este plină de asemenea minuni. Îmi dau seama că nu este uşor de înţeles, de crezut chiar, dar te rog să îmi dai voie să mărturisesc aici câteva întâmplări, mai mari sau mai mici, toate memorabile pentru mine.

N.S.: Te ascult!
M.F.: Eram în România, nu mai lucram la biserica de pe Calea Victoriei, doream să îmi găsesc o ocupaţie, însă nu ştiam încotro să mă îndrept, mai ales că era greu de găsit un post liber la o biserică din Bucureşti. Rugându-mă la Dumnezeu să îmi îndrume paşii, am plecat de acasă şi aproape că m-am simţit dusă de mână într-o direcţie, ajungând la o biserică de pe strada Polonă. Imediat cum am intrat şi am spus ce doresc, am primit un post de probă, deşi în biserică era deja o persoană angajată la lumânări şi celelalte treburi.

Biserica Sfântul Vasile, strada Polonă (astăzi Catedrală - revenită la ritul greco-catolic)

N.S.: Şi?
M.F.: Aici, fiind foarte curând Învierea, am primit un mare dar duhovnicesc: am simţit cum mă pătrunde Lumina Sfântă adusă de preot din altar şi împărţită credincioşilor cu bine cunoscutele cuvinte: "Veniţi de luaţi Lumină!" A fost copleşitor şi am căzut în genunchi, pur şi simplu.

N.S.: Dacă aici, în Bucureşti, ai trăit asemenea momente, chiar că e de aşteptat ca ACOLO, în Ţara Sfântă, să fi avut parte de mult mai multe.
M.F.: Fără îndoială. Mă aflam la Mănăstirea Maria Magdalena de la Ierusalim. Mănăstire rusească.

Mănăstirea Maria Magdalena, Ierusalim

N.S.: Cred că acolo te-ai simţit ca "acasă", mama ta având sânge slav, rusofilă din cap până-n picioare, bunicii pravoslavnici, vorbind limba rusă...
M.F.: Ei, ştii cum e... În mod paradoxal, eu nu mă pliam prea bine pe atmosfera rusească. Chiar o respinsesem încă din copilărie, mai ales că prin anii şaizeci exista la noi o ură faţă de sovietici. Pe deasupra, în biserica rusă totul este prea teatral, prea oficial. La greci mă simt mult mai "acasă", totul este mai apropiat de sufletul meu.

N.S.: Să înţeleg că doreai să pleci de la Maria Magdalena.
M.F.: Mă frământam, nu ştiam ce să fac, cum ar fi mai bine pentru mine şi, după adânci rugăciuni, mi s-au deschis căi nesperate. Nu spun că a fost uşor, însă tot ce îmi dorisem se împlinea.

N.S.: Adânci rugăciuni...
M.F.: Da! Multă lume se roagă, uneori papagaliceşte, spui o poezie şi gata. La mine a fost altfel, am simţit fiecare silabă, fiecare literă, e foarte greu de explicat, şi răspunsul a venit. Am stat 17 ani în Israel, am făcut ascultare la Patriarhia Greacă, am colindat pe unde era nevoie de mine, pe unde mă trimiteau ei.

N.S.: Ai avut fel de fel de "aventuri", probleme cu viza de şedere uneori... Dacă ai stat atâţia ani, nu puteai căpăta cetăţenia? Spun şi eu în necunoştinţă de cauză...
M.F.: Exclus. Cetăţenia o căpătam numai dacă eram de rit mozaic, ceea ce nu era cazul la mine. Dar am putut avea viză specială, când mă cerea Patriarhia. Cetăţean român cu rezidenţa în Israel, valabilă 2 ani sau 1 an. Nu a mers totul lin, mai veneam în România, mai plecam, întâmpinam adesea probleme, făceam jertfe, dar a meritat de fiecare dată.

N.S.: Îmi amintesc de o fază în care ai ajutat nişte fete să ajungă în Israel, le-ai plătit biletele de avion.
M.F.: Cu ultimii bani din agoniseala familiei, după ce donasem apartamentul în care am trăit, după ce am mai donat sau vândut unele lucruri, încă am încercat să fiu generoasă. În fine, nu a ieşit prea bine atunci, fiindcă au fost gelozii, supărări, iar eu nu mai aveam din ce să îi ajut şi pe alţii. Dar câţiva ani mai târziu, cam după primii şapte ani de Israel, am încercat din nou să o ajut pe una dintre fetele acelea. Nu aveam viză atunci, am mers cu ea în Egipt, nu am reuşit să intrăm în Israel, am cerut ajutor la Ambasada României, nu l-am primit, alergam de colo, colo, teribile aventuri. Totuşi, rămânând mai mult timp în Egipt, am avut parte de împlinirea altui vis: am ajuns în Sinai, în locul în care Dumnezeu i-a vorbit lui Moise şi i-a dat tablele cu cele zece porunci. Chiar în acel loc au ajuns şi primii creştini.

N.S.: Deci ai ajuns la cele mai vechi aşezăminte cunoscute ale creştinismului.
M.F.: Am ajuns! Şi am stat câteva luni. În mijlocul pustiei Sinaiului. Ce am simţit este indescriptibil! M-aş fi întors oricând acolo. Mă gândeam că e locul în care mi-aş vedea sfârşitul vieţii. O oază printre dune de nisip la Faran, mănăstire grecească de maici. Am ajuns acolo la finele hamsinului.

N.S.: Am auzit de hamsin. Este vântul fierbinte şi uscat, care aduce cu el şi nisip fin. Foarte greu de suportat.
M.F.: Hamsin înseamnă cincizeci în limba arabă, vrând să spună că aceste vânturi bat cam 50 de zile într-un an. Eu nu prea suport căldura, dar nopţile erau divine. Puteam ieşi afară şi priveam acel cer unic, înstelat.

Mănăstirea Faran

N.S.: Mi-ai spus că viaţa ta a fost plină de dorinţe împlinite.
M.F.: Acolo, în Ţara Sfântă, fiindcă am ajuns peste tot pe unde visasem. Mi-am dorit foarte mult să fiu pe Muntele Tabor pentru Schimbarea la Faţă.

N.S.: În calendarul ortodox este marcată ziua de 6 august.
M.F.: Da. Am reuşit să ajung acolo de mai multe ori şi am fost fascinată de fenomenul care se petrece de fiecare dată.

N.S.: Te cred şi cred că ceea ce ai văzut şi simţit în toate locurile acelea formează astăzi un fel de temelie pe care ai clădit monahul de astăzi, adică Maica Ecaterina cu credinţa ei puternică.
M.F.: Nu tăgăduiesc. Mă gândeam acum, dacă tot ne-am amintit de Schimbarea la Faţă, cum atât de multe momente din Sfânta Scriptură s-au oglindit în artă.

N.S.: Am ales eu câteva pentru evenimentul de pe Muntele Tabor. Îmi pare rău că nu am avut ocazia să văd icoanele pictate de tine, fiindcă, după cum am înţeles, fosta Monica Fermo cu notă mică la desen în clasele primare, a fost binecuvântată cu măiestrie acolo, în Israel.
M.F.: Minunea lui Dumnezeu!

N.S.: Însă minunea nu s-ar fi înfăptuit dacă tu nu ai fi pus mâna pe pensulă şi nu ai fi avut în inimă un foc.
M.F.: Tot de la Dumnezeu!

Giovanni Bellini

Pietro Perugino

Teofan Grecul

Rafaello

*

N.S.: După un număr de ani, sosise momentul să te stabileşti "la casa ta", în Ierusalim.
M.F.: A fost incredibil! Să am o chilie "pe viaţă", într-un loc despre care trebuie neapărat să îţi spun câteva cuvinte.

N.S.: Neapărat!
M.F.: Timp de 15 ani am pendulat între momente de fericire şi momente de restrişte. Am vărsat lacrimi amare, rugându-l pe Domnul să îmi permită să mă "odihnesc" într-un loc sfânt. Cunoşteam acel loc. Era mănăstirea Saydannaya, mănăstire de maici situată nu departe de Sfântul Mormânt. Vieţuia acolo de peste 60 de ani o maică plecată dintr-un sat de lângă Vaslui: Maica Maria.

N.S.: Maria, nume binecuvântat.
M.F.: Este numele Maicii Domnului, dar şi al bunicii sale, care locuise chiar în acest loc.

N.S.: Aşadar, Bunica Maicii Domnului, Maria...
M.F.: Era mama Sfintei Ana. Nu vreau să intru în toate amănuntele, dar vreau să îţi mai spun că mănăstirea Saydannaya se află sub stăreţie elenă şi găzduieşte şi câteva maici din România.

Icoana Bunicii Maicii Domnului aflată în Mănăstirea Saydannaya

N.S.: Acolo, dragă Monica, ai putut să îţi amenajezi chilia.
M.F.: Nu a fost deloc uşor. Era ca un fel de grotă. M-au ajutat muncitori români veniţi să lucreze în Israel. Când a fost gata, a fost fericirea cea mai mare. Am păstrat câteva poze.

Intrarea în chilia mea

Curtea în care ne mai odihneam

 

N.S.: Locul acela plin de sfinţenie ţi-a dat atunci prilejul să scoţi la lumină o cărticică nouă. Povesteşti acolo legenda ce stă la baza numelui Saydannaya, mănăstirea Sfintei Doamne, sfânta Ana.
M.F.: Era vorba despre o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care iniţial se aflase la Mănăstirea Seidanaiya de prin părţile Damascului, dar a ajuns "ca prin minune" în această mănăstire din Ierusalim, care, ulterior, a luat denumirea Saydannaya.
 
