Conversaţii cu oameni dragi (II.1) - Eu nu mai pot plânge!

 

Nicole Sima: Dragă Mirjam, ne-am întâlnit pentru prima dată la căsătoria fratelui meu, Simi, cu Ada, fiica ta. Eu mai ştiu şi data: 14 august 1978. Ani de zile ţi-am vorbit cu "dumneavoastră" şi ne-am văzut numai cu ocazii speciale. Eşti medic şi erai ocupată de dimineaţa până seara. Însă nu a trecut prea mult timp şi părinţii noştri s-au apropiat de voi, cei doi cuscri ce le deveneau buni prieteni.
Mirjam Bercovici: Aşa este, dragă Nicole, ne-am înţeles foarte bine cu ei şi i-am iubit pe amândoi.

N.S.: Ei nu mai sunt, dar eu doresc să stăm de vorbă din poziţia în care am ajuns noi două acum, adică foarte apropiată, în special în ultimii ani.
M.B.: În "vremuri normale" avem o zi de vizită pe care o aştept cu plăcere.

N.S.: Sigur, vinerea vin la tine şi vorbim câte-n lună şi-n stele. Nu ne ajunge timpul. Mai greu a fost cu pandemia, dar am găsit o modalitate de a nu renunţa la conversaţii.
M.B.: Ne vedem pe Skype.

N.S.: Să ştii că te admir din suflet văzând cum te-ai adaptat la nou, de la computerul pe care îl foloseşti de ani buni, la telefonul mobil şi multe altele.
M.B.: Pentru ce de miri? Te uiţi la vârsta mea?

N.S.: De fapt, mă uit, dar nu vreau să te "forţez" să o divulgi, dacă nu vrei. Însă eu socotesc că anii bine purtaţi sunt de laudă, aşa încât nu ar fi neplăcut pentru tine să se ştie câţi ani ai.
M.B.: Dacă tu spui lucrul acesta, voi face aşa: împlineam 27 de ani în anul naşterii tale. Să te văd acum ce mai zici!

N.S.: Ha-ha, mi-ai făcut figura! Asta este... Va trebui s-o spun şi eu: m-am născut în anul 1950, iar tu, până atunci...
M.B.:... trăisem deja cel mai negru coşmar... dar poate nu intenţionezi să începi chiar cu acest subiect.

N.S.: Toate la timpul lor. De fapt, ţie ţi s-au luat multe interviuri în care ai spus atâtea lucruri interesante despre viaţa ta, despre Holocaust, despre oamenii întâlniţi... Va fi dificil de spus ceva nou aici, dar sper că apropierea dintre noi va scoate la iveală mai multe sau, cel puţin, vom putea avea o abordare diferită. Nici măcar nu voi socoti că îţi iau un interviu. Este vineri, suntem împreună, povestim.
M.B.: Am un mare bagaj de amintiri, este adevărat, povestim...

Selfie, vinerea, în vizită la Mirjam

N.S.: Oraşul tău de baştină, oraşul în care te-ai născut, ai mers la şcoală, ai avut prieteni, poate şi prima dragoste adolescentină, este Câmpulung Moldovenesc.
M.B.: Ştii, Nicole, eu nu m-am mai putut întoarce niciodată în acest oraş în care am trăit până la vârsta de 18 ani.

N.S.: Da, ştiu şi te înţeleg... (sună telefonul)
M.B.: Scuză-mă, e sora mea.

N.S.: Ce mai face tanti Sisi? Aşa îi spuneau Ada şi ceilalţi din familie.
M.B.: Da, mie îmi spuneau Mimi şi ei Sisi. O cheamă Sylvia şi este cu aproape patru ani mai mică decât mine. Să îţi povestesc ceva amuzant de la venirea ei pe lume. Eram sigură că barza îmi va aduce un frăţior şi am fost foarte dezamăgită când am aflat că e fetiţă. Dar când am auzit că i s-a dat numele de Sylvia mi-a trecut toată supărarea, pentru că era numele verişoarei mele preferate, mai mare decât mine.

N.S.: Trăiţi în oraşe diferite, tu eşti în Bucureşti şi dânsa la Iaşi.
M.B.: Dar vorbim de mai multe ori pe zi, ne spunem totul, ne sfătuim. Eu mă bazez mult pe înţelepciunea şi calmul surorii mele. Suntem foarte apropiate, însă avem firi deosebite. Ea este cea cuminte.

N.S.: Ha-ha!
M.B.: Ca soră mai mică, i-a convenit sau nu i-a convenit, m-a urmat în foarte multe direcţii: eu luam lecţii de pian, Sylvia lecţii de pian, eu învăţam limba ebraică, trebuia şi sora mea să înveţe...

N.S.: Până la urmă, tu ai studiat medicina şi nici dânsa nu s-a lăsat mai prejos, a ales tot medicina. Să revenim puţin la copilărie. Spuneai că Sisi era cea cuminte.
M.B.: Eu mai făceam figuri uneori şi tata ştia să mă pună imediat la punct. Pe ea nu a atins-o niciodată. Nu avea de ce. Tatăl nostru a fost un geamgiu şi tinichigiu foarte bun. Până şi astăzi rezistă multe dintre lucrările lui importante. Are numele inscripţionat pe acoperişul bisericii din Câmpulung, dar a lucrat şi în zonă, în afara oraşului. Toate geamurile de la Castelul Regal din Valea Putnei erau puse de tatăl meu.

Valea Putna, Castelul Regal

N.S.: Avea şi un magazin în Câmpulung.
M.B.: Era un magazin de sticlărie şi alte lucruri necesare într-o gospodărie, dar şi unele obiecte mai frumoase pe care îmi plăcea mie să le aranjez în vitrină.

N.S.: Ajutai la vânzare?
M.B.: Sigur că da! Îmi luam cărţile şi caietele de şcoală şi îmi făceam lecţiile acolo şi când venea câte un client ştiam să îl servesc şi să ţin socoteala la bani. Eram mândră de mine atunci când reuşeam să cer câţiva bănuţi în plus.

N.S.: Aveai talent de om de afaceri?
M.B.: Nu ştiu. Nu am apucat să aflu. La şcoală învăţam foarte bine şi eram prima în clasă. Părinţii noştri, oameni muncitori, au făcut imposibilul ca noi să învăţăm cât mai mult. Şi carte şi gospodărie. Pasiunea mea era istoria.

N.S.: Dar te-ai făcut medic şi eu ştiu şi când ai luat această hotărâre, însă întâi te rog să îmi povesteşti puţin despre preţiosul dar pe care l-ai primit când ai împlinit 18 ani.
M.B.: Am primit un album de amintiri, care mi s-a părut atunci deosebit de frumos, având coperta de piele maro şi foile din interior mai groase, de culoare crem. Mi l-a dăruit un bun prieten, Bondy, care mi-a scris şi o dedicaţie deosebită. Albumul urma să adăpostească amintiri de domnişoară, mici secrete nevinovate. Când acolo...

N.S.: Când acolo, lucrurile nu au stat deloc astfel, filele acelea au devenit un jurnal al anilor grei ce au urmat, al anilor în care aţi fost deportaţi în Transnistria. Ţin în mână jurnalul tău, nu pe cel autentic, care se află acum la Muzeul Holocaustului din Washington, ci pe acela publicat în 1995 la Editura Kriterion. Îl am în bibliotecă şi în ediţia din anul 2016, scos din nou la lumină de Institutul Elie Wiesel.
M.B.: Da, Nicole, cine şi-ar fi închipuit că doar la câteva zile după ziua mea, viaţa noastră va deveni un coşmar.

 

Jurnal de ghetou, de Mirjam Korber-Bercovici

N.S.: Te-ar deranja să îmi povesteşti, pe scurt, pentru a nu ştiu câta oară cum a fost, ce s-a întâmplat cu voi, cu familia ta, cu toţi evreii din Câmpulung?
M.B.: Nu mă deranjează pentru că eu sunt bolnavă de trecutul meu, ani de zile nu am putut dormi decât cu cele mai tari somnifere şi gândurile mă poartă tot acolo, la acei trei ani de chin şi dezumanizare. Am povestit şi repovestit, am fost invitată în chip de "supravieţuitoare" în multe locuri, printre care la câteva şcoli. Copiii, foarte drăguţi, mi-au pus întrebări şi au ascultat cu atenţie. Sunt sigură că ei îşi vor aminti că au existat în istoria relativ recentă a României episoade triste, printre care deportarea din ţară în Transnistria a unei întregi populaţii, oameni a căror unică "vină" era aceea de a se fi născut evrei.

N.S.: Este mare nevoie să afle şi generaţia tânără, mai ales din gura cuiva care a trăit, din nefericire, acele persecuţii incredibile.
M.B.: Şi încă noi, Sisi şi cu mine, părinţii noştri, am reuşit să rămânem în viaţă, dar gândeşte-te câţi au murit. Uite cum a fost... Evreii erau deja persecutaţi şi se instituise la şcoli "numerus clausus", adică din totalul de copii dintr-o clasă, numărul evreilor să fie limitat. Am fost trecută în "banca măgarilor", împreună cu alte două fete evreice. Trebuia să stăm cu faţa la clasă şi să suportăm privirea colegilor. La fel şi Sisi în clasa ei. Foarte greu.

N.S.: Tocmai tu, premianta întâi pe şcoală... Ce umilinţă!
M.B.: Aproape că ne-am bucurat atunci când s-a introdus "numerus nullus" şi nu mai aveam voie deloc la şcoală. Măcar scăpaserăm de privirile batjocoritoare. M-au dat afară din liceu şi un an de zile am învăţat singură din cărţile de şcoală şi am continuat cu limba ebraică, cu idiş, plus limba engleză.

N.S.: Şi apoi?
M.B.: A venit tata cu vestea îngrozitoare că vom fi deportaţi. S-a dat de veste ca toţi evreii din Câmpulung să se prezinte duminică, 12 octombrie 1941, la Gara de Est.

N.S.: Toţi???
M.B.: Da. Cu copii, cu bătrâni, cu bolnavii din spitale, toţi. În afară de unul dintre farmacişti, pe care nu îl puteau înlocui atât de repede.

N.S.: Îngrozitor!
M.B.: De foarte multe ori am încercat să-mi imaginez cum a arătat oraşul a doua zi după golirea lui de evrei. Oare cum a arătat a doua zi Strada Mare, pe atunci unica stradă cu magazine, vitrine, cu ateliere, coafură, ceasornicărie, brutării, cofetării, librării cu cărţi, caiete şi ziare, tutungerii? Cum a arătat piaţa cu legume şi fructe? Era în plină toamnă, iar luni era zi de târg. Noi am plecat duminică...

N.S.: Întrebare fără răspuns. Jalnic! Ştii câţi evrei erau atunci în Câmpulung?
M.B.: Aproape 1700, ceea ce reprezenta aproximativ 15% din toată populaţia oraşului. Deportarea tuturor a destabilizat oraşul. De aceea mă tot întreb ce s-a ales de Câmpulung atunci.

N.S.: Ce aţi luat cu voi?
M.B.: Nu aveam voie să luăm mare lucru. Tata a fost deştept şi a reuşit să ascundă în grabă nişte bani.

N.S.: Nu eraţi percheziţionaţi? Cum a făcut?
M.B.: Ca meşter priceput ce era, a confecţionat funduri duble la nişte vase care foloseau la transportul laptelui şi pe acestea le-a umplut apoi cu magiun. Nu se putea bănui nimic. Banii ne-au fost de folos de multe ori, deşi eram păcăliţi la tot pasul. Ce mai? Se alesese praful de toată "averea" noastră. Chiar înainte de plecare, am vândut pe nimic tot ce fusese cât de cât mai valoros. Ni se rupea inima după atâtea lucruri pe care le îndrăgeam. La gară am predat cheile casei.

N.S.: Interesant, tu ai ales să ai la tine acest jurnal care nici măcar nu fusese inaugurat.
M.B.: Am mai luat şi o partitură: "Balada" lui Ciprian Porumbescu în transcriere pentru pian. Ştii că am cântat 12 ani la pian? Cântam bine. După întoarcere nu am mai putut atinge o clapă. Dar de pianul meu din Câmpulung îmi era dor. Cine ştie unde a ajuns...

N.S.: "Balada" lui Ciprian Porumbescu. Ce mult spune asta despre dragostea de ţara în care te-ai născut şi ai trăit. Eu am găsit şi în jurnalul tău un fragment despre acest subiect. Îl citesc acum: "...azi, când suntem departe, când sute de kilometri ne despart de micul nostru Câmpulung, simt cât de dor şi cât de aproape mi-e patria... Munţii noştri, munţi dragi, unde aţi rămas? De ce mă urmăriţi până şi-n somn. Brazi, păduri întunecoase, case curate, oameni frumoşi, patrie, mi-e dor de voi."
M.B.: Aşadar, duminică, 12 octombrie 1941, toţi evreii din oraş s-au prezentat la Gara de Est. Noi eram patru, plus cei doi bunici paterni trecuţi de 80 de ani, bunica fiind oarbă, sărmana. Îi iubeam mult şi căutam să am grijă de ei, dar nu puteam face aproape nimic. Am fost urcaţi într-un vagon în care fuseseră cai. Eram 38 de persoane, printre care patru bătrâni peste 80 de ani şi un copil paralizat.

N.S.: Cumplit!
M.B.: Încă nu realizam noi cât de cumplit va fi în continuare. În vagon, eu mă ţineam de mână cu Bondy, ba ne mai şi sărutam, fără să ne mai pese că ne văd părinţii.

N.S.: Tinereţe, tinereţe...
M.B.: Cred că Sisi era mai speriată decât mine. Sărman copil, la 14 ani... Dar nu se plângea. Uită-te la poza ei...

Sylvia (Sisi) în vremuri bune

N.S.: Ce fetiţă dulce!
M.B.: S-a maturizat şi ea repede. Nimic nu mai semăna cu viaţa noastră. Peste tot domnea incertitudinea. Nu ştiam unde vom ajunge. Un prim popas la Atachi, oraş ce avusese o populaţie numeroasă de evrei. Fuseseră ucişi, iar casele lor erau distruse. Pe ziduri, scrise cu cărbune, numele celor omorâţi. Ne-au băgat şi pe noi, claie peste grămadă, într-o cameră. Nu erau uşi, ferestre, acoperişuri...

