Radu Polizu
Cartea poveştilor uitate
Editura Scrisul Românesc, 2016
Citiţi o
cronică a acestei cărţi.
*****
Intro
Radu Polizu îmbină producţia de filme de călătorie bazate pe explorările
făcute prin colţurile lumii cu ingineria de televiziune sub umbrela
companiei de consultanţă şi producţie, FlyingMonk Films Consulting, pe
care a
fondat-o în New York implicată în
proiecte majore de televiziune cum ar New York Planetarium, Lincoln
Center Theaters, Major League Soccer, studiouri de televiziune pentru
numeroase reţele americane ca ABC, NBC, Univision, Fusion, Vox etc.
În acest volum sunt reunite aventuri şi experienţe de călătorie avute
de-a lungul anilor
dintr-o
Indie încremenită în istorie, la o Cubă, ca un muzeu viu, păstrată aşa
de embargoul american; de la pelerinajele religioase din Tibet pe
înălţimile Himalaei, la peisajele suprarealiste ale deşertului american
din statele din
sud-vest; de la altiplanul peruvian pe care Incaşii
şi-au construit imperiul, la indienii Kuna uitaţi pe atolurile din Marea Caraibelor sau a celor din triburile Embera
care-şi duc viaţa aşa cum
i-a
născut natura pe malurile râului Chagres. Majoritatea acestor
experienţe au încercat să descopere o lume în afara rutelor turistice
obişnuite, captând nu doar ineditul locurilor vizitate, ci şi şocul
vesticului care este mai puţin expus la un mod de viaţă complet diferit
de lumea organizată în care trăieşte. (Radu Polizu aka FlyingMonk)
Fragmente
India
"
City tour, no problem". Pornim acum dar unde vreţi să mergeţi în India? Vă dăm o maşină cu şofer care vă duce unde vreţi.
Şoferul ne ia şi ne bagă în maşină şi ne duce repede la hotel ca să ne
răcorim cu un duş rece. Camera era ca un cuptor încins uitat
într-un
seif de bancă. Un aer atât de stătut că ţi se părea că faci cucuie când
te izbeşti de peretele de particule de aer care refuzau să se mişte.
Repede deschidem fereastra la baie şi constatăm că nu mai avem alta
fereastră, apoi lumina, duşul rapid şi ieşim
într-un vârtej pentru clasicul tur al
Delhi-ului
prin Red Fort, Lakshmi Narayan, Grand Mosque, pe la mormântul lui
Gandhi, India Gate, mormântul lui Humayun, bazar, etc. prin aglomeraţie,
căldură, praf, muşte şi acelaşi miros pe care
l-am întâlnit la aeroport, care nu numai că nu dispăruse dar acum făcea parte organică din noi...
Seara suntem depozitaţi, fără să exagerăm prea mult termenul, la hotelul
nostru care în oboseala acumulată în cele mai mult de 40 ore de nesomn
pare un fel de Hyatt Regency exotic. Clocotiţi şi cu un strat de praf ca
o armura de armadillo deschidem uşa la baie şi consternaţi privim în
şoc cum baia noastră a fost ocupată de un roi de milioane de musculiţe
de vin care se bălăcesc în cadă bucuroase
într-o
baie de lumină. Erau peste tot, pe pereţi, pe tavan, pe pardoseală, în
chiuvetă, pe periuţele de dinţi, în deodorant, în lampă, în cadă, în
toaletă, un strat negru mişcător, timid, dar coerent. Sigur că a chema
pe cineva de la hotel este salvator dar nu în India unde băiatul de la
recepţie a venit,
s-a uitat,
şi-a luat bacşişul şi
ne-a spus că nu e nici un pericol. "
No problem, sir. Doar muşte.
Good Night!"
Am coabitat făcând duş împreună cu muştele care se bucurau ca şi noi de un duş rece şi am căzut
într-un
somn în care visam că suntem în mijlocul unui templu înalt în faţa unor
zei uriaşi în formă de muscă de vin înconjuraţi de un alai de muşte
curate care ne cântă imnuri. Aşa o fi arătând Nirvana?
Dimineaţa muştele plecaseră. Eram singuri şi stingheri. Am împachetat şi când am ajuns în
lobby-ul hotelului Subash, şoferul nostru care
s-a dovedit a fi o încântare în toată călătoria, cu zâmbetul lui care nu
l-a părăsit aproape niciodată, ne aştepta.
"
Mr. Radu, we go Rajasthan."
"
Yes, Subash, dar unde ajungem azi?"
"Jhunjhunu"
.....
Citisem că India este singura ţară unde dacă închiriezi maşină cu şofer
este mai ieftin decât una pe care o conduci tu, dar doar când am ajuns
pe drum am înţeles de ce. Dacă o conduci singur sunt şanse infime ca să o
mai aduci înapoi, iar cât despre tine....
Moştenirea engleză îi face pe indieni să conducă pe stânga, dar
drumurile erau aşa de înguste că nu puteai să alegi o anumită parte, ci
mergeai ca toţi ceilalţi pe mijloc. Tot pe mijloc veneau şi cei din
sensul opus iar acel mijloc era de fapt tot drumul, o bandă de fost
asfalt, dantelat, nepavat de la plecarea englezilor, de mărimea unui
camion. Toţi claxonau cu o voluptate accentuată de mesajele înscrise
peste tot: "
Please Honk" - "Va rugăm claxonaţi".
Camioanele, cunoscute după termenul englezesc de
lorry, sunt
stăpânele acestor drumuri. Merg cu aplomb pe mijloc cu viteza ameţitoare
de 40 km/h claxonând continuu şi gonind din drumul lor orice mişcă sau a
mişcat înainte de trecerea lor.
Noaptea, numărul lor se triplează şi şoferii conduc drogaţi ca să poată
rezista mai bine oboselii. Rezultatele se văd dimineţile când numărul
lorry-urilor răsturnate creează o imagine de apocalipsă pe drumuri.
Peisajul drumului era "bucolic" cu turme de capre, vaci mai mult sau mai
puţin sfinte, bivoli, cămile şi chiar elefanţi apărând în acest trafic
brownian şi înconjurând maşina complet, doar ca să se răspândească
zăpăciţi când un claxon de camion se auzea din faţă. Motociclete şi
biciclete zburau la vederea camioanelor iar oamenii îşi făceau toate
treburile pe drum sau pe lângă, complet detaşaţi,
într-o stare aproape contemplativă.
Maşina noastră merge ca vântul la 40km/oră. Este un Ambasador construit
în 1995 după un design neschimbat, conceput de englezi în 1938. Nu are
scaune, ci o bancă în spate şi evident că nu are centuri de siguranţă,
că nu erau obligatorii înainte de război. De fiecare dată când vedem cum
se repede câte un camion către noi venind drept în faţă, ne gândeam că
unii mor cu crucea în faţa şi noi cu un semn pe care scrie TATA, dar
Subhash virează în ultimul moment şi,
într-un nor de praf de pe laterala drumului pe care mergem cu toţii cu convingere, dispare camionul sinucigaş şi ne continuăm drumul.
"
No problem, sir! Maşina asta este binecuvântată. Aici îl avem pe
Lord Shiva, aici pe Lord Krishna, avem şi o Biblie şi un Coran. Toţi
zeii sunt în maşină". Din păcate, nu suntem aşa de convinşi după ce
citisem despre câte maşini care nu au fost binecuvântate
s-au strivit în ziua precedentă, aşa că ne uităm prin parbriz ca
într-un joc electronic cu o singură viaţă dar, fiind în India, cu posibilitatea de reîncarnare.
Toropiţi de căldură şi de schimbarea de fus oprim la un popas pe
autostradă curat şi frumos aranjat. Primul contact cu mâncarea din India
îl avusesem cu o zi înainte când Subhash ne dusese la prânz la un
restaurant. Locul era foarte simplu, cu mese de lemn pe care erau căni
de metal cu apă rece de care însă nu ne încumetăm să ne atingem,
mâncarea fiind servită în tăvi mari de metal inoxidabil, atât de
fierbinte de aveai impresia că voiau să retopească tăvile. Eu
m-am încumetat să iau ceva de mâncare, dar Cristina
şi-a ales meniul apostolilor de pâine "nan" cu apă pe care
l-a ţinut apoi câteva zile, până când
şi-a dat seama că, în ciuda a ceea ce am mâncat, eu încă mai mişc. Mai încet, dar totuşi viu.
