Dilibau. Poveşti olteneşti

 

Cristiana Belodan
Dilibau. Poveşti olteneşti
Curtea Veche Publishing, 2021

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Intro

Cristiana Belodan a venit pe lume în Caracal, într-o familie de preot, pe 19 septembrie 1982. Copilăria şi adolescenţa şi le-a petrecut pe meleaguri caracalene, iar anii de studenţie pe urmele lui Blaga, la Sibiu. Şi-a urmat visul de a lucra în agenţii de publicitate, în Bucureşti. După aproape 15 ani de carieră în advertising, a reuşit să pună în pagină un alt vis: scrierea primului volum de amintiri, Dilibau. Poveşti olteneşti.

Dilibau ar putea fi varianta oltenească, de la sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990, a Amintirilor lui Creangă, doar că din perspectiva unei Smărăndiţe a popii din Caracal.

Scrisă într-un stil hâtru, plină de "balade vesele şi triste" din Epoca de Aur şi Epoca Tranziţiei, cartea Cristianei Belodan e liftul cu care veţi descinde în copilăria unor puşti cu "teneşi" de Drăgăşani şi mintea doldora de idei care le dădeau palpitaţii adulţilor.

Iar Dili, eroul central, este ca focul pe mirişte: de neoprit.

"Sunt convinsă că avem nevoie, acum mai mult ca oricând, să ne descreţim frunţile. Sper dară că poveştile din copilăria mea să vă aducă duh bun de înveselire. Şi mai trag nădejde să simţiţi afecţiune pentru toţi omuleţii ce aşteaptă cuminţi să-i descoperiţi în paginile acestei cărţulii. Fiindcă eu tot ce am povestit am şi iubit." (Cristiana Belodan)

"Copilului meu, această carte i s-ar părea de genul fantastic sau suprarealist (dacă ar şti ce înseamnă asta. I-ar veni greu să creadă că au existat copii capabili de şotiile, năzbâtiile, drăcoveniile şi obrăzniciile descrise aici. Pe mine şi pe cei din generaţia mea, însă, povestirile Cristianei Belodan ne transportă înapoi în timp, pe vremea când, mici draci nesupravegheaţi ce eram, puteam să punem la cale cu succes tot felul de blestemăţii de îngrozit adulţii. Pe de altă parte, odrasle de faţă bisericească, autoarea şi fratele ei, numit cu drag Dilibau, sunt cel mai bun exemplu de «să nu faci ce fac copiii popii»." (Cătălin Striblea)
 

Fragment
 
Dilişor scormonitorul, purtătorul de biruinţă

Când ajungeam la Moşica la ţară, ocupaţia noastră principală era scotocitul. Pe lângă nebuniile şi boaţele (adică, boroboaţe mai pe scurt) pe care le făceam în fiecare sezon, aveam o plăcere teribilă să zgârmăm peste tot, prin curtea orătăniilor, prin vie sau prin casa Moaşei, după comori pe care, eram convinşi, doar noi le puteam scoate la iveală.

Bunăoară, îmi aduc şi-acum aminte ziua în care am descoperit depozitul Moaşei pentru viaţa de apoi. Totul începu cu împieliţatul de Dili, care văzu uitată în broască cheia de la camera din faţă, de la stradă. "Odaia bună", cum îi zicea Moşica. O înşfăcă degrabă şi, frecându-şi mânuţele, intră în camera comorilor şi se închise pe dinăuntru. În acea cameră, ţinea biata Moaşa tot felul de obiecte pentru înmormântare. A ei, evident. Şi pentru nenumărate pomeni. Tot ale ei, evident.

Se pregătea sârguincios din viaţă, să nu le fie povară şi cheltuială nepoţilor. Îşi cumpăra, din fiecare pensioară de fostă muncitoare la CAP, teancuri de prosoape şi batiste de împărţit în biserică la parastas, lumânări, fişicuri de tămâie şi o droaie de cutii de chibrituri. Îşi făceau deja pomeni din timpul vieţii, şi ea, şi tot grupul vesel de chivuţe cu care stătea pe gura şanţului în fiecare seară, după muncile câmpului. Se duceau şi împărţeau în zile de sărbătoare prescuri şi colăcei. Şi câte o lumânare legată la coadă cu o batistă şi cu un bănuţ înnodat. Împărţeau de zor să fie de sufletul lor, când s-or duce.
"Că copiii... Cine mai ştie, fa, dacă or mai fi pe-acilea să ne aprindă o feştilă la candilă. Şi apoi, nu vezi, fa, Cristiano, că azi eşti bun de muncă, iar mâine te duci ducă? Muicăăă, muiculiţă, moare lumea pe capete de canceru' ăsta care s-a pus pe biata lume! Lasă să fiu eu asigurată la popa, să fiu eu trecută acolo-şa pe catastif că mi-am purtat parastasele. Să am, fa, Cristiano, lumină pe lumea ailantă. Că în tron n-oţi putea să-mi puneţi fioza de la capul patului." (Tron mai spunem în Oltenia şi la sicriu. Iar "fioza" era, aţi ghicit, veioza.)

Cum ziceam, boţogaşul de Dili se încuie pe dinăuntru în odaia bună şi începu cu scormonitul. (Boţogaş, adică poznaş, cum le mai zic oltenii copiilor drăcoşi şi greu de potolit.) La un moment dat, Moşica dădu strigarea pentru masă, iar el nu se zărea nicăieri. După ce îl căutarăm bine, bine prin toată curtea şi cele două odăiţe ale casei, auzirăm bufnituri din odaia din faţă.
"Dili, Dili, tu eşti muică? Diliii, fir-ar starea ta jurată, pe unde ţi-or tropoti picerele?"

Nici pâs.
"Dili, ieşi că nu-ţi face Moşica nimic."

Se auzi doar hârşâitul încuietorii şi al clanţei ruginite, apoi din nou tăcere. Când dădurăm buzna buluc în cameră - Moşica prima, călcând apăsat şi cu inima sărită, să nu fi făcut juratul iarăşi vreo belea -, rămaserăm ca la teatru, cu ochii beliţi şi gura larg deschisă.

În mijlocul camerei tronau două scaune mari întoarse cu cracii în sus. Împodobite cu ştergarele ăle bune de înmormântare ale Moaşei. Iar pe fundul scaunelor ardea, în sfeşnice uitate de Dumnezeu, un mănunchi straşnic de lumânări. Şi ceva tămâie aruncată printre ele. Ce să mai, un tablou desprins parcă din uşa altarului.

Peste toate cele sfinte trona Dili, înveşmântat într-un prosop mare şi lung până la pământ. Legat la cap cu o batistă din cele mari şi bune, de-alea de 5 lei, de diftină, nu de plastic. (Diftina era o ţesătură de bumbac mai groasă şi rezistentă, cu o faţă pufoasă.)

Când dădu cu ochii de noi şi noi de el, se puse pe cântat popeşte, tare şi uşor fonfăit, cum glăsuia şi cântăreţul lui Tata la biserică. "În Iordan botezându-te, tu, Doamneee... Miluieşte-le, Doamne, pe astea două păcătoase care îmi vor capul! Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, popa prinde peşte, preoteasa îl prăjeşte şi Dănuţul îl haleşteee. Aaamin, aaaaaamiiiiinnnnn..."

Moşica rămăsese blocată. Nu ştia sincer ce să facă, dacă să-l ia de moţ pe "părinţel" şi să-i ardă la fund două scatoalce sau dacă să-l ia în braţe şi să-l pupe. "Că tare frumos cântă băietul, fa, Cristiano. Are gură bogată. Mare minune de n-o ajunge Dili ipitrop sau protoiereu, cum a fost bunică-tu, săracu', Dumnezeu să-i hodinească oasele. Uiliu, mânca-ţi-aş limba ta, că frumos mai slujeşti, ca popa-n altar, şi alta nu. Ca tac-tu, Taţel." (Aşa îi zicea Moşica tatei de când era copil, nu ştia nimeni de ce, doar ea îl striga aşa.)
"Ia şezi binişor, Dili, muică. Să nu dai foc la casă. Că gaia ne mănâncă. Dormim pe uliţă la noapte. Hai, stinge lumânările! Că s-a trecut cu Boboteaza. Gata, zăvârşi." (Adică: s-a terminat.) Şi, vorbind blând cu Dili, cum vorbesc cei care încearcă să convingă nebunii să se dea jos de pe acoperiş, scuipă Moşica bărbăteşte în buricele degetelor şi stinse feştilele. "Ca să nu fumege, fa, Cristiano, pupa-te-aş de dăşteaptă. Că tu o să ajungi om mare. Tare mai eşti bună de cap."

Apoi continuă cu îmbierile către neobositul scormonitor: "Hai, Dili! Hai la masă, jurăţicule! Că dai foc la casă şi mă laşi şi fără prosoape de dat la popă când m-oţi duce la groapă. Hai, că nu vă mai stă Dumnezeu potoliţi, nărozilor!"

Auzind tonul glumeţ al Moaşei, "preoţelul" o zbughi vesel pe uşă drept spre bucătărioara de chirpici. Şi, în timp ce îşi umfla fălcuţele, bucuros că a scăpat de-o chelfăneală straşnică, Moaşa îl mângâia duios pe cap: "Dumică încet, muică. Vezi uşor, să nu fomiţi."

Încăpăţânarea cu care m-am căprit

Toată copilăria mea am fost urmărită de o singură tunsoare. Una şi bună.

Intram, târâtă de-o aripă, în frizeria Igiena. Unde tundea doamna Luci, prim-frizeriţa trupei de virtuozi ai foarfecii şi briciului din urbea noastră mică. Toată lumea bună se zbătea să prindă o programare la doamna Luci. Era cea mai apreciată dintre toţi colegii ei de breaslă. Mama îmi spunea mereu că ar trebui să mă consider norocoasă că mă bagă şi pe mine, "un rahat cu ochi", în rând cu atâtea cocoane de bonton care aşteptau cu orele, dacă "n-au fost inspirate să lase vorbă dinainte sau nu sunt neveste de ştabi".

Intram plină de obidă, cu căciula trasă până pe ochi şi cu privirea în pământ, în speranţa că scap astfel de seria de dulcegării politicoase şi complimente de complezenţă pe care frizerii şi frizeriţele le făceau maică-mii şi apoi mie. Între noi fie vorba, am sesizat ulterior că le făceau tuturor. Mă prinsesem că nu eram chiar cea mai drăgălaşă fetiţă pe care o tunseseră în ziua respectivă. Şi văzui oricum că mai veniră două după mine, iar repertoriul de atenţii brânzoase se reluă cu aceeaşi promptitudine şi şervetul pe mână. Ca la marile case de coafură.
"Vai, coană prioteasă, da' ce mare s-a făcut domnişorica de când aţi venit ultima oară pe la noi! E înăltuţă şi frumuşică foc." La care Mama adăuga replica ei preferată, o avea pregătită, aştepta cu ea la fileu. "Ei, lăsaţi, deşteaptă să fie, ce atâta frumoasă. Că pâinea o să şi-o câştige cu intelectul... nu cu frumuseţile."

Dar nici frizerii nu se lăsau mai prejos. Aveau clienţii lor preferaţi de ciugulit. "Lasă, coana prioteasă, că seamănă leit cu părintele. O să fie şi frumoasă, şi deşteaptă."

Moment în care maică-mea încheia hotărâtă, le dădea decisiva:
"Da, da, bogdaproste că seamănă cu tăticuţul ei, că altminteri rămânea Sorbona fără studenţi peste zece ani." "Habar n-au agaricii ăştia de Sorbona", îmi zicea Mama pe drumul de întoarcere spre casă.

Însă reuşea astfel să le închidă gurile slobode şi dornice de trăncăneală. Şi să mă planteze dintr-un brânci pe scaunul de tortură. Unde doamna Luci mă strângea bine de gât cu un prosop peste care mai punea şi o husă ca de învelit motocicletele pe timp de iarnă. Grijulie, să nu îmi intre părul tuns în haine. Apoi auzeam, ca din fundul gropii, eterna şi răscolitoarea întrebare: "Şi... cum o tundem, doamna Belodan?" "Păi, cum s-o tundem, doamna Luci? Ştiţi cum îmi place: ca pe Mireille Mathieu."

Şi mie, zbaaang, îmi cădea iar cerul în cap. Aceeaşi freză bretonată pe care ajunsesem s-o urăsc. Urmau, în mod sigur, a doua zi la şcoală râsetele colegilor şi clasica băşcălie despre cum umblu eu "cu oala în cap". Pentru că doamna Luci îmi punea literalmente un castron pe cap ca să obţină superba coafură. După care tundea conştiincioasă tot ce era surplus de perişor pe marginile lui. Iar când ridica ţucalul, arătam ca un cavaler cruciat proaspăt brebenit, pregătit să recucerească Pământul Sfânt. (Dacă nu ştiaţi, "ţucal" înseamnă oală de noapte. În copilăria mea, ascuns sub pat, era un ţucal, de cele mai multe ori din plastic, în care noi, copiii somnoroşi - şi Bunica -, făceam pipi noaptea. Ca să nu facem în pat.)

Ei bine, cum începea să-mi crească bretonul, cum auzeam comentariile Mamei: "O să rămâi chioară, maică, dacă nu vrei să mergem la tuns. Tu nu vezi că-ţi intră părul ăla în ochi? Păi, nu vezi, normal că nu vezi, dacă îţi acoperă vederea." Şi în câteva zile de la diagnostic mă şi programa iar la doamna Luci, care aştepta pregătită cu castronul à la Mireille Mathieu.

Până într-o zi, când am decis că e momentul să rup lanţul şi să-mi iau freza în propriile mâini.

Primisem deja două-trei avertizări sonore de la Mama în săptămâna respectivă. Deci, ştiam că urmează să mă ducă iar pe scaunul de tortură de la doamna Luci. Trebuia acţionat rapid.

Venii de la şcoală în ziua aceea ca de obicei, pe la prânz. Eram într-a doua, într-o clasă cu vreo douăzeci şi patru de copii. Era pe final de mai, începuseră deja căldurile olteneşti şi aşteptam cu înfrigurare să vină şi iunie, "cu vacanţa şi trenul din Franţa, cărţile pe foc, hai copii la joc".

Urmai regulamentar programul zilei: masă de prânz şi apoi somn de amiază cu Bunica. Doar că mintea mea avea deja planul făcut şi acţiona ca un luptător ninja: în tăcere, din umbră, tiptil, cu răbdare.

