Scripturile gnostice de la Nag Hammadi

 

Elaine Pagels
Scripturile gnostice de la Nag Hammadi
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Walter Fotescu

Citiţi introducerea acestei cărţi.

***** 
Capitolul I

Controversa asupra învierii lui Hristos, eveniment istoric sau simbol?

"Iisus Hristos s-a ridicat din mormânt". Cu această proclamaţie a început Biserica creştină. Acesta ar putea fi elementul fundamental al credinţei creştine; cu siguranţă că este cel mai radical. Alte religii celebrează cicluri ale naşterii şi ale morţii: creştinismul insistă asupra faptului că, într-un moment istoric unic, ciclul s-a inversat, şi un om mort a revenit la viaţă! Pentru adepţii lui Iisus acesta a fost punctul de cotitură în istoria lumii, semnul apropierii sfârşitului ei. De atunci creştinii ortodocşi au mărturisit în crez că Iisus din Nazaret, "răstignit, mort şi îngropat", a înviat "a treia zi". Azi mulţi recită acest crez fără să se gândească la ce spun, şi cu atât mai puţin crezând în el. Recent, o serie de pastori, teologi şi savanţi au contestat viziunea literală a Învierii. Pentru a justifica această doctrină, ei au subliniat atracţia psihologică pe care o exercită asupra temerilor şi a speranţelor noastre cele mai profunde; pentru a o explica, ei oferă interpretări simbolice. Dar mare parte din tradiţia timpurie insistă literal că un om - Iisus - a revenit la viaţă. Ce face ca aceste relatări creştine să fie extraordinare nu este pretenţia că prietenii săi l-au "văzut" pe Iisus după moartea sa - poveştile cu fantome, halucinaţiile şi viziunile erau şi mai răspândite atunci decât acum -, ci faptul că au văzut o fiinţă omenească reală. La început, potrivit lui Luca, discipolii înşişi, în uluirea şi spaima resimţită la apariţia lui Iisus printre ei, au presupus că îi văd fantoma. Dar Iisus i-a provocat: "Pipăiţi-mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu". Cum ucenicii rămâneau neîncrezători, el a cerut ceva de mâncare şi, sub privirile lor uimite, a mâncat o bucată de peşte fript. Ideea este clară: nicio fantomă nu ar putea face aşa ceva.

Dacă ei ar fi spus că spiritul lui Iisus continuă să trăiască, supravieţuind morţii trupeşti, contemporanii ar fi putut considera povestea verosimilă. Cu cinci sute de ani înainte, discipolii lui Socrate au pretins că sufletul învăţătorului lor este nemuritor. Dar ce spuneau creştinii era diferit şi, în termeni obişnuiţi, cu totul neplauzibil. Finalitatea morţii, care dintotdeauna fusese o parte a experienţei omeneşti, era transformată. Petru îl pune în opoziţie pe regele David, care a murit şi a fost îngropat şi al cărui mormânt era bine-cunoscut, cu Iisus, care, deşi ucis, s-a ridicat din mormânt, "pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea", adică de moarte. Luca spune că Petru a exclus interpretarea metaforică a evenimentului la care a fost martor: "[Noi] am mâncat şi am băut împreună cu El, după ce a înviat din morţi".

Tertullian, un scriitor cu un talent strălucit (aprox. 190 d.Hr.), vorbind în numele majorităţii, defineşte poziţia ortodoxă: aşa cum Hristos s-a ridicat trupeşte din mormânt, fiecare credincios trebuie să aştepte învierea trupului. El nu lasă loc pentru îndoială, căci nu vorbeşte, spune el, despre nemurirea sufletului: "Mântuirea sufletului cred că nu are nevoie de discuţii, căci aproape toţi ereticii, oricare ar fi forma sub care o acceptă, cel puţin nu o neagă". Înviat este "acest trup, îmbibat cu sânge, clădit din oase, împânzit cu nervi, împletit cu vene, (un trup) care... a fost născut şi... moare, neîndoielnic omenesc". Tertullian se aşteaptă ca ideea suferinţei, morţii şi învierii lui Hristos să-i şocheze pe cititorii săi; el insistă că "ea trebuie crezută, fiindcă este absurdă!

Totuşi, unii creştini - cei pe care el îi numeşte eretici - nu sunt de acord. Fără să nege Învierea, ei resping interpretarea literală; unii o găsesc "extrem de revoltătoare, respingătoare şi imposibilă". Creştinii gnostici interpretează Învierea în diverse moduri. Unii spun că persoana care are experienţa învierii nu îl întâlneşte pe Iisus revenit fizic la viaţă; mai degrabă, el se întâlneşte cu Hristos la un nivel spiritual. Aceasta se poate întâmpla în vise, transe extatice, viziuni sau în momente de iluminare spirituală. Dar ortodocşii condamnă toate aceste interpretări; Tertullian declară că oricine neagă Învierea trupului este eretic, nu creştin.

De ce adoptă tradiţia ortodoxă viziunea literală a Învierii? Problema devine şi mai complicată dacă examinăm ce spune Noul Testament în această privinţă. Unele relatări, precum povestea pe care am reprodus-o după Luca, spun cum Iisus se arată discipolilor săi sub forma cunoscută de ei din viaţa sa pământească; el mănâncă împreună cu ei şi îi îndeamnă să-l atingă, pentru a dovedi că "nu este o fantomă". Ioan spune o poveste similară. Toma declară că el nu va crede că Iisus s-a ridicat cu adevărat din mormânt până ce nu va putea el însuşi să-l vadă şi să-l atingă. Când apare, Iisus îi spune lui Toma: "Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios". Dar alte povestiri, suprapuse în mod direct acestora, sugerează concepţii diferite despre Înviere. Luca şi Marcu sugerează amândoi că Iisus a apărut "într-alt chip" - nu în forma sa pământească de mai înainte - celor doi discipoli care mergeau pe drumul către Emmaus. Luca spune că discipolii, adânc tulburaţi de moartea lui Iisus, au vorbit cu străinul, după câte se pare timp de mai multe ore. Ei l-au invitat la cină; când s-a aşezat alături de ei să binecuvânteze pâinea, l-au recunoscut dintr-odată ca fiind Iisus. În acea clipă "El S-a făcut nevăzut dinaintea lor". Ioan, de asemenea, plasează imediat înaintea povestirii lui "Toma necredinciosul" o alta, de natură complet diferită: Maria Magdalena, jelindu-l pe Iisus lângă mormântul acestuia, vede un om despre care crede că este grădinarul. Când el îi rosteşte numele, femeia recunoaşte imediat prezenţa lui Iisus, dar el îi porunceşte să nu-l atingă.

Prin urmare, dacă unele dintre poveştile Noului Testament insistă pe viziunea literală a Învierii, altele duc ele însele la interpretări diferite. S-ar putea sugera că anumite persoane, în momente de mare tensiune emoţională, au avut brusc experienţa prezenţei lui Iisus. Experienţa lui Pavel poate fi tălmăcită în felul acesta. În timp ce călătorea pe drumul spre Damasc, cu intenţia de a-i aresta pe creştini, "deodată a strălucit o lumină din cer în jurul lui. El a căzut la pământ", auzind vocea lui Iisus care îl mustra pentru plănuita persecuţie. O anumită versiune a povestii spune că "Oamenii care-l însoţeau au rămas încremeniţi; auzeau în adevăr glasul, dar nu vedeau pe nimeni"; o alta afirmă exact contrariul (aşa cum povesteşte Luca, Pavel a spus că "Cei ce erau cu mine au văzut bine lumina şi s-au înfricoşat; dar n-au auzit glasul Celui ce vorbea".). Bineînţeles că, mai târziu, Pavel însuşi a apărat învăţătura despre Înviere ca fiind fundamentală pentru credinţa creştină. Dar, deşi discuţia sa este adesea interpretată ca argument pentru Învierea corporală, el concluzionează cu urmatoarele cuvinte: "Ce spun eu, fraţilor, este că nu poate carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu şi că putrezirea [altfel spus, corpul muritor] nu poate moşteni neputrezirea". Pavel descrie Învierea ca pe "un mister", transformarea de la existenţa fizică la cea spirituală.

Dacă relatările din Noul Testament suportă o diversitate de interpretări, de ce au insistat creştinii ortodocşi din secolul al II-lea pe o viziune literală a Învierii şi le-au respins pe toate celelalte drept eretice? Sugestia mea este că nu putem răspunde la această întrebare atât timp cât considerăm doctrina numai în termenii conţinutului ei religios. Dar, dacă examinăm efectul ei practic asupra mişcării creştine, vedem, în mod paradoxal, că doctrina învierii corporale îndeplineşte, de asemenea, o funcţie politică esenţială: ea legitimează autoritatea anumitor oameni care pretind să exercite conducerea exclusivă a Bisericilor ca succesori ai apostolului Petru. Din secolul al II-lea, doctrina a servit la validarea succesiunii apostolice a episcopilor, baza autorităţii papale până în ziua de azi. Creştinii gnostici, care interpretau Învierea în alte moduri, aveau o mai redusă pretenţie la autoritate: când pretind întâietatea faţă de ortodocşi, sunt denunţaţi ca fiind eretici.

Această autoritate politică şi religioasă a cunoscut o dezvoltare întru totul remarcabilă. Aşa cum am menţionat, diverse forme de creştinism au înflorit în primii ani ai mişcării creştine. Sute de învăţători rivali pretindeau fiecare că predau "adevărata doctrină a lui Iisus", denunţându-se unul pe altul ca fiind impostori. Creştinii din Bisericile răspândite din Asia Mică până în Grecia, Ierusalim şi Roma s-au despărţit în facţiuni care se certau pentru conducerea Bisericii. Cu toţii pretindeau că reprezintă "tradiţia autentică".

Cum puteau creştinii să soluţioneze astfel de pretenţii contradictorii? Iisus însuşi era singura autoritate recunoscută de toţi. Chiar în timpul vieţii sale, în măruntele grupuri care străbăteau Palestina împreună cu el, nimeni nu a contestat şi nimeni nu s-a opus autorităţii lui Iisus. Conducător independent şi dogmatic, Iisus a condamnat astfel de tendinţe în rândul adepţilor săi. Marcu relatează că, atunci când Iacob şi Ioan au venit la el în particular ca să-i ceară poziţii privilegiate în administraţia sa, el s-a pronunţat cu asprime împotriva ambiţiei lor:

Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele, şi mai-marii lor le poruncesc cu stăpânire. Dar între voi să nu fie aşa. Ci oricare ar vrea să fie mai-mare între voi să fie slujitorul vostru; şi oricare ar vrea să fie cel dintâi între voi să fie robul tuturor.

După execuţia lui Iisus, adepţii săi s-au risipit, copleşiţi de durere şi înfricoşaţi pentru propria lor viaţă. Mulţi au admis că duşmanii lor aveau dreptate: mişcarea murise odată cu învăţătorul lor. Dintr-odată, veşti uimitoare electrizează grupul. Luca spune că ei au aflat că "a înviat Domnul cu adevărat şi s-a arătat lui Simon [Petru]!" Ce i-a spus el lui Petru? Relatarea lui Luca a sugerat creştinilor din generaţiile ulterioare că l-a numit pe Petru ca succesor, delegându-i conducerea. Matei spune că încă din timpul vieţii Iisus a hotărât că Petru, "piatra", urma să fie temelia viitoarei instituţii. Singur Ioan pretinde că redă spusele lui Hristos cel Înviat: el i-a zis lui Petru că trebuia să ia locul lui Iisus ca "păstor" al turmei.

Indiferent de adevărul acestei afirmaţii, nu o putem nici verifica, nici respinge doar pe temeiuri istorice. Nu dispunem decât de mărturii indirecte, de la credincioşi care o susţin şi de la sceptici care o neagă. Dar ceea ce cunoaştem ca fapt istoric este că anumiţi discipoli - mai cu seamă Petru - au pretins că Învierea s-a produs. Mai important, cunoaştem rezultatul: la scurt timp după moartea lui Iisus, Petru şi-a asumat răspunderea grupului în calitate de conducător şi purtător de cuvânt al său. Potrivit lui Ioan, el primise autoritatea de la singura sursă recunoscută de grup: de la Iisus însuşi, care acum vorbea de dincolo de mormânt.

Ce legătură exista între grupul adunat în jurul lui Iisus şi organizaţia universală care la 170 de ani după moartea sa evoluase într-o ierarhie întreită, de episcopi, preoţi şi diaconi? Creştinii din generaţiile de mai târziu susţineau pretenţia revenirii la viaţă a lui Iisus! Savantul german Hans von Campenhausen spune că, deoarece "Petru a fost primul căruia Iisus i s-a arătat după Înviere", el a devenit primul conducător al comunităţii creştine. Putem pune la îndoială afirmaţia lui Campenhausen pe baza dovezilor din Noul Testament: evangheliile lui Marcu şi Ioan o numesc pe Maria Magdalena, nu pe Petru, ca primul martor al Învierii. Dar Bisericile ortodoxe, care se revendică de la Petru, au susţinut tradiţia - adoptată până în prezent de catolicism şi de unele Biserici protestante - că Petru a fost "primul martor al Învierii" şi prin urmare conducătorul legitim al Bisericii. Încă din secolul al II-lea, creştinii şi-au dat seama de potenţialele consecinţe politice ale faptului de a-l fi "văzut pe Domnul Înviat": în Ierusalim, unde Iacob, fratele lui Iisus, concura cu succes la autoritatea lui Petru, o tradiţie susţinea că Iacob, nu Petru (şi cu siguranţă nu Maria Magdalena), a fost "primul martor al Învierii".

Mărturiile din Noul Testament indică faptul că Iisus li s-a arătat multor altora în afară de Petru - Pavel spune că odată el s-a arătat la cinci sute de oameni simultan. Dar, începând din secolul al II-lea, Bisericile ortodoxe au elaborat concepţia potrivit căreia numai anumite apariţii de după Înviere au conferit cu adevărat autoritate acelora care le-au fost martori. Este vorba despre apariţiile lui Iisus în faţa lui Petru şi a "celor unsprezece" (discipolii, mai puţin Iuda Iscariotul, care-l trădase pe Iisus şi s-a sinucis). Ortodocşii au pus accent pe relatarea din Matei, care spune cum Iisus cel Înviat i-a anunţat pe "cei unsprezece" că autoritatea sa a atins de acum proporţii cosmice: "Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ". Luca, de asemenea, arată că, deşi mulţi alţii l-au cunoscut pe Iisus şi au fost chiar martorii Învierii sale, numai "cei unsprezece" au avut poziţia de martori oficiali - devenind astfel conducători oficiali ai întregii comunităţi. Luca povesteşte că Petru, acţionând ca purtător de cuvânt al grupului, a propus ideea că, întrucât Iuda Iscariotul trădase, trebuia ca un al doisprezecelea om să-i "ia slujba" acum vacantă, refăcând grupul "celor doisprezece". Dar pentru a primi o parte din autoritatea discipolilor, Petru a declarat că el trebuie să fie

dintre cei ce ne-au însoţit în toată vremea în care a trăit Domnul Iisus între noi, cu începere de la botezul lui Ioan până în ziua când S-a înălţat El de la noi, să fie rânduit, unul care să ne însoţească drept martor al Învierii Lui.

Matei, care îndeplinea aceste condiţii, a fost ales şi "numărat împreună cu cei unsprezece apostoli".

