Kriya Yoga. Secrete revelate

 

J.C. Stevens
Kriyā Yoga. Secrete revelate
Manual teoretic şi tehnic
Editura Herald, 2020
traducere din limba engleză de Carmen Gheorghe



***
Intro

J.C. Stevens lucrează la câteva proiecte care vor lărgi domeniul ştiinţei kriya yoga, precum şi la o mai bună prezentare a mesajului originar al lui Lahiri Mahasaya. În acest scop, el a ajutat la apariţia editurii Golden Swan, o corporaţie non-profit din Washington care asistă diverşi autori în cercetările lor şi în răspîndirea unor mesaje menite să inspire şi să confere forţă [cititorilor]. Toate veniturile realizate din vânzarea acestei cărţi vor merge către această corporaţie, pentru finanţarea scopurilor sale.

În afară de munca la câteva cărţi, site-uri, materiale video şi proiecte software, Stevens se implică activ în căutarea oricărui document original scris de Lahiri Mahasaya, publicat sau nu. Dacă aveţi informaţii despre cum se pot obţine copii după astfel de documente, sunteţi rugaţi să contactaţi autorul la jcstevensinfo@gmail.com

*

Kriya Yoga este o ramură a practicilor spirituale grupate sub foarte generala denumire de "yoga", prin care fiinţa umană ajunge să-şi reveleze adevărata sa natură lăuntrică, divină.

În limba sanscrită Kriya Yoga desemnează acţiunile (kriya) care conduc adeptul la realizarea stării de yoga: postura, suflul respirator (element esenţial!), vizualizarea, conştientizarea, folosirea mantrelor etc.

În tradiţia spirituală a Indiei Kriya Yoga are un loc privilegiat, provenienţa ei pierzându-se în negura timpului, iar temeiurile ei scripturale regăsindu-se în marile cărţi ale spiritualităţii indiene - Gita, Upanişadele etc.

Cartea de faţă este o lucrare de pionierat, chiar una îndrăzneaţă, dat fiind secretul care învăluia până foarte de curând aspectele practice ale Kriya Yoga-ei, un manual practic extrem de detaliat şi de metodic, bazat pe experienţă subiectivă a autorului, în care regăsim toată gama de tehnici ale sistemului, de la tehnicile introductive până la metode greu de practicat fără o pregătire şi o experienţă prealabilă considerabilă.

Autorul ei, J.C. Stevens, este un căutător sincer, având o formare ştiinţifică (fizician), care, dezamăgit de formalismul şi rigiditatea organizaţiilor prin care a trecut, a decis să caute adevărul despre Kriya Yoga de unul singur, bazându-se pe scrierile fondatorului uman al sistemului - Lahiri Mahasaya şi pe îndelungata sa experienţă practică.

*

"Dincolo de cele cinci simţuri există mintea, care este respiraţia. Dincolo de minte este buddhi, adică Steaua, punctul dintre sprâncene. Dincolo de stea este Brahman, Sinele Suprem, vidul pur şi fără formă." (Lahiri Mahasaya)

"Toţi avem în interior un Guru - Sinele nostru Suprem - care este Dumnezeu şi este una cu tot ceea ce este" (J.C. Stevens)

"Sunt convins din ce în ce mai mult că eliberarea de secretul care a împiedicat răspândirea sistemului kriya yoga este ceea ce trebuie făcut, nu prin filtrele altora, ci prin cuvintele lui Lahiri şi practicarea adevăratei kriya. Este, într-adevăr, necesar să demistificăm învăţăturile şi să le aducem pe tărâmul ştiinţei şi, prin urmare, să le facem publice." (J.C. Stevens)

"În timpul vieţii sale, Lahiri a folosit propria casă ca loc în care să predea familiei sale şi altora ştiinţa kriya yoga. Scrierile sale reprezintă dovezi solide că a experimentat kriya yoga şi a prescris fiecărui individ o tehnică particularizată, uşor diferită de cea prescrisă altora." (J.C. Stevens)

Prefaţă

Poetul mistic indian al secolului al XV-lea, Kabir, afirma: "Adevărata cale este rareori descoperită". Dacă vreodată te-ai simţit pierdut sau nesigur în această căutare nobilă, prezentul manual poate chiar reprezintă sfârşitul unei asemenea călătorii. Ştiinţa kriyā yoga, astfel cum a fost ea predată în secolul al XIX-lea de yoghinul Shyama Charan Lahiri este acea cale rară! Nu îmi exprim această convingere ca un profesor către studentul său sau ca un scriitor către cititori, ci în calitate de coleg aflat [,ca şi voi,] în căutarea adevărului, inspirat să împărtăşească acest dar al cunoaşterii sub forma unui manual practic.