Ca niciodată, eram singură acasă, fără frate-meu. Asta îmi întări convingerea că ziua Z sosise, că semnul mult aşteptat fusese recepţionat şi că noua mea freză era musai să se nască atunci. Aşa că, înarmată cu pacienţă, aşteptai să adoarmă Bunica. Vechea strategie dădea întotdeauna roade. Când auzii şuieratul sforăitor, ştiui că e timpul să mă strecor din pat ca râma. Şi direct în baie mă oprii.
Eeeei, şi... cum s-o tundem, domnişoară, pe fata coanei priotese? mă întrebam eu singură în oglindă, maimuţărind-o pe doamna Luci. Păi, cum s-o tundem, doamna Luci... Sigur nu cu castronul, că Mireille Mathieu nu mai e la modă nici pentru Bunica.

Pam-pam.

Şi cum trăncăneam eu aşa, singură cu oglinda, răzbunând toate umilinţele tunsorilor trecute, începui a-mi da cu apă prin păr, cum vedeam eu că se pregătesc victimele la frizerie.

Apoi căutai foarfeca cea mare, cu care îşi mai potrivea taică-meu barba. Însă fără prea mult succes. După câteva minute bune de zgârmat prin dulăpiorul din baie, mă lăsai păgubaşă. Uşor panicată că pierd timp preţios din somnul Bunicii, îmi reorientai atenţia către o forfecuţă de unghii pe care îmi căzuseră degrabă ochii. Asta e, va trebui să mă descurc şi cu piticania asta. Orice-ar fi, mă tund şi cu ciobul, doar să nu mai ajung la doamna Luci...

Zis şi făcut. Eram dârză ca Linda karatista, eroina serialului maghiar ce făcea furori în Caracal, în anii '90. Lipsa de experienţă o compensam cu încăpăţânarea de a le dovedi tuturor că sunt mare de-acum. Şi că pot să am şi eu o freză miştoacă. Nu un râs de coif pe cap.

Şi începui să tai. A fost mult cu primele fire, că apoi nu mă mai oprii. Tăiam dintr-o parte a bretonului şi apoi mi se părea că s-a strâmbat în cealaltă parte, că nu e drept, că e inegal. Şi tăiam iar, să ajung la nivel. Şi părul, câş... iar aluneca. De rămânea într-o parte mai lung şi în alta pieziş.

Şi dă-i şi scurtează iar, şi încă puţin, că parcă ar mai merge, până când dădui un pas înapoi şi mă privii în ansamblu. Şi rămăsei mută ca o lebădă. Îmi tăiasem tot părul de pe frunte, până aproape de rădăcină. Arătam ca o capră prinsă şi belită cu maşina de tuns oile.

Praf. Pa pa, freză mişto. Pa pa, clipe de glorie, bun venit penibilului ce presimţeam că va urma. În disperare de cauză, m-am gândit cum aş putea s-o dreg.
Hai, că tot vine vara. Nu mai bine mă rad eu în cap? gândeam cu voce tare, neîndrăznind însă s-o mai implic iar pe doamna Luci într-un dialog imaginar. Şi, convinsă că asta era soluţia, am continuat cu un act şi mai curajos. Cu maşina de ras a lui taică-meu, începui să iau tot ce mai fâlfâia pe frunte, de la rădăcină.
Gata, mai bine ca Sinéad O'Connor decât ca trista de Mireille Mathieu! Revoluţie fac mâine la şcoală. De n-or să vrea toate fetele să se tundă ca mine, să îmi zici mie cuţu'. Absorbită fiind de nebunia creativă, nu auzii papucii de casă ai Bunicii cum se apropie, târâş-grăpiş, de baie. Când am întors privirea de la mândreaţa de mine din oglindă... era deja prea târziu.

Bunica rămăsese în cadrul uşii, cu ochii holbaţi la mine şi cu gura căscată.
"Vaaai, Cristinca mamă, ce e în capul tău?!"

Mă uitai şi eu din nou la mine. Şi înţelesei că mă prinsese Bunica fix pe la jumătatea trebii. Cu partea din faţă a capului aproape rasă şi cu părul mai lunguţ căzând din creştet până la ceafă, arătam ca micul Mozart nebun de balamuc.

Până să mai apuc eu să dau explicaţii, am fost săltată rapid de-o aripă de Bunica. Iar instrumentele de frezonat au fost confiscate, "până vine maică-ta şi vede în ce hal te-ai căprit".

Săraca Bunica n-a putut decide singură, în circumstanţele acelea tulburi şi potenţial periculoase cu care nu se mai confruntase, dacă să mă termine ea de căprit sau să mă ducă Mama la frizer, să finiseze nişte specialişti opera de artă. Aşa că, neputându-şi asuma finalul apoteotic, hotărî să aşteptăm "arbitrul" să vină de la serviciu.

Sosi Mama seara acasă, obosită ruptă de la muncile câmpului. Şi când dădu cu ochii de mine, urcată în moţul patului, izbucni: "Aoleu, vai de capul meu! Ba nu, vai de capul tău ăla sec! Ce ţi-ai făcut, copilul lui Dumnezeu?! Ce-ai avut, Cristiana, mamă, în căpăţâna aia goală, de te-ai căprit în halul ăsta?"

Şi atunci, cu aceeaşi încăpăţânare cu care mă căprisem, îi răspunsei (obraznic, cum mi s-a adus frecvent aminte după aceea) următoarele: "Ei bravos, ce-am avut şi ce-am pierdut... Oricum ar fi, tot e mai bine decât castron Mireille Mathieu."

Ei bine, cu replica asta îmi pecetluii sentinţa. Dacă până atunci mai licărise o slabă şansă de iertare, o făcusem terci cu replica mea clonţoasă. Verdictul fu extrem de usturător. Căci a doua zi, merse şi Mama cu mine la şcoală. Să le arate tuturor colegilor ce pupăză moţată se ascundea sub căciula mea de lână. Cine naiba a mai pomenit, pe căldurile de sfârşit de mai, să umbli cu căciulă lânoasă îndesată până peste urechi?!

După ce intrai în clasă şi sosi şi doamna învăţătoare, simţii mâna Mamei că-mi zboară, dintr-o mişcare scurtă, căciuloiul. "Şiii... acum, surpriza serii, Cântăreaţa Lia! Priviţi, privighetoarea cântăăăăă!"

Ce-a urmat e greu de descris în cuvinte. Mi se roşiseră urechile în ultimul hal şi îmi ţiuiau de la râsetele din clasă. Eram mai oarbă de ruşine decât un liliac.

Toată vara aia am ascultat doar "cântăreaţa cheală", cum îi spunea Buni lui Sinéad O'Connor. Şi m-am spălat pe chelie numai cu săpun de casă. Să îmi crească mai repede şi să mi se îndesească...

Cartea ţuicii. Povestiri din Banat

 

Matěj Hořava
Cartea ţuicii. Povestiri din Banat
Curtea Veche Publishing, 2021
Traducere din limba cehă de Mircea Dan Duţă
 

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Matěj Hořava (n. 1980) este un scriitor ceh care în ultimii ani a locuit în Tbilisi, Georgia. A publicat poezie şi proză scurtă în revistele literare Tvar, Weles, Host şi Respekt.

Publicată în original în 2014, Cartea ţuicii. Povestiri din Banat este volumul lui de debut, o lucrare autobiografică inspirată de experienţele lui Hořava din anii în care a locuit împreună cu cehii din Banat, o comunitate minoritară care ocupă câteva sate de-a lungul Dunării şi al cărei trai a rămas în multe feluri neatins de modernitate. Cartea s-a bucurat de o primire entuziastă din partea cititorilor şi a criticilor şi a fost tradusă până în prezent în Bulgaria, Polonia, Macedonia, Ungaria, Croaţia şi România. În anul 2015 a primit Premiul Magnesia Litera - cea mai importantă distincţie literară a Cehiei - la categoria debut, precum şi Premiul Cartea Cehă.

*

Un tânăr profesor ceh vine într-un sat din Banat ca să îi înveţe pe copiii cehilor de aici să scrie şi să citească. Ei îl învaţă să aprindă focul în sobă cu coceni înmuiaţi în motorină. Păduri de carpen şi gropi carstice, livezi abrupte, dude, strugure răscopt şi salcâmi în floare, imensa casă albă cu obloane albastre de pe creasta dealului, ciudatul fel de a trăi şi a muri al oamenilor locului, vuietul Dunării în depărtare - şi, treptat, amintirile se strecoară în prezent. Revin anii petrecuţi în sala de sport a unui gimnaziu din Boemia natală, tinereţea rebelă, perioada studiilor în Bavaria, singurătatea profundă a feluritelor ţărmuri şi peregrinările prin lume - culori vii, arome pline, chipuri şi clipe de apropiere trecătoare.

Cartea de debut a lui Matěj Hořava este o meditaţie autobiografică de o maturitate stilistică surprinzătoare. Textele scurte şi dense, la graniţa dintre poem şi proză, sunt scrise într-o limbă distilată, sonoră, exuberant colorată, cu un ritm interior propriu. Mozaicul lor este alcătuit în jurul unor trăiri şi întâmplări fulgurante, adânc întipărite în memorie, în aşa fel încât cititorului i se descoperă o existenţă stranie şi un adânc al omenescului, cuprinse deopotrivă de lumină şi întunecare.

"Hořava are un talent aparte de a găsi nodurile mărunte de la întretăierea firelor timpului." (Jan Němec)

"Hořava este un stilist matur, distins, care promite o lectură captivantă." (iliteratura.cz)

"O adevărată revelaţie. Matěj Hořava este un poet în proză care ne arată ce poate face literatura, fără să fie neapărat literară." (Ondřej Horák)

"O lucrare minunat de concisă, atent finisată, în care fiecare cuvânt are locul lui precis, ca o piatră într-un zid. Ritmul acestor cuvinte pătrunde în sânge până la adicţie." (Respekt)

Fragment

Trimisul Domnului

Nu este indicat să mergi pe dealurile din Banat pe timp de furtună: trăsnetele nu sunt la fel de inofensive pentru oameni ca pe blândele câmpii ale Moraviei sau Bavariei. Cele două fiice ale cârciumăresei Marje mi-au povestit cândva, la şcoală, cum s-a întâmplat de l-a luat pe bunicul lor Trimisul Domnului: mergea pe câmp, pe timp de furtună, cu furca pe umăr. Atunci am auzit pentru prima dată această respectuoasă referire la adresa trăsnetului: Trimisul Domnului. Câţiva ani mai târziu, Trimisul Domnului le-a luat cu el tocmai pe fiicele Marjei. Era într-o duminică după prânz, mergeau să culeagă primele cireşe; ajunseseră pe coasta din spatele troiţei, de unde începe să se vadă apa scânteietoare a Dunării înghesuite printre stânci. Dintr-odată, o furtună a dat buzna dinspre Serbia, iar fetele, care se ascunseseră sub copacul parfumat, îmbibat cu apă şi rămuros, au fost răpuse dintr-o singură lovitură de trăsnet (după un an, am simţit că ameţesc când mi-am dat seama că mâncam şi culegeam cireşe tocmai din pomul acela; el a supravieţuit loviturii cu o urmă a trecerii trăsnetului ca o cicatrice şi cu o ramură frântă). La înmormântare a plâns tot satul, inclusiv preotul. Caii trăgeau căruţa cu cele două mici sicrie albe pe drumul plin de praf către ţintirimul de pe coastă; albinele zumzăiau prin florile dimineţii şi cerul era limpede; flăcăii transpirau şi nu pălăvrăgeau pe drum, ca la alte înmormântări; fetelor li se suceau gleznele în cizmele înalte, cu tocuri; iar femeile cântau fals, cumplit de fals... De-abia de curând mi-a povestit Marje cum îşi găsise fiicele moarte (Doamne, tocmai ea!): cică aveau chipurile albe, nici urmă de arsură, numai nişte dungi roşii pe piept şi sub genunchi; şi (se pare că la fel ca toţi cei ucişi de trăsnet) fetele au fost descălţate de pantofiorii cei frumoşi de duminică, de care nu mai aveau nevoie pentru această călătorie, dar cu care Marje şi mama ei aveau să le încalţe din nou după două zile, înainte de a le depune în sicrie...

