Conversaţii cu oameni dragi (III.3) - Mi-e DOR de meleagurile natale, şi de câte ori ne întoarcem acasă, simt că vibrez în mod profund atât spiritual cât şi fizic, simţindu-mă mai eu însămi, mai ancorată în Univers

 

Nicole Sima: Draga mea, la conversaţia noastră trecută îţi pusesem o întrebare. O repet: dacă te uiţi retroactiv la aceşti aproape 40 de ani de când aţi emigrat, consideri că aţi atins ţelurile dorite de libertate, realizare personală, satisfacţie materială?
Cristina Gheorghe: Doreai să afli dacă în Canada umblă câinii cu covrigi în coadă?

N.S.: Figură de stil... Dar povesteşte-ne tu, te rog, cum te-ai adaptat, cât de greu sau uşor a fost să găseşti de lucru, cum a fost viaţa acolo.
C.G.: La început, cum ţi-am zis, am dat lecţii de pian pentru începători. Între timp, în 1985 am mai născut un băieţel "canadian get beget", pe Alex.

Şerban cu bebe Alex

N.S.: Ha-ha... mi-a plăcut formularea ta... parcă ai fi spus: "printre picături... am mai născut un băieţel".
C.G.: La câte făceam, chiar "printre picături" a fost. Apoi mi-am luat carnet de conducere auto, cu încurajarea şi la insistenţa salutară a lui Şerban, ceea ce mi-a deschis orizonturi noi. Am făcut un curs scurt de agent imobiliar şi am încercat să lucrez, dar fără succes, în acest domeniu. Ca mamă a lui Gelu şi Bogdan, am făcut muncă voluntară de asistenţă pedagogică la şcoala lor. Învăţătoarea băieţilor mi-a dat nişte informaţii legate de acreditarea diplomelor mele de educaţie ca să pot fi şi eu angajată într-o şcoală. După nenumărate probleme de birocraţie şi diverse alte piedici în echivalarea diplomei şi experienţei mele de şapte ani de predat la liceu şi facultate în România, am reuşit să fiu acceptată şi să absolv un masterat în Literatura Comparată la Universitatea Carleton.

N.S.:... "printre picături"...
C.G.: Apoi am terminat cu bine şi câteva cursuri pedagogice adiţionale pentru profesorii de liceu la Universitatea din Ottawa. Când absolvi masteratul cu note maxime şi ai şi o experienţă variată în cadrul studiilor (ca studentă de masterat am predat ca asistentă, am făcut cercetare, am avut iniţiativa de a organiza un cenaclu pentru studenţii de engleză cu veleităţi de scriitori, am făcut parte din grupul care a organizat o conferinţă internaţională despre Isak Dinesen), ţi se oferă posibilitatea de a face un doctorat cu bursă. În cazul meu, doctoratul a fost în Studii Culturale, în cadrul facultăţii de Sociologie, tot la Universitatea Carleton.

N.S.: Eşti ŞI doctor, draga mea? Asta îmi scăpase.
C.G.: Am absolvit toate cursurile de doctorat, adică am gradul de ABD (all but dissertation), dar nu am titlul de doctor fiindcă nu mi-am scris/susţinut şi teza. Nu mai aveam niciun pic de timp liber: suplinire cu ziua la diverse şcoli, copiii noştri, gospodărie, ore de pian, predare de un curs sau două la catedra de engleză de la Universitatea Carleton (pe care am continuat să le predau timp de 18 ani, într-o formă sau alta: literatura engleză şi americană a secolului XX; literatura ştiinţifico-fantastică; curs de comunicaţii). Bineînţeles că nervii şi sănătatea mea au început să se resimtă şi a trebuit să mă opresc din vârtejul accelerat de activităţi.

N.S.: Am găsit într-un sertar cu "comori" o scrisoare de-a Ameliei, draga ta soacră. Era la voi. Iată ce îmi scrie:

Fragmentul unei scrisori a Ameliei Gheorghe - 8 ianuarie 1990

C.G.: Vai, ce surpriză! M-am emoţionat!

N.S.: Te cred. Nu ar fi fost posibil să ai un post liniştit pe undeva?
C.G.: Desigur că eu speram sa găsesc un post, UNUL, dar care să fie ceva mai bine plătit decât toate cele de pe lista de mai sus. Şi am găsit întâi un contract la Consiliul de Cercetare pentru Studii Sociale şi Arte, unde am fost angajată să lucrez la dosarele profesorilor din diversele facultăţi din Canada care doreau să facă proiecte de cercetare în diverse domenii.

N.S.: Ce interesant! Cam ce trebuia să faci?
C.G.: Citeam descrierea proiectelor propuse, căutam specialişti internaţionali din domeniul respectiv care să le evalueze, întocmeam un raport pe baza acestor evaluări experte şi apoi luam parte la şedinţa de acordare a burselor. Le obţineau numai câţiva dintre numeroşii candidaţi care făcuseră cerere. Extrem de interesantă munca, bine plătită, dar nu eram angajată permanent, ci doar pentru sesiunea de examinare a proiectelor, timp de 6-8 luni. După un an am fost reangajată, dar tot pentru acele câteva luni.

N.S.: Şi între timp?
C.G.: A trebuit să revin ca profesor suplinitor cu ziua în diverse şcoli şi licee... tortură de Inchiziţie! Trebuie să vă explic: suplinirea aici nu se acordă pe un an decât prin concurs; de obicei, ţi se oferă câte o zi la oricare dintre materiile pentru care e nevoie, deoarece profesorul titular e absent: geografie, istorie, matematică, franceză, engleză, educaţie fizică (!!) etc.

N.S.: Bun la toate... Greu...
C.G.: Te sună de la secretariatul şcolii cu o seară înainte, sau câteodată chiar în dimineaţa respectivă, şi te întreabă dacă eşti disponibil. Tu, având nevoie de bani şi de legătură cu cât mai multe şcoli, spui "Da". Dacă ai noroc, totul e plicticos, obositor, dar nu traumatizant... Dacă ai ghinion şi dai de o clasă cu doi trei "năzdrăvani" sau "năzdrăvane", poţi auzi când intri în clasă "Şi cine dracu eşti şi tu?" sau "Hei, gagiilor, e o suplinitoare, hai să ne distrăm puţin..." adică pe spatele şi nervii mei...

N.S.: Aoleu! Eu nu am păţit niciodată aşa ceva. Cel mult, vorbeau între ei şi nu erau atenţi la oră. Copilării. Dar ce spui tu e foarte neplăcut.
C.G.: Sigur. Profesorul absent îţi lăsa o hârtie cu nişte teme de făcut... deci tu nu ai nicio problemă cu pregătirea materialului, dar niciun fel de importanţă sau prestanţă decât ca dădacă sau poliţist care să-i păzească să nu dărâme clasa şi, dacă binevoiesc, să facă ce li s-a lăsat. Într-o bună zi însă, m-am trezit cu un telefon de la un şef de catedră de franceză care căuta o suplinitoare pentru jumătate de an, franceză începători la două clase de a noua. Şcoala era în celălalt colţ al Ottawei, făcând cu maşina 50-60 de minute pe autostradă, atât la dus, cât şi la întors.

N.S.: Pare o situaţie ceva mai bună, nu-i aşa? Tu pregăteai materialul, tu dădeai notele, elevii "depindeau" de tine.
C.G.: Aşa credeam şi eu înainte de a începe orele, când mi-am dat tardiv seama că franceza pentru începători în clasa a noua este un curs obligatoriu, şi e predată celor care detestă în mod absolut franceza şi pe francezi, că elevilor respectivi nu le păsa ce notă vor obţine la franceză... iar eu reprezentam inamicul numărul unu, fiind cea care le dădea note şi lecţii de făcut. Destul de greu, dacă nu imposibil!

N.S.: Sper că după semestrul de chinuială la acel liceu, a apărut ceva mai bun.
C.G.: Da. Mi s-a oferit un alt contract lung, jumătate de an de suplinire. Geografie în limba franceză la un liceu din apropierea casei. În anul următor am primit un contract şi mai bun, un an de suplinire la limba şi literatura engleză la acelaşi liceu!!

N.S.: Engleză? Ura! În sfârşit.
C.G.: În curând am fost transformată în profesoară titulară cu catedră, deşi la început catedra era împărţită între două licee. Era destul de bine, îmi plăcea enorm să predau Shakespeare şi să discut despre frumuseţea literară a diverşilor scriitori englezi sau americani studiaţi.

N.S.: Elevii erau mai receptivi?
C.G.: Erau destui golani, unii se şi drogau, nu mai spun de inepţiile analfabete din compuneri şi extemporale... Oricum, ca titulară la engleză a fost mai bine. Cu acei elevi interesaţi de limba şi literatura engleză am reuşit chiar să fac doi ani la rând un mic cerc de scriitori, un cenaclu, unde îşi citeau scrierile pe care apoi le-am publicat în liceu. Cu alţi elevi am organizat spectacole de teatru, alături de profesorul titular de la catedra de teatru a şcolii. Ba cu alţii am făcut şi ore de meditaţie şi gimnastică yoga. Ceea ce vreau să subliniez este că nu toţi elevii erau dezinteresaţi de învăţătură, cultură, artă sau spiritualitate. Acum, parcă aveam şi ceva mai mult timp pentru familie.

Timp pentru familie, cu băieţii lor

N.S.: Ştiu că ai mai avut câteva activităţi pentru care te admir.
C.G.: Dacă insişti... o altă activitate a mea, făcută "printre picături" şi foarte bine plătită: traducerile unor texte destul de plicticoase - din păcate nu de natură literară -, pentru Consiliul de Traduceri (enorm de multe teste şi formalităţi ca să fiu admisă) şi interpretarea consecutivă pentru delegaţii de toate felurile care veneau din România în Canada.

N.S.: În plus?
C.G.: În plus am redactat un volum de nuvele ale unei scriitoare canadiene destul de vestite şi rezultatul a fost publicat ca un volum dedicat ei cu interviuri/conversaţii cu ea şi cu o prefaţă scrisă de mine. Am publicat şi unele lucrări de critică literară şi câteva poezii în reviste de specialitate. După atâta agitaţie, nu e de mirare că la 55 de ani am ieşit la pensie din motive medicale.

Câteva publicaţii

N.S.: Ştiu asta, Cristina, dar mai ştiu şi faptul că ai rămas extrem de activă.
C.G.: Acum am răgazul să mă ocup de hobby-urile mele multiple, care-mi dau senzaţia de împlinire personală: lectura, scrisul (fac parte dintr-un grup de scriitori canadieni şi englezi care publică periodic selecţii din scrierile lor), pictura, muzica.

Din tablourile Cristinei

N.S.: Plus alte câteva îndeletniciri, pe lângă arta culinară - în care eşti maestră - sau "bunicit". Te dau eu de gol cu multiplele activităţi la biserică, studiul Bibliei sau diferite binefaceri. Anul trecut ai lucrat nişte podoabe superbe pe care le-ai vândut în cadrul bisericii, pentru acţiuni de caritate. Acesta fiind numai un mic exemplu.
C.G.: Da. Am libertatea de a alege ce să fac zilnic şi îmi folosesc timpul cu "folos".