Am luat ceva de mâncare în restaurantul popasului care era aşa de curat că nu mai voiam să plecăm. Parcă presimţeam ceva.
Ne-am continuat drumul croşetând camioane pe
dantela de asfalt până am ajuns în Shekhawati. Regiunea a fost cândva
foarte prosperă. Negustorii care făceau comerţ intre cele două mări ale
Indiei, Golful Bengal şi Marea Arabiei, treceau prin această regiune în
drumurile lor. Cu timpul
şi-au făcut aici reşedinţe, locul fiind
într-un fel la jumătatea drumului intre Calcutta şi Gujarat. Averile făcute în comerţul prosper
le-au investit în case foarte mari, cu multe etaje pictate înăuntru şi afară, numite
haveli.
Dacă la început au folosit motive tradiţionale florale sau religioase
cu pictură narativă din viaţa lui Krishna, cu timpul influenţa engleză
s-a făcut simţită prin tehnologia modernă adusă de ei. Aşa că, pentru a fi "cool" sau cum
s-ar fi numit la vremea aceea, au început să picteze casele cu scene de cavalerie, maşini şi trenuri
într-un "pastiche" de necrezut.
Haveli-urile
sunt impresionante şi merită tot efortul de a ajunge aici numai pentru
ele. În plus ceea ce fascinează este şi contrastul dintre aceste imense
vile şi sărăcia
oraşului-sat care are majoritatea drumurilor nepavate scăldate
într-un praf etern.
După 5 ore de condus din care încă nu ne reveneam că am scăpat cu viaţă,
navigând pe drumuri în descompunere, căldură sufocantă, praf şi
gunoaie, Subhash intră victorios în locul unde vom dormi seara; o oază
de verdeaţă cu un bazin albastru în mijloc, înconjurat de cabane pictate
înăuntru şi afară cu teme similare cu cele de pe
haveli, cum aveam sa constatăm mai târziu. Totul curat şi parcă evadat din lumea în care ne petrecusem ziua.
"
Like it?"
"Da, Subhash. Mulţumim. Foarte frumos"
Ah. Deci poate fi mult mai bine. Cred că aici este foarte diferit decât
în Delhi, că numai oraşele sunt murdare. Aici este la ţară, viaţă
bucolică, curăţenie, aer curat. Dar cât de bucolică era am văzut
imediat....
...
Primul lucru care
ne-a lovit a fost mirosul.
Pestilenţial şi atotcuprinzător. Nu era cel din Delhi şi care aveam să
constatăm că era peste tot în India, ci unul mult mai pregnant; un miros
dulceag de putregai şi hoit care pătrundea orice spaţiu şi care venea
în valuri.
Oraşul era însă fascinant. Nehru Bazar este inima oraşului, plin de
viaţă şi debordând de energie cum numai în India poţi întâlni.
Haveli-urile pictate gardau străzile,
toate decorate "gaudiesc" cu zei albaştrii, elefanţi, cămile, scene de
cavalerie, oameni cu joben, bărbaţi privind prin lunete, maşini şi
trenuri, şi cu imagini ale vechilor negustori prosperi şi ai familiilor
lor. Curţile interioare erau o oază de linişte şi pace. Când intrai în
ele aveai senzaţia că eşti teleportat
într-o cu totul altă lume.
Cel mai important templu al oraşului, Rani Sati este dedicat soţiei lui
Abhimanyu, fiul lui Arjuna, eroul Mahabharatei, care a murit în luptă.
Tradiţia veche cerea ca la moartea soţului, soţia să se
auto-imoleze,
tradiţie numită "Sati" care paradoxal rezistă chiar şi în ziua de azi
în ciuda opoziţiei formale a guvernului. Conform legendei templului,
Uttara, soţia lui Abhimanyu, a comis "
Sati Puja"
aruncându-se pe rugul funerar al soţului şi, conform legendei locale,
făcând-o din nou şi în următoarea viaţă de simplă săteancă, în reîncarnarea oferită de Lord Krishna.
Templul are o faţadă impunătoare, făcută din sute de coloane gardând
balconaşe pictate, din vârful căreia toţi zeii adunaţi se uită la
mulţimea de curioşi şi pelerini de dedesubt. Este un magnet pentru
credincioşi şi pelerini
care-l creditează cu o mulţime de minuni şi vindecări
într-o lume construită în întregime din miracole.
Deja trecuseră vreo două ore în care nu ne împunsese nici o vacă, dar
mirosul ne dobora. Era din ce în ce mai greu să respiri şi începuseră şi
ochii să lăcrimeze din cauza fumului care era peste tot.
În faţa noastră era Ketri Mahal, un palat ruinat pe câteva etaje de
coloane şi balcoane. Palatul era complet părăsit, fără urmă de mobilier,
plin de lilieci care zburau printre maiestoasele saloane goale, pline
de un miros penetrant de guano. Am început
să-i
urcăm treptele care ne duceau pe terasa de pe care puteam să admirăm
oraşul. Mirosul oraşului era din ce în ce mai pregnant, aproape de
nesuportat, şi pentru prima dată în viaţa mea de călător, care mă
consider foarte rezistent, mă gândeam cu jind la resortul curat din care
plecasem. Poate Subhash avusese dreptate...
De pe terasă se vedea oraşul tremurând dedesubt sub fum în lumina
crepusculară, iar mirosul atinsese climaxul. Şi atunci am văzut de unde
vine....La baza palatului,
într-o parte, chiar
spre oraş, era maldărul de gunoi. Focuri ardeau scoţând un fum dulce,
cadavre de animale zăceau acoperite de muşte, câini flămânzi se agitau
muşcând din hoituri, vacile păşteau liniştite lângă mormanul de gunoi,
înconjurându-l de munţi de balegă, totul
într-un miros pestilenţial. Imaginea era parcă scoasă
dintr-un tablou de Bosch, dar pe care
nu-l admiram
într-o pinacoteca
chic, ci în lumea reală, adevărată, tangibilă si olfactivă în care ne învârteam şi noi.
Am coborât în fugă treptele palatului acompaniaţi de radarul liliecilor şi a mirosului lor de guano şi am
luat-o direct spre bazar unde am putut distinge de la mare distanţă zâmbetul salvator a lui Subhash.
"Mr. Radu,
v-a plăcut?
Veeery beautiful!"
.....
"Cât este până la Jodhpur?"
"Vedem noi pe drum", zice el şi drumul prinde viaţă cu acel trafic
haotic de maşini fără lumini, cu claxoane asurzitoare, cu orice fel de
vehicul care merge pe sensul unde are treabă în ciuda îndemnurilor
repetate înscrise pe margine drumului de a nu conduce pe sens opus, cu
animale care par în transă profundă în mijlocul singurei benzi de
circulaţie, cu oameni care sar din faţa motocicletelor care virează din
faţa maşinilor, care evită camioanele care parchează fără nici o lumină
în mijlocul drumului, ca
să-şi schimbe roţile,
timp în care toată familia traversează drumul cu mâncare pentru şofer
gătită la focul încropit pe marginea drumului.
.....
În faţă vedem venind drept către noi două camioane, aparent
depăşindu-se. Dintr-unul
ni se fac semne disperate de către un grup de oameni care stau pe
platformă, ca să ne dăm la o parte. Subhash virează brusc în câmp
într-un
nor de praf şi trece în viteză pe lângă cele două camioane, al doilea
fiind tractat ca o remorcă, dar cu o sfoară, aşa că merge şi el pe unde
apucă. Am scapăt şi de data asta! Imediat însă drumul devine complet
blocat şi ne strecurăm
printr-o cireadă de
cămile. Suntem înconjuraţi de ele şi parcă le respirăm respiraţia.
Scăpăm, dar dăm de o turmă de capre, apoi evident de multe vaci cu
coarne colorate de diverse forme, şi în final, pentru decorul exotic,
dăm şi de câţiva elefanţi. "Inspectori de trafic" spune Subhash.