N.S.: Dă-mi voie să citez din jurnalul tău: "În prima noapte la Atachi am văzut ce înseamnă mizerie omenească. Am văzut oameni fără chip omenesc, am văzut copii cu ochii umflaţi, picioare degerate, mânuţe neputincioase; mame cu copii morţi în braţe, bătrâni, tineri înveliţi în zdrenţe.... cu microbul tifosului în ei, plini de păduchi, pe jumătate morţi de foame..."
M.B.: Aşa este. Erau evreii din lagărul Edineţ, alungaţi de toată lumea. Câtă dezumanizare.

N.S.: Voi aţi reuşit să mergeţi mai departe.
M.B.: Întâi la Moghilev. Eram în plină Ucraina. Nu mai auzeam româneşte. Am găsit cu greu un adăpost. Ne-am înghesuit mai multe familii într-o odaie. Ce să-ţi spun? Ca să ne încălzim puţin, făceam focul arzând cărţi dintr-o fostă bibliotecă de propagandă.

N.S.: Nu aţi stat mult la Moghilev.
M.B.: Nu. Ne era frică să nu ne bage în lagăr. Văzuserăm şi auziserăm multe despre condiţiile şi situaţia din lagăre. Era de dorit să ajungem într-un ghetou. Şi am ajuns, dar aveam deja sufletele grele de tot, pentru că ne dăduserăm seama că bunicii nu ar fi rezistat la încă un drum. La Moghilev se amenajase un fel de cămin pentru cei vârstnici. Tot refugiaţii îl amenajaseră şi ajutau acolo. Şi noi duceam ceva de mâncare de trei ori pe zi. Nu era destul, medicamente nu existau, însă am înţeles că va trebui să ne despărţim de bunici. A fost sfâşietor! Eu nici astăzi nu mi-o iert.

N.S.: Nu aveai nicio vină. Nu exista altă soluţie.
M.B.: Greu de judecat. Am avut coşmaruri ani de zile. Îi auzeam strigându-mă, strigând după ajutor. Au murit acolo, neştiuţi de nimeni. Nici mormânt nu au.

N.S.: Foarte dureros, îmi dau seama. Dar trebuia să mergeţi mai departe.
M.B.: Am ajuns la Djurin, un sat destul de primitiv, cu noroaie, fără W.C.-uri, am dormit la început pe jos, 13 oameni în aceeaşi odaie, dar mama a reuşit apoi să găsească o cameră pentru noi.

N.S.: Uite ce scriai chiar atunci în jurnal: "Ah, ce cameră! Trebuia să ne căţărăm pe un deal înecat de noroi şi intram în cameră ca într-un coteţ de găini. Prin odaia noastră trebuie să treacă toată lumea. Noroaie veşnice în drum, noroaie în casă."
M.B.: Aşa era. Dar nu după multă vreme a venit şi iarna. Zile cu -35, -38 de grade. Îngheţam afară, îngheţam înăuntru cu paltoanele pe noi. Într-o noapte ne-am trezit zgâlţâite. Nici nu ne-am dat seama ce se întâmplase. Ce crezi? Căzuse o parte din tavan în pat, peste noi. Ca să vezi ce fel de condiţii aveam. Tatăl meu parcă nu mai era el: nervos, supărat, bolnav. Mama nu ştia cum să mai amelioreze situaţia şi să ne ocrotească pe toţi. Era la capătul puterilor. O vedeam uneori plângând. Eu nu pot plânge.

N.S.: Ştiu că ai fost şi tu grav bolnavă.
M.B.: Am avut întâi o formă de tifos. Apoi 6 luni icter (îi spuneam gălbinare) cu febră mare de tot. Se credea că voi muri, dar iată că am scăpat cu viaţă. Atunci mi-am zis că dacă voi avea zile mă voi face medic. Ar mai fi multe de povestit, dar nu vreau să te reţin prea mult. Calvarul a durat până în primăvara anului 1944. Pe tata îl luaseră la muncă forţată, într-un detaşament de muncă de lângă Odessa. Nici nu ştiam atunci dacă mai trăieşte iar mama a rămas să ne apere pe noi, aşa cum putea.

N.S.: Şi totuşi, cum aţi scăpat din ghetou?
M.B.: Veniseră soldaţii sovietici, noi credeam că se termina războiul şi doream să plecăm acasă. Pe la mijlocul lunii aprilie, m-am alăturat unui grup de tineri care s-au decis să o pornească spre România. Eram 10 curajoşi, poate nesăbuiţi, eu fiind singura fată. Mama nu s-a opus, dar nu a venit cu noi, a rămas la Djurin împreună cu Sisi, gândindu-se că, dacă tata ar mai fi trăit, acolo ar fi venit să le caute.

N.S.: Aţi plecat cu o maşină?
M.B.: Ce maşină? Am plecat pe jos. Eu purtam nişte cipici de cânepă pe care mi-i făcusem singură. Am simţit fiecare pietricică de pe drum. Eram frântă de oboseală şi tot timpul îmi era foame. Nu mai ştiu ce am mâncat, nu mai ştiu dacă am plecat cu ceva la noi, dar pe drum se mai milostiveau ţăranii care ne vedeau în halul ăsta, uneori adăpostindu-ne pentru câte o noapte. Am dormit şi sub cerul liber. Câte un camion ne mai scutea de câţiva kilometri, apoi iar pe jos. Extenuant! Nu îţi mai înşir toate popasurile, toate localităţile prin care am trecut, dar după două săptămâni am ajuns, în sfârşit, la bunicii mei materni, în Botoşani.

N.S.: Cum a fost revederea?
M.B.: Bunicul a leşinat când a văzut cum arăt. Eram desculţă, într-o rochie decolorată din stambă şi fără niciun bagaj, eram ca o arătare. Unde dispăruse fata frumuşică şi plină de viaţă pe care o cunoştea? Suferinţa îşi pusese amprenta pe chipul meu într-un mod neiertător.

Mirjam după cei trei ani de deportare

N.S.: Ştiu că ai avut şi o surpriză deosebită când ai ajuns la Botoşani.
M.B.: Daa! Cea mai mare surpriză! Tata, viu şi nevătămat, ajunsese la bunici înaintea mea. Se întorsese odată cu armata română în retragere.

N.S.: Mama şi Sylvia ce au făcut? Au reuşit să plece din Djurin?
M.B.: Au plecat pe la sfârşitul lunii mai 1944 împreună cu o prietenă de-a mamei şi băieţelul ei de 4 ani. Într-o căruţă închiriată au încărcat puţinul pe care îl mai aveau şi... la drum! Şi ele au avut multe peripeţii şi emoţii. Uite una dintre ele: au ajuns la Moghilev şi încercau să meargă la Cernăuţi. În gară au găsit un tren care avea o platformă plină de tancuri. Sylvia a fost cea care s-a suit prima, mama i-a aruncat bagajul, dar trenul a pornit.

N.S.: Sylvia în tren şi mama jos?
M.B.: Sylvia singură în tren şi mama jos, împreună cu prietena ei şi copilaşul. Îţi poţi imagina ce speriată a fost Sylvia. Noroc că în acelaşi tren mai erau câţiva evrei care doreau să ajungă în ţară. Cu mama s-a întâlnit abia la Cernăuţi, după două zile, dar şi în continuare, până să ajungă şi ele la Botoşani, au mai avut destule emoţii şi greutăţi.

N.S.: Dar au ajuns.
M.B.: Of! Să le fi văzut şi pe ele cum arătau! Mama purta un palton negru cu blană la gât, deşi era începutul verii. Era încălţată cu sandale de sfoară cu tălpi de lemn, ca şi Sylvia, care era îmbrăcată într-o rochie veche, decolorată şi purta un coş de nuiele în care aveau o bucată de pâine uscată şi un rest de mămăligă.

N.S.: Tu îmi povesteşti toate astea şi eu am impresia că văd un film, o tragedie.
M.B.: Crede-mă, e totul adevărat. Dar noi am scăpat cu viaţă şi ne-am reunit la Botoşani. Nu aveam nimic, dar existam. Trăiam! Să îţi mai arăt o poză:

Nunta verişoarei Sylvia

N.S.: Ce splendoare! Cine e mireasa? Stai puţin. Fetiţa de jos e Sylvia. O recunosc! Şi tu? Frumoasa cu bluză albă din rândul al treilea. Ce figură luminoasă!
M.B.: Bravo! Ne-ai recunoscut! Mireasa fericită şi înconjurată de o familie iubitoare este verişoara mea mai mare, Sylvia, aceea pe care o plăceam eu de mică şi m-am bucurat că pe sora mea o cheamă la fel. 24 de persoane, unii veniseră din America special pentru eveniment. Să îţi spun ce s-a întâmplat cu ei.

N.S.: Îmi dai emoţii. Ce s-a întâmplat?
M.B.: S-a întâmplat că peste numai câţiva ani de la momentul din fotografie, mireasa, împreună cu copilaşul ei de doi ani, născut între timp, au fost împuşcaţi de români la cariera de piatră de pe Bug; acolo a fost omorâtă şi mama miresei după alte două luni: mirele, împuşcat de sovietici în anul 1941, ca şi fratele lui; un unchi cu soţia şi cei doi băieţi (aflaţi în poză jos, lângă Sisi) au fost omorâţi la Auschwitz; bunicii mei şi părinţii mirelui morţi la Moghilev; mulţi dintre noi duşi în Transnistria... Cam jumătate dintre cei prezenţi la acea nuntă au murit sau au avut de suferit.

N.S.: Am un mare nod în gât. Tu zici că nu mai poţi plânge, dar eu nu pot să NU plâng privind această fotografie. Cuvintele sunt sărace.
M.B.: Cuvintele sunt sărace. Noi am scăpat cu viaţă, dar traumele au dăinuit. Când vei veni la mine data viitoare, îţi voi povesti ce a fost şi este viaţa mea în continuare. Acum doresc să te fac să pleci acasă cu zâmbetul pe buze.

N.S.: Îmi doresc şi eu. Este posibil?
M.B.: Bunicii din Botoşani erau destul de înstăriţi şi îşi doreau să mă vadă cu un băiat de "rangul" lor. Când colo, eu l-am cunoscut şi m-am îndrăgostit de un băiat din calicime.

N.S.: De Izu.
M.B.: Israil Bercovici. Familie foarte săracă. Aşa că bunicul a "profeţit" că îl voi lua pe acest băiat doar atunci când lui (bunicului) îi va creşte păr în palmă.

N.S.: Şi i-a crescut?
M.B.: Îţi spun eu, data viitoare.

(Va urma)

Conversaţii cu oameni dragi (I) - Unde se sparg valurile din Marea Neagră

 

Preambul

Se întâmplă să îţi doreşti ceva, dar să nu poţi preciza ce anume sau cum anume să fie, în ce mod să ţi se materializeze dorinţa.
Aşa am păţit eu.
Scriu şi doresc să scriu, dar oscilam între poveşti pentru copii ori pentru oameni mari, între "idei creţe" sau lucruri serioase scrise mai ales pentru ai mei dragi (nu o dată m-am gândit să fiu un fel de Neagoe Basarab actual, care să dea sfaturi fiului său Teodosie, adică să aibă parte copiii, nepoatele şi alţii atât de apropiaţi mie, negru pe alb şi mură-n gură, de experienţa unui om foarte atent la experienţele altora şi la cele personale, aşa cum sunt eu. Ar fi fost un "îndreptar de viaţă").
Imensă naivitate! Câte lecţii de viaţă nu primim, câte sfaturi binevoitoare... Cine le urmează? Numai aceia care oricum le-ar fi urmat, cu sau fără "îndemnurile mele înţelepte".
Aşadar, ideea cade...
Altceva? Altceva? Îmi doresc să fie din zona aproapelui... Îmi doresc să...
Şi mi-a "picat din cer" răspunsul EXACT, de parcă ar fi ştiut mult mai bine decât mine ce simt că mi se potriveşte ca o mănuşă, chiar dacă va fi prima dată că încerc aşa ceva, trebuie să o mărturisesc.
Cum o fi ghicit Răzvan Penescu, sufletul şi coordonatorul LiterNet, de m-a întrebat dacă aş fi de acord să fac interviuri cu oameni dragi, cu oameni apropiaţi mie? Cum o fi ştiut că, DA, am cunoscut şi cunosc oameni extrem de valoroşi din domenii diferite, oameni ce îmi sunt foarte dragi şi a căror carieră, experienţă, talent merită multă atenţie, merită cunoscute.
Nu mă mai întreb, ci o iau ca pe un dar de preţ, în timp ce, la rândul meu, vreau să scot la lumină şi să vă dăruiesc portretele unor oameni interesanţi şi frumoşi din toate punctele de vedere. "Aleşii" mei îmi sunt atât de aproape, încât le voi vorbi la persoana întâi singular.

*
Un pseudo-interviu cu tatăl meu,
inginerul Mircea Ulubeanu, inventatorul stabilopodului

Culmea! Vă promit interviuri şi nu mă ţin de cuvânt? Nu vă temeţi, sunt om serios. Însă cum să nu încep seria portretelor chiar cu tatăl meu? Cum să îl ignor tocmai pe el, pe acela a cărui viaţă o cunosc atât de bine?

Problema care apare, faptul că el a plecat dintre noi acum cincisprezece ani, face imposibil dialogul "live", însă pentru mine nu este o piedică. Am trăit lângă el până în ultima sa clipă şi pot oricând răspunde în locul său la cele mai multe întrebări, pot oricând imagina un dialog tată - fiică, fără să îi pun în gură idei şi cuvinte pe care el nu le-ar fi rostit. O fac cu emoţie şi cu multă dragoste şi nădăjduiesc că tatăl meu ar fi fost mulţumit de ideea mea şi ar fi acceptat o astfel de evocare "în lipsă". Va fi aşadar un pseudo-interviu, aproape adevărat.

Mircea Ulubeanu

Nicole Sima: Dragă Tati, îmi amintesc că de foarte multe ori, interlocutorii îţi reţineau numele cu "H" - Hulubeanu - , iar tu îi corectai.
Mircea Ulubeanu: Nu era vina lor, cuvântul hulub (porumbel) este mai des folosit, dar eu le spuneam că Ulubeanu este cu "U" de la ulubă.