Ţuica

Livada de pruni pare să cadă din vârful crestei; porneşte chiar din vârf, cade pe un povârniş abrupt şi este cam la fel de îndepărtată de toate satele din zonă; ea, livada de pruni sau de zarzări (nu-i deosebesc între ei cu aceeaşi siguranţă precum oameniilocului, ci doar după fructe, după cât de uşor se desprinde pulpa de sâmbure). Poate că livada asta ţine de vreuna dintre gospodăriile de munte româneşti prin care am trecut (copii cu ochii holbaţi şi câini care latră tare; femei vigilente şi rufe puse la uscat pe frânghii întinse de la un pom fructifer la altul; clăi de fân înalte, adunate în jurul unor prepelece, atât de specific balcanice; nu am văzut niciodată bărbaţi în aceste gospodării de munte; poate că taie carpeni, fură lemne sau pândesc vânatul pe undeva prin pădure, poate îşi risipesc prin barurile de pe malul Dunării cei câţiva bănuţi pe care i-au câştigat cine ştie pe unde). În curând se vor coace prunele sau zarzărele; jos, pe Dunăre, s-au copt deja toate fructele; aici se coc mai târziu; dar simt că nu mai durează mult. Poate azi. Nu ştiu; nu am stat niciodată lângă un copac ca să urmăresc exact când i se coc fructele. Se coc prunele, iar satul se umple de cazane de fiert ţuica. Cel mai mare este al lui Hašek. Valahi, cehi, sârbotei, toţi vor veni la el cu butoaiele de borhot încărcate în căruţe; apoi vor bea ţuică proaspătă de la cazan şi vor cânta şi vor râde: dinţii aurii vor străluci prin fumul îmbibat cu amurg de toamnă târzie; bucurie, bucurie pură. În prima vară am băut ţuică acolo cu directorul; mă chiombeam uimit la foc şi la boilerul imens din cupru. "Aţi văzut vreodată aşa ceva, dom' învăţător?", m-a întrebat tânărul Véna Hašek. "Nu." Mai târziu, mă târam prin imensa mea locuinţă albă, iar icoanele îmi tremurau înaintea ochilor; uneori, totul se pierdea în ceaţă, echilibrul se pierdea şi reapărea pe neaşteptate. Am crezut că mă otrăvisem; am crezut că voi orbi. Stăteam pe treptele de la intrare în noaptea aceea rece de septembrie, tremurând de frică. A doua zi m-am simţit mai bine ca niciodată. De parcă m-aş fi născut a doua oară. Ţuica de prună şi zarzără, ăsta e sângele acestei regiuni. Chiar şi acum am la mine o sticlă şi din când în când trag câte un gât din ea. În fiecare gospodărie există butoaie, damigene, canistre sau sticle de ţuică. Şi chiar şi aici, pe creste, între două păduri de carpen, chiar şi aici se aruncă în jos pe coasta abruptă o livadă plină de prune şi zarzăre care au dat în pârg. Se coc pe lângă case, în uriaşele adâncituri de pe câmpuri (localnicii le zic "găuri", simplu şi frumos), se coc pe drumuri, pe poteci, lângă ţintirim, lângă biserică... Ţuica este sângele sălbatic al acestei regiuni: duce la extaz dionisiac şi aduce cu sine distrugerea; este element nutritiv, dar şi foc care devorează; dezleagă limba şi distruge lumea cu o vorbă strâmbă; îndeamnă la o strângere prietenească de mână, dar îndeamnă şi mâna care strânge de gât în vârtejul unei bătăi pe jumătate inconştiente; dezgroapă din morminte amintiri preistorice şi aruncă în flacăra uitării ceea ce s-a întâmplat ieri. Este un bine, este un rău? Asta nu se poate spune aici: ţuica este semnul ospitalităţii, ţi-o oferă orice plugar care trudeşte pe ogor alături de calul său bălan plin de sudoare; mai târziu, ţuica - aceeaşi, din aceeaşi sticlă - se semnează sub formă de vânătăi pe chipurile soţiei şi ale copiilor lui (vânătăi de prună; zarzăre în pârg în jurul ochilor). Fructele se coc în livada care ţi-a apărut pe neaşteptate în faţa ochilor; se lasă seara; cu sticla în mână, m-am lăsat în voia viselor pe iarba presărată cu prune; iar acum ştiu că nu voi reuşi să ajung până la căderea nopţii în niciunul dintre satele care mă înconjoară: nici în cel de pe creste, din care am plecat, nici în cel din defileul de pe cursul torentului carstic, în care se află casa mea cea albă. Se întunecă şi nu aş nimeri niciodată drumul prin întunecimea pădurilor de carpen; probabil că aş rătăci până când aş ajunge la una dintre gospodăriile româneşti sau sârbeşti, unde m-ar sfâşia câinii mari şi furioşi. Trebuie să-mi scot din rucsac impermeabilul greu, să mă înfăşor în el şi să petrec noaptea aici. Vor răsări stelele, se va lăsa frigul de munte din septembrie. Voi şedea pe iarbă, poate că, din când în când, voi cădea într-un somn nu prea adânc; voi visa; şi voi bea ţuică.

Melodica

Am recunoscut sunetul imediat; nu că nu m-ar fi surprins, dar îmi era prea familiar. Melodica; da, aici cineva cântă la melodică. În copilărie suflasem într-o melodică pentru copii, un fel de mic "acordeon" cu clape colorate (amintind prin intensitate şi registru de bombonelele M&M's); cu acest sunet penetram cu succes zgomotul de fond al cartierului de blocuri din Boemia de Nord. Mai târziu, într-un bazar specializat în muzică din Brno, mi-am cumpărat de la un ţigan o melodică mare, cu tastatură cromatică: "Cum se numeşte, de fapt, chestia asta?" l-am întrebat pe ţiganul burduşit cu aur. "Ce ştiu eu? Clapsuflău", a râs el cu o tuse tuberculoasă. Multă vreme nu am numit altfel acest instrument muzical. Mai târziu, când mi-am înregistrat câteva melodii la Radio Brno (eram beat şi speriat; mă tot chiombeam de la fereastră la grădina şi peretele alb ale bisericii iezuite), am completat vocea şi chitara suflând mai în melodică, mai în clapsuflău. Curând după aceea am fugit în Germania, lăsând melodica şi o grămadă de cărţi şi fluiere unui prieten, un adevărat muzician. Iar de-a lungul anilor petrecuţi în Bavaria, dar şi de-a lungul anilor trăiţi într-o clădire mare şi albă de la graniţa româno-sârbă - de-a lungul tuturor acestor ani, am uitat complet sunetul melodicii, sunetul inconfundabil al clapsuflăului. Abia acum, într-o dimineaţă fierbinte de vară, la Sighet, în Maramureş, unde am ajuns pur şi simplu orbeşte printr-un ocean de lanuri de porumb şi floarea-soarelui (numai miresele şi bâtlanii tulburau prin albeaţa lor potopul de galben), doar acum, doar aici, din căldura şi zgomotul de fond ale Sighetului, din rumoarea ucraineano-maghiaro-românească, a apărut pe neaşteptate acest sunet. Cine, cine suflă în melodică şi unde? Poate un bătrân de pe celălalt mal, de peste Tisa (apucase încă vremurile în care acolo era Cehoslovacia; poate că se zbenguise pe străduţele acelea cu bunica şi cu o prietenă de-ale ei, o evreică mărunţică din Brno, odată, cândva, când veniseră aici în vacanţă, împreună). Sau cineva îşi încropise o melodică din aluat de pâine şi acum tocmai se întorcea din lagărul din apropiere, un lagăr comunist oribil, din mizeria de neuitat a trecutului. Nu ştiu, este imposibil de stabilit exact de unde provine acel sunet familiar. Chiar şi aşa, mă străduiesc să identific sursa cântecului plin de jale. Înaintez pe strada fierbinte; cu ajutorul unui amalgam de cuvinte româneşti, ucrainene şi maghiare, mă strecor din ce în ce mai aproape de sursa sunetului atât de familiar. Gata, am văzut: la umbra sinagogii, pe pământ (ca un câine, ca un căţel infestat cu purici), şade un ţigănuş cu un mic furtun în gură. Are în poală o melodică (de aceea furtunul în locul unei ţevi de suflat), este vechea mea melodică cu claviatură - în poala lui; în faţa lui, o pălărie preistorică (câte genuri de monede o fi cunoscut pălăria asta... câte portrete în relief ale unor lideri politici, simboluri şi efigii scrise în diverse limbi s-au sprijinit de materialul pâslos); monoton, persistent, resemnat, ţigănuşul cântă singura melodie de care este în stare instrumentul; cu o singură mână aşterne pe claviatură toată mizeria, greutatea şi nedreptatea destinului uman; cu o singură mână, pentru că - de-abia acum observ - numai una are...

Sub o viţă-de-vie cu rod răscopt

Şedem sub o viţă-de-vie cu rod răscopt; sorbim ţuică de prune, tăcuţi în după-amiaza însorită. Gutuile parfumate cad la pământ; nucile cad pe acoperişuri (nu numai aici şi acum, în curtea directorului, ci şi la mine, în vârful dealului: când merg la toaletă prin iarbă, cojile de nucă îmi crapă sub paşi). Am mâncat ciorbă, am mâncat sarmale (gustul de foaie de viţă, mereu atât de neaşteptat), am băut cidru de casă, am băut cafea; şi acum sorbim din păhăruţe ţuica slabă de prune. Viţa-de-vie umbreşte curtea (obiceiul mediteraneean care sfinţeşte chiar şi aceste dealuri dunărene cu o tuşă de antichitate): strugurii răscopţi, aproape negri, nu lasă viespile să doarmă; parfumul ameţitor al viei, al umbrei viţei-de-vie. Stau în curte cu directorul în această după-amiază de duminică de septembrie; mama, soţia şi copiii lui sunt în vizită la rude, la Timişoara. O vreme am stat de vorbă, dar numai câteva clipe, în timpul mesei, printre îmbucături; acum, doar tăcere, binecuvântarea soarelui în asfinţit, un paradis al liniştii, pacea lichiorului slab care te adoarme. Vaca paşte nepăsătoare în livada din spate; din când în când, găinile fac să foşnească tufişurile sau buruienile; pe o laviţă toarce o pisică, lângă o treierătoare veche care merge cu benzină; căţelul stă culcat, e mulţumit; botul lui sprijinit comod de soba caldă stârneşte praful Balcanilor. Şedem sub viţa-de-vie cu rod răscopt; uneori ne ridicăm şi culegem o boabă sau un ciorchine, strugurii merg foarte bine cu ţuica de prune; armonia gusturilor, armonia zgomotelor şi a tăcerii, armonia mirosurilor (chiar şi mirosul omniprezent de bălegar de vacă şi cal până la urmă tot un parfum devine). Şi acum, dintr-odată, iese din casă tatăl bolnav al directorului; nu ne salută, nu ne vede; se clatină orbeşte, dar străbate curtea fără greş, în pijamale şi desculţ, găsindu-şi drumul pe baza amintirilor; stă în picioare, îşi sprijină palmele pe zidul umbros al grajdului; apoi şi fruntea; bărbia nerasă îi tremură, îi tremură tot trupul; încăpăţânat şi încordat, se împinge în zid de parcă ar vrea, cu ultimele puteri, să-l trântească la pământ. Iar noi privim în tăcere la bătrânul anormal de înclinat, nepământean, supranatural de alb, care timp de zile şi săptămâni întregi nu a putut să se ridice din pat fără ajutor, de mers ce să mai vorbim. În cele din urmă, directorul se ridică şi se duce la el: "N-ai voie să stai în picioare, tată; trebuie să te culci." La un semn al lui, îl luăm pe bătrân de câte un braţ şi îl conducem înapoi în întunericul şi răcoarea casei, unde directorul (de data aceasta singur) îl aşază în pat. Îmi amintesc că, atunci când câinele meu era pe moarte, nu voia deloc să se culce; se tot căznea să stea în picioare, târându-se către un colţ sau către o piesă de mobilier şi sprijinindu-se de ea, privind către cotlonul întunecat şi gol sau, din imediata apropiere, către materia lipsită de viaţă a obiectelor. Pe măsură ce îşi pierdea puterile, era nevoit să se sprijine cu fruntea de perete şi se uita în jos, la scândurile crăpate ale podelei; picioarele îi tremurau (când l-am dus la culcuş, s-a ridicat, mârâind cu încăpăţânare, ca să se târască într-un colţ al camerei şi să rămână acolo, sprijinit pe picioarele neliniştite). A doua zi l-am găsit în pârâu (în dimineaţa de vară, la orizont se profila printre ceţuri, parcă renăscut, Třemšínul, vârful dealului sacru pe care obişnuiam să mergem împreună în fiecare zi). În dimineaţa aceea parfumată şi ameţitoare, câinele meu stătea în pârâul care traversa grădina; la început am sperat că poate bea apă (timp de două zile nu băuse deloc şi acesta este întotdeauna semnul cel mai rău: să se târască într-un colţ şi să nu bea apă); dar el nu făcea decât să stea şi să se uite în jos, în apa îngheţată a pârâului. Apa îi curgea printre labe, umezindu-i blana lungă de pe piept; iar el stătea în picioare, cu capul înclinat, privind fix către curentul de apă (sau spre reflecţia vălurită a propriei imagini?). Deodată, lângă el a apărut, plutind pe suprafaţa apei, o frunză, una singură, prematur căzută; ochii câinelui s-au pironit pe ea, urmărind-o (cel puţin s-a desprins pentru un timp de nimicul acela absolut şi curgător); a urmărit cu privirea frunza purtată de curent, apoi a ridicat ochii către mine şi a căzut în apă. Când am ajuns la pârâu, alergând în jos pe coasta dealului, am scos din şuvoi doar un trup mort, îmbibat cu apă. Dar asta, desigur, nu-i pot povesti directorului care s-a şi întors din întunericul şi răcoarea casei, aşezându-se din nou lângă mine. Continuăm să bem ţuică slabă de prune sub viţa-de-vie cu rod răscopt; tăcem mai departe în după-amiaza acelei duminici însorite; curtea, tăcerea, calmul; totul e la fel ca înainte. Şi totuşi, totul este altfel, cu totul altfel.