O mostră din podoabele făcute de Cristina

N.S.: Ne spui în câteva vorbe ce a făcut şi ce face acum Şerban?
C.G.: Viaţa profesională a lui Şerban a mers întotdeauna strălucitor, fiind apreciat pentru capacitatea lui ştiinţifică deosebită şi pentru talentul organizatoric, care i-a adus poziţii de conducere. A lucrat cu mare succes la mai multe companii de software, iar în prezent, fiind "la pensie", după ce a avut un contract prestigios de cercetare pe plan internaţional, predă de 18 ani la Facultatea din Ottawa un curs pentru studenţii de masterat.

N.S.: Activează în continuare. Bravo lui!
C.G.: Tot timpul acestei cariere uimitoare nu a încetat să joace tenis şi fotbal cu mare pasiune şi să se ocupe de toate activităţile sportive ale celor trei băieţi ai noştri, iar acum, ale celor doi nepoţi, Oliver şi Elliot. Pe toţi i-a învăţat să schieze, să înoate, să meargă cu bicicleta, să joace fotbal şi tenis... La Elliot ar mai fi ceva de lucru, fiindcă nu are decât cinci ani. A fost, este şi probabil va fi întotdeauna un om cu o energie supraumană şi binecuvântat cu o dispoziţie veselă, ceea ce-l face extrem de plăcut de către prietenii noştri!

N.S.: E momentul să ne vorbeşti puţin şi despre draga voastră familie, fiindcă pentru ei aţi făcut marele pas al emigrării. Ei nu au avut povara adaptării.
C.G.: Sigur că nu. Grădiniţă, şcoală, la fel ca toţi copiii de aici. Toţi cei trei fii ai noştri au absolvit studii superioare, Bogdan şi Gelu în domeniul calculatoarelor şi Alex în domeniul industriei de film şi televiziune. Bogdan, care este programator de software la IBM, este căsătorit cu Tricia, inginer de aerospaţiale şi biolog, de origine canadiană, o tânără deosebită în mai multe feluri decât pot descrie, şi împreună şi-au clădit o situaţie materială şi profesională solidă şi de viitor. Datorită lor suntem fericiţii bunici a doi nepoţi minunaţi - Oliver (10) şi Elliot (5).

Cristina şi Tricia cu cei doi băieţi

N.S.: Nu exagerezi deloc. I-am întâlnit pe toţi. Aveţi cu ce vă lăuda!
C.G.: Mulţumesc! Gelu a lucrat pentru mai multe companii în domeniul calculatoarelor şi este deosebit de creativ din punctul de vedere al tehnologiei, inventând diferite aplicaţii (app-uri) pentru telefoanele smart şi chiar şi un instrument muzical electronic.

N.S.: Iar mezinul în alt domeniu.
C.G.: Alex are un palmares vast de diverse filme scurte şi documentare pentru care a obţinut multe premii şi a redactat şi o serie de video-uri pentru diverse companii; când nu lucrează ca operator sau redactor de video-uri la calculator scrie poezii sau compune muzică.

N.S.: Suflet de artist... Te-a moştenit.
C.G.: Toţi trei au ca hobby muzica, Bogdan excelând la chitara electrică şi acustică şi făcând parte dintr-o formaţie, Alex preferând tobele, dar cântând cu mult talent şi la pian şi chitară, iar Gelu fiind concentrat mai mult pe muzica electronică, în care compune adesea. Şi-au realizat potenţialul individual, profesional sau artistic până în momentul de faţă? Greu de spus, fiindcă sunt tineri şi probabil vor mai continua mult timp în activităţile lor profesionale şi artistice, pe care au avut fără îndoială posibilitatea de a le alege în mod liber.

N.S.: Îmi place să te văd înconjurată de băieţii voştri dragi, cu mic, cu mare.
C.G.: Cea mai mare bucurie, ca mamă şi bunică!

Cristina cu băieţii ei

N.S.: Mai ales că eşti împreună cu dragul tău Şerban. Nu pentru mine, pentru cei ce vor citi cele de mai jos, eşti dispusă să dezvălui "secretul" unei căsătorii durabile (că tot e la modă acest cuvânt!)?
C.G.: Căsătoria necesită o flexibilitate, o ajustare între cei doi soţi, atât în ceea ce priveşte satisfacerea necesităţilor zilnice, cât şi a celor mai profunde, esenţiale. Când căsătoria e de durată, acest proces are loc aproape fără să ne dăm seama... în mod inerent. Ca să fie de durată, trebuie făcut un efort conştient de a ceda câteodată sau a cere altă dată să fii ascultat, la rândul tău. Se pare că noi am făcut ce trebuia, fiindcă suntem căsătoriţi de peste 44 de ani. Am citit undeva că arborii au diametrul rădăcinilor mult mai mare decât cel al coroanei; ca să transpunem asta la căsătoria noastră - doi români imigranţi -, faptul că rădăcinile noastre comune îşi trag seva din România ne-a ajutat să fim şi să rămânem împreună, în ciuda valurilor vieţii care ne-au lovit, bineînţeles, în tot felul, şi pe noi.

 

Arc peste timp - cu flori în fundal

N.S.: Hai să tragem nişte concluzii. Vi s-au realizat speranţele pentru voi doi şi pentru familie?
C.G.: În ceea ce-l priveşte pe Şerban, da, fără nicio rezervă, şi alături de el şi mie mi s-au realizat, în cea mai mare măsură. Şi totuşi, deşi eu şi familia mea suntem în general exemple de succes, mi-e DOR de meleagurile natale şi, de câte ori ne întoarcem acasă, simt că vibrez în mod profund atât spiritual cât şi fizic, simţindu-mă mai bine, mai eu însămi, mai ancorată în Univers.

Familia Gheorghe la prima vizită în România după emigrare

N.S.: Te-am văzut cu ochii mei în toamna trecută, în Bucureşti, la Sibiu şi Sebeş, în toate locurile copilăriei şi primei noastre tinereţi. Erai fericită, sănătoasă, tu însăţi într-un perfect echilibru cu natura, cu amintirile, cu veselia şi râsul acela cristalin dintotdeauna.
C.G.: În România codurile de interacţiune socială îmi sunt atât de familiare, încât nu e nevoie să mă autocenzurez din a fi prea expansivă, din a-mi exprima părerea în public, din a-mi exprima sentimentele prin expresia facială sau prin cuvinte. În ultimă instanţă, nu accentul în limba engleză marchează pentru totdeauna imigranţii la prima generaţie în a se simţi străini, ci aceste coduri diferite de interacţiune socială.

N.S.: Oricât de bine le-ai fi învăţat. Înţeleg!
C.G.: Poţi ascunde cum simţi sau cum gândeşti prin auto-cenzurare, dar nu faţă de tine însăţi, fiindcă va exista întotdeauna o mică doză de diferenţă între tine şi ceilalţi din jur, o diferenţă care nu va dispărea niciodată. Emigrarea este o dezrădăcinare, şi din cauza asta o traumă pentru prima generaţie de imigranţi, mai ales dacă nu e făcută la prima tinereţe, sau la adâncă bătrâneţe. Dacă merită făcută sau nu, trebuie cântărit cu multă atenţie şi înţelepciune în funcţie de individ, vârstă, meseria şi firea sa.

N.S.: Cristina, draga mea, îţi mulţumesc pentru sfaturi, sinceritate şi îţi mulţumesc pentru contactul zilnic în cercul verişoarelor mele dragi (dacă aţi uitat cumva, Cristina, Daniela şi Nicole comunică permanent pe whatsapp, chiar dacă trăiesc în colţuri diferite ale acestui glob pământesc).
C.G.: Cu multă plăcere!

Conversaţii cu oameni dragi (III.2) - Cu toată frumuseţea şi abundenţa din jur, mi-am dat seama că suntem DEPARTE de tot ce ştiam, cunoşteam şi iubeam

 

Cristina şi floarea preferată

Nicole Sima: Scumpa mea verişoară, altă zi, altă conversaţie... Una deosebită şi, pe alocuri, inedită chiar şi pentru mine, datorită kilometrilor ce ne despart începând cu luna februarie a anului 1982.
Cristina Gheorghe: Când am plecat din România. Era să spun "când am plecat definitiv", dar cum sufleteşte nu am plecat definitiv...

N.S.: Aşa este. Nu ai plecat definitiv, doar te-ai "mutat". Haide să vedem cum s-au petrecut lucrurile atunci. Primise soţul tău, Şerban, paşaport pentru o excursie prin BTT (Biroul de Turism pentru Tineret), nici mai mult, nici mai puţin, decât în Anglia. Îl aveaţi deja pe Bogdan, primul născut, şi Gelu era "pe drum", tu fiind însărcinată în luna a şaptea. Aşadar...
C.G.: În septembrie 1980, Şerban a ajuns cu grupul organizat de BTT în Anglia, unde turiştii au fost cazaţi la diverse familii. El vorbea engleza şi a reuşit să comunice cu gazdele lui, care ne-au rămas prieteni pe viaţă, fiindcă s-au oferit să-l ţină la ei până când va găsi de lucru, în cazul în care se va hotărî să rămână. Şerban a obţinut un serviciu destul de curând şi apoi, la scurt timp, a avut trei oferte de serviciu peste ocean. A ales marea companie de comunicaţii electronice Bell Northern Research din capitala Canadei, Ottawa. Una dintre oferte fusese la Silicon Valley, în California...

N.S.: Ne relatezi puţin cum ţi-a fost ţie după plecarea lui?
C.G.: Extrem de greu! Nu ştiam ce mă aşteaptă şi nici cât timp va dura până ne vom putea reuni. Primul lucru dureros a fost să dau vestea "plecării'' lui Şerban familiei - cu multe şi serioase consecinţe pentru fratele lui, a cărui carieră profesională, ciuntită de un "dosar prost", a trebuit să fie reclădită, fiind excluse delegaţiile peste hotare.

N.S.: Tu ai născut apoi, chiar după două luni.
C.G.: L-am născut pe Gelu în noiembrie. Din motive politice, mi s-a refuzat cezariana necesară şi copilul a intrat în suferinţă fetală şi apoi în comă. Nici nu vreau să îmi mai amintesc! Puteam muri amândoi atunci.

N.S.: Cu Şerban "fugit", nu cred că Securitatea te-a lăsat în pace.
C.G.: Am trecut prin urmăriri şi chestionări pe stradă, cenzurări de scrisori, interceptarea de convorbiri telefonice, pierderea serviciului de profesoară, pe scurt, un război crunt al nervilor. În cele din urmă, mi s-a dat voie să mă alătur cu cei doi copii soţului, pentru "reîntregirea familiei".

N.S.: Şi aşa aţi ajuns cu toţii în Anglia.
C.G.: După un an şi cinci luni, în februarie 1982, şi apoi în Canada, în aprilie acelaşi an.

N.S.: Cristina dragă, mare curaj ai avut să treci prin toate astea. Că nu aţi fost singurii care s-au hotărât să facă un asemenea pas la vremea respectivă ştim cu toţii şi ştim şi de ce l-au făcut. Totuşi, spune-ne şi tu, te rog, cum s-a materializat ideea asta la voi. E clar că ştiaţi doar voi doi despre intenţia lui Şerban de a rămâne afară. Absolut normal: "şi pereţii aveau urechi!"
C.G.: De fapt, decizia a fost luată de Şerban de-abia în Anglia, văzând că are unde sta, că n-ar fi dormit sub podurile de pe Tamisa... Şi totuşi: de ce ne-am gândit măcar să plecăm din ţară dacă vom avea ocazia, când aveam, aparent, o situaţie "atât de bună"? Eu eram înainte de plecarea lui Şerban profesoară de engleză titulară la un liceu din Bucureşti, predând câte un curs şi la facultatea de Engleză, Şerban era programator de calculatoare la un centru de cercetări, iar la întoarcerea din excursia BTT avea deja transferul aprobat să devină asistent la Facultatea de Calculatoare a Politehnicii din Bucureşti.