N.S.: Sunt şi alte lucruri interesante în cărticica ta şi mi-a plăcut împletirea pe care ai făcut-o între dorul TĂU de bunica şi ideea Bunicii Sfinte. Frumos!
M.F.: Mersi, draga mea!

Maica Ecaterina Fermo, Pe urmele Bunicii Maicii Domnului,  Editura Agaton, Făgăraş, 2010

 

M.F.: Oricum, pot mărturisi că tot ce e ACOLO îmi face bine, îmi face plăcere - aerul, clima, limba -, într-un cuvânt TOTUL, şi mă face FERICITĂ!
Din păcate, aici pe pământ, FERICIREA NU E VEŞNICĂ... După cum ştii, m-am îmbolnăvit grav de picioare cu o artroză severă care m-a adus acum 10 ani în ţară.

N.S.: De atunci te afli la Mănăstirea Paltin, din satul Petru Vodă. Ca să îţi spun drept, am o anumită linişte ştiindu-te acolo, pentru că măicuţe devotate îţi sar în ajutor, pentru că există şi îngrijire medicală de care, din păcate, ai avut nevoie de foarte multe ori. Dar să nu ne întristăm, pentru că de fiecare dată te-au scos la liman (pe tine şi pe motanii tăi!!!)
M.F.: Aşa este, sunt ajutată foarte mult şi le mulţumesc din tot sufletul maicilor care fac ascultare la mine şi fără de care, cu neputinţele mele fizice, nu ştiu cum aş fi rezistat. Pe vremuri, tatăl tău, văzând că merg de la o mănăstire la alta, în Israel, dar şi în România, mă sfătuia să îmi găsesc un loc, fiindcă vine şi bătrâneţea într-o zi şi nu voi mai putea trăi cu bocceluţa pe umăr. Câtă dreptate avea!

N.S.: Sincer, eu nu cunosc mănăstirile din România, ca să spun care e mai bună, mai potrivită pentru tine, dar - exceptând faptul că ţi-ai dori să fi fost într-un loc mai puţin friguros -, o consider perfectă, pentru că este o mănăstire care a luat fiinţă din milostenie.
M.F.: Părintele Iustin Pârvu a dorit să amenajeze un loc în care să fie ajutaţi oameni nevoiaşi, vârstnici şi bolnavi, dar şi copii necăjiţi. De la un mic aşezământ în care erau îngrijite câteva maici vârstnice, bolnave, cu timpul locul s-a îmbogăţit cu personal medical, cu un laborator în care se lucrează la diferite preparate din plante medicinale.

N.S.: A! Te întrerup puţin: acum un an şi ceva am fost foarte îngrijorată fiindcă se dădea la televizor ştirea că Mănăstirea Paltin din Petru Vodă a luat foc. Până să aflăm că nu este nimeni rănit, îţi dai seama cum ne-am speriat. Dar ştirile ulterioare spuneau că au luat foc plantele medicinale puse la uscat. Se vorbea de trei tone. Aşa să fie? Poate jurnaliştii au exagerat.
M.F.: Focul acela din 5 ianuarie 2020. Da. Ne-am speriat şi noi, dar nu a ajuns la chiliile noastre şi nici biserica nu a fost atinsă. Nu s-a exagerat, maicile adună din greu plante medicinale şi le pun la uscat.

Mănăstirea Paltin-Petru Vodă, iarna

Mănăstirea Paltin-Petru Vodă, vara

N.S.: Sunt sigură că fără rea-voinţă, pur şi simplu pentru că nu verifică, anumite persoane au tot postat pe internet ca ştiri "de ultimă oră", cu litere de-o şchioapă, "noutăţi" despre tine. Una la mână, deşi tu eşti de zece ani la Petru Vodă, te plasează la Ierusalim, în mica ta chilie. Pe urmă, descrierea ta, când se referă la anii '70, mie, una, nu îmi cade bine. Nu ştiu ce părere ai tu: "blondă fatală", "sex simbolul anilor '70", "una dintre cele mai frumoase femei din capitală", "o divă"... Mai vrei?
M.F.: Nu, nu, îmi ajunge! Eram drăguţă, chiar frumuşică dacă mă aranjam, eram şi fotogenică, aşa încât o poză sau două pe care nu am reuşit să le distrug pot arăta asta. Dar divă? Doamne iartă-mă! Ceea ce mă poate deranja în acest gen de afirmaţii este mai ales teama că cititorul ar bănui că eu însămi mă declaram mare vedetă sau, chiar mai rău, spun acum aşa ceva despre trecutul meu.

 

Două poze din tinereţea Monicăi Fermo

N.S.: E mai bine să punem noi punctul pe i sau lucrurile la punct în această conversaţie.
M.F.: Sigur că da! Am iubit teatrul, doream să joc roluri principale, le şi studiam, jucam, mai ales în anii primei tinereţi, pe când activam la un club teatral, dar mai târziu, la Teatrul Naţional, rolurile mele erau minore. Tot astfel şi în film, cel mult în scurt metraje mai spuneam câteva vorbe. Deci, departe de a fi "divă". Te rog, Nicole, să nu rămânem acum în sfera asta. Nu am de gând să dezvolt acest subiect care ţine de trecut.

N.S.: Aşa este. Ţine chiar de un trecut din ce în ce mai îndepărtat. Haide să găsim ceva frumos ca să încheiem conversaţia noastră "fără fir".
M.F.: Haide! La ce te-ai gândit?
 
N.S.: Ca "păstrător" al familiei, deţin şi câteva rânduri scrise de mâna ta (!). Le vei vedea mai jos. Doresc să te întreb ce este fericirea pentru tine. O propoziţie, te rog...

Vorbe scrise de Maica Ecaterina Fermo

 

M.F.: Pentru mine, fericirea pe Pământ nu poate avea decât gust divin! Restul sunt împliniri, bucurii. Aşa gândesc şi simt eu şi nu mă voi schimba.

N.S.: Îţi doresc din tot sufletul să fii fericită!
M.F.: Şi eu vouă, tuturor! Mă rog pentru voi toţi!

Conversaţii cu oameni dragi (V.1) - S-au întâmplat multe după botez. Nu sunt minuni, e dragostea lui Dumnezeu către mine şi a mea către Dumnezeu

 

Monica Fermo

Nicole Sima: Sunt ani de când nu ne-am văzut, Monica dragă.
Monica Fermo: Noi nu ne-am văzut, dar îngeraşul tău vorbeşte cu îngeraşul meu.

N.S.: Ce frumos ai spus-o! Sunt convinsă de asta.
M.F.: Există între noi acea legătură tainică, fără cuvinte.

N.S.: Există. Eu mi-o explic simplist: suntem verişoare primare, mama mea soră cu tatăl tău, te cunosc de când te-ai născut şi veneai zi de zi la noi...
M.F.: Nu zic că greşeşti, dar eu mi-o explic ceva mai adânc. Aminteşte-ţi de un anume moment din viaţa noastră: acela în care fiecare, în mod independent (aparent!), am debutat într-ale scrisului.

N.S.: O, da! La o vârstă respectabilă: tu apropiindu-te de 50 şi eu pe la 53 de ani. Am zis atunci că parcă bunicul nostru comun ne-a deschis această inedită cale.
M.F.: Eu am convingerea că aşa a fost. Poate că ţi-am povestit chiar atunci ce mi s-a întâmplat în Israel în perioada imediat următoare apariţiei primei mele cărţi: Talita Kumi - Înviind pe drumul Damascului.

Talita Kumi, prima ediţie, Editura Cartea ortodoxă, Galaţi, 2004

N.S.: Despre Talita Kumi vom mai vorbi, te pregătesc de pe acum. O consider cartea ta "de căpătâi". Dar aminteşte-mi, te rog, la ce te referi, căci în Israel - unde ai petrecut atâta timp încât eşti numită adesea "Maica Ecaterina de la Ierusalim" -, ţi s-au întâmplat foarte multe.
M.F.: Mă refer la sufletul bunicului Fermo pe care parcă l-am simţit ocrotindu-mă şi îndrumându-mă în perioada aceea. Uite povestea: mă aflam în casa unor buni prieteni, eu tocmai ajunsesem de la aeroport, obosită. Ce să fac până una-alta? Răsfoiesc o revistă în limba română şi, după câteva pagini, trag un ţipăt de mi-am speriat gazdele.

N.S.: Ha-ha! Ştiu acum! Ai văzut o reclamă la o carte scrisă de un anume (sau O anume) M. Fermo. Titlul cărţii era cules cu acelaşi corp de literă ca volumul tău proaspăt ieşit de sub tipar. M(onica) Fermo erai şi tu. Nici tu, nici altcineva din familie nu aveam habar de vreo rudă la Ierusalim.
M.F.: Sub reclamă şi preţul cărţii se afla şi numărul de telefon la care se putea suna pentru o comandă. În secunda următoare deja sunam, cu emoţie şi speranţă. Nu e puţin lucru să afli că ai rude în Ţara Sfântă, în Oraşul Sfânt. Şi erau CHIAR rude. Menahem Fermo şi sora lui, Adriana. Ne-am ataşat unii de alţii, din nefericire ei nu mai sunt acum în viaţă, dar le păstrez o caldă amintire.