Patruzeci de zile mai târziu, după ce a încheiat transferul puterii, Domnul Înviat şi-a retras brusc prezenţa corporală dintre ei şi s-a înălţat la cer sub privirile lor uluite. Luca, povestind întâmplarea, o consideră un eveniment memorabil. De acum înainte, cât va mai dura lumea, nimeni nu va mai avea parte de prezenţa reală a lui Hristos precum cei doisprezece discipoli în timpul vieţii sale şi patruzeci de zile după moartea sa. După acel moment, aşa cum îl povesteşte Luca, alţii au putut să comunice cu Hristos doar în forme mai puţin directe. Luca admite că Ştefan a avut o viziune a lui Iisus "stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu"; că Pavel l-a întâlnit prima oară pe Iisus într-o viziune impresionantă, iar mai târziu într-o transă (Luca pretinde că-i reproduce cuvintele: "După ce m-am întors la Ierusalim, pe când mă rugam în Templu, am căzut într-o răpire sufletească şi L-am văzut pe Domnul care îmi vorbea"). Cu toate acestea, din relatarea lui Luca reiese că aceste incidente nu se pot compara cu evenimentele originale atestate de Cei Doisprezece. În primul rând, ele s-au întâmplat unor persoane care nu se numărau printre Cei Doisprezece. În al doilea rând, s-au întâmplat numai după ascensiunea corporală a lui Iisus la ceruri. În al treilea rând, deşi viziunile, visele şi transele extatice manifestau urme ale prezenţei spirituale a lui Hristos, experienţa Celor Doisprezece era complet diferită. Doar ei, cunoscându-l pe Iisus în tot timpul vieţii sale, puteau depune mărturie despre acele unice evenimente pe care le-au cunoscut nemijlocit şi despre învierea cuiva care a murit şi a revenit pe de-a-ntregul, fizic, printre ei.

Orice am crede despre istoricitatea relatării ortodoxe, îi putem admira ingeniozitatea. Căci această teorie - anume că întreaga autoritate derivă de la o anumită experienţă a apostolilor privitoare la Hristos cel Înviat, o experienţă încheiată acum pentru totdeauna - poartă implicaţii enorme pentru structura politică a comunităţii. În primul rând, aşa cum a arătat savantul german Karl Holl, ea restrânge cercul conducător la un mic grup de persoane, ai cărui membri deţin o poziţie de incontestabilă autoritate. În al doilea rând, ea sugerează că numai apostolii au dreptul să investească viitorii conducători care să le succeadă. Creştinii din secolul al II-lea s-au folosit de relatarea lui Luca pentru a pune temelia unei succesiuni la conducere specifică şi restrictivă pentru toate generaţiile viitoare de creştini. Orice potenţial conducător al comunităţii va trebui să-şi tragă sau să pretindă că-şi trage autoritatea de la aceiaşi apostoli. Cu toate acestea, potrivit concepţiei ortodoxe, niciunul nu poate pretinde vreodată să le egaleze autoritatea, cu atât mai puţin să o conteste. Ceea ce apostolii au trăit şi mărturisit, succesorii lor nu pot verifica, ei trebuie doar să creadă, să protejeze şi să transmită generaţiilor viitoare mărturia apostolilor.

Teoria aceasta s-a bucurat de un extraordinar succes: timp de aproape 2.000 de ani, creştin-ortodocşii au acceptat opinia conform căreia numai apostolii deţin autoritatea religioasă definitivă şi că singurii lor moştenitori legitimi sunt preoţii şi episcopii, a căror hirotonisire are la origine aceeaşi succesiune apostolică. Chiar şi astăzi papa şi-o revendică - odată cu primatul pe care îl pretinde asupra celorlalţi - de la Petru însuşi, "primul dintre apostoli", întrucât a fost "primul martor al Învierii".

Dar creştinii gnostici au respins teoria lui Luca. Unii dintre ei au numit concepţia literală despre Înviere "credinţa proştilor". Învierea, insistau ei, nu a fost un eveniment unic din trecut: în schimb, ea simbolizează felul cum poate fi trăită în actualitate prezenţa lui Hristos. Importantă nu era vederea literală, ci viziunea spirituală. Ei au arătat că mulţi dintre cei care au fost martori la evenimentele din viaţa lui Iisus au rămas orbi la semnificaţia acestora. Discipolii înşişi au înţeles adesea greşit spusele lui Iisus: cei care au anunţat revenirea fizică la viaţă a învăţătorului lor mort au confundat un adevăr spiritual cu un eveniment real. Dar adevăratul discipol se poate să nu-l fi văzut niciodată pe Iisus pământesc, fiind născut la vreme nepotrivită, cum spune Pavel despre sine însuşi. Dar incapacitatea fizică poate deveni un avantaj spiritual: astfel de persoane, precum Pavel, pot avea prima întâlnire cu Hristos la nivelul experienţei interioare.

Cum este experimentată prezenţa lui Hristos? Autorul Evangheliei Mariei, unul dintre puţinele texte gnostice descoperite înainte de Nag Hammadi, interpretează apariţiile Învierii ca viziuni avute în vise sau transe extatice. Această evanghelie gnostică aminteşte de tradiţiile consemnate de Marcu şi Ioan conform cărora Maria Magdalena a fost prima care l-a văzut pe Iisus Înviat. Ioan spune că Maria l-a văzut pe Iisus în dimineaţa Învierii sale, celorlalţi discipoli El arătându-li-se doar mai târziu, în seara aceleiaşi zile. Conform cu Evanghelia Mariei, Maria Magdalena, văzându-l pe Domnul într-o viziune, l-a întrebat: "Cum vede acela care are o viziune? [Prin mijlocirea] sufletului [sau] a spiritului?" El a răspuns că vizionarul percepe prin mijlocirea minţii. Apocalipsa lui Petru, descoperită la Nag Hammadi, povesteşte cum Petru, adâncit în transă, l-a văzut pe Hristos, care i-a explicat: "Eu sunt spiritul intelectual, plin de lumină strălucitoare". Relatările gnostice menţionează adesea cum subiecţii reacţionează la prezenţa lui Hristos cu emoţii intense: spaimă, veneraţie, suferinţă şi bucurie.

Cu toate acestea autorii gnostici nu descalifică viziunile ca fantezii sau halucinaţii. Ei respectă - chiar cinstesc - astfel de experienţe, prin care intuiţia spirituală permite pătrunderea în natura realităţii. Un învăţător gnostic, al cărui Tratat despre Înviere, o scrisoare adresată discipolului său Rheginos, a fost găsit la Nag Hammadi, spune: "Să nu consideri că Învierea este o arătare [phantasia; literal: «fantezie»]". Nu este o arătare; mai degrabă este ceva real. În schimb, continuă el, "s-ar cuveni să susţinem că lumea este o arătare, mai curând decât Învierea". Asemeni unui maestru budist, învăţătorul lui Rheginos, el însuşi anonim, continuă explicând că existenţa umană obişnuită este moarte spirituală. Dar Învierea este momentul Iluminării: "Este... revelaţia a ce există cu adevărat... şi migraţia (metabole - schimbare, tranziţie) într-o stare nouă". Oricine înţelege acest lucru capătă viaţă spirituală. Aceasta înseamnă, declară el, că poţi fi "Înviat din morţi" chiar acum: "Eşti tu - tu cel adevărat - doar putreziciune?... De ce nu-ţi examinezi propriul sine, ca să vezi că te-ai înălţat?" Un alt text de la Nag Hammadi, Evanghelia lui Filip, exprimă aceeaşi viziune, ridiculizându-i pe creştinii ignoranţi care interpretează Învierea literal. "Cei care spun că mai întâi vor muri şi apoi se vor ridica greşesc". În loc de aceasta ei trebuie "să primească Învierea cât timp sunt în viaţă". Autorul spune cu ironie că, într-un anumit sens, deci, este evident "că este necesar să Învii «în acest trup»", de vreme ce totul există în el!

Ce i-a interesat pe aceşti gnostici cu mult mai mult decât nişte evenimente din trecut atribuite lui "Iisus cel istoric" a fost posibilitatea întâlnirii lui Iisus cel Înălţat în prezent. Evanghelia Mariei ilustrează contrastul dintre punctele de vedere ortodox şi cel gnostic. Expunerea aminteşte de relatarea lui Marcu:

Iisus, după ce a Înviat, în dimineaţa zilei dintâi a săptămânii, S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena... Ea s-a dus şi a dat de ştire celor ce fuseseră împreună cu El, care plângeau şi se tânguiau. Când au auzit ei că este viu şi că a fost văzut de ea, n-au crezut-o.

În deschidere la Evanghelia Mariei, discipolii jelesc moartea lui Iisus şi sunt îngroziţi pentru propriile lor vieţi. Atunci Maria Magdalena se ridică să-i încurajeze, aducându-le aminte de prezenţa continuă a lui Iisus printre ei: "Nu plângeţi, nu fiţi mâhniţi şi nu vă îndoiţi; căci îndurarea sa va fi cu voi pe deplin şi vă va ocroti". Petru o invită pe Maria "să ne spună cuvintele Mântuitorului de care îşi aduce aminte". Dar spre surprinderea lui Petru, Maria nu povesteşte episoade din trecut: în loc de aceasta, ea lămureşte că tocmai l-a văzut pe Domnul într-o viziune primită prin mijlocirea minţii şi continuă relatând ce i-a dezvăluit el. Când Maria a încheiat,

a rămas tăcută, căci până aici îi vorbise Mântuitorul. Dar Andrei a răspuns zicându-le fraţilor: "Puteţi spune ce vreţi despre vorbele ei. Eu, unul, însă nu cred că Mântuitorul a spus asta. Căci fără doar şi poate sunt nişte învăţături tare ciudate!"

Petru este de acord cu Andrei, ridiculizând ideea că Maria l-ar fi văzut cu adevărat pe Domnul în viziunea ei. După care, continuă povestea,

Maria a plâns şi i-a spus lui Petru: "Ce crezi tu, fratele meu Petru? Crezi că am născocit eu însămi acestea în inima mea? Crezi că spun minciuni despre Mântuitor?" Levi a răspuns zicând lui Petru: "Petre, tu totdeauna ai avut o fire aprinsă... Dacă Mântuitorul a învrednicit-o, cine eşti tu să o respingi!"

În cele din urmă Maria, dezvinovăţită, se alătură celorlalţi apostoli care merg să predice. Petru, reprezentând după câte se pare poziţia ortodoxă, se întoarce cu gândul la evenimentele din trecut, neîncrezător faţă de cei care "îl văd pe Domnul" în viziuni: Maria, reprezentându-i pe gnostici, pretinde că are experienţa prezenţei sale neîntrerupte.

Aceşti gnostici au recunoscut că teoria lor, asemeni celei ortodoxe, poartă implicaţii politice. Ea sugerează că oricine "îl vede pe Domnul" în viziuni lăuntrice poate pretinde că propria sa autoritate (sau a ei) o egalează sau o depăşeşte pe a Celor Doisprezece şi a succesorilor lor. Să ne gândim la implicaţiile politice ale Evangheliei Mariei: Petru şi Andrei, reprezentându-i aici pe conducătorii grupului ortodox, o acuză pe Maria - gnostica - că doar a pretins că l-a văzut pe Domnul, cu scopul de a justifica ideile ciudate, ficţiunile şi minciunile inventate de ea şi atribuite inspiraţiei divine. Mariei îi lipseşte, din punct de vedere ortodox, acreditarea corespunzătoare pentru a conduce: ea nu este unul dintre cei "doisprezece". Dar, aşa cum Maria îl înfruntă pe Petru, gnosticii care o iau drept prototip al lor contestă autoritatea acelor preoţi şi episcopi ce se pretind succesorii lui Petru.

Ştim că învăţătorii gnostici îi provocau pe cei ortodocşi exact în acest mod. În timp ce, potrivit lor, ortodocşii se bazau numai pe învăţătura publică, ezoterică oferită de Iisus şi apostoli "celor mulţi", creştinii gnostici pretindeau să ofere, în plus, învăţătura lor secretă, cunoscută doar celor puţini. Învăţătorul şi poetul gnostic Valentinus (aprox. 140 d.Hr.) arată că, încă din timpul vieţii sale, Iisus le-a împărtăşit discipolilor săi anumite mistere, pe care le-a ţinut secrete pentru ceilalţi. Potrivit cu evanghelia neotestamentară a lui Marcu, Iisus le-a spus discipolilor:

"Vouă", le-a zis El, "v-a fost dat să cunoaşteţi taina Împărăţiei lui Dumnezeu; dar pentru cei ce sunt afară din numărul vostru, toate lucrurile sunt înfăţişate în pilde; pentru ca, măcar că privesc, să privească şi să nu vadă şi măcar că aud, să audă şi să nu înţeleagă, decât dacă se întorc la Dumnezeu şi să li se iartă păcatele".

Matei, de asemenea, relatează că, atunci când Iisus vorbea în public, o făcea numai în parabole; când discipolii l-au întrebat asupra motivului, el a răspuns: "Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele [mysteria; literal, «misterele»] Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat". Potrivit gnosticilor, unii dintre discipoli, urmându-i instrucţiunile, au păstrat secretă învăţătura ezoterică a lui Iisus: aceasta ei au predat-o numai în particular, anumitor persoane care s-au dovedit mature din punct de vedere spiritual şi prin urmare calificate pentru "iniţierea în gnoză""", altfel spus, în cunoaşterea secretă.

Ulterior crucificării, învăţătorii gnostici pretindeau că Hristos cel Înviat continua să se arate anumitor discipoli, dezvăluindu-le, prin viziuni, perspective noi asupra misterelor divine. Pavel, referindu-se indirect, la persoana a treia, la sine însuşi, spune că a fost "ridicat până în al treilea cer - dacă am fost în trup sau fără trup, nu ştiu". Acolo, într-o transă extatică, "a auzit cuvinte care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit omului să le rostească". Prin comunicarea sa spirituală cu Hristos, Pavel a descoperit "mistere ascunse" şi "înţelepciunea secretă", pe care, explică el, le împărtăşeşte numai acelor creştini consideraţi de el "maturi", dar nu oricui. Mulţi specialişti contemporani în Biblie, ei înşişi ortodocşi, l-au urmat pe Rudolph Bultmann, care insistă că Pavel vrea, de fapt, să spună altceva în acest pasaj. Aceştia argumentează că Pavel nu pretinde să posede o tradiţie secretă; o astfel de pretenţie l-ar face să pară prea "gnostic". Recent, profesorul Robin Scroggs a adoptat poziţia contrară, arătând că Pavel spune clar că are o înţelepciune secretă. Creştinii gnostici din vremurile vechi au ajuns la aceeaşi concluzie. Valentinus, poetul gnostic care a plecat din Egipt să predea la Roma (aprox. 140 d.Hr.), pretindea chiar că a aflat el însuşi învăţătura secretă a lui Pavel de la Theudas, unul dintre discipolii acestuia.

Adepţii lui Valentinus afirmă că doar propriile lor evanghelii şi revelaţii dezvăluie acele învăţături secrete. Scrierile acestea povestesc nenumărate istorii despre Hristos cel Înviat - fiinţa spirituală pe care a reprezentat-o Iisus -, o figură care i-a fascinat cu mult mai mult decât simpla făptură omenească Iisus, obscurul rabin din Nazaret. Din acest motiv, scrierile gnostice inversează adesea tiparul evangheliilor Noului Testament. În loc să povestească viaţa lui Iisus biografic, de la naştere până la moarte, relatările gnostice încep de la celălalt capăt, cu povestiri despre Hristosul spiritual care li se arată discipolilor. Apocriful lui Ioan, de exemplu, începe cu relatarea lui Ioan despre moartea, "în mare mâhnire", a lui Iisus:

De îndată... [cerurile s-au deschis şi întreaga] creaţie [care este] sub ceruri a strălucit şi [lumea] a fost zguduită. [Mi-a fost frică şi] am văzut în lumină [un copil]... în timp ce priveam, el a devenit precum un bătrân. După care [şi-a schimbat] înfăţişarea din nou, devenind precum o slugă... Am văzut... o [imagine] cu multe forme în lumină...

În timp ce se minuna, prezenţa a vorbit:

"Ioan, Io[a]n, de ce te îndoieşti şi de ce te temi? Căci doară nu-ţi este necunoscut chipul acesta?... Nu te teme! Eu sunt cel care [este cu tine] mereu... [Am venit să te învăţ] cele ce sunt şi [cele ce au fost] şi cele ce vor [fi]... "

Scrisoarea lui Petru către Filip, descoperită tot la Nag Hammadi, relatează că, după moartea lui Iisus, discipolii se rugau pe Muntele Măslinilor când:

o mare lumină a apărut, astfel că muntele strălucea de vederea aceluia care s-a arătat. Şi o voce i-a strigat spunându-le: "Ascultaţi... Eu sunt Iisus Hristos care este cu voi pentru totdeauna".