N.S.: Eraţi chiriaşi într-un bloc de pe Calea Victoriei, pe lângă fosta Operetă, şi aveaţi şi o Dacie (visul oricărui român la acea vreme!).
C.G.: Câştigată cu o obligaţiune CEC de 5000 de lei. Nu făceam lux, dar nici nu trăiam prea rău. Aveam rude, prieteni buni din copilărie, bucuria muzicii şi a cărţilor, un băieţel minunat şi astfel încercam să facem abstracţie de mizeria economică şi ideologică ce se întindea ca un cancer în ţara guvernată în mod din ce în ce mai autoritar de Ceauşescu şi oamenii lui.

N.S.: De unde la începutul deceniului şapte se putea încă trăi, mânca şi dormi la temperaturi normale, cu timpul şurubul s-a strâns din ce în ce mai mult, cu efecte chinuitoare asupra poporului.
C.G.: Şerban a avut un moment de descumpănire profundă când a asistat la "Pluguşorul" de Anul Nou, recitat de pionierii îmbrăcaţi în costumele lor subţiri, tremurând cu buzele vinete la temperaturi frigorifice, aşteptându-i pe "Conducătorul mult iubit" şi pe soţia lui, care au ajuns cu întârziere de ore, înfofoliţi în paltoane şi cu căciuli de blană. Atunci s-a hotărât pe loc ca fiul nostru, urmaşii noştri atâţia câţi vom avea, să nu fie supuşi la astfel de chinuri bazate pe dispreţul total faţă de oamenii de rând, mai ales atunci când aceştia erau copii nevinovaţi.

N.S.: Cred că nu v-a picat bine nici politica demolărilor din acea perioadă. Ştiu că a "căzut victimă" chiar vila părinţilor lui Şerban. Ce casă frumoasă! Am fost în ea la nunta voastră.

Cristina şi Şerban în ziua nunţii

C.G.: După cum ştii, s-au dărâmat case, biserici. Trecea pe stradă Ceauşescu şi dădea cu mâna într-o direcţie, iar cartierul respectiv cădea la pământ. Mă rog, cel puţin aşa se spunea...

Amelia Gheorghe (mama lui Şerban) în casa ce urma să se dărâme

N.S.: Nu e departe de adevăr, dar, din păcate, era şi înconjurat de oameni care îi cântau în strună, nu întotdeauna cu cap.
C.G.: Chiar aşa. Iată şi un episod amuzant: Ceauşescu şi-a anunţat vizita pe teren la Institutul de cercetare la care lucra Şerban. Peste noapte, străzile din jurul clădirii respective au devenit "perfecte": proaspăt asfaltate, case văruite, flori în ghivece peste tot... Cu o zi înainte venise şi un general să treacă în revizie bărbaţii care formau garda patriotică din Institut. Comandantul lor s-a prezentat: "Să trăiţi, tovarăşe General. Mă prezint la raport cu trupa noastră, sunt comandantul gărzii patriotice, Mario Grigorescu." "Ce Mario, tovarăşe? Vrei să spui Marin Grigorescu." Botezat instantaneu cu nume neaoş românesc.

N.S.: Ha-ha! Asta fiind cel mai puţin periculos. Mult mai rău pentru întreaga populaţie era situaţia cu aprovizionarea. Se înrăutăţea din zi în zi!
C.G.: Şi mă gândesc că din 1982 până în 1989, voi toţi, rudele mele dragi şi prietenii, aţi avut de îndurat şi mai multe: frigul din case şi lipsuri de tot felul.

N.S.: Puneam peste pijama jachete de lână şi ne culcam cu mănuşi şi căciulă. Se gătea noaptea când se dădea puţin drumul la gaze, puneam o cărămidă pe unul dintre ochiurile aragazului, ca să ţină cât de cât căldura.
C.G.: Am suferit pentru voi! O amintire care mi-a rămas cu mare tristeţe în suflet este că după ce am ajuns în Beeston, micul orăşel din Nordul Angliei, unde ne aştepta Şerban, am mers la un magazin alimentar şi am izbucnit în lacrimi văzând rafturile cu alimente pentru animalele de companie. Erau mai multe produse, mai atrăgător prezentate, şi mult mai variate decât în orice mare magazin alimentar pentru oamenii din Bucureşti, capitala ţării mele!

N.S.: Înţeleg bine ce spui. Nu era posibil să nu compari şi să nu observi aşa o discrepanţă. Repet ce am spus mai sus: v-a trebuit mult curaj!
C.G.: A fost un pas extrem de important şi greu de luat, fiindcă ştiam că riscam să pierdem absolut tot ce aveam, inclusiv căsătoria noastră, printr-o despărţire greu de anticipat ca durată şi nu eram câtuşi de puţin siguri de succesul familiei noastre în viitor.

N.S.: Dar...
C.G.: Am părăsit ţara cu şi pentru băieţii noştri, atât pe motive economice, cât şi pe motive ideologice şi etice: am refuzat să consimţim la ceea ce ni se părea nouă a fi o minciună, sau pur şi simplu ipocrizie, strict necesară pentru a supravieţui fără probleme în interacţiunea cu autorităţile, am refuzat să mai evadăm în plăcerile estetice ale muzicii-lecturii-conversaţiilor interesante cu prietenii şi rudele noastre doar pentru a nu vedea astfel abuzurile de tot felul la adresa oamenilor de rând.

N.S.: Şi aţi ajuns în lumea liberă.
C.G.: Am ajuns! Vom vedea împreună ce se va întâmpla în Vest, în interiorul acestui miraj seducător al lumii occidentale cu promisiunile sale de libertate nelimitată, realizare personală şi satisfacţie materială.

N.S.: Cum a fost prima lună şi jumătate, timpul trăit în Anglia până la plecarea spre Canada?
C.G.: A fost ireal, ca un vis, dar nu ca un vis frumos, ci un vis tulburător şi debusolant în ceea ce mă priveşte. La început am fost cucerită de peisajul primăverii în bogata şi pitoreasca regiune Surrey, cu case vechi de cărămidă roşie acoperită de iederă, cu biserici mici de piatră înnobilate de patina secolelor, cu o iarbă de un verde intens a pajiştilor pe care creşteau deja flori de primăvară. Ceea ce m-a frapat în bine a fost culoarea mediului înconjurător, fiindcă lăsasem în urmă un peisaj gri, vlăguit de culoare, vampirizat de un regim dictatorial.

Imagine din Surrey

N.S.: Foarte frumoasă descriere!
C.G.: Cu toată frumuseţea şi abundenţa din jur, mi-am dat seama cu acuitate că suntem DEPARTE de tot ce ştiam, cunoşteam şi iubeam şi că sunt relativ izolată, fiindcă nu aveam carnet de conducere auto. Aşteptându-l pe Şerban să se întoarcă de la serviciu într-o casă mică, închiriată în Beeston, îi vedeam şi pe cei doi băieţei de 1 an şi jumătate şi 5 ani, plictisindu-se fără grădiniţă şi fără prieteni de joacă. Nu eram într-o vacanţă interesantă, ci plecaserăm de acasă pentru totdeauna şi trebuia să ne adaptăm cât mai curând la o nouă cultură cu coduri de comportare foarte diferite de cele cunoscute de noi.

N.S.: Of! Când spui "pentru totdeauna" mă înfior. Căci aşa era. Şerban era "fugar", deci nu v-aţi fi hazardat să mai veniţi în vizită în România.
C.G.: Probabil că nu, dar în acel moment nu ne mai gândeam la un viitor îndepărtat, ci la cel apropiat. Eu nu mai aveam o profesiune valabilă: profesoară de engleză în Anglia, cu accentul meu străin? În 1982, Anglia era o ţară unde accentul reprezenta încă un criteriu foarte important pentru a categorisi orice persoană (este engleza "adevărată"? a fost educat/ă la şcoli particulare? foloseşte un vocabular adecvat unei pături sociale acceptabile?).

N.S.: Noroc că Şerban avea o meserie "bună".
C.G.: Şerban, care a fost întotdeauna extrem de căutat ca expert foarte talentat în meserie şi devenise între timp şi campion la scrimă pe regiunea Nottingham, a avut, fără îndoială, mai puţine momente dificile, mai ales că avusese un an şi jumătate de adaptare...

N.S.: Pentru tine şi copii, bine că nu aţi zăbovit prea mult în Anglia.
C.G.: La începutul lui aprilie am ajuns în Canada, unde Şerban fusese deja angajat de marea companie Bell Northern Research / ulterior numită Nortel, şi unde am fost primiţi cu braţele deschise. Două luni am fost cazaţi gratuit de companie la un hotel din centrul Ottawei, într-un apartament cu două camere, două băi, bucătărie şi am avut la dispoziţie o maşină închiriată tot de ei.

N.S.: Grozav!
C.G.: Şerban a început serviciul imediat şi noi trei îl aşteptam să vină acasă, plimbându-ne pe străzile din centrul Ottawei - destul de pustii la sfârşitul iernii - şi făcându-ne aprovizionarea la magazinele alimentare din jur. În loc de floricelele de primăvară de pe pajiştile verzi ale Angliei, vedeam zăpada înnegrită de circulaţie şi care nu se topise încă complet. În 1982, viaţa de stradă era mult mai puţin vie decât acum, când pe aceleaşi străzi există nenumărate cafenele şi restaurante, buticuri, mici librării, galerii de artă. Venită din Europa, chiar centrul Ottawei mi se părea un oraş provincial, rece, neatrăgător, nici pe departe la ce te-ai aştepta de la capitala unei ţări atât de dezvoltate!

Ottawa - stradă comercială

N.S.: Cum ţi-a fost ţie cu problema accentului în engleză?
C.G.: Încă de la început, am observat o diferenţă îmbucurătoare în modul cum îi privesc canadienii pe străini: egali, nu intruşi, o parte integrală din populaţia canadiană multiculturală prin definiţie. Nu mă mai feream să vorbesc degajat engleza cu accent românesc, aşa că am început să am curajul să caut mobilă de ocazie pentru viitoarea noastră locuinţă, dând telefoane la anunţurile de la mica publicitate din ziare.

N.S.: Grozav! Ai ştiut să te orientezi foarte repede.
C.G.: Ne-am cumpărat o maşină de ocazie din puţinii bani adunaţi din economiile făcute de Şerban în Anglia. Apoi ne-am mutat în prima noastră casă cu chirie, destul de spaţioasă, cu o grădiniţă în spate, trei dormitoare, cameră mare de zi, dependinţe. Am reuşit să-l înscriem pe Bogdan la grădiniţă, ceea ce a produs imediat o schimbare în ritmul lui de adaptare: copiii învaţă orice limbă străină extraordinar de repede şi mai ales fără nicio urmă de accent, care să-i facă să se simtă diferiţi de ceilalţi. Ne-am cumpărat în rate o pianină de ocazie şi eu am început să dau lecţii de pian unor copii începători. Totul se îndrepta în direcţia cea bună!