Acest manual ne prezintă calea completă a kriyā yoga-ei, aşa cum ea nu a mai fost vreodată prezentată lumii. El reprezintă o îmbinare a experienţei practice cu cele mai rafinate tehnici ale lui Shyama Charan Lahiri (adică Lahiri Mahasaya), un laic indian din secolul al XIX-lea, care a fost primul care a făcut kriyā yoga accesibilă lumii.

Din cercetările exhaustive pe care le-am efectuat, am aflat că Lahiri a predat, de fapt, kriyā yoga (sau kriyā) nu ca pe o învăţătură universală, ci adaptând tehnicile pentru fiecare practicant. De asemenea, odată cu apropierea de sfârşitul vieţii sale, învăţăturile lui Lahiri au evoluat, devenind din ce în ce mai sofisticate şi rafinate. Drept urmare, numeroase variante ale practicii kriyā au devenit cunoscute, fiecare dintre acestea fiind puse pe seama marelui maestru. Diferite şcoli de Yoga au adoptat diferite variante ale practicii, crezând (şi pretinzând) că a lor reprezintă singura "învăţătură adevărată kriyā a lui Lahiri Mahasaya" sau "... a lui Babaji" (maestrul său cel renumit şi tainic). Aşadar, a rămas întrebarea: care învăţătură a fost versiunea corectă şi, cel mai important, care mi se potriveşte mie?

Pentru a răspunde la această întrebare importantă, am analizat şi organizat diferitele lecţii şi am practicat tehnicile aşa cum a indicat Lahiri. Acest manual, care reprezintă fructul acestui efort, a fost organizat într-un mod linear, pas cu pas, aşa cum mi-am imaginat că ar fi făcut-o însuşi Lahiri dacă ar fi fost lângă tine, ghidându-ţi fiecare pas pe calea kriyā. Lahiri a spus: "Nu aştepta sfaturi ca să practici kriyā" şi, cu declaraţii precum aceasta, şi-a îndemnat studenţii să se elibereze de propriile gânduri limitatoare şi să-şi găsească puterea în propria fiinţă, descoperind că abilitatea de a înţelege universul stă în interior şi, de aceea, de ce nu şi puterea de a înţelege cum să practice kriyā? Este necesar doar un punct de pornire.

Abordat cu o atitudine de deschidere, prezentul manual reprezintă acel punct de pornire şi chiar mai mult, ghidându-te către cele mai înalte niveluri din kriyā yoga. Dacă crezi că ştiai [ce este] kriyā, pregăteşte-te pentru numeroase surprize uimitoare. Prezentul manual poate să îţi completeze cunoştinţele actuale sau poate servi drept un ghid complet spre iluminare. Singura mea speranţă este că, într-un anumit mod, observaţiile oferite te vor ghida în timpul unei călătorii spirituale mult mai împlinitoare în practica yoga şi către o viaţă care să reflecte mult mai bine adevăratul tău Sine.

Trebuie să se ştie că Lahiri este cel care a dat sacrificiului atemporal al respiraţiei numele de kriyā yoga, dar această ştiinţă nu are [propriu-zis] un fondator. Ea este eternă, dincolo de universul fizic, dezvăluită tuturor prin realizarea lui Dumnezeu. Lui Babaji, maestrul legendar al lui Lahiri, i se atribuie restituirea ei sub un nume nou, necunoscut [până atunci].

"Sacrificiul respiraţiei", aşa cum a fost transmis prin kriyā yoga, este înţelegerea simplă şi completă că "Regatul Cerurilor" este în interiorul [fiinţei noastre]. În locul unei [simple] rugăciuni către Dumnezeu, luăm însăşi esenţa vieţii noastre, respiraţia, o înălţăm şi o plasăm direct pe Altarul Divin din creştetul capului (sahasrāra), de unde Dumnezeu o ia şi ne eliberează de incidenţa ego-ului; astfel păcatele noastre sunt curăţate.