Atunci, cum discipolii îl întrebau despre tainele universului, "o voce a ieşit din lumină" şi le-a răspuns. Înţelepciunea lui Iisus Hristos spune o poveste similară. Şi aici discipolii sunt adunaţi pe un munte după moartea lui Iisus, când "li s-a arătat Răscumpărătorul, nu în forma sa originală, ci în spiritul nevăzut. Dar apariţia sa era a unui mare înger de lumină". Răspunzând uimirii şi spaimei lor, el zâmbeşte şi se oferă să-i înveţe "secretele [mysteria; literal, «mistere»] planului sfânt" al universului şi destinul său.Însă contrastul cu viziunea ortodoxă este izbitor. Iisus nu apare aici în forma omenească obişnuită cunoscută discipolilor şi cu siguranţă nu în formă corporală. El se înfăţişează ca o prezenţă luminoasă care vorbeşte din lumină sau adoptă forme multiple. Evanghelia lui Filip reia aceeaşi temă:

Iisus s-a înfăţişat fiecăruia în taină, căci nu s-a arătat în felul [în care] era, ci în felul în care [ei ar fi] în stare să-l vadă. El s-a [arătat tuturor. S-a arătat] celui mare ca mare (şi) celui mic ca mic.

Discipolului imatur Iisus îi apare ca un copil; celui matur ca un bătrân, simbol al înţelepciunii. După spusele învăţătorului gnostic Theodotus, "fiecare persoană îl recunoaşte pe Domnul în felul său, iar nu toţi deopotrivă". Conducătorii ortodocşi, între care şi Irenaeus, i-au acuzat pe gnostici de fraudă. Texte precum cele descoperite la Nag Hammadi - Evanghelia lui Toma, Evanghelia lui Filip, Scrisoarea lui Petru către Filip şi Apocriful (Cartea Secretă) lui Ioan - dovedeau, potrivit lui Irenaeus, că ereticii încercau să facă să treacă drept "apostolice" lucruri inventate de ei. Astfel, el declară că adepţii învăţătorului gnostic Valentinus, fiind "peste măsură de îndrăzneţi",

răspândesc propriile lor compuneri, lăudându-se totodată că au mai multe evanghelii decât există în realitate...; ei nu au cu adevărat vreo evanghelie care să nu fie plină de blasfemii. Căci ceea ce au făcut cunoscut... se deosebeşte întru totul de ce ne-a fost transmis de la apostoli.

Dovada validităţii celor patru evanghelii, spune Irenaeus, este faptul că au fost scrise de discipolii lui Iisus şi de adepţii acestora, care au fost martorii personali ai evenimentelor descrise. Unii specialişti de astăzi în domeniul biblic, au contestat această opinie: puţini mai cred acum că evangheliile neotestamentare au fost scrise de contemporani ai lui Iisus. Deşi Irenaeus, care apără legitimitatea lor exclusivă, a insistat că ele au fost scrise de discipolii nemijlociţi ai lui Iisus, noi nu ştim, practic, nimic despre persoanele care le-au alcătuit şi pe care le numim Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Ştim doar că aceste scrieri sunt atribuite unor apostoli (Matei şi Ioan) sau discipoli ai lor (Marcu şi Luca).

În acelaşi fel, autorii gnostici au atribuit scrierile lor secrete diverşilor discipoli. Asemeni celor care au scris evangheliile Noului Testament, este posibil ca ei să fi primit o parte a materialelor din tradiţii anterioare. Dar, în alte cazuri, acuzaţia că gnosticii au inventat ei înşişi cele scrise conţine un anume adevăr: unii au recunoscut în mod deschis că gnoza lor provine din experienţa proprie.

Cum ar fi putut, de exemplu, un creştin trăind în secolul al II-lea să scrie Cartea Secretă a lui Ioan? Ni-l putem închipui pe autor în situaţia pe care o atribuie lui Ioan la începutul cărţii: tulburat de îndoieli, el începe să cugete la semnificaţia misiunii şi a destinului lui Iisus. În decursul unor asemenea interogaţii lăuntrice, răspunsurile se pot ivi spontan în minte; este posibil să apară modele create de imagini dinamice. Persoana care înţelege acest proces nu în termenii psihologiei moderne, ca activitate a imaginaţiei sau a inconştientului, ci în termeni religioşi, ar putea percepe toate acestea ca forme de comunicare spirituală cu Hristos. Văzând propria sa comuniune cu Hristos ca pe o continuare a experienţei apostolilor, autorul, atunci când pune "dialogul" în formă literară, le poate foarte bine atribui acestora rolul celor care întreabă. Puţini dintre contemporanii săi - cu excepţia ortodocşilor, consideraţi de el "minţi prozaice" - l-ar acuza de contrafacere; mai curând, titlurile acestor lucrări arată că ele au fost scrise "în spiritul" lui Ioan, Maria Magdalena, Filip sau Petru.

Atribuirea unei anumite scrieri unui anumit apostol poate, de asemenea, avea o semnificaţie simbolică. Titlul de Evanghelia Mariei sugerează că revelaţia ei provine dintr-o comuniune directă, intimă cu Mântuitorul. Sugestia unei relaţii erotice dintre El şi Maria Magdalena poate indica pretenţii de comuniune mistică; pe tot parcursul istoriei, mistici din numeroase tradiţii au ales metafore sexuale pentru a-şi descrie experienţele. Titluri ca Evanghelia lui Toma şi Cartea lui Toma Necredinciosul (atribuită "fratelui geamăn al lui Iisus) ar putea să sugereze că "tu, cititorul, eşti fratele geamăn al lui Iisus". Oricine ajunge să înţeleagă aceste cărţi descoperă, asemenea lui Toma, că Iisus este "geamănul" său, "alter ego"-ul său spiritual. Cuvintele lui Iisus către Toma se adresează deci cititorului:

"Întrucât s-a spus că eşti geamănul şi tovarăşul meu adevărat, cercetează-te pe tine însuţi ca să înţelegi cine eşti... Eu sunt cunoaşterea adevărului. Astfel că, în timp ce mă însoţeşti, deşi nu înţelegi (aceasta), ai ajuns deja să cunoşti şi vei fi numit «cel care se cunoaşte pe sine». Căci cine nu s-a cunoscut pe sine nu a cunoscut nimic, iar cel care s-a cunoscut pe sine a dobândit prin aceasta cunoaşterea adâncului tuturor lucrurilor".

Precum cercurile artistice din zilele noastre, gnosticii considerau că invenţia creativă originală este semnul cuiva devenit viu din punct de vedere spiritual. Fiecare, asemeni elevilor unui pictor sau scriitor, înţelegea să-şi exprime propriile percepţii revizuind şi transformând ceea ce fusese învăţat. Cine nu făcea decât să repete cuvintele învăţătorului său era considerat imatur.

Episcopul Irenaeus se plânge că

fiecare dintre ei produce zilnic câte ceva nou, pe măsura iscusinţei sale; căci niciunul de ai lor nu este considerat iniţiat (sau: "matur") dacă nu dă la iveală vreo uriaşă plăsmuire!

El susţine că "ei se laudă a fi descoperitorii şi inventatorii acestui gen de ficţiune imaginară" şi îi acuză de crearea unei forme noi de poezie mitologică. Fără îndoială că are dreptate: literatura gnostică din primele două secole include unele poeme remarcabile, precum Dansul în cerc al crucii sau Tunetul, Mintea Desăvârşită. Cel mai jignitor, din punctul său de vedere, este recunoaşterea faptului că nimic nu le susţine scrierile în afara propriilor intuiţii. Dacă sunt contestaţi, "ei fie menţionează simple sentimente umane, fie se referă la armonia care se poate vedea în creaţie".

Ei sunt de condamnat pentru... că descriu sentimente, pasiuni şi înclinaţii mentale omeneşti... şi atribuie Cuvântului divin lucrurile care se întâmplă fiinţelor omeneşti şi toate trăirile avute de ei înşişi.

Pe această bază, asemenea artiştilor, ei exprimă rezultatul propriei lor introspecţii - propria lor gnoză - creând noi mituri, poeme, ritualuri, "dialoguri" cu Hristos, revelaţii şi relatări ale viziunilor lor.

Asemenea baptiştilor, quakerilor şi multor altora, gnosticul este convins că oricine primeşte duhul comunică nemijlocit cu divinul. Unul dintre elevii lui Valentinus, învăţătorul gnostic Heracleon (aprox. 160 d.Hr.), spune că "la început, oamenii cred datorită mărturiei altora...", dar apoi "ajung să creadă pe temeiul adevărului însuşi". Astfel învăţătorul său, Valentinus, susţinea că pentru început a deprins învăţătura secretă a lui Pavel; apoi a avut experienţa unei viziuni care a devenit sursa propriei sale gnoze:

El a văzut un copil nou-născut şi, când a întrebat cine ar putea să fie, copilul a răspuns: "Eu sunt Logosul"

Marcus, un alt elev al lui Valentinus (aprox. 150 d.Hr.), care a mers mai departe devenind el însuşi învăţător, povesteşte cum a ajuns la propria sa cunoaştere nemijlocită a adevărului. El spune că o vedenie

a pogorât asupra sa... cu chipul unei femei... care i-a arătat doar lui natura ei şi obârşia lucrurilor, pe care nicicând nu le mai dezvăluise altcuiva, fie om sau divinitate.

Prezenţa i-a spus atunci:

"Doresc să-ţi arăt Adevărul însuşi; căci eu sunt cea care l-a adus de sus, ca tu să-l poţi vedea fără văl şi să-i înţelegi frumuseţea".

Şi astfel, adaugă Marcus, "Adevărul gol" a venit la el cu înfăţişarea unei femei, dezvăluindu-i secretele sale. Marcus se aşteaptă, în schimb, ca toţi cei pe care îi iniţiază să aibă parte de experienţe similare. În ritualul de iniţiere, după invocarea duhului, el porunceşte candidatului să rostească profeţii, pentru a demonstra că persoana a intrat în contact direct cu divinul. Prin ce se deosebesc gnosticii de aceia care, pe toată durata istoriei creştinismului, au pretins că au primit viziuni şi revelaţii speciale, pe care le-au exprimat în artă, în poezie şi în literatură mistică? Creştinii care continuă tradiţia ortodoxă - catolici şi protestanţi - se aşteaptă ca revelaţiile primite de ei să confirme (în principiu, cel puţin) tradiţiile apostolice: acestea, admit ei, trasează hotarele credinţei creştine. Învăţătura originară a apostolilor rămâne criteriul suprem; tot ce se abate de la ea este erezie. Episcopul Irenaeus declară că apostolii,

asemeni unui om bogat (care depune bani la o bancă), au pus din plin în Biserică tot ce ţine de adevăr: astfel că oricine va voi să poată scoate din ea apa vieţii.

Creştinul ortodox crede "adevărul unic de la apostoli, care este transmis de Biserică". Şi el nu acceptă nicio altă evanghelie în afara celor patru din Noul Testament care servesc drept canon (literal: "linie călăuzitoare") pentru a măsura orice viitoare doctrină şi practică. Dar creştinii gnostici, combătuţi de Irenaeus, susţineau că au depăşit cu mult învăţătura originară a apostolilor. Aşa cum în prezent mulţi oameni consideră că experimentele mai recente în ştiinţă sau psihologie le vor depăşi pe cele mai vechi, gnosticii anticipau că prezentul şi viitorul vor duce la o sporire necontenită a cunoaşterii. Irenaeus ia aceasta drept dovada aroganţei lor:

Ei înşişi se consideră "maturi", astfel că nimeni nu se poate compara cu dânşii în măreţia gnozei lor, nici măcar dacă îi pomeneşti pe Petru, Pavel sau pe oricare dintre ceilalţi apostoli... Ei îşi închipuie că au descoperit mai multe decât apostolii, aceştia predicând evanghelia încă sub influenţa părerilor evreieşti, dar că ei înşişi sunt mai înţelepţi şi mai inteligenţi.

Iar aceia care se consideră "mai înţelepţi decât apostolii se consideră şi "mai înţelepţi decât preoţii". Căci cele spuse de gnostici despre apostoli - şi, în particular, despre Cei Doisprezece - exprimă atitudinea lor faţă de preoţi şi episcopi, care pretind să se situeze în succesiunea apostolică ortodoxă.

Dar, în pofida accentului pus pe creativitatea liberă, unii învăţători gnostici - într-un mod destul de inconsecvent - susţin că au propriile lor surse secrete de "tradiţie apostolică". Prin aceasta ei pretind accesul la linii ale succesiunii apostolice diferite de cele îndeobşte acceptate de Biserici. Învăţătorul gnostic Ptolemeu îi explică Florei, o femeie pe care o vede ca potenţială iniţiată, că "şi noi am primit" tradiţia apostolică de la o succesiune de învăţători - o tradiţie care, spune el, oferă un supliment ezoteric la colecţia canonică de spuse ale lui Iisus.

Autorii gnostici atribuie adesea propriile lor tradiţii unor persoane din afara cercului Celor Doisprezece: Pavel, Maria Magdalena şi Iacob. Unii insistă că Cei Doisprezece - inclusiv Petru - nu au primit gnoza atunci când au fost pentru prima oară martori la Învierea lui Hristos. Un alt grup de gnostici - numiţi "sethieni", deoarece se identificau drept fii ai lui Seth, al treilea copil al lui Adam şi al Evei, spun că discipolii, amăgiţi de "o foarte gravă greşeală"- şi-au închipuit că Hristos a Înviat din morţi în formă corporală. Dar Hristos cel Înviat s-a arătat doar "la câţiva dintre aceşti discipoli, pe care i-a considerat capabili să înţeleagă asemenea mari mistere"şi i-a învăţat să înţeleagă Învierea sa în termeni spirituali, nu fizici. Mai mult, aşa cum am văzut, Evanghelia Mariei o prezintă pe Maria Magdalena (niciodată recunoscută ca apostol de către ortodocşi) ca favorizată cu viziuni şi intuiţii depăşindu-le cu mult pe ale lui Petru. Dialogul Mântuitorului o elogiază nu doar ca pe o vizionară, dar şi ca pe apostolul care îi întrece pe toţi ceilalţi. Ea este "femeia care a cunoscut Totul". Valentinus pretinde că tradiţia sa apostolică vine de la Pavel - un altul din afara Celor Doisprezece -, dar care se bucură de cea mai mare autoritate la ortodocşi şi, după Luca, este autorul cu cea mai amplă reprezentare în Noul Testament.

Potrivit altor gnostici, unii dintre Cei Doisprezece au primit ulterior viziuni şi revelaţii speciale, ajungând la Iluminare. Apocalipsa lui Petru descrie cum Petru, cufundat în transă, are experienţa prezenţei lui Hristos, care îi deschide ochii către viziunea spirituală:

(Mântuitorul) mi-a spus..., "pune-ţi mâinile pe ochi... şi zi ce vezi!" Dar astfel făcând, nu am văzut nimic. "Nimeni nu vede (în felul acesta)", am spus eu. Şi din nou mi-a zis: "Încearcă încă o dată". Iar atunci m-au pătruns frica şi bucuria, căci am văzut o lumină nouă, mai mare decât lumina zilei. Apoi ea s-a lăsat asupra Mântuitorului. Şi eu i-am spus despre lucrurile pe care le-am văzut.