N.S.: Am auzit atunci că dai lecţii de pian şi mi-am zis că orice lucru învăţat, fie şi în copilărie, poate să prindă bine la un moment dat.
C.G.: Într-adevăr! Cei ce doresc să aibă mai multe oportunităţi în viaţă trebuie să îşi facă un bagaj cât mai larg de cunoştinţe, de la limbi străine, la multe altele. Iată, ca să îmi aduc contribuţia financiară încă de la începutul şederii noastre în Canada, am folosit cei opt ani de şcoală de muzică. Vei vedea şi mai încolo de câte ori a trebuit să mă adaptez şi să mă pliez după nevoi.

N.S.: Cristina dragă, eraţi în Canada, eraţi pe drumul cel bun, dar ştiu că ai plecat cu inima strânsă, fiindcă ai lăsat-o în Bucureşti pe Buna, draga ta bunică, de care acum te despărţeai pentru prima oară.
C.G.: La nici patru luni de la ajungerea în Canada, i-am primit pe părinţii lui Şerban şi pe Buna mea într-o vizită de două luni. Înainte de plecarea lor spre casă, m-am dus la Serviciile de Vize şi Imigrare să îi prelungesc lui Buna şederea ca să petreacă cu noi Crăciunul. Mare mi-a fost bucuria când funcţionarul de la vize m-a întrebat dacă nu vreau s-o păstram la noi pe bătrâna mea bunică de 89 de ani. M-am abţinut să nu-i sar de gât şi am dat din cap, cu ochii umezi de fericire. M-a avertizat că nu va primi nici un dolar ca pensie, ci doar asigurarea medicală gratuită, pe care o are orice locuitor rezident în Canada; mie mi se părea oricum că l-am apucat pe Dumnezeu de-un picior!

Buna la nunta lor

N.S.: Şi noi am fost fericiţi când am auzit că Buna rămâne cu voi.
C.G.: Deci la 89 de ani, Buna a emigrat prin bunătatea acestui om şi datorită generozităţii lui Şerban (care îi cunoştea caracterul "dificil"), la scurtă perioadă după ce făcuse prima ei călătorie cu avionul spre Canada!

N.S.: Cum s-a adaptat departe de casă?
C.G.: Buna s-a adaptat fără nicio problemă la viaţa în Canada. Faptul că era cu noi în casă tot timpul, că ne bombănea aşa cum a făcut-o întotdeauna, că ne-a mai putut găti un timp (în afară de ultimul ei an de viaţă), că stătea în curte sau se uita la televizorul în culori (în timp ce eu îi traduceam ce se vorbea) era arhisuficient! Cu eventualii noştri prieteni canadieni sau englezi nu se sfia să vorbească în româneşte şi ei încercau politicoşi să-i comunice câte ceva în engleză, iar ea dădea din cap ca şi cum ar înţelege. Cu prietenii români nu avea probleme, dându-le sfaturi de viaţă, făcându-le complimente sau criticându-i pentru câte ceva. Nici tu sentimente de izolare, depeizare, nimic!

N.S.: Era cu voi şi cu strănepoţii ei. Mare bucurie!
C.G.: O dată însă tot m-a întrebat când am dus-o cu maşina undeva şi a văzut râul Ottawa: "Câte zile trebuie eu să merg pe acest râu ca să ajung la Sibiu? Că mi-e tare dor".

N.S.: Draga de ea! Natura îi amintea de locurile bine cunoscute...
C.G.: A murit la aproape 92 de ani, stând pe canapea pe locul unde stătea ea mereu, lăsând capul în jos. Dumnezeu s-o odihnească în loc de lumină!

N.S.: Aşa să fie! Altă rudă atât de apropiată tu nu mai aveai. Ce a fost cu părinţii lui Şerban?
C.G.: Socrii mei au continuat să ne viziteze stând perioade lungi la noi: 1 an, 1 an şi jumătate, ceea ce ne-a făcut întotdeauna plăcere, creându-ne o senzaţie de continuitate cu viaţa dinaintea emigrării. La vizita din 1986, cu câteva zile înainte de plecarea spre ţară, socrul meu în vârsta de 82 de ani s-a îmbolnăvit de o viroză. L-am dus la doctorul de familie, care ne-a trimis imediat la urgenţă, unde a murit în două zile de o pneumonie galopantă, care se agravase şi de la faptul că avea un cancer la plămâni nediagnosticat (fost fumător inveterat).

În Canada, cu părinţii lui Şerban la una din primele lor vizite

N.S.: Mare tragedie! Ce şoc!
C.G.: A fost îngrozitor! În următorii ani, Mimi, soacra mea - fosta mea profesoară favorită de teorie muzicală -, a stat mult la noi în vizită, fiind profund marcată de pierderea soţului ei iubit, înmormântat în Canada! În cele din urmă, în 1996, ea s-a stins în România, în casa fratelui lui Şerban, tot în urma unui cancer. Amândoi socrii au fost nişte oameni deosebiţi, inteligenţi, sensibili, generoşi şi buni, pe care i-am iubit şi admirat din suflet.

N.S.: Draga mea, nu o dată m-am gândit că prezenţa Bunei şi a socrului tău în pământul Canadei poate fi acea "rădăcină" pe care nu o aveaţi voi doi, stabiliţi atât de departe de ţara în care v-aţi născut.
C.G.: Da. Putem merge la cimitir şi pune o lumânare la mormintele lor. Ai dreptate! Este un fel de ancorare a familiei noastre aici, peste Ocean.

N.S.: Urmează să îţi pun o întrebare-cheie: dacă te uiţi retroactiv la aceşti aproape 40 de ani de când aţi emigrat, consideri că aţi atins ţelurile dorite de libertate, realizare personală, satisfacţie materială?
C.G.: Să răspund laconic? Într-un cuvânt?

N.S.: Te rog să nu o faci. Aştept să aflăm cu toţii prin ce aţi trecut, dacă acolo umblau câinii cu covrigi în coadă, dacă a trebuit luptat... Experienţa voastră poate fi un îndrumar. Ce părere ai?
C.G.: Atunci vă voi povesti cu plăcere cum s-au petrecut lucrurile.

N.S.: La următoarea întâlnire?
C.G.: Cum spui tu... Pe curând?

PE CURÂND

Conversaţii cu oameni dragi (III.1) - Dacă e să vorbesc despre viaţa mea de copil sau de tânără, nu pot găsi în suflet decât amintiri plăcute

 

Cristina Gheorghe

Nicole Sima: Neaţa! Cum ai dormit?
Cristina Gheorghe: Neaţa şi vouă, dragelor! (nu e "pluralul majestăţii", este la plural pentru că vorbim - mai mult ne scriem pe whatsapp -, în trei: Cristina din Canada, Daniela din State, atunci când este la fetele ei şi Nicole din Bucureşti).

N.S.: Este de necrezut, Cristina dragă, ce apropiere este între noi trei, indiferent pe unde se află fiecare. (Daniela şi Cristina sunt verişoarele mele şi se consideră verişoare şi între ele, deşi fiecare vine pe o altă ramură către mine. Se întâlnesc, nu numai într-o caldă prietenie, clădită în ani, dar şi, sau MAI ALES, în inima mea).
C.Gh.: Datorită diferenţei de fus orar, avantaj şi dezavantaj, cum mă scol, mă uit să văd dacă ai apucat să ne spui deja ceva în timpul orelor dimineţii tale din România.

N.S.: Daniela spune exact acelaşi lucru, valabil şi pentru mine, care "asist" de multe ori, cu întârziere, la dialogul dintre voi din seara precedentă. În conversaţia pe care o începem acum, am fi putut să rămânem toate trei "online", dar cu fiecare din voi am atâtea de vorbit, încât vă voi lua pe rând. Zarurile te-au ales pe tine întâi, dragă Cristina, aşa încât...
C.Gh.:... o pornim la drum!

N.S.: La drum, la propriu, fiindcă după o copilărie şi o primă tinereţe petrecute aici, în Bucureşti, la un moment dat ai pornit la drum şi ai ajuns în Canada.
C.Gh.: Eram deja măritată şi mamă a doi băieţi - Bogdan, care împlinise cinci ani şi Gelu, un an şi patru luni -, deci am ajuns cu toată familia în Canada.

N.S.: Sunt sigură că ne vei spune multe despre experienţele tale în calitate de emigrant, despre greutăţi sau bucurii, dar acum, draga mea, haide să privim la anii petrecuţi în România, ani la care am fost şi eu martoră apropiată.
C.Gh.: Daa! Cu câtă plăcere şi emoţie veneam la verii mei mai mari, Simi fiind cel serios, tu cea cuminte şi eu mică şi puţin mai năzdrăvană.

N.S.: Tu ştii că veneai cu plăcere la noi, în timp ce eu îmi amintesc cu ce plăcere veneam noi la voi. Tatăl tău imortaliza pe peliculă momentele speciale şi pot retrăi şi astăzi zilele tale de naştere şi nu numai, privind uneori emoţionantele lui filmuleţe.
C.Gh.: Aşa e. Au rămas aceste comori emoţionante!

Cristina cu părinţii ei

N.S.: Cred că bănuieşti deja că am să te rog să vorbeşti puţin despre părinţii tăi, nu numai ca părinţi... te las pe tine să dezvolţi.
C.Gh.: Părinţii mei cei minunaţi! Tata, Gelu Matei, văr cu tatăl tău, Mircea Ulubeanu, a fost educat pentru a deveni diplomat sau a lucra în afaceri internaţionale (a absolvit cu dublă diplomă atât Facultatea de Studii Economice cât şi Dreptul).

N.S.: Uitasem acest aspect. Formidabil! Însă nu a profesat, nu-i aşa?
C.Gh.: Nu. După venirea regimului comunist în România, toţi descendenţii de "familie" s-au trezit brusc daţi la o parte, fără nici un viitor posibil serviciu. Din fericire, el a avut ca pasiune dansul şi a luat lecţii particulare cu vestita Floria Capsali, profesoara stelelor baletului românesc, una dintre ele fiind Irinel Liciu.

N.S.: Şi dansul i-a făurit viitorul.
C.Gh.: A fost angajat la Opera Română, unde nu aveau destui balerini clasici. A dansat un timp, cunoscând-o pe mama mea care o interpreta pe Şeherazada în baletul cu acelaşi nume pe muzică de Rimsky-Korsakov.

N.S.: Ţin minte că se vorbea în familia mea despre pasiunea lui Gelu pentru dans, determinată de admiraţia lui faţă de Fred Astaire.
C.Gh.: Chiar aşa este! Eu le povesteam băieţilor noştri cum ei îşi datorează viaţa lui Fred Astaire - care-l cucerise pe tata cu paşii lui înaripaţi de step şi-l îndreptase astfel spre balet - şi lui Rimsky-Korsakov, pe a cărui muzică părinţii mei s-au cunoscut şi îndrăgostit. Un detaliu impresionant: peste ani, Bogdan, primul nostru născut, l-a rugat pe un prieten violonist să cânte muzica lui Korsakov a duetului din "Şeherazada" la nunta lui, când Tricia, viitoarea lui soţie, se apropia de el în rochie de mireasă.

