Un interviu "multiplu" cu fraţii Sima
Nicole Sima: Servus, dragilor! Mă adaptez stângaci, dar cu mare plăcere, graiului ardelenesc care îmi sună atât de familiar şi îmi mângâie auzul după atâţia ani de când vă ştiu pe voi trei, pe bunii voştri părinţi, pe atâtea rude dragi din toate generaţiile.
Ian (Octavian) Sima: Servus, Nicole!
Radu Sima: No, seeervus!
Puiu (Vasile) Sima: Dintre toţi trei, cred că eu mi-am pierdut cel mai mult acel accent. Dacă ştiam că îţi place atât, nu m-aş fi căznit să devin bucureştean get-beget.
N.S.: Trecând peste acest mic amănunt, doresc să povestim în continuare, să revenim puţin cu gândul la tânărul medic Vasile Sima, tatăl vostru, repartizat ca medic de ţară la Lita şi proaspăt căsătorit.
I.S.: Aşa cum mărturiseşte în însemnările sale, tata era îngrijorat de neajunsurile inerente vieţii la Lita. Se gândea mai ales la mama, căci ea crescuse la oraş şi viaţa la ţară putea să fie dificilă.
P.S.: Povestea mama, râzând, cât de greu i-a fost să facă focul pentru prima oară.
N.S.: Şi mie mi-ar fi fost, îţi dai seama. Dar era tânără şi fericită.
I.S.: Şi nu ar fi precupeţit nici un sacrificiu ca să fie împreună cu omul iubit. Voi ştiţi că intrase la facultate în Cluj, cred că terminase primul an, dar fără nicio ezitare a părăsit facultatea şi viaţa din Cluj, urmându-l pe tata cu mare dragoste şi încredere în noua viaţă.
R.S.: Să vezi ce şoadă a fost mama (traduc "nostimă" pentru voi, bucureştenii mei!) pe când tata o cerea de nevastă şi o avertiza că nu vor fi bogaţi. Zice mama: "cu tine merg până la capătul lumii!" No! Şi a mers până la Lita.
N.S.: Într-un fel, Lita ERA capătul lumii. Dar ştiu şi eu, ca noră, cât de mult l-a iubit, poate chiar venerat pe soţul ei drag. Iar poeziile, toate scrierile lui nu numai că îi erau cunoscute, dar pe cele mai multe le ştia pe dinafară.
I.S.: Tata era modest, le recita numai prietenilor sau familiei.
P.S.: Fiind şi pescar amator, doar în revista Vânătorul şi pescarul a publicat uneori versuri tematice.
R.S.: Versurile erau bune, recolta de peşti, ba! Dar nu-i bai, că îşi lua soaţa pe motoretă şi petreceau câte o zi frumoasă în aer curat, la câte un lac sau pe malul râului.
I.S.: Când Arieşul nu era poluat, ţin minte că mai prindea câte ceva, iar mama ne implica şi pe noi în procesul de curăţare a peştilor, organizând un fel de bandă rulantă, fiecare avea ceva de făcut, apoi trecea peştele către următorul.
P.S.: Nu ne prea plăcea să facem asta şi tu, Ian, ai exclamat într-o zi, cu năduf, că nu te vei face pescar şi "săracii" tăi copii nu vor curăţa niciodată peşti.
R.S.: O dată, urcându-se pe ea către casă, nu s-a uitat în spate, crezând că mama s-a urcat. Dar mama îşi lua de lucru pe malul apei; de cusut, tricotat, o carte, şi încă nu reuşise să strângă tot, când vede cum motoreta o ia la sănătoasa şi îl aude pe tata exclamând bucuros: tii, cum zboară bidiviul ăsta!
P.S.: Bidiviul zbura, fiind mai uşor decât la plecare şi mama, rămasă în urmă, s-a pornit pe râs.
I.S.: Ce era să facă? Să plângă? Sigur că tata, după un timp, şi-a dat seama că vorbea de unul singur şi s-a întors să-şi ia consoarta. Ai pomenit de poezii, Nicole. Parcă simt nevoia să poposim puţin pe tema lor.