După câteva ore bune de mers, chiar după ce trecusem pe lângă un oraş
unde se fac teste nucleare, în mijlocul câmpului, Subhash opreşte din
senin: "
Little stop". Se duce în spatele maşinii unde urinează mulţumit. Se întoarce zâmbind:
"Sir, India este o toaletă publică uriaşă", după care dă drumul la
motor. Pe marginea drumului nişte vulturi mănâncă un cadavru a cărui
formă nu se mai distinge. Probabil un bivol de apă...
Lhasa, Tibet
Îl văzusem cum se strecurase prin spatele meu spre candelele cu unt de
iac. În roba roşie şi intonând o mantră, încet ca din altă lume. Le-a aprins pe fiecare cu grijă, şi-a dus mâinile la inimă de parcă şi-ar culege sufletul din piept şi l-ar oferi ca ofrandă către fitilurile pâlpâitoare. Mă văzuse, că s-a
mai uitat odată lung către mine, şi a ieşit. Eram singur în templu. Nu
era un templu oarecare dar cu siguranţă nici unul unde se înghesuie
autobuzele cu turişti. Erau efigii vechi, vreo mie după cum zice
legenda, rănite rău de săbiile Revoluţiei Culturale. O apoteoză a
distrugerii, a inculturii prosternată la rang de lege, aşa cum s-a
întâmplat peste tot în lume la instalarea comunismului. Veniseră
gărzile roşii şi spărseseră statui vechi de sute de ani care respirau
spiritul locului. Cu idea de a distruge religia şi cu ea spiritualitatea
în speranţa acaparării sufletelor oamenilor. Nu erau primii care făceau
asta. O făcuseră mulţi năvălitori în istoria pe care am învăţat-o şi în cea care încă nu s-a
descoperit ca să se scrie. Nu poţi cotropi locurile fără suflete.
Pentru ele este bătălia. Mă uitam la statui şi puteam încă să văd
distrugerile forţelor tenebre, fresce zgâriate, udate şi şterse, statui
încă sparte şi multe locuri goale. Dar totuşi locul mustea a istorie şi
cele 1000 de statui erau acolo. Mă gândeam că erau poate numai de decor,
pentru călători ca mine pierduţi prin temple odată importante şi acum
uitate. Poate nu mai era nimic profund ci doar o mică pojghiţă la
suprafaţă. Lumânările cu unt de iac licăreau magic aducând puţină
lumină, o lumină tainică, în capela care înconjura muntele. Am admirat,
am filmat, m-am închinat şi am coborât treptele să plec şi să mă duc prin alte locuri.
M-a văzut şi mi-a făcut semn. Nu ştiam ce voia şi mi-am pus mâinile la piept în salutul tibetan şi am dat să plec.
"Tashi Deleh!"
Nu, nu asta voia. Mă invita la el în chilie vorbind în tibetană, într-o
încăpere pe cealaltă parte a curţii. Ce să fac la el în chilie? Îmi
făcea semne să vin. OK, mă duc, chit că nu avem cum să ne înţelegem pe
nici o limbă.
Mi-a făcut semn să mă aşez pe un scaun şi el s-a aşezat pe o laviţă care servea de pat. Deasupra erau imagini sfinte şi portretul celui de-al 10-lea Panchen Lama, a cărui imagine este tolerată în Tibet, chit că a criticat dur regimul comunist, lucru care l-a
aruncat pentru 18 ani în închisoare. La un moment dat a început să
caute ceva pe un fel de ladă care servea ca masă. A scos nişte pături, o
faţă de masă, şi le-a dat la o parte. Apoi nişte cărţi şi o altă învelitoare iar sub învelitoare mi-a
făcut semn să mă uit. Şi astăzi îmi dau lacrimile când îmi aduc aminte.
Era o poză a lui Dalai Lama. Era cel mai de preţ lucru pe care-l avea şi a vrut să-l împartă cu mine, să mi-l
arate. Ştia că dacă aş fi fost un informator, ar fi intrat în
închisoare imediat. Poza Sfinţiei Sale este interzisă în Tibetul ocupat
de chinezi. Religia este permisă dar doar de faţadă atât timp cât nu
afectează bunul mers al Chinei şi al Partidului Comunist. Călugărul a
vrut să o împartă cu mine, să-mi dea o parte din inima lui; unui străin de care niciodată nu a auzit şi pe care nu o să-l
mai vadă niciodată. Nu aveam nevoie de o limbă comună să comunicăm.
Tăcerea era comunicarea cea mai intimă şi stând lângă el simţeam că nu
eram separaţi, ci un tot.
Ce puteam să-i ofer eu lui? Nimic, pentru că atunci când mi-am ridicat privirea i-am
văzut fericirea din ochi şi ştiam că nu avea nevoie de nimic. Puteau
veni şi gărzile roşii cele noi, şi poliţia chineză şi toţi banii din
lume şi nimeni nu-i putea lua decât cel mult
libertatea sau chiar şi viaţa, dar nu şi fericirea de a fi în suflet cu
cel care îi este ghid în viaţă. N-am să pot să-i uit bucuria că a putut să-mi arate această imagine. Ce înţelegem noi când vedem poza lui Dalai Lama în New York Times? Absolut nimic. Pentru el era totul.
Radu Polizu
Cartea poveştilor uitate
Editura Scrisul Românesc, 2016
Citiţi o
cronică a acestei cărţi.
*****
Fragment
Nostalgii cu Fidel (Cuba)
Raquel
"De unde eşti? Canada, Italia, Spania?"
"Statele Unite"
Se opreşte ca trăznită
şi-i văd pe faţă o tresărire. Apoi un zâmbet începe să se formeze.
"Aţi început să veniţi. Dar se poate acum?"
"Se putea şi înainte dar acum este mai uşor"
Râde cu poftă.
"
Somos amigos, ahora" (Suntem prieteni, acum) şi imediat, aproape fără răsuflare: "Ce o să se întâmple cu
embargo-ul?"
Asta este în mintea tuturor,
embargo-ul care
i-a sărăcit şi izolat ca nimic altceva.
Embargo-ul care a transformat ţara
într-un muzeu viu cum rar mai poţi întâlni; cu maşini impecabil menţinute din anii 50, cu mobilă
antique care este norma mai mult decât excepţia în interioare somptuoase
care-şi deschid ferestrele spre curţi sordide; cu o muzică electrizantă cântată exclusiv
live până la orele mici ale dimineţii; cu jineteras
care-şi
completează imposibilul câştig din timpul zilei cu tot ce le pot oferi
străinilor în timpul nopţii; cu lipsa aproape totală a Internetului; cu
un singur ziar şi fără reviste, toate prezentând singurul punct de
vedere, cel al guvernului; cu cartele de alimente folosite în magazine
cu rafturi goale de lucrurile necesare, dar pline la refuz de sticle de
rom şi cu "nechezolul" pe
care-l credeam o invenţie a unei minţi bolnave
est-europene.
Stau
într-un balcon alb de fier forjat atârnat peste o stradă unde păşesc încet oameni ca
dintr-o
altă lume. Totul este nou: mirosul străzii, parfumul aerului, zgomotul
difuz, fumul automobilelor, rumba paşilor lenţi pe caldarâm, strigătele
dintre balcoanele vecinilor
chemându-se unul pe celălalt şi încerc
să-mi fac ordine în gânduri, să pot înţelege mai bine ce
s-a întâmplat azi. A început ca o zi obişnuită de călătorie sărind
într-un autobuz spre aeroport în Mexico City, imigraţia, controlul de rutină la aeroport, un
capuccino
rapid înainte de îmbarcare, totul la fel, predictibil, universal
valabil, uniform, plictisitor. Avionul de Havana, care servea băuturi
alcoolice în pahare de apă pe care le umplea cu tequila sau rom până la
jumătate, suna ca un bar la
Happy Hour.
Aterizarea la Havana a declanşat primele amintiri. Terenuri goale
necultivate intersectate uneori de drumuri înguste de pământ a fost tot
ceea ce am putut vedea în jurul aeroportului şi, în ciuda mai multor
porţi cu tunele, nu erau mai mult de trei avioane pe pistă. Semăna atât
de mult cu Bucureştiul în anii 90. Întregul interior pictat în roşul
comunist, absorbind ca
într-o cameră vidată cozile lungi,
într-o atmosfera uşor tensionată de multiplele întrebări ale ofiţerilor îmbrăcaţi în uniforme. Cu un zâmbet larg,
le-am arătat paşaportul românesc şi viza pe care o luasem la
check-in în aeroportul din Mexic.