N.S.: Superb gest! În onoarea bunicilor pe care nu i-a apucat.
C.Gh.: Revenind la tatăl meu: după ce a fost un scurt timp solist în baletul Operei, a devenit coregraf, profesor la şcoala de coregrafie din Bucureşti şi, în final, directorul baletului Operei Române. A făcut coregrafia multor spectacole de televiziune şi a predat şi supravegheat dezvoltarea unor talente răsunătoare ale baletului românesc, printre care: Magdalena Popa, Alexa Mezincescu, Ileana Iliescu. Înainte de a muri subit în urma unui accident cerebral, la vârsta de 48 de ani, a scris şi un manual de Balet clasic, care a fost apreciat şi în circulaţie mult timp.

N.S.: Gelu Matei, un nume foarte important în istoria baletului românesc. Doresc să îţi spun că acum câţiva ani însoţeam nişte elevi în sălile de repetiţie ale Operei şi... mi s-a oprit inima în loc de emoţie, când pe uşa uneia dintre ele scria: Sala Gelu Matei. Şi încă ceva: nu am idee ce există ca material didactic la Liceul de Coregrafie, însă văd pe internet că vechiul lui manual din 1965 este căutat de zor prin anticariate.
C.Gh.: Mă bucur că îmi spui asta. Înseamnă că nu a fost complet uitat şi munca lui mai este de folos unor tineri talentaţi.

N.S.: Mă uit la fotografia părinţilor tăi. Ne spui câte ceva şi despre superba ta mamă?
C.Gh.: Da, era foarte frumoasă! Se numea Anaida Matei, născută Proşteanu. Se trăgea dintr-o familie modestă din Sibiu, minunatul oraş medieval din Transilvania. Fiind atrasă încă din adolescenţă de graţia baletului, a dansat întâi în spectacolele de la Teatrul German din Sibiu şi, ca urmare, a beneficiat de o bursă în Germania, oferită de teatrul respectiv, pentru a studia dansul modern expresionist cu Mary Wigman - una dintre cele mai importante figuri din istoria dansului modern din prima jumătate a secolului 20.

N.S.: Excelent!
C.Gh.: Revenind de la aceste studii în ţară, după o serie de recitaluri de mare succes, dansând alături de Trixy Checais, a fost angajată ca solistă la Opera din Bucureşti, unde o chema desigur soarta de a-l cunoaşte şi iubi cu devotament pe tatăl meu.

N.S.: Eu am apucat-o pe scenă în perioada de maturitate, când avea roluri mai puţin solicitante. Parcă o văd şi acum, ca mama Julietei, din baletul Romeo şi Julieta de Serghei Prokofiev. Era atât de maiestuoasă, umplea scena. Şi cum exprima durerea la moartea Julietei. Asta înseamnă arta adevărată! Să transmiţi sentimente! Cam astea au fost ultimele ei roluri înainte de pensionare.
C.Gh.: Balerinele se pensionau extrem de devreme, după vârsta de 40 de ani. Dar a dat apoi lecţii particulare de balet, gimnastică şi mişcare pentru actori sau studenţi ai Institutului de Teatru din Bucureşti.

N.S.: Ha-ha! Am învăţat şi eu câteva mişcări de la ea. Nu era nimic mecanic. Îmi explica de ce aşa şi nu altfel, ce muşchi să folosesc, cum să stea coloana, umerii, bazinul... O profesoară excepţională!
C.Gh.: Din păcate, şi nepreţuita mea mamă, cea mai apropiată prietenă şi confidentă a tinereţii mele, a murit mult prea devreme (la 58 de ani) şi tot brusc, din cauza unui infarct.

N.S.: Da, draga mea Cristina! Am suferit cu toţii pentru pierderea ei. Şi când te gândeşti că încă îi trăia mama...
C.Gh.: Mama ei, bunica mea "Buna", locuia cu noi, ceea ce a fost un noroc pentru mine fiindcă m-a ajutat mult cu gospodăria sau cu copiii, născuţi după moartea mamei.

N.S.: Nu am uitat că Anaida Matei era născută Proşteanu şi sunt convinsă că mai sunt persoane cărora numele acesta le aminteşte de talentatul compozitor Andrei Proşteanu.
C.Gh.: Andrei, plecat mult prea devreme dintre noi, era văr primar cu mine. Piesele lui au fost interpretate de către cei mai buni cântăreţi de muzică uşoară: Corina Chiriac, Stela Enache, Margareta Pâslaru, Cornel Constantiniu, Mihaela Mihai, Aura Urziceanu şi mulţi alţii.

N.S.: Despre talentul muzical din familia ta va fi cazul să mai vorbim, ştii bine.
C.Gh.: Vom vorbi. Pot trage o scurtă concluzie referitoare la părinţii mei?

N.S.: Cum să nu. Te rog!
C.Gh.: Ambii părinţi au trecut prin toate încercările legate de perioada cea mai dură a regimului comunist, stalinismul, când mulţi oameni erau arestaţi peste noapte fără să ştie ce-or fi făcut, fiind nevinovaţi în ochii tuturor, în afară de cei ai securităţii. Tatăl meu şi-a ţinut întotdeauna capul plecat, fiind nu numai rezervat şi introvertit prin fire, dar având şi marele stigmat de a se trage dintr-o familie "burghezo-moşierească".

N.S.: Draga mea, dacă tot ai menţionat ascendenţa părinţilor, este cazul să vorbim puţin şi despre bunicii tăi.
C.Gh.: Iluştrii mei bunici din partea tatălui.

Sanda şi Ioan Mateiu, bunicii Cristinei

N.S.: Aşa este. Şi nu aş fi ştiut cât de iluştri au fost, dacă nu s-ar fi întâmplat să participăm amândouă în toamna trecută la o conferinţă care a avut loc la Sibiu, una dintre lucrările prezentate fiind un amplu studiu asupra activităţii acestor personalităţi remarcabile. Tu ai venit special din Canada, spre marea bucurie a noastră, a tuturor, şi eu te-am însoţit la Sibiu.
C.Gh.: Toamna anului 2019 îmi pare că a fost acum un secol. Mare fericire să fim împreună, ba, ca bonus, era şi Daniela în Bucureşti.

Cristina, Daniela, Nicole, Bucureşti - noiembrie 2019

N.S.: Te rog să ne spui şi nouă, pe scurt, câte ceva despre bunicii pe care nu ai apucat să îi cunoşti personal... sau... care nu au apucat să te cunoască (!).
C.Gh.: Bunicul meu, Dr. Ioan Mateiu s-a născut în anul 1884 într-un minunat sat ardelenesc de la poalele munţilor Făgăraş, Sebeşul de Sus, la 30 de kilometri de Sibiu. Era fiul preotului satului şi după ce şi-a terminat studiile de la Facultatea de Teologie din Sibiu, a absolvit cu mult succes şi un doctorat în drept la Universitatea din Cluj. Activitatea lui profesională a fost vastă şi impresionantă.

N.S.: Nu a fost preot?
C.Gh.: Nu. A fost un jurnalist echilibrat în stil şi idei care a scris peste 2000 de articole legate de învăţământ, probleme de stat, Unirea ţării în România Mare, dreptul bisericesc, istoria dreptului civil în România sau despre diverse personalităţi marcante ale culturii României, ca de exemplu Octavian Goga. Pe lângă asta a fost şi autorul a peste 50 de lucrări de specialitate în domeniile enumerate mai sus.

N.S.: O activitate publicistică remarcabilă.
C.Gh.: De asemenea, bunicul a ocupat numeroase funcţii de mare prestigiu, pornind de la redactor şef al unor publicaţii de profil cărturăresc, membru în Marele Sfat Naţional al Românilor de la Alba Iulia, până la Director al Învăţământului primar şi normal din Transilvania şi Banat, secretar general al Instrucţiunii Publice din Transilvania, profesor plin la catedra de Drept Civil a Academiei Comerciale din Cluj şi în final rector al acestei Academii. Ca senator şi membru în Parlament a făcut parte din delegaţia trimisă în 1925 la Congresul Interparlamentar de la Washington.

N.S.: Am rămas cu gura căscată! Ce om, ce carieră!
C.Gh.: Aşa este. Dar stai să vezi câte a făcut soţia lui, bunica Sanda...

N.S.: Ei, aici am "dreptul" să mă mândresc şi eu puţin, fiindcă Sanda Mateiu era născută Ulubeanu, fiind sora bunicului meu, Simion Ulubeanu. Tatăl lor, Alexandru Ulubeanu era avocat, deci copiii lui, cinci la număr, s-au născut într-o familie de intelectuali.
C.Gh.: Bunica mea era născută în Bucureşti în anul 1890. Ca şi soţul ei, s-a distins şi ea prin activitate publicistică, de la poezii publicate în periodicele vremii şi redactarea unor reviste pentru femei, până la un volum de eseuri - Bucuria vieţii sau un roman de aventuri pentru tineret - Taina arborelui de Myonga - al cărui personaj principal se numeşte Gelu, ca şi tata. De asemenea, Sanda Mateiu a publicat primul manual practic de învăţare a limbii engleze.

 

Ceea ce a definit-o însă în mod special este faptul că a fost una dinte primele femei românce din perioada interbelică având studii avansate în teologie, absolvite la Bible Training Institute din Glasgow, Scoţia. Urmarea acestor studii s-a văzut în activitatea ei ulterioară care era animată de dorinţa corelării, a legăturii reciproce dintre ortodoxia românească şi spiritualitatea occidentală. Activităţile bunicii mele au fost numeroase, intense şi extrem de variate: de la promovarea asiduă a traducerii Bibliei până la coordonarea cursului de misionare de la Şcoala de vară de la Vălenii de Munte, ocuparea funcţiei de directoare a Şcolii Eparhiale pentru fete din Chişinău, cea de instructoare a secţiei pentru fete din organizaţia cercetaşilor şi cea de conducătoare a secţiei pentru femei a Serviciului social instituit de Dimitrie Gusti. În vara anului 1925, a participat la Congresul Interparlamentar de la Washington, ca secretară a grupului parlamentar român. A fost teolog, organizatoare şi coordonatoare, jurnalistă, traducătoare şi în acelaşi timp soţie şi mamă a trei copii (tata, unchiul meu, inginerul Sandu Mateiu şi mătuşa mea Roxana Matei).

N.S.: Nu am fost în stare să mai zic nimic. O personalitate fascinantă! Şi asta spus "pe scurt", dar atât de dens.
C.Gh.: Încă un detaliu caracteristic pentru aceşti bunici ai mei deosebiţi: ei s-au întâlnit la o conferinţă la Chişinău, unde s-au îndrăgostit nu numai de o tânără, respectiv un tânăr, ci şi de idealurile lor asemănătoare legate de dragostea de ţară şi de Dumnezeu. S-au căsătorit chiar la Chişinău, în costumele populare ale regiunilor diferite de unde proveneau, cununia lor fiind un mare eveniment, fiind celebrată de înaltul prelat Nicodim Munteanu şi avându-i ca naşi pe Onisifor şi Veturia Ghibu. Bunicii mei au rămas timp de aproape trei decenii o familie model, cu preocupări de înaltă ţinută ideologică, morală şi intelectuală.

