Lecţii de italiană

 

Marina Stepnova
Lecţii de italiană
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din rusă de Antoaneta Olteanu

***
Intro

Marina Stepnova s‑a născut în 1971 în oraşul Efremov din regiunea Tula. A crescut şi a studiat la Moscova, unde a absolvit Institutul de Literatură "Maxim Gorki". De‑a lungul timpului, a publicat proză şi poezie în revistele Zvezda, Oktiabr, Novîi Mir şi altele. Este prima femeie din Rusia care a devenit redactor‑şef al unei reviste pentru bărbaţi, XXL, unde a lucrat până în anul 2014. Pe lângă activitatea publicistică, Marina Stepnova este şi traducătoare - folosindu-şi cunoştinţele de limba română dobândite în cei zece ani petrecuţi la Chişinău, precum şi de-a lungul studiilor universitare, a tradus în limba rusă piesa lui Mihail Sebastian Steaua fără nume, care se află pe afişele a numeroase teatre din Rusia şi din Ucraina. Marina Stepnova a predat şi scriere creativă la Moscova.

Romanul său de debut, Hirurg, a apărut în 2005 şi a fost imediat remarcat atât de critici, cât şi de cititori, impunând‑o drept una dintre cele mai promiţătoare voci ale literaturii ruse contemporane, fapt întărit şi de nominalizarea acestuia la premiul "Naţionalnîi Bestseller".

Consacrarea definitivă a venit odată cu publicarea, în anul 2011, a romanului Femeile lui Lazăr (Curtea Veche Publishing, 2021, ediţia a II-a), dublu câştigător al premiului "Bolşaia Kniga" şi un răsunător succes de librărie, ale cărui drepturi de traducere au fost vândute în zeci de ţări.

*

Ivan Sergheevici Ogariov este medic de succes într-o clinică privată din Moscova anilor 2000. Pe dinăuntru însă, Ivan Sergheevici Ogariov urlă de durere. La patruzeci şi doi de ani, duce o viaţă superficială şi previzibilă: muncă până la epuizare, sex conjugal de carton, duminici şi Revelioane la socri, cu salată de hering şi piftie, apartament închiriat, trafic, plictis, Putin, un oraş depravat şi străin. Cu rănile copilăriei sovietice sumbre şi lipsite de iubire încă nevindecate, cu trauma armatei şi a unui tragic accident mortal planând asupra lui, notorietatea, statutul şi cei trei mii două sute şapte pacienţi din baza de date nu reuşesc decât să îi adâncească sentimentul pustiitor al lipsei de sens.

Până într-o zi, când totul în jur se prăbuşeşte. Pentru că în cabinetul lui intră Malia, care, la cei douăzeci şi patru de ani ai ei, e exuberantă, excentrică şi îşi doreşte doar să trăiască. Iubirea lor nebună îl smulge pe Ogariov din existenţa searbădă: bărbatul renunţă la tot pentru a se abandona unei poveşti cu hoinăreli prin muzee europene, poezie, brânzeturi şi vinuri vechi italieneşti, soare de Toscana şi bucle arămii. Se înfruptă din viaţă şi este hotărât să ocrotească fericirea nou descoperită împotriva a tot şi a toate. Însă Malia alege altfel.

Marina Stepnova scrie o tulburătoare poveste despre viaţă şi iubire, un roman despre maturizare şi cumplitul preţ care trebuie plătit pentru libertate.

"Să nu credeţi că proza Marinei Stepnova se aseamănă cu goblenul tremurat al unei fetiţe - măiestria şi dexteritatea condeiului ne arată că această scriitoare poate înfăşa un copil cu o mână şi dezasambla o armă cu cealaltă." (Zahar Prilepin)

"Stepnova o duce pe Anna Karenina la psihoterapeut şi, în schimb, se alege cu un personaj masculin care are curajul de a NU se arunca sub tren. Ceva între Doctor House şi Doctor Jivago. " (Tatiana Suhareva)

"Proza curge nemaipomenit de lin, rămânând până la capăt dezarmant de inefabilă." (Lisa C. Hayden)

Fragment

Totul este insuportabil. Pur şi simplu insuportabil.

Şustrik, care era foarte speriat, mergea alături de el. Nu te doare nimic, bătrâne? A? Slăbeşti repede? Nu ţi‑e greaţă? Nu te ia ameţeala? Ia hai să te duc la tomografie, uite, la una tridimensională, tocmai am primit aparatul. Sunt sănătos, Şustrik, a spus alene. Nu te nelinişti. Nu e cancer. Nu aş ignora eu un cancer. Aşa spun toţi! începu să bocească Şustrik, ajungându‑l din urmă, făcând paşi mici cu lăbuţele lui, grăbindu‑se. Şi, de fapt, zici de parcă ar fi cancerul lucrul cel mai groaznic. Sunt pe lume şi chestii mai grave.

Ogariov nu‑l mai ascultă, intră în cabinetul său, închizând uşa. Şustrik avea dreptate. Sunt pe lume lucruri şi mai grave decât cancerul. De exemplu, să te îndrăgosteşti la patruzeci şi doi de ani, când eşti însurat deja de treisprezece ani. Apăsă butonul de comunicaţie internă. Da, dragul meu, răspunse imediat Ania, de parcă aştepta să o sune. Parcă îl păzea. Iar sunt chemat azi. O să te las acasă şi o să plec imediat. O să vin târziu. Ogariov îşi ţinu răsuflarea, simţind cum pielea de la ceafă, de pe frunte, chiar de pe antebraţe se strânge de ruşine. Cum de crede toată prostia asta? Unde este chemat un medic privat, şi zilnic? Chiar dacă ar fi ciumă în oraş, tot nu ar trebui să alerg atât. Nu mai pierde vremea, răspunse Ania moale, pot să mă duc foarte bine şi cu metroul. Numai să mănânci, neapărat. Îmi promiţi că o să mănânci ceva? Ogariov dădu din cap, de parcă ea l-ar fi văzut. Este tot ce putea promite acum. De fapt, tot ce putea în general.

Au făcut Revelionul la părinţii Aniei, cu plăcinte, piftie, salată de hering. Plicticos, cald, ca într‑un halat de baie vechi, cam murdar. Domestic. Ogariov nici nu a putut să se îmbete - aşa de ruşine îi era, tot ieşea mereu pe balcon ca să fumeze şi să ia o gură de aer dens, moscovit. Ziua fuseseră temperaturi pozitive şi toţi erau trişti că vor întâmpina Anul Nou fără zăpadă, dar noaptea în fine s‑a lăsat gerul, astfel încât petardele de sărbătoare sfâşiau pârâind cerul rece, împrăştiind luminiţe ieftine, chinezeşti. Un grup de oameni chiuia lângă fereastră şi o fată invizibilă tot râdea în hohote, anormal, parcă era un aparat, şi Ogariov aştepta ca acest râs mecanic, clar, nebunesc să fie înlocuit de istericale sau cineva o s‑o pocnească pe fată peste bot, să tacă în cele din urmă. În zadar. Totul era în zadar.

Aruncă cu un bobârnac mucul de ţigară, se uită cum el, murind, încerca să imite o petardă - scântei la fel de purpurii, aceeaşi rotire neliniştită în întuneric. Nu, nu i-a ieşit. A murit fără glorie. Dar măcar a încercat. A încercat. Malia, probabil, acum doarme, făcută ghem. Sau dimpotrivă, agitată. Nu am văzut niciodată cum doarme. Nu ştiu ce gust au buzele ei. De fapt, nu ştiu nimic. Cine este ea? De unde? Nişte fragmente, fraze, poate numai minciuni. Fetele de vârsta ei mint des. Poate că e o amantă de doi bani. O escroacă. Poate că în general e un om rău. Nu ştiu nimic. În afară de faptul că ea e lucrul cel mai drag pe care îl am pe lume. Nu, nici măcar pe lume, mai mult. Ogariov deodată îşi aduse aminte de fraza care îl uimise odată - în momentul în care obiectul atinge viteza luminii, mersul timpului se opreşte. Teoria invarianţei. Fizică cuantică. Un joc înalt şi obscur al minţii omeneşti.

Mersul timpului lui s‑a oprit. Ogariov a zburat nemişcat deasupra Moscovei uriaşe, întinse, şi timpul se afla în jur ca un perete, gemând uşor, precum taigaua lângă Krasnoiarsk. Malia e pe undeva pe acolo, mai la dreapta, jos, în apartamentul ei din străduţa Bezbojnîi, pe care nu îl văzuse niciodată şi de aceea îl respecta - de parcă era o lume de apoi imposibilă şi de aceea extrem de dorită. Malia. De ce acum, de ce nu acum douăzeci, bine, de ce nu măcar acum zece ani? De ce eu? Pentru ce? De ce e aşa de dureros? De ce, la dracu, doare aşa de tare iubirea asta? Fraţii Strugaţki. Boris încă mai trăieşte. Ce‑o să facem când o să moară şi el? Ogariov zâmbi cu ochii umezi, luându‑se la întrecere cu acele vârfuri - un gard solid, ascuţit, negru, împovărat de rău, nu va trebui să zbor mult şi, dacă o să încerc să mă înfig aşa cum trebuie, nu voi avea nici o moarte de durată. Nu pot să aleg, Doamne, doar Tu vezi. Nu sunt bun în acest rol de amorez, Tu m‑ai făcut să fiu un depravat mizerabil. Alţii ştiu să‑şi aranjeze de minune chestiunile sexuale, fără să implice nici creierul, nici inima. Doar ouăle. Eu nu pot. S‑o părăsesc pe Ania. S‑o părăsesc pe Malia. Să mă părăsesc pe mine.

Fata din întuneric încetă să mai râdă în hohote, de parcă se stricase. Ogariov luă o gură mare de aer. Dulce. Rece. Ivan, nu face asta, îl rugă încet mama. Că o să răceşti. În copilărie, iarna, punea îngheţata pe calorifer. Farfuriuţa, linguriţa, un lichid lipicios. Fantoma unei plăceri. Ogariov strânse balustrada balconului, pentru a se pune la încercare, şi atunci se trânti uşa, eliberând mirosurile salatei Olivier deja acrite, larma, plictiseala, ameţeala de ieri. Socrul ieşi în balcon şi, după ce tuşi delicat, veni alături. Era jalnic, adus de spate, parcă băgat de timpuriu în pământ de soţia vioaie. Şi nici măcar de soţie, dacă stăm să ne gândim bine. Amărâtul. Când divorţaseră? Ania abia intrase la şcoală, mi se pare. Şi de atunci îşi duceau viaţa sub acelaşi acoperiş. Un secret invizibil de familie, nepericulos, dar de care te‑ai săturat deja, chinuitor ca un demon meschin.

Dorinţa de a muri trecuse - fără urmă, aşa cum şi trebuia. O pornire stupidă, jalnică, dacă stai bine să te gândeşti, aducătoare de viaţă. Fiecare a visat măcar o dată să se sinucidă. Era ca şi cum ai vedea, într‑o cameră întunecoasă, plină de demoni, nişte litere verzi care licăreau într‑un colţ - "ieşire". Şi să‑ţi dai seama că această ieşire chiar există în realitate, că în orice secundă poţi pur şi simplu să deschizi uşa şi să ieşi, şi asta însemna să supravieţuieşti. Mare şi milostivă e imaginaţia lui Dumnezeu. Fără ea ar fi fost total insuportabil.

Mergem în casă, Vania? îl rugă încet socrul. E frig.

Şi au intrat în casă. Fiecare la demonul său personal.


Şi liliacul înfloreşte.
Şi liliacul înfloreşte.
Şi liliacul înfloreşte pe sânul ei stâng.
(Versuri dintr-o poezie a lui Andronik Nazaretian)

Ogariov în cele din urmă bâigui asta cu voce tare şi Malia imediat, de parcă se uita de peste umăr în aceeaşi carte, continuă - "şi palma, ca un vaporaş, se scufundă în fustele apretate".
Ogariov se opri.
Nu se putea aşa ceva.

Malia, din inerţie, mai continuă câţiva paşi şi se uită în urmă. Se uită uimită. Haina de blană care gâdila bărbia delicată. Urmele mici pe trotuarul acoperit de zăpadă. Un amestec de "Eleva" lui Iaroşenko şi "Necunoscuta" lui Kramskoi. Ştiaţi că "Eleva" e pictată după Galia Dieterichs, soţia lui Certkov, chiar acel geniu rău al lui Lev Nikolaevici Tolstoi, cel mai drag prieten al lui, cel mai îngrozitor şi mai fidel? Nu e ciudat că pe Galia o chema de fapt Ania? Şi că "Necunoscuta" lui Kramskoi a fost numită, la vremea ei, un portret al Annei Karenina? Din nou Tolstoi, peste tot numai el.
Nu mai compara. Cel care trăieşte e incomparabil.
Nu poţi să ştii aceste versuri, spuse ferm Ogariov.
De ce? Malia se miră, de parcă Ogariov o bănuia că nu ştie că Pământul e rotund. Ştiu aceste versuri. Sunt foarte frumoase.
Şi eu le ştiu, spuse Ogariov. Sunt foarte frumoase. Da. Dar tu nu poţi să le ştii. Nimeni nu poate. Nici eu nu le mai ştiam de douăzeci de ani. De fapt, nimeni nu‑şi mai aduce aminte de ele.