Nu-i interesa nimic decât dacă am Ebola, de parcă toate relele din lume se adunaseră
într-un singur virus mutant călătorind peste ape.
Mi-a cerut să verifice orice alte paşapoarte pe care le am ca să vadă pe unde am fost şi, după ce
s-a liniştit că de la mine nu ia boala,
mi-a
zâmbit: "Vreţi să vă pun ştampilă de intrare?". La bagaje, am ajuns
după o altă verificare corporală ca cea de la intrarea în avion, după
care o fată
mi-a cerut paşaportul pentru un "control de rutină". "
Hables espaniol?",
întrebare inutilă pentru că era singura limbă în care putea conversa,
ceea ce aveam sa aflu curând de la toţi compatrioţii ei. De rutină sau
nu, a apărut un câine să ne miroase bagajele celor 4-5 occidentali, cu
siguranţă toţi
non-mexicanii din avion. Câinele
mi-a lins cornul de la micul dejun care atârna în rucsac iar stăpâna
s-a declarata mulţumită: "
Solamente pan, no drogas".
M-am repezit afară prin sala de la sosiri, mai mică decât un terminal vechi în anii 80 din România, drept spre un taxi care
m-a
luat aproape din mers pe drumul de 4 benzi, înconjurat de copaci şi
zone verzi, cu clădiri ocazionale, şcoli, puţine case, întregi suprafeţe
care în orice altă ţară ar fi fost construite bloc cu bloc. Lipsa
construcţiilor dă un sentiment de aerisire ca şi drumul în sine care
este aproape gol, câteva camioane împrăştiate, biciclete, un tractor şi o
mulţime de oameni, toate la un loc cu vechile maşini americane, care
sunt peste tot
într-o uluitoare paradă de
stiluri şi culori. Se claxonează reciproc, se opresc una lângă alta pe
autostrada goală la o mică şuetă strigată prin geamul larg deschis,
maşinile care vin din spate
evitându-le cu
graţie fără să claxoneze. Nimeni nu se grăbeşte. După aproximativ 25 de
minute şi aproape tot atâţia dolari am intrat pe bulevardul principal al
vechii Havane, pe străduţe cu clădiri prăfuite şi scorojite care
stăteau să cadă peste noi şi am sunat la soneria uşii lui Raquel. Uşa se
deschide şi ca prin magie sunt teleportat
într-o altă lume departe de praful străzii,
într-un interior elegant decorat cu gust unde rapid o cafea cubaneză se materializează şi o conversaţie se porneşte.
Raquel este jovială. De meserie este inginer mecanic la 40 şi ceva de
ani, locuind cu cei doi copii adolescenţi în casa moştenită de la bunica
ei, pe care se străduieşte să o repare şi să o întreţină continuu, un
lucru aproape imposibil şi categoric eroic. Plafoane de cinci metri
înălţime cu ferestre şi uşi de aproape aceeaşi dimensiune conectează
camerele la un coridor îngust care lasă să treacă prin casă o briza
răcoroasă. Raquel îmi vorbeşte despre viaţa ei din Cuba comunistă.
Ascult cu interes relativ distant, dar fără
să-mi dau seama, treptat, povestea ei mă aruncă cu forţă
într-o călătorie de timp. Raquel îmi descrie viaţa mea de acum 30 de ani în România, cu toate detaliile pe care
le-am uitat deja, ascunse în cutele minţii sau poate pe străzile New
York-ului.
Când am plănuit să merg în Cuba nu am luat asta în considerare.
Sistemul comunist al insulei devenise pentru mine doar o virgulă în
lista de dictaturi cu care eram familiarizat din multiplele mele
călătorii în zone tulburi şi era aşezat în minte pe raftul aferent. Un
fel de dinozaur
într-o lume în continuă schimbare şi adaptare. Niciodată nu
m-am gândit că
m-aş putea cufunda venind aici din nou în trecutul propriei mele vieţi, cu o asemenea forţă pe care
mi-a dat-o
aceasta primă întâlnire. Am fost prins în ea emoţional, mai ales
fascinat de surpriza neaşteptată. Raquel nu îmi povestea ca unui străin,
unui
"norte-americano", ci ca unui vechi prieten, o discuţie din toată inima, o inimă mare care
m-a
urmărit şi ajutat în toate incursiunile mele prin insulă. Vorbind cu ea
în acele momente am ştiut că în Cuba voi găsi ceva unic şi îmi dădeam
seama că zilele următoare vor reprezenta ceva special pentru mine.
Poveştile mă purtau ca în transă
într-o stare
de relaxare la care stilul meu compulsiv nu era adaptat. Aveam impresia
că am tot timpul din lume la dispoziţie, că pot vorbi cu ea până la
miezul nopţii, că nu trebuie să merg nicăieri, să vizitez nimic, timpul
nu avea limite, era nesfârşit, zilele mele în Cuba arătau ca permanente,
o atmosfera de pace pe care nu am mai
întâlnit-o în alte călătorii. Cuba coboară peste tine un văl de linişte pe care aveam
să-l
găsesc în toate zilele petrecute în insulă, în Havana sau în afară, o
bucurie de viaţă unde nimic nu mai conta decât existenţa simplă de zi cu
zi, fără ştiri, email, Facebook, Internet, ziare sau CNN, contemplând
totul prin
mojito-ul pe
care-l aveai în faţă, pe masă. După o vreme nu mai voiam să ştiu nimic şi refuzam pe oricine care voia
să-mi povestească de Putin sau Ucraina sau despre ISIS. Era Nirvana fără meditaţie,
pot sau rom, dar plutea în aer
şi-l absorbeam continuu prin toţi porii. Ay, Cuba!
În Cuba există două monede, CUC, peso convertibil, care poate fi folosit
oriunde în ţară şi este raportat la dolarul american şi
pesos nationales,
care este evaluat la aproximativ 4c americani, care poate fi utilizat
pentru cumpărarea produselor din magazinele subvenţionate de guvern,
produsele alimentare de baza care se vând pe cartele. Ambele monede sunt
în circulaţie şi unele preţuri la produse vândute liber, cum ar fi
îngheţata, pizza sau
sandwich-uri, pot fi listate în
pesos nationales.
Pe lângă acestea, toate produsele care se vând pe cartela: 2,5 kg de
orez pe luna pentru 5 pesos, 0,5 kg de pui, carne de loc, o chifla pe
zi,
nechezol, zahar, ulei când se găsesc, toate se vând în
pesos nationales.
......
Cuba este o ţară condusă în sloganuri chiar şi alea prost administrate
care au dus în timp la o pauperizare incredibilă. Sovieticii au fost un
"sugar-daddy"
care a creat o relaţie de dependenţă neiubita de nici unul din
participanţi, dar vitală pentru supravieţuire. La un an după plecarea
ruşilor nici o urmă de moştenire nu mai rămăsese în ţară de parcă cei 30
de ani de dependenţă au fost obliteraţi, cubanezi abia aşteptând să
şteargă repede cu buretele o colaborare de care nici măcar comuniştii nu
era prea mândri. Dar plecarea ruşilor a fost catastrofală pentru
economie declanşând ceea ce Fidel a denumit "perioada specială", ani
când guvernul nu a mai fost în stare să producă necesarul de trai şi
oamenii mureau de foame. Străzile oraşelor
s-au umplut de animale de casă care au fost lăsate libere să se descurce, iar oamenii
s-au
suit pe plute improvizate şi au pornit în exod spre Florida din portul
Mariel. Un rezultat predictibil al unei economii bazate pe un singur
produs, trestia de zahăr, şi un singur client, Rusia sovietică. Singura
salvare
s-au dovedit banii celor fugiţi în
mult urâtul Miami, care au fost lăsaţi să curgă în ţară şi au ajutat
oamenii, şi guvernul, să supravieţuiască. Aşa au început şi reformele de
după retragerea lui Fidel, forţate de împrejurări şi nu de convingeri,
inclusiv închirierea camerele particulare, o afacere înfloritoare
într-o ţară în care camerele de hotel sunt puţine,
aducându-i lui Raquel în doi ani acelaşi venit pe care
l-ar
fi câştigat în 25 de ani de inginerie. În Cuba câştigi incomparabil mai
mult dacă conduci un taxi decât dacă eşti doctor, o piramidă inversată
de valori care creează confuzie în rândul tinerilor.