Cartea secretă a lui Iacob povesteşte cum "cei doisprezece discipoli erau adunaţi laolaltă amintindu-şi ce i-a spus Mântuitorul fiecăruia dintre ei, în taină sau pe faţă şi (rânduind totul) în cărţi". Dar, când a apărut Hristos, El i-a ales pe Petru şi pe Iacob, i-a luat deoparte şi le-a spus ce nu le era dat celorlalţi să ştie. Oricare versiune a acestei teorii poartă aceeaşi implicaţie: ea afirmă superioritatea formei gnostice a tradiţiei secrete - şi prin urmare a învăţătorilor gnostici - faţă de cea a preoţilor şi episcopilor, care pot oferi doar tradiţia "comună". Mai mult, deoarece, din acest punct de vedere, tradiţiile anterioare sunt în cel mai bun caz incomplete şi în cel mai rău false, creştinii gnostici recurg necontenit la propria lor experienţă spirituală - gnoza lor - pentru a le revizui şi transforma. Dar ceea ce gnosticii lăudau ca dovadă de maturitate spirituală, ortodocşii denunţau ca "deviaţie" de la tradiţia apostolică. Tertullian consideră ca fiind jignitor faptul că

fiecare dintre ei, după cum îi este firea, schimbă tradiţiile pe care le-a primit, aşa cum şi cel care le-a transmis le-a schimbat, atunci când le-a dat forma voită de dânsul.

Faptul că ei "nu erau de acord în chestiuni concrete, nici măcar legat de propriii lor fondatori" însemna pentru Tertullian că erau "infideli" tradiţiei apostolice. Diversitatea învăţăturilor era semnul distinctiv al ereziei:

Pe ce temei sunt ereticii străini şi duşmani apostolilor, dacă nu pe al deosebirilor de învăţătură, pe care fiecare dintre ei le-a transmis sau primit după bunul său plac?

Conformitatea doctrinară definea credinţa ortodoxă. Episcopul Irenaeus declară că Biserica Catolică

vede aceste puncte de doctrină ca şi cum ar avea un singur suflet şi o singură inimă, proclamându-le şi predându-le în perfectă armonie... Căci, deşi limbile lumii sunt diferite, înţelesul tradiţiei este unul şi acelaşi. Fiindcă Bisericile întemeiate în Germania nu cred şi nu transmit altceva decât cele din Spania, sau din Galia, nici decât cele din Răsărit sau din Egipt, sau din Africa, sau acelea care au fost stabilite în ţinuturile de mijloc ale lumii.

Ce s-ar întâmpla dacă ar apărea diferende între nişte Biserici atât de risipite? Cine ar decide care tradiţie să aibă întâietate? Irenaeus examinează problema:

Dar cum stau lucrurile? Să presupunem că o dispută privitoare la anumite chestiuni importante se iveşte între noi; nu am recurge oare la Bisericile cele mai vechi, cu care apostolii au avut relaţii neîntrerupte, şi nu am învăţa de la ele ceea ce este limpede şi neîndoielnic legat de chestiunea în cauză?

Irenaeus recomandă aplanarea oricărei neînţelegeri

prin indicarea tradiţiei, provenită de la apostoli, a celei mai mari, mai vechi şi mai universale Biserici cunoscute, întemeiată şi organizată la Roma de cei mai slăviţi dintre apostoli, Petru şi Pavel... şi prin indicarea credinţei... transmise până în vremea noastră prin mijlocirea succesiunii episcopilor. Căci este necesar ca toate Bisericile să cadă de acord cu aceasta, pe temeiul autorităţii sale preeminente.

Fiindcă nimeni din generaţiile de mai târziu nu poate avea acces la Hristos aşa cum au avut apostolii, în timpul vieţii sale, şi la Învierea sa, orice credincios trebuie să caute autoritatea la Biserica Romei, întemeiată de ei, şi la episcopi.

Unii creştini gnostici au contraatacat. Apocalipsa lui Petru, probabil printre cele mai târzii scrieri descoperite la Nag Hammadi (aprox. 200-300 d.Hr.), ne spune cât de consternat a fost Petru să afle că mulţi credincioşi "vor încăpea pe mâini rele" şi "vor fi conduşi eretic". Hristos cel Înviat îi explică lui Petru că aceia care "se autointitulează episcopi şi diaconi, ca şi cum şi-ar fi primit autoritatea de la Dumnezeu", sunt, în realitate, "canale fără apă". Deşi "nu înţeleg misterul", ei "se laudă că misterul adevărului nu le aparţine decât lor. Autorul îi acuză de a fi răstălmăcit învăţătura apostolilor, instalând în felul acesta o "imitaţie de Biserică" în locul adevăratei "frăţii" creştine. Alţi gnostici, între care adepţii lui Valentinus, nu au contestat dreptul episcopului de a preda tradiţia apostolică comună. Nici nu se opuneau, în principiu, rolului conducător al preoţilor şi episcopilor. Dar pentru ei învăţătura Bisericii şi oficialităţile bisericeşti nu ar putea deţine niciodată acea autoritate supremă conferită lor de creştinii ortodocşi. Toţi cei care au primit gnoza, spun ei, au depăşit învăţătura Bisericii şi au transcens autoritatea ierarhiei sale.

Controversa asupra Învierii s-a dovedit aşadar critică în modelarea creştinismului ca religie instituţională. Toţi creştinii admiteau, în principiu, că numai Hristos însuşi sau Dumnezeu poate fi sursa ultimă a autorităţii spirituale. Dar întrebarea imediată era, bineînţeles, cea practică: cine, în prezent, administrează această autoritate?

Valentinus şi adepţii săi au răspuns: oricine poate să intre în contact personal, nemijlocit, cu "Cel Viu". Ei susţineau că numai experienţa proprie oferă criteriul ultim al adevărului, precumpănind asupra oricărei mărturii indirecte şi a oricărei tradiţii, fie ea şi tradiţia gnostică! Ei proslăveau orice formă de invenţie creativă ca dovadă a faptului că o persoană a devenit vie spiritual. Conform acestei teorii, structura autorităţii nu poate fi niciodată fixată într-un cadru instituţional: ea trebuie să rămână spontană, charismatică şi deschisă.

Cei care respingeau această teorie argumentau că toate generaţiile viitoare de creştini trebuie să se încreadă în mărturia apostolilor mai mult decât în propria lor experienţă. Căci, aşa cum recunoştea Tertullian, oricine judecă în termenii experienţei istorice obişnuite va considera pretenţia că un om a revenit fizic din mormânt, incredibilă. Ce nu poate fi demonstrat sau verificat în prezent, spune Tertullian, "trebuie crezut, fiindcă este absurd". După moartea apostolilor, credincioşii trebuie să accepte cuvântul preoţilor şi al episcopilor, care au pretins, începând din secolul al II-lea, că sunt singurii lor moştenitori legitimi.

Recunoaşterea implicaţiilor politice ale doctrinei Învierii nu explică extraordinarul ei impact asupra experienţei religioase a creştinilor. Oricine se îndoieşte de acest impact nu are decât să-şi aducă aminte de picturile pe care le-a inspirat unor artişti atât de diferiţi - ca Della Francesca, Michelangelo, Rembrandt şi Dalí - sau de muzica scrisă pe această temă de compozitori din trecut precum Bach, Mozart, Händel şi Mahler.

Convingerea că un om care a murit s-a întors la viaţă este, bineînţeles, un paradox. Dar acest paradox poate conţine secretul puternicei sale atracţii, căci, în timp ce contrazice experienţa noastră istorică, el vorbeşte limbajul emoţiilor omeneşti. El se adresează la ceea ce ar putea fi frica noastră cea mai profundă şi exprimă năzuinţa noastră de a învinge moartea. Teologul contemporan Moltmann Jürgen sugerează că viziunea ortodoxă a Învierii exprimă de asemenea, în limbaj simbolic, convingerea că viaţa omenească este inseparabilă de experienţa corporală: chiar dacă un om revine la viaţă din moarte, el trebuie să revină fizic.

Irenaeus şi Tertullian subliniază, amândoi, că anticiparea Învierii trupului cere credincioşilor să abordeze cu seriozitate implicaţiile etice ale acţiunilor lor. De bună seamă că gnosticii, care au ridiculizat ideea Învierii corporale, devalorizau adesea trupul ale cărui acţiuni (actele sexuale, de pildă) ei le considerau neimportante pentru persoana "spirituală". Potrivit Evangheliei lui Toma, de exemplu, Iisus spune:

"Dacă spiritul a luat fiinţă datorită trupului, aceasta este o minune a minunilor. Într-adevăr, sunt uimit cum această mare avuţie (spiritul) şi-a făcut sălaş în această sărăcie (trupul)".

Gnosticii erau apropiaţi de tradiţia filosofică grecească (şi, în această privinţă, de tradiţia hindusă şi budistă) care consideră că spiritul omenesc rezidă "într-un" corp - ca şi cum persoana reală ar fi un soi de fiinţă dezîntrupată care foloseşte corpul ca pe un instrument, dar nu se identifică cu el. Cei care sunt de acord cu Moltmann pot constata, aşadar, că doctrina ortodoxă a învierii, departe de a nega experienţa corporală, o afirma ca pe faptul central al vieţii umane.

Dar în termenii ordinii sociale, aşa cum am văzut, învăţătura ortodoxă despre Înviere a avut un efect diferit: ea a legitimat o ierarhie de persoane prin a căror autoritate trebuie să se apropie de Dumnezeu toţi ceilalţi. Învăţătura gnostică, aşa cum şi-au dat seama Irenaeus şi Tertullian, era potenţial subversivă pentru această ordine: ea pretindea să ofere fiecărui iniţiat o cale de acces direct la Dumnezeu, pe care preoţii şi episcopii era posibil să o ignore.

Suntem deja uitarea ce vom fi

 

Héctor Abad Faciolince
Suntem deja uitarea ce vom fi
Curtea Veche Publishing, 2021
Traducere din spaniolă de Mariana Sipoş
 

Citiţi prefaţa (semnată de Mario Vargas Llosa) acestei cărţi.

*****
Intro

Héctor Abad Faciolince (n. 1958, Medellín) este un scriitor, eseist, jurnalist şi editor columbian. S-a născut şi a crescut în Medellín, unul dintre cele mai mari oraşe ale Columbiei. Abad Faciolince este considerat unul dintre cei mai talentaţi scriitori ai valului post-latin american, fiind cunoscut mai ales pentru romanele Angosta şi Suntem deja uitarea ce vom fi.

Şi-a început cariera literară de la o vârstă fragedă. Avea doar 12 ani când a scris primele sale nuvele şi poezii. La 21 de ani i s-a acordat Premiul Naţional Columbian pentru Proză Scurtă din 1980, pentru Piedras de Silencio.

Abad Faciolince face parte dintr-o nouă generaţie de autori care a apărut în acea perioadă în Columbia. Operele lui literare se concentrează adesea pe actul narativ. Bogăţia, complotul, ironia, atragerea permanentă a cititorului, intensitatea poveştilor sale, precum şi seriozitatea cercetărilor sociale, istorice şi umane din spatele naraţiunii sale confesive dezvăluie un scriitor strălucit, un portretist al societăţii contemporane columbiene.

De asemenea, Abad Faciolince a tradus numeroase opere ale lui Italo Calvino, Leonardo Sciascia, Primo Levi şi Natalia Ginzburg. Totodată, a publicat articole în ziare şi reviste de prestigiu din Columbia, precum Cromos, La Hoja, El Malpensante, Semana şi Cambio, ultima cofondată de autorul columbian Gabriel García Márquez. Abad Faciolince a lucrat ca jurnalist pentru ziarele El Mundo, El Colombiano şi El Espectador. Din mai 2008, este membru al consiliului de redacţie al El Espectador, cel mai vechi ziar din Columbia.

"O carte zguduitoare şi necesară, de un curaj şi o onestitate zdrobitoare. Uneori m-am întrebat cum de-a avut Abad Faciolince forţa să o scrie." (Javier Cercas)

"Cartea lui Abad Faciolince este la fel de caldă, generoasă şi plină de înţelepciune precum omul pe care îl descrie, iar în studiul său asupra bolilor trecute din Columbia, autorul reuşeşte să scrie cu profunzimea blândă a unei mânii digerate de-a lungul mai multor ani." (The Guardian)

"Cred că Abad Faciolince este unul dintre cei mai buni romancieri pe care îi avem astăzi în America Latină. Primul său roman pe care l-am citit a fost tocmai Suntem deja uitarea ce vom fi - o carte şocantă, originală, stimulantă, creativă. Mi-am dat seama atunci că sunt pus faţă în faţă cu un scriitor magnific." (Mario Vargas Llosa)

"Am vrut să fiu sincer scriind această carte. Nu am vrut să mă mint. Am încercat să fiu foarte atent la capcanele conştiinţei." (Héctor Abad Faciolince)

Fragment
Anii fericiţi

Tata şi mama erau complet opuşi unul altuia în convingerile şi comportamentul lor, dar în viaţa zilnică se potriveau foarte bine şi se completau reciproc. Exista un contrast atât de limpede de atitudine, de caracter şi de educaţie între cei doi, încât pentru copilul care eram această diferenţă radicală dintre modelele mele de viaţă mi se părea misterul cel mai greu de descifrat. El era agnostic, şi ea aproape mistică; el ura banii, şi ea sărăcia; el era materialist în plan spiritual, în timp ce ea lăsa spiritualul pentru mai încolo şi pe pământ urmărea binele material. Diferenţele, totuşi, nu păreau să‑i îndepărteze, ci îi atrăgeau unul spre altul, poate pentru că împărtăşeau un nucleu de etică umană în care se identificau. Tata o consulta în toate problemele, în timp ce mama, cum se spune, vedea cu ochii lui şi îi arăta o iubire profundă, necondiţionată, verificată nu numai la greu, ci chiar şi în faţa oricărui dezacord radical sau a oricărei informaţii răutăcioase sau periculoase pe care vreun "suflet caritabil" i‑ar fi dat‑o despre el.
- Eu îl iubesc aşa cum e, cu toate calităţile şi toate defectele, şi îmi plac la el până şi lucrurile în care nu cădem de acord, ne spunea mama de multe ori.

De îndată ce se trezeau dimineaţa sau când se revedeau, la prânz sau seara, începeau să‑şi povestească tot (visele din timpul zilei şi coşmarurile din timpul nopţii) cu entuziasmul unor prieteni care nu s‑au văzut de săptămâni. Îşi povesteau bunele şi relele care li se întâmplaseră în ziua aceea şi vorbeau tot timpul despre orice, despre viaţa copiilor, problemele de la birou, micile succese şi eşecurile constante ale vieţii cotidiene. Când nu erau împreună, vorbeau unul despre altul foarte frumos, şi fiecare separat ne învăţa să iubim calităţile celuilalt. Uneori dimineaţa, mai ales la ferma de la Rionegro, îi găseam în pat, stând de vorbă îmbrăţişaţi. Tata îi scria poezii şi cântece de iubire (pe care noi, copiii, trebuia să le recităm sau să le cântăm de ziua ei de naştere), cu versuri amuzante în fiecare an şi cu acelaşi cântec sentimental la fiecare aniversare, pe care sora mea Marta îl acompania la chitară (Fără tine, ar fi umbră, nimic nu ar fi fără iubirea ta...). Mai mult, spre sfârşitul vieţii, tata începuse să cultive trandafiri la fermă dintr‑un motiv foarte simplu, despre care a vorbit într‑un interviu: "De ce trandafiri? Simplu, pentru că soţiei mele, Cecilia, îi plac mult trandafirii." Mama, la rândul ei, muncea foarte mult pentru o cauză, în fond, altruistă: pentru ca tata să nu trebuiască să aibă grija banilor, ba chiar să‑i poată dărui, aşa cum îi plăcea, fără să‑şi facă probleme că neglija familia, dar mai ales pentru a putea să‑şi menţină independenţa la universitate, pentru ca nimeni să nu‑i poată închide gura, cum se întâmplă frecvent în Columbia, cu ameninţări şi cu perspectiva foamei.