Cartea lui Menahem Fermo având acelaşi corp de literă ca Talita Kumi, Înviind pe drumul Damascului

N.S.: Nu-i aşa că şi Menahem (la o vârstă mult mai venerabilă decât a noastră) era la prima lui carte?
M.F.: Foarte adevărat. Şi, stai puţin să vezi ce s-a întâmplat când i-am vizitat pentru prima oară şi încercam să ne dăm seama cum ne înrudim. Se duseseră la bucătărie şi eu, din nou, pun mâna pe o revistă în limba română: Viaţa noastră. Deschid revista la întâmplare şi înmărmuresc. Adică, pardon, căci dacă aş fi înmărmurit aş fi amuţit, dar eu am tras un ţipăt.

N.S.: Ha-ha! Pe tine hazul te salvează. Ai ţipat DIN NOU?
M.F.: Exact pe mijlocul paginii respective era o poză cu Nicolae Titulescu şi alţi politicieni, în spatele lor aflându-se bunicul Fermo...

N.S.: Ei, na! Nu cunosc poza, dar bunicul Fermo era ziarist de politică externă şi apropiat al lui Titulescu, deci e foarte plauzibil, numai că nu mă aşteptam la o asemenea coincidenţă.
M.F.: Mă mir că tu numeşti asta simplă coincidenţă.

N.S.: Eu nu ştiu ce să zic, dar aştept să mă contrazici.
M.F.: Am simţit în mod clar că, pe undeva, sufletul bunicului Fermo mă ocroteşte. Nu spun mai mult şi sunt sigură că tu ai simţit acelaşi lucru, dar eşti, poate, mai prudentă în afirmaţii.

N.S.: Poate... deşi am o sensibilitate aparte şi anumite trăiri speciale, mai ales bazate pe telepatia cu oameni dragi, o parte din mine este foarte raţională şi axată pe concret. Aşa încât acum, conversând cu tine de la distanţă (deh!), vreau să intrăm puţin în concretul vieţii tale. De ani de zile, mulţi de tot, trăieşti în nişte dureri fizice inimaginabile. Dureri de oase, trebuie să iei analgezice permanent, nu te poţi deplasa. Sufăr pentru tine, îmi pot imagina cât e de greu, dar văd la tine o acceptare, un senin sufletesc izvorât din credinţă.
M.F.: Stă scris în

Psalmul 37:
Nu este pace în oasele mele de la faţa păcatelor mele.
Că şalele mele s-au umplut de ocări şi nu este vindecare în trupul meu.
Că fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu.

Întocmai aşa s-a întâmplat cu mine. De acolo vine acceptarea despre care vorbeai tu.

N.S.: Înţeleg ce spui şi ştiu că tu chiar "ţi-ai vestit fărădelegea" în impresionanta ta confesiune din Talita Kumi, Înviind pe drumul Damascului. Cred că ai simţit nevoia, pe de-o parte, să "scapi" de povara unui trecut cu multe greşeli, dar şi să arăţi că se poate. Să fii un exemplu pentru cei ce se cred pierduţi, cei ce nu mai au nicio nădejde. Sincer, ţi-am admirat curajul.
M.F.: Îmi aduc aminte cum la lansare, tatăl tău avea lacrimi în ochi. M-a impresionat, fiind poate pentru prima dată când mă privea admirativ. Parcă şi el îmi ierta păcatele trecute şi mă încuraja să rămân pe drumul pocăinţei, pe drumul credinţei.

N.S.: Eram cu toţii acolo, impresionaţi şi mândri de tine.
M.F.: Momente binecuvântate!

 
Lansare Talita Kumi, sesiune de autografe / Mircea Ulubeanu felicitând-o cu emoţie pe Monica Fermo

N.S.: Îmi vine acum în minte poezia lui Octavian Goga, Rugăciune, iar în câteva dintre versurile ei văd parcă şi transformarea ta de la marile ispite pe care le-ai trăit la maxim până aproape de 33 de ani, la paşii uriaşi făcuţi apoi. Îţi aminteşti versurile?

În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

M.F.: Sigur că mi le amintesc! Şi pot să îţi mai spun o strofă care se potriveşte cu rugăciunile mele fierbinţi în timp ce lacrimile îmi şiroiau pe obraji:

Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.

N.S.: Nu sunt sigură că tu ştii că bunicul Fermo îl cunoscuse pe Octavian Goga.
M.F.: Ştiam eu ceva, dar cum tu eşti "păstrătorul familiei", te las să spui mai multe.

N.S.: Bine ai spus cu "păstrătorul familiei", fiindcă am o copie după actul de naştere al mamei mele. Ia te uită la semnături! E tatăl, I. Fermo, şi unul dintre cei doi martori, însuşi Octavian Goga.
M.F.: O, pe asta nu o ştiam, aveam în minte doar numele de Octavian dat fiului născut la un an după naşterea mamei tale.

N.S.: Sigur că da! Îl chema Octavian tot după Goga. Ai fi crezut că i-a fost naş, însă toţi fraţii Fermo s-au botezat când au devenit majori.
M.F.: Cam ca mine! Zic "cam", pentru că eu m-am botezat abia la 33 de ani. Iar până atunci...

N.S.:... puncte, puncte... După botez, au existat încă de la început câteva "minuni" de care eu, ştiindu-te atât de bine, am rămas uimită. Te ştiam afonă, cântai fals de tot şi, dintr-o dată, după ore şi zile petrecute în biserică, în rugăciune, mi-ai cântat perfect curat din cântările bisericeşti.
M.F.: Ha-ha! Uitasem asta.

N.S.: Stai să vezi cu ce alte transformări m-ai pus pe gânduri. În şcoală, ca să iei o notă mai bună la desen şi lucru manual, trebuia să îţi facă tema Olga, mama ta. Ea avea un talent deosebit.
M.F.: Iar eu aveam două mâini stângi. Aşa era.

N.S.: Ei, ce minune s-a petrecut cu tine la Ierusalim şi în celelalte mănăstiri din Ţara Sfântă, unde ai lucrat metanii superbe şi ai pictat icoane pe care le vindeai sau le dăruiai credincioşilor? Am păstrat o mică metanie pe care mi-ai dăruit-o acum vreo... 25 de ani şi una dintre primele tale icoane. Mi se pare interesantă "pânza" pe care ai pictat. Glumesc. Este o piatră găsită în locuri sfinte.

 
Una dintre primele încercări pe care Maica Ecaterina, Monica noastră, ne-a dăruit-o în anii '90, pe când se pregătea pentru călugărie

Metanie lucrată de Maica Ecaterina şi sfinţită la Ierusalim

M.F.: Cu mine s-au întâmplat multe după botez. Nu sunt minuni, e dragostea lui Dumnezeu către mine şi dragostea mea către Dumnezeu. Scriam într-o carte (Metanii de dor) cât de fericită am fost să văd că "am fost în stare, din mâinile mele păcătoase, să scot chipul Domnului, chipul Maicii Domnului, ale Sfinţilor, şi să pot picta în tot felul de feluri, începând din creion, de la mijloacele cele mai rudimentare, şi terminând cu picturile în uleiuri, pe piatră, pe sticlă, pe lemn - picturi bizantine care pot fi văzute la ora actuală la biserica din Sinai, de pildă, la biserica Sfânta Ecaterina, la biserica din Ierusalim, la prieteni, cunoştinţe şi rude... Spuneam că darul acesta a venit ca o mângâiere, atât pentru mine, cât şi pentru cei dragi, cărora le-am putut oferi câte ceva din preaplinul inimii mele."

Monica Fermo, Metanii de Dor - Convorbiri realizate de Romeo Petrasciuc / Editura Agnos, Sibiu, 2007

N.S.: Mare bucurie, într-adevăr! Vorbeam zilele trecute cu cineva despre tine şi am fost întrebată ce păcate aveai pe conştiinţă: ai ucis? ai furat? te-ai drogat? Am răspuns pe loc că nici vorbă de aşa ceva. I-am povestit în mare câte ceva din tinereţea ta ceva mai libertină şi am primit ca replică argumente care, în mare parte, pot sta în picioare: "A iubit?" Da! "S-a cultivat?" Da! "A avut talent şi a încercat să meargă pe drumul artistic?" Da, nu pot să neg nici lucrul acesta! Pasionată de teatru, a încercat să intre la actorie pe vremea când nu se prea intra, concurenţa fiind foarte mare, şi nu a reuşit deşi avea talent. Totuşi, a activat ani de zile în lumea teatrală, în lumea televiziunii, a filmului. "Atunci?"
M.F.: Eram oarbă şi căutam ceva ce simţeam că trebuie să existe. Dar, în loc să caut unde trebuia, mă afundam în lumea întunericului.

N.S.: Interlocutorului meu i-am răspuns, într-un final, că cel mai bine ar fi să citească direct vorbele tale din Talita Kumi, publicată în două ediţii cu tiraje multiple, epuizate, dar care se găseşte online pentru orice doritor.
M.F.: Ha-ha! Scurt şi la obiect! Ecourile la cartea asta mi-au arătat în mod limpede câţi oameni, mai tineri ori mai puţin tineri, se regăsesc oarecum în trăirile mele, în greşelile mele trecute şi doresc să afle ce ar putea face ei înşişi ca să revină pe drumul drept.

N.S.: Parcurgându-ţi din nou cărţile, am găsit o frază tare în La limita sfinţeniei. Un posibil răspuns pentru cei ce ţi-au cerut îndrumarea. Iată citatul: "Fraţilor, eu, Maica Ecaterina, vin din adâncul iadului şi vă spun că SE POATE!... se poate să fii indolent şi brusc să te trezeşti şi într-un an de zile, zilnic măcar o oră, cu creionul în mână (pentru adnotări şi întrebări) să străbaţi Vieţile Sfinţilor şi la sfârşit să-ţi pui întrebările fireşti: Cine eşti? De unde vii? Şi unde te duci? Iar răspunsul, desigur, nu ţi-l poate da decât Biserica lui Hristos."
M.F.: Eu aşa am făcut. Am citit, am ascultat, am fost îndrumată de marii părinţi care mi-au călăuzit paşii în creştinism.