"Ei pretind că ne plătesc şi noi ne prefacem că muncim" este
mantra oricărui sistem comunist pe care am
auzit-o
rostită pe străzile Havanei. Cunoscând această mentalitate, cubanezi
din America spun că Miami este de fapt o şcoală reformatoare pentru
conaţionalii lor, neobişnuiţi cu un sistem constant de muncă.
Diego
Pentru un călător obişnuit cu deplasările rapide şi pe distanţe lungi, Cuba te încetineşte
aducându-te în timp scurt la ritmul local.
Nu-ţi
trebuie mult timp în insulă ca să îţi dai seama că eşti blocat în
peisaj şi nu poţi să te plimbi cu uşurinţă. Autobuzele sunt rare, în cel
mai bun caz două pe zi, orarul lor fiind păzit ca un secret
guvernamental; biletele se vând în mod normal cu o zi în avans numai de
la autogară, la care ca să ajungi îţi trebuie puţină răbdare sau un
taxi, necesitând o întreagă excursie ca să o găseşti. Obişnuit cu alte
destinaţii din lumea largă ai mereu în gând să închiriezi o maşină. Dar
în Cuba nimic nu este simplu, mai ales închiriatul unei maşini, operaţie
destul de scumpă şi complet nesigură; a parca o maşină nesupravegheată
noaptea este cu siguranţă o aventură
într-o ţară unde orice piesă străină are mare căutare şi a fura piese
dintr-o maşină parcată este o
bonanza şi nu aduce nici riscurile jafului, un lucru care se întâmplă de altfel foarte rar.
"Aveţi o maşină de închiriat?" întreb la o agenţie din Trinidad de Cuba,
oraşul cel mai interesant şi foarte vizitat din centrul insulei.
La birou stau doi indivizi care fumează în faţa unui mare ceaslov pus pe
masa simplă de lemn. Pe perete un portret a lui Che zâmbeşte la noi din
spatele fumului unui trabuc.
"Când vă trebuie?"
"Chiar şi acum aş
lua-o, dar cu siguranţă mâine"
Se uită la mine de parcă
i-aş fi cerut copilul. Mai stă puţin, se uită pe hârtii, apoi unul la altul.
"Ce tip de maşină doriţi?"
"De care aveţi. Una mică aş prefera, dar merge oricare"
Iar stă şi se uită la mine, la hârtii, pe geam, fumează. La Che nu se uită.
"Cea mai mică maşină costă 70 CUC pe zi plus 45 CUC benzina pe care o
plătiţi la început" şi se uită la mine aşteptând să refuz preţul care
este mai mare decât al unui Mercedes de închiriat în America.
Vede că nu răspund şi mă gândesc, aşa că mă fixează din nou cu privirea
şi-mi dă lovitura de graţie:
"... Dar nu avem nici o maşină pentru mâine. Mai degrabă există o şansă
să primim o maşină poimâine dar mai mult ca sigur o să avem una care se
întoarce de weekend". Parcă eu
m-aş muta în
Trinidad. Aşa am renunţat să mai merg în Oriente. Cu ce să ajung ca să
mai apuc să văd şi altceva pe parcurs? Iar cu avioanele ruseşti fără
piese de schimb parcă nu aş face ruletă rusească.
Plec gânditor din agenţie şi mă afund în zgomotele pieţei, a străzilor
şi bicicletelor, a cozilor din magazinele de stat, a cacofoniei de
claxoane răguşite a taxiurilor vechi care îmi aduc aminte de ce îmi
spusese cu o seară înainte Don Francisco, gazda mea: "Si queres un taxi,
no problem" (dacă vrei un taxi nu este nici o problemă). Taxiul este
salvarea!!!...
Diego a apărut la timp
într-un Peugeot care văzuse vremuri mai bune. Recent terminase facultatea de arte plastice
care-l
repartizase ca profesor de desen la o şcoală pentru un salariu de
15CUC/lună. Evident că nu putea trăi din salariul ăsta aşa că refuzase
slujba
şi-şi făcuse rost de acest Peugeot din 1993 pe
care-l cumpărase
vânzându-şi Lada pe care o avusese mulţi ani.
Peugeot-ul mergea mai bine şi cu el putea să plimbe străinii în jurul
Trinidad-ului, câştigând
într-o singură zi de şase ori mai mult decât salariul de profesor de desen
într-o lună.
Diego arăta ca orice tânăr.
Jeans strânşi pe picior, un
T-shirt cu o formaţie de rock şi o tunsoare cam
punkistă.
Am plecat prin Vale de Ingenios, locul plantaţiilor de trestie de zahar şi a morilor
care-l prelucrau. Acestea erau numite "
ingenios"
şi, de la un punct panoramic care acoperea toată valea, am încercat să
zăresc plantaţiile, dar spre marea mea dezamăgire nu am văzut nici un
fir de trestie de zahăr la orizont:
"Nu mai este trestie de zahăr în Trinidad" îmi zice Diego.
"Cum adică, în Cuba nu mai există trestie de zahăr?" întreb eu mirat "Dar zahărul din ce se face?"
"Nu-l mai facem aici. Îl importăm din Venezuela", îmi spune el foarte relaxat ca în bancul cu schimbul din CAER.
Despre prietenia conducerii Cubei cu "Il Grande Amigo" auzisem şi o
puteam vedea pe multe pancarte în ţară. Figura lui Chavez zâmbea din
postere şi de după mormânt către toţi cubanezii
care-l
priveau cu indiferenţă. Zahărul a fost exportul principal al Cubei care
a putut să ţină economia subvenţionată de sovietici treizeci de ani.
Când americanii au refuzat să mai cumpere zahar cubanez după revoluţie
ca răspuns la naţionalizările din Cuba, sovieticii au declarat că ei vor
prelua întreaga producţie. Colapsul economic urmat descompunerii
Uniunii a adus şi anularea contractului de cumpărare a zaharului cubanez
care a adus în Cuba criza afectând economia ţării pe termen lung.
Tinerii, Diego printre ei, au oroare de gerontocraţii care conduc ţara
şi nu aşteaptă nimic bun de la ei. Cum aparatul represiv este la post,
nimeni în Cuba nu crede că poate face ceva concret în răsturnarea
regimului şi doar pot spera că actualii lideri vor dispărea de la
natură, dar lucrurile nu sunt aşa de simple. "Come es il cambio?" (Cum
este schimbarea?) este pe buzele tuturor.
Aici, în Vale de Ingenios poţi vedea cel mai bine rezultatele fostei
ideologii în acţiune. Vechile plantaţiile de trestie de zahăr se
încearcă să fie scoase din paragină sub formă de sitio
arheologico,
pentru a fi valorificate în itinerare turistice ale celor veniţi aici
să vadă o parte importantă a istoriei cubaneze. Orice revoluţie
comunista a urât cu patimă proprietatea privată; proprietarii au fost
aruncaţi în închisoare, iar terenurile au fost naţionalizate şi
gestionate de către "muncitori şi ţărani", la fel ca în toate celelalte
ţări comuniste. Treaba a mers cât a mers după care, în cele din urmă
totul a fost lăsat în ruină şi producţia
s-a
prăbuşit. Toate "ingenios", morile de zahăr de pe plantaţiile de
trestie, părăginite pentru decenii sunt acum în curs de renovare, cum ar
fi San Isidro, sau complet refăcute ca
Mutaza-Iznaga,
o latifundie bine conservată, cu un turn înalt care conferă o vedere
panoramică a întregii văi. Chiar şi vechea cale ferată folosită până nu
demult pentru transportul de trestie de zahăr, dar dezafectată pentru o
perioadă, a fost reactivată iar trenul cu locomotivă cu aburi transportă
acum "
touristas" şi îi opreşte în gări adormite unde doar cai la
trap pe străzile prăfuite te fac să tresari din melancolie. Staţia de
cale ferată în Iznaga arată exact ca cea în care Butch Cassidy şi
Sundance Kid au coborât din tren în Bolivia: cu puii de găină mişunând
printre linii şi măgarii aşteptând să fie încărcaţi, toţi letargici în
soarele arzător al drumului prăfuit. Pe aleea pe care se merge la turn,
femeile vând rochii şi feţe de masă dantelate scoase şi ele parcă din
acelaşi timp cu cel al haciendei, transformată acum în restaurant.