Am mai spus că tata tindea spre iluminismul filosofic şi că în plan teologic era agnostic. Mama, în schimb, era şi continuă să fie mistică, deşi repeta mereu că avea nevoie de "mult mai multă credinţă" şi ce bine ar fi dacă ar avea‑o. Credincioasă, chiar foarte credincioasă, bisericoasă, cum s‑ar spune, şi mereu cu Dumnezeu şi Sfânta Fecioară pe buze. Religiozitatea ei avea totuşi o componentă animistă, aproape păgână, dat fiind că sfinţii în care ea credea cel mai mult nu erau cei din calendarul catolic, ci sufletele persoanelor moarte din propria familie, pe care ea le sanctifica automat în momentul morţii, fără a aştepta vreo confirmare sau autorizare din partea Bisericii. Dacă rătăcea banii sau dacă nu găsea cheile sau dacă vreunul dintre noi se îmbolnăvea, ea încredinţa problema sufletului unchiului Joaquín, arhiepiscopul, sau sufletului lui Tata, când a murit şi Tata, sau celui al Martei Cecilia, sora mea, sau al mamei sale, după ce a murit bunica Victoria şi, în cele din urmă, sufletului tatălui meu, după ce a fost ucis. Dar în acelaşi timp, deşi mereu dependentă de aceste prezenţe imateriale supralumeşti, mama nu trăia niciodată în acea stare care se cheamă "uitare de sine şi înălţare spirituală".

Dimpotrivă, era - şi continuă să fie şi azi - persoana cea mai realistă din câte cunosc, cu picioarele bine înfipte în pământ. Gospodărea cu mână fermă şi sigură economiile familiei (credincioasă întotdeauna principiului atât de puţin creştin potrivit căruia "caritatea începe acasă, cu ai tăi") şi era mult mai capabilă decât tata să rezolve problemele practice, atât cele din familia noastră, cât şi pe cele ale altora, dacă îi rămânea timpul necesar. Pentru tata "caritatea de acasă" era ceva fără sens, căci aceasta nu însemna să fii generos, ci să te supui impulsurilor naturale şi primitive (şi a le avea echivala pentru el cu degenerarea bolnăvicioasă a minţii numită avariţie) şi se putea vorbi de caritate doar când se manifesta cu cei care nu făceau parte din cercul nostru cel mai apropiat şi poate de aceea împrumuta sau dăruia bani întotdeauna sau îşi risipea timpul cu cele mai idealiste proiecte - chiar dacă ele aveau şi o latură practică - cum ar fi educarea săracilor să fiarbă apa, să construiască closete sau sisteme de apeducte şi de canalizare.

Dar altruismul tatei, care în colectivitate şi în plan social era perfect, în spaţiul cotidian şi individual era mai mult teoretic decât practic. Concret, în problemele medicale, când vreun ţăran bolnav din împrejurimile casei noastre de la ţară venea să‑l consulte cu privire la vreo suferinţă, mama era cea care îl întâmpina şi asculta ce i se povestea despre simptome, spunând că va transmite totul tatei, care citea în salon sau era îngenuncheat în faţa trandafirilor lui din grădină, în timp ce ea făcea pantomima de a‑l consulta pe omul acela, pentru ca apoi să‑i recomande tot ea medicamentele necesare. Dacă cineva întreba de ce nu poate să‑l vadă personal pe "domnul doctor", mama îi spunea că este acelaşi lucru dacă îl ascultă ea, pentru că are multă experienţă (dându‑se drept infirmieră, deşi singurele lucruri pe care ştia să le facă erau să pună tinctură de iod pe răni, să schimbe bandajele, să dezinfecteze termometrele şi să facă injecţii) şi că urmează întocmai instrucţiunile soţului ei.

Tatălui meu nu i‑a plăcut niciodată practica directă a medicinei şi - aşa cum am putut să‑mi explic mai târziu - acest fapt se datora unei traume din tinereţe, când a fost victima unui profesor de chirurgie în timpul studiilor de medicină. Acesta îl obligase să scoată o vezică biliară deşi tata nu avea suficientă practică şi, în timpul colecistectomiei, care este o operaţie delicată, lezase coledocul bolnavului iar acest pacient, un om tânăr, de vreo patruzeci de ani, murise după câteva zile de la operaţie; mai mult, când l‑au închis, profesorul ştia sigur că pacientul va muri. Tata a fost întotdeauna de o incompetenţă absolută când era vorba să‑şi folosească propriile mâini. Era prea intelectual chiar şi pentru un medic şi îi lipsea complet acea abilitate de măcelar pe care trebuie să o aibă, totuşi, un chirurg. Pentru el, şi schimbarea unui bec ars era foarte dificilă, nu mai zic de schimbarea unui cauciuc (când avea o pană, râdea singur de el spunând că trebuie să stea pe marginea şoselei, ca o femeie, ca să oprească vreun bărbat să‑i dea o mână de ajutor) sau să verifice carburatorul (ce‑o fi ăla?), nu mai vorbesc de scoaterea vezicii fără atingerea delicatelor canale din zonă. Nu înţelegea mecanica şi conducea cu mare greutate un automobil cu cutie de viteze automată, pentru că învăţase târziu să conducă. De fiecare dată când trebuia să întreprindă actul eroic de a intra într‑o intersecţie aglomerată, o făcea fără să se gândească prea mult, la noroc, şi de fiecare dată când se urca la volan spunea că "îl apucă dorul de autobuz". Nu era agil şi nu era bun pentru niciun sport, iar în bucătărie era complet inutil, incapabil să îşi facă o cafea sau să‑şi prăjească un ou în tigaie. Nu‑i plăceau riscurile de niciun fel şi eu eram singurul copil din cartier care mergea pe bicicletă (obligat de el) cu cască de protecţie şi, de asemenea, singurul copil incapabil să se caţăre în copaci, căci tata mă lăsa să mă urc doar într‑un totumo pitic din faţa casei, şi cel mai mare eroism care îmi era permis în acest domeniu era să sar de pe creanga cea mai de jos, adică de la cel mult treizeci de centimetri înălţime.

Dacă nu mă înşel, de la episodul în care omul acela a murit după intervenţia chirurgicală, tata a renunţat definitiv la exercitarea directă a profesiei sale, pentru care nu se simţea suficient de abil şi de sigur, preferând aspectele globale ale ştiinţei medicale, cum ar fi igiena, sănătatea publică, epidemiologia şi medicina preventivă sau socială. Practica medicina dintr‑un punct de vedere strict ştiinţific, dar fără un contact direct cu pacienţii şi cu boala (prefera să o prevină, în interminabile programe de vaccinare sau de predare a normelor elementare de igienă), poate şi din cauza unui exces de sensibilitate care îl făcea să aibă oroare de sânge, răni, puroi, dureri, viscere, secreţii, mirosuri şi faţă de tot ceea ce este inerent practicii cotidiene a profesiunii de medic, când se află în contact direct cu bolnavii.

Tata, care, în funcţie de împrejurări, se declara fie agnostic, fie religios, adept al învăţăturilor etice ale lui Iisus, fie ateu pe uscat (căci în avion se convertea brusc şi se închina înainte de zbor), fie ateu convins, din cei care râdeau de preoţi şi ţineau adevărate dizertaţii ştiinţifice lămuritoare despre cele mai absurde superstiţii religioase, era, în schimb, obsedat de etica vieţii sociale şi spirituale. Avea impulsuri avântate de idealism care îl determinau să dedice ani întregi unei cauze pierdute, cum ar fi reforma agrară sau problema impozitelor pe pământ, sau apa potabilă pentru toţi, vaccinarea generală sau drepturile omului, ultima lui pasiune intelectuală, care l‑a dus la sacrificiul suprem. Se prăbuşea în abisuri de furie şi indignare din cauza nedreptăţilor sociale, şi trăia, în general, ocupându‑şi timpul cu probleme importante, cât se poate de îndepărtate de viaţa cotidiană, dar impregnate de dorinţa de schimbare şi de progres al societăţii.

Se emoţiona uşor, până la lacrimi, şi se exalta în faţa poeziei şi a muzicii, chiar şi a celei religioase, ca în faţa unei trăiri estetice asemănătoare cu extazul mistic, iar muzica pe care o asculta închis singur în bibliotecă, cu volumul dat la maximum, era antidotul lui cel mai bun în momentele de dezolare şi de decepţie. Era în acelaşi timp un senzualist, iubitor de frumuseţe (a bărbaţilor şi a femeilor, a naturii şi în operele umanităţii) şi nepăsător faţă de comodităţile materiale ale acestei lumi. Generozitatea sa se apropia de cea a misionarilor creştini şi părea fără limite sau cu singura limită de a nu trebui să atingă durerea cu propriile mâini ("nu vreau să o văd, nu vreau să o văd", repeta deseori), iar lumea materială părea să nu existe pentru el, decât dacă era vorba de minimele condiţii de subzistenţă, care îl obsedau, considerându‑le indispensabile oricărei fiinţe umane, pentru ca toţi să se poată bucura de ceea ce era cu adevărat important: creaţiile sublime ale ştiinţei, artelor şi spiritului. Pentru el, cel mai incredibil şi mai frumos lucru din lume îl constituiau descoperirile şi progresele ştiinţei, dar şi marile creaţii artistice din muzică şi literatură. Cultura lui în domeniul picturii nu era foarte vastă, dar îmi amintesc foarte bine cu câtă pasiune îmi citea, traducându‑mi pe loc, Istoria artei de Gombrich, cartea care ne încânta, din motive diferite, pe amândoi: erotice în cazul meu, iar în cazul lui, pentru că avea meritul - pe care eu l‑am descoperit mai târziu - clarităţii unei minţi geometrice, ordonate, precise şi care, în acelaşi timp, transmitea simplu şi pasionant minunile estetice ale artei.

Despre lecturile lui pot să spun că erau numeroase, dezordonate şi din toate genurile. În general, miile lui de cărţi, pe care le păstrez, sunt subliniate şi pline de însemnări, dar aproape niciodată dincolo de primele o sută sau o sută cincizeci de pagini, ca şi cum, brusc, nu îi mai plăcea sau nu mai avea chef să continue, sau, mai probabil, ca şi cum alt interes, neaşteptat, îl înlocuise pe cel anterior. Citea puţine romane, dar multe cărţi de poezie, în engleză, în franceză şi spaniolă. Despre poezia columbiană, credea sincer şi repeta mereu că poetul cel mai bun din ţară este Carlos Castro Saavedra. Rareori spunea însă şi că acesta este, în acelaşi timp, şi cel mai bun prieten al său şi că de multe ori îşi petrece seara de sâmbătă la proprietatea poetului din Rionegro, vecină cu a noastră, stând de vorbă la un pahar de ţuică băut pe îndelete. "Beau puţin pentru că îmi place mult", comenta tata întorcându‑se acasă de la serile petrecute împreună cu Carlos, nu mai târziu de unsprezece noaptea.

Îl interesau filosofia politică şi sociologia (Machiavelli, Marx, Hobbes, Rousseau, Veblen), ştiinţele exacte (Russel, Monod, Huxley, Darwin), filosofia (era îndrăgostit de Dialogurile lui Platon, pe care îi plăcea să le citească uneori cu voce tare, şi de romanele raţionaliste ale lui Voltaire), dar sărea de la una la alta pe neaşteptate, în stilul lui de lectură diletant şi, poate tocmai din acest motiv, fericit. O lună îi plăcea Shakespeare, în alta Antonio Machado sau García Lorca, apoi o ţinea săptămâni întregi cu Whitman sau Tolstoi. Era un om de mari entuziasme, de pasiuni înrobitoare, dar nu durabile, poate chiar din cauza intensităţii pasiunii iniţiale, imposibil de păstrat mai mult de două‑trei luni.

În ciuda tuturor bătăliilor intelectuale şi a căutării deliberate a unui liberalism luminat şi tolerant, tata se ştia victima şi reprezentantul involuntar al prejudecăţilor tristei şi învechitei şi anchilozatei educaţii pe care o primise în satele îndepărtate unde crescuse. "Eu m‑am născut în secolul al XVIII‑lea, sunt pe punctul de a împlini 200 de ani", spunea, amintindu‑şi de copilăria lui. Deşi, în mod raţional, respingea rasismul cu o argumentaţie furibundă (cu vehemenţa exagerată a celui care se teme să fie contrazis şi demonstrează prin acest exces că, mai degrabă decât cu un interlocutor, discută cu sine însuşi, convingându‑se pe sine, în sufletul său, luptând cu o fantasmă interioară care îl frământă), în viaţa reală îi era greu să accepte cu sufletul senin că vreuna dintre surorile mele se împrietenea cu cineva care avea un pic mai multă melanină decât noi şi uneori nu mai era atent, şi vorbea cu mare mândrie de ochii albaştri ai bunicului, tatăl său, sau despre părul blond al unora dintre copiii sau nepoţii lui. Mama, dimpotrivă, recunoştea deschis că nu îi plac persoanele cu pielea închisă la culoare sau cu trăsături indiene prea evidente, deşi nu ştia de ce ("sunt urâte", spunea, în bruşte izbucniri de sinceritate), dar în relaţia directă cu ele era mult mai blândă, mai amabilă şi mai lipsită de prejudecăţi decât tata. Bătrâna Tata, care fusese dădaca ei şi a bunicii, era un amestec de negresă şi indiancă şi poate, graţie culorii pielii ei, mama simţea o afecţiune sinceră faţă de negri şi indieni şi se purta foarte prietenos în relaţia directă cu ei, fără urmă de repulsie şi fără să fie deranjată de ceva.

Din această cauză, uneori, era ca şi cum ceea ce spunea fiecare nu corespundea comportării în viaţa reală şi ca şi cum agnosticul se purta ca un mistic, mistica se comporta ca o materialistă, iar alteori, dimpotrivă, idealistul se purta nepăsător, rasist şi egoist, iar materialista şi rasista, ca o adevărată creştină pentru care toţi oamenii erau egali. Presupun că de aceea se iubeau şi se admirau atât de mult: pentru că mama vedea în gândurile pasionate şi generoase ale tatălui meu raţiunea vieţii ei, iar tata vedea în acţiunile ei realizarea practică a gândurilor lui. Iar alteori se întâmpla invers: mama vedea în el creştinul care ar fi dorit să fie ea în viaţa practică şi el o vedea rezolvând problemele zilnice asemenea persoanei practice şi folositoare care i‑ar fi plăcut să fie el.

Sunt convins că tata, în parte, a putut să se dedice proiectelor sale de idealism, asistenţă socială şi activism politic, pentru că problemele casei erau rezolvate datorită simţului practic al mamei. Şi acest lucru a devenit din ce în ce mai evident, căci ea a putut construi, începând cu acel mic birou din clădirea La Ceiba, pe baza unei austerităţi şi a unei tenacităţi permanente, o întreprindere mijlocie de administrare a coproprietăţilor, având în grijă sute de clădiri şi mii de angajaţi plătiţi de ea şi de surorile mele, care au ajuns, aproape toate, să lucreze alături de mama, ca nişte planete care se învârt în jurul unui astru cu suficientă forţă de atracţie.

Mai mult decât pentru a putea avea cele necesare traiului, mama muncea pentru ca tata să poată duce viaţa pe care o dorea, fără să se preocupe că trebuia să întreţină o casă. Mamei i se părea minunat că bunăstarea materială, care i se datora ei, îi permitea tatei să vorbească şi să acţioneze fără să ia în calcul posibilitatea de a ceda presiunilor de la locul de muncă sau presiunii banilor şi fără să caute alte locuri de muncă în străinătate, aşa cum făcuse la începutul căsătoriei lor. Se simţea puţin vinovată că îl obligase să se întoarcă în ţară la sfârşitul anilor cincizeci, când el avea o poziţie sigură şi bine plătită în Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi ea insistase să vină acasă pentru că voia să trăiască lângă bunica "ultimii ei anişori" (bunica trăind sănătoasă alte trei decenii, până la 92 de ani). Pentru mama nu exista decât un singur loc pe lume unde voia să trăiască, şi anume Columbia, şi doar un singur mamoş bun, doctorul Jorge Henao Posada. Singura dată când a asistat‑o alt ginecolog, la Washington, când s‑a născut sora mea cea mai mare, a suferit de febră puerperală şi aproape era să moară. Doctorul Henao Posada, cu mult înainte de apariţia ecografiei, avea puterea magică de a ghici sexul copilului înainte de a se naşte şi când îşi punea trompeta de aluminiu pe burta unei gravide, spunea la modul cel mai serios: "o să fie băiat" sau, dimpotrivă, "o să fie fată". Apoi o prevenea că va nota acest lucru în caietul lui. Şi când se năştea copilul, dacă prevestise corect, sărbătorea cu mama darul său de prezicător, iar dacă nu ghicise, îi spunea mamei că fabulează, că el nu spusese niciodată aşa şi că putea verifica, pentru că avea totul notat în caietul lui, şi atunci îl scotea şi i‑l arăta femeii. Numai că mama, care avusese patru fete una după alta, îi descoperise trucul, anume că în caiet nota contrariul a ceea ce spunea. Până şi acest truc, odată descoperit, crease un fel de complicitate între ei, şi la fiecare sarcină pe care a avut‑o, când nu era în ţară, pe la şapte luni îl lăsa pe tata acolo unde se afla şi ea se întorcea la Medellín pentru a naşte cu doctorul Henao Posada şi pentru a aduce pe lume o altă fată columbiană. Şi când în cele din urmă s‑au întors definitiv, pentru că insistenţa ei a învins voinţa lui, el câştiga la universitate aceeaşi sumă pe care o câştiga înainte la OMS, trei mii, şi acolo şi aici, doar că acolo erau dolari şi aici pesos, şi poate de aceea mama simţea o mare responsabilitate şi voia să muncească pentru a câştiga banii care să completeze leafa lui, astfel încât împreună să câştige cât câştiga el singur în străinătate.