Mi se pare că în anul 1993. Sau nu, în anul 1992, exact, în 1992. Anul al patrulea. Atunci, Ogariov fusese pentru scurtă vreme şi total întâmplător pe orbita unei companii stranii. În căutarea hranei spirituale, se ducea destul de des la Casa Centrală a Literaţilor. Restaurantul legendar, se înţelege, îi era inaccesibil din toate punctele de vedere, dar o ceaşcă de cafea amărâtă (în bufetul plin de fum de ţigară, printre nişte contemporani jalnici şi umbre măreţe) îşi putea permite uneori şi Ogariov. Dar, lucrul cel mai important, în holul Casei Centrale a Literaţilor se afla un târg neobişnuit de interesant de cărţi. Acolo pur şi simplu puteai descoperi lucruri incredibile - de exemplu, o cărţulie publicată pe socoteala scriitorului (tiraj - o sută de exemplare) sau un volum în manuscris care‑i promitea cumpărătorului în vreo sută de ani adoraţia pătimaşă a anticarilor. Cineva fusese cândva atât de nebun, încât să ia de pe tejghea Sadok sudei (Capcana judecătorilor, almanah futurist rus, apărut la Petersburg în anul 1910) sau o broşură a nicevokilor (Nicevoki - grup literar dadaist rus, format în anul 1920.).

Încă din anii '90, la Casa Centrală a Literaţilor mereu se producea cineva - se ţineau prelegeri, ba cu opere ale clasicilor, ba pur şi simplu aşa, dorind să vorbească cu concetăţenii despre încotro vom pluti noi în laptele topit. Ţii minte şi tu duelurile acestea? Dar nu reuşea să le asculte des, de regulă se cerea plată la intrare, iar bugetul săptămânal al lui Ogariov era pe atunci de 300 de ruble. Adică 42 de ruble şi 85 de copeici pe zi. Dacă ieşea mai mult, trebuia să ia din bugetul zilei următoare sau, dacă se consumau bani mai puţini, puteau fi adăugaţi la cheltuielile viitoare, o nouă carte ieşea dintr‑un prânz nemâncat, berea se scădea din cartofi, abonamentul de transport, chiar dacă studenţesc, lăsa în portofel o breşă flămândă pe mai multe zile. De fapt, era o contabilitate incredibil de complicată, obositoare, de om sărac, pentru care era nevoie de un notes special, trist ca orice document autentic, care nici măcar nu încerca să se transforme într‑unul cu însemnătate istorică.

S‑a păstrat, imaginaţi‑vă. A ajuns până în zilele noastre.

30 martie '92
îngheţată - 20 de ruble
un castravete - 7 ruble
o carte - 4 ruble
Total - 31 de ruble

31 martie '92
chefir - 7 ruble
peşte - 21 de ruble
pâine - 5 ruble
cartofi - 22 de ruble (5 kilograme)
Total - 55 de ruble

1 aprilie '92
ouă - 90 de ruble

2 aprilie '92
tuns - 6 ruble
pâine - 5 ruble
Total - 11 ruble

3 aprilie '92
prânz - 25 de ruble
teatru - 20 de ruble
la teatru - 25 de ruble
Total - 65 de ruble

4 aprilie '92
lapte - 8 ruble
pâine - 5 ruble
ţigări - 30 de ruble (câte 5 ruble pachetul, pentru o săptămână)
Total - 43 de ruble

5 aprilie '92
mere - 22 de ruble

Uite, şi în seara aceea Ogariov a scormonit printre cărţi - nişte bătrânici cerşetoare şi spiritualizate de la Casa Centrală a Literaţilor, cunoscute prin violenţa lor, erau binevoitoare numai faţă de studenţi (tineri soldaţi, ocnaşi, prizonieri - tradiţia istorică de a‑ţi părea rău de cei nefericiţi, de a‑i pune la punct pe cei puternici). De aceea lui Ogariov i s‑a permis să citească gratis, desigur, dar jumătate de oră, ştiţi, se pot face multe, dar dacă e o carte de poezie, atunci chiar poţi s‑o citeşti pe toată... Câte ceva reuşea chiar şi să fure, nu fizic, desigur, dar oricum pentru vecie, pe de rost. Uşa de la Sala Mică s‑a întredeschis, acolo vuia ceva neclar şi deodată, clar, deloc cântător - Noi doi vom trăi mai mult decât lumea aceasta săracă, închisă. Unde se ridică uşor la cer doar certurile şi copiii. O voce de femeie. Puternică, tânără, puţin plesnită în adâncime, foarte puţin, foarte uşor răguşită. Laringită. Sau amigdalită cronică. Uşa s‑a trântit imediat, cineva s‑a dus la toaletă sau pur şi simplu s‑a săturat de ascultat. Dar păcat. Era ca o promisiune. Promisiunea unui răsărit.

Ogariov ridică ochii din Hodasevici al lui, sec şi minunat ca spirtul. Privi neîncrezător spre bătrână. Compozitivişti, îi explică ea. Au seară de creaţie. Intrarea e 10 ruble. Ogariov coborî din nou privirea. Compozitivişti, manierişti, metametafrişti. Toate acestea sunt foarte interesante, desigur. Dar nu avea 10 ruble. Bătrâna îşi strâmbă gura înţelegătoare. Nici ea nu avea 10 ruble. Erau puţini pe atunci cei care aveau. Dar ăştia sunt studenţii de la Facultatea de Litere. S‑au adunat grămadă şi fac scandal. O să iasă peste jumătate de oră şi o să ascultaţi gratis. Că pe ei, când se ajunge la versuri, nu mai poţi să‑i ţii.

Chiar aşa, nici n‑a apucat Ogariov să înveţe pe de rost uimitoarea Liră grea, că uşa s‑a deschis larg încă o dată şi a ieşit mulţimea de iubitori de poezie. Ogariov căuta din priviri, încercând să identifice posesoarea laringitei preţioase, dar se temea să nu fie o făptură monstruoasă. Deşi, la drept vorbind, ce‑l privea pe el? Putea să fie şi travestit. Ogariov fu împins cu umărul de un băiat bine făcut, frumos, brunet, păros, care semăna fie cu un negustor de rasă care vindea garoafe, fie cu Pasternak care se prefăcuse în armean. Îţi plac versurile, frate? întrebă el în loc de scuză, apreciind imediat şi volumul lui Hodasevici, şi faptul că Ogariov era slab, şi că avea un pulover amărât, turcesc. Hai cu noi!

Şi Ogariov, ce credeţi? S‑a dus.
Din toate locurile ciudate vizitate pe atunci de Ogariov (inclusiv un reactor atomic, o intrare laterală în zidul mănăstirii Donskoi şi morga de la medicină legală de pe Holzunovka), căminul Facultăţii de Litere se dovedise a fi cel mai neplăcut şi uimitor în acelaşi timp. Un bloc sumbru de cinci etaje pe strada Dobroliubova. Nişte bolţi înalte ca de biserică, un miros urât nu foarte puternic, dar infernal, nişte coridoare acoperite cu plasă de la saltea. Pentru ca personalităţile creatoare să se sinucidă fără niciun pericol pentru sănătatea administraţiei. În plase erau cocoloaşe de praf, mucuri de ţigară, hârtii boţite, resturi de cenuşă seculară. Manuscrise? Ard de minune. Chiar de minune. Numai că nu fac multă căldură. Un coridor sumbru ca de închisoare, o vopsea cafenie, şiruri de uşi. Din spatele fiecăreia se auzea cum se bătea la maşină, ca un tir de mitralieră, o execuţie. De nedescris (oare este Kafka?, da, mă rog, numai el) erau closetele murdare de fecale. Dimineaţa începea cu urletul epuizat al unei femei de serviciu bătrâne, roase pe la toate articulaţiile - dar v‑aţi căcat, nu glumă, DoamneDumnezeulealmeu! Mamă, ce v‑aţi mai căcat! Şi mai sunteţi şi poeţi! A doua femeie de serviciu era tăcută, tânără. O frumuseţe adevărată, demnă de a purta cununa sonetelor. Au ratat‑o şi pe ea. Nu a observat‑o nimeni, nu a descris‑o. Lăcaşul liniştii, al muncii şi inspiraţiei.

Într‑o cameră uriaşă, ciclopică - cum erau toate din cămin, poate cu excepţia talentului locuitorilor lui - se adunaseră o mulţime de oameni. Ogariov, care nu‑i putea deosebi pe ai lui de ceilalţi, se băgă într‑un colţ, privind în jur, încă profesional. Cum fusese învăţat. O fereastră, o uşă, căi de retragere, uite, cu scaunul ăsta o să‑l trosnesc în cap pe ăsta, iar pe ăsta o să‑l arunc pur şi simplu. Armata încheiată recent nu se retrăgea uşor, de parcă chiar avea asupra lui Ogariov anumite drepturi. Toţi se aşezau şi săreau din nou în sus, se agitau, dezordonaţi, ciudaţi, uimitori, ca nişte personaje dintr‑un manual de psihiatrie. Pacientul K. Douăzeci de ani. În copilărie a fost muşcat de un arici domestic, de atunci se află în evidenţele dispensarului psihoneurologic. Pe acest fond, două fete în vârstă, inspirate, dintre cele care nu trag vânturi şi nu ratează niciun vernisaj, păreau neobişnuit, convingător de normale. În mod clar nu erau din căminul Institutului de Literatură "Maxim Gorki". Lui Ogariov deodată îi păru rău că venise aici.
Ce fac eu aici, printre aceste păsări de foc ciudate? N‑au decât să se cace şi să se holbeze.

Se ridică, pregătindu‑se să se strecoare spre ieşire, dar odată cu el se sculă un băiat plăpând, brunet, cu nişte muşchi nervoşi pe pomeţi şi cu o tăietură oarecum asiatică a ochilor. Poate că e sindromul Down nefinalizat. Poate că e pur şi simplu posesorul unui epicantus expresiv. "Sunetul copt, ca de fistic, al unui pantof ce cade", începu el. Toţi au amuţit plini de respect. "Cu ochi mari, piezişi, arăţi nebuneşte, ca o căprioară luxuriantă. Vânturile fierbinţi au suflat sarea din Marea Moartă în adânciturile mâinilor ridicate." Ogariov se aşeză din nou şi nu mai ieşi câteva zile din cămin. De fapt, nimeni nu a mai plecat. E un lucru obişnuit. "Tinereţe. Virtute. Vandeea. Don."

Dormea pe unde se nimerea, mânca ce i se dădea, de vreo două ori fusese trimis după vodcă - odată la nişte taximetrişti, cu nişte însoţitori. Nu i‑ar fi dat unui străin. Cine mai ştie ce era. Nu vorbea aproape deloc - mai mult asculta, se uita, stabilea jocul de forţe. În cameră veneau oameni, plecau, unii stăteau câteva ore, alţii dispăreau, fluieraţi, după primele strofe. Aici era cunoscută poezia şi era iubită. Nu. Nu era iubită. Ea pur şi simplu locuia aici. Locuia într‑o asemenea concentraţie, că - Ogariov era convins de asta - în alte locuri pur şi simplu era insuficientă. Recitau toţi, se întrerupeau, de‑ale lor, de‑ale altora, dar în cea mai mare parte, desigur, versuri de‑ale lor. Unele versuri erau năucitor de frumoase, pe altele Ogariov nu le înţelegea şi presupunea pe bună dreptate că nu le înţelege nimeni, unii erau grafomani, îndrugau vrute şi nevrute, zicând că sunt lucruri minunate. Şi nici el nu se putea păcăli.

Destul de repede Ogariov stabili nucleul, adică partea centrală a companiei - patru băieţi. Pasternak cu sânge armenesc, de care Ogariov se şi legase, mult prea viu şi trupeş pentru a muri. Un mongoloid slab, frumos, în care se vedea totuşi că, din punct de vedere genetic, lucrurile nu erau în ordine. O gaură de vierme autentică, ereditară, mai îngrozitoare decât nebunia imaginară, prefăcută, a celorlalţi. Unul înalt, cu capul mare şi nişte buze umflate, parcă de broască sau de copil, de o simplitate amăgitoare şi cel mai trist dintre cei patru. Şi ultimul, cam blonduţ, liniştit, semănând cu un maniac adevărat, cu o faţă roz imobilă şi o şuviţă lungă de păr care‑i acoperea, ruşinoasă, chelia deja prezentă. Adevărată. Doamne, ce versuri avea! Ce versuri! E inimaginabil cum în Moscova gunoaielor din anul 1992, pe cea mai ticăloasă vreme, în mijlocul lui nicăieri, aceşti patru băieţi, de o vârstă cu Ogariov, rosteau, cu capetele date pe spate, lăsându-se în mâinile lui Dumnezeu, singurele cuvinte posibile pe lume, formate în singura ordine posibilă, fermecată, care parcă dădea sens la tot, care parcă justifica tot, inclusiv moartea, sărăcia, înşelătoria, zădărnicia a tot ce există, viitoarea nemurire.