Maica Ecaterina Fermo, La limita sfinţeniei, Editura Axa, Botoşani

N.S.: Botezul - moment de cotitură al vieţii tale cu 180 de grade. Este adevărat, te-ai botezat târziu, este adevărat, ai făcut-o sub anumite influenţe, sfaturi, dar mă gândesc că, pe undeva, Babusia şi Dedusia, bunicii tăi din partea mamei, având rădăcini ruseşti, oameni cu frica lui Dumnezeu, or fi sădit în tine mugurii credinţei ortodoxe. Aşa, pe nesimţite, binecuvântând pâinea înainte să taie prima felie sau fruntea ta de copil înainte să pleci către şcoală. Nu crezi?
M.F.: Categoric. Anii petrecuţi lângă bunici, amândoi învăţători veniţi din Basarabia în Regat şi stabiliţi la Târgovişte, au lăsat urme adânci în sufletul meu. O recunosc acum, fiindcă atunci îmi doream libertate, mai bine zis ceea ce înţelegeam eu prin libertate. Doamne, cât de mult îmi doresc să am cât de cât o influenţă asupra tinerilor! Să îi scutesc, prin exemplul personal, de atâtea greşeli pe care le-am făcut eu însămi în tinereţe.

N.S.: Te cred. De altfel, ai căutat să îndrumi în repetate rânduri, prin conferinţe ţinute în diferite oraşe, prin articole, cărţi, discuţii de la om la om, căci ştiu că au venit credincioşi să stea de vorbă cu tine...
M.F.: Ai spus "conferinţe" şi mie nu prea îmi place asta. Este prea pompos, deşi, de câte ori eram invitată să vorbesc eram prezentată în felul acesta, de parcă venise Papa de la Roma sau cine mai ştie ce personalitate. Le spuneam întotdeauna că am venit să le vorbesc simplu, normal, să intrăm în dialog dacă se poate şi să câştigăm experienţă unii de la alţii.

Maica Ecaterina vorbind credincioşilor

N.S.: Aşa cum tu ai deschis bine urechile la vorbele părintelui Argatu de la Mănăstirea Cernica sau la predicile părintelui Galeriu de la biserica Silvestru din Bucureşti, ori ale marelui duhovnic, Sofian, de la Mănăstirea Antim.
M.F.: Am deschis urechile şi sufletul. Mai ales sufletul care avea atâta nevoie de lumină.

N.S.: Te-a botezat părintele Argatu - ai căpătat atunci numele de botez Elena - şi, ceea ce ştiu, tot sub îndrumarea sa ai înţeles că vei lua drumul călugăriei, nu chiar imediat, doar după multă pregătire aici şi în locurile sfinte din Israel. Ai fost în mai multe locuri, la diferite mănăstiri, ai avut experienţe diverse, încercări, lipsuri.
M.F.: Visul părintelui era să ctitorească o mănăstire românească în Ţara Sfântă. Evident, acesta devenise şi visul meu: să devin maică la mănăstirea ce urma să fie construită.

N.S.: Ştiam ceva de Ierihon.
M.F.: Sigur că da. Acolo auzise părintele că ar fi fost de vânzare un loc deţinut de un bătrân, Moş Dumitru, pe care l-am cunoscut şi eu. Părintele Argatu a cumpărat acel loc şi l-a donat Patriarhiei Române, ca să se construiască acolo lăcaşul ortodox român.

N.S.: Frumos gest! A reuşit să îşi împlinească acest vis?
M.F.: Visul i s-a împlinit, însă nu în timpul vieţii sale pe pământ. Mănăstirea există cu ajutorul multor oameni de bine care au făcut donaţii sau au lucrat efectiv la construirea ei.

Aşezământul românesc de la Ierihon

N.S.: Poate că ai fi avut şi tu acolo loc, dacă mergea totul mai rapid. Dar aşa a trebuit să îţi iei traista-n băţ şi să baţi la diferite uşi. Aş vrea să aflăm, pe scurt, cam pe unde ai fost, cum te-ai descurcat, ce ajutoare ai primit sau NU. De fapt, eu însămi am de umplut anumite goluri, căci în perioadele acelea, din 1990, de la prima ta plecare, de mai multe ori am intrat în panică neştiind nici măcar unde te afli, nicidecum ce faci, dacă eşti sănătoasă ori dacă eşti în viaţă. Auzeam fel şi fel de întâmplări despre atacuri, bombe...
M.F.: Nu eşti deloc departe de adevăr. Dar uite că m-a ajutat Dumnezeu să nu mă găsesc în calea bombelor sau în calea altor atacuri, chiar dacă eram de multe ori prin preajmă. Pentru că ai pomenit Ierihonul, mi-am dorit să se facă mult dorita mănăstire, dar acolo, în anii '90 era plin război.

N.S.: Ierihon a fost primul popas?
M.F.: Nicidecum. Îţi povestesc imediat, dar, dacă mi-ai răscolit amintirile, vreau să îţi spun mai multe despre prima mea întâlnire cu Israelul. Era 3 martie 1990. Am plecat din Bucureşti unde fuseseră -3^o Celsius şi am aterizat la aeroportul Ben Gurion la ora 1 noaptea. Acolo erau 15^o cu plus şi... ceea ce m-a şocat cel mai tare a fost parfumul extraordinar care te învăluia de peste tot: parfumul portocalilor şi mandarinilor înfloriţi... nu există ceva mai dulce şi deosebit...

N.S.: O amintire specială! La numai două luni şi un pic după decembrie 1989. Din întuneric la lumină!
M.F.: Mai am o amintire care mă urmăreşte de 30 de ani. Tot o primă impresie: văzând cetatea şi poarta Damascului şi mai apoi Muntele Măslinilor şi biserica Maria Magdalena, le-am "recunoscut" deşi nu le văzusem niciodată, nici măcar în poze. Simţeam că sunt ACASĂ, că tot ce e în jurul meu îmi aparţine şi că eu aparţin locului aceluia.

N.S.: Ce minune! Ştiam că tu visai de ani buni să ajungi acolo.
M.F.: O! Sigur că da! Din primele zile de după botez am luat hotărârea să renunţ la lectura beletristică şi să citesc cărţi de specialitate religioasă şi am citit, printre altele, Pelerinaj la Locurile Sfinte scrisă de părintele Ioanichie Bălan care povesteşte cu lux de amănunte tot drumul făcut alături de părintele Cleopa la Mormântul Mântuitorului şi la locurile sfinte prin anii '70. Am rămas foarte impresionată de descrierile făcute acolo despre mănăstirea Maria Magdalena şi despre Moş Dumitru şi casa lui din Ierihon şi, din ziua aceea, a stat cartea timp de patru ani ca Biblia la capul meu şi am plâns şi l-am implorat pe Domnul să mă ducă acolo. Ţine cont că erau anii cei mai monstruoşi: '86... '87... '88...

N.S.: Din câte îmi amintesc, rugăciunile tale nu au rămas fără răspuns.
M.F.: Gândeşte-te! Cum s-a brodit că primul loc în care m-am stabilit ca soră începătoare a fost la Maria Magdalena, una dintre mănăstirile ortodoxe ruseşti. Avusesem un accident stupid: am reuşit groaznica performanţă să-mi scutur o pietricică din sandalele cu care eram încălţată şi să pun piciorul jos călcând cu toată forţa pe el şi făcându-mi o dublă fractură care s-a soldat cu o operaţie, ghips 40 de zile şi... intrarea mea la acea mănăstire în care am rămas un an întreg.

N.S.: Of! Oasele tale slabe!
M.F.: Mai bine eram eu slabă! Ha-ha! Căci, din păcate, alături de adevăratele câştiguri, am reuşit aici o a doua performanţă: am câştigat în greutate.

Monica Fermo, pe atunci sora Elena, la Marea Moartă în anii '90

N.S.: Ţi-am mai spus eu că hazul te salvează pe tine... După stagiul la Maria Magdalena ce s-a întâmplat?
M.F.: A venit părintele Argatu şi m-a luat la Ierihon ca să văd de Moş Dumitru. Ştii că atunci era acolo o perioadă foarte tulbure. Din 1987 izbucnise revolta palestinienilor, Intifada. Totul a luat sfârşit abia după un acord semnat la Oslo în 1993. Cei trei semnatari ai acordului, Yasser Arafat, Itzhak Rabin şi Shimon Peres, au primit în 1994 Premiul Nobel pentru pace.

N.S.: Dar tu ai locuit la Ierihon tocmai în timpul frământărilor.
M.F.: Cum ţi-am spus. Şi de aceea nici aprobările pentru construirea aşezământului românesc nu puteau fi obţinute: arabii ne trimiteau la evrei... evreii la greci... grecii la arabi...

N.S.: Da. Aţi căzut la mijloc. În fine, din punctul tău de vedere ca viitoare monahie, cum a fost?
M.F.: Oooo! În primul rând, aveam de mers la moaştele sfântului Ioan Iacob, în pustiul Hozevei, la Mănăstirea Sfântul Gheorghe hozevitul. Te cuprinde o emoţie extraordinară la moaştele acestui sfânt născut în satul Crăiniceni din judeţul Botoşani, care a slujit la Neamţ şi apoi a ajuns în Ţara Sfântă pe care nu a mai părăsit-o niciodată. Îţi dai seama ce lucru absolut special a fost pentru mine să fiu lângă cel ce trăise alături de Ioan Iacob, lângă Moş Dumitru. Nu îmi venea a crede!