N.S.: Sigur. Şi eu mă gândisem. Nu facem o analiză literară completă, doresc mai mult să vedem câteva teme abordate.
P.S.: Poezia lui de tinereţe are tangenţe cu poeţii săi preferaţi, de la Eminescu la Goga, Coşbuc şi chiar Topârceanu:
Mi-am făcut de-o vreme planul
Pe-ndelete să-nfirip
Versuri "a la Topârceanu"
Cu nuanţe fel şi chip.
I.S.: Îmi amintesc şi de o parodie după Goga:
La noi sunt codri verzi de nap
Şi foi de castraveţi
La noi sunt muşte fără cap
Şi chipuri pe pereţi.
Privighetori de prin vecini
Vin să ne-ncânte capul;
Şi multe cete de străini
Ce seamănă cu ţapul.
[...]
La noi în ape pureci sar
Şi pişcă pe spinare -
O broască rece şi-un ţipar
Şi-o vidră notătoare.
Apoi se scutură şi râd
Pe sub mustaţă sprinteni
Şi cântă în nemţeşte-un lied
Şi bat grozav din pinteni.
R.S.: Că tata era modest se poate vedea şi în versurile pe care le-am ales ca "epilog" la cartea postumă de poezii:
Tu, care cauţi vieţii rostul
Şi-ţi pui probleme chiar şi-n vis
Mai bine joacă Popa-Prostul
Decât să răsfoieşti ce-am scris.
[...]
Căci versul meu nu-i steag de castă
Nici ţipătul de ură plin
Ci către veacuri care vin
Un zâmbet cald din vremea noastră.
N.S.: Radu dragă, m-a distrat grozav locul unde ai plasat tu poezia Epilog. Pe prima pagină! Nici ţie nu-ţi lipseşte umorul! Vreau să mă refer puţin la perioada din care datează aceste versuri, anii '50. Comunismul în floare. De fapt, tânărul medic văzuse şi înţelesese deja cum devenise noua lume. Am găsit o notă din 1948 şi vreau să o citim împreună:
"Aş vrea să scriu, dar pentru cine şi cum, când, în lumea celor ce strigă «Trăiască» şi «Moarte", sufletul meu e lipsit de orizont. Nu trăiesc sfâşietoarea durere a deziluziei, ci vegetez într-o lume mincinoasă, prefăcută şi fără noimă. 11-I-1948"
I.S.: Despre această lume "fără noimă" tata a scris uneori versuri care se puteau citi doar în cercul restrâns al familiei şi asta cu destulă teamă. Fiindcă fusese vorba de poeţii preferaţi, să ne uităm la Toamna provincială (după Bacovia) unde strecoară câteva astfel de idei cu adevărat periculoase la timpul respectiv.
Violetă, buclucaşe,
Toamna ne loveşte-n plin.
Ce să faci în mici oraşe
Care-s numai glod şi spleen?
[...]
Când vecinii-n haine ude
Duc spre casă boi, viţei
Te salută: Ce se-aude?
Oare când scăpăm de ei?
Spaima măduva-ţi răzbeşte
Căci oriunde te îndrepţi
Dau de la securitate
Peste tine doi deştepţi.
Gândul ţi-l striveşti în faşă
Căci te temi de ageamii...
Ce să faci în mici oraşe?
Poezie şi copii.
P.S.: Aici şi-a exprimat direct gândul, dar în alte cazuri a făcut-o camuflat, ca în poemul intitulat Baladă. În 51 de catrene, prin personaje mitologice, asişti la o şedinţă din anul 1953, atunci când, mai mult ca oricând, puteai fi arestat după un denunţ sau numai dacă "omiteai" să denunţi orice ai fi ştiut despre un "duşman al poporului". Ne uităm la câteva strofe?
N.S.: Sigur că da! Ne uităm:
În foişorul de lumină
Sub alte zodii şi-n alt timp
S-au adunat un sfat să ţină
Toţi zeii vechiului Olimp.
[...]
Aşa, în vremile aceste,
Ieşise-o modă de import:
Ca sus, pe vinetele creste,
Să deie crainicii raport.