Era ceva adevărat, chiar aşa era. Ogariov înţelegea asta. Toţi înţelegeau asta.

Nu am insistat pe tine, minunată creatură a lui Dumnezeu, îmi plăcea cum se concentra decoctul, şi beam acest decoct cu înghiţituri mici. Un timp scurtam nopţile, observând cum se transformă în chipuri şi mlădiţe pereţii, cum ridică ultimul stol văratic grecii vechi în căutarea noii Elene. Această copilărie caldă îmi pune botul pe mână. Acest mic lup întunecat, încăpăţânat este copilăria mea. Eu sunt impostorul pasiunii tale. Şi elanul genelor sălbăticite, şi această rumeneală sperioasă pe care am ales‑o din sute de chipuri. (Versuri de Ed Pobujanski.) Nu imediat, dar Ogariov a înţeles, a simţit mai degrabă că toate aceste texte, toată rostirea lor fermecată era legată de un singur om, fata tăcută cu faţa vie, nu prea dreaptă, încât părea aproape frumoasă. Ea nu recita nimic, nici de‑al său, nici de‑al altora, dar asculta aşa, de parcă înţelegea - sunt numai pentru ea, numai pentru ea. De fapt, totul era numai pentru ea.

În fata aceasta fără nume, spre deosebire de celelalte locatare ale căminului, nu era nimic nebunesc, dureros, dar în felul în care închidea gura, cu colţurile în jos, în felul în care îşi îndrepta neglijentă părul roşcovan strâns cu elastic, se simţea o tragedie înaltă pe care Ogariov o văzuse înainte, dar unde? Unde? I se învârtea în minte, se răsucea, Ogariov se încrunta, încercând să fie mai precis, să nimerească, dar nu. Nu. De ce tace tot timpul? E nebună? Proastă? Mută? În cea mai mare parte, fata stătea într‑un colţ, cu mâinile mici lăsate în jos, abia vizibilă în fumul de tutun - aici se fuma în disperare, chiar mai înverşunat decât în armată, şi ţigările de două parale se împărţeau la fel de darnic ca versurile. Iar apoi, deodată, a ieşit mult timp - Ogariov chiar îşi spusese că pentru totdeauna, dar ea s‑a întors - cu o tigaie de cartofi prăjiţi. Blugii albaştri, cămaşa bărbătească care abia îi contura pieptul dispăruseră deodată. Şi Ogariov a înţeles imediat, orb, uite ce prost, cum de nu ghicise înainte - Salomee cu capul lui Ioan Botezătorul pe talger, iată cine era, numai că nu a lui Tiţian, plină, drăguţă, uşor aplecată deasupra poverii îngrozitoare, ci Salomeea lui Carlo Dolci. Secolul XVII, gura delicată, amară, capul întors, un oftat, o buclă lângă obraz.

Fata se uită drept spre el şi îl văzu. Ca Malia.
Câteva secunde nu şi‑au luat ochii unul de la altul, de parcă încercau să se ţină minte pentru toată viaţa. Şi s‑au ţinut minte. Apoi fata a pus pe masă tigaia, de fontă, de casă, neagră, nepotrivită în acest haos, la fel ca Ogariov însuşi, şi el şi‑a dat seama că ea recitase atunci, în sala Casei Centrale a Scriitorilor. Era vocea ei. Sigur era a ei.

Ogariov s‑a sculat, simţind că i se leagănă în cap o ameţeală grea, şi a ieşit din cameră. Era, se pare, din nou seară, e adevărat, nu se ştie câte zile trecuseră. Pe Dobroliubova era hărmălaie, se circula intens, cădea o ploaie măruntă care se reflecta de mii de ori în băltoacele vii, ridate, lucioase. Ogariov s‑a zgribulit, s‑a uitat în jur căutând o staţie potrivită şi a pornit pe jos, la nimereală, dar fără nicio greşeală, cu un simţ înnăscut al unui moscovit get‑beget, stabilind drumul. Se născuse în acest oraş, crescuse şi acum nu se temea nici să moară în el. Din moment ce în lume încă mai existau versuri, nu‑i mai era frică să moară.

Buzunarele erau goale, pierduse cursuri, nu mai era niciun viitor, dar Ogariov călca pleoscăind prin băltoace, bolborosind ca o incantaţie:
Şi liliacul înfloreşte pe sânul ei stâng.
Şi liliacul înfloreşte pe sânul ei stâng.
Şi liliacul înfloreşte.

Malia a recitat‑o şi ea, douăzeci de ani mai târziu. S‑a apropiat mult de ea şi, pentru prima dată nemaitemându‑se de nimic, a îmbrăţişat‑o. Moscova anului 2012 se învârtea în jurul osiei sale, de ianuarie, albastră, de gheaţă. Până şi în ger, buzele Maliei erau fierbinţi şi vii.
Ea a răspuns.
Te iubesc, a spus Ogariov, fără să‑şi întrerupă sărutul, nici nu a spus chiar, a zis în minte. Dar ea a înţeles. Sigur că a înţeles. A băgat repede mâna în poşetuţă, a scos cheia, o legătură grea, rece. Parcă aştepta. Şi Ogariov a scos cheia, de la fosta casă, de la fosta viaţă. L‑a scos de acolo pe vechiul Mişka olimpic de la mama şi, desfăcând inelul strâmt, l-a agăţat la cheia de la casa Maliei. De parcă pusese o verighetă.

Cum o chema pe fata din camera 423 a căminului Institutului de Literatură, Ogariov nu a mai aflat. Dar ce importanţă mai are?
Toţi au murit, au amuţit, s‑au închis, s‑au vândut, s‑au refăcut, s‑au adaptat la viaţă. Au încetat să mai scrie versuri.
Chiar că mai bine ar fi murit.

Anomalia

 

Hervé Le Tellier
Anomalia
Editura Pandora M, 2021
Traducere din limba franceză de Mădălina Ghiu
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu
 

***
Intro

Hervé Le Tellier s-a născut pe 21 aprilie 1957. În 1992 a fost cooptat în OuLiPo (Atelierul de Literatură Potenţială), al cărui preşedinte este din 2019; despre această grupare a publicat o lucrare de referinţă: Esthétique de l'Oulipo (Estetica Oulipo). De formaţie matematician, apoi jurnalist - absolvent al Centrului de Instruire a Jurnaliştilor din Paris (promoţia 1983), este autor de romane, nuvele, poezii, teatru.

Corespondenţa imaginară dintre autor şi preşedintele Franţei, Moi et François Mitterrand (Eu şi François Mitterrand), dramatizată, se joacă din 2016, la Théâtre du Rond-Point din Paris. În 2013, volumul de proză scurta Contes liquides (Povestiri lichide, semnat Jaime Montestrela, un scriitor portughez inventat) a primit Marele Premiu pentru umor negru Xavier Forneret.

*

Roman recompensat cu Prix Goncourt 2020

Romanul lui Hervé Le Tellier este conceput pe structura unui serial de televiziune de înaltă clasă, care creează dependenţă şi, în acelaşi timp, concentrează stilurile şi tramele a numeroase romane contemporane de succes: roman noir, thriller, roman de campus, de dragoste, de familie, biografic. Toate se petrec sub cupola unui cer SF unde a avut loc, în timpul unui zbor Paris-New York, un fenomen supranatural şi sub semnul unei întrebări nebuneşti: oare lumea în care trăim este o uriaşă simulare pe computer, iar fiinţele umane sunt programe mai mult sau mai puţin inteligente, cu destinul hotărât din afară?

Preşedinte al celebrului Atelier de Literatură Potenţială, OuLiPo, Le Tellier aduce prin conceperea acestui roman fabulos un omagiu Exerciţiilor de stil ale lui Queneau, scrierii sub constrângere practicate de Georges Perec şi întregului manifest oulipian.

"O carte pe care nu o mai laşi din mână, un inevitabil bestseller, dar şi o lucrare experimentală, ultraliterară, un exerciţiu de stil comparabil cu Viaţa - mod de întrebuinţare de Georges Perec." (Frédéric Beigbeder)

"O superbă parabolă filozofică destinată să ne oblige la multe întrebări, una foarte subtil sugerată fiind şi aceasta: oare de câte anomalii mai avem nevoie ca să înţelegem că undeva cineva ne testează, probabil pentru a-şi da seama dacă are sau nu sens să mai creadă în noi?". (Matei Vişniec)

"Rareori am întâlnit o scriitură mai ingenioasă, o imaginaţie mai prolifică, un spirit ludic mai rafinat, care toate la un loc fac din traducerea cărţii o provocare, la care am încercat să răspund cu speranţa că voi reuşi să ies cu bine din labirintul construit de autor în spirit oulipian." (Mădălina Ghiu)

Fragment

Joanna

 

Vineri, 25 iunie 2021,

Philadelphia

- Joanna, spune Sean Prior, creierul dumneavoastră este o catedrală gotică.

Joanna Wasserman îl priveşte în ochi pe Sean Prior şi îşi ascunde consternarea. Chiar aşa? Catedrală? Gotică? Gotic flamboaiant1 măcar, gândeşte avocata. De ce nu Taj Mahal, piramidele sau Caesars Palace din Las Vegas? O clipă, deconcertată, caută în primul rând un răspuns.
- Mai bine decât un creier de bărbat.
- Poftim?
- Simone de Beauvoir. Tatăl ei îi tot spunea că are "un creier de bărbat".

Directorul general de la Valdeo chicoteşte cu aer superior, de parcă ar fi cel mai bun prieten al Simonei, al tatălui ei şi al câinelui lor. Joanna râde în sinea sa. Prior are, în cel mai bun caz, o vagă idee despre cine e tipa asta, Simone, dar stăpânul unui gigant farmaceutic de treizeci de miliarde de dolari nu-şi permite luxul să aibă nici cea mai mică lacună. O catedrală gotică... Ce mizerie!

Joanna s-a deplasat la sediul central al firmei Valdeo, în Philadelphia, împreună cu un tânăr avocat asociat, care se ocupă de dosare şi, de altfel, le şi cară. Compania farmaceutică este de şapte ani clientul firmei Denton & Lovell, în mare parte pentru chestiuni fiscale şi de preluare a altor firme, sunt trei luni de când ea lucrează cu ei şi două luni de când Prior este interlocutorul ei direct. De la prima întâlnire, Prior a întrebat-o, cu acea frazare lentă de Texas, pe care o mai păstrează, şi cu acel zâmbet de carnasier mare, căruia nu-i pasă de prădători:
- Spuneţi-mi, maestre, ştiţi de ce v-am ales dintre toţi imbecilii ăia de la Denton & Lovell?
- Lăsaţi-mă să ghicesc, domnule Prior. Pentru că am terminat prima din promoţie la Stanford, poate, pentru că sunt o femeie tânără, fără îndoială, pentru că sunt negresă, cu siguranţă. Şi, de asemenea, pentru că reuşesc să câştig toate procesele împotriva albilor de modă veche, cu care aţi fost la Harvard.

Prior a izbucnit în râs.
- Da, maestre, şi pentru că sunteţi singura care îndrăzneşte să-mi dea un astfel de răspuns.
- Eu, domnule Prior, v-am acceptat în calitate de client doar pentru că sunteţi capabil să mă suportaţi.

Prior a adăugat, deoarece nu ar fi tolerat niciodată să nu aibă el ultimul cuvânt:
- Nu uitaţi totuşi că am terminat la Carnegie Mellon University.

Meci nul. De la această confruntare, Joanna Wasserman şi Sean Prior simulează că ar fi cei mai buni prieteni de pe planetă. Că îşi vorbesc de la egal la egal. Prior îşi face din asta un punct de onoare, este momentul lui de amestec social şi rasial relativ, de care moştenitorul multimilionar este mândru, chiar se bucură că este capabil să discute fără a arăta nici cea mai mică urmă dispreţ cu o mică negresă supradotată din Houston, o bursieră merituoasă a affirmative action, fiica unui electrician şi a unei croitorese - i se furnizaseră toate informaţiile.

În discuţiile lor, în ciuda a ceea ce îi separă - treizeci şi trei de ani, două miliarde de dolari în stock-option şi o proteză dentară sclipitoare -, cei doi abuzează de prenume, iar acest lucru le colorează conversaţia cu o notă rafinată de ipocrizie veninoasă. Parcă ar fi latini, atât de familiar se poartă unul cu altul. Ca un burghez care se declară prietenul grădinarului său, Prior crede în această prietenie fictivă, dar Joanna nu cade uşor în capcană. Ea distinge în rânjetul lui Prior amprenta Sudului pe care îl poartă în el, acele semne şi nuanţe simbolice care impregnează toate relaţiile rasiale, recunoaşte această postură spontană, care permite unei doamne albe bogate, coafată impecabil, să-i ofere şoferului ei negru cel mai radios zâmbet, un zâmbet de afecţiune zdrobitoare, în care poate fi descifrată certitudinea imperioasă a inferiorităţii naturale a acestui nepot de sclav, acel zâmbet otrăvit, care nu s-a mişcat niciun centimetru de la Pe aripile vântului până acum şi pe care Joanna l-a văzut în toată copilăria ei desenându-se pe feţele pudrate ale clientelor albe ale mamei ei, croitoreasa.