N.S.: Cu toate astea nu te-ai putut stabili acolo.
M.F.: Nu am stat decât doi ani şi jumătate la Moş Dumitru, timp în care am fost cerută la mănăstirea Sarandarion - adică a Ispitirii Domnului de diavol după cele 40 de zile de post în urma botezului. Acolo am fost îmbrăcată oficial ca soră şi am primit primul şirag de metănii care înseamnă intrarea în rândul monahilor.

N.S.: Un pas foarte important în devenirea ta, draga mea. Îţi propun să vorbim pe îndelete despre ceea ce a urmat într-o "întâlnire" viitoare.
M.F.: Cu mare plăcere! Pe curând!

(va urma)

Conversaţii cu oameni dragi (IV.4) - Suntem o familie unită la bine şi la rău şi am încercat întotdeauna să ne susţinem, să ne ajutăm, să ne înţelegem, să ne completăm

 

Daniela, Lyon Arboretum, Honolulu, 2012

Nicole Sima: Daniela dragă, la sfârşitul discuţiei de data trecută spuneai că, odată cu moartea mamei tale, s-a încheiat încă un capitol esenţial din viaţa voastră. Dar înainte de a întoarce fila, vreau să adaug că ea şi-a menţinut tinereţea şi frumuseţea în spiritul ei agil până foarte târziu.
Daniela Ştefănescu: Aşa este şi... remarca ta îmi aminteşte de ceva. Aveam câţiva anişori când o doamnă a întrebat-o pe mama: "Zi-mi ce faci de te menţii mereu tânără şi frumoasă?" - Îşi vopseşte părul!", am replicat eu prompt.

N.S.: Sunt ceva copiii ăştia! Ţâşneşte candid adevărul din ei!
D.Ş.: Perle!

N.S.: În noua generaţie de copii din care ţâşnesc "perle", inaugurată de Claire, s-a propagat luminozitatea pe care o răspândea mama ta Marie-Claire nu doar prin numele ei, ci prin însăşi prezenţa ei. Ştiu că doreşti să vorbim astăzi despre ei, despre copiii şi nepoţii tăi, dar eu nu am terminat cu tine, aşa că te întreb direct: care au fost activităţile tale în secolul al XXI-lea?
D.Ş.: Ţi-am spus data trecută că mi-am început munca redacţională, o profesie care m-a fascinat, la Editura Ion Creangă cu 12 ani înainte de noul mileniu. De acolo, am fost "furată" de cealaltă editură care publica literatura minorităţilor, Kriterion, pe vremea când director era încă scriitorul şi omul politic maghiar Domokos Géza. Iar de aici, m-a "sedus" vecina de etaj, Editura Humanitas, la care am lucrat 10 ani. A fost captivant să trec de la literatura pentru copii, la cărţile de la Kriterion care abordau toată gama literară şi apoi la ştiinţele umaniste de la Humanitas, unde emulaţia creatoare s-a cristalizat în nişte apariţii editoriale absolut remarcabile. Am avut bucuria şi onoarea să lucrez cu traducători excelenţi, printre care Viorica Nişcov, Luana Schidu şi Alexandru Şahighian, cu care colaborez şi în ziua de azi. Dar apoi, cei de la Editura Trei m-au "furat", pentru că, după ce am tradus la Humanitas Amintiri, vise, reflecţii ale lui C.G. Jung, s-au hotărât să mă ia la ei şi, complotând cu Cristi, dacă poţi să crezi, au reuşit într-un final. Aşa am ajuns să mă ocup la Trei mai ales de redactarea operelor lui Freud şi Jung; am şi tradus unele dintre ele. Pentru echilibru, am tradus şi din amintirile lui Freud, nu doar ale lui Jung, de pildă Viaţa mea şi psihanaliza.

N.S.: Nu te-am întrerupt, dar mai am câteva "întrebări fulger" pentru tine: ştii câte cărţi ai tradus până acum?
D.Ş.: Peste 50.

N.S.: Autorii preferaţi traduşi?
D.Ş.: În afara lui Freud şi Jung, probabil Patrick Süskind, Arthur Schnitzler, fraţii Grimm, Erich von Däniken, Aniela Jaffé, Friedrich Wolf.

N.S.: Şi câte ai redactat?
D.Ş.: Probabil câteva sute. Însă cea mai importantă - şi cea mai dificilă - rămâne Cartea roşie a lui Jung.

N.S.: Impresionant volum, din toate punctele de vedere. Îmi amintesc cum lucrai la el şi cât de complicat era să respecţi formatul. A ieşit o bijuterie. Ce-i drept... o bijuterie uriaşă... ha-ha!
D.Ş.: Editarea cărţii, punerea în pagină (a sutelor de pagini...), încorporarea facsimilului, adică reproducerea exactă a textului scris de Jung de mână într-o caligrafie care este a lui proprie: litere latine, gotice, chirilice, plus vinietele respective de început de capitol; cuvintele scrise de el în roşu sau albastru şi decizia redactorului care corespondent românesc să apară colorat în textul traducerii; şi mandalele (desenele şi picturile lui Jung) extraordinare, adevărate capodopere - toate fac din această carte ceva inimaginabil şi inegalabil. Am muncit enorm la ea, dar a meritat. Iar traducerea excelentă poartă semnătura Vioricăi Nişcov.

N.S.: În altă ordine de idei, mi-am amintit că mai ai câteva refuzuri "la activ"... pe lângă cele despre care ne-ai relatat deja.
D.Ş.: Uite cum reuşeşti tu să mă faci să sap în memorie şi să scot la suprafaţă atâtea... Aşa este: Gabriel Liiceanu mi-a propus să conduc un departament nou de literatură pentru copii la Humanitas. În 1998 făcusem la Institut für Jugendliteratur din Viena o cercetare a literaturii pentru copii şi tineret care abordează pe înţelesul lor ştiinţele umaniste. Bursa respectivă îmi fusese acordată de Biroul Cancelariei Federale (al Austriei), Departamentul Artă.

Daniela, la o cercetare în Austria, în 1998.
În timpul unei excursii cu grupul spre Bregenz, la Bodensee (lacul Constanţa).

N.S.: Au fost câţiva ani în care ai luat parte la conferinţe internaţionale şi...
D.Ş.: Da, în anii '90 mai cu seamă. Atunci Occidentul a fost foarte interesat să participăm şi noi, cei de curând ieşiţi de după Cortina de Fier, la activităţi extrem de interesante. S-au oferit burse, sponsorizări. Am participat astfel în Germania, Austria, dar şi Ungaria şi Romania la câteva seminarii editoriale, simpozioane internaţionale etc.
Dar, ca să revenim: oferta lui Liiceanu de a conduce acel departament am refuzat-o politicos. Câţiva ani mai târziu, directorii Editurii Trei - prof. dr. Vasile Dem. Zamfirescu, renumitul psihanalist, şi Silviu Dragomir, care-i fusese cu ani în urmă student la Filozofie - mi-au propus să fiu redactor-şef. Fără a-i supăra, am zis iarăşi nu. (În paranteză fie spus, a venit redactor-şef un om de calitate, Raluca Hurduc, cu care nu doar că m-am împrietenit, dar fiind psiholog, traducător şi redactor, am şi colaborat mult şi foarte bine.)
Am refuzat atunci pe principiul lui... Peter. Preferam să-mi fac meseria şi să nu-mi ating nivelul de incompetenţă.

N.S.: "Nivelul de incompetenţă"? Interesant. La ce te referi?
D.Ş.: Într-o ierarhie, spune acest principiu - în teoria emisă de dr. Laurence Peter -, fiecare salariat tinde să urce până la nivelul său de incompetenţă, căci membrii de succes ai unei organizaţii ierarhice sunt, până la urmă, promovaţi până la treapta cea mai înaltă a priceperii lor profesionale; după care, o promovare ulterioară i-ar ridica la un nivel pentru care nu mai sunt adecvaţi, devenind deci incompetenţi. Eu am vrut să-mi fac meseria, să redactez, să scriu, să traduc, să fac adnotări şi îngrijiri de ediţie, nu să coordonez munca altora care se ocupă cu asta; nu mi-ar fi plăcut, nu cred că aş fi fost bună...

N.S.:... fiind posibil să îţi atingi nivelul de incompetenţă, nu ai vrut să "rişti", ha-ha.
D.Ş.: Da, "pe pielea" editurii. Doar când G. Liiceanu mi-a cerut să coordonez două colecţii de cărţi, n-am putut refuza, mai ales că fiecare redactor trebuia să coordoneze şi că am şi redactat în continuare.

N.S.: Nu ţi-ai "ieşit din mână"...
D.Ş.: Pe lista celor pe care le-am acceptat intră participarea în 1995 la Târgul internaţional de carte de la Frankfurt.

N.S.: Din câte îmi amintesc, nu a fost o simplă participare, tu reprezentai...
D.Ş.: Am reprezentant România la punctul de întâlnire Est-Vest. Solicitant emoţional pentru mine, dar nu-mi pare rău, a fost o experienţă de neuitat.

N.S.: Ce bine că a apucat şi mama ta să se bucure de o parte dintre aceste activităţi!
D.Ş.: Da, lucram deja la Humanitas când ne-a părăsit mama; iar Daita, după cum am relatat data trecută, era deja plecată, deşi venea în România cât putea de des.