[...]
În multe feluri povestiră.
Sublimii moţăiau din cap.
Deodată Zeus se deşiră:
Să vină blândul Esculap!
Un pirpiriu sosi cu frică
În faţa marelui sobor.
Îi face Hermes semn să zică.
S-aude glasu-i tunător:
Să spui bătrână zbârcitură
Cuvinte triste ori cu haz.
Grăieşte tot ce ştii din gură
De-ai Turzii mari asclepiazi.
Să spui cu ce-şi omoară timpul,
Să spui cum umblă prin noroi -
De necinstesc ades Olimpul
Ori se încruntă către noi.
[...]
R.S.: E tare! No, să fi ajuns pe mâinile cui nu trebuia, nu cred că scăpa de închisoare. Mai ales că nu sunt singurele lui versuri "periculoase".
I.S.: În perioada respectivă, tata lucra la Turda şi, datorită capacităţii lui profesionale, plus originii "sănătoase", ca băiat de la ţară, a fost numit medic şef de raion. Cu destule obligaţii neprofesionale, şedinţe de felul celei descrise mai sus, având de-a face cu tot soiul de semidocţi, politruci, doctorul Vasile Sima a hotărât să renunţe la funcţiile deţinute, să renunţe la medicina generală şi să se "ascundă" în locul cel mai întunecat şi periculos, la radiologie.
Stând în beznă, mic şi chel,
Pâinii dau obolul;
Şorţ cu plumb, mănuşi la fel;
Practici de-a sobolul.
Ceasuri lungi, cu ochi atent,
Gârbovit ca moşii,
La ecran fluorescent
Cercetez morboşii.
Blând vorbesc, cu tact, cu har,
Nu cumva să-l spariu
Pe "rx-ul pulmonar"
Sau pe cel cu bariu.
P.S.: Ce-ar fi să nu ne oprim aici? E o poezie plină de haz. Eu o ştiu pe dinafară.
R.S. şi I.S.: Şi eu!
N.S.: Bravo vouă! Vă miraţi dacă vă spun că am învăţat-o şi eu? Haideţi să o recităm împreună mai departe. Poezia are şi un titlu: Radiologul.
De pretenţii fistichii
Parcă nici nu-mi pasă:
Dar odată o păţii
C-o năbădăioasă,
Cu căldări în loc de sâni,
Braţele cât trunchii;
Zice: "Vezi şi la plămâni,
Dar ales rărunchii."
Dacă n-are ce lucra
Omu-şi sapă groapa.
Zic: "Plămânii-s ca de nea,
Străvezii ca apa.
Sunteţi, vorba ceea tun,
Semn al bunei paze -
Dar rărunchii, drept să spun,
Nu se văd la raze."
"Zici că nu vezi, ha? varvar
Strigă ea cât poate.
Medicul particular
Cum le vede toate?!"
Eu presimt al vrajbei plan,
Spaima vieţii mele,
Când ecranul, spre tavan,
Ţuşti! Ca-mpins de iele.
"Vă numiţi şi voi medici!
Ptiu! Ce porcărie!"
Arzător, scuipatul "plici"
Perlă pe chelie.
Deasă-i bezna, ca un stuf
De rogoz în tină,
Dar în capu-mi sfântul duh
A făcut lumină.
Azi, la-ntâiul strop de duş
Prevestind furtună
Văd cum râde-n moale pluş
Fătul de o lună.
Iar când braţele sunt trunchi,
Tonurile varii
Văd apendic, viermi, rărunchi,
Ca particularii.
I.S.: Hazul salvator! Căci alegerea acestei specialităţi l-a costat sănătatea. Erau perioade în care era nevoit să facă normă dublă, iar tata nu era superficial, aşa că se uita cu atenţie, iar echipamentul Roentgen era destul de vechi, deci şi medicul, cu tot cu şorţ de plumb, era expus. A fost un radiolog de excepţie. Când un pacient venea cu diagnosticul pus de el la medicul specialist, acesta declara că are totală încredere că este diagnosticul corect.