Într-o zi - se întâmpla la finalul secolului XX -, la ieşirea din liceu, în timp ce micuţa Joanna aştepta autobuzul şcolii, o limuzină neagră s-a oprit în faţa ei, geamul colorat din spate s-a deschis şi o colegă de clasă i-a propus să urce, cu un zâmbet care trăda pur şi simplu bucuria de a mai sta câteva minute împreună cu ea.
- Absolut, Joanna, se fandosea mama ei, urcă, facem un mic ocol şi te lăsăm acasă, nu-i nimic.
"Nu-i nimic." Joanna a înţeles: mama contrariată cedase insistenţelor fiicei sale. Şi copilul s-a urcat în spate în marea berlină germană, alături de prietena ei. Doamna de la volan a vrut să arate că e politicoasă, făcând conversaţie:
- Deci, Joanna, ce vrei să te faci când vei fi mare? Nu croitoreasă ca mama ta, nu-i aşa?

Joanna nu a răspuns. Când a ajuns acasă, s-a aruncat în braţele mamei, cu ochii umezi, a strâns-o la piept, apoi şi-a scos caietele. Aroganţa unei propoziţii tocmai crease cea mai recunoscătoare dintre fete şi cea mai sârguincioasă elevă din şcoală.

Douăzeci de ani mai târziu, Joanna ştie de unde vine şi încotro se îndreaptă. Mai presus de toate, ştie că în acest proces al heptaclorului, unde majoritatea manipulatorilor sunt femei, aproape toate de culoare, o avocată neagră, atât de combativă, îşi va depăşi limitele şi va împiedica agresivitatea adversarilor. Prior pe asta se bazează oricum. Joanna a ghicit chiar că el a vrut atât de mult să fie avocata lui, încât a reuşit să facă să fie recrutată de D&L, în ciuda pretenţiilor ei salariale, pe care aceasta le spera descurajante; i s-a repartizat imediat un client şi unul singur: Valdeo. Ba mai mult, cabinetul de avocatură, fapt extrem de rar, a avansat-o direct la gradul de partner.

Ferestrele largi ale biroului lui Prior, situat la ultimul etaj al unei clădiri înalte din anii '30, au vedere la Delaware River. În prezenţa unui vizitator, Prior nu se poate abţine să străbată camera în lung şi-n lat, în postura satisfăcută de proprietar, pretinzând că este absorbit de priveliştea oferită de râu, cu braţele încrucişate şi cu bărbia ridicată à la Mussolini. De fiecare dată, avocata îi oferă acele lungi secunde de poză în aparenţă meditativă, din moment ce sunt doi de la cabinetul de avocatură în birou, iar acest fapt ridică minutul la o sută de dolari. Odată, îi atrăsese atenţia. Prior îşi smulse din memorie o frază foarte cinică: Dacă banii nu ar fi atât de supraestimaţi, le-am acorda mai puţină valoare... Formularea nu-i aparţine, dar lui Prior îi place s-o citeze. Într-o lume de gestionari, în care toată cultura literară este incongruentă, el a făcut din ea un instrument puternic de dominaţie simbolică. Şi, când a apărut ameninţarea unui proces penal în legătură cu heptaclorul, acest insecticid lansat fără validarea tuturor testelor, când consiliul de administraţie a dat semne de îngrijorare, Prior a pulverizat principiul de precauţie cu abilitate: "Dragii mei colegi, mă gândesc întotdeauna la poemul atât de frumos al lui Ralph Waldo Emerson, care se termină astfel: «Nu mergeţi într-acolo unde vă duce drumul. Mergeţi într-acolo unde încă nu există drum şi lăsaţi o urmă nouă». Deci da, vom lăsa o urmă în lupta fără sfârşit de a hrăni omenirea".

Heptaclorul... Motivul pentru care Joanna se află în biroul ăsta este această moleculă activă, care împiedică unele insecte să treacă dincolo de stadiul larvar. În anii 2000, Valdeo a sintetizat-o, de atunci brevetul a intrat în domeniul public, aşa că îl produc şi alte firme. Dar s-a dovedit foarte clar că e un puternic cancerigen, chiar şi în doze mici, şi este, de asemenea, un perturbator endocrin. Acum, când Austin Baker a lansat o class action, Valdeo riscă să plătească sute de milioane.
- Să vorbim despre cazul nostru, dacă nu vă deranjează, Sean. Cu şaizeci şi cinci de bolnavi care acuză până acum Valdeo de imprudenţă, acest proces ne poate costa scump.

Joannei îi place mult cuvântul imprudenţă, acest neologism care presupune absenţa intenţionalităţii. Nu detestă deloc pronumele "noi", care semnifică în ce măsură firma ei este solidară cu interesele clientului. Continuă:
- Spuneţi-mi, Sean: există riscul ca Austin Baker să prezinte dovezi că Valdeo cunoştea pericolul acestei molecule şi l-a ascuns celor care au manipulat-o?
- Nu văd cum.
- Dacă vi se pune o întrebare similară la proces, răspundeţi orice în afară de: "Nu văd cum". După cum am spus, formularea este perversă şi aş obiecta la ea. Începeţi prin a repeta că această moleculă este inofensivă.
- Bineînţeles că este. Testele noastre terapeutice actuale contrazic studiile independente prezentate de Austin Baker.
- Perfect. Spuneţi-o din nou oricum. Va fi expert Contra expert, Sean. Problema noastră este fostul vostru inginer, Francis Goldhagen. Potrivit acestuia, Valdeo ar fi hotărât să nu păstreze testele care dovedeau nocivitatea heptaclorului.
- Am avut rezerve faţă de documentele lui şi i-am respins concluziile. De altfel, am cercetat, iar viaţa privată dovedeşte că poate minţi, cel puţin pe soţia sa.

Avocata oftează. Câştigarea acestui proces cu astfel de proceduri ar putea afecta imaginea cabinetului pe termen mediu. Dar nici pierderea sa pe termen scurt nu este o opţiune.
- Nu vreau să-l discreditez astfel. Valdeo nu ar ieşi cu obrazul curat din procesul ăsta, şi nici justiţia.
- Ştiţi, Joanna, justiţia este ca dragostea maternă, toată lumea ar fi mai degrabă pentru... Dacă tot vorbim despre familie, Joanna, ce mai face sora dumneavoastră?

Ştie, îşi dă seama imediat avocata. Evident. Prior, care i-a cercetat punctele slabe, Prior ştie că, în februarie trecut, sora ei mai mică a fost diagnosticată cu colangită sclerozantă primară. Ştie, de asemenea, că o tânără studentă ca Ellen a încheiat evident o asigurare de sănătate clasică înainte de a constata, nedumerită, că nu acoperă această boală rară care este CSP. Prior crede că doar pentru Ellen a acceptat Joanna postul bine plătit la Denton & Lovell. Fără acel transplant de ficat, facturat la două sute de mii de dolari, Ellen ar fi fost deja moartă, iar acum va trebui să verse cel puţin o sută de mii în fiecare an, o sută de mii de dolari doar ca să supravieţuiască, nu-i aşa, zece ani, poate cincisprezece, cu speranţa că trupul ei fragil rezistă la colangită, că va rezista până vom găsi poate un remediu. Prior se înşală. Salariul a contat, desigur, dar Joanna dorise acea poziţie înaltă, acea movilă de bani din vârful căreia putea contempla amploarea revanşei sale.

Directorul continuă, cu o voce profundă, în care strecoară toate regretele de care este capabil:
- Este groaznic prin ce trece ea. Credeţi-mă, vă sunt alături din toată inima.
- Sunt... foarte impresionată.
- Dacă sora dumneavoastră are nevoie de ceva, Joanna, suntem cei mai în măsură să ajutăm. Clinică, medicamente, noi proceduri.
- Mulţumesc, Sean. Deocamdată trebuie să fim siguri că transplantul de ficat a reuşit. Dar reţin propunerea făcută. Vă rog, să revenim la acţiunea colectivă împotriva heptaclorului. O să-l rog pe colegul meu, maestrul Spencer, să vă prezinte un rezumat al planului nostru de apărare.

De îndată ce tânărul avocat şi-a terminat prezentarea, Sean a semnalat, cu o mişcare a bărbiei, că acceptă strategia de apărare a casei de avocatură Denton & Lovell. Le strânge mâinile, ceea ce înseamnă că, din partea lui, întâlnirea s-a încheiat. Când Joanna urmează să părăsească şi ea biroul, o reţine.
- Joanna, aş dori să vă propun o oportunitate. Anume, să vă alăturaţi nouă la reuniunea de la Dolder Club de mâine-seară, sâmbătă. Aţi auzit de Dolder, nu-i aşa?

Joanna dă din cap. Auzise. Un club foarte privat, chiar mai confidenţial decât modelul său, Bilderberg. Fiindcă, în timp ce Bilderberg adună în fiecare an, în spatele uşilor închise, o sută de personalităţi din lumea afacerilor şi politică, la Dolder au acces doar douăzeci de patroni, elita "big pharma": de cincizeci de ani, nimeni nu ştie când se ţin aceste întâlniri, nici ce se discută acolo. Este posibil să fie negociat preţul medicamentelor, să se facă mici aranjamente între prieteni, să se decidă direcţiile pe termen lung. Conspiratorii îşi îndeplinesc misiunea din tot sufletul. Prior surâde.
- Vă voi prezenta în calitate de consilieră personală, ceea ce după mine chiar sunteţi. Reuniunea anuală se ţine de această dată în Statele Unite, aşa că îmi revine mie, un american, onoarea să rostesc discursul principal. Tema vă va interesa, este "Sfârşitul morţii". Un viitor laureat al Nobelului, vorbesc serios, îşi va prezenta cercetările despre filogenetica embrionului, iar apoi vor mai fi două intervenţii, ceea ce veţi auzi vă va ului. Iertaţi-mă că v-am anunţat atât de târziu, ştiţi bine paranoia de la noi. Va fi în Manhattan, în salonul Van Gogh, în Surrey, Upper East Side. Puteţi să ajungeţi în jurul orei opt?

Joanna încearcă să-şi dea seama cum să-i răspundă că Da, este o onoare, Sean, dar, din păcate, îmi spuneţi puţin cam târziu şi mă tem că nu voi... Dar, instinctiv, îşi pune mâna pe burtă într-un gest protector de când lumea. Pentru că e un lucru pe care Prior nu-l ştie: Joanna este însărcinată.

A aflat fix acum şapte săptămâni: şi-a făcut testul în toaleta de la Denton & Lovell, între sashimi-ul mâncat pe fugă şi întâlnirea dintre partners. Şi, când cele două dunguliţe grena au apărut afişate pe bandă, Joanna a simţit că-i tresaltă inima de bucurie.

Bărbatul pe care îl iubeşte Joanna este ilustrator şi lucrează în presă. La sfârşitul lunii octombrie a anului trecut, un lider neo-nazist a depus o plângere pentru unul dintre desenele sale pe care l-a considerat jignitor, ea a reprezentat ziarul în instanţă şi a câştigat prin K.O. "Keller vs. Wasserman" serveşte acum drept referinţă pentru cazurile asemănătoare: a scrie, într-un desen sau în altă parte, că unui susţinător al supremaţiei albe îi lipseşte materia cenuşie nu este o insultă, ci o opinie, chiar un diagnostic. A fost uşor. În aceeaşi seară, Aby Wasserman a invitat-o la cină la Tomba's, un restaurant prea scump pentru el şi, la sfârşitul mesei, la îndemnul inimii, a întrebat-o, bâlbâindu-se încontinuu, ce planuri de viitor are. Se abţinuse să-i spună că s-a născut pentru a o iubi şi a i se supune, deşi chiar aşa gândea. Nici Joanna nu se îndoia de asta. El i-a oferit un stilou, Poftim, Joanna, este de la Waterman, nu e prea departe de numele meu nemţesc, ah... numele meu pe care aş vrea să-l porţi, dar ştii, vreau şi eu să-l port pe al tău. Joanna luase stiloul, îl deschisese şi, pe faţa de masă albă din bumbac, scrisese pur şi simplu Joanna Woods-Wasserman, evitând să fie prea lacrimogenă. Patronul le-a permis să plece cu faţa de masă.

Au vrut un copil imediat şi au făcut ceea ce este necesar pentru a-l avea - foarte des, îndelung şi în numeroase locuri. Doctorul a fost categoric: s-a întâmplat după întoarcerea Joannei din Europa, la începutul lunii martie, cu zborul acela abominabil, în care se hotărâse că, dacă va supravieţui, se va căsători cu el, iar înainte de nuntă, la începutul lunii aprilie, gameţii lor s-au întâlnit şi au decis pe loc să fuzioneze. Nu putem mulţumi suficient susţinătorului supremaţiei albe. Şi, în plus, evreul Aby, diminutivul pentru Abraham, a propus să îl numească Adolf dacă e băiat. Ca a al doilea prenume, l-a temperat Joanna râzând. Şi imediat s-a învinovăţit pentru că era atât de veselă, când sora ei se pregătea să aibă parte de o agonie lentă. Dar o fericire de câteva grame a crescut în ea şi a invadat totul.