N.S.: Ce oameni! Ce iubire de ţară! Ce idealuri! Onisifor Ghibu a fost, printre altele, unul dintre cei mai importanţi militanţi pentru realizarea Marii Uniri din 1918.
C.Gh.: Da. Toţi aceşti oameni au avut de suferit când s-a instaurat regimul comunist, regimul stalinist. Şi poate că, printr-o coincidenţă "fericită", Ioan şi Sanda au încetat din viaţă spre sfârşitul anilor 1940, înainte să fie persecutaţi sau prigoniţi ca intelectuali de origine "nesănătoasă" / burgheză, care mai erau şi mult prea interesaţi de religie şi propovăduirea ei.

N.S.: Odihnească-se în pace! Pe ei doi, desigur, nici eu nu i-am apucat, dar i-am cunoscut bine pe cei trei copii ai lor: Gelu, Sandu şi Roxana (în familie îi spuneam cu toţii Puia). Pentru că talentul muzical al Roxanei Matei s-a manifestat cu succes, nu pot trece "nepăsătoare" peste numele ei. Generaţia noastră şi cea a părinţilor noştri iubea cântecele ei. Ţin minte şlagărul anului 1958 - Un minut - compus de Radu Şerban. De curiozitate, am intrat pe YouTube şi am găsit unele dintre cântecele ei cu multe vizualizări şi aprecieri.
C.Gh.: În stilul aparte al Roxanei Matei se regăseşte şi jazz-ul sau swing-ul. A cântat la Teatrul de Estradă din Bucureşti (actualul Teatru de Revistă "Constantin Tănase"), a făcut imprimări la Electrecord, a fost invitată la emisiuni de televiziune şi a făcut numeroase turnee în ţară şi în străinătate.

Cântăreaţa Roxana Matei

N.S.: Dar din momentul în care a emigrat în Germania, nu s-a mai auzit în România nici un cântec de-al ei, din păcate.
C.Gh.: Din anul 1972 a fost interzisă în România. Iar în Germania nu a mai cântat.

N.S.: Ale vieţii valuri... Ia să ne mai întoarcem la tine, draga mea, personajul principal al acestei conversaţii.
C.Gh.: Dacă e să vorbesc despre viaţa mea de copil sau de tânără, nu pot găsi în suflet decât amintiri plăcute, însorite de dragostea neţărmurită a mamei mele, de afecţiunea certă a tatălui meu cel retras şi introvertit, de relaţiile de familie cu rudele apropiate care mă iubeau şi mă răsfăţau cât de mult se putea în situaţia dată.

Cristina, copilărie fericită

N.S.: La o vârstă destul de fragedă, înainte de anii de şcoală, te-au dat şi pe tine la profesoara noastră de pian şi educaţie muzicală, o doamnă fină şi foarte pricepută la copiii de vârstă preşcolară şi şcolară mică - Erna Glanz, prin mâinile căreia am trecut cu toţii.
C.Gh.: Îmi amintesc şi eu de atmosfera minunată cu care ştia să ne atragă.

N.S.: Ştii că tatăl tău ne-a filmat pe noi două cântând la 4 mâini?
C.Gh.: Sigur că ştiu. Mai am filmul şi am încercat să scot un cadru. A ieşit cam neclar, dar este o dulce amintire.

Cristina 6 ani, Nicole 7 ani - la pian

N.S.: Te-au dat şi pe tine apoi la şcoala de muzică. Simi şi cu mine la numărul 2 (actualmente Colegiul Naţional de Muzică "George Enescu"), tu la numărul 1 (acum Colegiul Naţional de Arte "Dinu Lipatti", liceu la care, peste ani, am fost eu profesoară!)
C.Gh.: La cursurile de învăţământ general excelam, muzica clasică se auzea din toate clasele din jur. Eram puţini copii, însă sensibili, interesaţi de cunoaştere şi de arta minunată a muzicii. Mi-au devenit în majoritate prieteni de lungă durată.
Cum pot să descriu zilele petrecute la şcoală cu colegii mei prieteni, exersând apoi la pian ore lungi acasă, ascultând discuri cu muzica lui Chopin, Ceaikovski sau Grieg şi visând la câte-n lună şi-n stele, citind pe sub plapumă cu o mică lanternă ca să nu mă prindă părinţii că nu dorm suficient? Sau dimineţile de duminică ori serile de sâmbătă petrecute la operă în culise sau într-un colţ al sălii, vizionând pentru a nu ştiu câta oară spectacole extraordinare de balet sau operă?

Cristina, elevă de nota 10

N.S.: Ştiu bine cum era. Şi mai ştiu cum erau vacanţele tale.
C.Gh.: Vacanţele mele la poalele muntelui, la Sebeşul de Sus mult iubit, în casa bunicului meu Ioan Mateiu, cu mama şi tata şi cu bunica din partea mamei. Casa se umplea de căldura bucătăriei "ei", în care mi-a gătit bunătăţi până când am împlinit 30 de ani şi am emigrat. Simi şi Daniela au ajuns la Sebeş în acei ani. Ce mult regret că tu nu.

N.S.: În sfârşit, anul trecut (acum un secol, da!) ne-am oprit puţin în Sebeşul tău drag. Mai bine mai târziu, decât niciodată! Moment emoţionant şi pentru mine. De neuitat!
C.Gh.: După cum se vede, nu am suferit în copilărie nici de foame, nici de lipsă de dragoste, nici de neglijarea necesităţilor intelectuale şi spirituale ale unui copil în creştere.

N.S.: Cristina dragă, tu ai fost şi încă eşti "multilateral dezvoltată"... Ai făcut muzică, apoi ai intrat la Liceul Lazăr la clasă de real, dar până la urmă te-a atras filologia.
C.Gh.: Când am ajuns la facultatea de filologie, m-am cufundat cu mare plăcere, cu aviditate nestinsă în studiul literaturii engleze şi americane şi a celorlalte discipline ce făceau parte din programa unei diplome în filologie, pe care am obţinut-o cu note maxime. Cu ceva greutăţi am reuşit să intru în învăţământ şi am predat la liceu engleza şi literatura universală până la plecarea din ţară.

N.S.: Cam toţi am "păţit" la fel, fiecare în specialitatea lui. Eu făcusem muzicologia la Conservator, dar nici chip să am post în specialitate.
C.Gh.: Deşi a fost o trezire bruscă la realitatea de zi cu zi după visurile de scris, cercetare si critică literară pe care le-am ţesut în timpul facultăţii, la drept vorbind predatul în sine nu era rău.

N.S.: Nu era rău deloc, mă bucur şi eu că am fost profesoară.
C.Gh.: Ce era rău erau însă jocurile politice din liceu, cu secretara de partid, clica ei şi cu directorul care îşi exersa puterea nelimitată faţă de noi în ceea ce priveşte alocarea claselor, orarul alcătuit şi altele.

N.S.: Dar tu deja te măritaseşi cu Şerban. Ce frumos se leagă uneori toate. Dacă nu ai fi mers la şcoala de muzică, unde profesoara de teorie şi solfegiu era doamna Amelia Gheorghe, mama lui Şerban al tău, dacă nu ai fi avut prieteni din zona respectivă, poate că voi doi nu v-aţi fi întâlnit niciodată.
C.Gh.: Amelia! Ce om extraordinar! Mi-a devenit soacră şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că am avut-o aproape! Căsătoria cu Şerban m-a ajutat foarte mult să trec peste neajunsurile din şcoală, mai ales că în anul ce a urmat am devenit mama unui băieţel minunat, primul nostru născut, Bogdan. Dintr-o dată, centrul de greutate s-a schimbat de la carieră spre familie.

N.S.: Au fost ani frumoşi din acest punct de vedere. Pe rând, tu, Daniela şi apoi eu am devenit mame. Asta conta cel mai mult! Bogdanul vostru cavaler la două fetiţe, "pretendente" la mâna lui. Ha-ha!

Daita, Bogdan, Diana
sau
"Între două, nu te plouă" - 16 Martie 1981

C.Gh.: Amintiri de neuitat! Şi apoi, din senin, a venit vestea că la serviciu la Şerban, un centru de cercetare a software-ului, se oferea o excursie de o săptămână în Anglia, cu Biroul de Turism pentru Tineret. Deşi costa foarte mult, Şerban s-a înscris, cum îşi iau oamenii câte un bilet de loto... şi dacă iese? A ieşit, mai ales fiindcă după ce i s-au făcut nu ştiu câte cercetări la colegii de birou, la vecini, s-a ajuns şi la mine. Eram gravidă în luna a şaptea cu al doilea nostru băiat, Gelu. Ce şi-au zis cei de la securitate: doar n-o s-o lase singură acum când e gata sa nască...

N.S.: Dar au greşit.
C.Gh.: Au greşit şi din acel moment s-a dat startul la o nouă etapă în viaţa noastră.

N.S.: Etapă despre care vom putea vorbi, pe larg, de acum încolo.
C.Gh.: În "episodul 2"?

N.S.: În episodul 2, verişoară dragă... Vom spune aşa cum zici tu uneori pe whatsapp:

REVIN

Conversaţii cu oameni dragi (II.2) - Sunt medic!

 

Nicole Sima: Cum zboară timpul! E vineri, iar eu nu mai pot de curiozitate, fiindcă nu mi-ai spus încă dacă bunicului tău i-a crescut păr în palmă...
Mirjam Bercovici: O să afli tu, n-avea grijă... Dar mă bucur că azi este vineri, fiindcă te am în vizită.

N.S.: Şi eu mă bucur, dragă Mirjam, chiar foarte mult. Avem încă multe de povestit.
M.B.: Avem. Ţi-am povestit despre calvarul din ghetou, despre drumul greu de întoarcere în ţară după trei ani, despre reîntregirea familiei la bunicii materni din Botoşani. Eram săraci, epuizaţi, dezorientaţi.

N.S.: Tu eşti o persoană activă. Nu cred că ai stat prea mult pe gânduri.
M.B.: După două săptămâni, nu mai mult, lucram deja. Am găsit un post de traducător din limba rusă la Primăria din Botoşani. În ghetou m-am ales măcar cu asta. Ştiam ruseşte destul de prost, mai ales la scris, dar m-am descurcat.

N.S.: Ce aţi făcut cu şcoala?
M.B.: Bună întrebare! Sylvia, sora mea mai mică avea încă şase ani de şcoală şi un bacalaureat greu de susţinut. Eu mai aveam "doar" doi ani. Ne-a fost foarte greu să ne reobişnuim cu învăţătura.

N.S.: În ghetou nu citeaţi?
M.B.: Tu glumeşti? Circulau două cărţi, numai două cărţi în trei ani de zile şi poate primeai una dintre ele ca să o dai înapoi a doua zi. A trebuit să facem un mare efort de voinţă. Dar l-am făcut amândouă, cu toate piedicile şi greutăţile de care ne loveam: sărăcia fiind cea mai mare greutate a revenirii la "normal".

N.S.: Îmi spuneai data trecută că l-ai cunoscut pe Izu (Israil Bercovici), dar nu mi-a fost prea clar când s-a întâmplat asta. După facultate? Sau măcar după bacalaureat?
M.B.: L-am cunoscut de cum m-am angajat la Primăria din Botoşani. Şi mi-a plăcut din prima zi. Era în luna mai 1944...