Introducere
 

"Kriyā este Adevărul, restul este fals"
(Shyama Charan Lahiri)

Cel mai bun mod de a introduce învăţătura kriyā yoga a lui Shyama Charan Lahiri este să enumăr mai întâi câteva dintre beneficiile ei, descrise de cei mai consecvenţi practicanţi:
1. Teoria kriyā yoga este uşor de înţeles.
2. Se obţine imediat o stare de calm mental.
3. Bucuria, dar şi alte stări ale conştiinţei, poate fi manifestată la voinţă.
4. Starea generală de sănătate se îmbunătăţeşte.
5. Multe dintre iluziile vieţii sunt eliminate.
6. Ochiul Spiritual este activat, conferind, astfel, percepţia extrasenzorială.
7. Poate fi stăpânit Universul material.
8. Se dobândeşte eliberarea de sub incidenţa legii cauzalităţii (karman).
9. Se obţin obiectivele finale ale tuturor religiilor şi căilor spirituale.
10. Aspirantul realizează unitatea sa cu Dumnezeu.
11. Se dobândeşte starea transcendentală de kriyā.
12. Practicantul este eliberat de ciclul naşterii şi al morţii (saṁsāra).

Când Lahiri şi-a denumit tehnicile sale de meditaţie, el a căutat un singur termen care să cuprindă atât aria, cât şi simplitatea obiectivului lor. În acest scop, el a ales cuvântul sanscrit kriyā. Aşa cum se obişnuieşte în vocabularul sanscrit, cuvântul are numeroase interpretări. În cel mai simplist sens, kriyā înseamnă "acţiune" sau "ritual sacrificial". Este o acţiune sau un ritual pe care le efectuăm pentru a obţine unicul obiectiv real al existenţei umane. Astfel, destinaţia existenţei noastre este de fapt, după Lahiri, să punem capăt tuturor acţiunilor. Aşadar, am putea spune, în acest sens, că într-adevăr kriyā este chiar "acţiunea de a înceta toate acţiunile". Prin urmare, dacă [ea] este această acţiune de a înceta toate acţiunile, putem să înţelegem de ce a fost denumită astfel; nu numai pentru că este o acţiune pe care o efectuăm, dar şi pentru că ea ne conduce la starea de non-acţiune. Asta poate părea un paradox, dar cu unele explicaţii şi cu răbdare vei ajunge să îi înţelegi sensul şi, cel mai important, să îl experimentezi chiar tu.

Un alt aspect remarcabil al kriyā yoga-ei este necesitatea concentrării pe simplitate. Prin simplitate nu trebuie înţeles că tehnicile sunt uşor de executat (dimpotrivă, ele necesită multă practică pentru a le aduce la perfecţiune). Ceea ce a vrut Lahiri să exprime prin "simplitate" este că, fără vreo altă metodă extraordinară de a-ţi atinge ţelul, trebuie să te concentrezi pe tehnică şi să elimini tot ceea ce nu este de folos din practica ta spirituală. Kriyā este autonomă, nu necesită alte forme de adorare. Exceptând tehnicile, kriyā necesită numai urmărirea unui anume set de reguli pentru ca rezultatul dorit să apară.

Înainte de începerea descrierii principiilor de bază din kriyā yoga, aş dori mai întâi să clarific pentru public scopul pentru care am scris această carte. Ca să înţeleagă acest pas, cititorul trebuie să afle că mi-am dedicat mulţi ani cercetării. Mai întâi, în 1987, am fost iniţiat într-o anume linie kriyā yoga, împreună cu un grup de alte 300 de persoane. După ce am practicat, mai mult de 10 ani, sub îndrumarea acestei organizaţii, am descoperit prin revelaţie interioară că acea cale nu era cea potrivită pentru a-mi atinge scopurile. Mai târziu am aflat că nu eram singurul; numeroşi asceţi care urmaseră aceeaşi cale şi mulţi dintre colegii care o urmau erau dezamăgiţi de rezultatele lor, plecând să îşi continue călătoria spirituală în alte părţi. Abia cu câţiva ani în urmă, după ce am citit cugetările lui Shyama Charan Lahiri, am putut să localizez cauzele din spatele acestor eşecuri. Organizaţia în grija căreia ne-am lăsat îndrumarea spirituală pur şi simplu nu urma regulile fondatorului kriyā yoga-ei.