N.S.: Adică?
M.U.: Uluba este una dintre cele două prăjini care se pun la căruţă, iar calul stă între ele. Dar poate mă întrebi şi de unde vine numele Mircea.

N.S.: Te întreb. De ce Mircea?
M.U.: Pentru că m-am născut la 21 Decembrie 1912, dată la care regina Maria l-a născut pe fiul ei, principele Mircea, acela care a trăit foarte puţin, dar al cărui nume s-a dat atunci tuturor băieţilor veniţi pe lume.

N.S.: Foarte interesant, mai ales că şi mama a primit un nume din oficiu, Victoria, ea fiind născută la Paris puţin după armistiţiul care a asigurat victoria Antantei din 11 Noiembrie 1918.
M.U.: Despre mama ta, dragostea vieţii mele, sper că vom mai vorbi.

N.S.: Vom vorbi, negreşit, ştiu bine cât de mult v-aţi iubit... Dar acum, când suntem doar noi doi, vrei să îmi spui cum erai în copilărie, în tinereţe?
M.U.: Ca băieţii. Genunchi juliţi, uneori le dădeam emoţii părinţilor, tata îmi mai dădea câte o "corecţie" - la vremea respectivă se spunea că "bătaia e ruptă din Rai" - , dar întotdeauna îmi lua apărarea dacă avea loc ceva deosebit care să îi supere pe unii.. Eu aveam simţul dreptăţii, toată viaţa l-am avut, şi, de exemplu, când am fost ţinuţi la şcoală în frig în timpul iernii, am spus colegilor că nu ar strica să dărâme soba dacă tot nu folosea la nimic.

N.S.: Haha! Halal! Ce s-a întâmplat până la urmă? Au dărâmat-o?
M.U.: Da. Eu nu am pus mâna, dar se pare că am fost autorul moral. Frumos a fost că nimeni nu a suflat o vorbă atunci. Cum de a răsuflat totuşi povestea, nu ştiu, însă tata a fost chemat la şcoală. Eram primul în clasă, nu prea aveau ce să îmi facă. M-au chemat şi pe mine, tocmai înainte de vacanţă şi m-au pus să mă tund. Aveam păr aşa frumos, păcat de el! Dar, ca să îmi arăt nemulţumirea, m-am ras în cap, mi-am dat cu cremă pe chelie ca să lucească mai tare şi m-am înfăţişat la cancelarie, scoţând şapca de licean şi salutând ceremonios: "Să trăiţi!" Poate m-o fi "blestemat" atunci directorul, că am chelit apoi destul de tânăr.

N.S.: Noroc că tu eşti frumos şi cu chelie!
M.U.:...?! Mai târziu, ca student, m-am apucat de diverse sporturi destul de periculoase: hochei pe gheaţă, rugbi, ba chiar, fără să afle mama, m-am înscris la jiu jitsu. Şi am venit într-o zi cu nasul strâmb, iar la masă stăteam cumva într-o parte ca mama să îmi vadă partea bună. Evident, imediat şi-a dat seama că e ceva în neregulă şi a trebuit să-i mărturisesc adevărul. Mamele au întotdeauna un al şaselea simţ!

N.S.: Pe lângă sporturi ai mai făcut altceva în afara şcolii?
M.U.: Când au dat-o pe Florica, sora mea mai mică, la balet, m-au înscris şi pe mine. Profesoara era celebra Floria Capsali, foarte tânără pe atunci. Nu am făcut mulţi purici, eram un antitalent. În schimb, la muzică eram bun şi m-au dat la vioară. Am studiat la Conservator cu un mare profesor de vioară şi violă al vremii: Silvio Florescu.

N.S.: Dar până la urmă ai urmat Politehnica şi ai devenit inginer. Ca un clişeu, copiii tăi, Simi şi cu mine am urmat şi profesat ceea ce tu ai fi vrut, poate, să urmezi în continuare, adică muzica.
M.U.: Cine ştie... haide să nu intrăm acum în fineţuri psihologice, fiindcă şi copiii tăi au făcut ştiinţe exacte şi nu muzică.

N.S.: Ai dreptate, nu mai analizez, ci te întreb în continuare. Limbi străine?
M.U.: Era la modă limba franceză. Am studiat-o cu sârg, eram perfect la ortografie şi citisem şi literatura clasică.

N.S.: Eu îmi amintesc cum ne citai uneori din Cidul lui Corneille: "Rodrigue, as-tu du coeur?"
M.U.: Aşa e, Cidul este un moment important din cultura franceză, fiind prima tragedie clasică a teatrului francez. A avut premiera în anul 1636 şi a fost apoi publicat sub formă de carte în anul 1637.

N.S.: Tată dragă, nu cred că se mai "aude" azi prea des de Cidul sau de Corneille. Engleză ştiai?
M.U.: Engleză nu, dar germana da. Mai mult citit decât vorbit. Sigur că atunci când a început să se vorbească mai mult engleza, am început să înţeleg şi eu câte ceva, mai ales că citeam articole de specialitate în toate aceste trei limbi.

N.S.: Văd că începi să vorbeşti despre specialitate. Ai ales Politehnica.
M.U.: Am avut profesori eminenţi în liceu şi aş fi putut alege o altă facultate la fel de bine. La Mihai Viteazul, la limba română şi latină ne preda însuşi Eugen Lovinescu. Uite, acum, fiind pasionat de istorie, dacă m-aş mai fi născut o dată, m-aş fi făcut arheolog. Am ales Politehnica şi am studiat cu sârg.

N.S.: Am văzut cum arată câteva din caietele pe care le-ai păstrat şi sunt impresionată...
M.U.: Am păstrat caietele cu desene. Sute de scheme, la materia numită "Poduri metalice". Profesorul ni le controla absolut pe toate cu mare atenţie.

File din caietele de "Poduri metalice"

N.S.: Mie mi se par perfecte.
M.U.: Îţi dai seama că în meseria mea nu merge altceva decât perfecţiunea. Orice greşeală, cade podul, se dărâmă clădirea, mor oameni.

N.S.: Erai încă student când ai proiectat casa familiei Ulubeanu.
M.U.: Aşa este. Tatăl meu a primit în dar un teren de la o mătuşă de-a lui care nu avea moştenitori. Condiţia a fost să construiască o casă pentru familie. Şi acesta a fost primul meu proiect.

N.S.: Ţi-ai iubit şi respectat mult părinţii.
M.U.: Din nenorocire, pe tata l-am pierdut mult prea devreme, pe când împlinise 53 de ani. O banală apendicită care a devenit peritonită, în anul 1937, fără antibiotice... Moarte sigură. Asta a fost.

N.S.: Şi tu abia ieşeai tânăr inginer.
M.U.: Nu a fost uşor. Am devenit capul familiei. Trebuia să îmi întreţin mama şi sora.

N.S.: Ai mers de la bun început pe şantiere. Am văzut o scrisoare de-a bunicii mele în care, ca o mamă grijulie, îţi spunea ce să mănânci, să nu îţi încarci stomacul seara, mai ales cu carne. Şi îţi mi spunea cât de dor le este de tine şi câtă nevoie ar avea sora mai mică să fii lângă ea.
M.U.: Când am spus că nu a fost uşor, nu m-am referit numai la mine. Înţeleg acum şi înţelegi şi tu că mamei i-a fost cel mai greu. Văduvă, cu griji şi, pe deasupra, după puţini ani a început şi războiul. Imediat cum mi-am luat diploma de inginer, în iunie 1938, m-am angajat la Administraţia Porturilor şi Căilor de Comunicaţie pe Apă (PCA), şi am fost numit şef de secţie. Salariul era foarte bun atunci şi unul dintre profesorii mei ne spusese că un inginer lucrează din greu în lunile de vară şi iarna îşi poate permite să se odihnească pe Coasta de Azur. Nu a mai fost cazul cu războiul şi apoi venirea comunismului. În timpul războiului, ca să scăpăm de bombardamente, tot PCA-ul a plecat din Bucureşti.

N.S.: În refugiu, cum se spunea.
M.U.: Da. Desigur, mi-am luat şi familia. Întâi ne-au mutat în Ardeal, la Cincşor. Erau mai multe familii de ingineri de care ne-am apropiat şi am rămas apoi buni prieteni. Un alt loc de refugiu a fost Poiana Mare, mai la sud de Craiova. Peste tot, oamenii erau foarte primitori, aşa încât, uneori, puteam uita chiar faptul că eram în plin război. Atunci am remarcat pentru prima dată anumite diferenţe dintre felul de a fi al ardelenilor faţă de olteni.

N.S.: Haha... Ca şi în glumele cu olteni sau ardeleni?
M.U.: Să zicem... Oricum, veniserăm peste ei, li se rechiziţionaseră cele mai bune camere, nici lor nu le era uşor, aşa încât le eram deosebit de recunoscători.

N.S.: După război te-ai căsătorit.
M.U.: O iubeam pe mama voastră deja de câţiva ani, dar ne-am căsătorit în decembrie 1944. Era cea mai frumoasă, cea mai bună, fină, generoasă, optimistă fiinţă din lume. Avea darul de a-i mulţumi pe toţi şi nu critica niciodată pe nimeni. A devenit o mamă extraordinară.

N.S.: Mie-mi spui? Mamă şi apoi bunică tot atât de bună şi devotată. Cum a fost după căsătorie? Eraţi în Bucureşti, nu-i aşa?
M.U.: Nu eram. Am plecat imediat la Timişoara unde mă chema datoria. Se terminase cu PCA şi m-am angajat la un grup de şantiere din oraşul de pe Timiş. Acolo s-a născut Simi, fratele tău. Ce mândri eram! Ce fericiţi!

N.S.: Te cred!
M.U.: Mai târziu am fost inginer şef la Întreprinderea de Construcţii feroviare Iaşi. Simi era mic şi a avut loc atunci o ploaie cu grindina cât oul, eu eram la lucru şi când am ajuns acasă nu i-am găsit. Am umblat înnebunit prin tot oraşul. Muriseră oameni, cai, alte animale din gospodării. Din fericire, ei erau bine, într-o cofetărie. Intrase apa până la genunchi, dar Simi, mic, era cocoţat pe o masă şi nu s-a udat. A fost momentul în care am realizat că, la nevoie, eu mi-aş da şi viaţa ca să le fie lor bine.

N.S.: Mi-ai spus-o şi mie, de nenumărate ori "Mi-aş da viaţa pentru voi!"
M.U.: Am spus-o din tot sufletul! După ce te-ai născut şi tu, m-am angajat la Ministerul Transporturilor, în Bucureşti (în timp a avut mai multe titulaturi, ultima fiind IPTANA - Institutul de Proiectări Transporturi Auto, Navale şi Aeriene).

N.S.: Şi acolo ai rămas până la pensie. Ştiu sediul, lângă Gara de Nord şi ştiu cum veneai zilnic pe jos de la Institut până acasă. Cu un ocol prin Piaţa Matache Măcelarul, ca să nu vii cu mâna goală.
M.U.: Asta era mişcarea zilnică obligatorie, aproape 4 kilometri.

N.S.: În plus făceai gimnastică tot zilnic şi tot "obligatorie".
M.U.: Mi-a folosit foarte mult mişcarea, mai ales că de sporturi mă lăsasem. Doar înotul vara şi excursii pe munţi cu voi.

N.S.: Aveai tu o vorbă: "le mouvement c'est la vie!" Mişcarea este viaţă. Haide să vorbim şi despre mişcarea valurilor. De fapt, despre activitatea ta în ingineria navală.
M.U.: Au fost multe lucrări: la Galaţi şi la Constanţa. Eram tot timpul pe şantier.

N.S.: Asta ţin şi eu minte. Plecai devreme de tot cu trenul şi reveneai seara târziu.
M.U.: Uneori eram atât de obosit la întoarcere, încât, dacă nu aveam loc în compartiment, stăteam în picioare pe coridor şi adormeam.

N.S.: Adormeai în picioare... precum caii... aproape că mă faci să râd, dar îmi închipui cât de obosit puteai fi.
M.U.: A meritat. Mă pot uita la câteva şantiere navale şi pot recunoaşte lucrările al căror proiectant şef am fost: Cala de construcţie şi lansare pentru nave de 20.000 tdw de la şantierele navale Galaţi.

N.S.: Tdw?
M.U.: Tone deadweight. Este unitatea de măsură în tone care arată capacitatea de încărcare totală a unei nave. Apoi Portul de turism şi sport Tomis, din Constanţa, cu diguri, bazin, cheiuri.

N.S.: L-am văzut. O realizare frumoasă!
M.U.: În anul 1958 era mare pericol. Faleza Constanţei risca să se prăbuşească. Am intervenit imediat cu o lucrare importantă de consolidare, un sistem de chesoane distanţate pentru care am primit un brevet de inovaţie şi chiar un mic premiu în bani.

N.S.: Ai mai multe brevete de inovator în sertar, dar şi alte brevete de inventator.
M.U.: Mi-ai cotrobăit prin sertare?

N.S.: Haha! Cum altfel? Ţi-am cotrobăit. Dar nu vreau să te întrerup acum. Ce lucrări au urmat?
M.U.: De atunci încolo, toate proiectele au fost legate de portul Constanţa. Întâi Sistematizarea portului Constanţa în limitele iniţiale urmată de Extinderea portului Constanţa în limitele de 523 ha, cuprinzând diguri de adăpostire 5.334 m, cheiuri 12.165 m, bazine 154 ha, platforme portuare 269 ha, drumuri 12 km, magazii 320.000 mp, 194 macarale de chei şi poduri descărcătoare, inclusiv 7000 m căi de rulare, utilităţi diverse.

N.S.: Sunt impresionată, dar sper că nu ai pretenţia să le memorez.
M.U.: Nu, nu, nu, am vrut numai să înţelegi că s-a muncit din greu ani de zile şi au fost realizări importante.

N.S.: Ştiu asta şi mai ştiu că în acei ani a început frumoasa şi lunga colaborare cu ICH Constanţa (Întreprinderea de Construcţii Hidrotehnice).
M.U.: Colaborare şi respect reciproc. Sunt multe nume, dar eu îl voi spune acum pe cel al directorului acestui institut, Laurenţiu Ţoringhibel, un inginer excepţional, un om deosebit care merită amintit. Pentru mine, ICH însemna muncă, pentru voi, vacanţă. Şi mă bucuram că an de an ni se punea la dispoziţie o cameră la Baraca ICH din Eforie Nord, care funcţiona iarna pentru muncitori şi vara primea oaspeţi pentru sezonul estival.