.....
"Deci nu este aşa de rău în Cuba după cum zici!? Dar lumea mai pleacă?
Am auzit că mai sunt încă bărci în garaje care să fie scoase în nopţile
fără lună". îi spun trecând pe lângă o lozincă care ne îndrumă sa fim
toţi ca Che. De visători, romantici sau criminali?
"Nu se mai pleacă aşa ca înainte în primul rând pentru că
s-au
înăsprit controalele de coastă şi este mult mai greu să le eviţi" îmi
zice Diego accelerând pe lângă o căruţă care trecea prin faţa unui
poster al lui Fidel cu un slogan despre progresul tehnologic, totul pe
un drum complet gol altminteri.
"Dar oamenii mai au încă bărci, dar nu le ţin în Havana că este mai greu
de ascuns, ci prin nordul mijlocului insulei, că aici este cel mai
aproape de Miami."
Distanţa până în Florida este de vreo 90 mile şi exodul Mariel mai este încă viu în mintea multora.
"Dar acum dacă ai bani nu mai este o problemă", îşi continua Diego
confesiunea, "Suni la Miami şi vine şi te ia!" îmi zice pe cel mai
natural ton de parcă
mi-ar spune că o să cheme taxiul din colţul străzii.
"Cum adică? Unde suni la Miami?" îl întreb consternat.
"Dacă ai banii şi sunt vreo 6 persoane, îl suni pe
coyote pe celular în Miami şi în două ore este aici."
Costă în jur de 10.000 CUC/persoana iar
într-o
barcă intră 6-7 persoane. Bărcile sunt numite de cubanezi "lancha",
bărci înguste şi rapide cu patru motoare care fac două ore până în
Miami. Zborul meu ca să ajung în Miami îmi lua cu
stop over vreo 6 ore.
"Dacă garda de coastă nu află din timp de barca care vine, barca este
trasă la mal şi în 15 minute lumea se îmbarcă şi pleacă şi odată ce eşti
în apă nu te mai prinde nimeni pentru ca bărcile gărzii de coastă
cubaneze nu sunt rapide"
"Şi pe coasta Floridei?"
"Acolo trebuie avut grijă că americanii au bărci tot aşa de rapide, dar
cu grijă se poate trece şi dacă ai pus piciorul pe pământ eşti american.
Nu mai ai nici o problemă." îmi spune Diego pomenind legea
care-i favorizează pe cubanezi,
pierna seco, pierna mojado
(picior uscat, picior umed) care le conferă azil dacă au călcat pe
pământ american, dar sunt returnaţi lui Fidel, care vine cu un an de
închisoare în Cuba şi banii luaţi, dacă sunt prinşi în apă.
Ca şi Diego am întâlnit mulţi cubanezi care vorbesc surprinzător de
deschis despre realitatea din Cuba şi sunt foarte doritori să
împărtăşească opiniile cu străinii.
"Nu ne este frica să vorbim pentru că de fapt
lor nu le pasă de
noi. Suntem rămaşi în urmă, izolaţi de lume. Nu avem nici măcar Internet
pentru că ei nu vor să ştim ce se întâmplă în lume. Vor să auzim numai
povestea pe care
ne-o spun
ei"
Albastru dintre continente (Panama)
....
Afară, Los Santos se îmbăia. Cisternele de apă aliniate in 'zocalo'
stropeau întreaga piaţă. Tineri cu furtunuri de grădină îndreptau
jeturile peste cei din piaţă care dansau pe muzica care ţâşnea şi ea din
difuzoare enorme. Lumea se învârtea încet în jurul scuarului
bucurându-se de apa răcoritoare şi bubuitul muzicii. Câteva "
carozzas" obosite luau şi ele parte la festivitate,
învârtindu-se
alene, mulţimea fiind udată din ele. Aş mai fi stat dar trebuia să
ajung la Las Tablas, în mijlocul acţiunii, la vreo 20 km unde era cel
mai faimos carnaval.
În Las Tablas tocmai se terminase udătura de dimineaţă. Străzile arătau
ca după o mare serbare populară, pline de gunoi, mâncare, fructe şi
legume, cutii şi sticle, toate amestecate cu apa care a curs din belşug.
Lumea se împrăştia dar toţi cântau fericiţi şi se adunau în grupuri
să-şi continue muzica. Unul dădea tonul şi grupul continua. O muzică veselă, populară.
Procesul este identic în fiecare zi. Dimineaţa începe pe la 9-10 când încep furtunurile de apă
să-şi
facă treaba. Tirurile de apă combinate cu pistoalele cu spumă îţi dau
puţine şanse să scapi neatins. După o pauză după amiaza, pe seară vin
carozzele cu 'reginele' şi petrecerea continuă, dar fără apă şi spumă.
În faţa bisericii, se ridicase o mare scenă pe care erau proiectoare de
televiziune. Treptat lumea se agită, apar grupuri în piaţă, din ce în ce
mai multă lume. Grupurile cântă şi fac un spectacol deosebit. Mă aşez
în faţa unuia din ele şi filmez continuu. La un moment dat vine un tip
care mă roagă dacă pot să filmez din altă parte că sunt continuu în
cadru pe televiziunea naţională. Îl rog să mă ducă pe o platformă a lor
şi mă duce exact pe scena de pe care se va transmite carnavalul la
televiziune.
Piaţa se aglomerează. Apare un grup care pune artificii pe asfalt care
explodează euforic, lăsând în urmă mult fum dar şi multe resturi care ne
cad în cap pe scena înaltă. Artificiile sunt semnul că parada începe.
Apar "
carozzele" spectaculoase, decorate majestuos cu efecte
impresionante. Unele au cai butaforici care scot abur pe nas, zgomote
înfricoşătoare, toate în dansul prinţeselor împietrite în zâmbet.
Carnavalul din Las Tablas este dramatic prin competiţia care există
între cele două străzi. Strada de Sus şi cea de Jos au fiecare câte o
echipă cu câteva
carozza fiecare. Fiecare echipă apare anunţată
de explozia de artificii în locuri diferite ale pieţei încercând să se
remarce pentru cea mai buna reprezentaţie. Fiecare echipă are o regină
care sunt alese din persoanele educate din societatea locală şi sunt
prezentate ca atare la megafoane. Muzica se amplifică,
carozzele se învârt, apar şi reginele. Între timp constat că lângă locul în care
mi-am
aşezat camera mea video pe trepied este de fapt scena pe care a început
o emisiune tip varietăţi transmisă în direct. Actorii mişună şi se
schimbă, managerul de scenă se agită. Îmi iau rucsacul de pe scaunul pe
care-l foloseam ca să stea prietena actorului principal. A stat toată seara cu ochii
într-un
iPhone pe Facebook, postând poze cu prietenul ei. Începe o altă
emisiune, alţi prezentatori, apare un transsexual care este foarte
cunoscut după cum se pare, că toţi cei din piaţă îl ştiu. Duelul
străzilor se amplifică, muzica bubuie, mulţimea este extatică, berea
curge şi eu stau pe scenă şi filmez de parcă FlyingMonk este sponsorul
spectacolului. Plec în stradă şi mă întorc de câteva ori. În patru ore
cât am stat pe scenă, înconjurat de stele ale televiziunii naţionale,
nici măcar o dată nu
m-a întrebat cineva ce
treabă am eu acolo, la trei metrii de a intra în cadru pe post. Ba mai
mult îşi cereau scuze dacă din neatenţie îmi atingeau trepiedul şi
mişcau camera. Mă gândesc cum ar fi fost dacă eram pe o scenă a CNN în
New York, cu Wolf Blitzer alături;
m-ar fi rugat
să-i cedez scaunul pentru soţie sau să fiu atent dacă sunt atât de amabil să
nu-i intru în cadru? Dar atmosfera din Panama este foarte relaxată, un lucru pe
care-l vezi în toată ţara.