Pentru recunoaşterea informaţiilor false (sau a mythos-ului) prezentate de numeroşii (de altfel, bine intenţionaţi) îndrumători yoghini şi de organizaţiile spirituale, ofer mai jos opiniile lui Lahiri despre aceste aspecte:
1. Nu deveni un apostat; rămâi la religia ta actuală.
2. Nu caută renunţarea, dacă nu cumva eşti deja un ascet hotărât să facă aceasta.
3. Nu îţi construi un altar; imaginile distrag atenţia.
4. Gurul nu este un anumit om, ci este însăşi Divinitatea.
5. Înlocuieşte practicile nenecesare cu kriya yoga.
6. Nu crea absolut nicio organizaţie pentru răspândirea învăţăturii kriya yoga.
7. Practica kriya yoga în mod regulat şi corect.

Regula 1: Nu deveni un apostat; rămâi la religia ta actuală.

Shyama Charan Lahiri a predat unor studenţi de credinţă musulmană, hinduistă şi creştină. Prin urmare, a ţinut seama de credinţele fiecărui practicant atunci când a oferit instrucţiuni specifice kriyā yoga. Unui hindus îi putea vorbi de Śiva sau Kṛṣṇa pentru a-L descrie pe Dumnezeu, în timp ce unui creştin îi vorbea de Hristos, descriindu-L pe Dumnezeu. Pentru un musulman, se referea la Allah. Lahiri a putut să predea într-un mod atât de individualizat, pentru că menţinea tradiţia iniţierii individuale şi private a fiecărui practicant.

Această abordare dinamică s-a bazat pe ani de observaţii legate de faptul că era mai probabil ca studenţii să-şi atingă scopurile în viaţă atunci când rămâneau loiali propriei lor credinţe. Ulterior, Lahiri a recomandat ca fiecare student să-şi urmeze propria religie cu toată convingerea. Deci, te rog, nu face niciun jurământ care intră în contradicţie cu sistemul tău de credinţe religioase. Nici o cale kriyā autentică nu solicită un astfel de jurământ de loialitate.

Acum câţiva ani m-am alăturat unei anumite biserici orientate către familie, care nu era nicidecum asociată cu kriyā. În acel moment, numeroşi oameni apropiaţi mie erau uimiţi de această alegere, cunoscându-mă drept unul dintre cei mai devotaţi practicanţi de kriyā. Totuşi, am ştiut că alegerea era bună pentru familia mea, deci am rămas fidel acestei decizii. De atunci, am evoluat în practica kriyā într-o mai mare măsură decât atunci când eram implicat în comunitatea kriyā. La biserică, sunt concentrat pe îndatoririle mele de membru activ şi mă bucur să discut subiecte spirituale într-o manieră deschisă cu toţi cei ce doresc să ni se alăture. Când mă întorc acasă, sunt împăcat să practic kriyā.

Acum înţeleg de ce Lahiri Mahasaya a oferit această regulă elevilor dornici să practice kriyā. Urmărind-o, noi afirmăm principiul cheie al căii kriyā: scopul final este să devenim una cu Sinele Suprem, iar prin îndeplinirea unei acţiuni corecte, oriunde am fi chemaţi de religia sau comunitatea noastră să o facem, noi suntem în cea mai bună postură posibilă să îndeplinim voia Sinelui Suprem. Acest altruism duce la suspendarea acţiunilor dirijate de ego, de asemenea prāṇa noastră se retrage, mutându-se în partea superioară a corpului.

Regula aceasta funcţionează şi datorită unui alt principiu şi anume că "expresia simbolică nu este acelaşi lucru cu Adevărul însuşi". Ce este adevărat, este kriyā. Este mai important "ce facem", decât "ce credem".