Al doilea sărut

Mi-am croit cu greu drum prin zăpadă pentru a ajunge la uşă, am deschis lacătul greu (din cauza îngheţului, pielea mi s-a lipit de el), am intrat în bucătărie, am alunecat şi am căzut pe scândurile podelei: apa intrase prin acoperiş şi formase pe podea o baltă mare, care îngheţase. Am făcut foc în toate sobele, am pus pe mine două pulovere groase şi am pornit peste câmpiile albe. Mă voi întoarce de două sau trei ori şi voi adăuga lemne în sobă; atunci atmosfera va fi ceva mai suportabilă şi în imensa mea locuinţă albă. Până atunci, este mai bine să mă plimb, să merg fără întrerupere. Venisem în Germania. Era al doilea Crăciun pe care îl petreceam alături de Ingeborg şi Florian într-un sat de munte bavarez din apropierea graniţei cu Cehia (Šumava şi Boemia - partea nevăzută a Lunii). Am umblat prin pădure cu Florian: el mi-a arătat urme de linx, locul unde îşi rupsese piciorul cu o primăvară în urmă şi unde ar fi îngheţat dacă nu ar fi fost găsit de un coleg din administraţia forestieră. Mi-a spus despre poveştile terifiante care sunt transmise din generaţie în generaţie. Iar Ingeborg şi fiica lor, micuţa Gretchen, au gătit la o plită preistorică, au zdrăngănit la pian, au suflat în flaute şi ne-au întâmpinat cu vin fiert picant, iar pe Florian şi cu un sărut. Când am fugit prima dată în străinătate, am locuit în Bavaria singur, absolut singur. Stăteam în bibliotecă şi răsfoiam monografiile pictorilor, participam la cursuri de teorie muzicală şi seara beam într-o cârciumă de pe o insulă de pe Dunăre; beat, rătăceam pe străzile înguste ale oraşului nocturn; pe o stradă dintre două cimitire (cel catolic şi cel protestant), am adunat gutuile parfumate căzute pe jos. Apoi l-am întâlnit pe Florian la Universitate. Seara stăteam într-o cafenea goală şi beam bere cumpărată de la un automat (doar câţiva ucraineni, a căror sarcină era să presorteze deşeurile deja sortate, stăteau la o masă în apropiere); şi atunci s-a aşezat la masa mea, cu o bere în mână, un tânăr, prototipul bavarezului ideal, care băuse deja destul în seara aceea. Mi-a vorbit frumos despre păduri; compania lui mi-a fost plăcută din primul moment. A vorbit despre păduri şi copaci, despre animale sălbatice. Când nu ştiam vreun cuvânt, mi-l explica precum unui copil mic, mi-l mima într-un anumit fel şi îi desena semnificaţia cu degetul înmuiat în berea vărsată pe masă. "Eichhörnchen: roşiatică, roşiatică precum..." şi deodată s-a ridicat şi a răcnit: "Ingeborg!" Şi o frumuseţe cu părul roşu a apărut din întunericul coridorului de beton. "Veveriţă", am mai spus eu în cehă, dar Florian nu mă mai auzea, nu mă mai observa; îşi întâmpina cu toate simţurile iubita zâmbitoare. Niciodată nu am mai cunoscut - nici până atunci, nici după aceea - acest gen de prietenie: intensă, aprigă, călduroasă. Petreceam cu ei aproape fiecare zi; niciodată nu mai trăisem aşa ceva până atunci: contactul cotidian cu cineva dorit, apropiat. Ei locuiau într-un apartament studenţesc, dar în oraşul acela până şi în apartamentele studenţeşti se intră pe scări baroce, prin galerii renascentiste, printre ziduri medievale (dar nu am de gând acum să depăn amintiri despre acel vechi şi binecuvântat apartament). Mergeam în excursii la München, Bamberg, Würzburg; iar ei visau deja să locuiască împreună la ţară, să aibă o casă de munte şi o grămadă de copii. Iar eu speram că visul lor se va împlini. Când eu am plecat în Balcani şi ei s-au căsătorit, s-au mutat în pădure, iar lui Ingeborg i-a crescut prima burtică de femeie însărcinată, am resimţit aceasta ca pe ceva aproape perfect, drept, aşa cum trebuie, ceva (cel puţin în ochii mei şi din punctul meu de vedere subiectiv şi deformat) de-a dreptul nemaivăzut. Şi, cu toate că am rupt toate legăturile cu lumile mele mai vechi, această legătură am păstrat-o: între Banat şi pădurea din Bavaria circulau o mulţime de scrisori, ba chiar îi şi vizitam din când în când, atunci când simţeam nevoia de a evada până şi dintre aceste dealuri paradisiac de pustii. Florian nu s-a schimbat: a rămas amabil, calm, blând - un element de rezistenţă în mijlocul oricărei furtuni. Ingeborg a devenit mai liniştită, s-a făcut şi mai frumoasă (dacă mai era posibil), avea ochii mai trişti (de toată fericirea asta, m-am gândit eu în permanenţă, toată binecuvântarea asta epuizează, trimite asupra omului un fel de stare de ebrietate, un somn greu de pădure...). În sfârşit, două persoane cărora le-a ieşit tot ce şi-au dorit, mă gândeam eu întotdeauna; în sfârşit, iată măcar o urmă de fericire pământească, de dreptate, căci, în ochii mei, ei îşi binemeritaseră această fericire. Acum zece zile i-am vizitat din nou; mi-am părăsit deci pentru o vreme imensa locuinţă albă şi dealurile din Banat, m-am deschis din nou, pentru câteva zile, limbii germane, colindelor bavareze, prieteniei, căldurii umane. "Cum de nu-ţi petreci vacanţa mai degrabă undeva la oraş? La Praga, la München, la Viena?" Vocea calmă a lui Ingeborg, o voce înăbuşită, un accent care s-a adaptat deja sudului, zăpezii, munţilor, păcii, singurătăţii rurale (de mult nu mai era accentul berlinez al frumuseţii sălbatice care venise din nord să studieze la Regensburg); o voce calmă care însă tremura puţin de dorinţă în timp ce pronunţa numele marilor oraşe în întunericul cald al casei de la ţară. Florian o adormea pe Gretchen la ultimul etaj; ne-am aşezat lângă şemineu, am băut vin, l-am aşteptat fără cuvinte. Dar, prin această unică întrebare, Ingeborg a cutremurat întunericul tulburat de lumina pâlpâindă a focului. Şi apoi... De-ar fi doar un vis, un coşmar frumos... Apoi s-a aplecat asupra mea şi m-a sărutat îndelung. Nu m-am ferit; nu îmi dădeam prea bine seama ce se întâmplă; acel foc demult uitat mi-a turnat în vine un fel de fierbinţeală stranie. Nu era primul sărut pe care mi-l dădea Ingeborg. Numai că primul, acela vechi, studenţesc, beţivănesc, plin de compasiune, nu însemnase nimic, fusese aproape amuzant. Odată, pe cheiul Dunării, pe una dintre insule, după o noapte de beţie... Orizontul începuse deja să se coloreze în roz - răsărit timpuriu de primăvară; Ingeborg fuma poate a mia ţigară, avea ciorapii găuriţi şi cercuri întunecate sub ochi - o adevărată frumuseţe decadentă, surprinsă de dimineaţa neaşteptată. La dorinţa ei, am cântat o melodie populară din Moravia, am spulberat tăcerea ordonată a liniştitei dimineţi citadine: "Hei, iubiţel frumos avea, / În Dunăre l-arunca, / Du-te tu pe apă, frate, / Eu îmi cat de libertate." Florian şedea în apropiere, pe malul apei, cu picioarele atârnate deasupra fluviului; Ingeborg se străduia să-şi menţină echilibrul pe o bicicletă mare (nu era a ei, existau zeci de biciclete neasigurate cu lacăt peste tot prin oraş) şi să imite cuvintele ceheşti; dintr-odată, a pornit cu bicicleta, dar nu a mers nici doi metri şi a căzut lată la pământ. Sunetul sec al căderii a răsunat în mijlocul cântecului; Ingeborg s-a ridicat, se prăpădea de râs; avea ciorapii sfâşiaţi la genunchiul plin de sânge, parcă ar fi fost un copil. Încă îmi aud vocea: "Inge, ce vacă eşti!" (Am spus-o râzând şi în cehă.) Florian nici măcar nu s-a uitat în urmă; şedea beat, chiombindu-se la valuri. Am adus un pahar de rachiu din cârciumă, am îngenuncheat în faţa lui Ingeborg, care stătea în picioare; ea şi-a aşezat mâna pe umărul meu, şi-a transferat toată greutatea pe un singur picior, iar pe acela sângerând l-a ridicat în faţa mea (văd acel picior, îl simt, acum şi aici, deşi îmi doresc cu disperare să nu fie aşa). I-am turnat rachiu pe genunchi; de durere, a scos un şuierat, dar scurt şi în linişte. Şi apoi m-a tras în sus, către sine, m-a sărutat mult timp în dimineaţa aceea de primăvară, pe malul râului. Totul era roşu: genunchiul, părul ei, orizontul, întunericul de sub pleoape. M-a sărutat îndelung (infinit de lung, mi s-a părut atunci), în timp ce Florian vomita în valurile translucide ale Dunării, deja înverzite de lumina proaspăt trezită a dimineţii. Dar nu despre acel sărut este vorba, sau cel puţin am sperat să nu fie. Cum să scap de noaptea aceea de alaltăieri? Cum să scap de cealaltă amintire? Parcă nu era de ajuns aceea veche, blândă, nefericită, numai un pic vinovată, parcă nu era de ajuns acel sărut nevinovat, un pic ridicol. Mai trebuia să apară şi al doilea, cel cumplit, disperat, implorând salvarea? Nu numai că l-a scos pe acela vechi, primul, din abisul uitării, dar şi înţelesul său este altul, el a ridicat probleme, a provocat confuzii şi îndoieli. În timp ce Florian o adormea pe Gretchen (vocea lui amabilă şi profundă se auzea de jos, îmi vine să o numesc voce de sfânt), în timp ce focul şi vinul umpleau totul cu echilibru, linişte şi pace paradisiacă, în timp ce în mine totul aplauda şi admira cu sinceritate acea binemeritată fericire a lor, exact în acest moment, cel mai vulnerabil şi mai neaşteptat al timpului meu pământesc, Ingeborg s-a aplecat către mine. M-a sărutat sălbatic, convulsiv, isteric (dezgustător, aş vrea să pot spune, dacă n-aş şti că este doar o minciună intenţionată, o denaturare artificială); m-a sărutat în cel mai neaşteptat moment şi tot ea a pronunţat şi fraza care a şters brusc acea unică oază bavareză de pe faţa pământului, fraza care a transformat o casă prietenoasă de la ţară într-un alt loc întunecat de pe hartă, către care nu aş mai putea niciodată să mă îndrept plecând din pustietatea mea din Banat: "Dacă ai şti măcar cât sunt de nefericită aici..." Doamne: acel cuvânt îmi va face capul ţăndări în vecii vecilor, acel cuvânt căzut de pe buzele acelea atât de dulci, în acea noapte în aparenţă minunată: unglücklich.

Cartea ţuicii. Povestiri din Banat

 

Matěj Hořava
Cartea ţuicii. Povestiri din Banat
Curtea Veche Publishing, 2021
Traducere din limba cehă de Mircea Dan Duţă
 

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Matěj Hořava (n. 1980) este un scriitor ceh care în ultimii ani a locuit în Tbilisi, Georgia. A publicat poezie şi proză scurtă în revistele literare Tvar, Weles, Host şi Respekt.

Publicată în original în 2014, Cartea ţuicii. Povestiri din Banat este volumul lui de debut, o lucrare autobiografică inspirată de experienţele lui Hořava din anii în care a locuit împreună cu cehii din Banat, o comunitate minoritară care ocupă câteva sate de-a lungul Dunării şi al cărei trai a rămas în multe feluri neatins de modernitate. Cartea s-a bucurat de o primire entuziastă din partea cititorilor şi a criticilor şi a fost tradusă până în prezent în Bulgaria, Polonia, Macedonia, Ungaria, Croaţia şi România. În anul 2015 a primit Premiul Magnesia Litera - cea mai importantă distincţie literară a Cehiei - la categoria debut, precum şi Premiul Cartea Cehă.

*

Un tânăr profesor ceh vine într-un sat din Banat ca să îi înveţe pe copiii cehilor de aici să scrie şi să citească. Ei îl învaţă să aprindă focul în sobă cu coceni înmuiaţi în motorină. Păduri de carpen şi gropi carstice, livezi abrupte, dude, strugure răscopt şi salcâmi în floare, imensa casă albă cu obloane albastre de pe creasta dealului, ciudatul fel de a trăi şi a muri al oamenilor locului, vuietul Dunării în depărtare - şi, treptat, amintirile se strecoară în prezent. Revin anii petrecuţi în sala de sport a unui gimnaziu din Boemia natală, tinereţea rebelă, perioada studiilor în Bavaria, singurătatea profundă a feluritelor ţărmuri şi peregrinările prin lume - culori vii, arome pline, chipuri şi clipe de apropiere trecătoare.

Cartea de debut a lui Matěj Hořava este o meditaţie autobiografică de o maturitate stilistică surprinzătoare. Textele scurte şi dense, la graniţa dintre poem şi proză, sunt scrise într-o limbă distilată, sonoră, exuberant colorată, cu un ritm interior propriu. Mozaicul lor este alcătuit în jurul unor trăiri şi întâmplări fulgurante, adânc întipărite în memorie, în aşa fel încât cititorului i se descoperă o existenţă stranie şi un adânc al omenescului, cuprinse deopotrivă de lumină şi întunecare.

"Hořava are un talent aparte de a găsi nodurile mărunte de la întretăierea firelor timpului." (Jan Němec)

"Hořava este un stilist matur, distins, care promite o lectură captivantă." (iliteratura.cz)

"O adevărată revelaţie. Matěj Hořava este un poet în proză care ne arată ce poate face literatura, fără să fie neapărat literară." (Ondřej Horák)

"O lucrare minunat de concisă, atent finisată, în care fiecare cuvânt are locul lui precis, ca o piatră într-un zid. Ritmul acestor cuvinte pătrunde în sânge până la adicţie." (Respekt)

Fragment

Trimisul Domnului

Nu este indicat să mergi pe dealurile din Banat pe timp de furtună: trăsnetele nu sunt la fel de inofensive pentru oameni ca pe blândele câmpii ale Moraviei sau Bavariei. Cele două fiice ale cârciumăresei Marje mi-au povestit cândva, la şcoală, cum s-a întâmplat de l-a luat pe bunicul lor Trimisul Domnului: mergea pe câmp, pe timp de furtună, cu furca pe umăr. Atunci am auzit pentru prima dată această respectuoasă referire la adresa trăsnetului: Trimisul Domnului. Câţiva ani mai târziu, Trimisul Domnului le-a luat cu el tocmai pe fiicele Marjei. Era într-o duminică după prânz, mergeau să culeagă primele cireşe; ajunseseră pe coasta din spatele troiţei, de unde începe să se vadă apa scânteietoare a Dunării înghesuite printre stânci. Dintr-odată, o furtună a dat buzna dinspre Serbia, iar fetele, care se ascunseseră sub copacul parfumat, îmbibat cu apă şi rămuros, au fost răpuse dintr-o singură lovitură de trăsnet (după un an, am simţit că ameţesc când mi-am dat seama că mâncam şi culegeam cireşe tocmai din pomul acela; el a supravieţuit loviturii cu o urmă a trecerii trăsnetului ca o cicatrice şi cu o ramură frântă). La înmormântare a plâns tot satul, inclusiv preotul. Caii trăgeau căruţa cu cele două mici sicrie albe pe drumul plin de praf către ţintirimul de pe coastă; albinele zumzăiau prin florile dimineţii şi cerul era limpede; flăcăii transpirau şi nu pălăvrăgeau pe drum, ca la alte înmormântări; fetelor li se suceau gleznele în cizmele înalte, cu tocuri; iar femeile cântau fals, cumplit de fals... De-abia de curând mi-a povestit Marje cum îşi găsise fiicele moarte (Doamne, tocmai ea!): cică aveau chipurile albe, nici urmă de arsură, numai nişte dungi roşii pe piept şi sub genunchi; şi (se pare că la fel ca toţi cei ucişi de trăsnet) fetele au fost descălţate de pantofiorii cei frumoşi de duminică, de care nu mai aveau nevoie pentru această călătorie, dar cu care Marje şi mama ei aveau să le încalţe din nou după două zile, înainte de a le depune în sicrie...