N.S.: Luna îndrăgostiţilor...
M.B.: El mi-a arătat o parte din oraş, acea parte pe care eu nu o frecventasem în primii doi ani de liceu, înainte de deportare. Era cartierul celor săraci: calicimea. Părinţii lui locuiau într-o singură odaie care servea şi drept bucătărie, iar tatăl, croitor de meserie, cosea tot acolo. Dar îmi făcea mare plăcere să colindăm împreună, să vedem florile de primăvară-vară.. Izu mi-a arătat pentru prima dată florile de iasomie cu parfumul lor îmbătător. Nu le cunoscusem până atunci.

N.S.: Ce frumos! Romantic!
M.B.: Aveam mare nevoie de frumos, după ce trăisem aşa cum trăisem în ultimii trei ani. Eu revenisem din deportare cu câteva săptămâni înainte.

N.S.: Şi şcoala?
M.B.: Era o perioadă în care mulţi tineri nu putuseră să îşi termine studiile. Eram socotiţi în "lichidare" şi aveam avantajul indulgenţei. Am dat în acelaşi an examenele pentru ultimele două clase şi bacalaureatul. La facultate nu ştiu dacă aş fi intrat dacă în anul 1945 s-ar fi dat examen de admitere. Nu s-a dat, abia se terminase războiul şi după câteva zile, la 13 mai, eram înscrisă la Facultatea de Medicină din Iaşi.

N.S.: Îţi promiseseşi că te faci medic dacă scapi cu viaţă.
M.B.: Şi m-am ţinut de promisiune. Crede-mă că m-a ajutat chiar şi un cuvânt de încurajare din partea doctorului care mă vedea în timpul bolii grave de care suferisem în Transnistria. Medicamente oricum nu erau, dar medicul îmi dădea încredere că voi scăpa.

N.S.: Cum a fost la Iaşi imediat după război?
M.B.: Ca peste tot. Mizerie. Aranjasem cu alte două fete să stăm împreună la cămin. Imposibil. Repede ne-am căutat o gazdă. Dar... vai de capul nostru în ce mizerie am trăit şi acolo, trei într-o cameră plină de ploşniţe.

N.S.: Aoleu. Nu-mi spune... Groaznic!
M.B.: Să trecem peste asta. În primii ani de facultate nu mi-am dat adevărata măsură. Reînvăţam să învăţ. Lasă că nu aveam destule manuale şi ne organizaserăm să învăţăm şase studenţi după aceleaşi cursuri. Eu mi-am făcut un program zilnic. Când primeam cărţile, seara, citeam până la miezul nopţii şi dimineaţa mă sculam la ora cinci şi învăţam din nou.

N.S.: E mare lucru disciplina. Tu ai avut-o toată viaţa şi o ai şi astăzi.
M.B.: Prin această disciplină, prin muncă asiduă, am reuşit să progresez şi în ultimii doi ani am avut note mari şi am terminat facultatea printre primii trei. Am primit post în Bucureşti, deşi mediciniştii trebuiau să facă un stagiu de trei ani la ţară.

N.S.: Mirjam dragă, eu ştiu ce medic ai devenit.
M.B.: În anul VI ni s-a cerut să optăm pentru o specialitate. Am ales pediatria.

N.S.: Doresc să vorbim ceva mai mult despre medicul Mirjam Bercovici, dar sunt întâi curioasă ce a făcut sora ta, Sylvia, după întoarcerea din Transnistria.
M.B.: Sylvia şi-a dat examenele pentru clasele care îi rămăseseră de făcut, a dat un bacalaureat greu, plus admiterea la aceeaşi Facultate de Medicină din Iaşi. S-a întâmplat în anul 1947, când nu s-a mai putut intra fără examen. A reuşit să intre la concurenţa de patru pe un loc şi a fost o studentă bună.

N.S.: Nu mă îndoiesc.
M.B.: La finele facultăţii, fiind deja căsătorită cu medicul militar Beno Hoişie, Sylvia a fost repartizată întâi la Institutul de Igienă şi apoi la Institutul Cantacuzino din Iaşi, proaspăt înfiinţat. Muncă de laborator în domeniul bacteriologiei, făcută cu pasiune, pricepere, inventivitate. Bine-cunoscutul Polidin, de care am beneficiat cu toţii, este invenţia cea mai renumită a doctorului Sylvia Hoişie.

Sylvia Hoişie în laborator

N.S.: Dar au mai fost şi alte invenţii, precum Bronhodin-ul (pe care îl cunosc foarte bine, pentru că l-a vindecat pe soţul meu de astm bronşic). Îi suntem recunoscători!
M.B.: Şi eu mă mândresc cu realizările surorii mele.

N.S.: Cu voia ta, să revenim şi la realizările doctorului Mirjam Bercovici.
M.B.: Cât mai pe scurt... Nu vreau laude. Am muncit din răsputeri şi am căutat să mă perfecţionez încontinuu. Este o meserie care evoluează, trebuie să te pui la curent, să citeşti, să afli. Îmi pare foarte rău că acum nu mai pot ţine pasul cu atâtea descoperiri, posibilităţi de investigare şi tratament. Încerc să urmăresc. Mă interesează mult ce se întâmplă pe tărâmul medical.

N.S.: La început cum a fost?
M.B.: Încă din studenţie am făcut practică în spitale şi am învăţat foarte multe de la asistente, infirmiere, moaşe. Dacă nu aş fi fost medic, cu siguranţă aş fi putut deveni o bună infirmieră.

N.S.: Noroc că ai devenit medic. (zâmbeşte!) Spuneai odată şi am reţinut că medicina este o profesie vocaţională şi o recomanzi acelora ce vor într-adevăr să ajute şi nu să se îmbogăţească sau să aibă faimă.
M.B.: După terminarea facultăţii am fost repartizată la Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului şi am avut norocul unor mentori de valoare, la început de carieră. Îi sunt recunoscătoare profesorului dr. Ionel Nicolau pentru îndrumare. Dânsul mi-a pus în mână jurământul lui Maimonide - celebrul filosof şi teolog al iudaismului, care a trăit în secolul XIII. Maimonide fusese şi medic. M-a impresionat acel jurământ. Suna atât de viu şi se potrivea cu principiile mele.

N.S.: Ai putea să îmi arăţi şi mie?
M.B.: Sigur. Două, trei idei. Era ca o rugăciune. Îi cerea lui Dumnezeu să îi sădească în suflet iubirea de ştiinţă şi de adevăr, iubirea de oameni şi nu iubirea de faimă şi de câştiguri necuvenite.

N.S.: Exact ce le recomandai şi tu acelora care vor să devină medici.
M.B.: Se mai ruga Maimonide să aibă puterea de a fi de folos în egală măsură oricărui bolnav, fie el bogat sau sărac, om bun sau rău, prieten ori duşman.

N.S.: Foarte frumos!
M.B.: Şi încă ceva: să aibă puterea de a-şi lărgi mereu cunoştinţele şi de a ţine seama de sfaturile confraţilor, la nevoie. Eu m-am sfătuit întotdeauna şi nu mi-a fost ruşine să cer încă o părere de la un coleg. Nu este normal să ştii totul. Pacientul are încredere în tine, desigur, dar încrederea sa va fi la fel de mare (poate şi mai mare) dacă va vedea că te preocupă situaţia lui şi laşi la o parte vanitatea.

N.S.: Tu ai tratat copii grav bolnavi.
M.B.: Tot felul de boli, dar nu la sugari. Când am devenit şef de secţie la Spitalul Fundeni, aveam deja mai mulţi ani de experienţă, materializată şi în articole de specialitate. Colaborasem la un manual de medicină şi lucram la teza de doctorat. Asta nu însemna că nu aş fi stat la căpătâiul bolnavilor mei. Dimpotrivă. Le urmăream evoluţia, dar mă şi apropiam de ei. Uite. Vezi cuvertura asta? Este veche şi decolorată, dar nu m-aş despărţi de ea, pentru că este lucrată de o fată pe care am tratat-o şi îndrăgit-o în mod deosebit.

N.S.: Mă impresionează ce spui! Mai ales că ani îndelungaţi ai lucrat în oncologie pediatrică.
M.B.: Nu am reuşit să îi salvez pe toţi, dar am avut satisfacţia să pot vindeca câţiva copii grav bolnavi. Şi, cu toate că nici nu mă mai aşteptam, în ultima vreme am primit semne emoţionante din partea unor foşti pacienţi, care nu mai sunt de mult copii. Unul dintre ei mi-a trimis într-un e-mail copia biletului de externare de acum 40 de ani. Parcă m-am întors în timp şi m-am reîntâlnit cu mine însămi. După o vreme, mi-a făcut o vizită, însoţit fiind de băiatul lui de 15 ani căruia a vrut să îi prezinte medicul care l-a vindecat. Draga mea, aş avea multe poveşti, însă parcă ne lungim prea mult pe acest subiect. Mi-am făcut datoria şi mi-a plăcut să muncesc. Chiar şi după pensionare, având deja 44 de ani vechime, am mai lucrat 13 ani la Comunitatea evreilor din România, trecând de la pediatrie la geriatrie. Îngrijeam persoane vârstnice, dar nu am lăsat complet nici copiii, fiind, timp de şapte ani, medic şcolar la şcoala Lauder.

N.S.: Mă scuzi o clipă, te rog...
M.B.: Ce faci acolo? O poză?

N.S.: Am observat câteva diplome în dulapul tău plin cu cărţi de medicină. Nu m-am putut abţine să fotografiez măcar una.
M.B.: Cum doreşti.

N.S.: Şi mai "doresc" să fac publică o mărturisire. Este adevărat, când aveam copiii mici ne-ai spus de la bun început că nu te ocupi de sugari şi ne-ai sfătuit să avem un pediatru care să îi urmărească. Ne-ai mai spus că în familie îţi vine mai greu să îţi iei responsabilitatea, intervenind factorul subiectiv, factorul emoţional. Dar ori de câte ori ai auzit că unul dintre copiii sau chiar dintre adulţii familiei ar avea ceva, nu a existat să nu te urci imediat în maşină ca să vii să îl consulţi, interesându-te apoi cum evoluează boala, cum se mai simte cel bolnav.
M.B.: Mi se părea normal. Sunt medic.

N.S.: Da! Eşti MEDIC! Dă-mi voie să-ţi mulţumesc acum încă o dată şi haide să aruncăm o privire şi în cealaltă direcţie, aceea a vieţii tale din afara profesiei.
M.B.: Familia.

N.S.: Întâi despre Izu. Haha! Mi-ai rămas "datoare" cu un răspuns. Te-ai măritat cu el, chit că făcea parte din calicime. I-a crescut bunicului păr în palmă? Sigur că glumesc...

Israil Bercovici

M.B.: Izu... Izu... Israil Bercovici... Când l-am cunoscut era tehnician dentar. Ai fi crezut? Avea manualitate. Lucra foarte bine. Dar nu asta era adevărata lui chemare, ci cariera literară pe care şi-a început-o în anul 1948 la revista săptămânală în limba idiş, Ikuf bletr. A lucrat apoi şi la radio, la emisiunea pentru străinătate în limba idiş şi din anul 1954 a devenit secretarul literar al Teatrului Evreiesc de Stat.

N.S.: Am apucat şi noi o parte din această perioadă, fiindcă a lucrat acolo până prin anii '80.
M.B.: Mai exact până în 1982.