N.S.: Cum au ajuns fetele să plece? (pentru cei ce nu ştiu...)
D.Ş.: Ai mei au avut un talent, o tactică în creşterea mea, care cred că a fost foarte utilă. Iubindu-mă enorm şi având multă încredere în mine - încredere pe care eu nu o aveam -, m-au susţinut mereu în deciziile mele sau m-au ghidat în aşa fel, încât să ajung la ceea ce credeau ei că este decizia bună. Au fost prietenii mei, nu doar părinţii mei. Le puteam spune orice, de la probleme de amiciţii între colege şi amăgiri şi dezamăgiri în prietenie, la probleme de amor sau de alegere a carierei, şi discutam ca trei adulţi, chiar şi atunci când eu eram încă destul de mică. Aşa am încercat să facem şi cu fetele mele.

N.S.: Ştiu foarte bine asta.
D.Ş.: M-a urmărit şi pe mine mulţi ani - când ele nu mai erau copilaşi iar fostul meu soţ plecase deja din ţară - temerea că mi le va atrage cu mirajul altei lumi, mirajul lui "Acolo, departe..." din piesa tatălui meu, în care eroul îşi dă prea târziu seama că tot ce căutase departe avusese sub ochii lui, fără a aprecia atunci. Zbuciumul meu se reflectă în filele romanelor mele, mai ales ale Intrării oprite.
Noi am încercat să le oferim fetelor tot ce se putea pentru a fi fericite în România. Şi au fost. Dar o bursă de doctorat la una şi o iubire la cealaltă au fost mai puternice, mai ales că era vorba doar despre o plecare "provizorie".

N.S.: Şi cum nimic nu durează mai mult decât provizoratul...
D.Ş.:... iată-mă acum că vorbesc cu tine de peste ocean, unde mă aflu cu soţul meu la fete şi familiile lor într-o "vizită" care durează... de când a început pandemia. Sigur, emigrarea este mai puţin dură ca în deceniile trecute, datorită - vorbesc de perioada prepandemiei - circulaţiei libere, călătoriilor care micşorau depărtările, dar şi mijloacelor electronice de comunicare care au desfiinţat distanţele. Fetele mele plecau în vacanţe la tatăl lor în SUA şi se întorceau de fiecare dată cu drag şi dor acasă, la şcoală, la facultate. Când, în timp ce încă era la Facultatea de Biologie din Bucureşti, i s-a propus Daitei să "aplice" pentru doctorat, căci făcuse două veri la rând internship la Mount Sinai University, NY, şi toţi fuseseră impresionaţi de cât de bună era, ne-a întrebat ce părere avem. Puteam să-i zicem să dea cu piciorul unei astfel de şanse? Şi-a depus cererile şi dosarul şi a fost admisă la trei universităţi de frunte! A ales Columbia, care este în topul universităţilor americane, făcând parte din Ivy League.

N.S.: Am fost mândri cu toţii. Scuză-mi ignoranţa: Ivy League înseamnă...
D.Ş.: Grupul de opt universităţi de elită ale Statelor Unite.
Catrinel era încă elevă. Apoi a urmat la ASE Studiile economice în limbi străine (în germană) şi, după ce şi-a dat licenţa, a continuat cu masteratul la Relaţii Economice Internaţionale (în engleză). Dar ne vedeam între noi cât de des s-a putut. După ce mama s-a stins din viaţă iar Daita a luat primul avion şi a venit, însărcinată, s-o însoţească pe Marie-Claire pe ultimul drum - şi s-a decis că, dacă puiuţul din pântecele ei va fi fetiţă, îi va spune Claire -, a urmat o perioadă extrem de grea. Am fost şi Catrinel, şi Cristi, şi eu cât am putut de mult la New York cu Daita, cu bebe Claire, dar relele au venit aproape deodată. Decizia Daitei de a divorţa, decizie grea dar necesară, a fost urmată, nu după mult timp, de ceea ce a făcut să se prăbuşească lumea pentru noi.

N.S.: Pentru toată lumea! Evident, şi pentru mine, deci înţeleg ce a fost în sufletele voastre.
D.Ş.: E vorba despre ziua în care ne-a sunat să ne spună că minunea de fetiţă de doi ani, un adevărat argint viu, a fost, brusc, diagnosticată cu leucemie, efectiv la o oră după ce încă dansa prin casă. Măcar am avut norocul, în această situaţie cumplită, să fie forma care are cele mai multe şanse de vindecare completă. Atunci aceasta a fost raza noastră de speranţă. În vreo 48 de ore am fost lângă ele şi, de îndată ce au putut, au venit şi Cristi şi Catrinel. Şi ei doi au făcut, cu dragoste şi dăruire, tot ce au putut ca să fie un real sprijin.

N.S.:... Un tur de forţă inimaginabil şi o putere impresionantă, atât a Daitei, care a luat taurul de coarne din secunda 1, a ta, care ai reuşit să zbori atât de rapid, cât şi a dragilor Catrinel şi Cristi rămaşi acasă cu sufletele zdrobite. O familie deosebită!
D.Ş.: Suntem o familie unită la bine şi la rău şi am încercat întotdeauna să ne susţinem, să ne ajutăm, să ne înţelegem, să ne completăm.

N.S.: Ceea ce s-a întâmplat se reflectă în romanul tău Două supravieţuitoare. Mă gândesc, dacă vrei, să împletim în continuare în dialogul nostru amintirile acelei perioade grele cu relatarea despre cartea ta.
D.Ş.: Este o idee bună, căci a o scrie mi-a folosit, din nou, ca terapie, ca eliberare. Deşi este şi multă ficţiune în ea, desigur.
Am vrut ca ea să înceapă cu sfârşitul, cu ştirea că totul este OK, că a existat un happy-end. Pare ciudat probabil, dar din acest punct începe cartea; aşa am conceput eu "povestea noastră".

N.S.: Acesta este chiar subtitlul. În ideea de a ne linişti de la început că totul se termină cu bine o recunosc pe Cocuţa, mama ta, care avea întotdeauna grijă de sensibilităţile noastre şi, înainte de a relata ceva cu suspans, ne asigura: "vă spun de la început că a scăpat"... Draga de ea! Precis, dacă ar fi scris acest roman, ar fi procedat ca tine.
D.Ş.: Mă emoţionează că spui asta! Povestea noastră este o... poveste: a două supravieţuitoare, care sunt separate de o distanţă în timp de o jumătate de veac, de una în spaţiu de o jumătate de glob, dar a căror dragoste reciprocă este mai adâncă decât orice prăpastie posibilă. Ele au fost unite în bătălia împotriva unui duşman similar; ambele au luptat şi au câştigat, obţinând o victorie asupra timpului, a spaţiului şi a bolii.

N.S.: Aş fi dorit să fie doar ficţiune, dar ea este adevăr înveşmântat în formă literară. Se bazează pe documente, pe...
D.Ş.:... între documente sunt şi toate emailurile pe care ţi le-am scris ţie când eram lângă Claire.

N.S.: Of, când îmi amintesc... Îmi relatai cu lux de amănunte tot ce se petrecea cu micuţa voastră, cu voi. Tocmai de aceea sunt trăiri adevărate, însemnări făcute în vâltoarea desfăşurării evenimentelor, având astfel vâna autenticului; dar cartea ta nu este un jurnal, un reportaj, ci are construcţia unui roman.
D.Ş.: Am aşternut pe hârtie, într-o alternanţă de (două) planuri temporale, povestea unei fetiţe care, la numai 2 ani, s-a îmbolnăvit de leucemie, şi a unei fetiţe preadolescente, care este sănătoasă, energică, veselă, excelentă la sport şi la învăţătură. Este vorba despre aceeaşi copilă, la nişte ani buni după diagnosticarea cumplită şi la 5 ani de la terminarea tratamentului dur şi invaziv care i-a răpit 2 ani de copilărie, dar i-a readus sănătatea: aceşti ani din copilăria ei fragedă nu au fost viaţă senină, fără griji, dar i-au redat viaţa pentru ca "cea de-a doua" fetiţă să poată exista.

Decembrie 2006, Claire sărbătorită la clinică în ultima zi de tratament. În dreapta Danielei este Evan S., doctoriţa preferată a lui Claire, în dreapta acesteia, asistenta preferată, Linda.

N.S.: Din fericire, nici o relatare sumbră nu durează mult, ci este urmată de ceva care destinde atmosfera, astfel încât, periodic, cititorii sunt încărcaţi cu energie pozitivă.
D.Ş.: În ciuda subiectului, cartea nu este tristă, ci emană curaj, optimism, încredere în viaţă şi dragoste de viaţă, fără de care nişte momente de coşmar trăite de o familie unită şi iubitoare ar fi putut fi cu greu depăşite.
Am vrut să le împărtăşesc şi altora aceste experienţe, aceste frământări şi, mai ales, speranţa că uneori "se poate", precum şi încrederea în viitor. Iar acest viitor a venit mai repede decât ne-am fi putut imagina în ziua diagnosticării, când eu n-aş mai fi ştiut să dau definiţia acestui cuvânt.

Imagini din 2014, din ceea ce era atunci, faţă de 2004-2006, "viitor": Claire şi-a donat la 12 ani părul, crescut din nou lung, sănătos şi des, organizaţiei "Locks of Love", care ajută copiii care şi-au pierdut părul din cauze medicale.