Prior insistă.
- Joanna? La Dolder?

Mâine-seară? Complicat: plănuia să-şi sărbătorească a treia lună de sarcină împreună cu părinţii... Pe de altă parte, să te întâlneşti cu diavolul, ca să dansezi cu el, nu este lipsit de interes.

Avocata nu apucă să ia o decizie, fiindcă un telefon negru, grosolan, o vechitură din bachelită, sună pe biroul lui Prior. El ridică imediat şi răspunde, iritat:
- Am cerut să nu fiu deranjat... OK... Îi comunic.

Prior se întoarce spre Joanna, cu un zâmbet mirat.
- Probabil că vă va surprinde, Joanna, dar sunteţi Aşteptată în spatele acestei uşi de doi ofiţeri FBI. Încă mă bazez pe dumneavoastră pentru mâine, dacă vor hotărî să vă elibereze, desigur.

Gripa

 

Ioana Drăgan
Gripa
 O poveste de Crăciun
Editura Tracus Arte, 2021

***
Intro

Ioana Drăgan este scriitor şi jurnalist, născută în 1969 în Bucureşti. Doctor în ştiinţe filologice. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Producător şi moderator de programe culturale la Televiziunea Română între 1995-2012. Director general al Direcţiei Generale Reprezentanţe în Străinătate din cadrul Institutului Cultural Român între 2013-2017. A publicat volumele: Vietăţi şi femei (proză scurtă), 1997, Ed. Cartea Românească şi Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti; Poveştile Monei (3 nuvele), Ed. Atlas, Bucureşti, 1999; Romanul popular în România. Literar şi paraliterar, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2001, şi ediţia a II-a (revăzută şi adăugită), Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2006; Bibliotecile din oglindă. Ex libris de scriitor, Ed. Allfa, 2007; Mafalda (roman), Ed. Allfa, 2009. A fost prezentă ca autor în numeroase antologii de proză. A semnat prefeţe pentru ediţii diverse din literatura universală la editurile Gramar şi Litera.

Ioana Drăgan a obţinut mai multe premii şi distincţii, printre care: Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut în proză (1998) pentru volumul Vietăţi şi femei; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pe anul 2009 pentru Proză - volumul Mafalda, noiembrie 2010; Distincţia culturală a Academiei Române, 2001, pentru prezenţa sa în viaţa intelectuală românească; Premiul A.P.T.R. 2013 pentru Talk Show cultural - seria "Anul Caragiale" - Televiziunea Română (2012).

  

Sinopsis

Acţiunea noului roman al Ioanei Drăgan se petrece într-o realitate românească actuală, contemporană, în care contextul unei epidemii de gripă sezonieră este unul aparent propice pentru o poveste de dragoste, plină de speranţe, între Eva, o doctoriţă de la Urgenţă, trecută de 40 de ani, şi Adam, un oengist norvegian, implicat în protecţia copiilor abuzaţi.

Înflăcărarea iubirii lor, care trimite ironic la povestea cuplului primordial, consumată pasional într-un ajun paradisiac de Crăciun petrecut la Predeal, o staţiune montană din România, va trece precum puseul de febră cauzat de gripă, în urmă rămânând doar iluzia unui nou început.

De-a lungul unei naraţiuni populate de o galerie de personaje marginale din viaţa cotidiană, măcinate de temeri, obsesii şi cutume, îl vor însoţi continuu pe cititor voci şi gânduri care se aud şi se întrepătrund cu cele ale protagoniştilor romanului, din care nu lipsesc umorul şi privirea crudă ale autoarei.

Acţiunile şi psihologia personajelor sunt modificate doar înşelător de pandemie, care nu este, până la urmă, decât un pretext şi o pistă falsă pentru o "poveste" banală în aparenţă dar cu final surprinzător.

Romanul rămâne o carte despre dezamăgiri şi speranţe, despre iubiri şi trădări într-o societate dominată de mentalităţi şi prejudecăţi pe care doar cei care fac alegeri dureroase le pot depăşi.

Fragment

De când aflase, adevărul era că nu mai avusese o noapte liniştită de somn şi de odihnă. Nu ştia ce să facă şi primul impuls fusese să termine repede cu problema asta şi să se elibereze din hăţişul de încurcături ce aveau să vină.

În fond, era o nebunie. Aveau dreptate toţi.

Aşa o aventură, la vârsta ei?! Copil, cu cine? Cu o nălucă din Norvegia, cu elful dispărut în pădurile vikinge, asta în varianta romantică. În varianta reală, cu un tip pe care-l lăsase soţia, mai mult ca sigur, pentru că semi-irlandezul ăsta n-avea nici o apăsare când omora animalele. Că doar cum ar fi fost, îşi imaginase, un mariaj fericit între o activistă pentru drepturile animalelor şi un... măcelar? În varianta mai mult decât probabilă, cu un aşa-zis inspector vigilent şi intransigent care, dacă cine ştie din ce motive ar întârzia să-i schimbe scutecul ud bebeluşului, i-ar întocmi, prompt şi salvator, dosar de neglijenţă în serviciu. De mamă!

De ce să ţii copilul atunci? De ce să persişti într-o prostie, care li se poate întâmpla doar liceenelor în călduri, nu unei femei mature, independente şi cică, profesioniste, medic!

Se luase singură în zeflemea şi, hotărâse să apeleze la Doru, un fost amic de facultate, ginecolog la Polizu, tip discret, ca s-o rezolve. Din colegialitate!

Glumiseră, pupături, poveşti şi amintiri din studenţie, ce mai faci, dragă Doru, tot burlac, da, burlac convins, păi tu, firicel de păpădie, ţi-aduci aminte cum ţi se zicea în facultate, uitase pentru că nimeni nu-i mai spusese aşa de-atunci, nu ştii cum e cu viaţa noastră, mai mult prin spital, am tot încercat şi n-a ieşit nimic până la urmă, m-am lăsat păgubaş!
- Dar tu, Eva, în timp ce-o consulta şi-i făcea ecografie, ce-ai făcut în ultimii douăj de ani?
- Numai prostii, măi Doru, şi acum mă lupt să combat gripa.
Şi dă-i şi luptă- i toată viaţa asta...
- Colega, pentru mine nu-i o problemă. Când vrei, vii încoace şi-o rezolvăm, dar trebuie să-ţi spun, ca medic acum, şi ca prieten, că e poate ultima ta şansă la ce văd eu aici! Gândeşte-te bine, bine, înainte! Să nu-ţi pară rău pe urmă. Ar fi păcat! Şi păcatele astea se plătesc scump. Tu decizi!

Nu era prima dată când ar fi păcătuit, dar nu asta o pusese pe gânduri, în timp ce se despărţise de colegul Doru, care o îmbrăţişase încurajator.

- O să te bată Dumnezeu!
Aşa îi aruncase demult, cu ani în urmă, în plină faţă, o femeie de la ţară care sprijinea zidul de la scara blocului de prin Militari unde era clinica de ginecologie privată. Cerea de pomană la fiecare femeie care intra şi ieşea. Nu-i dăduse atenţie pentru că abia se târâse afară, cu lacrimile şiroindu-i pe faţă şi curbată de dureri după procedura care i se păruse nesfârşit de lungă.

Era primul ei avort, iar doctorul, blazat şi dur, o repezise de la primul scâncet:
- Ce credeai că te gâdili? Aici nu eşti la un salon Spa, drăguţo!
- Lasă-mă mamaie, că nu mai am ce-ţi da!
- Da, bine, bine... Niciuna n-aveţi să daţi de-o pâine la copii mei, dar aveţi să daţi morman să vă lepădaţi aici de păcate! Putori nenorocite, ptiu!

Femeia îşi întorsese capul cu scârbă, mormăind şi suduind-o în continuare pe ea şi pe armata de păcătoase care făceau coadă la cabinet.

Îi venise să intre în pământ de ruşine şi, de-atunci, nu mai putuse uita privirea care-i pusese eticheta aia care nu putea fi spălată de nimeni niciodată.

Tic-tac, tic-tac, ştiuse că timpul trece şi că nu există credit nelimitat, numai că nu se aşteptase să vină sorocul aşa de repede şi că va trebui să se hotărască. Din nou, singură. Mai singură ca niciodată. Ori, ori!

*
De zeci de ori până acum se privise în oglindă, oripilându-se de firele albe care dintr-odată se înmulţiseră de jur împrejur, la tâmple şi în creştet. Peste noapte, în primul trimestru de sarcină, din blondă devenise aproape căruntă. Fără explicaţii medicale! Nu îndrăznise să se vopsească încă sperând că, odată cu primăvara, tonurile se vor apropia şi părul va căpăta nuanţa aia de blond-cenuşiu. Nordic.

Şi mai sperase cu ardoare, zi de zi şi noapte de noapte, că Adam o să reapară aşa cum dispăruse.
Dintr-odată.
Şi o să pornească din nou la drum. Pe alt drum. Un drum bun, fără accidente pe traseu.
Ca şi când totul ar fi fost de fapt o reverie.
O poveste de Crăciun!

Visa cu ochii deschişi la ziua când se va deschide uşa cabinetului de la spital şi o să-i audă vocea timbrată şi o să-i simtă mirosul. Singurul pe care o să-l poată respira şi suporta. Se îmbolnăvise cu-adevărat de la inhalările de detergenţi, alcool gel, de la mirosul dulceag greţos al măştilor de protecţie pe care le purta toată lumea în permanenţă şi de la aerul încins de respiraţii prizoniere şi eliberate care acoperiseră până şi clasica miasmă de bolnavi de prin saloane. Toxică!

Trecuseră săptămânile una după alta, ca-n transă, iar amintirea Crăciunului se topise, la mijloc de martie, precum mormanele de zăpadă din mijlocul străzilor, lăsând în urmă doar o mâzgă sordidă.

Şi când, resemnată şi hotărâtă să apeleze la colegul Doru, se revăzuse în urmă cu douăzeci de ani, la douăj de ani, când, disperată şi înfricoşată, intrase în clinica aia din Militari. Să scape mai repede de greşeală, păcatul unor tineri înfierbântaţi care băuseră mai mult într-o noapte de vară la mare. După eşecul cu frumosul Paul de Timişoara, atât de regretat de Mami şi Tăticu de parcă ei şi nu ea ar fi trebuit să se căsătorească şi nu le ieşise, se aruncase pur şi simplu în braţele unui rocker de pe litoralul înspumat cu care dansase pe plajă la 2 Mai.

Se gândise c-ar fi putut să fie mamă de-atunci, şi-acum să se îngrijească de viitorul unui tânăr de douăzeci de ani, în loc să aştepte cai verzi pe pereţi şi să se vadă din nou la coadă la avort, umăr la umăr cu tinere de vârsta lui.

Atunci nici măcar nu-i păruse rău, nu voise decât să şteargă totul cu buretele şi să o ia de la zero, să uite de Paul, să uite de visele de nuntă şi de viaţa în doi, pe care o şi trăise, palpabil, să uite de accidentele biologice minore de pe parcurs, că doar nu degeaba era studentă la Medicină, ca să se sperie de-o întrerupere de sarcină banală, chiar dacă îndeajuns de brutală cât să-i aducă picioarele crăcănate de pe masă pe pământ şi să fie mult mai atentă în viitor.
- Asta dacă nu vrei să treci pe la mine din trei în trei luni, la râcâit! La revedere!

Doctorul aproape c-o dăduse afară din cabinet, era în întârziere şi holul era plin.

*
Adevărul era că nu-şi dorise niciodată copii.

În fond, Mami şi Tăticu aveau dreptate, în viaţa asta de doctor nu prea mai e loc pentru sentimente materne.
- O să plângi în pumni c-ai dat cu piciorul la toate ocaziile! Şi pentru ce? În loc să ai grijă de-un soţ, de copii, te-ai măritat cu spitalul! Casă de piatră!

Tăticu, fie beat, fie treaz, cum o prindea o şi boscorodea cu aceeaşi placă de care se săturase ca de mere pădureţe.

Iată c-acum venise peste ea ocazia, marea ocazie, când nici nu se mai aşteptase, cu dată limită şi un cortegiu de întrebări fără răspuns, una mai arzătoare decât alta.

Ca şi când nu ar fi avut ea destule să-şi pună zi şi noapte, mai venise şi Mami cu una încuietoare:
- Dar nu faci şi tu, ca toată lumea, nuntă?

Mami şi Tăticu păreau că depăşiseră într-un sfârşit unda de şoc şi acum trepidau să afle detalii şi să intre în acţiune. Când o prindeau, o înghesuiau cu aluzii mai mult sau mai puţin voalate. Bate şaua să priceapă iapa!

Le spusese şi lor, până la urmă, o poveste încâlcită, din care nu înţelesese nimeni mai nimic, cu tatăl copilului plecat pe mare, la mare depărtare, în care Adam era Ulise şi ea, desigur, Penelopa, şi da, staţi fără grijă, îl aştept cu răbdare să vină, dar uite că ne-a zăpăcit gripa şi nu ştiu când o să ajungă, şi, da, sigur, o să facem o nuntă mare cu alai!
- Voi pe ce lume trăiţi?! La ce nuntă visezi, tu, Gina?!