P.S.: Se mai deconecta duminicile în aer liber: fie la pescuit, fie la câte o excursie. A mers mult şi cu bicicleta, apoi cu motoreta.
R.S.: Staţi aşa, să vă mai înveselesc puţin! Într-o vreme, dorind să ajungă mai repede la Arieş, la pescuit, rupându-şi de la gură, tata a strâns uluitoarea sumă necesară pentru cumpărarea unui motoraş de ataşat la bicicletă. Ţin minte cutia: era un desen cu o domnişoară zâmbăreaţă îmbrăcată cu o bluză roşie, ce ţinea bicicleta de coarne echipată cu un strălucitor motoraş. În fine, după vreo 6 luni de citit documentaţie şi vorbit cu diverşi meşteri, bicicleta a devenit bicicletă cu motoraş. Altă viaţă, drumul până la apă era acum o plăcere, ce să mai vorbim de timpul câştigat în favoarea sportului. Nu conta că înapoi venea pedalând, nimeni nu i-a putut lămuri minunea prin care motoraşul nu mai voia nici în ruptul capului să pornească la întoarcere. Puteau fi două explicaţii: fie nu-i plăcea direcţia Vest, lucru de mirare pentru acea epocă (!), fie iubea foarte mult minunata vale a Arieşului şi nu voia să plece de acolo. Treaba a ţinut cam un an până când un coleg de serviciu i-a deschis ochii: "Lăsaţi bicicleta tov. doctor şi luaţi-vă o motoretă Carpaţi!" Cu strângere de inimă, într-o frumoasă după-amiază de toamnă, motoraşul a fost dat jos şi pus înapoi în cutia cu domnişoara zâmbăreaţă cu bluză roşie. Atunci a observat tata o inscripţie foarte vizibilă de altfel de pe capacul cutiei. Cineva nervos, după cum ar fi remarcat vreun grafolog, scrisese cu creion chimic şi cu litere mari de tipar: "DEFECT"...
N.S.: Cunoşteam şi eu povestea asta şi mai cunosc vreo două legate tot de mersul lui pe bicicletă. O porniseră la drum trei prieteni. Provocarea era să ajungă din Turda până la Bucureşti. Mai departe spuneţi voi:
P.S.: Drum lung, cu opriri. La unul dintre popasuri urmau să doarmă la popa din Perşani. Zonă înaltă. Cu greu, au urcat un deal de 11 kilometri şi au înserat, morţi de oboseală, la respectivul preot. Dis-de-dimineaţă, refăcuţi, au pornit la drum. La un moment dat, miraţi, au realizat că revăd locuri cunoscute şi au înţeles că plecaseră în direcţia greşită, coborând acelaşi deal chinuitor. L-au urcat din nou, nu ştiu dacă pe loc au făcut haz de întâmplare, dar mai târziu, povestirea momentului constituia deliciul conversaţiilor.
I.S.: Plus momentul Bucureşti. La acea vreme se punea număr de înmatriculare şi la biciclete, aşa încât se vedea că drumeţii vin de departe. Opriţi să ia o gustare, sunt interpelaţi de către un cetăţean curios: "Din Turda, tovarăşi? Aţi venit pentru meci?" Tata nu era microbist şi habar n-avea despre ce meci e vorba, dar a răspuns cu convingere: "Da!" Încurajat, curiosul a continuat: "Ce părere aveţi? Cine câştigă?" Aici, cu imaginaţia lui spontană, a răspuns: "Cred că ai noştri!" Iar interlocutorul: "Aş vrea să câştige ai noştri, dar ei îl au pe Ali!" "Ali? Ăsta parcă-i turc!" "Sigur că-i turc, că au echipă omogenă." Nu e nevoie să mai spun că meciul mult aşteptat se juca între România şi Turcia.
N.S.: Ha-ha! "Ali? Ăsta parcă-i turc!" Mă face să râd de fiecare dată. Nu mă mir că un om cu har, un om atât de inteligent a cucerit-o iremediabil pe mama voastră. Am povestit puţin despre întâlnirea lor. Hortenzia, Tenzi, cum i se spunea şi tânărul Vasile. Scotocind printre poze vechi - puţine la număr -, am dat peste una cu ei doi. Făcută înainte de căsătorie, pe stradă la Cluj.