N.S.: Interesant că ai abordat şi aici probleme de genetică. Ne obişnuiseşi deja din cartea în care ai inventat un sindrom: romanul eu sper, tu speri, el (ea) speră... Doar că aici nu este o invenţie.
D.Ş.: Romanul acela era doar fiction. Subiectul, sindromul - fantezie scriitoricească. Însă cartea de faţă este un soi de autofiction. Temele de genetică pe care le discut puţin în ea sunt trecute prin filtrul meu emoţional şi consemnate din perspectiva şi din înţelegerea unei bunici, care, oricum, este filolog, nu om de ştiinţă, şi nu scrie o carte de medicină.

N.S.: Experienţele tale legate de New York şi de Hawaii, locurile în care aţi suferit, aţi sperat, v-aţi bucurat, sunt cu totul aparte.
D.Ş.: Am dorit să le comunic şi cititorilor experienţa mea newyorkeză, care m-a marcat, căci este oraşul în care fetiţa s-a îmbolnăvit, dar şi cel care mi-a redat-o sănătoasă, aşa că am o relaţie contradictorie cu el. Şi apoi experienţa mea exotică, cea hawaiiană, absolut fascinantă: un rai luminos pe pământ în care am ajuns atunci când şi în vieţile noastre se întrezărise din nou lumina.

N.S.: Şi în carte, Hawaiiul este prezentat ca un paradis pe pământ, în care soarele străluceşte mereu şi oamenii au deseori zâmbetul pe buze; iar el coincide cu perioada mai recentă din viaţa fetei, ajunsă preadolescentă, în care soarele şi zâmbetul îşi făcuseră din nou loc.
D.Ş.: Din fericire. Şi tot din fericire, Claire nu îşi mai amintea de boala avută şi creştea senină, fără nici o problemă de sănătate.

N.S.: Dar, din greşeala cuiva care nu s-a gândit că poate lui Claire încă nu i se relatase prin ce trecuse când era mică, fetiţa a fost întrebată dacă îşi mai aminteşte când a avut cancer.
D.Ş.: Avea atunci aproape 11 ani şi era departe de familie, plecată într-o vacanţă. A ţinut totul în ea până a ajuns după câteva zile acasă şi abia seara, când Daita şi cu mine ne-am retras cu ea în camera ei, ne-a întrebat. Am fost luate prin surprindere, noi sperând să mai amânăm această clipă. Dar momentul adevărului venise chiar atunci, fără drept de amânare. Supărarea copilei a fost că i se ascunsese şi nu înţelegea de ce. Oare nu aveam de gând să-i zicem niciodată?

N.S.: Atunci tu ai putut veni cu o dovadă incontestabilă a contrariului.
D.Ş.: Da. Fiindcă ea ştia deja că eu scriam "cartea noastră" despre copilăria ei şi că îi promisesem s-o termin când va împlini 12 ani. O copilărie care nu fusese plină doar de joacă, păpuşi, îngeri, zâne, sirene şi magicieni, ci... Cei 12 anişori ai ei reprezentau momentul în care urma să afle tot. Atunci ni se păruse nouă că va putea fi suficient de matură ca să înţeleagă. Cea mică îşi mai amintea din când în când crâmpeie, avea uneori câte un "flash" din spital, din clinică, dar până acum familia reuşise uşor să schimbe vorba.
În următoarele zile, fetiţa a pus întrebări extrem de inteligente şi de punctuale legate de cele prin care trecuse, dovedind multă maturitate. I s-a răspuns la toate, iar după aceea s-a liniştit şi a redevenit copil. Dar un copil care îşi spunea acum, nu fără o oarecare mândrie care a şi folosit ca să ia totul ceva mai uşor: "I am a survivor!"

N.S.: "I am a survivor!" Cititorii vor să ştie cine este a doua supravieţuitoare.
D.Ş.: Păi este cea care a supravieţuit acestei discuţii îndelungate şi răscolitoare... cu tine.

N.S.: Da, siiigur, ai găsit vinovatul... Însă turnura pe care o dai aici, la 7 ani de la apariţia cărţii - mă amuză. Hai să dăm puţin timpul înapoi şi să ne amintim de ecourile acestui roman cu totul aparte.

Două supravieţuitoare, Editura Trei, 2014

D.Ş.: După lansarea care mi-a mers la inimă...

N.S.: Şi mie... cu toate că am avut emoţii, nu numai pentru tine sau pentru mine, dar şi pentru Claire. Fetiţa, care se afla la Honolulu, scrisese câteva cuvinte pentru această ocazie, tu nu ştiai nimic, desigur, şi eu trebuia să îţi fac surpriza de a le citi în public (am făcut-o cu interpretare, ha-ha, eu fiind atunci Claire de 12 ani).
D.Ş.: Îţi mulţumesc încă o dată pentru cât de interesant şi emoţionant ai vorbit la lansarea de la librăria Cărtureşti Verona, alături de Luana Schidu, redactorul ei, cu care am lucrat extrem de bine, fiindu-mi şi bună prietenă, nu doar un excelent traducător şi redactor, şi de Magda Mărculescu, director editorial la Trei. După lansare au fost câteva ecouri la sfârşitul lui 2014, cum ar fi cronica semnată de Magdalena Popa Buluc în Cotidianul.ro sau de Stelian Ţurlea în ZF "Ziarul de duminică" sau publicarea unei prezentări şi a unui fragment în Atelier LiterNet, la rubrica Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hârtie, care reprezintă debutul frumoasei mele colaborări cu LiterNet. Îmi amintesc şi de un interviu destul de răscolitor pentru mine pe care mi l-a luat Elena Marinescu la Radio România Actualităţi, cred că în ajunul lansării.

N.S.: Nu uita de apariţia la TV.
D.Ş.: Cum să uit? La Nova TV, după vreo 3 ani.

N.S.: A fost un interviu complex. A durat o oră întreagă. Nu doar despre carte, ci despre background-ul ei, despre cariera ta. Au intrat pe fir şi Daita cu Claire, care erau în SUA, dar li s-a spus să stea lângă telefon că vor fi intervievate. A ieşit foarte, foarte bine!
D.Ş.: Mulţumesc! Nu ştiu cum a reuşit redactorul emisiunii să mă facă să uit de emoţii, dar a reuşit.

Invitată la Nova TV, emisiunea "Poveşti din Braşov", 24 sept. 2017

N.S.: Romanul a fost selectat de Dan C. Mihăilescu în emisiunea lui "Omul care aduce cartea", la ProTV, în 2015, şi prezentat atât de emoţionant.

Dan C. Mihăilescu, vorbind despre Două supravieţuitoare în cadrul emisiunii Omul care aduce cartea, din 16 ian. 2015

D.Ş.: Noroc că romanul meu a mai "prins" emisiunea aceasta pentru care am avut tot respectul şi care a durat timp de 15 ani. Din păcate, respectul meu şi a milioane de alţi telespectatori pentru ea şi realizatorul ei nu au fost îndeajuns.

N.S.: Păcat! Dar hai să mai scotocim prin cufărul tău cu amintiri. Ce zici? De unde până unde Hawaii?
D.Ş.: Daita s-a recăsătorit încă în timp ce era la New York. Soţul ei, devenit curând pentru Claire "daddy", este un foarte bun medic psihiatru şi, în honey moon, au fost în Hawaii, unde el a avut un interviu în urma căruia au decis să se mute în "Aloha State". Iar Daita şi-a terminat doctoratul şi a avut joburi foarte interesante şi ea, predând mai multe cursuri la două Universităţi hawaiiene, lucrând un timp într-un laborator de biologie şi dedicându-se apoi pasiunii ei care o înflăcărează şi azi: sustenabilitatea. Continuă şi acum să lucreze la aceeaşi firmă - Association for the Advancement of Sustainability in Higher Education -, fiind între timp manager şi, desigur, tot mai pasionată.

N.S.: Acum e locul să spunem că au apărut pe rând o perluţă după alta.
D.Ş.: Două în cel mai recent stat american, Hawaii, între care s-a intercalat cea din unul dintre cele mai vechi, Virginia.

N.S.: Auzi! Sună amuzant! Asta fiindcă la un moment dat s-a mutat şi Catrinel în State.
D.Ş.: După cum am zis: un doctorat la una, o iubire la cealaltă le-a determinat să plece, dar cu gândul sunt mereu la meleagurile natale.

N.S.: Ştiu asta. Şi Catri s-a căsătorit, a terminat în America un al doilea master şi are şi ea un serviciu foarte interesant. Iar soţul ei...
D.Ş.: Ea este Analytics Manager peste o echipă de (evident) analişti la un Credit Union foarte mare; iar el este Senior Technology and Risk Manager într-o companie. Foarte apreciaţi amândoi.

N.S.: Bravo! Toţi patru sunt realizaţi profesional şi, ca o mândrie pentru noi, toţi sunt români.
D.Ş.: Românii cucerind America, nu?

N.S.: Sigur că da! După un timp, Daita şi familia ei s-au mutat aproape de Catrinel şi familia ei. Astfel, şiragul de perle este mereu complet.

Şiragul de perle în primăvara lui 2020: ciocnind limonadă în hot tub şi mergând la iarbă verde.

D.Ş.: Cel mai fericiţi suntem când reuşim să ne adunăm cu toţii, adică şi cu cuscrii, care sunt de un mare ajutor şi suntem efectiv prieteni. Numai Florin (Nuşu) şi cu soţia lui lipsesc acum, spre a completa imaginea.

N.S.: Ei locuiesc acum în Germania.
D.Ş.: Exact. Până la pandemie distanţele erau mai puţin copleşitoare, căci ne întâlneam cu toţii în România sau aici.