N.S.: Era minunat! Pe un lung coridor, primeam o cameră cu patru paturi, cu o chiuvetă şi o masă. Grup sanitar comun şi duşurile cu apă rece. Nu ne păsa. Şi cum de multe ori tu nu îţi luai concediu şi rămânea un pat liber, nu scăpam ocazia şi invitam imediat pe cineva să îl ocupe. S-a întâmplat chiar să fim cinci în primitoarea cameră, al cincilea dormind pe o saltea pneumatică sau, în cel mai bun caz, pe un pat pliant. În perioada extinderii portului ne-ai mai dăruit un "frate": Stabilopodul. Îl consider "copilul" tău, deci fratele nostru de beton. Vorbim puţin despre el?
M.U.: Sigur că da! Ca să găsesc soluţiile cele mai potrivite din toate punctele de vedere - rezistenţă la valurile specifice Mării Negre, durată de viaţă, costuri -, m-am documentat şi am fost la zi cu ce era în lume în domeniu. Reviste de specialitate, dar şi vizite la porturi importante: Gdansk şi Gdinia din Polonia, Moscova, Leningrad, dar şi la Marsilia sau Rotterdam. Dacă se miră cineva cum de eram trimis cu toată încrederea atât în ţări comuniste cât şi în cele capitaliste, voi răspunde răspicat: îmi iubeam ţara şi nici nu aş fi părăsit-o, nici nu aş fi denigrat-o.

N.S.: Asta eu ştiu, dar cum de o ştiau şi ei?
M.U.: Aveau "antene" peste tot. Am avut dovada cea mai palpabilă la Bucureşti, când venise un antreprenor francez să negocieze pentru o macara. Eu vorbeam direct, fără translator şi au fost câteva minute în care am rămas singuri. Atunci a vrut să profite şi, pe de-o parte, a vrut să mă determine să vin în Franţa, că mă angajează imediat, pe de altă parte, a început să mă tragă de limbă despre viaţa din România. Cu mine nu i-a mers deloc. Am lăudat ţara şi l-am făcut să înţeleagă şi că nu mă poate convinge să plec.

N.S.: Ştiu cum vine asta. Dacă tu cunoşti lipsurile copilului tău, de exemplu, e una. Dar să vină cineva străin să ţi-l critice, te cam supără şi scoţi în evidenţă numai partea bună ca să îl contrazici.
M.U.: Da. Însă cum de încă de a doua zi am fost felicitat şi nu mi s-au mai pus piedici de călătorie? Mister! M-au trimis în Italia, în Cipru, în Grecia, în Kuweit, Japonia, Nigeria. Fie pentru documentare, fie pentru posibile proiecte pentru care am participat la licitaţii. Era apreciată partea tehnică, dar partea comercială dădea greş. Să îţi amintesc cum a fost în Grecia. Ne-a invitat însuşi Onassis care dorea un port de agrement. Se documentase asupra noastră.

N.S.: A, da! Ţin minte că v-aţi întâlnit întâmplător dimineaţa în ascensor, tu ştiai cum arată, l-ai salutat şi ai vrut să te prezinţi, iar Onassis ţi-a răspuns că ştie cine eşti.
M.U.: Aşa este. M-a impresionat să văd cât de implicat era şi faptul că nu lăsa deloc lucrurile la voia întâmplării. Eu am admirat întotdeauna omul muncitor. Dar, la finalul negocierilor, lui i-a convenit soluţia noastră, a dorit să îi facem portul, însă a propus plata eşalonată şi nu în dolari, ci în petrol. Din păcate, propunerea sa nu a fost acceptată de partea română. Ar fi fost o afacere foarte profitabilă în timp pentru România, căci abia apoi a crescut enorm preţul petrolului.

N.S.:...nu a fost să fie...
M.U.: Cum zici tu...

N.S.: Aşadar, stabilopodul?
M.U.: Cum ţi-am spus, eram foarte la curent cu soluţiile de ultimă oră şi cunoşteam soluţia tetrapodului francez. Nu era nicidecum potrivită pentru Marea Neagră.

N.S.: De ce?
M.U.: Pentru că furtunile din Marea Neagră pot atinge un nivel mult mai mare decât în Mediterană şi digurile trebuie să reziste. Am ţinut cont de toţi parametri şi am imaginat un bloc de beton care să se agaţe în mod natural de vecinii lui, indiferent în ce poziţie s-ar afla.

N.S.: Asta este povestea cu strugurii?
M.U.: Este mai mult o sugestie. Întrebat de un reporter cum de mi-a venit ideea, am spus că am observat cum se agaţă între ele ciorchinii goliţi de boabe. Dar treaba a fost mult mai complicată. Am lucrat cot la cot cu Mircea Lateş, inginerul cu care făceam toate experienţele de laborator.

Mircea Ulubeanu (stânga) cu Mircea Lateş

Se simulau furtunile la scară redusă şi se vedea care este efectul valurilor în diferitele situaţii. Chiar şi capetele stabilopodului au avut diverse forme, până la varianta finală care se agaţă cel mai bine şi mai economiseşte puţin material. Să nu uităm că înainte digurile erau apărate de nişte cuburi mari care nici nu făceau aceeaşi treabă şi în care intra mult mai mult material. Stabilopodul are aceste două calităţi: economie şi eficienţă. Valurile îşi disipează forţa, spărgându-se în zidul de stabilopozi, iar faptul că ei se agaţă unii de alţii nu permite acestui zid protector să alunece în mare.

N.S.: Îmi amintesc perfect acea perioadă. Uneori ne aduceai acasă acei mici stabilopozi şi fotografii cu valurile simulate din laborator. Era palpitant şi pentru noi să asistăm la naşterea lor. Am păstrat unul cu capete rotunde şi altul cu ele pătrate. Ca amintire...
M.U.: Primul stabilopod a ieşit pe de pe şantier spre diguri în vara anului 1963. Reporterii urmăreau evenimentul. Îi vedeai pe tot traseul.

Stabilopodul către port (primul drum)

N.S.: Ştiu că a fost brevetat în România şi în multe alte ţări.
M.U.: Da, invenţia a fost brevetată întâi în România şi apoi în Anglia, Republica Federală Germania, Franţa, India, Italia, Japonia.

Mircea Ulubeanu (al doilea din dreapta) în faţa stabilopozilor

N.S.: Grozav! Dar mai văd în sertarul tău alte brevete de inventator.
M.U.: Ştii cum e... stabilopodul are o formă simpatică, este vizibil, dar celelalte invenţii nu se văd cu ochiul liber. Ţi le menţionez: Sistem constructiv pentru echilibrarea zidurilor de chei şi apoi o altă invenţie, Zid de chei pentru micşorarea reflexiei valurilor.

N.S.: Am convingerea că sunt importante, aşa cum şi o altă lucrare este deosebit de importantă. Ştii despre ce lucrare vorbesc?
M.U.: Sigur că ştiu. Erai destul de mare când am proiectat Docurile uscate pentru construcţii şi reparaţii de nave de 150.000 tdw de la Şantierul naval Constanţa.

N.S.: Ţin minte stresul enorm, până în ultima fază a construcţiei, pentru că existau izvoare subterane care ţâşneau când îţi era lumea mai dragă. Abia reveneai de la Constanţa cu ultimul tren de seară şi primeai telefon urgent să revii la prima oră, fiindcă iar iese apă în altă parte.
M.U.: Cu greu am stăpânit acele izvoare, dar iată că am reuşit. Lucrarea s-a recepţionat cu mare tam-tam, la cel mai înalt nivel şi apoi a avut loc construcţia şi lansarea la apă a primei nave. S-a construit nava Independenţa de 150.000 tdw, eveniment deosebit, "onorat" de cuplul Ceauşescu, Elena fiind aceea care trebuia să boteze vasul cu sticla de şampanie. Dar sticla nu s-a spart, spre dezamăgirea bătrânilor "lupi de mare", care au socotit momentul de rău augur. Din nenorocire, această navă-petrolier a fost lovită în strâmtoarea Bosfor de către o navă grecească, o mare cantitate de petrol s-a vărsat în mare, a luat foc, au murit aproape toţi marinarii, 42 din cei 45 existenţi la bord şi nava nu a mai putut fi reparată, având stricăciuni prea mari.

N.S.: Îngrozitor! Mai ales pentru vieţile oamenilor care mai aveau puţin până acasă...
M.U.: Teribil! Sigur că, de fapt, nu a avut nicio legătură cu sticla de şampanie, dar povestea este adevărată, ceea ce mă face să zic că nu e bine să fii superstiţios.

N.S.: Aduce ghinion???
M.U.:.... Pentru mine venise vremea să ies la pensie, dar am mai rămas câţiva ani. Începuse un nou proiect, Noul port Constanţa Sud - Agigea. Nu am rămas până la finalizarea acestuia, ci am lăsat colegii mai tineri să lucreze în continuare, nu pentru că nu aş mai fi putut lucra, mintea îmi mergea strună, dar nu am vrut să se mire cineva şi să se întrebe ce mai caut eu acolo.

N.S.: Delicateţe maximă. Dar trebuie să spunem că nu a fost atât de neplăcut să rămâi acasă, pentru că deveniseşi între timp bunic.
M.U.: Am retrăit sentimentele de fericire şi mândrie avute la naşterea voastră. Şi tu şi Simi mi-aţi dăruit nepoţi dragi. Cel mai preţios cadou!

N.S.: Cu care ocazie ai căpătat şi un nume nou... hahaha... Tu şi mama aţi devenit Meme şi Pepe. Nu numai pentru nepoţi, pentru toată lumea. Nici măcar mie nu îmi mai vine acum pe limbă "tati", cum îţi spuneam, ci Pepe. Asta arată mult şi mă bucur.
M.U.: Vrei să mă mai întrebi ceva?

N.S.: Pentru familia ta extinsă ai rămas capul familiei. Te socoteam "patriarhul" familiei. Poţi să ne dai încă un sfat pe lângă exemplul personal, acela al unui om drept, cinstit, muncitor, talentat?
M.U.: După o viaţă întreagă în care am întâlnit tot felul de oameni, de situaţii, vă spun acum un singur lucru: "FIŢI ÎNGĂDUITORI!"

Post scriptum

În octombrie 2019 m-am trezit cu o surpriză extrem de plăcută:
Muzeul Universitatii Politehnica din Bucuresti
"Începând cu 1 octombrie 2019, în cadrul programului "Exponatul lunii", Muzeul U.P.B. aduce în atenţia publicului vizitator "model Stabilopod", invenţia inginerului român Mircea Ulubeanu."
Urma şi o mică descriere a invenţiei, plus un scurt CV cu datele pe care deja le cunoaşteţi...

Imediat ce am aflat, am postat pe facebook câteva cuvinte pe care le redau mai jos: "Am trăit alături de tatăl meu, inginerul Mircea Ulubeanu, toate momentele de creaţie (căci nu o pot numi altfel!) a stabilopodului şi a altor invenţii şi inovaţii în domeniul ingineriei hidrotehnice. Mulţumesc Muzeului Universităţii Politehnica din Bucureşti că aminteşte generaţiilor de viitori ingineri faptul că ingineria românească are înaintaşi de valoare."

Am fost în vizită la muzeu, cu multă emoţie şi bucurie, împreună cu Diana şi Sara, fiica şi nepoata mea.

Îmi doresc să fac un film...

Nicole Sima: Am ajuns la vârsta la care am înţeles că nu mai e timp de pierdut şi trebuie să scot la lumină tot ce e mai bun în mine

 Ioana Scoruş: Stimată doamnă, permiteţi-mi să încep cu o întrebare poate puţin bizară: de unde numele acesta atât de exotic? Parcă instantaneu şi numele de familie se franţuzeşte...

Nicole Sima: Ca să fiu sinceră, până acum nu mi s-a mai întâmplat să aflu că am surprins pe cineva cu sonoritatea numelui meu. În acelaşi timp, întrebarea pe care mi-aţi pus-o mă bucură enorm, pentru că îmi oferă prilejul să vă vorbesc despre mama mea, cea mai minunată fiinţă din lume (asta sună a şablon, dar să ştiţi că mama mea, pe care am pierdut-o acum şase ani, chiar a fost unică). Ea se născuse la Paris şi copilărise acolo, aşa că, deşi avea părinţi români, a rămas veşnic legată de cultura şi limba ţării în care deschisese ochii. Întâmplător, data naşterii sale era 6 decembrie - ziua sfântului Nicolae -, însă părinţii nu i-au pus un nume legat de acest sfânt. De aici, pesemne, dorinţa de a-şi boteza fata Nicole. Dar ce credeţi? Când să mă declare la "sfatul popular" - cum se numea atunci primăria - o "tovarăşă" vigilentă nu a admis numele "Nicole", ci m-a înregistrat drept "Nicoleta", astfel că în toate împrejurările oficiale port şi astăzi acel nume.

I.S.: Care, se vede bine treaba, vă face mare plăcere. Deci mama dumneavoastră s-a născut şi a copilărit la Paris. Până la ce vârstă a locuit acolo şi în ce conjunctură s-a produs venirea în România?

N.S.: Mama a trăit în Franţa până la vârsta de 12 ani şi s-a întors în România, împreună cu părinţii săi, cărora le era dor de ţară şi de familie. Dacă bunicii or fi regretat sau nu această hotărâre, asta nu mi s-a spus. Dar mama şi-a urmat soarta, l-a întâlnit pe tata, a avut doi copii, apoi nepoţi şi ne-a iubit şi ocrotit pe toţi până în ultima clipă a vieţii. Asta a făcut-o fericită, nelăsând loc regretelor. Pe bună dreptate, zic eu, fiindcă dacă ei rămâneau atunci în Franţa, eu nu m-aş fi născut, cartea Marty învaţă muzica! nu ar mai fi fost scrisă şi interviul acesta nu ar mai fi avut loc... Nu era păcat?

I.S.: Să înţeleg că dumneavoastră credeţi în destin? Dacă mama nu ar fi venit în ţară, atunci nu l-ar fi întâlnit pe tata etc. Ce este destinul, doamnă Nicole Sima?