Pe la ora 2 noaptea
m-am decis că am văzut
destul şi am plecat găsind după vreo oră o maşină să mă ducă înapoi în
Los Santos. Piaţa era în aceeaşi vibraţie ca în timpul zilei minus
furtunurile de apă. Boxe gigantice instalate în cele patru colţuri
încercau parcă să dărâme biserica colonială cu vibraţiile lor. Mă
gândeam cum o fi fost când americanii au pus muzica la maxim
să-l
scoată pe Noriega din casa nunţiului papal unde se refugiase. Cum o să
dorm sub tavanul găurit prin care trecea orice? Camera era însă
liniştită şi doar vreo două paturi erau ocupate. Lumea petrecea şi, ca
prin vis,
i-am auzit venind pe la 6 dimineaţa.
La ora 8 însă toată lumea era în picioare la micul dejun în jurul unei
mese lungi înconjurată de tineri din întreaga America latină, veseli şi
entuziaşti, gata pentru o altă zi de
fiesta.
.....
Aş fi vrut să mai rămân dar nu aveam suficiente zile. Asta a fost
totdeauna soarta călătoriilor mele; prea multe lucruri de văzut şi prea
puţin timp. Atmosfera din jurul mesei era electrizantă. Un fel de "
Auberge Espaniol"
ca în filmul lui Klapisch dar care se întâmpla nu în cosmopolita
Barcelonă ci în Los Santos, mica urbe de provincie. Ideile se duelau
între colţurile mesei. Interesante şi incitante; fiecare era din altă
parte, Venezuela, Republica Dominicană, Chile, Rusia, Honduras, Polonia,
Guatemala şi Brooklyn, o republică şi ea, şi ca în majoritatea Americii
Latine limba de preferinţă era spaniola. Observasem asta
într-o altă tură de o lună prin America de Sud unde chiar europenii şi americanii se adresează unii altora în spaniolă.
Mi-am luat rămas bun, rucsacurile în spate şi
m-am
strecurat printre jeturile de apă şi spumă din piaţă care îşi
începuseră activitatea spre drumul prăfuit. Trebuia să ajung în Santa
Catalina, un voiaj cu vreo 4 autobuze, sărind
dintr-unul într-altul pentru câteva ore bune, în stilul caracteristic al Americii centrale. Drumul care părea de nesfârşit
s-a terminat brusc după vreo 5 ore direct în Ocean. Autobuzul a întors în faţa lui "
Il Pinguino", o palapă romantică ţinută de nişte italieni, bătută de valuri pe plaja din Santa Catalina.
De aici se pleacă în Coiba. Transformată din colonie penală în parc
naţional, Coiba este insula cu cea mai diversă şi bogată faună marină
din Pacific. A fost folosită ca închisoare pentru generaţii întregi de
pe la începutul secolului XX până în timpul lui Noriega
care-i ţinea aici pe cei
care-i
contestau conducerea dictatorială a ţării. În insulă, plină de
crocodili pe uscat şi înconjurată de rechini în ocean, închisoarea era
cel mai sigur loc atât pentru deţinuţi cât şi pentru gardieni, puţini
fiind cei care se aventurau în jungla deasă. Nefiind călcat de mulţime
ecosistemul insulei
s-a păstrat intact,
coralii trăiesc, peştii multicolori venind până la mal, delfinii sar si
înoată după barca care saltă pe apă iar dacă pluteşti pe valuri în larg
sub tine se dezvăluie o lume pe care ai
văzut-o
numai în filme; peşti de diverse forme colorează apa albastră şi
cristalină ca nişte petale de trandafiri duse de furtună iar pisicile de
mare şi rechinii, din fericire mici, brăzdează apele. Coiba este un
paradis, motiv pentru care o parte considerabila a insulei este
desemnată habitat protejat de Smithsonian Museum.
Ca să ajungi din Santa Catalina in Boquette sari în câteva autobuze schimbate prin diverse "
terminale".
Orăşelul este situat la poalele vulcanului Barru, cel mai înalt din
Panama. Căldurile de pe malul oceanului sunt aici temperate de
altitudine fapt pentru care mulţi americani îşi fac veacul la pensie
prin zonă. Clima este ideală şi pentru celebrele "
finca", plantaţiile de cafea care acoperă văile din jurul oraşului la o înălţime care conferă recoltelor calităţi deosebite.
Legea de aur a Americii Latine este "Cine are aurul, face legea".
Cafeaua a fost şi a rămas aurul ţinutului. Recoltarea cafelei este
făcuta de indienii locului care sunt plătiţi cam $1 pentru 10 kg de
cafea culeasă. O dată culeasă cafeaua trece
printr-un
proces de umidificare şi uscare, urmat de procesul de prăjire la
diverse grade depinzând de valoarea recoltei şi condiţiile de coacere.
Gradul de prăjire cel mai scăzut care poartă numele de "
American Light" este în mod paradoxal cafeaua cea mai tare.
Aici intre dealuri, răspândiţi în toată zona trăiesc indienii Ngobe. Îi
vezi în timpul zilei în oraş, femeile îmbrăcate în tradiţionalele rochii
colorate numite "naguas", o adopţie adusă de misionari moderni ai
secolului XX. Îşi cară copii în spate prin pieţele oraşului arătând ca
din alt timp, dar vorbind la telefoane celulare. Bărbaţii sunt în junglă
la treabă, lucrând pe plantaţiile de cafea care până de curând erau
fiecare marcate cu o anumită culoare şi putând emite banii lor proprii
de aceiaşi culoare cu care indienii erau obligaţi să cumpere numai de la
magazinele respectivei plantaţii. Iobăgie modernă. Locurile în care
trăiesc sunt înconjurate de o natură superbă plină de cascade ascunse
care se preling în păduri bogate cu o vegetaţie luxuriantă unde quetzali
albaştrii abundă zburând între arbori înalţi
strigându-şi consoartele. Dar sărăcia este lucie, indienii din Panama reprezentând 90% din săracii ţării la o pondere de populaţie de 13%.
Ngobe nu sunt singurele triburi din Panama, o ţară care
şi-a protejat populaţia indigenă. Indigenii sunt răspândiţi în toată ţara trăind în parcurile naţionale sau adânc în jungla
Darien-ului,
istmul care separa, mai mult decât o graniţă Panama de Columbia.
Împinsă afară din oceane în istoria geologica de mişcarea continentelor,
limba de pământ este un teritoriu impasabil de junglă, fără drumuri,
poteci sau poduri, un ascunziş al gherilelor care controlează traficul
de droguri şi atacă oraşele Columbiei. Prima expediţie modernă
organizată de englezi în anii 70 cu maşini de teren a traversat cei 60
km în 3 luni avariind considerabil maşinile.
Embera este un trib care împreuna cu Wounaan populează valea râului Chagres şi afluenţii lui. Am plecat
într-o dimineaţă cu maşina din Panama City
într-un loc pe malul râului San Juan de unde doi indieni îmbrăcaţi numai cu o pânză în jurul brâului
ne-au
luat în lungile lor pirogi şerpuind pe apele râului. Eram aşezaţi la
rând în piroga îngustă conduşi în faţă şi în spate de câte un Embera
care urmărea traseul şi mai şi cobora din când în când dacă barca se
împotmolea în prundul râului. Dintre cei 7 călători am constat cu
stupoare ca 5 erau din New York iar din ei trei crescuseră în orăşelul
meu din Long Island, Great Neck, locul care
l-a
inspirat pe Scott Fitzgerald, şi unde a şi trăit când a scris despre
"West Egg" în Marele Gatsby. După vreo jumătate de oră piroga
ne-a depozitat
într-unul
din sate care îşi aşteptau oaspeţii cu muzică şi bătând din tobe. Toţi
în busturile goale, cântând, copii goi alergând spre casele răspândite
în junglă.
Satul, numit Embera Puru, format din colibe acoperite cu frunze de
bananier adăposteşte în jur de 25 de oameni. Casele sunt construite pe
stâlpi înalţi
care-şi protejează ocupanţii de
animale şi de apele ridicate ale râului. Embera trăiesc în armonie cu
natura, pescuind, vânând şi plantând un număr de recolte ceva mai
departe pe valea râului San Juan. Casele sunt răspândite în junglă dar
relativ aproape de centrul satului unde este o încăpere largă şi
deschisă făcută din frunze de palmier şi acoperită de frunze de
bananier. Acolo au loc toate activităţile satului, unde cu toţi
participă la luarea deciziilor, dansurile ceremoniale, naşteri,
înmormântări, etc. Satul este format din mai multe familii dar fiecare
familie este independentă,
asigurându-şi
propria existenţă dar lucrând împreună pentru binele comunităţii. Embera
nu se căsătoresc oficial iar parteneriatele aranjate sunt o chestiune
din trecut. Dacă doi parteneri se plac ei vor deveni parteneri pe viaţă.