N.S.: Celor impresionaţi de boala micuţei Claire, de vindecarea ei, de evoluţia ei, te-aş ruga să le spui cum este astăzi această adolescentă.
D.Ş.: Sigur! Claire a încheiat liceul în 2020, în plină pandemie. Din această cauză nu a avut nici ceremonie de absolvire şi nici banchet, la fel ca toţi cei din generaţia ei. Aşa că îţi pot arăta o poză cu absolventa şi bunica ei, acasă, în loc să fie într-un cadru festiv la liceu cu colegii şi profesorii.
Dar cât mi-aş fi dorit o astfel de imagine în 2004, când nu mai vedeam altceva în afară de doctori, asistente, spitale, tratamente şi rezultate de analize! Aşa că nu mă plâng, doar constat.

Daniela cu Claire, absolventă de liceu, iunie 2020

N.S.: Noroc că a gustat din atmosfera unui banchet de absolvire cu un an înainte, când era în clasa a XI-a, fiind invitată de un absolvent. Era superbă în rochia ei lungă şi sexy.
D.Ş.: Am o poză. Mă tot uit la ea şi încă nu-mi vine să cred.

Claire, "prom date" în 2019

N.S.: Mie-mi seamănă cu frumoasele tale bunici în tinereţe. Le-am admirat fotografiile în conversaţiile anterioare. Nu ţi se pare? Parcă are ceva din fiecare.
D.Ş.: Ai remarcat foarte corect. Tot genele, slavă Domnului!

N.S.: Acum este studentă la American University din Washington...
D.Ş.: La o secţie foarte deosebită: School of International Service, care este în top 10 al facultăţilor (din SUA) de afaceri internaţionale. Deocamdată, afacerile internaţionale se fac de acasă, din faţa laptopului, spre disperarea tinerilor, dar se pare că din toamnă şi această generaţie va avea totuşi parte de o viaţă studenţească, atât de râvnită.

N.S.: Voi, bunicii, cu ce vă mai "distraţi"?
D.Ş.: Cristi şi cu mine ne distrăm, petrecând... mult timp cu ei, însă avem şi cuibuşorul nostru la Bucureşti, în care reveneam cu drag înainte de pandemie şi de care ne este extrem de dor.
În State am avut prilejul să vedem nişte locuri minunate; am aici două poze.

 
Daniela cu Cristi
Hawaii, Farul Makapuʻu, 2014 / New Orleans, 2015

N.S.: Grozav! Dar simt că încă nu am epuizat subiectele legate de activitatea ta. Haide să mai punctăm câte ceva.
D.Ş.: Dacă insişti.

N.S.: Eşti menţionată în Who's Who. Te rog să precizezi!
D.Ş.: Am un articol despre mine, adică o "intrare", în Who's Who in Romania, Pegasus Press, Bucureşti, 2002, în Enciclopedia personalităţilor din România, Hübners Who is Who, Elveţia, 2006, în Dicţionarul general al literaturii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007, în The Club of Serial Readers, 2018, pe site-ul Traduki etc.

N.S.: Altceva?
D.Ş.: Am avut mai multe interviuri la Radio despre tata; la TV, împreună cu mama, despre tata; la TVR despre traducerea mea din Aniela Jaffé; la Radio despre traducerea şi editarea cărţilor lui Jung şi Freud; în Caietul-program al TNB despre tata şi Micul Infern şi au mai fost câteva. Şi, ceea ce efectiv îmi merge la suflet, este această ocazie de a vorbi despre familia mea şi despre atâtea care m-au frământat de-a lungul... deceniilor. Îi mulţumesc lui Răzvan Penescu că te-a ales să conduci aceste conversaţii cu oameni dragi şi îţi mulţumesc ţie că m-ai ales printre "oamenii tăi dragi".

N.S.: Ei, cum era să nu te aleg? Oricum, colaborarea ta cu LiterNet datează de la apariţia cărţii Două supravieţuitoare. Şi a fost bogată. A continuat cu toate povestirile din cadrul Năzdrăvăniilor (fetiţelor tale cuminţi...); cu o poveste de Crăciun cu aceleaşi "năzdrăvane"; cu Amintirile mamei tale, a căror îngrijire de ediţie ai semnat-o; cu articolul din rubrica Topuri 2020.
D.Ş.: Şi mai avem o colaborare în pregătire. Da, îmi face o deosebită plăcere să lucrez cu oamenii profesionişti şi pasionaţi de la LiterNet.

N.S.: Care-ţi sunt dorinţele şi planurile de viitor?
D.Ş.: Glumeşti?

N.S.: Nu... Am reuşit noi să trecem cu bine un an de pandemie, deci privim încrezătoare în viitor.
D.Ş.: Atunci, stai să mă gândesc, mi-aş dori ca la 70 de ani să mi se pregătească un tort, nu o co...

N.S.: ... Daniela, te rog... Eu vorbeam serios.
D.Ş.: Okay. Serios: îmi doresc să mai scriu.

N.S.: Să mai traduci? Să redactezi? Ca să nu te dezminţi, ştiu că tocmai ai refuzat o nouă traducere.
D.Ş.: Da, chiar, însă nu ca să nu mă dezmint: motivul este că deocamdată am alte priorităţi, după ce termin materialul la traducerea pe care o am în lucru la Humanitas. Vreau să definitivez nişte texte inedite ale părinţilor mei şi să mă ocup de "perluţe". Direct, dar şi în scris - cine ştie ce iese de aici.

N.S.: Dacă tot am ajuns la perluţele voastre, ar fi drăguţ să ne povesteşti câte o "perlă" de-a lor. Dintre cele pe care deja le-ai adunat?
D.Ş.: Sigur, de ce nu? Ca să încheiem pe o notă veselă. Copilaşii aceştia vorbesc fără pauză. Când tac, e un semn că ceva nu e în regulă. Mi-o amintesc pe Claire micuţă vorbind fără oprire când se simţea bine. Întrebând-o de ce vorbeşte întruna, mi-a zis, logic: "pentru că nu sunt de plastic". Ce mai poti răspunde? Deşi arăta ca o păpuşă, totuşi, într-adevăr, nu era de plastic.

N.S.: Ha-ha! Nu era de plastic. Şi de la cei mici, cu ce ne delectezi?
D.Ş.: Încep cu cel mai mic, Luca, prin vara lui 2020; ziua lui fusese deja în primăvară. Îi zice mămica lui: "Hai, mănâncă singur, că mâine-poimâine împlineşti şase ani!" - El ia lucrurile încă foarte concret, aşa că, fiind o zi de miercuri, după ce a rumegat vreun minut, întreabă candid: "Deci vineri e ziua mea?" Şi, după ce în seara aceea a făcut baie, ca să ne fie foarte clar cât de concret gândeşte el şi că l-a mai preocupat subiectul, când l-a scos mami din baie, i-a zis: "Ai grijă... sunt deja mai greu, căci mâine şi poimâine împlinesc şase ani."

N.S.: Foarte corect, nu-i aşa? Hi-hi!
D.Ş.: Isabella (împlinise de curând şase ani) se joacă în toamna trecută pe terasă cu mami cu mingea. Eu, care încerc să îi mai vorbesc şi în germană, o întreb: "Hat es geregnet (a plouat)?" Isabella răspunde: "Ja. (Da.)" Eu, mândră că a înţeles întrebarea, o felicit. La care ea: "Eu i-am zis lu' mami ia, adică să ia mingea." - "Okay, atunci, hai să învăţăm o poezie în germană că mami trebuie să se întoarcă la lucru" (adică de acasă, ceea ce, de multe ori, înseamnă că intră în call: într-un meeting audio sau video pe laptop). - Isabella, plină de importanţă: "Nu pot să vin acum... intru cu toată echipa mea în call."

N.S.: Or fi moştenit din hazul lui Mircea?
D.Ş.: Se cam văd genele noastre "poznaşe". Plus dorinţa de a-şi imita părinţii. Când aveam eu "şase şi un sfert" (am zis asta după ce auzisem că e ora şase şi un sfert) şi eram într-o vizită cu ai mei, mi-am luat o foaie, un creion şi am întrebat dacă mai stăm. "De ce?" a întrebat tata. "Vreau să-mi scriu memoriile."

N.S.: Nostimi mai sunt ăştia mici. Ai ceva şi despre Leia?
D.Ş.: Am, cum să nu! Venise de la şcoală (era desigur înainte de pandemie); avea vreo şase ani şi jumătate. Îi zice lui tati: "Săptămâna trecută am învăţat despre courage. Eu nu ştiu când am avut courage. Poţi să-mi zici tu?" - Păi când înoţi, sari de la trambulină, schiezi, mergi cu bicicleta, cu trotineta, treci singură strada la vecini" şi continuă înşiruirea. - "A, păi eu am atunci fun, nu am ştiut că ăsta e courage." Altă dată, eram cu toţii în România, în minunata vacanţa de vară 2019, ea având şapte ani şi jumătate. Se tot aranja în oglindă înainte să iasă cu mami la plimbare. Daita îi zice: "Hai să mergem că eşti frumoasă oricum." Leia: "Dar aici trebuie să fiu perfectă!" - "Şi în America nu?" - "În America trebuie să fii cool!"

N.S.: Drăguţă foc! Această notă "cool", proaspătă, tinerească este cea pe care aş dori să încheiem acum conversaţiile noastre, cu gândul la un viitor apropiat în care să fim din nou în vacanţe în România împreună.
D.Ş.: Este dorinţa mea cea mai mare!

Daniela cu copiii şi nepoţii în anul 2020