N.S.: Cred în destin, dar nu orbeşte. Sigur că pot face anumite speculaţii pe această temă - şi chiar voi face - dar credeţi-mă că-mi cunosc lungul nasului şi nu am pretenţia că pot răspunde la o astfel de întrebare, care a preocupat omul de când lumea.

În primul rând, este clar că în ecuaţia care determină drumul fiecăruia dintre noi există anumiţi factori obiectivi : ereditatea, educaţia, locul şi momentul naşterii - atât din punct de vedere istoric, cât şi (de ce nu?) astronomic. Destinul ca un scenariu scris pentru fiecare şi din care nu se poate ieşi cu nici un chip, nu se potriveşte gândirii şi simţirii mele. Personal, sunt binecuvântată cu o mare doză de optimism şi aş înclina să-i dau dreptate lui Enescu, care, în opera Oedip, modificându-l pe Sofocle la întrebarea sfinxului, dă eroului său posibilitatea să afirme că: "omul este mai puternic decât destinul!" Adică, socotesc că trebuie să facem şi noi ceva pentru noi înşine şi nu să aşteptăm cu mâinile încrucişate să-şi facă destinul mendrele.
În acelaşi timp, cred că, privindu-ne trecutul, putem recunoaşte anumite momente determinante, momente cruciale care ne-au schimbat cursul vieţii. Să fie acolo mâna destinului?

I.S.: Aţi trecut prin astfel de momente în care viaţa vi s-a schimbat radical în urma unui eveniment?

N.S.: Nu ceva spectaculos. Şi totuşi... Dacă din calendar lipseşte o zi obişnuită, nu observă nimeni. Ce-ai făcut ieri, alaltăieri. Nimic deosebit. Dar nu ar fi fost acelaşi lucru pentru mine dacă din calendar ar fi lipsit ziua de 4 mai 1974, sau dacă în ziua respectivă aş fi ales filmul de la televizor în loc de concertul de la Ateneu. Vă întrebaţi de ce? Pentru că la acel concert l-am cunoscut pe cel ce avea să devină soţul meu şi cu care, iată, sunt împreună de aproape 30 de ani.

I.S.: Deci la vremea respectivă aveaţi în jur de 20-22 de ani. Hmm, eraţi foarte tânără. Ce vârstă avea cel care avea să vă devină soţ şi cum s-a petrecut... marea întâlnire?

N.S.: De fapt, aveam chiar 24 şi el cu un an mai mult. Întâmplarea a făcut ca, în pauza concertului, o bună prietenă cu care eram în sală, să se întâlnească cu o cunoştinţă a cărei cunoştinţă era el (un fel de lanţ al slăbiciunilor), drept care i-am fost şi eu, indirect, prezentată. După concert s-a plecat în grup, dar aproape de casa mea am rămas numai noi doi. El mi-a cerut numărul de telefon (oare acum tot aşa se procedează sau sunt total desuetă?) şi m-a sunat peste două zile invitându-mă la un concert. Cum să refuzi o asemenea invitaţie? Şi tot aşa, din invitaţie în invitaţie, ne-am cunoscut din ce în ce mai bine şi ne-am îndrăgostit. "Îl vede azi, îl vede mâni, / Astfel dorinţa-i gata; / El iar privind de săptămâni, / Îi cade dragă fata." Unde eşti tu Eminescu? Haha...

I.S.: Dumneavoastră aţi ajuns la Paris?

N.S.: Ani de-a rândul, mama ne-a transmis şi nouă (fratelui meu şi mie), imensa ei dragoste pentru Franţa, dar în special pentru Paris. "Parisul meu" - aşa îl numea ea - devenise idealul nostru, aproape intangibil, în acele vremuri. Îl cunoşteam atât de bine din povestiri, din cărţi, din filme, dar nu cutezam să visez, să sper că îmi voi purta paşii pe străzile lui. Poate de aceea, după 90, nu m-am grăbit spre el. Dorinţa de a-l vedea era prea mare şi încă însoţită de inhibiţie. Am zis "da" abia în 1995 şi atunci totul s-a desfăşurat la modul ideal pentru mine, pentru că nu am mers de una singură, ci cu soţul şi cei doi copii ai noştri. Am stat trei săptămâni, m-am simţit ca acasă, dar nu m-am săturat, aşa că sunt sigură că voi reveni...

I.S.: Există în ceea ce spuneţi un fel de... tremolo al frazării, care arată parte din ceea ce poate că dumneavoastră nu sunteţi dispusă să spuneţi, altfel decât simplu şi concis: o iubire pentru Paris aproape erotică. Să fie vorba chiar despre asta sau, mai degrabă, despre o iubire prin intermediar, care aduce mai degrabă imaginea şi dorul de mama, decât cea pură şi simplă de un oraş în care mama dumneavoastră a copilărit?

N.S.: Aici cred că adevărul este undeva la mijloc. Evocam, în răspunsul precedent, nişte vremuri în care, ştiţi bine, un tânăr nu ieşea din ţară cu prea multă uşurinţă. Mai ales în occident... De aceea, pentru mine, Parisul căpătase statutul de fruct oprit. Şi fructul oprit este întotdeauna şi cel mai dorit. Îl iubesc, dar nu-l numesc "Parisul meu". Aşa îl numea mama şi cred că aici aveţi dreptate, îl iubesc mai ales de dragul ei.

I.S.: Dar mama s-a mai întors vreodată la Paris? Asta pentru că, între timp, libera circulaţie a devenit posibilă.

N.S.: Din fericire, după o pauză de aproximativ 30 de ani, mama şi-a revăzut Parisul şi nu o dată, ci de câteva ori. Bucuria era mare, evident, dar după o vreme dorea să se întoarcă acasă, spunând că fără noi alături nimic nu are farmec.

I.S.: Şi cum arăta "Parisul meu", regăsit după 30 de ani?

N.S.: Parisul e Parisul. Nu te dezamăgeşte. Poate că schimbări existau, în special în privinţa oamenilor de pe stradă, dar mama şi-a regăsit cu siguranţă oraşul copilăriei. Singurul lucru ciudat, de care făcea haz, era înălţimea unei trepte de unde îşi amintea ea că sărea când era mică şi pe care şi-o păstrase în memorie ca fiind foarte înaltă, iar acum o vedea ca pe o treaptă absolut normală. Dar oare nu hiperbolizăm cu toţii amintirile copilăriei?

I.S.: De unde pasiunea dumneavoastră pentru muzică? Cum aţi început această formare, în ce condiţii s-a produs ea?

N.S.: Mda! Este o întrebare-cheie şi va trebui s-o cam luăm de la Adam şi Eva. Ştiţi că urechea muzicală, aptitudinile muzicale în general, se moştenesc. Se cunosc în istoria muzicii mari familii de muzicieni în care, cel puţin tatăl şi fiul erau slujitorii acestei arte. Mă gândesc la Beethoven sau Mozart - ai căror taţi au fost şi primii lor îndrumători - la Johann Strauss tatăl şi fiul, întrecuţi cu mult de către incredibila familie Bach, care, pe parcursul a 200 de ani, a "produs" 17 muzicieni.

Evident, departe de mine orice apropiere de aceşti titani, dar am vrut să arăt că, şi în cazul meu, a contat foarte mult dragostea familiei faţă de arta sunetelor. Bunica din partea mamei a absolvit Conservatorul bucureştean, la secţia pian, cam prin 1900. Era foarte sensibilă şi talentată, dar timidă şi nu-i plăcea să cânte în public. Din păcate, eu nu am auzit-o niciodată cântând. Am auzit-o, în schimb, pe bunica din partea tatălui meu, care nu ajunsese la aceleaşi performanţe, dar care, din când în când punea mâna pe pian şi cânta un "Impromptu" de Schubert. O soră de-a ei era chiar profesoară de pian şi canto, dar eu nu am apucat-o.

Asta ar fi moştenirea din partea bunicilor. Dar ce mă duc eu aşa departe, când tatăl meu a studiat vioara la Conservator cu un mare profesor al vremii, Silvio Florescu. A renunţat la muzică în favoarea ingineriei şi bine a făcut, pentru că a fost un as în domeniul lui - acela al ingineriei portuare - având satisfacţii profesionale şi aducând mari beneficii ţării (fac această paranteză, dacă tot a venit vorba, pentru că merită să aflaţi că tata, alături de alte inovaţii şi invenţii, a inventat stabilopodul - forma aceea cu patru picioare pe care o vedem cu toţii la mare pe lângă diguri şi în care se sparg valurile, domolindu-se).

Revin la muzică şi, iarăşi, nu o pot ignora pe mama. Nu a aprofundat studiile dar, după mine, ea a avut talentul cel mai mare dintre noi toţi. Improviza cu mare uşurinţă şi era o plăcere să o asculţi cântând la pian.
Cum se vede, trăind în această atmosferă, fratele meu şi cu mine, am avut motive temeinice să ne apropiem de muzică şi chiar să facem din asta profesie.

Pentru mine, începuturile au avut loc pe la 4 ani, oarecum întâmplător. Copiii unor vecini luau deja lecţii de pian cu o profesoară bună. Mama a aflat şi a intrat în legătură cu respectiva profesoară, aranjând o primă vizită pentru fratele meu. Pe mine m-a luat doar aşa, ca să nu rămân singură acasă.

Ce face un profesor de muzică în primul rând, ca să ştie dacă merită să-şi bată capul cu un copil? Îi verifică auzul, bătând din palme anumite ritmuri şi intonând la pian câteva sunete, pentru ca, mai apoi, copilul să le repete aidoma. Cu fratele meu, exerciţiile au mers strună, nu a fost nevoie de insistenţe. Dar, o dată cu el, era la probă un alt băiat, care nu avea auz muzical nici de frică. Profesoara bătea un ritm din palme, el "repeta" cu totul altceva. La fel şi cu sunetele. Ce dădea ea şi ce cânta băiatul...

În tot acest "peisaj", prezenţa mea era uitată. Stăteam cuminte pe un scăunel. Dar, la un moment dat, isteaţa profesoară mi-a studiat mimica, a remarcat faptul că eu îmi dau seama că băiatul răspunde anapoda şi i-a spus mamei:
"Ia uitaţi-vă la asta mică! Ce-ar fi s-o testăm şi pe ea?" Şi, aşa cum vă imaginaţi, am reprodus totul impecabil. Din acel moment am început să studiez muzica şi nu m-am mai oprit. Am intrat la şcoala de muzică la preşcolari (aşa ceva există şi acum) şi am dus-o tot aşa, adică la aceeaşi şcoală (actualul Liceu "George Enescu" din Bucureşti), până în clasa a XII-a. Am urmat apoi Conservatorul "Ciprian Porumbescu", absolvind muzicologia, iar după aceea am devenit profesoară. Predau la Liceul de muzică "Dinu Lipatti" din Bucureşti.

I.S.: Cât de mare sau cât de mic este pasul dintre a preda muzica şi a scrie o carte despre muzică pentru copii? Ce anume v-a motivat?

N.S.: Dacă ne gândim la informaţia propriu-zisă, transmisă prin actul didactic, dacă ne gândim la "andrisant", nu ar fi cine ştie ce diferenţă între a-i învăţa pe copii la clasă despre portativ, pătrime, etc. sau a scrie o carte despre toate acestea. În realitate, însă, este cu adevărat un pas uriaş. V-o spun eu, care le-am încercat pe amândouă!

Ca profesor, lucrezi direct cu materialul uman, ai în faţa ochilor receptorul strădaniilor tale. E ca într-un concert "live". Grea meserie! Numai cine nu a încercat-o poate afirma contrariul.

În acelaşi timp, nici să scrii o carte nu-i uşor, evident. Nici măcar una pentru copii. Ei sunt cei mai aspri judecători. Fără prea multe vorbe, dacă nu le place, o dau cât acolo. Dar, în momentul creaţiei, tu nu ştii asta, pentru că eşti singur în faţa unei foi albe de hârtie şi oricât ai încerca să te dedublezi, imaginându-ţi reacţia cititorului, tot departe de adevăr poţi să rămâi.

Desigur, în cazul meu, faptul că am avut atâţia ani de-a face cu copiii a fost un punct câştigat, pentru că eu deja ştiam cum să le vorbesc. Cu toate acestea, când a apărut cartea pe piaţă, cele mai mari emoţii le-am avut în legătură cu ei. Destul de repede am aflat că place adulţilor, indiferent de vârstă sau pregătire. Dar copiii? Gustă ei oare acest tip de umor? Vor asimila mai uşor informaţia pe această cale? Şi alte asemenea întrebări...

De la o vreme, am semnale şi din partea lor şi, mărturisesc, a-nceput să-mi vină inima la loc. Ce poate fi mai încurajator pentru mine decât să aud din gura unui băiat de 12 ani că citea cartea şi îi plăcea atât de mult, încât nu s-a putut opri până nu a terminat-o. Sau alţi copii care mă întreabă când apare continuarea (ei neştiind că încă nu e scrisă... dar va fi, pentru că acum sunt mai motivată ca oricând!)

Am fost motivată de la început şi cred că principala raţiune a fost următoarea: în sfârşit, am ajuns la vârsta la care am înţeles că nu mai e timp de pierdut şi trebuie să scot la lumină tot ce e mai bun în mine. Or, după "vaste" auto-investigaţii, am realizat ce anume mă defineşte: zâmbetul. El apare şi pe figură şi îl dăruiesc tuturor cu multă generozitate, dar zâmbetul există în mine ca funcţie vitală şi la asta TREBUIE să-i fac părtaşi pe cât mai mulţi. Ar fi păcat să nu o fac, numai din comoditate. Aş da dovadă de prea mult egoism. Drept care, m-am hotărât să acopăr o plajă ceva mai mare de receptori, scriind. Pentru adulţi, mă mulţumesc să fie pe post de pilulă anti-stress şi pentru copii, cum am mai spus, sper să ating şi latura informativă (nu numai pe plan muzical ci şi, în mod subtil, fără ostentaţie, pe plan educaţional).

I.S.: De unde zâmbetul acesta... etern? Este o trăsătură de caracter sau ceva câştigat în timp şi lipit de dumneavoastră ca o etichetă? Cu alte cuvinte, şi când sunteţi tristă zâmbiţi?