Partenerii sunt prezentaţi părinţilor care le aproba legătura după care
se mută împreună. Femeile lucrează obiecte impresionante împletite din
fibră vegetală pe care le vând în sate. Ceremoniile sunt conduse de
şaman care îi îndrumă pe localnici şi cum
să-şi
picteze corpul pentru diferitele ceremonii. Embera îşi acoperă numai
mijlocul, bărbaţii purtând doar o pânză iar femeile o fustă scurtă, care
datorită globalizării este, mai nou, fabricată exclusiv în Japonia!
Am plecat în junglă cu Edwin, "
il botanico" sau doctorul de
plante la un curs de plante curative. Împreună cu şamanul care se ocupa
de spiritul localnicilor şi de cele doua vizite anuale ale doctorilor
din Panama City, ei sunt cei care asigură sănătatea fizică şi mentală a
localnicilor, cunoştinţele fiind transmise oral din
tată-n fiu. Edwin nu a vrut să devină şaman. Îi era frică să trateze spiritele fiind temător de efectele pe care
le-ar avea asupra lui şi ca urmare
s-a decis să preia cunoştinţele despre plante.
Dar mai mult decât toate aceste povesti Embera sunt foarte prietenoşi şi
extrem de primitori, creând o atmosferă de bucurie deosebită în jurul
lor. Am stat cu cei din trib o zi întreagă, mâncând peştele împachetat
pe frunze prăjit pe un foc din colţul unei locuinţe suspendate, mergând
în jungla deasă şi apoi plutind în râul cristalin care curgea în faţa
satului, şi de acolo am plecat către "civilizaţia" noastră, cea
îmbrăcată şi poluată, inhibată şi îngrădită în betoane şi în tipare,
lăsându-i pe Embera cei necivilizaţi să trăiască liberi şi neinhibaţi, simbiotic, cu o natură pe care noi doar o venerăm în poze.
Trafic (Vietnam)
Mi-am făcut curaj şi m-am aruncat înainte. Nu ştiu cum de am reuşit pentru că nu-mi
dădeam nici o şansă de supravieţuire. Poate a fost un instinct
sinucigaş. Am închis ochii şi am început să merg. Traficul cu al lui
claxoane şuiera pe lângă mine şi dintr-o dată, ca printr-un vis incongruent, m-am trezit pe trotuarul de vis-à-vis.
........
Fascinat de traficul hipnotic am filmat continuu cum se scurgeau motoretele într-un
fluviu fără sfârşit, o inundaţie de motoare şi culori care nu
conteneau. Nu exista stop la intersecţie şi toţi se repezeau deodată în
intersecţie, întrepătrundu-se într-un
dans incredibil de bine sincronizat, ca apoi să se răspândească pe
străzi radiale. Mă uitam ca hipnotizat şi nu înţelegeam cum de nu se
ciocneau. Nu existau maşini, ci exclusiv motorete, un lucru care mi-a
sărit în ochi ca evident când după vreo 15 minute a apărut un SUV care
se mişca extrem de încet şi foarte ineficient prin furnicar. Mai târziu
aveau vietnamezii să-mi spună că nu ai şanse cu maşina în oraş să ajungi nicăieri la timp.
La un moment dat mi-a venit idea să traversez
şi atunci a început totul. Cum poţi să faci aşa ceva? Fluviul învolburat
nu se oprea şi nu exista nici o breşă. Mi-am
adus aminte ce citisem în ghid, că pur şi simplu începi să mergi prin
trafic şi el se va mula în jurul tău. Dar era contraintutiv. Am stat pe
trotuar vreo 10 minute încercând să găsesc o metodă. Unii mai traversau
dar îmi părea că ori au avut mare noroc ori şoferii i-au salvat. Nu ştiam ce să fac când salvarea a venit în faţa mea de la o bunică foarte in vârstă care-şi ducea de mână nepoţica de câţiva ani. M-am
uitat la ele şi atunci am văzut un lucru de necrezut. Nici una, nici
alta nu se uitau la trafic. Bunica se uita la fetiţă cu care avea o
discuţie intensă. Au început să traverseze fără măcar o dată să se uite
la trafic şi au continuat aşa până pe trotuarul de vis-a-vis unde şi-au continuat drumul. Asta m-a
decis. Am pornit să traversez fiind convins totuşi că voi fi făcut
afiş. Motoretele mă evitau elegant. Nu eram decât un alt obiect în
trafic care se deplasa predictibil, aşa că traiectoriile erau calculate
şi eram luat în considerare. Am ajuns pe trotuar, am stat puţin şi am
traversat înapoi. Am încercat din nou şi am traversat cu ochii (aproape)
închişi. Am supravieţuit. Am trecut înapoi şi de data asta am încercat
să evit eu o motoretă. Era să provoc un accident: frâne, evitări,
claxoane, dar fără înjurături. Asta era, trebuia să fii predictibil şi
traficul asta aştepta. Dacă încerci să fi creativ eşti făcut afiş.
La fiecare colţ de stradă sunt vreo 5-10 tineri cu motorete. Dacă te-ai
oprit te văd de departe şi strigă ca să vină să te ia să te ducă pentru
aproximativ $1 undeva în oraş. Eram mai tot timpul pe motoretă vizitând
temple în oraş, locuri în afară, din ce în ce mai confident aşa că nu
mai trebuia să-mi strâng de mijloc pasional şoferul, filmând traficul şi isteria lui. Ajunşi la destinaţie, motoreta pleacă sau este parcata într-o
mare de motorete identice. Cel care ţine parcarea face doar un semn
discret pe şaua motoretei cu cretă. Cum o găseşte şoferul la întoarcere a
rămas un mister pentru mine.
Vietnamul este năucitor. La propriu. Zgomotele străzii nu au egal
nicăieri în lume. Niciodată nu am crezut că o să dau de un trafic mai
"vocal" decât în India dar chiar şi în cultura traficului, linia de
munţi Ananită a separat cultura hindu de cea chineză. Cacofonia
claxoanelor nu are egal. În Vietnam absolut toată lumea claxonează. Şi
asta indiferent de nivelul de decibeli pe care-l
poţi produce. Este o datorie să te arăţi în trafic şi să te faci auzit.
Claxonul nu este un invectiv, o injurie sau o frustrare ci doar îţi
semnalează prezenţa. Nivelul de zgomot începe de la clopoţelul
bicicletelor, la claxoanele timorate ale motoretelor, la rarele maşini
cu claxoane mai mult sau mai puţin puternice, la goarnele camionetelor
şi în final claxonul ca de vapor al camioanelor mari. La început eşti
timorat de intensitatea şi densitatea traficului dar cu timpul te
obişnuieşti şi te plimbi simbiotic împreuna cu maşinile şi motocicletele
pe stradă, de-a lungul sau de-a latul....şi nu mai auzi nimic. Este ca în meditaţie, totul a dispărut din jurul tău. Mi-a
dat seama după vreo săptămână în Vietnam ca tot acest infernal zgomot
de claxoane nu îl mai aud, devenit doar un zgomot de fond peste care
singurul, dar singurul, care se face auzit este sirena de vapor a unui
camion mare. Te întorci doar pe jumătate, mai mult din curiozitate, să
vezi de unde vine zgomotul pe care ca prin miracol l-ai auzit. Am auzit ceva sau mi s-a părut?
Din Hanoi am luat un avion cu elice şi după nici 45 minute am aterizat la Luang Prabang în Laos. Un mini-van ne-a luat pe vreo câţi eram în aeroport să ne ducă în oraş. Ceva era straniu dar nu-mi dădeam seama. Ce lipsea? "De ce nu claxonează?" strigă unul din cei din van în final.
Trecusem linia munţilor Ananiti şi ajunsesem într-o lume complet diferită. Era o linişte de ne ţiuiau urechile. Nimeni nu claxonează?