I.S.: Presimt că doreşti să o introducem acum şi pe mama în conversaţie.
R.S.: Ni! Ce dată e pe dosul pozei!!! Scris de tata!
P.S.: Acum observ şi eu. Mă năşteam exact peste un an! La 21 octombrie 1949. Ce coincidenţă!
N.S.: Printre pozele pe care le-am găsit, este o copie destul de ştearsă a unui moment "istoric" din familia dânsei din partea tatălui, familia Deac din Hădăreni. Localitatea se află la 22 kilometri de Turda în direcţia Mediaş, în timp ce familia mamei sale era din Sănduleşti, localitate aflată la numai 9 kilometri de Turda, în direcţia Cluj. M-am uitat acum pe hartă.
I.S.: În această fotografie sunt deja oameni maturi, cu familie, carieră. Unul dintre ei ajunsese notar la Târgu Mureş, alţii, inclusiv bunicul nostru, profesori, învăţători, chiar şi un preot. Te gândeşti ce educaţie frumoasă au primit cei unsprezece copii, te gândeşti cum se punea masa în fiecare zi pentru treisprezece persoane, câtă pâine se punea la copt. Compară cu ziua de azi.
N.S.: Nu putem compara. Mi se pare o lume utopică. Acum şi cu un copil sau doi e greu. În orice caz, la acea vreme şi în multe alte familii erau copii mulţi. Fetele mai mari ajutau la creşterea celor mici. Se întâmpla asta şi în familia bunicilor mei.
I.S.: Şi mama noastră o ajuta pe bunica. Pentru că erau trei copii: un băiat mai mare, mama la mijloc şi o surioară mică. Tatăl lor a fost dat dispărut în război. Se crede că a murit în Rusia, dar nu i-a fost găsit trupul, ceea ce a făcut ca soţia lui să nu fie declarată văduvă, deci nici pensie de urmaş sau alte ajutoare băneşti nu a căpătat.
R.S.: Aşa că bunica a lucrat ca să îşi crească copiii. Făcuse o şcoală de contabilitate. Era grozavă la socoteli!
P.S.: Ţineţi minte? Ne învăţa şi pe noi nişte metode rapide de verificare a unor operaţii.
N.S.: Dragii mei, eu m-am apropiat mult de mama voastră şi dânsa mi-a spus odată ceva ce tare m-a mişcat. Chiar dacă şi voi cunoaşteţi ceea ce urmează să spun, vă rog să mă lăsaţi pe mine să o fac: Tenzi era încă o copilă pe când îi plecase tatăl la război. Apoi a văzut că nu se mai întoarce. Într-un fel, în asemenea situaţii este mai bine să ştii sigur că nu mai este în viaţă. Aşa că tânăra orfană se gândea că mai poate spera şi îşi făurise un vis minunat. În fiecare seară, după ce îşi făcea rugăciunea şi se băga în pat, se pregătea sufleteşte pentru inopinata sosire a dragului lor tată şi îşi imagina cum o să îi bată uşor în geam, strigându-i numele şi ea îl va întâmpina cu bucurie şi îi va anunţa şi pe ceilalţi că A SOSIT TATA. Înduioşător! Mi-au dat lacrimile!
I.S.: Da! Mama era sensibilă şi foarte credincioasă. Săraca, acel vis nu avea să i se îndeplinească niciodată.
R.S.: Păcat. Dar i s-a îndeplinit visul de a-l avea pe tata alături. Voi mă ştiţi pe mine hâtru, aşa că nu mă las până nu adaug: "ca să aibă pe cine cicăli".
N.S.: Radu, Radu...
R.S.: Mai glumeşte omul... La cât de ghinionist a fost tata, cred că cel mai mare noroc l-a avut că a întâlnit-o pe mama. Devotată la maximum soţului şi copiilor.
P.S.: Când m-a născut pe mine, avea de-abia 21 de ani. Erau la Lita.