N.S.: Poţi zâmbi printre lacrimi, aşa cum, uneori, poţi să plângi de fericire. Emoţiile, pozitive ori negative, au tot felul de modalităţi de exteriorizare. Aşa că, şi eu, cu certitudine, zâmbesc şi când sunt tristă. Cât despre "provenienţa" acestui zâmbet "etern", e clar că m-am născut cu el şi nu e ceva artificial sau impus (acum să nu vă imaginaţi că port permanent pe faţă un zâmbet tâmp de care nu mă pot dezbăra - haha, glumesc, evident). El este un fel de fereastră prin care exteriorizez dragostea faţă de ceilalţi, iar ei pot simţi acest lucru, sunt convinsă.

O singură dată, în adolescenţă (şi iată o dovadă de "vechime"), am păţit-o cu o jună cam seacă la suflet, pe care am salutat-o zâmbind şi m-am trezit că-mi dă următoarea replică: "Ce rânjeşti aşa la mine?" No comment...

I.S.: Cum a fost colaborarea cu editura "Compania" care, se ştie, este una dintre puţinele edituri curajoase de la noi, în sensul că publică nu numai scriitori tineri, fără cotă, dar a căror cotă se instalează brusc tocmai pentru că au fost publicaţi de "Compania", ci şi cărţi pe care alte edituri le consideră "lipsite de miză", miza multora constând exclusiv în câştigurile materiale rapide?

N.S.: Vă mulţumesc din inimă pentru această întrebare şi pentru scurtul comentariu - perfect adevărat -, pe care l-aţi făcut.

Încep cu o mică precizare. Pentru mine, editura "Compania" nu este ceva abstract, o instituţie cu care am colaborat, ci o anumită persoană - Adina Kenereş - care este creatorul, directorul, redactorul, într-un cuvânt - sufletul acestei edituri. Alături de domnia sa lucrează o întreagă echipă de oameni, fiecare făcându-şi datoria, dar, repet, totul trece prin mâinile acestui om fantastic, care, pe lângă un intelectual adevărat, este şi un luptător tenace pe vastul câmp al editării de carte. Şi ce face un luptător? Luptă. Cum? Cu curaj. Acesta a fost norocul meu. Adina Kenereş nu a avut nevoie de dovezi prealabile. Pur şi simplu a venit în întâmpinarea dorinţei mele de a scrie şi mi-a lansat o provocare. Nimic impus, doar o sugestie: să fie un text accesibil, plăcut, dinamic, uşor de citit şi care să se preteze la ilustraţii.

Zis şi făcut. În drumul spre casă, principalele idei erau deja conturate şi în câteva zile am putut să-i trimit un e-mail care cuprindea primele pagini din text. Vă închipuiţi ce emoţii pe capul meu. Noroc că Adina, deşi veşnic ocupată, răspunde foarte prompt la mesaje şi răspunsul suna cam aşa: "e foarte nostimă ideea şi te aştept să discutăm".

Discuţia a fost clară, fără ambiguităţi: "scoatem cartea în producţia de toamnă 2003 - sfârşit de august, început de septembrie. Să fie în jurul a 60-70 de pagini şi neapărat să aibă glosar. Termen de predare, 31 martie." Nu-mi venea să cred! Ştiţi când avea loc convorbirea? La mijlocul lunii decembrie 2002. După aceea, lucrurile au mers conform calendarului: gata cartea la 31 martie, semnarea contractului la început de aprilie şi ieşirea din tipografie, într-adevăr, la sfârşit de august. Fantastic, nu-i aşa? Sau doar normal, dar nu mai ştim noi cum trebuie să arate normalitatea şi cuvântul să fie cuvânt, termenul - termen, respectul - respect.

I.S.: Şi pentru mine editura Compania tot Adina Kenereş înseamnă, dânsa fiind mai vizibilă, cel puţin prin interviurile pe care le dă. Ştiţi ce îmi place la dânsa (trebuie să vă spun că nu o cunosc)? Faptul că experienţa franceză se vede, este unul din puţinii oameni care au înţeles, nu doar au luat o gură de normalitate din aerul franţuzesc. Din afară, am o imagine foarte frumoasă a familiei dânsei. O admir şi respect în mod deosebit. A existat o lansare la Marty...?

N.S.: Nu a avut loc o lansare, pentru că nu am găsit încă locul ideal pentru aşa ceva. Dar nu au intrat zilele-n sac. În schimb, serviciul de presă al editurii s-a pus în mişcare încă de la bun început şi l-a făcut cunoscut pe "Marty" cât s-a putut de mult. Astfel, în câteva ziare şi reviste, la radio şi la televiziune, ba chiar, după cum se vede, şi pe internet s-a vorbit şi se vorbeşte despre cărticica mea.

Pe de altă parte, la întâlnirile cu profesorii de muzică, cu învăţătorii sau educatorii, atât editura, cât şi eu, personal, am semnalat apariţia cărţii şi am arătat care pot fi foloasele trase din utilizarea ei în chip de auxiliar şcolar.

I.S.: Cât la sută din autor se regăseşte în ceea ce scrie, fie şi o carte despre muzică?

N.S.: Ştiu că nu-mi cereţi să vă dau o cifră exactă a procentului de Nicole Sima aflat în Marty învaţă muzica!. Dar eu o voi face, pentru că mi-e foarte simplu: sută la sută. De ce spun asta? Pentru că fiecare cuvinţel, fiecare idee a trecut prin mine şi numai prin mine. Dacă mi-a venit în minte un proverb, asta s-a întâmplat pentru că eu cred în acel proverb. Dacă mi-a venit în minte un anume exemplu muzical, să zicem: "Frere Jacques", asta s-a întâmplat (şi acum o ştiţi deja) deoarece am copilărit cu acest cântec în ureche. Înţelegeţi? Nu cred că e musai să scrii un roman autobiografic ca să te regăseşti în ceea ce scrii. De altfel, prietenii mei, cărora le-am dăruit cartea şi, deh, n-au avut încotro şi au citit-o, au spus că mi-au simţit permanent prezenţa printre rânduri şi aveau senzaţia chiar că mă văd sau mă aud vorbind.

I.S.: Deci cartea este, într-un fel, imaginea dumneavoastră în oglindă. Drept care vă declar cu sinceritate, chiar dacă nu vă cunosc personal: frumoasă mai sunteţi, doamnă! Dar ca imaginea să fie cât mai completă, ar trebui ca procesul scrierii unei alte cărţi să continue. Vă simţiţi scriitoare? De fapt, ce înseamnă a fi scriitor, după părerea dumneavoastră?

N.S.: Ce pot să mai zic la asemenea aprecieri? Mă simt flatată şi vă mulţumesc. Ca să fiu sinceră, întorcându-vă oarecum complimentul, eu cred că acela care poate desluşi frumuseţea sau delicateţea unui suflet dintr-o simplă cărticică pentru copii, este el însuşi un om deosebit, dotat cu multă sensibilitate.

Dacă mă simt scriitoare? Nu, nu, nici chiar aşa... Doresc să scriu în continuare şi sper să fiu inspirată, iar dacă va fi să vină o zi în care să devin scriitoare, sunt sigură că o voi afla şi eu, cu uimire, din gura altora. Mă gândeam să vă răspund că nu poţi fi scriitor după o singură carte, dar atunci s-ar supăra pe mine Margaret Mitchell (sper că se simte aici auto-ironia).
Un scriitor face artă şi, ca în orice domeniu al artelor, este nevoie de talent şi de meşteşug. Dacă le stăpâneşti, eşti scriitor.

I.S.: Cum a decurs travaliul scrierii acestei cărţi?

N.S.: Aici sunt două aspecte şi, dacă mai aveţi răbdare, vi le-aş semnala pe amândouă.

Primul se referă la timpul pe care a trebuit să-l afectez lucrului în sine. Aveam la dispoziţie trei luni de zile, nu mai mult şi ştiam şi ce anume trebuie făcut în acest răstimp: textul propriu-zis, glosarul şi, pentru că pe mine nu mă inspiră ecranul computerului şi scriu mai întâi pe hârtie, introducerea ulterioară a textului într-o formă, desigur, cât mai "curată".

Ei, acum e acum! Ce te faci, Nicole, când ai şcoală, ai de condus o casă în care trăiesc trei generaţii, ba mai mergi şi să dai o mână de ajutor fratelui, care are un bebeluş de numai câteva luni. Şi, colac peste pupăză, aşa cum se întâmplă de regulă (ce dreptate are Murphy!), cade soacra mea şi îşi rupe mâna şi piciorul. În toată această nebunie, mi-am dat seama că numai printr-o hotărâre fermă voi putea realiza ceea ce-mi propusesem. Drept care, am numărat zilele şi mi-am stabilit o normă. Ce nu puteam face azi, trebuia recuperat mâine. Am învăţat să folosesc şi cel mai mic prilej (o "fereastră" la şcoală sau timpul în care fierbea o mâncare) şi să încerc să scriu. Uneori mergea mai uşor, alteori era mai greu. Important este că am reuşit şi nu am întârziat nici o singură zi.

Celălalt aspect - mai puţin prozaic - este legat de procesul intim al creaţiei. A fost de-a dreptul palpitant, pentru că m-am străduit să împletesc utilul (toate cunoştinţele muzicale pe care îmi propusesem să le transmit) cu plăcutul (respectiv crearea unui personaj eminamente simpatic, pe care cititorul să-l poată îndrăgi). Marty prindea viaţă şi căpăta personalitate cu fiecare rând scris. La un moment dat, am realizat că îmi venea şi mie să râd la glumele lui şi cred că am simţit cam aşa cum simt ventrilocii atunci când dialoghează cu păpuşa lor. Marty era extraterestrul venit pe Pământ să înveţe muzica şi eu începusem chiar să ţin la el. În concluzie, mi-a făcut plăcere, mare plăcere să scriu această carte şi sper că asta se simte.

I.S.: Credeţi că aţi reuşit să îl învăţaţi pe Marty muzica?

N.S.: Marty e un puşti mult prea isteţ şi are o memorie extraordinară, aşa că sunt sigură că s-au "lipit" de el destul de multe cunoştinţe muzicale. Pe de altă parte, conţinutul cărţii oferă abia primii paşi în muzică şi nimeni nu pretinde că Marty a învăţat muzica (nici măcar el), ci doar că a început studiul muzicii alături de prietenul său pământean.

I.S.: Marty pare încântat de cele învăţate de la dumneavoastră. Dumneavoastră cât de încântată sunteţi în urma acestui gen de predare?

N.S.: Marty este încântat. Cum aş putea eu să nu fiu? Aştept însă să văd şi rezultatele şi trebuie să am răbdare, fiindcă ştiu din experienţa la clasă că este vorba de un proces de lungă durată.

I.S.: Vă spun sincer că băieţelul meu, care are 7 ani şi căruia a trebuit să-i citesc eu cartea, la început, în librărie fiind, a ales, în detrimentul cărţii dumneavoastră, o carte despre dinozauri. Dar, când am început să râd de una singură, lecturând, a devenit curios. Rezistenţa fiind învinsă, restul a decurs de la sine şi cu delicii. Câţi părinţi sau bunici credeţi că mai au răbdare şi timp azi să învingă fireştile rezistenţe ale unui copil pentru a-i oferi un început de educaţie într-un domeniu care nu interesează contemporaneitatea din punct de vedere al câştigurilor materiale care s-ar putea obţine? Pentru că trebuie să recunoaştem că a face muzică de performanţă azi , ceea ce presupune o muncă istovitoare şi de lungă durată, a devenit un fel de tichie de mărgăritar.

N.S.: Atât ca profesor, cât şi ca observator al actualei societăţi, sigur, simt şi eu această scădere a interesului pentru studiul muzicii. Poate asta m-a şi hotărât să fac puţină popularizare. Ca muzicolog, aş fi putut încerca să fac popularizare pe calea deschisă de regretatul Iosif Sava. Dacă am ales copiii şi merg pe drumul accesibilităţii, o fac tocmai fiindcă mă adaptez momentului şi încerc să pun umărul ca să nu pierdem partida în totalitate. Copiii de astăzi n-au nici o vină. Ei sunt "produsul" nostru, dar nu avem voie să uităm că ei duc societatea înainte şi depinde tot de noi în ce lume VOM şi, în special, VOR trăi. Personal, am decis să rămân optimistă şi să cred în "mintea românului cea de pe urmă".

I.S.: Vă doresc să-l ajutaţi pe Marty să-şi aprofundeze cunoştinţele de muzică şi să vă bucuraţi de ecouri frumoase ale acestei munci. Dumneavoastră ce vă doriţi?

N.S.: Îmi doresc să se împlinească tot ce îmi uraţi, plus sănătate pentru cei dragi. Restul vine de la sine. E suficient să-ţi propui.

I.S.: Vă mulţumesc frumos pentru disponibilitate şi pentru buna dispoziţie dovedită.

Post scriptum: Iertaţi-mă că nu "ies din scenă" pe încheierea dumneavoastră, dar am ceva foarte important de adăugat. Cu ceea ce voi povesti acum, s-ar putea chiar să vă stric buna dispoziţie. Nu aş vrea, dar viaţa, uneori, o face.

Cu lacrimi în ochi, vreau să aduc un omagiu, un ultim omagiu unei fiinţe pe care am cunoscut-o extrem de puţin, dar de care am rămas legată indisolubil, pe viaţă, datorită acestei cărţi. Este vorba despre Cristina Lucaş, cea care a ilustrat cu mult talent Marty învaţă muzica!. Era în floarea vârstei, de numai 24 de ani, terminase facultatea şi tocmai îşi făcea masteratul. Ilustrase deja mai multe cărţi de copii ale editurii "Compania" şi acum era aproape gata cu desenele noastre. Un accident de maşină făcut de către un individ iresponsabil, care mergea cu mare viteză în buricul Bucureştilor, lovind-o pe trecerea de pietoni, a întrerupt viaţa Cristinei. În acel tragic moment, ea era cu mapa cu desene sub braţ şi foile s-au împrăştiat pe tot bulevardul, fiind apoi strânse cu grijă de către pietonii îngroziţi de ceea ce văzuseră. După câteva zile, prin mama Cristinei, desenele au ajuns la editură. Multe dintre ele aveau urme de paşi sau pneuri...

Şi iată cum, prima mea carte s-a întâmplat să fie şi ultima carte ilustrată de Cristina Lucaş.