Ţuica

Livada de pruni pare să cadă din vârful crestei; porneşte chiar din vârf, cade pe un povârniş abrupt şi este cam la fel de îndepărtată de toate satele din zonă; ea, livada de pruni sau de zarzări (nu-i deosebesc între ei cu aceeaşi siguranţă precum oameniilocului, ci doar după fructe, după cât de uşor se desprinde pulpa de sâmbure). Poate că livada asta ţine de vreuna dintre gospodăriile de munte româneşti prin care am trecut (copii cu ochii holbaţi şi câini care latră tare; femei vigilente şi rufe puse la uscat pe frânghii întinse de la un pom fructifer la altul; clăi de fân înalte, adunate în jurul unor prepelece, atât de specific balcanice; nu am văzut niciodată bărbaţi în aceste gospodării de munte; poate că taie carpeni, fură lemne sau pândesc vânatul pe undeva prin pădure, poate îşi risipesc prin barurile de pe malul Dunării cei câţiva bănuţi pe care i-au câştigat cine ştie pe unde). În curând se vor coace prunele sau zarzărele; jos, pe Dunăre, s-au copt deja toate fructele; aici se coc mai târziu; dar simt că nu mai durează mult. Poate azi. Nu ştiu; nu am stat niciodată lângă un copac ca să urmăresc exact când i se coc fructele. Se coc prunele, iar satul se umple de cazane de fiert ţuica. Cel mai mare este al lui Hašek. Valahi, cehi, sârbotei, toţi vor veni la el cu butoaiele de borhot încărcate în căruţe; apoi vor bea ţuică proaspătă de la cazan şi vor cânta şi vor râde: dinţii aurii vor străluci prin fumul îmbibat cu amurg de toamnă târzie; bucurie, bucurie pură. În prima vară am băut ţuică acolo cu directorul; mă chiombeam uimit la foc şi la boilerul imens din cupru. "Aţi văzut vreodată aşa ceva, dom' învăţător?", m-a întrebat tânărul Véna Hašek. "Nu." Mai târziu, mă târam prin imensa mea locuinţă albă, iar icoanele îmi tremurau înaintea ochilor; uneori, totul se pierdea în ceaţă, echilibrul se pierdea şi reapărea pe neaşteptate. Am crezut că mă otrăvisem; am crezut că voi orbi. Stăteam pe treptele de la intrare în noaptea aceea rece de septembrie, tremurând de frică. A doua zi m-am simţit mai bine ca niciodată. De parcă m-aş fi născut a doua oară. Ţuica de prună şi zarzără, ăsta e sângele acestei regiuni. Chiar şi acum am la mine o sticlă şi din când în când trag câte un gât din ea. În fiecare gospodărie există butoaie, damigene, canistre sau sticle de ţuică. Şi chiar şi aici, pe creste, între două păduri de carpen, chiar şi aici se aruncă în jos pe coasta abruptă o livadă plină de prune şi zarzăre care au dat în pârg. Se coc pe lângă case, în uriaşele adâncituri de pe câmpuri (localnicii le zic "găuri", simplu şi frumos), se coc pe drumuri, pe poteci, lângă ţintirim, lângă biserică... Ţuica este sângele sălbatic al acestei regiuni: duce la extaz dionisiac şi aduce cu sine distrugerea; este element nutritiv, dar şi foc care devorează; dezleagă limba şi distruge lumea cu o vorbă strâmbă; îndeamnă la o strângere prietenească de mână, dar îndeamnă şi mâna care strânge de gât în vârtejul unei bătăi pe jumătate inconştiente; dezgroapă din morminte amintiri preistorice şi aruncă în flacăra uitării ceea ce s-a întâmplat ieri. Este un bine, este un rău? Asta nu se poate spune aici: ţuica este semnul ospitalităţii, ţi-o oferă orice plugar care trudeşte pe ogor alături de calul său bălan plin de sudoare; mai târziu, ţuica - aceeaşi, din aceeaşi sticlă - se semnează sub formă de vânătăi pe chipurile soţiei şi ale copiilor lui (vânătăi de prună; zarzăre în pârg în jurul ochilor). Fructele se coc în livada care ţi-a apărut pe neaşteptate în faţa ochilor; se lasă seara; cu sticla în mână, m-am lăsat în voia viselor pe iarba presărată cu prune; iar acum ştiu că nu voi reuşi să ajung până la căderea nopţii în niciunul dintre satele care mă înconjoară: nici în cel de pe creste, din care am plecat, nici în cel din defileul de pe cursul torentului carstic, în care se află casa mea cea albă. Se întunecă şi nu aş nimeri niciodată drumul prin întunecimea pădurilor de carpen; probabil că aş rătăci până când aş ajunge la una dintre gospodăriile româneşti sau sârbeşti, unde m-ar sfâşia câinii mari şi furioşi. Trebuie să-mi scot din rucsac impermeabilul greu, să mă înfăşor în el şi să petrec noaptea aici. Vor răsări stelele, se va lăsa frigul de munte din septembrie. Voi şedea pe iarbă, poate că, din când în când, voi cădea într-un somn nu prea adânc; voi visa; şi voi bea ţuică.

Melodica

Am recunoscut sunetul imediat; nu că nu m-ar fi surprins, dar îmi era prea familiar. Melodica; da, aici cineva cântă la melodică. În copilărie suflasem într-o melodică pentru copii, un fel de mic "acordeon" cu clape colorate (amintind prin intensitate şi registru de bombonelele M&M's); cu acest sunet penetram cu succes zgomotul de fond al cartierului de blocuri din Boemia de Nord. Mai târziu, într-un bazar specializat în muzică din Brno, mi-am cumpărat de la un ţigan o melodică mare, cu tastatură cromatică: "Cum se numeşte, de fapt, chestia asta?" l-am întrebat pe ţiganul burduşit cu aur. "Ce ştiu eu? Clapsuflău", a râs el cu o tuse tuberculoasă. Multă vreme nu am numit altfel acest instrument muzical. Mai târziu, când mi-am înregistrat câteva melodii la Radio Brno (eram beat şi speriat; mă tot chiombeam de la fereastră la grădina şi peretele alb ale bisericii iezuite), am completat vocea şi chitara suflând mai în melodică, mai în clapsuflău. Curând după aceea am fugit în Germania, lăsând melodica şi o grămadă de cărţi şi fluiere unui prieten, un adevărat muzician. Iar de-a lungul anilor petrecuţi în Bavaria, dar şi de-a lungul anilor trăiţi într-o clădire mare şi albă de la graniţa româno-sârbă - de-a lungul tuturor acestor ani, am uitat complet sunetul melodicii, sunetul inconfundabil al clapsuflăului. Abia acum, într-o dimineaţă fierbinte de vară, la Sighet, în Maramureş, unde am ajuns pur şi simplu orbeşte printr-un ocean de lanuri de porumb şi floarea-soarelui (numai miresele şi bâtlanii tulburau prin albeaţa lor potopul de galben), doar acum, doar aici, din căldura şi zgomotul de fond ale Sighetului, din rumoarea ucraineano-maghiaro-românească, a apărut pe neaşteptate acest sunet. Cine, cine suflă în melodică şi unde? Poate un bătrân de pe celălalt mal, de peste Tisa (apucase încă vremurile în care acolo era Cehoslovacia; poate că se zbenguise pe străduţele acelea cu bunica şi cu o prietenă de-ale ei, o evreică mărunţică din Brno, odată, cândva, când veniseră aici în vacanţă, împreună). Sau cineva îşi încropise o melodică din aluat de pâine şi acum tocmai se întorcea din lagărul din apropiere, un lagăr comunist oribil, din mizeria de neuitat a trecutului. Nu ştiu, este imposibil de stabilit exact de unde provine acel sunet familiar. Chiar şi aşa, mă străduiesc să identific sursa cântecului plin de jale. Înaintez pe strada fierbinte; cu ajutorul unui amalgam de cuvinte româneşti, ucrainene şi maghiare, mă strecor din ce în ce mai aproape de sursa sunetului atât de familiar. Gata, am văzut: la umbra sinagogii, pe pământ (ca un câine, ca un căţel infestat cu purici), şade un ţigănuş cu un mic furtun în gură. Are în poală o melodică (de aceea furtunul în locul unei ţevi de suflat), este vechea mea melodică cu claviatură - în poala lui; în faţa lui, o pălărie preistorică (câte genuri de monede o fi cunoscut pălăria asta... câte portrete în relief ale unor lideri politici, simboluri şi efigii scrise în diverse limbi s-au sprijinit de materialul pâslos); monoton, persistent, resemnat, ţigănuşul cântă singura melodie de care este în stare instrumentul; cu o singură mână aşterne pe claviatură toată mizeria, greutatea şi nedreptatea destinului uman; cu o singură mână, pentru că - de-abia acum observ - numai una are...

Sub o viţă-de-vie cu rod răscopt

Şedem sub o viţă-de-vie cu rod răscopt; sorbim ţuică de prune, tăcuţi în după-amiaza însorită. Gutuile parfumate cad la pământ; nucile cad pe acoperişuri (nu numai aici şi acum, în curtea directorului, ci şi la mine, în vârful dealului: când merg la toaletă prin iarbă, cojile de nucă îmi crapă sub paşi). Am mâncat ciorbă, am mâncat sarmale (gustul de foaie de viţă, mereu atât de neaşteptat), am băut cidru de casă, am băut cafea; şi acum sorbim din păhăruţe ţuica slabă de prune. Viţa-de-vie umbreşte curtea (obiceiul mediteraneean care sfinţeşte chiar şi aceste dealuri dunărene cu o tuşă de antichitate): strugurii răscopţi, aproape negri, nu lasă viespile să doarmă; parfumul ameţitor al viei, al umbrei viţei-de-vie. Stau în curte cu directorul în această după-amiază de duminică de septembrie; mama, soţia şi copiii lui sunt în vizită la rude, la Timişoara. O vreme am stat de vorbă, dar numai câteva clipe, în timpul mesei, printre îmbucături; acum, doar tăcere, binecuvântarea soarelui în asfinţit, un paradis al liniştii, pacea lichiorului slab care te adoarme. Vaca paşte nepăsătoare în livada din spate; din când în când, găinile fac să foşnească tufişurile sau buruienile; pe o laviţă toarce o pisică, lângă o treierătoare veche care merge cu benzină; căţelul stă culcat, e mulţumit; botul lui sprijinit comod de soba caldă stârneşte praful Balcanilor. Şedem sub viţa-de-vie cu rod răscopt; uneori ne ridicăm şi culegem o boabă sau un ciorchine, strugurii merg foarte bine cu ţuica de prune; armonia gusturilor, armonia zgomotelor şi a tăcerii, armonia mirosurilor (chiar şi mirosul omniprezent de bălegar de vacă şi cal până la urmă tot un parfum devine). Şi acum, dintr-odată, iese din casă tatăl bolnav al directorului; nu ne salută, nu ne vede; se clatină orbeşte, dar străbate curtea fără greş, în pijamale şi desculţ, găsindu-şi drumul pe baza amintirilor; stă în picioare, îşi sprijină palmele pe zidul umbros al grajdului; apoi şi fruntea; bărbia nerasă îi tremură, îi tremură tot trupul; încăpăţânat şi încordat, se împinge în zid de parcă ar vrea, cu ultimele puteri, să-l trântească la pământ. Iar noi privim în tăcere la bătrânul anormal de înclinat, nepământean, supranatural de alb, care timp de zile şi săptămâni întregi nu a putut să se ridice din pat fără ajutor, de mers ce să mai vorbim. În cele din urmă, directorul se ridică şi se duce la el: "N-ai voie să stai în picioare, tată; trebuie să te culci." La un semn al lui, îl luăm pe bătrân de câte un braţ şi îl conducem înapoi în întunericul şi răcoarea casei, unde directorul (de data aceasta singur) îl aşază în pat. Îmi amintesc că, atunci când câinele meu era pe moarte, nu voia deloc să se culce; se tot căznea să stea în picioare, târându-se către un colţ sau către o piesă de mobilier şi sprijinindu-se de ea, privind către cotlonul întunecat şi gol sau, din imediata apropiere, către materia lipsită de viaţă a obiectelor. Pe măsură ce îşi pierdea puterile, era nevoit să se sprijine cu fruntea de perete şi se uita în jos, la scândurile crăpate ale podelei; picioarele îi tremurau (când l-am dus la culcuş, s-a ridicat, mârâind cu încăpăţânare, ca să se târască într-un colţ al camerei şi să rămână acolo, sprijinit pe picioarele neliniştite). A doua zi l-am găsit în pârâu (în dimineaţa de vară, la orizont se profila printre ceţuri, parcă renăscut, Třemšínul, vârful dealului sacru pe care obişnuiam să mergem împreună în fiecare zi). În dimineaţa aceea parfumată şi ameţitoare, câinele meu stătea în pârâul care traversa grădina; la început am sperat că poate bea apă (timp de două zile nu băuse deloc şi acesta este întotdeauna semnul cel mai rău: să se târască într-un colţ şi să nu bea apă); dar el nu făcea decât să stea şi să se uite în jos, în apa îngheţată a pârâului. Apa îi curgea printre labe, umezindu-i blana lungă de pe piept; iar el stătea în picioare, cu capul înclinat, privind fix către curentul de apă (sau spre reflecţia vălurită a propriei imagini?). Deodată, lângă el a apărut, plutind pe suprafaţa apei, o frunză, una singură, prematur căzută; ochii câinelui s-au pironit pe ea, urmărind-o (cel puţin s-a desprins pentru un timp de nimicul acela absolut şi curgător); a urmărit cu privirea frunza purtată de curent, apoi a ridicat ochii către mine şi a căzut în apă. Când am ajuns la pârâu, alergând în jos pe coasta dealului, am scos din şuvoi doar un trup mort, îmbibat cu apă. Dar asta, desigur, nu-i pot povesti directorului care s-a şi întors din întunericul şi răcoarea casei, aşezându-se din nou lângă mine. Continuăm să bem ţuică slabă de prune sub viţa-de-vie cu rod răscopt; tăcem mai departe în după-amiaza acelei duminici însorite; curtea, tăcerea, calmul; totul e la fel ca înainte. Şi totuşi, totul este altfel, cu totul altfel.