Siguranţa materială pe care o asigura ea familiei îi permitea tatei să fie consecvent până la capăt cu independenţa lui ideologică şi spirituală. Lucrurile ideale şi cele practice se completau şi se armonizau, astfel încât ei au fost pentru noi imaginea, atât de puţin întâlnită în această lume, a unei perechi fericite. Datorită exemplului lor, surorile mele şi cu mine ştim astăzi că există un singur motiv pentru care merită să vrei să obţii bani: ca să‑ţi poţi păstra şi apăra cu orice preţ libertatea de a gândi, fără ca nimeni să te poată supune vreunui şantaj profesional care să te împiedice să fii ceea ce eşti.

Gata de luptă

 

Ollie Ollerton
Gata de luptă
Editura Meteor Press, 2021
 traducere de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

Cum să continui când eşti cu moralul la pământ? Cum să acorzi prioritate recuperării şi să preiei controlul? Cum să-ţi transformi viaţa?

Pornind de la experienţa sa în Forţele Speciale britanice, Ollie Ollerton îşi împărtăşeşte transformarea din punctul cel mai de jos al vieţii - o perioadă întunecată de relaţii sentimentale rupte, abuz de substanţe şi depresie - până la împlinire şi concentrare.

Cum să-ţi asumi un angajament şi-ţi atingi obiectivele? Cum pui capăt amânărilor şi ezitărilor care-ţi alimentează îndoiala de sine? Cum să înveţi să fii curajos în toate aspectele vieţii tale?

În cartea sa, Ollie povesteşte cum şi-a schimbat viaţa şi transmite lecţiile pe care le-a învăţat, de la găsirea scopului şi vizualizarea rezultatului, până la abandonarea obiceiurilor proaste şi stabilirea de noi rutine pozitive. Sfaturile sale îi vor ajuta pe cititori să-şi depăşească propriile obstacole pentru a ajunge la o concentrare şi un potenţial superior.

"Acum este momentul trecerii la acţiune. După ce aţi citit cartea asta, stabiliţi-vă un obiectiv, o provocare care să vă sperie puţin." (Ollie Ollerton)

Fragment

Partea I. Chemarea schimbării

Capitolul 1. În abisul lumii

Stăteam şi priveam hainele care se învârteau întruna, monoton, în maşinile de spălat de capacitate industrială, ca nişte cadavre îmbibate de apă. Lucram într-un atelier mohorât şi murdar, unde se spăla şi se călca lenjeria de pat pentru hoteluri. Salariul era la fel de jegos ca rufele ce ne erau aduse, acoperişul era din azbest şi printre amărâţii care-şi perforau cartela la venire şi la plecare erau multe femei divorţate, cu copii, care abia se descurcau cu banii. Nu se punea problema să mă spânzur - ar fi fost prea deranjant pentru familia mea să-şi amintească în ce fel îmi terminasem socotelile cu viaţa. De asemenea, se excludea tăierea venelor de la mâini - pentru o persoană ordonată ca mine ar fi însemnat să lase multă mizerie pe care s-o cureţe alţii după aceea. Nu, soluţia era să aleg o baie caldă şi o mulţime de pastile.
 
"O s-o faci chiar diseară sau te mulţumeşti doar să vorbeşti despre asta?", a şuierat vocea pe care o auzeam într-o ureche. "O s-o dai în bară, tot ce atingi se duce naibii... ca încercarea ta de a salva fetiţele din bordelurile thailandeze. Eşti terminat, pune capăt mizeriei în care trăieşti!" Apoi o altă voce a rostit încetişor în cealaltă ureche: "Nu aşa se va termina, Ollie. O să te pui pe picioare şi într-o bună zi vei conduce o afacere de succes."

În general, prima voce se referea mai mult la bani. Eu beam şi fumam suficient pentru a menţine de unul singur pe linia de plutire industria de alcool şi tutun din statul Queensland şi, cu toate că o parte din mine continua să creadă că în viitor mă aştepta ceva mai bun, nu ştiam cum voi scăpa vreodată din puţul fără fund în care ajunsesem. Până atunci realizasem lucruri excelente şi aveam un trecut de succes, aşa încât calea nu-mi era complet nefamiliară, atâta doar că pur şi simplu nu mai ştiam cum să revin pe ea.

Pentru un străin, probabil că păream un singuratic trist, a cărui faţă spunea o poveste de disperare, înecată în băutură, pe care n-o mai puteam camufla cu ilaritate. Nu interacţionam cu nimeni, întreţineam maşinile de spălat cu o precizie chirurgicală şi priveam în gol la pereţii subţiri ca hârtia. Eram un om cu interiorul pustiit. Şi dacă totuşi vorbeam cu cineva, care întreba despre accentul meu britanic şi cerea mai multe detalii despre mine, foarte rar recunoşteam că fusesem puşcaş marin şi o făceam atât de sfios, încât era mai degrabă jenant şi neconvingător. Cu siguranţă, n-aş fi spus niciodată că făcusem parte din una dintre cele mai respectate şi mai bine instruite forţe de luptă din istoria militară. Probabil că interlocutorii m-ar fi privit şi ar fi râs. Şi poate că aş fi râs şi eu. Cu jumătate de gură.

Era anul 2012. Pentru a înţelege cât de jos mă prăbuşisem pentru a ajunge aici, trebuie să ofer ceva mai multe precizări. Să ne întoarcem cu câţiva ani în trecut.

În 2000, am părăsit Forţele Speciale britanice, dorind să fac ceva diferit. În ciuda aventurilor pe care le avusesem în cei şase ani petrecuţi în Special Boat Service - şi fuseseră numeroase -, mă simţeam neîmplinit, ca un actor care şi-a ales greşit audiţia la care să se prezinte, totuşi rămâne şi o scoate la capăt într-un rol pentru care nu se potriveşte întru totul. Chiar şi conform standardelor regimentului de nonconformişti, comportamentul meu îi surprindea adesea pe mulţi, dar eram priceput în ceea ce făceam, aşa încât îmi erau tolerate "strădaniile" de a fi concediat între misiuni. Aveam o problemă cu alcoolul în care îi puteam fi rival lui Oliver Reed, dar la fel ca scandalagiul acela bătrân care, după o noapte de aventuri monumentale, apărea la filmări punctual şi nu greşea nicio replică, jucând cu ochi scânteietori şi plin de entuziasm, şi eu eram un alcoolic cu succes în activitatea profesională. După ce am părăsit SBS-ul şi am încercat câteva joburi diferite în Anglia, am plecat în Irak să lucrez în calitate de consultant de securitate. Banii erau frumoşi, însă principala atracţie a fost şansa de a scăpa de relaţia corozivă cu soţia mea de atunci.

În 2003, am cunoscut-o pe Nat, o bijuterie de fată care lucra pentru firma care mă angajase în Bagdad. Am fost nedespărţiţi din momentul în care ne-am întâlnit la o petrecere de Crăciun a firmei, în Londra, şi pentru o vreme am trăit fericiţi împreună în districtul londonez Chiswick, înainte de a ne muta în 2004 la Brisbane, unde Nat a urmat facultatea de psihologie la zi. Eu lucram şase săptămâni şi aveam şase săptămâni liber, făcând naveta între o zonă de război şi pacea din Brisbane. Exista, însă, o problemă: fără costumul mulat din neopren al SBS-ului care să mă ţină sub control cu cerinţele sale de fitness şi exactitate, consumul de alcool îmi scăpase de sub control. Nu-mi găseam un scop real în activitatea de securitate şi de fapt nici în altceva. Beam ca să uit de căsnicia destrămată şi să înăbuş vinovăţia de a nu fi devenit un tată aşa cum visasem că voi fi. Eram la o aruncătură de băţ de Luke şi nu-l vedeam crescând. De aceea am recurs la un tratament pe bază de Valium, pentru a-mi linişti atacurile de panică tot mai numeroase, şi am băut cantităţi industriale de alcool care să mă anestezieze şi să pot adormi fără vise. Bineînţeles, Nat a trebuit până la urmă să arunce prosopul în ring. Iisuse, fusese o martiră că rezistase atâta!

Îngrozit să fiu singur şi independent, pe lângă faptul că fără Nat nu mă calificam pentru rezidenţa australiană, am început imediat să-mi caut altă prietenă. Nici măcar n-a durat mult. În ziua următoare am fost invitat în Gold Coast la un party ocazionat de sărbătorirea unei naşteri şi, la două zile după un ocol îmbibat în alcool, mă găseam în drum spre San Francisco cu noua mea viitoare soţie. Noi doi eram născuţi în aceeaşi zi, deci era scris în stele că trebuia să fim împreună. Greşeam oare cu ceva? Ştiam că o căsnicie era la fel de stabilă ca un castel din cărţi de joc şi că mă mulţumeam cu confortul pe termen scurt pentru o suferinţă pe termen lung. Şi, cu toate că a fost o ceremonie frumoasă pe vârful unui munte, cu vedere spre deşertul Nevada (fără să existe în jur niciun imitator al lui Elvis Presley), chiar şi când am stat în faţa altarului, am ştiut foarte bine că singurul personaj fals eram eu. Comisesem o greşeală uriaşă. De acum aveam atacuri de panică atât de severe, încât credeam că mor. Atunci m-am gândit prima oară să-mi pun capăt zilelor. Dorinţa de moarte mă însoţea de mulţi ani. Poate că o dată sau de două ori încercasem să-i fac pe plac, forţând excesiv pericolul. Acum, însă, era altceva, n-ar mai fi fost un anunţ de felul "Ollie Ollerton, soldat în Forţele Speciale, a murit curajos în timp ce era angajat într-o operaţiune clandestină", ci mi-aş fi făcut-o cu propria mână. Mai bine să părăsesc viaţa asta decât să înnebunesc, ceea ce credeam că mi se întâmpla.

Am reluat contactul cu fosta mea iubită Nat, care, din fericire pentru mine, este psiholog. I-am povestit totul. Nat nu avea niciun motiv să mă ajute, dar a fost extraordinară în modul cum m-a încurajat şi mi-a spus:
- Ollie, viaţa ta nu s-a terminat, aşa că nu mai gândi în felul ăsta. Poţi schimba orice doreşti, dar mai întâi trebuie să demarezi un proces care să te scoată din căsătoria asta... pentru început, ia legătura cu un avocat.

I-am urmat sfatul şi am anulat căsătoria. Când eşti confuz, deprimat şi stresat, nu vrei să ai de-a face cu hârţoage sau cu un proces, vrei doar să zaci în adâncul problemelor tale. Este foarte greu să ieşi din puţul acela de autodispreţuire. Însă Nat m-a ajutat să înţeleg unele lucruri şi să încep să fac un plan pentru a merge mai departe. Dacă nu înfruntăm ceea ce ne trage în jos şi nu începem să examinăm individual fiecare problemă, ne alegem doar cu un cocteil mental de negativitate şi distrugere.

Ca să-mi pierd orice dram de sănătate mintală ce-mi mai rămăsese, m-am întors în Irak pentru un ultim job. În 2008, când am părăsit ţara aceea măcinată de probleme şi am încercat să mă stabilesc definitiv în Brisbane, divorţasem deja de două ori şi, dacă aşa ceva era posibil, problemele mi se înmulţiseră. La întoarcere, am locuit pentru scurt timp cu Nat, dar ne-am despărţit curând şi, în mod previzibil, mi-am căutat evadarea alături de altă femeie, nevrând să suport singurătatea.

În urma divorţului ei, Sarah se alesese cu o sumă frumuşică şi locuia într-o vilă de un milion de dolari, cu piscină. Poate că m-am trezit locuind într-un palat, dar nici sub ameninţarea cu moartea n-aş fi putut alege un loc mai prost pentru stabilitatea mentală şi pentru respectul faţă de mine însumi. Cu toate acestea, am investit în relaţie tot ce aveam, mi-am vândut casa, ba chiar mi-am încasat pensia pentru a-i mobila proprietatea de un milion de dolari recent căpătată. Aparent era o relaţie perfectă şi liberă, însă Sarah bea ca şi cum ar fi avut gâtul pâlnie şi, când era băută, putea deveni extrem de afurisită, având aceeaşi capacitate de cruzime gratuită ca prima mea soţie. Îmi viza punctele vulnerabile şi turna acid peste ele cu limba ei ascuţită: ce ratat eram... ce om de nimic, fiindcă îmi abandonasem fiul, ce fel de tată ar fi procedat aşa? În multe privinţe, era o reflectare feminină a persoanei mele, la fel de fracturată, imprevizibilă şi pornită pe calea autodistrugerii.

Pentru o vreme, am lucrat în domeniul imobiliar şi m-am descurcat bine, dar în curând m-am simţit plictisit şi neîmplinit, aşa că am renunţat.

Apoi, tocmai când crezusem că se terminase, am avut un noroc neaşteptat. Un vechi camarad, pe nume Denny, cu care lucrasem în Irak şi care locuia acum foarte aproape de mine în Brisbane, mi-a prezentat un tip numit Simon. Deşi eram la un bal mascat, l-am recunoscut imediat; fusese implicat în selectarea mea în Forţele Speciale. O altă coincidenţă ciudată într-o viaţă care abundase în coincidenţe. Care erau şansele ca, după ce-l văzusem ultima dată în Hereford, să-l întâlnesc tocmai acum în celălalt capăt al lumii?

Simon mi-a povestit despre organizaţia The Grey Man cu care avea legături. Aceasta se autofinanţa, avea sediul în Australia, iar OP-ul său era să salveze minorii din Asia de Sud-Est care erau vânduţi pentru prostituţie. Organizaţia trimitea agenţi sub acoperire în bordeluri, unde identificau copiii şi fie informau forţele de ordine locale, fie îi salvau personal. Simon m-a întrebat dacă aş fi vrut să mă alătur lor şi să-mi folosesc abilităţile deprinse în Forţele Speciale pentru a le instrui agenţii? Cât fusesem cu Sarah, antrenasem agenţi operativi în Brisbane şi-n împrejurimi şi i-am spus că eram dispus să-mi ofer gradul respectiv de specializare. Nu eram totuşi pregătit să plec în Thailanda pentru a conduce operaţiuni, deoarece mi se părea foarte riscant, fiindcă întăririle aveau să fie limitate sau inexistente într-o ţară renumită pentru corupţie.