Astăzi, când privesc cerul înstelat, mă gândesc la sufleţelul acestei fiinţe nevinovate care, poate, se găseşte acum mai aproape de Marty.

Conversaţii cu oameni dragi (VI.1) - A fost odată, ca niciodată...

 

Un interviu "multiplu" cu fraţii Sima

 

 

Puiu

Ian

Radu

Nicole Sima: Dragii mei, Radu, mezinul familiei Sima, Octavian (Ian, pentru noi toţi), mijlociul, şi Vasile (soţul meu, Puiu) - primul născut -, ştiu cât de puţin timp liber aveţi, aşa încât mă voi strădui să vă menajez, ajutându-vă să vă reamintiţi o mulţime de momente dragi.
Puiu (Vasile) Sima: Mă bazez pe tine. Eu, mai mult cu algoritmii decât cu vorbele.
Ian (Octavian) Sima: Nicole, îţi doresc succes în dificila încercare de a prezenta saga familiei Sima! Eu nu m-aş încumeta la aşa ceva!

N.S.: Clar. Să vedem ce îmi răspunde Radu la e-mail.
Radu Sima: Dragă Nicole, pe mine nu mă sperie nici Moş Crăciun, darămite nişte vorbe puse "pe hârtie".

N.S.: Dacă vă întrebaţi ce mi-o fi venit să vă pun pe toţi trei "într-o găleată" (scuzaţi-mi expresia!), cred că răspunsul cel mai bun sunt anii de început, ani în care s-au creat între noi cele mai trainice legături de prietenie. Pe Ian l-am cunoscut la doar două zile după ce te-am cunoscut pe tine, Puiu. Tot la Ateneu. Radu a apărut mai târziu, la prima mea vizită la Turda - oraşul vostru pe care l-am îndrăgit apoi şi eu. Dar, mezinule dragă, nu voi uita niciodată apariţia ta în casa părintească unde tocmai ajunsesem cu emoţia cuvenită, fiindcă atunci îmi cunoşteam viitorii socri. Colindaseşi special nu ştiu pe unde, ca să îmi culegi un buchet de flori de câmp viu colorate şi aranjate după bine cunoscutul tău simţ artistic.
R.S.: Şi eu aveam emoţii. Eram doar un puşti, elev în clasa a XII-a. Fratele meu urma să se însoare. Cine era aleasa? Ce impresie îmi va face? Dar eu ei?

N.S.: Te înţeleg. Vom relua la timpul potrivit rememorarea acestor momente şi a multor altora. Urma atunci să dai la facultate tot în Bucureşti, oraşul în care fraţii tăi se aflau deja de câţiva ani, deci de-abia apoi ne-am cunoscut mai bine şi v-am "adoptat" în familia noastră (îi includ aici şi pe părinţii mei, care v-au îndrăgit imediat!).
I.S.: Aşa a fost! Intervin şi eu aici, pentru că i-am simţit pe părinţii tăi ca pe rude apropiate. I-am admirat pe amândoi şi am ţinut mult la dânşii.

N.S.: Ian dragă, spre deosebire de traiectoria lui Radu, care a stat aici doar în anii de facultate, tu ai rămas la Bucureşti şi ai avut nenumărate prilejuri să îi întâlneşti, atât ca holtei, cât şi după ce te-ai însurat. Ştiu bine că şi soţia ta, Anca, s-a ataşat apoi de ei, iar simpatia a fost reciprocă.
P.S.: Pe mine nu mă întrebi nimic? Am trăit cu toţii în aceeaşi casă. În ziua de azi pare utopic, dar trei generaţii, cum am devenit odată cu naşterea copiilor noştri, am trăit în deplină armonie şi înţelegere.

N.S.: "Rara avis!" - aşa te-a numit tatăl meu (poate acum afli!)
P.S.: Sper că nu pentru că îmi spuneţi Puiu.

N.S.: Sper că nu... ha, ha... Fiindcă tu erai primul născut, ţi s-a dat numele doctorului Vasile Sima, tatăl vostru. Părinţii făceau deja planuri pentru puiul lor abia venit pe lume: "va fi doctor şi lumea din oraş va şti de la bun început că este fiul nostru şi vor avea încredere în calităţile lui".
P.S.: Cred că nu i-am dezamăgit prea tare dacă nu am făcut medicina şi am mai şi părăsit Ardealul. Aveam 18 ani când am venit în Bucureşti şi am intrat la Politehnică, la nou înfiinţata secţie de Automatică. La Turda nu am revenit decât în vacanţe.

N.S.: Ne povestea mama ta cât de greu i-a fost să te ştie departe şi, atunci când se întâlnea cu cunoscuţi care o întrebau de tine, izbucnea în plâns. Noi, mamele!!! După cum vedeţi, am adus vorba de părinţii voştri. De fapt, despre dânşii vreau să vorbim acum. Avem ce povesti!
I.S.: Tata era originar din satul Filea de Jos, la 26 de kilometri de Cluj.

Biserica ortodoxă, Filea de Jos

N.S.: M-am uitat acum pe internet şi am văzut cu cifre concrete ceea ce era de bănuit. În anul 1920 (tatăl vostru s-a născut în 1921) populaţia satului era de 653 de locuitori şi în anul 2002 se redusese la 254. O populaţie mult îmbătrânită şi în scădere.
R.S.: Eu am tot fost la Filea la rudele rămase acolo şi am văzut cu ochii mei cum se depopulează.
P.S.: Când trăia "Moşu", adică bunicul nostru, satul era plin şi se muncea la câmp, se muncea în gospodărie.

N.S.: Nu ştiu de ce, dar îmi vine să încep povestea familiei Sima din Filea de Jos cu "A fost odată, ca niciodată..." Povestiţi-mi, dragilor, eu trăiesc în Bucureşti şi sunt fascinată de viaţa la ţară, chiar dacă ştiu bine că una e povestea cu parfum idilic şi alta a fost viaţa în sine, cu greutăţile inerente.
I.S.: Mergeam verile la bunici şi gustam din plin atmosfera despre care vorbeşti. Cu parfum, la propriu, fiindcă bunica - la multele noastre insistenţe -, ne amenaja culcuşul în fân, în podul şurii. Motivul principal al dorinţei noastre era privitul stelelor. Ne făcuserăm o hartă a cerului şi încercam să identificăm constelaţiile din emisfera nordică. Pe unele le puteam vedea numai la ore foarte târzii. Având culcuş în şură, nu dădeam socoteală şi nu deranjam pe nimeni în toiul nopţii. Iar ziua... mai ştii, Puiu, ce acrobaţii făceai?
P.S.: În şură erau două poduri cu distanţă mare între ele şi la vreo doi metri jumătate sau mai mult înălţime. De la unul la altul, bârne transversale. Eu, viteaz, săream din bârnă în bârnă. Dedesubt unelte, furcă. Să fi căzut acolo... Dar vreau să completez ce mă mai fascina pe mine la bunici. O vedeam pe bunica spălând rufe la râu. Avea un mic instrument cu care le bătea - un mai.

Mai vechi de rufe

I.S.: Îmi amintesc şi eu. Şi am văzut şi meliţa cu care bătea cânepa.
P.S.: Da. Bunica folosea meliţa. Parcă o văd.
I.S.: Însă cel mai mult mă impresiona războiul de ţesut. Era o maşinărie complicată din care ieşeau adevărate minuni sub mâinile îndemânatice ale bunicii şi ale "tuşii" Toia, una dintre nurorile dânsei.

N.S.: Pe mine, dacă mă întrebaţi ce e meliţa, mai degrabă mă gândesc la cineva care dă din gură şi zice vrute şi nevrute, adică "dă cu meliţa". Aşa că vă ascult pe voi şi mai vreau să-mi spuneţi cum era atunci la ţară.

Meliţă

Război de ţesut ca la bunica!

I.S.: La Filea erau multe bivoliţe. Un lapte bun şi foarte gras. Făcea un caimac de două degete.
R.S.: Asta ţin minte şi eu! Şi ţin minte carele cu fân trase de bivoli. Pe noi ne cocoţa peste claia de fân. Era fain de tot!

N.S.: Ce "fain" îmi sună că tu, Radu, vorbeşti cu accent ardelenesc. NO! Cu siguranţă, lucrurile nu erau cu mult diferite în copilăria tatălui vostru: mai, meliţă, fus, război de ţesut, lampă cu gaz, carul cu fân...
P.S.:... şi hora de duminică. Am văzut-o şi noi de multe ori în mijlocul satului. Uneori se iscau certuri şi chiar încăierări ale flăcăilor.
R.S.: Nu era chiar horă, vă spun eu, că-s mai ardelean decât voi! La Filea se dansa în perechi, că la horă nu poţi să-ţi strângi frumoasa în braţe.

N.S.: Cu horă, fără horă, mie tot a poveste îmi sună şi îmi place la nebunie.
I.S.: Atunci, hai să povestim. Despre tata. Vasile Sima. Era primul născut dintre cei şase copii ai bunicilor - cinci băieţi şi o fată. Viaţa copiilor era grea, munceau alături de părinţi şi doar în perioadele fără munci presante mergeau la şcoală. Pentru dorinţa şi capacitatea de învăţare, de dezvoltare, tata a fost remarcat de învăţătorul din sat, care a insistat pe lângă părinţii lui să îl trimită la Turda, la liceu.
P.S.: Ştiu că acest învăţător s-a zbătut să îi găsească o bursă cu ajutorul căreia să-şi poată continua studiile. Ce implicare! Ce oameni!

N.S.: Vorbim despre tatăl vostru sau îl citim pe Ion Creangă? Mai vreau!
P.S.: Aşa era la ţară. Copiii rămâneau pe lângă părinţi ca să ajute familia la muncile câmpului şi la alte treburi. Patru clase păreau de ajuns.
R.S.: Rareori povestea tata despre greutăţile prin care a trecut, preferând să ne spună întâmplări care să ne înveselească. Nu vreţi să vă amintesc şi eu câteva mici păţanii din copilăria lui petrecută la Filea de Jos? De fapt, poveştile lui nu pot fi scrise, aveau numai spuse de el farmecul care-i vrăjea pe toţi. Stăteam gură cască şi aşteptam deznodământul ca apoi să izbucnim cu toţii în râs.

N.S.: Avea şi un timbru extrem de plăcut! Povesteşte-ne, te rog... aşa cum şi mama voastră vi le amintea vouă. Vor afla, la rândul lor, urmaşii voştri - şi nu e puţin lucru.
R.S.: Când tata era mic, auzea, din tradiţia orală, cântece sau altele şi le interpreta "după ureche". Ce-o fi aia "lulardeaua" care luase foc? Voi ştiţi? Dacă aţi fi auzit cântecul, poate v-aţi fi întrebat: "Ardealul, Ardealul". El înţelegea că "ardea lulardea".
I.S.: Şi "zăcurata" care trebuia să piară? Nu ghiciţi. "Pe-o rază curată" ajunsese în urechile băiatului: "piară zăcurata".
P.S.: Dar "Cerău"? Cine să fie "Cerău"? Spunea el Tatăl Nostru cu pioşenie, ştiind că trebuie să se păzească de acest Cerău sau mai bine să Îl roage pe Dumnezeu s-o facă: "şi ne izbăveşte de cel rău".

N.S.: Ştiu şi eu că mai erau poveşti amuzante din lumea satului. Se făcea un pelerinaj religios şi se forma un şir lung de tot. În faţă, preotul şi alţii din biserică întreţineau credincioşii cântând. În acel şir, ca să se audă mai departe, fiecare repeta spusele celor din faţă în ritm sacadat. La un moment dat, o baltă. După ce a intrat în ea, preotul s-a gândit să îi avertizeze pe cei din spate şi a spus în acelaşi ritm de până atunci: "atenţie, o baltă, nu călcaţi în ea". Cei din spate au repetat în mod mecanic aceste cuvinte "sfinte", dar toată lumea se dumirea de mesaj DUPĂ ce intra în mult pomenita baltă.
I.S.: Ne povestea tata şi cum şi-a construit singur o bicicletă cu roţi de lemn...
R.S.:... şi o sanie cu aripi. Dar n-a putut zbura cu ea.
P.S.: În schimb, a intrat cu sania într-un gard şi buna lui prietenă din vecini, Jenuca, a rămas fără dinţi.

N.S.: Serios? Aceeaşi Jenuca pe care aveam să o cunosc şi eu în anii '80? Că nici atunci nu prea mai avea dinţi.
P.S.: Aceeaşi. Aceeaşi. V-am dus pe toţi la Filea ca să cunoaşteţi izvoarele familiei noastre.

N.S.: Sigur că da! Am ajuns şi noi la Filea şi am cunoscut o mică parte a familiei Sima, plus vecinii primitori. Nu intrai bine pe uşă şi erai poftit la o slănină afumată, caş cum nu am gustat nicăieri în altă parte, cu pâine de casă proaspătă şi, fără îndoială, udată cu ceva ţuică din zonă. Din păcate, tatăl vostru nu mai trăia, dar l-am cunoscut pe fratele dânsului - singurul care a rămas în casa părintească -, Unchiu' Andu. Deştept şi plin de haz. Şi pe vecina Jenuca, măritată tot cu o rudă de-a voastră.
R.S.: Tetea Todor Sima! Sculptorul. Mare meşter! Era vestit pe-acolo. Nu mai ştiu la ce biserică din zonă a sculptat altarul. Poate Ian sau Puiu să ştie.
P.S.: I.S.: Ba!

N.S.: Mi-a mai plăcut la Filea şi dealul în vârful căruia încă se mai vedea urma "tronului" săpat şi aranjat de copilul Vasile, ca să vadă satul de sus, aşa cum în timpul războiului pândea acolo câte un sătean ca să anunţe dacă vine frontul sau nu până la ei: "bagă pita, Marie, că nu se zăreşte nimica!" (îşi anunţa omul nevasta să pună pâinea în cuptor).
I.S.: Dar şi când se zărea, lua fiecare ce apuca mai întâi sau i se părea mai de preţ şi fugeau din calea duşmanului. Ne povestea tot tata cum o babă din sat căra din greu, gâfâind, putina cu brânză (i se spune chiup în zonă). În graba mare, uitase că de cu seară pusese un bolovan greu pe capac, aşa cum e rânduiala la făcut untul şi brânza, şi acum ducea şi bolovanul cel "preţios" cu ea.