Al doilea sărut

Mi-am croit cu greu drum prin zăpadă pentru a ajunge la uşă, am deschis lacătul greu (din cauza îngheţului, pielea mi s-a lipit de el), am intrat în bucătărie, am alunecat şi am căzut pe scândurile podelei: apa intrase prin acoperiş şi formase pe podea o baltă mare, care îngheţase. Am făcut foc în toate sobele, am pus pe mine două pulovere groase şi am pornit peste câmpiile albe. Mă voi întoarce de două sau trei ori şi voi adăuga lemne în sobă; atunci atmosfera va fi ceva mai suportabilă şi în imensa mea locuinţă albă. Până atunci, este mai bine să mă plimb, să merg fără întrerupere. Venisem în Germania. Era al doilea Crăciun pe care îl petreceam alături de Ingeborg şi Florian într-un sat de munte bavarez din apropierea graniţei cu Cehia (Šumava şi Boemia - partea nevăzută a Lunii). Am umblat prin pădure cu Florian: el mi-a arătat urme de linx, locul unde îşi rupsese piciorul cu o primăvară în urmă şi unde ar fi îngheţat dacă nu ar fi fost găsit de un coleg din administraţia forestieră. Mi-a spus despre poveştile terifiante care sunt transmise din generaţie în generaţie. Iar Ingeborg şi fiica lor, micuţa Gretchen, au gătit la o plită preistorică, au zdrăngănit la pian, au suflat în flaute şi ne-au întâmpinat cu vin fiert picant, iar pe Florian şi cu un sărut. Când am fugit prima dată în străinătate, am locuit în Bavaria singur, absolut singur. Stăteam în bibliotecă şi răsfoiam monografiile pictorilor, participam la cursuri de teorie muzicală şi seara beam într-o cârciumă de pe o insulă de pe Dunăre; beat, rătăceam pe străzile înguste ale oraşului nocturn; pe o stradă dintre două cimitire (cel catolic şi cel protestant), am adunat gutuile parfumate căzute pe jos. Apoi l-am întâlnit pe Florian la Universitate. Seara stăteam într-o cafenea goală şi beam bere cumpărată de la un automat (doar câţiva ucraineni, a căror sarcină era să presorteze deşeurile deja sortate, stăteau la o masă în apropiere); şi atunci s-a aşezat la masa mea, cu o bere în mână, un tânăr, prototipul bavarezului ideal, care băuse deja destul în seara aceea. Mi-a vorbit frumos despre păduri; compania lui mi-a fost plăcută din primul moment. A vorbit despre păduri şi copaci, despre animale sălbatice. Când nu ştiam vreun cuvânt, mi-l explica precum unui copil mic, mi-l mima într-un anumit fel şi îi desena semnificaţia cu degetul înmuiat în berea vărsată pe masă. "Eichhörnchen: roşiatică, roşiatică precum..." şi deodată s-a ridicat şi a răcnit: "Ingeborg!" Şi o frumuseţe cu părul roşu a apărut din întunericul coridorului de beton. "Veveriţă", am mai spus eu în cehă, dar Florian nu mă mai auzea, nu mă mai observa; îşi întâmpina cu toate simţurile iubita zâmbitoare. Niciodată nu am mai cunoscut - nici până atunci, nici după aceea - acest gen de prietenie: intensă, aprigă, călduroasă. Petreceam cu ei aproape fiecare zi; niciodată nu mai trăisem aşa ceva până atunci: contactul cotidian cu cineva dorit, apropiat. Ei locuiau într-un apartament studenţesc, dar în oraşul acela până şi în apartamentele studenţeşti se intră pe scări baroce, prin galerii renascentiste, printre ziduri medievale (dar nu am de gând acum să depăn amintiri despre acel vechi şi binecuvântat apartament). Mergeam în excursii la München, Bamberg, Würzburg; iar ei visau deja să locuiască împreună la ţară, să aibă o casă de munte şi o grămadă de copii. Iar eu speram că visul lor se va împlini. Când eu am plecat în Balcani şi ei s-au căsătorit, s-au mutat în pădure, iar lui Ingeborg i-a crescut prima burtică de femeie însărcinată, am resimţit aceasta ca pe ceva aproape perfect, drept, aşa cum trebuie, ceva (cel puţin în ochii mei şi din punctul meu de vedere subiectiv şi deformat) de-a dreptul nemaivăzut. Şi, cu toate că am rupt toate legăturile cu lumile mele mai vechi, această legătură am păstrat-o: între Banat şi pădurea din Bavaria circulau o mulţime de scrisori, ba chiar îi şi vizitam din când în când, atunci când simţeam nevoia de a evada până şi dintre aceste dealuri paradisiac de pustii. Florian nu s-a schimbat: a rămas amabil, calm, blând - un element de rezistenţă în mijlocul oricărei furtuni. Ingeborg a devenit mai liniştită, s-a făcut şi mai frumoasă (dacă mai era posibil), avea ochii mai trişti (de toată fericirea asta, m-am gândit eu în permanenţă, toată binecuvântarea asta epuizează, trimite asupra omului un fel de stare de ebrietate, un somn greu de pădure...). În sfârşit, două persoane cărora le-a ieşit tot ce şi-au dorit, mă gândeam eu întotdeauna; în sfârşit, iată măcar o urmă de fericire pământească, de dreptate, căci, în ochii mei, ei îşi binemeritaseră această fericire. Acum zece zile i-am vizitat din nou; mi-am părăsit deci pentru o vreme imensa locuinţă albă şi dealurile din Banat, m-am deschis din nou, pentru câteva zile, limbii germane, colindelor bavareze, prieteniei, căldurii umane. "Cum de nu-ţi petreci vacanţa mai degrabă undeva la oraş? La Praga, la München, la Viena?" Vocea calmă a lui Ingeborg, o voce înăbuşită, un accent care s-a adaptat deja sudului, zăpezii, munţilor, păcii, singurătăţii rurale (de mult nu mai era accentul berlinez al frumuseţii sălbatice care venise din nord să studieze la Regensburg); o voce calmă care însă tremura puţin de dorinţă în timp ce pronunţa numele marilor oraşe în întunericul cald al casei de la ţară. Florian o adormea pe Gretchen la ultimul etaj; ne-am aşezat lângă şemineu, am băut vin, l-am aşteptat fără cuvinte. Dar, prin această unică întrebare, Ingeborg a cutremurat întunericul tulburat de lumina pâlpâindă a focului. Şi apoi... De-ar fi doar un vis, un coşmar frumos... Apoi s-a aplecat asupra mea şi m-a sărutat îndelung. Nu m-am ferit; nu îmi dădeam prea bine seama ce se întâmplă; acel foc demult uitat mi-a turnat în vine un fel de fierbinţeală stranie. Nu era primul sărut pe care mi-l dădea Ingeborg. Numai că primul, acela vechi, studenţesc, beţivănesc, plin de compasiune, nu însemnase nimic, fusese aproape amuzant. Odată, pe cheiul Dunării, pe una dintre insule, după o noapte de beţie... Orizontul începuse deja să se coloreze în roz - răsărit timpuriu de primăvară; Ingeborg fuma poate a mia ţigară, avea ciorapii găuriţi şi cercuri întunecate sub ochi - o adevărată frumuseţe decadentă, surprinsă de dimineaţa neaşteptată. La dorinţa ei, am cântat o melodie populară din Moravia, am spulberat tăcerea ordonată a liniştitei dimineţi citadine: "Hei, iubiţel frumos avea, / În Dunăre l-arunca, / Du-te tu pe apă, frate, / Eu îmi cat de libertate." Florian şedea în apropiere, pe malul apei, cu picioarele atârnate deasupra fluviului; Ingeborg se străduia să-şi menţină echilibrul pe o bicicletă mare (nu era a ei, existau zeci de biciclete neasigurate cu lacăt peste tot prin oraş) şi să imite cuvintele ceheşti; dintr-odată, a pornit cu bicicleta, dar nu a mers nici doi metri şi a căzut lată la pământ. Sunetul sec al căderii a răsunat în mijlocul cântecului; Ingeborg s-a ridicat, se prăpădea de râs; avea ciorapii sfâşiaţi la genunchiul plin de sânge, parcă ar fi fost un copil. Încă îmi aud vocea: "Inge, ce vacă eşti!" (Am spus-o râzând şi în cehă.) Florian nici măcar nu s-a uitat în urmă; şedea beat, chiombindu-se la valuri. Am adus un pahar de rachiu din cârciumă, am îngenuncheat în faţa lui Ingeborg, care stătea în picioare; ea şi-a aşezat mâna pe umărul meu, şi-a transferat toată greutatea pe un singur picior, iar pe acela sângerând l-a ridicat în faţa mea (văd acel picior, îl simt, acum şi aici, deşi îmi doresc cu disperare să nu fie aşa). I-am turnat rachiu pe genunchi; de durere, a scos un şuierat, dar scurt şi în linişte. Şi apoi m-a tras în sus, către sine, m-a sărutat mult timp în dimineaţa aceea de primăvară, pe malul râului. Totul era roşu: genunchiul, părul ei, orizontul, întunericul de sub pleoape. M-a sărutat îndelung (infinit de lung, mi s-a părut atunci), în timp ce Florian vomita în valurile translucide ale Dunării, deja înverzite de lumina proaspăt trezită a dimineţii. Dar nu despre acel sărut este vorba, sau cel puţin am sperat să nu fie. Cum să scap de noaptea aceea de alaltăieri? Cum să scap de cealaltă amintire? Parcă nu era de ajuns aceea veche, blândă, nefericită, numai un pic vinovată, parcă nu era de ajuns acel sărut nevinovat, un pic ridicol. Mai trebuia să apară şi al doilea, cel cumplit, disperat, implorând salvarea? Nu numai că l-a scos pe acela vechi, primul, din abisul uitării, dar şi înţelesul său este altul, el a ridicat probleme, a provocat confuzii şi îndoieli. În timp ce Florian o adormea pe Gretchen (vocea lui amabilă şi profundă se auzea de jos, îmi vine să o numesc voce de sfânt), în timp ce focul şi vinul umpleau totul cu echilibru, linişte şi pace paradisiacă, în timp ce în mine totul aplauda şi admira cu sinceritate acea binemeritată fericire a lor, exact în acest moment, cel mai vulnerabil şi mai neaşteptat al timpului meu pământesc, Ingeborg s-a aplecat către mine. M-a sărutat sălbatic, convulsiv, isteric (dezgustător, aş vrea să pot spune, dacă n-aş şti că este doar o minciună intenţionată, o denaturare artificială); m-a sărutat în cel mai neaşteptat moment şi tot ea a pronunţat şi fraza care a şters brusc acea unică oază bavareză de pe faţa pământului, fraza care a transformat o casă prietenoasă de la ţară într-un alt loc întunecat de pe hartă, către care nu aş mai putea niciodată să mă îndrept plecând din pustietatea mea din Banat: "Dacă ai şti măcar cât sunt de nefericită aici..." Doamne: acel cuvânt îmi va face capul ţăndări în vecii vecilor, acel cuvânt căzut de pe buzele acelea atât de dulci, în acea noapte în aparenţă minunată: unglücklich.

Începuturile serviciilor de informaţii

 

Francis Dvornik
Începuturile serviciilor de informaţii
Editura Meteor Press, 2021
 traducere de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Francis Dvornik (1893-1975), în cehă František Dvorník, a fost preot şi academician catolic. Este considerat unul dintre cei mai importanţi experţi ai secolului al XX-lea în istoria slavă şi bizantină şi în relaţiile dintre bisericile din Roma şi Constantinopol.

Născut într-o familie romano-catolică în Moravia, a absolvit Facultatea de Teologie, fiind hirotonisit preot, apoi a urmat Universitatea din Paris, studiind simultan mai multe specialităţi. A absolvit în 1926 şi a obţinut diploma de doctor în litere de la Sorbona. În 1928, a devenit profesor de istorie ecleziastică la Facultatea de Teologie Catolică din Praga, unde a devenit unul dintre fondatorii Institutului de Studii Slave Praghez şi cofondator al revistei Byzantinoslavica. În 1939, a emigrat în Marea Britanie şi în 1948 a fost numit profesor de studii bizantine la Centrul Dumbarton Oaks de la Universitatea Harvard. Între 1962 şi 1965, a fost consilier pentru istorie şi ecumenism al Vaticanului. A primit titluri de doctor onorific de la universităţi din Londra şi Paris, iar papa Paul al VI-lea i-a acordat titlul onorific de monsenior.
*
Serviciile de informaţii eficiente, rapide şi fiabile au fost esenţiale pentru dezvoltarea şi prosperitatea tuturor imperiilor din istoria omenirii. Tactici şi metode diverse au fost utilizate încă de civilizaţiile antice din Orientul Apropiat şi au condus la construirea a mii de kilometri de reţele de drumuri cu posturi fortificate şi sisteme de poştă dotate cu catâri, ştafete călări şi poştalioane. Cartea este o descriere competentă a dovezilor despre metodele utilizate pentru colectarea şi transmiterea informaţiilor în Orientul Apropiat, imperiile roman, bizantin, arab şi mongol, ca şi în cnezatul moscovit. Trebuie specificat că, pentru Dvornik, "informaţiile" includ toate ştirile, nu doar pe cele de natură militară şi politică ce afectează direct statul şi planurile sale de acţiune în diplomaţie şi în războaiele cu alte state.

Spionajul militar este o ocupaţie ultrasecretă. Publicul contemporan află puţin, iar generaţiile următoare au rareori ocazia să găsească materiale în arhive, deoarece mare parte din ele sunt distruse. În astfel de condiţii, puţine au putut fi dezvăluite despre subiect, totuşi Dvornik a analizat mijloacele vizibile ale serviciilor de informaţii, în special serviciile poştale şi de comunicaţii, pentru care există măcar dovezi fragmentare din multe civilizaţii. (Cambridge University Press)

Prin acest studiu despre serviciile de informaţii şi prin conturarea contextului istoric în care au fost ele angajate, Francis Dvornik adaugă istoriei o dimensiune în general neglijată până acum şi arătă importanţa acestor servicii în făurirea istoriei. (Naval War College Review)

Fragment

I. Servicii de informaţii în Orientul Apropiat antic

Introducere - Egiptul şi hitiţii - Babilon şi Asiria - Serviciul de informaţii şi serviciul poştal regal persan - Grecii, statele elenistice, Egiptul ptolemeic.

În general, importanţa unui bun serviciu de informaţii pentru securitatea statului modern este recunoscută de oamenii de stat responsabili, deşi nu în măsura în care ar trebui. Uneori se crede că activitatea de culegere şi transmitere a informaţiilor, cu toate luminile şi umbrele sale, este o invenţie modernă. Este adevărat că progresele enorme înregistrate în ştiinţă, tehnologie şi comunicaţii începând din secolul al XVIII-lea au contribuit în mare măsură la dezvoltarea serviciilor de informaţii şi au evidenţiat importanţa lor pentru menţinerea la putere a guvernelor, ba chiar pentru existenţa statelor înseşi. Dar serviciile de informaţii nu reprezintă o invenţie modernă. Istoria lor poate fi urmărită mult în trecut, aproape până la începuturile organizării oamenilor în primele state.