Nenea Puiu şi cu tanti Carolina, care se visau şi ei naşi de cununie, îi aduseseră mai aproape de realitatea momentului.
- Băi, voi sunteţi normali? Nuntă în pandemie?
- Să pupe mirele mireasa prin mască? Şi cu ocazia asta fericită, să-i paseze o gripă?! Hai c-o s-o trăim şi p-asta...
- Eu vă zic de p-acum: nu vin! Să-mi ia temperatura când îmi dă cocarda? Să stau cu mănuşi de plastic şi departe de voi, singură la masă separată? Să ciocnim paharele de la un metru jumate? Asta nu e nuntă! E bătaie de joc!

Tanti Mărioara se revolta, înjurând pandemia şi boscorodind-o pe Eva că şi-a ales să se mărite acum.
- Dar când ai vrea tu, Mărioara? Să nască Eva şi să aşteptăm să facem întâi botezul şi pe urmă nunta? C-aşa-i acum moda... Să ne râdă toţi?
- Şi-apoi, cu ce rămâne...? Era să zic, copii ăştia, c-am uitat că nu mai sunt ei juni porumbei. Ascultaţi ce vă zic: nu se merită să faci nuntă cu douăzeci de persoane. Nu iese nimica! Cheltuială, oboseală şi zero profit.
- Lasă, dragă, că nu aşteaptă ei bani de la noi, adică doamna doctor care nu acceptă plicuri...
- Apropos, măi Fane, voi l-aţi cunoscut, măi, pe ginerică?
- N-auzi, Puiu, că e plecat peste mări şi ţări...
- Să vă văd moacele la toţi dacă n-o s-apară marinarul ăsta nici la nuntă! C-a intrat vaporul în carantină!

*
- Where are you, Adam?

În primele săptămâni, noapte de noapte, se trezise cu ochii în lacrimi, şi cu întrebarea pe buze, clocotind de furie şi de deznădejde în faţa unui telefon mobil mut pe care nu primea decât mesaje de convocare la spital.

Era mai mult decât clar că nu avea s-o sune şi cu atât mai puţin să vină în ţară, mai cu seamă acum, când iar se închisese spaţiul aerian din cauza gripei. Şi, la urma urmei, de ce ar fi făcut-o, că doar habar n-avea şi, în curând, nici n-avea s-o mai recunoască. Poate c-aşa şi trebuia să se întâmple, să nu mai ştie cine e şi, mai cu seamă, să nu care cumva să ştie că-i copilul lui în burta ei. Să nu îi vină idei!
- Îl iubeşti, măcar?

Andra nu se lăsa cu una cu două. O lua mereu şi ea la întrebări, arzând de curiozitate să afle cu cine făcea ea copilul.

Îşi pusese şi ea întrebarea asta de o mie de ori, aşa cum o făcea cu fiecare relaţie mai serioasă pe care o avusese de când se despărţise de Paul, pe care se străduise ani de zile să-l uite. Şi până la urmă chiar reuşise, în pofida veşnicelor rememorări duioase ale lui Mami, pentru care frumosul Paul de Timişoara fusese tot ce era mai bun pe lumea asta, la soare se putea uita, dar la altul, ba!

Mai pâlpâia din când în când o scânteie din ce fusese o dragoste de tinereţe, ca o arsură minoră care trece când pui mâna la rece. Fără cicatrici!

Nu ştia dacă-l iubise vreodată sau dacă totul fusese doar un foc de paie, înteţit de vântul dorinţei de fericire. Un foc care se stinsese odată cu câinele zdrobit în mijlocul drumului. Cu cât se gândea mai bine, cu atât amintirile clipelor frumoase se pierdeau pe drum. Începuse să le uite pentru că fusese prea repede, se întâmplase prea repede, dispăruse prea repede.

În multe dintre nopţile când se îneca de revoltă şi neputinţă, pentru că se simţea exact ca-n filme, o proastă sedusă şi abandonată, singură în faţa unei asemenea decizii, ar fi vrut să aibă măcar o confirmare, să-l audă că-i spune răspicat că totul fusese pentru el doar o distracţie între două avioane rămase la sol din cauza gripei.

Nu, nu ştia dacă-l iubea, dar aproape sigur era că începuse să-l urască şi să blesteme clipa când i-a intrat în cabinet şi când chiar a crezut c-a dat norocul peste ea de data asta...
- Totul în viaţa asta e-o chestie de noroc, fetiţo! Fă-mă, mamă, cu noroc şi aruncă-mă în foc! Unii au noroc cu carul, unii, orice ar face, sunt ocoliţi de el, iar alţii ai zice că s-au născut fără dram de noroc. Ca şi cum cineva ar vrea ca norocosul să se uite şi să-şi admire norocul ăsta în oglinda celui pentru care nu răsare soarele niciodată şi să-şi spună în fiecare zi: ce noroc am! Nu-şi face nimeni, draga mea, norocul singur, cu mâna lui, cum se spune...

Doamna Hortensia plânsese lung într-o seară, mai demult, cu ochii ţintuind-o fix, cu privirea aia care o străpungea ca o suliţă, în zborul ei către Diana.

Nu era pentru prima dată când avea senzaţia că doamna Hortensia uita că vorbeşte cu ea şi că, de fapt, nu o vedea pe ea, ci pe Diana cea fără de noroc în viaţă. Care o chema s-o însoţească acolo, în loc luminat, în loc cu verdeaţă, unde nu-i durere, nici întristare, nici suspin...

Într-o noapte în care se perpelise ca pe jar, judecând pe toate feţele norocul chior care căzuse pe capul ei, se gândise la ce norocos era Adam pentru că l-ar fi strâns de gât cu garoul ei profesionist până şi-ar fi dat duhul, precum sigur c-ar fi făcut-o şarpele ăsta de la brăţara vikingă pe care i-o dăruise să-i poarte noroc. Da, asta i-ar fi făcut, dacă i-ar fi apărut din nou, nonşalant şi zâmbitor, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat că doar nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase...
- Lucky me... lucky you... now I know, you, son of a bitch!

Desigur că beţiva irlandeză de mă-sa n-avea nici o vină, decât poate că-l făcuse la beţie într-atât de norocos ca să supravieţuiască. Blestemelor!

***

 

 

Lansarea volumului de proză Gripa. O poveste de Crăciun, de Ioana Drăgan, la MNŢR

Marţi, 13 iulie 2021, ora 18:00, la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, în Sala Media (Şoseaua Pavel D. Kiseleff 3, intrarea din str. Monetăriei, Bucureşti), va avea loc lansarea volumului de proză Gripa. O poveste de Crăciun, de Ioana Drăgan, apărut la editura Tracus Arte. Invitaţi alături de autoare: prof. dr. univ. Ioan Cristescu, director general al Muzeului Naţional al Literaturii Române, Luiza Barcan, critic şi istoric de artă, Dan-Silviu Boerescu, scriitor, editor, critic literar. Moderatoare: Georgeta Drăghici, jurnalist şi realizator de programe culturale la Radio România Cultural.

Bunul doctor din Varşovia

 

Elisabeth Gifford
Bunul doctor din Varşovia
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu



***
Intro

Povestea doctorului Korczak a cunoscut numeroase ecranizări de-a lungul timpului, probabil cea mai reuşită fiind realizată în 1990 de Andrzej Wajda.

Ne aflăm în anul 1940, în Varşovia. Ghetoul evreiesc se află sub teroarea nazistă. Între zidurile acestuia, nenumăraţi oameni au de suferit privaţiuni inimaginabile. Printre ei, copiii de la orfelinatul de acolo. Şi totuşi, în acest întuneric al disperării, un om aduce o licărire de speranţa copiilor. E vorba de dr. Janusz Korczak, directorul orfelinatului, o personalitate de marcă a timpului.

"Nu abandonezi copiii în asemenea vremuri", obişnuia el să spună. Ceea ce a şi făcut, apărându-i până în ultima clipă. El e ajutat în lupta sa pentru binele micuţilor de doi tineri, Mişa şi Sofia, povestea lor de dragoste împletindu-se în mod dramatic cu cea a celorlalţi evrei încercaţi de destin şi de tăvălugul istoriei. Mărturiile lor i-au folosit drept sursă de inspiraţie autoarei pentru crearea acestui tulburător roman-document, în care realitatea şi ficţiunea fuzionează extraordinar. Tema principala a acestuia e viaţa care, în ciuda ororilor războiului, renaşte permanent prin iubire şi jertfă.

Janusz Korczak a fost un pseudonim, adoptat după ce el a devenit un scriitor celebru în Polonia. Pe numele său adevărat Henry Goldszmit, s-a născut în 1879 ca fiu al unui avocat evreu bogat, care împreună cu soţia sa frecventau deopotrivă prieteni polonezi şi evrei în Varşovia de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Korczak a fost un pionier al bunăstării şi psihologiei copilului. În tinereţea sa, la începutul secolului XX, el privise în jur şi începuse să întrebe de ce erau nefericiţi atâţia copii.

Korczak i-a învăţat pe copii şi pe adulţi să se trateze reciproc cu empatie. El era de acord să-i spună unui copil că era ocupat, cu scrisul sau cu cititul, ori că era pur şi simplu obosit, aşa încât copilul se putea eventual juca şi singur pentru o vreme... dar rămânea totuşi permanent disponibil şi la vedere pentru ajutor şi confort, dacă ar fi fost nevoie.

El a înţeles că atunci când naţiunile decid să nu aibă grijă de copii, civilizaţia este pe punctul de a se dezintegra, adică exact ce s-a întâmplat când Reichul nazist a decis să ucidă mii de copii în 1942, la Varşovia, în Polonia şi în toată Europa. Nu poate exista un contrast mai mare decât această decizie teribilă, comparativ cu voinţa lui Korczak de a proteja drepturile şi fericirea copiilor săi, până chiar în ultimul moment când i-a însoţit în lagărul morţii.

Capitolul unu
Varşovia. 17 ianuarie 1945
 

Cu două ore înainte de ivirea zorilor, Mişa stătea pe malul Vistulei şi privea peste fluviul îngheţat spre Varşovia. Ţinea în mână o fotografie a Sofiei, nu mai mare decât palma lui. De-a lungul anilor, o tăiase în jurul conturului, pentru a o face să pară mai reală. Două găurele în umerii Sofiei trădau locul unde o fixase deasupra patului său în diversele dormitoare de armată ca pe o icoană sfântă pentru un credincios. În lumina slabă, ochii deschişi la culoare ai femeii îl priveau cu seriozitate şi teamă. Ştia restul imaginii pe de rost: părul blond pieptănat spre spate, trăsăturile frumoase, atât de subţiri... Au trecut doi ani de când ţinuse ultima dată între palme chipul cald al Sofiei şi-i sărutase buzele sau inspirase parfumul slab de migdale al pielii ei. Vântul îl înfioră cu o rafală necruţătoare, o durere în plus peste cea provocată de absenţa ei. Îşi ridică gulerul şi strecură poza înapoi în portofelul din prelată, apoi se lovi cu palmele peste braţe pentru a-şi pune sângele în mişcare.
- Mişa, ia de-aici!

La câţiva metri depărtare, pe mal, se aflau santinelele sovietice în haine groase de iarnă, mâncând din gamele metalice. În timp ce vorbeau şi râdeau tare, aburii se ridicau în aerul îngheţat. Unul dintre ei îi întinse o sticlă. Mişa se apropie şi trase o duşcă. Tunurile amuţiseră acum, dar încă se mai simţea mirosul de fum purtat deasupra apei. Ruşii erau binedispuşi, relaxaţi şi râdeau, comentând cine va dansa în noaptea aceea cu Irina cea voinică.

Irina, o femeie cu faţă pătrată, corp masiv şi piept proeminent ce-i întindea la maximum ţesătura uniformei, le rânji din semiîntuneric, mâncând cu lingura tocăniţa de fasole.
- Nici măcar nu v-obosiţi să-ntrebaţi! pufni ea şi-şi împinse pelerina înapoi peste un umăr. Pe voi v-aş înghiţi cu fulgi cu tot la micul dejun. Dar dacă e cineva curios, i-aş putea spune "da" lui Mişa.

Îl privi cu o licărire lacomă în ochi. Mişa era obişnuit ca femeile să se comporte ciudat în jurul său. Ochii lui de culoarea chihlimbarului întunecat cu luciri verzui erau la fel de frumoşi ca ai oricărei fete - cel puţin aşa îi spusese Sofia odată. Era înalt şi cu osatura delicată, iar uniforma poloneză cu cizme până la genunchi şi pantaloni de călărie îi conferea un aer de modă veche, aproape aristocratic, dar cu umorul şi aerul lui degajat, Mişa avea darul de a se împrieteni cu majoritatea oamenilor. Deşi era polonez - şi în plus evreu - ruşii îl tratau ca pe unul dintre ei.