N.S.: Propun să ne depărtăm puţin de satul Filea de Jos şi să mergem la Turda, urmărindu-l pe inteligentul elev Vasile Sima.
P.S.: Ca vârstă era puţin mai mare decât colegii săi, aşa încât a recuperat decalajul, dând, cu uşurinţă, doi ani într-unul.
I.S.: Când a plecat din Filea, tata nu ştia o boabă de franceză şi apoi, licean fiind, a participat la un concurs de limbă franceză şi a luat premiul I pe ţară. Mai apoi a învăţat şi limba germană ca autodidact. Citea cărţi grele în germană. Pasionat de literatură, cu înclinaţii de poet, a devenit preşedintele societăţii literare a Liceului Mihai Viteazu din Turda.

N.S.: Mi se pare formidabil!
R.S.: Să nu uităm de limba latină. Profesorul lui de latină, Pop Damian, l-a îndrăgit mult şi l-a luat în gazdă. Cu ocazia asta, tata îl mai medita pe fiul lui.

N.S.: Legat de cei pe care îi medita, povestiţi-mi voi cum a fost cu "domn' Chiorean".
I.S.: Era unul căruia nu prea îi stătea capul la învăţătură, mai bine zis, nici nu îl prea ajuta acel cap şi încerca tata să îl lămurească în fel şi chip, doar o înţelege şi el ceva. Avea la fizică o lecţie despre "principiul lui Pascal", principiul vaselor comunicante. Domn' Chiorean nu pricepea nimic. Văzând că nu o scoate la capăt, tata a recurs la un exemplu: "Cum faci dumneata când desfunzi chiuveta?" "Asta ştiu, dar nu e principiul lui Pascal, e principiul MEU!"

N.S.: Pe cine a mai meditat tânărul Vasile? Eu ştiu!!!
P.S.: Sigur că ştii: pe fratele mamei noastre. Şi a stat în gazdă la familia Deac, la bunica, pe vremea când mama era o tânără elevă, visătoare. Citea ea pe atunci cartea lui John Knittel, El Hakim, şi şi-l imagina în tăcere pe "Domnul Sima" ca fiind pasionatul doctor egiptean şi ea, desigur, ar fi fost Aziza, cea care l-a iubit şi i-a rămas alături, îngrijindu-l până în ultima lui clipă.

N.S.: De fapt, visul urma să i se îndeplinească, dar după câţiva ani, când, absolventă de liceu, se îndrepta spre Cluj ca să se înscrie la facultate. S-au întâlnit întâmplător, s-au recunoscut, el era deja absolvent la Medicină, facultate pe care a făcut-o doar pentru că în timpul războiului nu aveai altceva de ales: inginer, medic sau militar. Pe el îl pasiona literatura!
R.S.: A avut un talent deosebit. Versifica uşor încă din şcoală, drept care profesorul de zoologie, domnul N. Hristea - cum consemnează tatăl nostru - , i-a propus să scrie o zoologie în versuri. Ba, i-a dat şi trei lei ca să îşi cumpere colile de hârtie pe care să le umple.

N.S.: Radule dragă, tu ai făcut un gest foarte frumos! Ai ales un număr de poezii şi ai alcătuit un volum postum. Era cadoul tău pentru mama voastră, la împlinirea vârstei de 80 de ani. Ne-am bucurat cu toţii de această carte pe care o ţinem la loc de cinste.

 

I.S.: Îmi amintesc bine zoologia în versuri şi îmi imaginez cum au primit-o colegii de şcoală. Era grozavă!

N.S.: Este un poem aparte. Am găsit-o şi la finele volumului de poezii. Ocupă 10 pagini. Dar prezentarea tuturor speciilor, începând cu cele mai simple, nu e făcută schematic. Vasile Sima, elev pe atunci, construieşte o poveste fantastică. Zboară spre stelele care îl cheamă: "... dorul stelelor mă cheamă / Ca să nu mă sting, mă crede, mâine plec spre ele, mamă!" Desigur, zborul imaginar m-a dus cumva cu gândul la zborul Luceafărului. Nu vă arăt decât câteva versuri din călătoria băiatului.
 
"Zorile m-au văzut gata, cu desagii albi pe spate:
Raze roşii de lumină, din lumină revărsate,
Vin, m-alintă, mă-mpresoară -
Şi din cadrul lor, deodată, simt fiinţa mea uşoară,
Mai uşoară decât fulgul, ridicându-se în zbor,
Prin răcoarea dimineţii, înspre ţara stelelor.
Înfrăţit cu-ntunecimea şi cu golul mut din spaţii,
Am plutit vreo două zile înspre alte constelaţii.
Undeva, departe, Terra, ca un bulgăre de jar,
Scânteia cu pale raze, rătăcit şi solitar.
Noaptea, calea către stele mă purta. Dar dintr-o parte,
Se mărea ca vijelia şi venea planeta Marte.
Fulgera în adâncime, vuietul umplea tăcerea -
Şi-n vârtejul apropierii mi s-a-ntunecat vederea."

P.S.: Tu, când auzi de planeta Marte te simţi ca acasă. (pentru că Nicole a creat un personaj, un mic marţian, Marty, venit pe Pământ ca să înveţe muzica).

N.S.: Se pare că nu numai eu! Iată, elevul Vasile Sima s-a trezit pe Marte, iar acolo, culmea, putea fi înţeles şi i se vorbea pe... româneşte. Regele locului nu poate fi văzut, fiind chiar Homo sapiens, dar tatăl lui, Primatul quadruman, l-a întâmpinat pe băiat şi, după ce a sorbit o gură din vinul oferit de pământean, s-a binedispus şi a hotărât să îi fie ghid oaspetelui de-abia sosit:
 
"Spune-mi însă, fără teamă, cine eşti, căci bun glas ai
Şi-acest must al fericirii ai poftit ca să mi-l dai:
Multă bucurie, crede, faci tu Marelui Primat."
Eu atunci am cuvântat:
"Sanctitate, de onoarea ce mi-aţi acordat-o mie
Nu sunt vrednic a m-atinge. Eu sunt Sima Vasilie -
Şi cu toată plecăciunea, buna dreaptă vin s-o pup."
Iar din acest moment, începe adevărata prezentare a tuturor speciilor, a evoluţiei lor, după Darwin. O face Primatul, cu emfază:
"Dulce, şti-vei că norodul ce aici de veac trăieşte
E-mpărţit în multe grupe. Fiecare se numeşte
Doar cum regele voit-a. Împărţirea cea mai mare:
P r o t o z o a r e ----------- M e t a z o a r e
După cum li-e corpul: una, sau mai multe bucăţele."
Cu haz, cu imaginaţie, poetul-elev va descrie fiecare specie, marcându-i principalele caracteristici. Iată ce spune despre protozoare:
"Vei vedea acolo neamuri fără mâini, fără picioare,
Fără gură, fără coadă, fără ochi şi fără piele.
Nu te-nfiora, ci vino, vino-n urma feţei mele!
Şi-o să-mi vezi colo strămoşii cei trecuţi în ani şi zile!"
"Să avem iertare, însă..." "Nu te îndoi, Vasile!"
"Da, dar cum putut-au naşte? De n-au gură, n-au nici trup!"
"Nu grăi cuvânt de hulă! Când se înmulţesc, se rup."

N.S.: Îmi place mult poemul, păcat că nu e loc să îl citim acum pe tot. Aleg încă un mic fragment: să îl vedem pe cel despre arahnide.
 
"Ghemuleţele acestea toată vremea torc şi ţes;
Cea din stânga te sileşte să te scarpini foarte des.
Între ele nu e lege. Nu-i nimica spre păcat!
Când nevasta e flămândă se repede la bărbat."

R.S.: Hazul tatii. Îl recunosc!

N.S.: Hazul lui, de multe ori, era haz de necaz! Printre scrierile sale sunt şi file de jurnal. Data şi câteva cuvinte, o propoziţie, două, care ne ajută să îi continuăm biografia.
P.S.: Tocmai terminase liceul din Turda. Era încă război şi Clujul fusese cedat, după Dictatul de la Viena. Nu se putea merge acolo, aşa că tata s-a înscris la Facultatea de Medicină din Sibiu.

N.S.: O scurtă însemnare din 30.X.1943: "Fără locuinţă... Nu ştiu ce să mai fac şi ce să mai zic." Din fericire, a doua zi, pe 31.X, studentul notează: "Găsit locuinţă după amare şi disperate căutări". Din însemnările ce urmează înţeleg că tânărul Vasile, cel mai mare dintre fraţi, făcea tot posibilul să muncească şi să câştige bani.
I.S.: Îi trimitea la Filea cu multe sacrificii. Oare spune ce făcea ca să mai câştige ceva? Ştiu că dădea meditaţii.

N.S.: Sigur, dădea meditaţii, dar făcea şi diferite traduceri. Cărţi întregi, mai mult din franceză. Ca să le poată face pe toate, lucra şi nopţile, până la extenuare. "Poate boala se va încuiba în bietul meu organism slăbit de muncă, extenuat de ceasurile reci de veghe ale nopţilor mele albe, pentru ca să-i pot sălta pe ei. Dar mama, biata mamă, cât nu a lucrat şi nu a suferit pentru noi! 14.XI.1943"
P.S.: Impresionant!
I.S.: Adevărat!
R.S.: Avea pe atunci numai 22 de ani.

N.S.: Şi la vârsta asta nu poţi să nu te gândeşti la dragoste, la viitor. "Poate odată şi odată voi întâlni fiinţa care mă va iubi şi mă va înţelege. Cu această singură nădejde mă mai îndrept sub cerul gol şi rece şi pe pământul indiferent. 17.XI.1943"
I.S.: Mai avea de aşteptat câţiva ani.
P.S.: Aşa este. A întâlnit-o pe mama noastră, iar dânsa l-a adorat, pur şi simplu.
R.S.: Sunt curios dacă ai găsit însemnări din perioada în care a întâlnit fiinţa iubită şi mult aşteptată.

N.S.: Am fost şi eu foarte curioasă, sper că socrul meu m-ar ierta pentru indiscreţie. De multe ori, în carnetele sale - pe care le numeşte Tabularii -, apare câte o însemnare care ne "asigură" că multe pagini au fost distruse de către autor. De aceea, bănuiesc că ce ne-a lăsat poate fi văzut. Numele "Zica" apare în repetate rânduri, tânărul se bucură de clipele petrecute împreună. Acelea sunt momente fericite, luminoase.
P.S.: Pe mama o chema Hortenzia, i se spunea Tenzi. Numai în aceste duioase însemnări tata o numeşte "Zica", de la "Tenzica". Noi îl auzeam strigând-o "Mamă".

N.S.: Era perioada în care Vasile terminase doctoratul în medicină, dar nu avea încă post. Perioadă grea, cu mari lipsuri. La 1.X.1948 spune: "Mă tem să nu mă prindă iarna şomer şi ruşinat". Dar, în acelaşi timp îl vedem pregătit de căsătorie. Avea 26 de ani şi începea să chelească - ştim că pentru mulţi tineri acesta era un mare coşmar. Şi tatăl meu a trecut prin el.
R.S.: Ai zis-o la timpul trecut fiindcă avem în familie tineri CU PĂR, care au grijă să se radă în cap.
I.S.: Culmea ironiei, nu-i aşa?

N.S.: Culmea ironiei! Uite ce nota tatăl vostru: "Întru înfrumuseţare mi-am ras şi îmi voi rade în fiecare zi chelia, doară, doară voi ajunge şi eu blagoslovit cu păr întru fericirea soţiei". 2.X.1948. Dar în aceeaşi zi continuă: "Luând seama mai cu dinadinsul, observai că m-am sluţit foarte". Şi în următoarea zi: "Nu mai pot să-mi descopăr capul din cauza acelei juste observaţii."
P.S.: Aşa-i la tinereţe - spun eu cu-nţelepciune.

N.S.: Cu toate aceste "jene capilare", tânărul Vasile notează pe 18.X că s-au logodit. Poetul observă o imagine fantastică: în lumina lunii pline se vedeau oamenii care se întorceau de la câmp proiectându-şi umbrele pe lună: "Pe vremea când treceau oameni prin lună (...), atunci ne-am logodit."
I.S.: Tata avea deja numirea? Ştiau atunci unde se vor stabili ca tineri însurăţei?

N.S.: Iată că pe 4.XI am găsit două notiţe. Prima: "Numirea nu mai vine. O, de câte luni aşteptăm!" Şi a doua: "Numit Lita! Jalnică tragedie."
R.S.: E satul în care urma să se nască Puiu. De ce "tragedie"? Te-ai lămurit din însemnări?

N.S.: Începea o nouă viaţă, cu totul nouă pe toate planurile: căsătorie, răspunderi familiale, loc necunoscut şi adevărata practicare a meseriei de medic de ţară în anii de după al doilea război mondial, când nu aveai de niciunele. Găsim printre primele impresii: "La Lita, în deşert. 16.XI.1948" O zi mai târziu, dezvoltă puţin: "Acum, numit, stau acasă şi cuget ce să fac şi cum să-mi aranjez casa şi familia. Tare mă tem că nu mare şi mulţumitor lucru voi putea făptui. Mă tem de altfel mult (...) şi de altele asemenea şoade treburi şi de lupi. Toată lumea numai de lupi vorbeşte şi tare mă tem."
P.S.: Era iarnă şi doctorul trebuia să umble în mai multe sate, la bolnavi. Mergea cu o trăsură şi chiar risca să fie atacat de lupi.

N.S.: Mai citez din însemnări: "Lucrez ca bezmeticul, zi de zi şi oră de oră. 14-XII-948": "Muncă amarnică şi rătăcire şi umblare cruntă. 17-XII-1948". Dar, dragii mei, nu mai era mult până la căsătoria părinţilor voştri. Pe 30 decembrie s-au cununat civil şi a urmat nunta, la Turda, în 2 ianuarie 1949. În câteva zile doar, din Lita: "Suntem aşezaţi de-acum în căsuţa noastră dragă. 5-I-1949" Dar cum "pe drumul din poveste, înainte mult mai este", propun să lăsăm mirii să se bucure de noua viaţă iar noi să ne revedem cât de curând cu amintirile lor şi cu alte amintiri deosebite.
P.S.: Abia aştept!
I.S.: Pe curând!
R.S.: Servus!
 

 (va urma)