Relaţia mea cu Sarah se înrăutăţea şi s-a destrămat după o noapte turbulentă alimentată cu alcool, când am decis să-i pun capăt, căutând refugiu în casa amicului Denny, aflat destul de aproape. Atunci am decis că va fi totul sau nimic şi am hotărât să plec în Thailanda pentru a face exact ceea ce spusesem că nu voi face. Dar mai întâi voiam să revin în Marea Britanie să-l văd pe fiul meu, Luke, pe care nu-l mai văzusem de şapte ani. Întâlnirea cu el a fost uimitoare - parcă nu fuseserăm niciodată separaţi. Acum el avea 11 ani şi am fost mândru să-l văd. A fost bine din multe puncte de vedere, dar în acelaşi timp mi-a amplificat şi emoţiile când s-a ajuns la ceea ce mă aştepta.

Zori de speranţe false

Îmi plăcea să fac ceva util şi care, în acelaşi timp, avea legătură cu trecutul meu, conectându-mă cu o perioadă din viaţă când mă bucurasem de respectul de sine. Când mă pasionează ceva, mă dedic cu trup şi suflet, iar acum era la fel. Mi-am făgăduit cunoştinţele la nivel expert şi mi-am investit economiile rămase după Irak în The Grey Man, iar după un schimb de replici extrem de toxic cu Sarah, i-am spus că o părăsesc şi am luat imediat avionul spre Bangkok.

Lumea interlopă a Thailandei este complexă şi labirintică. Pentru un occidental este uşor să comenteze moralist împotriva comerţului cu carne vie, pentru că el nu înţelege faptul că nu toţi cei care se oferă pentru sex o fac în mod voluntar. După o tranzacţie în care îşi vinde trupul pe dolari, o fată poate să trimită bani în satul ei natal, aflat pe frontiera cu Laos, bani care îi vor hrăni bunica, vor plăti şcoala frăţiorului ei, vor cumpăra nutreţ pentru bivol şi seminţe pentru orezăria familiei. Unele fete utilizează banii chiar pentru a-şi urma studiile şi în cele din urmă vor părăsi prostituţia pentru o viaţă mai bună. Însă pentru fiecare poveste de acest fel, există o altă poveste despre o fetiţă abia ajunsă la pubertate care a fost luată din satul ei, drogată şi traficată până în Triunghiul de Aur, unde, dacă plăteşti 30.000 de dolari, în faţa ta pot fi ucişi tigri, crescuţi în masă în Laos, de la care după aceea poţi să consumi testiculele, colţii şi tot ce vrei. O fetiţă de 12 ani din provincia Isaan este considerabil mai ieftină. Unele minore sunt vândute pescarilor birmanezi ca obiecte sexuale pe care să le folosească în timpul multelor ore petrecute pe mare. După ce sunt abuzate, trupuşoarele le sunt aruncate peste bord în golful Bengal sau în marea Andaman, ca hrană pentru peşti, înainte de a fi aduse de ape pe coaste, anonime, lipsite de feţe.

Eliberarea acestor copile din comerţul cu carne vie m-a umplut de speranţe şi m-a făcut să înţeleg că ajutorul oferit altora era mult mai important decât concentrarea asupra propriilor mele suferinţe. Chiar şi în SBS, fusese vorba despre mine şi despre serviciu - aventurile, chestiile cu Omul de Acţiune, toate se referiseră la mine şi la egoul meu. Acum, însă, era ceva diferit. Nu exista un salariu, nu existau aplauze şi în mod clar nu existau întăriri la nevoie. Am luat decizia să lucrăm fără arme, deoarece, dacă am fi fost cumva chestionaţi, armele puteau duce la concluzia că făceam parte din Departamentul de Combatere a Drogurilor. Aveam acoperirea de turişti. Unica noastră recompensă pentru pericolul în care intram în mod deliberat era satisfacţia de a şti că jucam un rol important. Dacă situaţia se înrăutăţea şi eram demascaţi, aveam o autorulotă cu care să încercăm să ajungem la o maşină pentru evadare. Stăteam într-un bar întunecos, în care pâlpâiau beculeţe obosite, cu flori din plastic pe mesele din tablă, şi băgam în mine whisky Sang Thip, după care, sub pretextul vizitării toaletei, făceam o recunoaştere a coridoarelor de la etaj, unde fetele lucrau în odăi ca nişte celule. Înapoia uşilor lor deschise erau saltele pătate, puse direct pe podea, lumini slabe şi copile cu prea mult fard pe chipurile lor tinere. Informaţiile pe care le culegeam erau utilizate după aceea pentru a plănui misiunea de salvare.

Continuam să beau foarte mult de câte ori se ivea ocazia unui moment de pauză, ba chiar şi când eram în timpul unei operaţiuni, întrucât comportamentul respectiv făcea parte din acoperirea noastră: să ajungem să-i cunoaştem pe stăpânii prostituatelor minore şi să le câştigăm încrederea. Eram, însă, mulţumit de mine, deoarece simţeam că făceam ceva util, ajutându-i pe cei care nu se puteau apăra singuri.

Până când m-am alăturat organizaţiei, aceasta avea la activ nu mai puţin de 140 de intervenţii de salvare. Uneori, însă altruismul este însoţit îndeaproape de mândrie şi, după ce reuşise operaţiunea noastră cea mai însemnată de până atunci - recuperarea a 22 de fete dintr-o singură incursiune -, The Grey Man a comis greşeala fatală de a informa autorităţile. Povestea a ajuns la Departamentul de Stat al SUA, care finanţa anual Thailanda cu milioane de dolari pentru a pune capăt prostituţiei minorilor, dezlănţuind furia. Stânjeniţi, thailandezii au adoptat o linie defensivă, defăimându-ne credibilitatea organizaţiei, numindu- ne escroci şi punând poliţia pe urmele noastre. După ce am fugit peste graniţă în Birmania, am revenit în Australia cu coada între picioare.

Am fost devastat. Nu numai că-mi cheltuisem toţi banii pentru o cauză în care credeam, dar şansa de a le ajuta pe fetele acelea sărmane îmi fusese anulată de guvernul thailandez şi, odată cu ea, îmi fusese răpit singurul lucru care până acum îmi scăpase toată viaţa printre degete: un scop adevărat. Aflat în momentul cel mai de jos al existenţei şi poate în locul cel mai negru în care fusesem vreodată, împotriva oricărei logici, am revenit la Sarah.

Am încercat să-mi continui traiul, să muncesc ca să plătesc facturile, şi aşa am ajuns la spălătorie. În fiecare dimineaţă, mă străduiam din răsputeri să salut noua zi cu optimism, sperând că situaţia s-ar putea schimba, însă glasul acela batjocoritor - fie propriul meu negativism, fie al lui Sarah - stingea orice flacără de speranţă.

Eram captiv într-o relaţie toxică din care nu puteam să văd nicio scăpare, un ciclu maliţios şi repetat, care oglindea ziua anterioară, ca un hamster ce aleargă în interiorul unei roţi puse în mişcare de ura de sine, simţindu-mă confortabil în disconfortul vieţii.

Prăbuşirea organizaţiei The Grey Man a însemnat pentru Sarah un venin nou cu care să mă provoace. Dacă anterior mă simţisem inferior înaintea ei, este imposibil să descriu cât de ratat mă simţeam acum. Sarah m-a împins să-mi iau un job "de la 9 la 5" şi m-am pomenit conformându-mă şi găsindu-mi de lucru în spălătoria prost plătită. Prin comparaţie cu cuibul de vipere al vilei, locul acela îmi oferea o adevărată evadare. O dată în plus am acceptat disconfortul vieţii. După câteva luni, pe când încărcam fără grabă cearşafuri mari în maşinile de călcat, m-am întrebat de ce revenisem la Sarah şi de ce mă speria atât de mult posibilitatea de a porni ceva pe cont propriu. Ar fi fost greu să iau totul de la zero şi să mă reconstruiesc, dar n-aş fi putut oare să recurg la pregătirea mea din Forţele Speciale şi să încep un plan de regăsire a propriei mele persoane? Mai întâi trebuia să-mi dezactivez emoţiile, să încetez să mă mai gândesc la mine şi să mă concentrez asupra obiectivului. Care era obiectivul? Misiunea: Pleacă naibii de-acolo!

Marea evadare

Eram cu Sarah de doi ani. Doi ani!? Cât timp irosit! Devenise o situaţie de tipul "fă-o sau mori": dacă nu încercam altă evadare, aveam să-mi iau singur viaţa. Mă simţeam ca Papillon scăpând de pe Insula Diavolului.

Glasul cel blând mi-a vorbit din nou în minte: "Ce te poate opri să-ţi faci bagajul şi să pleci chiar diseară după ce termini tura de aici?" Am aşteptat ca glasul celălalt să-l contrazică, cel căruia îi plăcea să-şi bată joc de mine, dar n-am auzit decât zumzetul maşinii de spălat, care a clicăit după aceea, trecând la etapa următoare a ciclului ei. În SBS eram învăţaţi să respirăm adânc, să recalibrăm şi să acţionăm; să ne distanţăm şi să ne abatem atenţia de la teama care ne strângea măruntaiele ca într-un pumn. Aceasta era o parte esenţială a instruirii, care era utilă când ne adunam în faţa unei uşi, înainte de a intra într-un schimb de focuri. Respiraţia profundă şi recalibrarea au loc simultan, reducând nivelul de cortizol din creier, care produce stresul. Am început să respir în mod conştient.

Când eşti la pământ, timpul devine imaterial, deoarece fiecare zi este practic la fel ca ziua dinaintea ei, măsurată prin pahare şi certuri, iar zilele şi nopţile sunt separate doar prin alte mahmureli şi pierderi ale cunoştinţei. Dintrodată, viaţa mi s-a părut ceva foarte preţios; nu mai doream s-o irosesc. Un fior m-a străbătut la gândul evadării. Am început să mă imaginez plecând, cu hainele făcute teanc în geanta de voiaj, perfect bărbierit şi cu o expresie de hotărâre întipărită pe chip. Şi, lăsând în urmă limba ascuţită şi insultele lui Sarah, eu aveam să fug ca Forrest Gump spre viitorul meu şi spre un glorios răsărit de soare în Gold Coast.

Eucalipţii de afară deveneau vineţii în amurg. Cumva ziua dispăruse.
"Aşadar?", a întrebat glasul cu blândeţe.
"O pot face", mi-am spus. "Sunt pregătit de schimbare."

Am părăsit-o pe Sarah pentru ultima oară şi am închiriat o cameră într-un apartament luminos şi primitor, cu patru camere, în Bulimba, la periferia oraşului. Ar fi fost un salt prea mare să încep imediat să trăiesc pe cont propriu. Eram fragil ca o coajă de ou şi mă găseam la un pas distanţă de recăderea în băutură şi codependenţă, aşa că am împărţit apartamentul cu alţi chiriaşi. Recunosc că am manifestări de tulburare obsesiv-compulsivă şi caut mereu să ordonez obiectele, dar am acceptat pernele aruncate neglijent pe sofa şi farfuriile nespălate din chiuvetă în schimbul căldurii unor conversaţii prietenoase.

În camera mea micuţă, mă simţeam ca şi cum aş fi scăpat dintr-o casă bântuită. Fusesem cufundat atât de adânc în puţul depresiei, anesteziat de un regim de viaţă condus de cocaină, Valium şi băutură, încât uneori nu puteam articula o propoziţie întreagă, totuşi aici porneam iarăşi pe o cale nouă. Şi cu cât beam mai puţin, cu atât mai mult criticul acela interior era ţinut în umbra unde îi era locul. Odată ce ai decis să-ţi ajuţi propria persoană, în interiorul tău începe să se petreacă ceva uimitor. Se numeşte "dezvoltare". Fiecare flecuşteţ pe care-l investeşti în tine, de la bărbieritul dimineaţa, la consumul de alimente sănătoase, începe să producă mai multe oportunităţi şi intuiţii, iar cu fiecare dintre darurile acestea devii mai recunoscător şi mai pozitiv. Începi să observi uşi ce se deschid. Eu beam tot mai puţin şi frecventam sala de fitness cu elanul unui adolescent. Ca răsplată pentru efectuarea primului pas, am început să-mi recapăt sentimentul valorii de sine, iar senzaţia aceea crea dependenţă.

Mi-am aliniat energia cu oportunităţile ivite. Cu ceva timp în urmă fusesem la un interviu pentru angajare la o companie petrolieră, dar mi se spusese că eram supracalificat pentru job; probabil mai mult fiindcă apreciaseră că mă voi plictisi, ceea ce era de înţeles după parcurgerea CVului meu. Dar apoi, din senin, au luat legătura cu mine şi au vrut să încep lucrul cât mai repede. Jobul oferea un salariu foarte bun, iar constanţa venitului era de încredere. Poate că cineva de acolo de sus mă plăcea, totuşi?

Exerciţiu:

Cum este viaţa voastră acum?

Poate că n-aţi ajuns chiar pe treapta cea mai de jos, aşa cum am ajuns eu în spălătoria din Brisbane. Poate că viaţa continuă cu paşi egali, dar în adâncul inimii vă spuneţi că lucrurile ar putea fi mai bune. Doriţi ca viaţa să vi se schimbe. Dar înainte de a efectua acel prim pas, verificaţi-vă, punându-vă câteva întrebări, pentru a obţine o bază de referinţă, un loc de la care să plecaţi şi spre care să priviţi înapoi după ce aţi pornit pe calea atingerii scopului. Este bine să scrieţi totul pe hârtie şi să verificaţi din timp în timp progresul făcut, pe măsură ce vă îndreptaţi spre un viitor mai bun.

DATA: _____________

Vă subapreciaţi? Dacă da, în ce fel?
________________________________________
________________________________________

Sunteţi într-o relaţie care vă alimentează încrederea în sine sau v-o secătuieşte?
________________________________________
________________________________________

Vă spuneţi că nu veţi avea niciodată succes?
_________________________________________
_________________________________________

V-aţi acceptat soarta şi v-aţi spus că nu mai aşteptaţi la multe de la viaţă?
_________________________________________
_________________________________________

Un genocid nerecunoscut

 

Mariana S. Ţăranu
Un genocid nerecunoscut
Editura Vremea, 2021
 
 

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Intro

 
Ultima foamete organizată de URSS în existenţa sa a fost cea din Basarabia, în perioada anilor 1946-1947.
 
Scopul înfometării basarabenilor a fost de a frânge coloana vertebrală a populaţiei şi de a o transforma într-o masă amorfă. Consecinţa imediată a acestei politici inumane a constituit crearea colhozurilor.
 
Apariţia canibalismului, creşterea criminalităţii, a multiplelor boli ca urmare a inaniţiei, frica de necunoscut şi lipsa încrederii în ziua de mâine sunt doar câteva consecinţe în timp ale politicii de înfometare constantă a populaţiei Basarabiei în primii ani ai celei de-a doua ocupaţii sovietice. Statul sovietic a impus interdicţie la folosirea cuvântului "foamete", interdicţie menţinută până în anul 1987. Despre foamete se vorbea numai în "Dosarele speciale", deci, lupta cu foametea se putea face numai şi numai cu aprobarea Kremlinului. Iar această luptă a început doar în anul 1947, atunci când autorităţile de la Kremlin au decis să-i hrănească pe o parte din înfometaţi. (Autoarea)

Fragmente

Documentul nr. 2
SCRISOAREA ÎNVĂŢĂTORILOR IGNATIEVA, PRONIN ŞI LEBEDEVA DIN ORAŞUL SOROCA ADRESATĂ LUI IOSIF STALIN
Dragă Iosif Visarionovici!
[înregistrată la 19 martie 1947]
Scuzaţi-ne, dar ne adresăm Dumneavoastră ca unui tată. Noi am supravieţuit războiul, suntem recunoscători şi acum, dar puterile ne părăsesc. Ne este incomod şi ruşine, ştim că şi fără noi aveţi multe griji, dar credeţi-ne, foamea ne impune. Muncitorii cu mulţi copii umblă ca umbrele, pâine ne ajunge doar pentru jumătate de lună, iar restul, copiii noştri mănâncă macuc. Am vândut tot ce am avut, umblăm rupţi şi zdrenţuiţi.
Vă mulţumim, Iosif Visarionovici pentru grija faţă de noi, faţă de învăţători, în sensul asigurării cu produse alimentare, însă spre regret acestea nu ajung la noi. Oare are nevoie un învăţător de galoşi, stofă etc. aceasta în timp ce şeful secţiei comerciale nici aproape nu ne permite să ne apropiem, iar directorul şcolii este îmbrăcat la patru ace. Nu e bine de anunţat despre aceasta, însă lucrurile pe teren sunt dezgustătoare. Adjunctul secţiei comerciale Malin vinde sute de metri de stofă la piaţă, iar învăţătorul claselor primare nici nu mai seamănă a învăţător. Oare poate fi un exemplu pentru elevi îmbrăcat în vechituri? Iar în timpul controlurilor la ei totul este în regulă. Aşa cum am aşteptat sfârşitul războiului aşa aşteptăm cu nerăbdare roada, însă acum Iosif Visarionovici ne este foarte greu.
Scuzaţi-ne că vă deranjăm cu problemele noastre. Noi vom depăşi, însă nu mai putem suporta nedreptăţile. Noi nu suntem în stare să cumpărăm pâine comercială^[i], iar comercianţii vând pâine cu câte 150 rub. bucata. Cum putem noi supravieţui cu salariul nostru de 500 rub. pe lună? De s-ar coace mai repede noua roadă!
Scuzaţi-ne, Iosif Visarionovici. Noi ne-am adresat ca unui om apropiat^[ii].
Învăţătorii: Ignatieva, Pronin, Lebedeva.