N.S.: Îmi povestea dânsa o întâmplare de pe când era gravidă cu tine, Puiu dragă. Îl însoţea prin sat pe Vasile şi ajunseseră la casa unui pacient. Conştiinciosul medic a dorit să intre şi să vadă cum se mai simte bolnavul. Tânăra nevastă l-a rugat să nu zăbovească, fiindcă moare de foame şi vrea repede acasă. Intră ei amândoi şi pe masă tocmai se răsturnase din oală o mămăligă aburindă. "Poftiţi, luaţi loc, şedeţi cu noi la masă!" Femeie tânără, ruşinoasă, Tenzi nu a spus nimic gazdelor, deşi s-ar fi aşezat cu bucurie. Vasile, soţ ideal, a hotărât să asculte de rugămintea dragei sale şi a spus că nu pot rămâne, fiind foarte grăbiţi. Săraca înfometată pe ce plâns s-a pus după ce au plecat. Iar mămăliga după care a tânjit atunci a rămas una dintre bucatele ei preferate. Şi chiar făcea o mămăligă fără egal: cu lapte sau cu brânză la cuptor, ţin minte cum punea un strat de grăsime, unul de mămăligă, altul de brânză, iar unul de mămăligă şi tot aşa, iar produsul final, cu crustă, îmi lasă şi acum gura apă.
I.S.: Pe mine m-a născut la un an şi cinci luni după Puiu. La Turda. Nu împlinise încă 23 de ani, dar s-a descurcat de minune. Ca să nu îl facă gelos pe Puiu, atât de mic şi el, ne căra pe amândoi în braţe, ca şi cum am fi fost gemeni. Şi, aşa cum ne povestea mai târziu, îl făcea "părtaş" la creşterea mea: "hai să îl învăţăm şi pe el, că nu ştie!"
I.S.: Drept care am absolvit împreună grupa mare, dar eu a trebuit să mai rămân un an acasă, neavând vârsta de şcoală. Însă ştiam tot, fiindcă mă uitam la manualele tale.
R.S.: E bine să ai un frate mai mare! Dar eu, care am avut doi!!!
N.S.: Ai venit pe lume mai târziu. La 15 februarie 1956. Oare se mai aştepta cineva să vină TOT un băiat? După părul tău lung, tare mă tem că mămica ta ofta după o fetiţă.
Ţie cei iubiţi se-nchină
Când păşeşti al casei prag.
Fie-ţi anii de lumină
Micul nostru înger drag.
Sfânt inel eşti de iubire:
Vis prin anii minunaţi:
Dă-i măicuţei fericire
Şi un zâmbet cald la fraţi.
N.S.: Puiu şi Ian, am o întrebare către voi, aşa, de curiozitate. Când a apărut bebeluşul Radu şi atenţia celor mari, a mamei, se îndrepta mai mult în direcţia lui, căci era neajutorat, aţi fost geloşi?
I.S.: Deloc. Ţin minte că îmi părea rău pentru el că are mult mai puţine lucruri noi, moştenind haine şi jucării deja folosite.
P.S.: Hăinuţele noastre erau cusute de mama. "Bluza de prinţ" cu guler rotund se vede în fotografiile de mai sus.
R.S.: Vedeţi că a mea are mâneci lungi. Poate că nu fusese "moştenită". Nu că ar conta! Mai degrabă sunt puţin invidios pe tricicleta voastră.
N.S.: Nu ai de ce. Căci am găsit dovada! Parafată de tatăl tău.
Radu, la Turda
I.S.: Lăsând gluma la o parte, am avut o copilărie fericită, cu părinţi iubitori, cu o curte mare care aduna şi alţi copii din cartier, iar iarna, când era frig, curtea devenea patinoar, căci turna mama apă multă care îngheţa peste noapte.
P.S.: Turnam şi noi. Acolo am învăţat să patinăm, iar pe mine "microbul" ăsta nu mă părăseşte nici în ziua de azi, la vârstă de bunic, căci merg cu rolele de câte ori se poate şi pe unde e posibil.
N.S.: Să ştii că te-am fotografiat în vara asta. Cu toate că în poză nu se vede cât eşti de talentat (Sic!).
Va urma