Regula 2: Nu căuta renunţarea, dacă nu eşti deja un ascet hotărât [să facă aceasta]

În ciuda mentalităţii populare despre yoghinul ideal, [condiţia] laicului căsătorit este calea cea mai rapidă de evoluţie spirituală. Chiar şi căsătoria cu un non-practicant este mai bună decât a trăi o viaţă de ascet. Apoi, nu există nicio regulă cu privire la câţi copii trebuie să ai; Lahiri a avut cinci copii. Fă-ţi datoria faţă de familia ta, biserica ta şi societate aşa cum trebuie. Asta a fost învăţătura sa.

Singura excepţie pe care Lahiri a făcut-o la această regulă a fost pentru aceia care erau deja asceţi. Acestora el le-a oferit un avertisment plin de înţelepciune, explicând că aceştia au ales calea mai grea din mai multe motive:
(i) Un ascet trebuie să se bizuie pe ceilalţi pentru subzistenţă, astfel atunci când acesta face cu greşeală, ea nu va fi iertată aşa uşor.
Această afirmaţie se bazează pe o motivaţie solidă şi de-a lungul istoriei s-a dovedit adevărată. Ca membru cu state vechi în comunitatea kriyā, am constatat existenţa a numeroase scandaluri iscate în lumea monastică, chiar şi în cadrul celor mai de încredere organizaţii.

(ii) Izolarea poate conduce la slăbiciunea minţii.
Am văzut adesea cum se confirmă această regulă, atât prin studii în psihologie, cât şi prin observaţiile personale. Prietenul meu [din mişcarea] Radhasoami a fost un astfel de exemplu: el a ales întotdeauna să nu se căsătorească şi să stea acasă. El pretindea că oamenii din întreaga lume nu erau demni de timpul său şi că aceste distrageri doar îi perturbau lui pacea şi cele trei ore de lungi meditaţii. La ani de zile după ce am aflat de credinţele lui, l-am vizitat acasă pentru a-i repara ceva la computer. Totul în jurul lui era deteriorat, inclusiv mâncarea descompusă lăsată deschisă peste tot. Naviga pe site-uri dubioase şi renunţase total la practica meditaţiilor, spunându-mi că devenise prea dureros pentru el să stea atât de mult cu ochii închişi. Şi totuşi, m-a asigurat că gurul lui continua să-l vegheze.

(iii) Viaţa unui laic este mult mai provocatoare, ceea ce conduce la o întărire a minţii, o calitate necesară pentru a obţine succesul în practica kriyā yoga.
După ce în trecut am trăit alături de călugării unui anumit ordin kriyā, iar acum ca un laic căsătorit şi cu copii, sunt de acord din toată inima cu această afirmaţie a lui Yogirāj. Ziua obişnuită a majorităţii asceţilor cu care am devenit prieten în āśram implica un stres relativ redus. Totuşi, cu anii, am observat că puterea multora dintre aceşti asceţi scădea proporţional cu vârsta. Vorbirea devenea mai lentă, iar numărul de ore de lucru se scurta datorită unor probleme de sănătate. Pe măsură ce deveneam mai apropiaţi, într-adevăr, mulţi mi se confesau că nu au atins niciodată starea de samādhi. Mult mai surprinzător totuşi era că ei păreau indiferenţi faţă de această absenţă a evoluţiei. Desigur, viaţa monastică era atât de relaxantă, încât motivaţia lor pierdea din importanţă. Kriyā yoga necesită concentrare şi puterea minţii de a conduce prāṇa către în sus.

Pe de altă parte, din experienţa mea ca laic, am văzut cum marile provocări care provin din menţinerea unui cămin sigur şi fericit pot să conducă pe oricine către accelerarea evoluţiei sale spirituale. Având la dispoziţie doar câteva scurte momente pentru a medita, apreciez fiecare moment din practica mea kriyā şi mă concentrez profund pe fiecare aspect al tehnicilor. Încercând să echilibrez viaţa mea extrem de activă, aspir din toată inima să ating pacea stării "non-duale" (samādhi).

Ca parte a mesajului său legat de această regulă, Lahiri a adus în discuţie şi elemente legate de natura umană. În cadrul vieţii de familie, există numeroase oportunităţi de împlinire a dorinţelor naturale justificate, inclusiv satisfacerea dorinţelor carnale. Împlinirea unei dorinţe carnale este un păcat pentru un ascet, însă în cadrul oferit de căsătorie acest comportament este de aşteptat. Pentru menţinerea sănătăţii şi echilibrarea corectă a energiei în corp, chiar Lahiri sugera relaţiile sexuale de două ori pe lună în cadrul unui cuplu căsătorit. Trebuie să fiu de acord cu aceasta; urmarea acestei reguli nu a părut să aibă vreun impact negativ atunci când practic kriyā.