 
Documentul nr. 3
SCRISOAREA DOREI BELAIA DIN ORAŞUL CHIŞINĂU ADRESATĂ LUI IOSIF STALIN
[înregistrată la 3 iunie 1947]
Bună ziua mare conducător şi învăţător şi tatăl nostru drag, vă salut din depărtare şi vă scriu tovarăşe Stalin. Vă rugăm să ne acordaţi vreun ajutor. Poporul nostru muncitor moare de foame, noi vedem doar ceea ce trece printre degete. La noi toţi oamenii muncitori au murit, nici nu mai are cine semăna şi nici ce semăna. În aceste condiţii vă rugăm să ne ajutaţi tovarăşe Stalin, noi nu mai avem posibilitate să trăim.
Să trăiţi conducătorul şi învăţătorul nostru până la o sută de ani, vă doresc multă sănătate Iosif Visarionovici Stalin, să vă trăiască familia. Vă rugăm să ne răspundeţi în câteva cuvinte. Vreau un răspuns de la Tata. Aştept răspuns de la Dumneavoastră^[iii].
Belaia Dora,
Or. Chişinău, str. Melestiu, nr. 41.

 
Documentul nr. 4
SCRISOAREA ANASTASIEI SADOVNIC DIN SATUL RÂŞCOVA, RAIONUL ORHEI, ADRESATĂ LUI IOSIF STALIN
Sovietul Suprem al URSS
Moscova
Tovarăşului Stalin de la cet. Sadovnic Anastasia Ivanovna din satul Râşcova, raionul Orhei^[iv]
RSS Moldovenească
[înregistrată la 16 septembrie 1950]
Cerere^[v]
Vă rog să atrageţi atenţie la plângerea mea, dat fiind faptul că eu sunt mama unui ostaş decedat pe frontul războiului pentru apărarea patriei în anul 1944^[vi]. Eu mă plâng pe reprezentanţii puterii locale din sat, pe preşedintele sovietului sătesc şi pe preşedintele colhozului. Mi-au luat grădina de pe care mă hrăneam, grădina care nu era amplasată pe masivul colhozului. Eu, o bătrână de 79 de ani, mi-am lucrat via, săracele mele mâini au săpat-o, am sădit câţiva cartofi, porumb, floarea-soarelui. Nici via nu este amplasată pe masivul colhozului. Când îmi lucram pământul nimeni nu spunea nimic, dar când s-a început perioada recoltării m-au acţionat în judecată, mi-au pus o amendă de 300 de ruble şi urmau ca ei să recolteze roada, motivând că pământurile mele sunt pe masivul colhozului, ceea ce nu este adevărat. Via nu este pe masivul colhozului, este departe de acest masiv. Viile de pe masivul colhozului nu sunt lucrate, în aceste vii pasc animalele şi ei nu spun nimic, dar via mea mi-au confiscat-o.
Eu am fost la Chişinău, la tov. Ministru şi m-am plâns, i-am povestit totul. El mi-a dat acceptul să recoltez roada şi chiar l-a chemat pe agronom ca să vadă unde este amplasată via mea. Dar ei l-au chemat la direcţie, au vorbit ceva cu dânsul şi când eu m-am dus la preşedintele colhozului, apoi el era beat, contabilul de asemenea era beat şi ambii au început să mă insulte cu cuvinte urâte, mie mi-i jenă să scriu cu ce cuvinte mă numeau. Eu am început a plânge şi îi întrebam ce voi mânca şi de unde voi lua bani ca să achit impozitele dacă voi aţi luat totul. Iar preşedintele mi-a spus: du-te şi te spânzură, dar bani să plăteşti şi m-a luat de o mână şi a început a mă îmbrânci dintr-un perete în altul şi m-au bătut atât de tare, încât eu o bătrână de 79 de ani nu sunt în stare să mă scol. Şi încă m-a întrebat de ce am venit la direcţie, iar eu le-am răspuns: de ce t. agronom m-a chemat aici, eu nu ştiu nimic. Ieşi de aici, şi eu am ieşit şi am venit acasă. Acum văd tot ce am câştigat, am un fecior decedat pe front, alt fecior s-a întors de pe front bolnav şi acum boleşte. Iată ce am câştigat, m-au bătut şi stau bolnavă. În schimb pentru că copiii mei au apărat patria, eu voi fi nevoită să mor pentru că mi-au luat toată roada şi eu nu am ce mânca. Dar plata amenzii şi impozitul ei vor urmări ca să le achit, chiar dacă mi-au luat totul.
Eu vă rog, tov. Stalin, analizaţi plângerea mea şi nu-mi refuzaţi rugămintea.
Şi încă ceva, eu Vă rog tov. Stalin, clarificaţi şi această plângere - roada a fost recoltată de către colhoz, dar la mine a venit agentul şi inspectorul au făcut percheziţie şi au luat 262 ruble, dar banii erau ai fiicei mele. Ei au scris chitanţă pe numele meu - 220 ruble, iar ceilalţi bani i-au pus în buzunar.
Vă rog să nu-mi refuzaţi rugămintea.
Semnează
9.IX.1950.


Documentul nr. 5
SCRISOAREA IRINEI MARCU-ŞOVA DIN SATUL SOLONCENI, RAIONUL REZINA, ADRESATĂ LUI IOSIF STALIN
Tovarăşi Stalin^[vii]
[înregistrată la 1 octombrie 1951]
Cerere
Eu Văduvă de Răsboi Marcu-Şova Irina Iosob, satul Solonceni, Raion Rezina^[viii].
Vă rog foarte mult Tovarăş Stalin ca să bine-voiţi ami asculta rugămintea: 1) Eu văduvă de răsboi din anul 1914 2) bătrână de 67 de ani 3) şi femeie săracă care azi nam ce mânca şi în anul acesta mea pus ca să dau 90 kg de carne şi 195 ouă şi nuştiu cum mau pus. Şi nuştiu de unde să le dau că eu nam ce mânca şi mea făcut sechestru pe comându de moarte şi se bate joc de mine preşedintele de selsovet.
Rog foarte mult dreptate şi în anul 1950 mau pus nalog 3300 (3300) ruble pentru o casă şi o vacă şi o juncă şi alt nam nimic.
Fiţi atenţi! Când au venit la mine meau luat vaca cu veţel şi o juncă şi a luat încă 3 trei vaci străine de astă sumă de 3300 ruble şi de aşa sumă sa luat 5 vaci? Semnul întrebării Tovarăşi Stalin. În Ţara Dumneavoastră egzistă ca să aibă cineva 5 vaci? Nu. Nu. Şi nu am tocmai eu o femeie de 67 de ani. Cele trei 3 vaci sunt furate şi aşa mau pus şi pe mine nalog din aer adică din Natură. În anul 1947 a venit la mine şi mea luat o juncă care îi dam bani pentru carne şi nu a luat bani ce a luat junca şi a pus carnea şi oule pe anul 1947 şi pe anul 1948 şi restul lau băut şi mâncat gheroii. Şe mea luat tot în anul 1947 grâu 4 saci plini cu grâu şi nu mea dat chitanţă de loc că aşa vrea preşedintele are legele sale. Şi aşa e la noi în Basarabia. Tovarăşi Stalin şi dacă vor fi toţi ca preşedintele satului nostru? Noi în Basarabia ne prăpădim cu totul vă rugăm ca să ne conduciţi legele Dumneavoastre care cerem dreptate numai atât.
Tovarăşi Stalin pănă vei trimite mila din Moscova Basarabia moare. Vă rog foarte mult Tovarăşi Stalin o comisie din Moscova să vadă cum ne-înţălepţii cum să bate joc de cel păcătos şi necăjit. Şi cum am trăit eu văduvă pănă astăzi. Şi pentru ce mă face colac când eu sunt femeie săracă.
Rog dreptate Marcu Ş.I.

(...)
 
Documentul nr. 48
INFORMAŢIA PROCURORULUI INTERIMAR AL RSSM, DRUGOBIŢKI, ADRESATĂ SECRETARULUI CC A PC(B)M, N.G. KOVAL, CU PRIVIRE LA CAZUL DE INCITARE LA CANIBALISM DIN SATUL CUHNEŞTI, JUDEŢUL BĂLŢI^[ix]
5 martie 1947
În satul Cuhneşti, raionul Brătuşeni, judeţul Bălţi, la 31 ianuarie 1947, a murit cetăţeanul Galbici şi copilul lui, precum şi cetăţeanul Borisovschi şi soţia lui. Cadavrele persoanelor sus-numite au fost puse în şopronul cetăţenei Galbici Elena.
Preşedintelui sovietului sătesc cetăţeanului Juc i s-a adresat Galbici Elena cu rugămintea să i se dea permisiunea pentru înmormântarea persoanelor sus-numite şi concomitent a rugat să i se dea împrumut alimentar.
Preşedintele sovietului sătesc Juc a răspuns la cererea lui Galbici că împrumut alimentar nu este, nu trebuie să-i înmormânteze pe răposaţi, iar ea poate să întrebuinţeze cadavrele răposaţilor pentru alimentaţie.
La verificarea listelor pentru primirea împrumutului alimentar s-a constatat că Juc a inclus în aceste zile patru chiaburi asiguraţi din punct de vedere material.
Juc a fost arestat, cauza este anchetată.
Procurorul interimar al RSSM,
Consilier de stat pentru justiţie de clasa a III-a
(Drugobiţki)

 
Documentul nr. 49
VICTIMELE FOAMETEI STALINISTE, ANUL 1947, SATELE PEPENI, RĂZĂLĂI, ROMANOVCA^[x]
Porcireanu Ilie Teodor
Ţurcanu Nicolae Mihai
Demschi Ion Nichifor
Demschi Petru Ion
Demschi Fevronia Ion
Mutu Ana Ion
Grosu Petre Erimei
Panică Vasile Ion
Sambriţchi Maria Gheorghe
Socolenco Ion Petrea
Locoman Simion Ion
Locoman Ana Ion
Locoman Ecaterina Ion
Cojocaru Maria
Turcu Andrei Gheorghe
Turcu Agafia
Târziu Gheorghe Mihail
Andriuţă Zinovia Iacob
Manoilă Ecaterina Dumitru
Manoilă Tatiana Vasile
Manoilă Ion Vasile
Manoilă Anastasia Vasile
Manoilă Dumitru Vasile
Vieru Gheorghe Teodor
Vieru Olga Andrei
Olăraşu Petru Ion
Olăraşu Ana Nicolae
Olăraşu Agafia Gheorghe
Olăraşu Tudora Gheorghe
Olăraşu Teodosia Gheorghe
Socolenco Ion Teodor
Socolenco Anastasia Dumitru
Ciacâru Ion Andrei
Tronciu Gheorghe Ştefan
Mitreanu Ion Petre
Andriuţă Alexandru Constantin
Locoman Cozma Filip
Locoman Ion Procopie
Pârliţanu Agafia
Mânăscurtă Nicolai Iacob
Mânăscurtă Ana Iacob
Mânăscurtă Alexandru Iacob
Mânăscurtă Iacov Iacob
Ciobanu Vasile Dumitru
Ciobanu Maria
Raicu Ion
Raicu Ioana
Raicu Tatiana
Raicu Gheorghe
Raicu Maria
Raicu Andrei
Raicu Ion
Vâzdoagă Ecaterina
Vâzdoagă Anastasia
Spânache Gheorghe
Jigău Teodor Nicolae
Locoman Ecaterina
Locoman Nicolae
Locoman Ana
Moraru Ecaterina Ion
Ţurcanu Ion Gheorghe
Spânache Petre Ion
Băgu Ana Teodor
Popescu Pentelie
Popescu Anastasia
Gheras Maria Gheorghe
Baciu Ion
Baciu Zinovia
Baciu Tamara
Glib Dumitru
Ciobanu Elena
Juncu Ion
Manoilă Vasile Nazar
Jigău Constantin Filip
Jigău Pelaghia
Ursu Ion Ilarion
Ursu Zinovia
Ropot Gheorghe Ion
Scrisu Petre Teodor
Rotaru Ion Pavel
Cojocaru Iustin
Sapilnic Efim
Sapilnic Maria
Sapilnic Nadejda
Sapilnic Alexandru
Sapilnic Iacob
Bârsanu Vasile Teodor
Ţăruş Ion Mihail
Răileanu Carp
Maiorschi Mihail Pavel
Rudeanu Tatiana Vasile
Rudeanu Vasile Dumitru
Olăraşu Grigore Ion
Vâzdoagă Victoria Simion
Gudima Ecaterina
Colenic Vasile
Colesnic Ecaterina
Vulpe Pavel Dumitru
Baciu Ecaterina

---

[i] În afară de pâinea distribuită pe cartele unor categorii de populaţie sau la cantinele pentru înfometaţi, statul a furnizat cetăţenilor aşa-zisa pâine comercială. Aceasta se vindea în magazinele din oraşe şi centre raionale. (A. Felea, Foametea în Basarabia în anii 1946-1947, partea a II-a în Contrafort, 2011, nr. 3-4).

[ii] Deja la 21 martie 1947 Comitetul Executiv al judeţului Soroca menţiona precum că faptele descrise nu s-au confirmat. Mărfurile industriale destinate învăţătorilor pentru anul 1946 au fost distribuite complet; de asemenea a fost eliberat un avans din contul primului semestru al anului 1947, doar în oraşul Soroca acesta a constituit 8870 rub. (ANRM, F. 2848, Inv. 7, dos. 1, f. 487a).

[iii] În scurt timp, NKVD-ul de la Chişinău raporta la Moscova: Scrisoarea a fost scrisă în spital, autoarea avea febră 39,8. Cetăţeanca Belaia nici nu ţine minte că a scris scrisoarea. Ea locuieşte împreună cu fratele, nu duce lipsă de nimic. A lucrat la oficiul poştal, dar s-a eliberat benevol, conform cererii. Cetăţeanca Belaia are vârsta de 19-20 de ani (ANRM, F. 2848, Inv. 7, dos. 3, f. 445).

[iv] Astăzi comuna Râşcova, raionul Criuleni.

[v] Aceasta este a doua scrisoare pe care semnatara o adresează lui Stalin.

[vi] Se referă la Războiul Germano-Sovietic.

[vii] Cererea este scrisă în limba română în baza grafiei latine.

[viii] Astăzi comuna Solonceni, raionul Rezina.

[ix] Foametea în Moldova sovietică (1946-1947), Culegere de documente, coord. dr. Anatol Ţăranu, traducere din limba rusă Mihai Manea, Vsevolod Cernei, Chişinău, Litera, 2017, p. 649.

[x] Lista morţilor în perioada foametei a fost întocmită de Andrei Vulpe în baza Cărţilor gospodăreşti a sovietului sătesc Pepeni pe anii 1947-1949.