Acestea au apărut mai întâi în Orientul Apropiat, care este, în multe privinţe, leagănul culturii şi al civilizaţiei umane. Egiptul Antic, Babilonul, Asiria şi Persia, ca şi Imperiul Hitit, au lăsat o moştenire bogată atât în domeniul politic, cât şi în cel cultural. Toate au dezvoltat noţiunea de monarhie ereditară absolută şi toate au asociat regalitatea cu divinitatea. Egiptul a adoptat chiar principiul unei regalităţi divine şi a pus bazele unui cult religios în cinstea sa. De asemenea, toate au conceput şi au încercat să implementeze pentru prima dată în istoria omenirii ideea unui imperiu universal, menţinut laolaltă şi condus de un monarh absolut care-şi baza dreptul pe autoritatea divină.

Conceptul de imperiu universal pe care au încercat să-l realizeze a fost, desigur, limitat de cunoştinţele geografice insuficiente din acele perioade timpurii, dar ideea de expansiune politică îşi datorează originea primilor conducători şi cuceritori puternici din văile Nilului, Eufratului şi Tigrului. Expansiunea politică a scos la iveală necesitatea obţinerii rapide de informaţii despre situaţia prevalentă în rândul vecinilor, despre reacţiile popoarelor supuse şi despre starea de spirit a cetăţenilor statului original, frecvent împovăraţi de multe taxe şi hărţuiţi de războaie. Aceste raţionamente au stat la baza creării serviciilor de informaţii. De buna lor funcţionare depindea în mare parte securitatea imperiilor şi a regimurilor politice ce creaseră necesitatea unor astfel de sisteme. Ca atare, străvechile culturi ale Nilului şi Orientului Mijlociu au lăsat moştenire începuturile primitive ale unor servicii de informaţii puse în slujba statului.

Extinderea politică pe scară largă a fost iniţiată de egipteni. După răsturnarea stăpânirii străine a hicsoşilor, a XVIII-a dinastie egipteană şi-a stabilit supremaţia asupra Nubiei, Etiopiei şi Libiei. Tutmes I (1525-cca. 1512 î.Hr.) a înaintat în Siria şi a ajuns până la Eufrat. Cuceririle sale au fost apărate şi extinse cu succes de Tutmes al III-lea. În tăbliţele de la Tell-el-Amarna, care conţin arhivele succesorilor săi Amenhotep al III-lea şi al IV-lea, ni se oferă o imagine clară a acelui prim imperiu universal care se întindea din Libia până în Babilon şi Asiria, şi din Etiopia până în Cipru şi insulele greceşti. Din 1580 până în 1350 î.Hr., imperiul a înflorit; a fost urmat de al Doilea Imperiu, întemeiat de conducătorii dinastiei a XIX-a (cca. 1319-1200 î.Hr.), ai cărui conducători celebri au fost Seti I şi Ramses al II-lea.

Ultimii conducători ai dinastiei a XIX-a au apărat cuceririle predecesorilor lor; odată cu moartea lui Ramses al II-lea, puterea de extindere a Egiptului s-a stins. A urmat apoi decăderea imperiului. Egiptul a căzut iniţial sub dominaţia libienilor şi, ulterior, sub cea a etiopienilor. În cele din urmă, noul imperiu "universal" al asirienilor a preluat stăpânirea teritoriilor cucerite cândva de faraoni şi a adăugat Egiptul la numeroasele sale provincii. Dar Asiria a fost cucerită la rândul ei de perşi.

* * *

A fost aşadar firesc ca nevoia de a afla rapid informaţii din toate provinciile imperiului despre starea de spirit a triburilor şi popoarelor vecine să fie simţită pentru prima dată în Egipt. Din păcate, nu există dovezi directe despre felul cum obţineau faraonii asemenea informaţii. Teritoriile cucerite din Asia se aflau sub controlul unui "guvernator al ţărilor de sus" şi ni s-a transmis numele primului dintr-o listă de guvernatori, un general faimos din timpul lui Tutmes al III-lea numit T'hutiy (J. H. Breasted, A History of Egypt, p. 312), ale cărui isprăvi au amuzat multe generaţii de egipteni. A capturat Iope (azi, Jaffa sau Yaffa) trimiţându-şi cei mai buni războinici în oraş ascunşi în coşuri purtate de măgari. Aventura aceasta a supravieţuit într-o fermecătoare poveste egipteană, care este probabil prototipul faimosului basm oriental "Ali Baba şi cei patruzeci de hoţi". Cel mai probabil, datoria guvernatorului era să culeagă informaţii şi să le trimită stăpânului său, însă genul acela de activitate nu i-a interesat pe egipteni şi nici nu s-au păstrat relatări care să imortalizeze isteţimea cu care T'hutiy sau succesorii săi au făcut faţă intrigilor conducătorilor învinşi şi vigilenţei vecinilor invidioşi. Nu ştim nici măcar ce îndatoriri avea un guvernator sau care erau relaţiile exacte dintre el şi mărunţii conducători locali lăsaţi să-şi conducă regatele mici potrivit datinilor locale, deşi sub stăpânire egipteană. O astfel de situaţie cerea o vigilenţă deosebită din partea guvernatorului.

Existau apoi comandanţii garnizoanelor egiptene aflate în unele dintre oraşele cucerite şi localnicii care îşi câştigau existenţa de pe urma asocierii cu egiptenii. Ei reprezentau ajutoare importante ale guvernatorului rezident şi aveau multe modalităţi de a procura informaţii sigure. Alte surse de informaţii erau nobilii, numiţi "mesagerii faraonului", care erau trimişi în ţările supuse pentru a colecta tributul. "Mesagerul faraonului" apare frecvent în inscripţiile egiptene (publicate de J. H. Breasted, Records, în special în vol. 2) şi aproape întotdeauna în funcţia sa de colectare a tributului. Din aceste inscripţii s-a aflat că el vizita în mod regulat popoarele tributare, însoţit întotdeauna de un cortegiu numeros şi de un detaşament de soldaţi egipteni. Cel mai probabil, el şi funcţionarii săi adunau toate informaţiile disponibile despre comportamentul naţiunilor tributare şi relaţiile lor cu inamicii Egiptului.

"Mesagerul faraonului" este numit uneori "primul căruţaş al maiestăţii sale", "tovarăşul picioarelor Regelui celor Două Ţări" (Egiptul de Sus şi de Jos) sau "mesagerul faraonului în fiecare ţară" (Breasted, Records, 3, nr. 592-645). Se pare că era un funcţionar cu puteri depline, similar unui ministru plenipotenţiar, şi se poate presupune că informaţiile culese de el erau transmise vizirului sau prim-ministrului. O sursă destul de evidentă de informaţii trebuie să fi fost caravanele negustorilor ce călătoreau din Babilon spre Siria, Palestina şi Egipt, pentru că, după ce Egiptul a devenit imperiu, toată bogăţia comerţului din Asia s-a îndreptat spre delta Nilului. O altă sursă de informaţii puteau fi corăbierii fenicieni, întrucât aşezările siriene de coastă se aflau sub stăpânirea egipteană, o situaţie pe care nu o agreau. Interesele comerciale majore i-au ajutat totuşi să-şi înăbuşe mândria, deoarece, ca supuşi ai faraonului, aveau acces imediat la delta Nilului, iar mărfurile lor erau căutate pe piaţa egipteană. Călătoriile lor pe mare au început să se extindă însă abia în ultimul sfert al mileniului al II-lea î.Hr., astfel încât faraonii dinastiilor a XVIII-a şi a XIX-a le-au folosit serviciile doar în mod limitat. Până când au reuşit să înfiinţeze colonii comerciale în bazinul Mării Mediterane, puterea Egiptului intrase în declin şi cei care au profitat de experienţa lor au fost asirienii. În perioada aceea îndepărtată, relaţiile comerciale ale Egiptului cu Cipru, Creta şi celelalte insule din Marea Egee au fost mai frecvente şi niciun pericol nu ameninţa imperiul din zonele respective. Faraonul avea nevoie de informaţii din Siria, Palestina şi Mesopotamia, ca şi din Nubia, aflată în sud.

În aceste condiţii, este firesc să presupunem că fortăreţele egiptene de la graniţa palestiniană jucau un rol important ca surse de informaţii. Mesageri speciali treceau prin aceste fortăreţe, purtând ordine regale, şi se întorceau cu informaţii pentru faraon. Din fericire, s-a păstrat un fragment din registrul unui funcţionar dintr-o aşezare de la graniţa palestiniană din timpul domniei lui Merneptah (1237-1225 î.Hr.) din dinastia a XIX-a, care a notat (din păcate, prea grăbit) numele şi misiunile mesagerilor speciali care poposeau în garnizoana sa în drum spre Siria. Registrul (publicat în J. H. Breasted, Records, vol. 3, nr. 630-635) ne oferă o imagine interesantă despre relaţiile dintre Siria şi Egipt în secolul al XIII-lea î.Hr. şi ilustrează în mică măsură modalitatea prin care obţineau egiptenii informaţii din Siria:

630. VI anul 3, prima lună din al treilea anotimp [luna a noua], a cincisprezecea zi: A trecut slujitorul lui Baal, Roy, fiul lui Zefer din Gaza, care avea pentru Siria două scrisori diferite: [pentru] căpitanul de infanterie Khay, o scrisoare; [pentru] regele Tirului, Baalat-Remeg, o scrisoare.

631. Anul 3, prima lună a celui de-al treilea anotimp [luna a noua], a şaptesprezecea zi: Au sosit căpitanii de arcaşi de la Izvorul Merneptah-Hotephirma, D[omnul] S[ă-l] P[ăzească], care se află [pe] munte, să [raporteze] în fortăreaţa din Tharu.

632. Anul 3, prima lună din al treilea anotimp [luna a noua], [a...] zi: S-a întors însoţitorul Thutiy, fiul lui T'hekerem din Geket; Methdet, fiul lui Sem-Baal [din] aceeaşi [aşezare]; Sutekhmose, fiul lui Eperdegel [din] aceeaşi [aşezare], care avea cu el, pentru locul unde era regele, [pentru] căpitanul de infanterie Khay, daruri şi o scrisoare.

633. V. A trecut însoţitorul, Nakhtamon, fiul lui Thara din Cetatea Merneptah-Hotephirma, D. S. P., care călătorea [către] Tirul [de Sus], care avea cu el pentru Siria două scrisori: [pentru] căpitanul de infanterie Penamon, o scrisoare; [pentru] administratorul Ramsesnakht, din această aşezare, o scrisoare.

634. S-a întors şeful grajdurilor Pemerkhetem, fiul lui Ani, din aşezarea Merneptah-Hotephirma, care se află în districtul Aram, care avea cu el [pentru] locul unde era regele, două scrisori: [pentru] căpitanul de infanterie Peremhab, o scrisoare; pentru adjunctul lui Peremhab, o scrisoare.

635. Anul 3, prima lună a celui de-al treilea anotimp [luna a noua], a douăzeci şi cincea zi: A trecut vizitiul Enwau, din marele grajd al curţii lui Binre-Meriamon [Merneptah], D. S. P. [urmează o listă de cincisprezece nume].

Este remarcabilă grija deosebită cu care funcţionarul de la frontieră îi verifica pe toţi cei care treceau prin garnizoana sa. Vigilenţa i-ar fi putut fi amplificată de faptul că faraonul Merneptah se afla pe atunci în Siria, într-o campanie care a dus, printre altele, la prădarea Israelului. Aflăm această, informaţie dintr-o inscripţie care îi celebrează victoriile în Siria şi Palestina. Prin urmare, era necesar un serviciu de informaţii atât bun, cât şi de încredere, ceea ce poate explica motivul pentru care aşa mulţi mesageri călătoreau din Egipt în Palestina şi înapoi.

O altă misivă scrisă de un funcţionar de la frontieră conţine un raport către superiorul său despre un trib de beduini edomiţi, căruia îi permisese, probabil conform unui ordin anterior, să treacă prin fortăreaţa în care se afla pentru a-şi duce vitele la păscut pe teritoriu egiptean. Cazul nu este izolat, dar în acelaşi timp, explică eforturile depuse de egipteni pentru a fi în relaţii bune cu beduinii nomazi, de la care puteau fi culese informaţii utile.

În aceeaşi inscripţie care celebrează victoria lui Merneptah în Palestina se găseşte o referinţă interesantă despre mesageri. Descriind bucuria generală din Egipt la aflarea pacificării cu succes a Siriei şi Palestinei, scribul consemnează (Breasted, Records, 2, nr. 616): "Mesagerii [au stat sub] parapetul zidurilor, adăpostiţi de soare, până la trezirea santinelelor". Faptul că mesagerii sunt identificaţi ca atare este semnificativ. Indivizii aceia, care aveau misiunea de a transmite ordinele faraonului către oficiali şi de a reveni cu informaţii de la ei, constituiau o clasă foarte importantă de funcţionari regali şi de aceea erau demni de a fi menţionaţi pe un monument comemorativ. Bucuria generală şi sentimentul de siguranţă resimţite în Egipt după victorie sunt ilustrate de faptul că mesagerii oficiali, care ar fi trebuit să fie lăsaţi imediat să intre în oraş din cauza importanţei misiunii lor, au aşteptat pe îndelete la umbra zidurilor pentru ca santinelele, de obicei extrem de vigilente, să se trezească din siestă.

Din nou însă există puţine informaţii despre modul cum erau culese informaţiile şi transmise faraonilor. Poziţia geografică a Egiptului, distanţele imense din sud şi din Nubia până la capitală, iar de acolo spre Asia, indică existenţa unui serviciu bine organizat pentru trimiterea de mesageri importanţi care să ajungă cât mai repede la palat. Mesageri "care merg spre nord sau continuă spre miazăzi, spre curte" sunt menţionaţi în relatarea lui Sinuhe, scrisă, cel mai probabil, în timpul domniei lui Sesostris I (1971-1928 î.Hr.) din dinastia 12 (Breasted, Records, 1, nr. 490-497), înainte ca Egiptul să fi devenit un imperiu puternic. Sinuhe, care după fuga sa din Egipt şi-a găsit refugiul la un şeic din Palestina de Sus, unde a devenit bogat şi puternic, subliniază cu mândrie evidentă că toţi mesagerii "veneau la el". Acest detaliu pare să indice faptul că agenţii faraonului urmau o rută regulată şi erau găzduiţi într-un fel de "popas intermediar" de oameni loiali faraonului.