N.S.: Ne-a invitat la câteva spectacole. În pauze ne trezeam că scoate din buzunar câte o ciocolăţică pentru fiecare. Ce om drăguţ!
M.B.: Nu numai drăguţ. Avea o delicateţe deosebită. Şi, deşi autodidact, a fost un intelectual adevărat cu o cultură vastă şi o memorie prodigioasă. Ştia exact în ce loc se găseşte un anumit citat şi mergea direct în bibliotecă la volumul respectiv. Ce bibliotecă îşi făcuse! Volume rare!

N.S.: Ştiu că ai donat foarte multe cărţi după moartea lui.
M.B.: Am reuşit să donez aproximativ trei mii de volume unei biblioteci universitare din Potsdam. Izu era specialist al limbii idiş, limba prin care se înţelegeau evreii din toate colţurile lumii.

N.S.: I-am citit o seamă de poezii traduse în limba română. Una dintre ele începe chiar aşa: "Primele cuvinte pe care mi le-a şoptit mama / Când m-a luat în braţe / Şi m-a strâns la pieptul ei / Au fost cuvinte idiş." Eu nu am în casă decât volumul de poezii În ochii unei cafele negre. Poezii traduse în limba română.
M.B.: Este o culegere alcătuită din unele dintre poeziile sale, publicate în trei volume în limba idiş şi traduse în româneşte de Petre Solomon şi Anton Celaru.

N.S.: În prefaţa volumului este o frază pe care doresc să o citez: "Israil Bercovici s-a impus ca un liric de seamă al literaturii idiş... e un poet al destinului evreiesc în avatarurile sale, păstrând o sensibilă culoare a contextului românesc".
M.B.: Avea sensibilitate de poet şi respect pentru fiecare cuvânt.

N.S.: Spune el însuşi, negru pe alb: "De când se cheamă că meseria mea e scrisul, / Mă simt răspunzător pentru soarta cuvintelor, / Iar ele vin zilnic la mine, parc-ar fi oameni / Care, presimţindu-şi moartea, îmi cer / Să le pomenesc pe fiecare în parte..." Ce frumos!
M.B.: Te rog să mai citezi câteva versuri. Din poezia Grădini, înţelegeţi-mă!

N.S.: Oh, da! M-a impresionat în mod deosebit şi pe mine. Este o rugă pentru victimele Holocaustului. "Nu voi înceta să mă duc, dis-de-dimineaţă, / în a lumii piaţă / ca să cumpăr, în fiece zi, toate florile. / Şase milioane de flori - / zilnic îmi trebuie şase milioane de flori / - dintre cele mai neprihănite - / pentru cele şase milioane de evrei / care mi-au fost fraţi..." Iar în încheiere devine şi poezie de dragoste: "Grădini, înţelegeţi-mă! / În fiecare zi am nevoie de şase milioane de flori. / Câtă vreme nu le voi avea, / nu voi putea oferi iubitei mele o floare, / iar fără o floare nu pot ajunge la ea!" Superb!
M.B.: Tu ştii că Izu a scos un volum enciclopedic, o amplă istorie a teatrului evreiesc din România. Desigur, prima apariţie a fost în limba idiş, apoi s-a publicat varianta în limba română.

N.S.: Bineînţeles, avem volumul în limba română, cu dedicaţia lui către părinţii mei.

 

M.B.: Vreau să adaug că la Teatrul Evreiesc de Stat a montat şi regizat numeroase spectacole care au avut succes în ţară şi în străinătate. În plus, a ţinut cicluri de conferinţe pe teme din istoria şi cultura evreilor în Israel, S.U.A., Canada, Franţa, Polonia, Argentina, Australia, Franţa, Belgia. Pe Izu l-am pierdut în anul 1988, prea devreme... Opt ani mai târziu o pierdeam pe Ada, fiica noastră, la numai 43 de ani. Amândoi răpuşi de cancer.

N.S.: Imensă durere! Dar vreau să vorbim puţin şi despre Ada. Mi-a fost prietenă şi cumnată.
M.B.: Mă uit la portretul ei. Nu-i aşa că era frumoasă?

Ada Ulubeanu (Bercovici)

N.S.: Era frumoasă, sigur, era foarte inteligentă şi talentată, avea toate calităţile şi ne lipseşte tuturor.
M.B.: Nu pot să vorbesc prea mult despre Ada.

N.S.: Voi spune eu câte ceva, nu destul... Ne-am cunoscut în Liceul de Muzică "George Enescu". Acolo l-a întâlnit şi pe Simi (fratele meu), căsătorindu-se apoi cu el. Ada avea o căldură specială. S-a împrietenit imediat şi temeinic cu multe colege din catedra de pian, ea însăşi fiind o pianistă foarte talentată şi o profesoară excepţională. Punea mult suflet în tot ceea ce făcea. După 1989, când s-au deblocat posturi la Conservatorul "Ciprian Porumbescu" din Bucureşti (astăzi Universitatea Naţională de Muzică), a reuşit la concurs şi a predat câţiva ani în învăţământul superior.
M.B.: Tot în acei ani a început să dea recitaluri de pian la patru mâini, împreună cu colega şi prietena ei, Smaranda Murgan. Au cântat în ţară şi în străinătate, cu succes.

N.S.: O frumoasă ascensiune din toate punctele de vedere, mai ales că devenise şi mamă şi era fericită. Se născuse fiul lor, Emanuel.
M.B.: Dar boala a doborât-o şi ea s-a dus.

N.S.: Fizic... s-a dus. Dar trăieşte în amintirea noastră şi este pomenită an de an, la 3 martie, data naşterii ei, de către tot mai mulţi tineri.
M.B.: După moartea ei, Simi a iniţiat şi sponsorizat în primii ani un concurs de pian sub numele "Ada Ulubeanu".

N.S.: În timp, concursul respectiv a fost preluat de Fundaţia Culturală "Remember Enescu" şi s-a extins, în mod spectaculos, la mai multe instrumente. Chiar şi la canto sau la orgă. S-a ţinut şi în această primăvară. Am păstrat un afiş.
M.B.: Şi eu am toate afişele. Până în anul 2020 am participat la toate galele Concursului "Ada Ulubeanu". Am ascultat mulţi copii talentaţi. Dar i-am ascultat cu inima strânsă, pentru că de când nu mai este ea, nici muzică nu mai pot asculta cu plăcere.

N.S.: Cu atât mai mult, draga mea Mirjam, este impresionant să te văd cum ştii să trăieşti cu capul sus, cum ai ştiut în toţi aceşti ani să îţi conduci viaţa. De curând ai împlinit 97 de ani (nu ne mai ascundem!).

Mirjam Bercovici

M.B.: Simi mi-a comandat un tort şi m-am bucurat de mici vizite ale celor dragi, făcute cu distanţare, din păcate. Îmbrăţişările mi-au lipsit, dar aşa este mai bine.

N.S.: Înţeleaptă, ca întotdeauna. Atât cât depinde de tine, îţi trăieşti viaţa cu multă înţelepciune. Să rezumăm puţin activitatea ta din ultimii ani.
M.B.: Nu e interesant subiectul!

N.S.: Dimpotrivă! Este foarte interesant şi eu, una, mă străduiesc să te iau drept exemplu, în măsura în care o permite firea mea.
M.B.: Bine! Îţi spun. Sunt disciplinată. Sunt lucruri pe care trebuie să le fac zilnic şi le fac, chiar dacă mi-ar putea fi lene (nu cunosc acest cuvânt!).

N.S.: Nu mă voi opri la rutina zilnică, deşi este importantă..
M.B.: Uite, de multe ori mănânc fără foame, pentru că ştiu că trebuie să mă hrănesc. Trei mese pe zi, cu conţinut variat, pentru toate elementele de care are corpul nevoie. Am aceeaşi greutate de ani de zile. Tot în rutina zilnică intră computerul, presa, cititul.

N.S.: Cititul şi... scrisul! Aici vreau să insistăm măcar puţin.
M.B.: Da. Sunt deja 6 ani de când scriu cu regularitate articole pentru revista online Baabel.

N.S.: Îţi urmăresc articolele, le citesc pe toate cu mult interes. Uneori mă avertizezi că nu va fi un subiect prea interesant, dar nu ştiu cum reuşeşti, că şi atunci, pe mine mă interesează, ca şi pe mulţi alţii ale căror comentarii arată asta. La unul dintre ultimele articole ai 18 comentarii deosebite.
M.B.: Mulţumesc! Alegerea subiectului este lucrul cel mai greu. Unele subiecte vin peste mine noaptea, când nu dorm, altele vin din evenimentele aflate peste zi, din amintiri sau discuţii ocazionale.

N.S.: Poate că, dacă am "cântări", multe dintre temele alese au legătură cu deportarea în Transnistria, cu traumele post deportare şi faptul că a trebuit să revezi acele locuri, ca să mai scapi de coşmaruri. Ai făcut o călătorie de "recunoaştere" în anul 1967. Sunt multe alte articole-portret unde ne vorbeşti despre persoane dragi din trecut şi despre unele personalităţi pe care le-ai cunoscut în diferite etape ale vieţii tale. Întotdeauna eşti bine documentată, nu laşi nimic la întâmplare.
M.B.: Sigur că mă documentez. Am cărţi, am Google...

N.S.: Aşa este. Uneori prezinţi câte o carte specială, câte un film sau alt spectacol bun de comentat. Dar ne mai spui şi ce simţi, îţi deschizi sufletul cu generozitate. Că eşti tristă sau îngrijorată, transmiţi cititorului şi un licăr de speranţă, de optimism.
M.B.: Din carnetul meu cu numere de telefon, cei mai mulţi au dispărut. Este greu, dar trebuie să fiu mulţumită cu ce am şi să nu cer mai mult. Asta e bătrâneţea.

N.S.: Vrei să îmi spui dacă dai cuiva să citească ce ai scris înainte de a trimite articolul la Baabel?
M.B.: Am omul meu de încredere. Criticul cel mai avizat. Sylvia. Am mare încredere în ceea ce comentează sora mea, prietena mea cea mai bună. Noi două stăm mereu de vorbă, chiar dacă trăim în oraşe diferite. Ne sunăm de câteva ori pe zi, ne vedem pe Skype şi, ca să fiu sinceră, eu îi vorbesc şi în gând. Suntem foarte norocoase să ne avem una pe cealaltă!

N.S.: Aşa este!
M.B.: Draga mea, s-a făcut ora prânzului.

N.S.: Am înţeles. A fost o vizită lungă de tot. O să o închei imediat, dar o fac cu încercarea de a rămâne amândouă cu zâmbetul pe buze.
M.B.: Ia să văd. Ce mai inventezi?

N.S.: O mică ghicitoare. Ştii în ce zi din an ne facem reciproc o urare folosind exact aceleaşi cuvinte?
M.B.: ??? Nu ştiu... poate de Anul Nou?

N.S.: Ei, nu. E ceva special numai între noi două. Dar nu te mai ţin pe ghimpi. Tu, ca bunică şi eu, ca mătuşă, la 15 martie, de ziua lui Emanuel, spunem: "Să ne trăiască nepotul!"
M.B.: Să ne trăiască nepotul! Să fie sănătos şi să aibă mult noroc în viaţă! La revedere şi pe curând, dragă Nicole!

N.S.: La revedere şi pe curând! A fost o conversaţie cu totul specială pentru care îţi mulţumesc din suflet!