Mişa plecă fruntea, în timp ce Irina hohotea amuzată. Era periculos s-o ai ca iubită pe Irina. Umbla vorba că ultimul ei prieten murise ucis nu de un glonţ german, ci de unul pornit din pistolul Irinei după o criză de gelozie.
- Dacă mai găsiţi amici de-ai lui Hitler pe-acolo, transmiteţi-le urările mele cu unul din astea!

Irina îşi mângâie cu palma arma din tocul de pe şold.

Toţi ruşii îl bătură pe spate, generoşi şi cu căldură - eliberatorii Varşoviei.

Ca parte din grupul de recunoaştere al Armatei 1 poloneze aflată sub comandă rusă, Mişa intra întotdeauna primul pe teritoriul inamic din faţă, căutând căi de acces sigure pentru tancuri şi pândind eventuali soldaţi germani rătăciţi. Astăzi, mica lui unitate avea să fie prima care va intra în Varşovia. Trecuseră trei ani de când Mişa călcase ultima dată în oraş.

Şirul de patru jeepuri Willys aştepta la marginea fluviului acoperit de gheaţă. Printre norii ce se destrămau, se vedeau crâmpeie de cer negru şi o aşchie de lună metalică. Franek, şoferul lui Mişa, autodesemnat călăuză şi aghiotant, se afla la volanul primului jeep, cu clapetele căciulii din blană de oaie trase peste urechi.
- Grăbeşte-te, până nu murim îngheţaţi! strigă el. Vrem s-ajungem dincolo înainte să se lumineze.

Varşovia era încă sub imperiul nopţii, dar zorii se întrevedeau deja în spatele trupelor, ca o linie roşie palidă. Misiunea lor era de a raporta prin radio situaţia găsită înainte ca infanteriştii polonezi să înceapă traversarea pe jos după ce se crăpa de ziuă.

Mişa se urcă lângă Franek şi trase portiera, închizând-o ferm, totuşi vântul rece reuşea să şuiere prin crăpături şi vehiculul se legăna sub rafale. Îşi scoase pistolul din toc. În faţa lor, Vistula strălucea alb, o câmpie lungă şi şerpuitoare de zăpadă, mult mai sclipitoare decât norii ca din vatelină care pluteau deasupra.

Cu răsuflarea ridicându-i-se în faţă şi aburind parbrizul, Franek se aplecă înainte în clipa când roţile ajunseră pe suprafaţa acoperită de zăpadă a fluviului. Mişa simţi cum muşchii i se încordară în mod reflex, totuşi gheaţa care se formase pe durata unei jumătăţi de iarnă rezistă. Derapând şi zguduindu-se, începură să parcurgă suprafaţa neregulată - patru siluete negre, fără faruri, ce înaintau încet, cu motoarele abia auzindu-se. Zăpada acoperise camioanele militare arse, cadavrele de cai îngheţate şi alte grămezi ce proiectau umbre prelungi în lumina spectrală. În dreapta lor, traversele rupte ale podului Poniatowski se ridicau din gheaţă sub unghiuri stranii.
- Greu de crezut, spuse Mişa, dar iată-ne - suntem primii eliberatori ai Varşoviei. Mergem acasă.
- Spui "eliberare" în sensul rusesc al cuvântului? Să stai pe malul opus şi să zici că aştepţi provizii timp de şase luni, până când Wehrmachtul a măcinat rezistenţa poloneză, să aştepţi până se retrag germanii şi apoi să intri în oraş? Un frumos nou început pentru ocupaţia sovietică.
- Ai mai auzit ceva despre fraţii tăi?

Franek clătină din cap.
- Îmi pare rău, spuse Mişa.

De la serviciul de contrainformaţii, Franek auzise că unul dintre fraţii lui murise în timpul revoltei din Varşovia. Un altul murise în asaltul neautorizat al armatei poloneze care încercase să traverseze Vistula şi să vină în ajutorul Varşoviei asediate, la câteva săptămâni după ce sosise. Fuseseră respinşi cu pierderi cumplite. Sub zăpada îngheţată se aflau sute de cadavre din Armata 1 poloneză. Ruşii fuseseră furioşi. Îl destituiseră pe generalul polonez şi îl înlocuiseră cu unul mai obedient.

Jeepul se zgudui, intrând cu roţile într-un făgaş adânc din gheaţă, şi Mişa întinse iute mâna liberă ca să se prindă de bord. Formele întunecate din spatele lor frânară. Franek roti volanul, repuse roţile în mişcare şi ocoli grijuliu zona cu făgaşe. Mişa se uită înapoi. Ceilalţi îi urmau. Îşi dezlipi mâna de metalul rece şi-şi frecă obrajii îngheţaţi. Îl furnica sentimentul lipsei de apărare, aşteptându-se dintr-o clipă în alta să audă o împuşcătură răsunând de pe malul opus.

De acum parcurseseră mai bine de jumătate din întinderea gheţii. Ani de zile, Mişa traversase Vistula în drum spre Varşovia, aşteptându-se să vadă forma prelungă a oraşului care plutea între cer şi fluviul larg, turlele şi clopotniţele elegante ale bisericilor sale, fortăreaţa masivă a palatului.

Toate acele siluete dispăruseră. Când privi prin binoclu spre malul de care se apropia şi capul de pod din dreapta lor, nu văzu decât spaţii pustii şi cioturi calcinate în lumina ştearsă. Fumul întuneca cerul murdar. Întoarse binoclul către capătul podului distrus.
- Stop, Franek. Stop! Acolo sus, văd o santinelă.

Franek frână brusc. Mişa auzi scârţâitul frânelor jeepului din spate.

Mişa îi trecu binoclul şoferului şi arătă o gheretă alb cu roşu abia vizibilă pe mal.
- Dacă trage, n-avem nici o acoperire aici.
- Nu se mişcă. Cred că nu ne-a văzut.

Franek deschise ferestruica rabatabilă, coborî piedica, ochi şi trase. Zgomotul împuşcăturii reverberă peste gheaţă.
- Rahat! Am tras pe lângă.

Şoferul reîncărcă iute, aşteptându-se ca santinela să-i răspundă la foc. Ochi şi trase din nou. Soldatul tresări şi un norişor se ridică din mantaua lui, anunţând impact direct, dar el rămase sprijinit rigid de ghereta de lemn.

Mişa luă binoclul înapoi.
- Are zăpadă pe umeri.
- Dumnezeule, a-ngheţat în post!

Apropiindu-se cu grijă de mal, Franek se opri lângă ghereta santinelei. Zorii începeau să se înfiripeze pe cer şi reflexia zăpezii proiecta o lumină stranie pe faţa cenuşie a santinelei moarte. O peliculă de chiciură îi sticlea pe cască şi pe gulerul îmblănit al mantalei. O a doua santinelă se afla în interiorul gheretei, rezemată de un perete ca un popic răsturnat, ţinând o puşcă de-a curmezişul pieptului.
- Varşovia e păzită de cadavre, comentă Franek.

Micul convoi de jeepuri continuă în sus pe cala de lansare, pe lângă picioarele podului detonat. După ce ajunse în vârf, Franek opri motorul.

Sub lumina slabă şi rece, în faţa lor se zărea o privelişte care depăşea orice cuvinte - practic nu era nimic altceva decât o întindere deschisă sub cerul livid, kilometri de ruine şi moloz acoperite de zăpadă. Nici o clădire intactă, iar coşurile de fum care mai rămăseseră în picioare păreau nişte copaci rupţi. Ici şi colo, rămăşiţe neregulate de pereţi găunoşi, fără ferestre, negre pe fundalul zăpezii luminoase. Ascultară încordaţi după clicul unei arme, poate vreun lunetist singuratic care-i urmărea, dar nu auziră nimic. O tăcere profundă; până şi aerul era îngheţat şi mort.
- În ce direcţie? întrebă Franek.

Mişa clătină din cap.
- Dacă mergem înainte, ăla era bulevardul Jerozolimskie.

Înaintară încet pe un drumeag îngust printre mormanele de cărămizi şi sfărâmături, hurducându-se peste moloz. Magazinele şi clădirile de birouri din cartierul comercial dispăruseră şi în locul lor erau doar ruine şi grămezi de cărămizi şi praf. Fuioare de zăpadă înălbiseră resturile, iar ruinele înnegrite ale zidurilor se ridicau ca nişte pietre funerare într-un cimitir hibernal. Nu se zărea niciun suflet. Părea că trecuseră o mie de ani de când cumpărători eleganţi şi oameni de afaceri populaseră bulevardul pe care circulau tramvaie roşii şi limuzine de lux.

La colţul străzii se opriră - în faţa lor se întindea artera principală. Bulevardul Marszalkowska le oferea o altă panoramă nesfârşită de clădiri năruite şi movile de moloz, cu zidurile rămase întregi înnegrite şi deteriorate de incendii. Franek opri din nou motorul jeepului. Mişa se încordă, dar nu răsună niciun foc de armă. Niciun lunetist la pândă. Liniştea neobişnuită zbârli firişoarele de păr de pe ceafa lui Mişa. O teamă atavică îndesea aerul. Ceva nelegiuit pândea deasupra oraşului în penumbrele dimineţii de iarnă. Numai morţii ar fi trebuit să zăbovească în lumea morţii.
- Totuşi cineva ar trebui să fie pe aici, spuse Mişa.

Cuvintele lui sunaseră ca o implorare. Păturile şi ajutoarele medicale pe care le aduseseră pentru civili, înghesuindu-le pe bancheta din spate a jeepului, începeau să pară o glumă macabră.

Urmă o clipă de încordare când jeepul nu reuşi să mai pornească din cauza gerului. Franek trase şocul de două-trei ori şi motorul cârâi ascuţit.
- Nu prea mult, că-l îneci, spuse Mişa, cu vocea mai neliniştită decât se aştepta.

În cele din urmă, motorul porni şi înaintară peste moloz de-a lungul bulevardului Marszalkowska.

Ajunseră într-o zonă unde dărâmăturile fuseseră curăţate şi existau case mai puţin avariate. În depărtare, puteau vedea clădiri parţial intacte. Se auzea zgomotul inconfundabil al unui motor de camion care se îndepărta.
- Probabil că nemţii folosesc clădirile din faţă drept cazarmă, zise Franek.
- S-ar părea că se retrag. Mai bine să continuăm pe jos.

Mişa deschise grijuliu portiera jeepului, îşi coborî trupul înalt în gerul teribil şi le făcu semn lui Franek şi celor trei oameni din spate să-l urmeze. Porniră pe lângă un bloc de apartamente, ghemuindu-se, traversând în fugă unul câte unul următoarea intersecţie. Când trecu şi ultimul dintre ei, se auzi şuierul şi pocnetul unui glonţ, iar bărbatul se îndoi din mijloc. Şchiopătă, ţinându-se de coapsa pe care se întindea o pată întunecată. Mişa scrută cu atenţie clădirea de vizavi. Pe acoperiş se afla un lunetist. Urmă un schimb de focuri, apoi lunetistul se prăbuşi. De pe stradă, în faţă, se auziră strigăte în germană, urmate de vuietul unui camion care se îndepărta. Sunetul motorului se stinse şi pogorî din nou o linişte adâncă.
- Îi interesează doar să plece, spuse Franek.

Mişa luă legătura prin radio cu sediul central, în timp ce camarazii lui băură din bidonaşe şi bandajară rana celui lovit.
- Infanteriştii vor trece Vistula peste două ore, îi anunţă după aceea Mişa. Noi continuăm să efectuăm misiunea de recunoaştere, dar nu ne angajăm în lupte decât dacă este neapărat necesar. Ne vom împărţi în două grupe.

Nu exista nicio modalitate de a verifica dacă străzile din faţă fuseseră minate de armata în retragere, când Mişa, Franek şi unul dintre transmisioniştii radio porniră spre nord. Un răsărit roşiatic se lăţea la marginea cerului alb aidoma sângelui care se scurgea prin bandajul unei răni, dezvăluind tot mai limpede detalii ale peisajului distrus: un câmp de cruci de lemn în interiorul ruinelor unei biserici fără acoperiş, spătarul unui pat din fier ridicându-se din zăpadă, un landou răsturnat.

O luară pe strada Senatorska spre Piaţa Teatrului, sperând să vadă ceva din Varşovia pe care o cunoscuseră. Nimic... doar şi mai multe dărâmături. Opera dispăruse şi Primăria fusese rasă de pe faţa pământului. De-a lungul străzii Midowa până în Piaţa Castelului, spre altă zonă demolată. Coloana regelui Sigismund fusese sfărâmată, apărătorul Varşoviei zăcând cu faţa în noroi şi zăpadă. Piaţa era o întindere de ruine carbonizate, cioturi de clădiri ca pietre funerare în lumina ternă.