În plus faţă de motivele convingătoare menţionate mai sus de a respecta aceste instrucţiuni, persoanelor căsătorite li se oferă mai multe posibilităţi de a-i ajuta pe ceilalţi decât asceţilor. Într-o zi obişnuită a unui laic, un yoghin kriyā îşi poate ajuta partenerul sau partenera, copiii, angajatorul, angajaţii şi/sau clienţii. Făcând astfel, yoghinul învaţă să practice "acţiunea fără acţiune", cunoscută sub denumirea de "Voia Lui Dumnezeu".

Dacă, după ce ai reflectat asupra regulilor lui Lahiri şi a argumentelor aduse de mine în sprijinul lor, eşti cumva tentat să imiţi aspectele exterioare ale stilului de viaţă ascetic, trebuie să ştii că Lahiri era total împotriva acestuia. El chiar şi-a rugat cursanţii să nu aducă absolut nicio modificare exterioară modului lor de vestimentaţie, muncii sau altor elemente [care ţineau de] exterior.

Prin acest tip de instrucţiuni, Lahiri ne aminteşte că deosebirea dintre kriyā yoga şi alte căi este că întreaga concentrare se axează pe interior (nu pe exterior). Dacă, pentru un motiv oarecare, începem să ne divizăm energiile utilizându-le în exprimări exterioare, precum purtarea de haine [uzual] asociate călugărilor, limităm automat [puterea de] concentrare asupra schimbării interioare pe care trebuie să o efectuăm. Kriyā yoga nu este doar o simplă schimbare exterioară a modului de viaţă al cuiva; este o abandonare completă a întregii dualităţi. Yoghinii care practică kriyā yoga privesc ceremoniile şi fotografiile religioase ca simple distrageri, deoarece orice aspect dual este o distragere. Am putea spune că abandonăm lumea în interior, însă continuăm să acţionăm ca şi când nimic nu s-a schimbat în exterior.

Pentru a înţelege această regulă, poate îţi este de ajutor să cunoşti (sau să ţi se reamintească) povestea [vieţii] lui Lahiri, care l-a determinat pe acesta să sprijine modul de viaţă al unui laic. După ce a primit kriyā yoga de la Babaji, departe de soţia şi copiii săi, Lahiri era plin de extaz şi nu a mai dorit să se întoarcă la casa sa din Kashi. Babaji însă l-a convins să se întoarcă la viaţa sa şi să rămână fidel responsabilităţilor sale lumeşti. Într-adevăr, abia după ce Yogirāj a revenit la familia sa, el a putut să-şi depăşească slăbiciunile ascunse şi să obţină cele mai rafinate şi înalte stări ale kriyā yoga.

Regula 3: Nu îţi construi un altar; imaginile distrag atenţia.

Mulţi discipoli ai lui Lahiri i-au cerut o fotografie a sa; la această cerere el comenta adesea că:
1. nu este nevoie de nicio fotografie, întrucât ea nu oferă niciun beneficiu spiritual;
2. dacă în practică se foloseşte o fotografie, atunci în viitor toţi vor abandona practica (sādhana) şi vor venera, în schimb, acea fotografie.

În organizaţia în care mi-am început călătoria în kriyā, existau mai multe fotografii şi picturi ale maeştrilor kriyā aşezate pe un altar în faţa templului, inclusiv o fotografie a lui Lahiri Mahasaya. În mod obişnuit, trebuia să ne înclinăm în faţa acestor imagini înainte de practică. Curând, am devenit atât de ataşat de aceste fotografii, încât nu mai puteam medita fără ele (ba chiar căram întotdeauna cu mine un altar de călătorie). Câteodată, când mintea devenea agitată, doar mă uitam la acele fotografii; era doar o practică uzuală, care era chiar încurajată.