Câteva incidente interesante arată că informaţii despre revolte sau tulburări au ajuns în timp util în capitala Teba. Majoritatea lor se referă la Nubia, partea sudică a Imperiului Egiptean. Documentele ce le relatează oferă în acelaşi timp, accidental, detalii despre modul de culegere a informaţiilor, despre agenţi şi expeditori. De exemplu, o inscripţie din Assuan datând din timpul domniei lui Tutmes al II-lea din dinastia a XVIII-a (Breasted, Records, 2, nr. 121)

O informez pe Maiestatea Sa după cum urmează: Ticăloşii de kuşani au început să se răzvrătească, cei aflaţi sub stăpânirea Regelui celor Două Ţări manifestă ostilitate şi încep să lovească. Locuitorii Egiptului [coloniştii egipteni din Nubia] sunt pe cale să-şi aducă vitele la adăpostul fortăreţei pe care tatăl lor a construit-o în campaniile sale... pentru a respinge barbarii rebeli... [Când această informaţie a ajuns la Teba, reşedinţa faraonului], Maiestatea Sa s-a înfuriat ca o panteră la aflarea ei...

A fost ordonată o campanie şi rebeliunea a fost zdrobită. Din text deducem că informaţia a fost expediată dintr-o garnizoană de frontieră.

Un incident similar a avut loc în timpul domniei lui Tutmes al IV-lea din aceeaşi dinastie. Faraonul se afla în palatul său din Teba şi se pregătea să aducă jertfe zeului Amon "tatăl său", atunci când (Breasted, Records, 2, nr. 826 şi următoarele) "cineva a venit să-i spună Maiestăţii Sale: poporul negru vine de deasupra lui Wawat1 şi a plănuit o revoltă împotriva Egiptului. Îi adună pe toţi barbarii şi rebelii din alte ţări." Impasibil, faraonul a efectuat ritualul sacrificiului şi numai după ce oracolul zeului său a fost favorabil a organizat o expediţie care s-a încheiat cu nimicirea rebelilor.

Serviciul de informaţii al lui Amenhotep al III-lea în Nubia a fost chiar mai eficient. Agenţii săi au descoperit complotul rebelilor din faşă, după cum menţionează o stelă ridicată în comemorarea acestui eveniment la prima cataractă a Nilului (Breasted, Records, 2, nr. 844).

I s-a spus Maiestăţii Sale: duşmanii kuşani ticăloşi [plănuiseră] o rebeliune la sânul său.

Dar pentru că respectivul complot fusese descoperit înainte de a se fi trecut la acţiune, rebelii au fost rapid îngenuncheaţi.

Maiestatea Sa a condus oastea spre victoria pe care a obţinut-o în prima sa campanie... Ca "un leu cu ochi aprigi", el a ocupat Kuş. [Toate] căpeteniile au fost răsturnate în văile lor, răpuse în sângele lor, una peste alta...

Un succes similar al serviciului de informaţii egiptean din Asia este relatat în timpul domniei faraonului Amenhotep al II-lea, din aceeaşi dinastie (Breasted, Records, 2, nr. 787):

Maiestatea Sa a auzit că unii dintre asiaticii care se aflau în aşezarea Ikathi [complotaseră] să alunge infanteria Maiestăţii Sale [care era] în aşezare, pentru a-i răsturna - pe cei loiali Maiestăţii Sale.

De data aceasta este evident că informaţiile proveneau de la agenţi secreţi egipteni recrutaţi din rândul populaţiei native - inscripţia dezvăluie că au existat băştinaşi "loiali Maiestăţii Sale". Agenţii erau în legătură cu comandantul garnizoanei egiptene şi acesta a trimis informaţiile la Teba.

Se poate astfel afirma cu certitudine că un serviciu de informaţii eficient i-a ajutat pe marii faraoni din dinastia a XVIII-a să construiască primul imperiu măreţ din istoria omenirii şi să-l protejeze împotriva pericolelor. Ultimul mare faraon al acestei dinastii a fost Amenhotep al III-lea (aprox. 1417-1379 î.Hr.) şi din ultimii ani ai domniei lui şi din domnia succesorului său, Amenhotep al IV-lea (mai bine cunoscut ca Ikhnaton sau Akhenaton, numele adoptat în cinstea noului zeu suprem şi unic Aton), există o colecţie importantă de corespondenţă diplomatică dusă cu guvernatorii posesiunilor egiptene din Asia. Aceste documente - cea mai veche corespondenţă diplomatică din istoria omenirii - sunt cunoscute ca tăbliţele, sau scrisorile, de la Tell-el-Amarna, după locul unde au fost descoperite (traduse de S. A. B. Mercer) şi ilustrează în mod evident şiretenia orientală şi jocul dublu. Dar în Asia Mică apăruse un nou cuceritor, hitiţii, al căror centru se afla în Capadocia. Hitiţii erau un popor non-semitic cu afinităţi etnice incerte, iar setea lor de expansiune n-a fost satisfăcută prin ocuparea teritoriilor din Asia Mică, deoarece intenţionau să cucerească Siria, Palestina şi oraşele feniciene de coastă. Serviciul de informaţii hitit s-a dovedit în scurt timp activ şi eficient şi a cooptat câţiva vasali egipteni, printre care Aziru din Amor, care lucrau pentru ei şi împotriva susţinătorilor fideli ai Egiptului. Rib-Addi, un vasal egiptean loial din Byblos, a subliniat constant pericolul respectiv şi a cerut sprijin, însă din păcate, Amenhotep al III-lea a neglijat treburile statului spre sfârşitul vieţii sale, iar Ikhnaton era prea preocupat de reformele religioase şi sociale. Este adevărat, acestea au fost de mare anvergură şi el merită un loc special în istoria spiritualităţii umane. Principala lui iniţiativă a vizat stabilirea unei religii monoteiste şi a fost primul conducător care a predicat individualismul uman; din nefericire, ideile nu i-au fost înţelese şi reformele nu i-au supravieţuit în totalitate. În afacerile externe s-a dovedit lipsit de experienţă şi, aşa cum se întâmplă adesea cu idealiştii în politică, a luat minciunile lui Aziru drept adevăruri. Pe măsură ce citim această corespondenţă, rămânem cu impresia că ultimii conducători remarcabili ai dinastiei a XVIII-a, în special Ikhnaton, au subestimat teribil importanţa unui serviciu de informaţii bine organizat. Situaţia nu era totuşi foarte rea, în ciuda enormelor presiuni diplomatice şi militare exercitate de hitiţi. Rib-Addi a devenit o figură aproape tragică, încercând fără succes să convingă curtea egipteană de propria-i loialitate şi străduindu-se în acelaşi timp să demonstreze lipsa de loialitate şi trădarea adversarilor săi. Faraonii continuau să aibă supuşi în multe aşezări siriene şi palestiniene, iar garnizoanele egiptene, deşi slăbite, erau în continuare staţionate în fortăreţe. Cum a fost posibil atunci ca puterea egipteană din Asia să se prăbuşească atât de lamentabil în timpul faraonului Ikhnaton şi a domniei scurte şi lipsite de fermitate a succesorului său? Singurul răspuns la această întrebare este acela că faraonii au permis ca serviciile de informaţii excelente înfiinţate de marii lor cuceritori să se prăbuşească în chip jalnic. Până şi o lectură superficială a scrisorilor de la Tell-el-Amarna ne convinge în această privinţă.

Puterea Egiptului a început să crească din nou în timpul lui Seti I (aprox. 1319-1304), al doilea faraon al dinastiei a XIX-a. O inscripţie din basoreliefurile de la Karnak, datată în timpul domniei lui, vorbeşte despre expediţia sa împotriva beduinilor şi a Palestinei. Cuvintele de deschidere ne arată clar că, înainte de a începe atacul, Seti I a reînfiinţat un serviciu de informaţii de încredere la graniţele egiptene şi dincolo de ele (Breasted, Records, 3, nr. 101).

I s-a spus Maiestăţii Sale: învinşii Shasu [beduinii Kabiri] plănuiesc rebeliune. Căpeteniile triburilor lor s-au adunat, ca să se ridice împotriva asiaticilor din Kharu. Au început să blesteme şi să se certe, îşi ucid aproapele şi nu respectă legile palatului.

Cuvintele acestea descriu perfect confuzia care domnea în Palestina, unde autoritatea fusese răsturnată odată cu prăbuşirea puterii egiptene, iar faraonul a profitat de situaţie pentru a recâştiga un cap de pod solid în Palestina. Cu toate acestea, cea mai mare parte a Siriei a fost cucerită de hitiţi şi, pentru a le opri extinderea, Seti I n-a putut face altceva decât să încheie un tratat de pace cu ei.

Sarcina luptei împotriva hitiţilor i-a revenit lui Ramses al II-lea, care a organizat trei campanii împotriva lor. El şi-a extins stăpânirea în timpul primei campanii până la Beirut, dar a doua campanie ne interesează din punctul de vedere al activităţii serviciului de informaţii. Suntem în posesia unei poezii care laudă curajul demonstrat de tânărul faraon în timpul memorabilei bătălii de la Kadeş şi a unei relatări oficiale despre campanie (Breasted, Records, 3, nr. 294-391), din care se desprind detalii interesante despre serviciile militare de informaţii, atât hitite, cât şi egiptene, cele dintâi dovedindu-se superioare. Hitiţii au reuşit să-şi ascundă atât de bine mişcările, încât iscoadele militare egiptene n-au reuşit să descopere vreo urmă a inamicului. Comandanţii egipteni au ajuns la concluzia că armata hitită se afla tot în nordul îndepărtat, pe când aceasta fusese ascunsă cu iscusinţă lângă aşezarea Kadeş, pe râul Orontes. Regele hitit a trimis în tabăra faraonului doi beduini, care s-au dat drept dezertori şi şi-au jucat rolul cu atâta succes, încât Ramses al II-lea le-a crezut povestea şi a înaintat cu o singură divizie să asedieze Kadeş, celelalte trei divizii ale sale rămânând în urmă. Din fericire, în timp ce-şi instalau tabăra în faţa oraşului Kadeş, cercetaşii egipteni au capturat doi spioni hitiţi care, după ce au fost bătuţi crunt, episod ilustrat în basoreliefurile ce comemorează bătălia, au mărturisit că toată armata hitită era ascunsă în spatele oraşului. Asta i-a permis faraonului să trimită un mesaj către divizia a treia, ordonându-i să se grăbească spre tabăra regală. Dar în timp ce el îşi mustra serviciul de informaţii pentru lipsa de eficienţă, carele de război hitite au străpuns eşaloanele în marş ale diviziei a doua şi au atacat tabăra faraonului. Ramses al II-lea a fost înconjurat de inamic şi a scăpat din încercuire numai datorită curajului său, după care şi-a raliat gărzile personale şi a salvat situaţia în momentul cel mai critic.

După lupte continue, Ramses al II-lea a reuşit să supună Palestina, să zdrobească revoltele aţâţate de diplomaţii hitiţi şi să pătrundă până în nordul Siriei. Un tratat semnat în 1283 î.Hr. a încheiat rivalitatea aparent nesfârşită a celor două puteri din Asia Mică. După aceste experienţe, Ramses al II-lea s-a ocupat de formarea unui serviciu de informaţii care să funcţioneze perfect, iar succesorul său Merneptah (1237-1225 î.Hr.) a procedat la fel. Din timpul domniei celui din urmă există două documente: marea inscripţie de la Karnak, respectiv columna din Cairo (Breasted, Records, 3, nr. 579, 595), care relatează zdrobirea unei revolte a libienilor şi a aliaţilor lor care invadaseră Egiptul. Inscripţia de pe columna din Cairo ne oferă data exactă la care faraonul a primit informaţii despre ameninţarea libiană:

Anul 5, a doua lună din al treilea anotimp (luna a zecea). I s-a spus Maiestăţii Sale: "Ticălosul [conducător] al Libiei a invadat [cu]...

Acest lucru este confirmat şi de inscripţia de la Karnak, unde prima dintre date, al cincilea an al domniei faraonului, este ştearsă. Aşa cum am văzut, registrul funcţionarului de frontieră, care ne oferă o imagine despre relaţiile dintre Siria şi Egipt, data tot din timpul domniei lui Merneptah. Toate acestea arată că întemeietorii celui de-al doilea Imperiu Egiptean au înţeles necesitatea unui serviciu de informaţii bun şi de încredere pentru protejarea intereselor egiptene în Africa şi Asia.

Pentru o monarhie absolutistă, aşa cum a fost Egiptul faraonic, ar părea necesar ca, pe lângă un serviciu de informaţii în ţările vecine, să existe şi un corp de poliţie secretă care să-i supravegheze cu atenţie pe supuşii faraonului şi să le testeze loialitatea. Se pare totuşi că o astfel de instituţie n-a existat, deşi la curte, o înaltă oficialitate cunoscută ca "ochii şi urechile regelui", avea sarcina de a efectua anchete confidenţiale. Loialitatea supuşilor faraonului pare să fi fost ferm asigurată prin legături religioase, întrucât regele egiptean era considerat Fiul lui Ra, zeul Soarelui. Faraonul nu era doar stăpânul, ci şi proprietarul tuturor terenurilor, unica sursă de justiţie, singurul distribuitor de posturi şi ranguri sociale. Era zeu, intermediarul desemnat între supuşii săi şi împărăţia cerului. Cine ar fi cutezat să nu-l asculte? Acţionând în propriul său interes, clasa preoţilor numeroşi şi privilegiaţi a inoculat în minţile oamenilor simpli caracterul divin al fiului Soarelui. Într-o societate profund religioasă, cum era Egiptul, aceste motivaţii religioase erau garanţiile cele mai sigure ale loialităţii supuşilor faraonului.

Un control strict asupra funcţionarilor, primarilor şi autorităţilor locale era exercitat de vizir, mare dregător al faraonului, funcţie ocupată cândva de Iosif, fiul lui Iacob. În mormintele vizirilor au fost găsite descrieri ale îndatoririlor lor şi este interesant să aflăm că principala lor datorie pare să fi fost cea de judecători buni şi drepţi. În acelaşi timp, un paragraf care tratează îndatoririle şi tratamentul acordat mesagerilor vizirului (Breasted, Records, 2, nr. 681) sugerează că vizirul exercita un control foarte strict asupra executării cu loialitate a îndatoririlor funcţionarilor. Mesagerii lui erau în anumite privinţe agenţii săi secreţi, ale căror vizite la subordonaţii vizirului îi îngrozea probabil pe mulţi. Alături de funcţionarul numit "ochii şi urechile regelui", aceste inspecţii ar putea fi astfel considerate o formă primitivă a poliţiei secrete.