Se îndreptară spre vest pe strada Dluga, pe lângă ruinele fostului parc Krasinskich. Absolut toţi copacii fuseseră tăiaţi. Apropiindu-se de zona ce fusese cândva ghetoul, izolat prin ziduri, Mişa simţi cum inima începe s-i bată mai tare. Brusc, clădirile avariate de bombe dispărură. Zidul ghetoului nu mai exista deloc, la fel ca miile de case din interiorul său. Amuţit, Mişa coborî din jeep. În faţa lui se întindeau kilometri de teren pustiu, un câmp nivelat, însămânţat de zăpadă şi gheaţă. Toate cărămizile şi scândurile fuseseră luate, iar pământul fusese bătătorit. Din ghetou nu mai rămăsese nimic, cu excepţia unei biserici aflate la aproape un kilometru depărtare, naufragiată într-o mare albă şi îngheţată. În urmă cu trei ani, el şi o jumătate de milion de alţi evrei locuiseră aici, înghesuiţi laolaltă într-o hărmălaie constantă de voci. Acum se auzea doar zgomotul vântului care sufla nestingherit peste zona aceasta care fusese demolată şi apoi complet curăţată. Mişa merse puţin mai departe. Stătea singur în luminozitatea pustie şi gerul îi pătrundea prin cizme şi mănuşi. Nu existau alte urme în afară de cele lăsate de el.

Se întoarse la jeep, îngheţat până în măduva oaselor.
- Crezi că avem timp să trecem pe la strada Krochmalna? întrebă el după ce intră în maşină. Dacă nu vrei să rişti...

Franek aprobă din cap şi jeepul porni pe fosta stradă Leszno, acum o cărare spectrală printr-un deşert.

Movile de zidărie blocau strada Krochmalna. Mişa coborî din jeep şi se căţără pe dărâmături, îndreptându-se spre locul unde stătuse şi lucrase ca pedagog cu numai trei ani în urmă. Printr-un miracol, câteva clădiri de pe strada Krochmalna mai erau în picioare. Şi, iată-l! Orfelinatul era încă acolo. Ferestrele dormitoarelor se spărseseră, acoperişul dispăruse, faţada era ciuruită de şrapnele, dar supravieţuise. Inima i se strânse în tăcere. Nu se mai auzeau glasurile copiilor care strigau şi râdeau când se jucau în curtea din faţa casei.

Mişa auzi paşi în spatele lui. Franek apăru lângă el şi privi clădirea în ruină.
- Am auzit un zvon că doctorul Korczak şi copiii ar fi scăpat. Că s-ar afla undeva în est.
- Da, spuse Mişa. Am auzit şi eu zvonul ăla.

Înălţă privirea spre ramele goale ale ferestrelor. Cu o durere în piept, se gândi la ultima zi când îi văzuse pe doctor şi pe copii, căminul de pe strada Sienna dintre zidurile ghetoului. Mişa fusese plecat toată ziua din ghetou - făcuse parte dintr-o echipă de muncă pentru germani, care curăţa cioburi din cazarma aflată în cartierul Praga sub privirile plictisite ale unui gardian înarmat.

Când se întorsese la orfelinat târziu în după-amiaza aceea, copiii dispăruseră. Pe mese zăreai căni pe jumătate pline cu lapte şi felii de pâine reci, pe jos, scaune răsturnate. Jefuitorii trecuseră deja prin clădire, despicând pernele şi cotrobăind prin dulapul cu suveniruri ale copiilor, aflate de cealaltă parte a micii săli de bal din clubul oamenilor de afaceri, care în ultimul an şi jumătate servise ca dormitor ticsit, sală de clasă şi sală de mese pentru două sute de copii.

Înainte de război, se plimbase cu Sofia prin Varşovia spre Piaţa Grzybowski, făcând-o să râdă cu poveşti despre copii, copii care erau obraznici şi înţelepţi şi atât de plini de viaţă.

Izbucni în lacrimi gândindu-se că acei copii fuseseră luaţi, că el nu fusese acolo ca să-i salveze. Stătea în vântul rece care sufla peste ruinele străzii Krochmalna, cu faţa bătucită ca lemnele purtate de valuri, crestată până la os de durere.

 

Elisabeth Gifford
Bunul doctor din Varşovia
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citeşte primul capitol din această carte aici.

Capitolul doi
Varşovia, mai 1937

Korczak încă deplângea pierderea emisiunii sale radiofonice. În fiecare săptămână, milioane de persoane din toată Polonia o ascultau pentru a-i auzi mesajul de compasiune şi respect pentru copii. Acum se părea însă că evreii nu puteau avea emisiuni la radioul polonez. Contractul i-a fost reziliat. Dar ce era el dacă nu polonez? Gândea şi visa în poloneză, cunoştea străzile Varşoviei la fel de bine pe cât îşi cunoştea propria palmă. Otrava nebuniei naziste se răspândea cu adevărat în toată Europa.

Măcar i-au rămas cursurile, şansa de a influenţa o nouă generaţie de pedagogi care într-o bună zi avea să se îngrijească de copiii Poloniei. Îşi purta costumul de tweed, cu papion şi ceas la vestă.

Korczak încetini, astfel încât băieţelul de lângă el să poată ţine pasul în timp ce urca treptele. În jurul lor, spitalul răsuna şi reverbera de zgomotele paşilor şi uşilor ce se închideau în depărtare.
- Bună ziua, domnule doctor Korczak! strigă o asistentă, trecând iute pe lângă el şi aruncând o privire spre ştrengarul slăbănog care îl ţinea de mână.

Evident, ar fi dorit să-l întrebe ce făcea astăzi aici, după atâţia ani de când a demisionat pentru a avea grijă de un cămin de orfani. Un tată burlac, care îngrijea o sută de copii.

În faţa uşii cabinetului radiologic, Korczak îngenunche pentru a vorbi cu micuţul Szymonek.
- O să intrăm aici, unde vor fi mulţi oameni, şi după aceea o să te rog să stai în spatele unei maşinării speciale. Eşti gata?

Szymonek încuviinţă din cap. Ochii îi erau mari şi privirea serioasă.
- Pentru că-i va ajuta pe cei mari să-i înţeleagă pe copii.
- Eşti foarte curajos, omuleţul meu.

Korczak se ridică şi deschise uşa. Era încă furios şi zguduit de descoperirea făcută ieri - unul dintre pedagogii săi din orfelinatul de pe strada Krochmalna târâse un băiat în beci şi-l lăsase acolo pe întuneric.
- Ce altceva aş fi putut face, pan doctor? întrebase pedagogul, aşteptându-se poate la înţelegere. Jakubek nu voia să m-asculte. M-a adus la o astfel de exasperare, încât am ridicat chiar mâna, dar el a strigat: "Dacă mă loveşti, pan doctor te va da afară!" Nu sunt mândru de cele întâmplate, dar am văzut roşu în faţa ochilor şi l-am dus în beci. După aceea a tăcut.
- Ai lăsat un copil singur în întuneric? Korczak închisese ochii, vorbind aproape în şoaptă. Dar de unde ai ştiut că modul lui de comportare nu se datora unei suferinţe? Tu erai adultul. Aveai ocazia să afli ce nu era în regulă, să-l înveţi că nu trebuie să vorbească urât atunci când este supărat. Şi ce ai făcut tu în schimb? L-ai închis în întuneric, în beci.

Korczak se retrăsese grăbit, simţind că va izbucni în lacrimi.

Câteva zile mai târziu, au aflat de ce fusese atât de dificil Jakubek. Fusese învoit într-o sâmbătă să-şi viziteze bunica iubită şi aflase că bătrâna murise.

*
Camera era plină de studenţi care discutau între ei. Toţi erau nedumeriţi de ce li se ceruse să părăsească amfiteatrul obişnuit din Institutul Pedagogic şi să vină în laboratorul acesta din spital. Când intră doctorul Korczak se făcu linişte. Toţi erau foarte atenţi. Nimeni nu moţăia la cursurile lui Korczak.

Dar atenţia lui era îndreptată doar asupra copilului, căruia îi vorbi cu glas scăzut în timp ce îl conduse în spatele unui ecran pătrat din sticlă. Jaluzelele erau trase şi pieptul slăbuţ al băiatului se vedea luminos în întuneric. Ochii lui îl urmăriră pe doctor când acesta începu să vorbească.
- Aşadar, aţi fost cu copiii toată ziua. Înţeleg. Uneori nu-i uşor. În unele zile eşti obosit. Nu mai poţi rezista. Îţi vine să ţipi la ei, poate simţi impulsul să ridici mâna asupra lor.

Korczak aprinse lampa fluorescentă din spatele lui Szymonek. Ecranul de sticlă se lumină difuzând o strălucire eterică şi afişând un portret în cărbune: coastele unui copil. Înăuntru se afla umbra unei inimi, care bătea repede, tresărind ca o pasăre speriată.
- Priviţi cu atenţie. Aşa se comportă inima unui copil dacă strigi la el, dacă vrei să-l loveşti. Aşa este inima unui copil când îi este frică. Uitaţi-vă cu atenţie şi ţineţi minte.

Korczak stinse lampa, îşi puse jacheta în jurul băiatului şi îl ridică.
- Asta a fost tot.

Plecă împreună cu Szymonek, lăsând în urmă o clasă de studenţi uluiţi, care începură să discute agitaţi între ei.

Un tânăr mai înalt decât toţi ceilalţi, cu statură atletică şi un uşor început de chelie deasupra frunţii largi care dădea impresia de inteligenţă, îşi strânse grăbit caietele. Mişa se gândi că în seara aceea o să-i scrie tatălui său o scrisoare, explicându-i de ce nu se va angaja ca inginer deşi tocmai terminase facultatea. Avea să înceapă un curs de pedagogie la seral şi să continue să lucreze la orfelinatul lui Korczak ca student-asistent abia plătit. Tata avea să fie furios. El însuşi era profesor şi ştia foarte bine că în educaţie nu existau nici bani, nici locuri de muncă. Avea să-l acuze pe Korczak pentru catastrofa asta şi pe bună dreptate.

Dacă vrei să schimbi lumea, schimbă educaţia.

În timp ce traversă încăperea, din geanta lui de pânză căzu un stilou. Tânărul îngenunche ca să-l recupereze şi, privind în sus, zări o fată care stătea încă pe un scaun, pierdută în propriile-i gânduri, reflectând la discuţie. Îi remarcă părul blond pieptănat spre spate, faţa ovală, ochii albastru-deschişi, buzele generoase, bluza albă cu guler Peter Pan. O fată ca toate celelalte.

Dar el nu se putea clinti, nu-şi putea desprinde ochii; simţi în adâncul pieptului său zumzetul inconfundabil al unui diapazon, inevitabila notă adevărată în jurul căreia se vor armoniza toate celelalte note. Fata aceea... Îşi dorea cu ardoare să-i vorbească, să stea lângă ea şi să o ţină de mână.

Dar unde-i stătea mintea? În curând trebuia să intre de serviciu la căminul de orfani. Şi, oricum, mult timp avea să fie prea sărac pentru a se îndrăgosti. Acum trebuia să fie puternic. Trebuia să scrie scrisoarea aceea.

Îşi puse geanta pe umăr şi plecă.

*
Dar fata nu avea să-l părăsească. În următoarele zile, Mişa se simţea captiv în momentul acela, privind în sus la un chip palid, deschis, şi simţind o pornire lăuntrică să-i vorbească.

Decise că o va face la următorul curs. Va găsi neapărat o modalitate de a vorbi cu ea.

Fata era însă înconjurată de o mulţime de prieteni. Un băiat în costum cu dunguliţe albe şi părul dat cu briantină o strigă:
- Sofia!

Numele ei... Mişa îl culese ca pe o comoară.

Îl privi pe băiatul acela şi observă cum râdea timid la ceva ce-i spunea ea. Oare fata îi zâmbea pentru că şi ea îl plăcea? Sau era doar politicoasă? Mişa constată că-l displăcea profund pe acel băiat.

Data viitoare... Data viitoare se va apropia şi-i va vorbi. Sofia...

Dar nu avea să mai existe o "data viitoare". Cursurile lui Korczak au fost anulate. Fără nicio explicaţie, deşi toată lumea ştia motivul. Educaţia minţilor poloneze nu putea fi încredinţată decât polonezilor puri.

Acum Mişa nu mai avea motiv să meargă la universitate. Studia la seral pentru o diplomă de pedagog. A urmat cursul Institutului numai pentru că-l invitase Korczak.

Era mai bine aşa, îşi spuse tânărul. Era ridicol să se îndrăgostească de o străină. Şi nu, în niciun caz nu avea de gând să se întoarcă la Institut şi să se învârtă pe lângă poarta lui, sperând s-o întâlnească pe Sofia.

Mişa aşteptă ca pasiunea lui să dispară, la fel ca zgârietura de pe genunchiul unui copil care se vindecă în timp. Dar fata îi revenea în minte pe neaşteptate când traversa Parcul Saxon în răcoarea serii. Îi revenea în minte pe neaşteptate când stătea lângă o fereastră care dădea în curtea unde un băiat cânta la muzicuţă "Mayn shtetele Belz / Oraşul meu Bălţi". Chipul ei îi revenea în minte ca dorul de casă.

Se trezea sperând că se va întâlni cu ea din întâmplare, undeva. Avea impresia că era ceva ce trebuia să se întâmple, care avea să se întâmple. Dar lunile trecură, vara veni şi trecu şi ea. Aerul începu să capete un iz imprevizibil de frig.

Toamna se făcea simţită şi Mişa tot n-a mai revăzut-o.