Pe vremea aceea ştiam puţine despre faptul că Lahiri nu tolera aceste deprinderi. În kriyā concentrarea este aproape întotdeauna pe prāṇa din corp, iar când nu este pe prāṇa, este pe respiraţie sau pe mişcarea fizică efectivă. Atunci când nu practicăm aceste tehnici, fie ne odihnim, fie îi ajutăm pe ceilalţi. Puţine mai sunt de făcut între acestea. Concentrarea obişnuită (dhāraṇā) nu este necesară; mintea nu are niciodată ocazia doar să hoinărească.

Totuşi, există o fotografie a lui Shyama Charan Lahiri, iar existenţa ei are o poveste interesantă (care are mai multe variante): rudele spun că Lahiri a fost de acord să permită unui fotograf profesionist (Gangadhar De) să îl pozeze o singură dată. Când Gangadhar a pregătit camera, a privit prin vizor şi nu l-a putut găsi pe Lahiri. La început s-a gândit că poate era ceva în neregulă cu aparatul său. Dar după ce i-a verificat starea de funcţionare pe alţi subiecţi umani, a înţeles că, dintr-un anume motiv inexplicabil, lumina nu proiecta corpul lui Lahiri înspre diafragma aparatului de fotografiat. El i-a explicat asta maestrului care, după ce a ascultat nemulţumirea fotografului, l-a obligat să mai privească încă o dată. De această dată, imaginea lui Lahiri a apărut şi Gangadhar a putut să pozeze o singură imagine. Aceasta este singura fotografie cunoscută a lui Shyama Charan Lahiri.

Nici chiar Lahiri nu a păstrat vreo fotografie a gurului său, Babaji, şi de aceea, nici pe a altor divinităţi sau personaje sacre. El a insistat că imaginile fixe nu fac altceva decât să distragă concentrarea asupra kriyā-ei; imaginea are un caracter dualist şi [implică] o căutare orientată spre exterior, pe când căutarea [promovată] de kriyā yoga este orientată spre interior. Timpul pe care l-am petrece prosternându-ne în faţa unei fotografii ar fi mult mai bine utilizat dacă ne-am pleca în faţa Divinităţii din noi. Atunci când privim o fotografie, ne canalizăm energia în afară şi reuşim doar să creăm un nou tipar energetic, o nouă obişnuinţă care persistă [în mod] dualist în această dimensiune. Atunci când ne prosternăm către interior prin practicarea kriyā-ei, distrugem toate acele tipare.

Regula 4: Gurul nu este un [anumit] om, ci este însăşi Divinitatea.

Divinitatea este în Sine, la fel este şi adevăratul Guru sau satguru al fiecărui aspirant. Nu trebuie acceptată concepţia falsă că gurul este [un aspect] exterior sau este un receptacul de forma unui om, bărbat sau femeie. Dacă acesta nu era [deja] un obicei [uzual] al tău, nu trebuie să te pleci în faţa nimănui, nici a vreunei imagini a unui aşa-numit guru. Este o distragere să idealizezi o formă materială. Mulţi au pretins că sunt satguru; cu toate acestea, nicio fiinţă individuală nu a putut deţine această funcţie şi foarte puţini dintre cei născuţi în lumea aceasta sunt, de fapt, în acord perfect cu adevăratul satguru, care este universal şi există în interiorul tuturor fiinţelor. Dacă discipolul oricărei fiinţe anume care pretinde că este satguru crede că a obţinut cumva dovada supranaturală că maestrul lui este satguru, atunci fii sigur că acel devot a confundat acţiunile Divinităţii cu acţiunile omului. Mulţi au fost amăgiţi de acest mod de înţelegere şi, cu siguranţă, mulţi adepţi vor continua să fie amăgiţi.

Anumite persoane s-au referit la Shyama Charan Lahiri ca la gurul lor. În India, profesorii sunt denumiţi în mod obişnuit guru. Lahiri a fost profesor şi, astfel, el a acceptat acest titlu. În acelaşi timp, el a criticat actele de obedienţă ale studenţilor săi (cum ar fi plecăciunile etc.), asociate, în mod normal, cu relaţia guru-discipol, învăţându-i că adevăratul Guru (satguru) se află în interior.

Deşi următoarea descriere poate părea în conflict cu Regula 4, printr-o cercetare amănunţită vom vedea că nu este aşa. Lahiri a vorbit despre maestrul său Babaji ca fiind însuşi Kṛṣṇa. Ulterior, el a scris că el însuşi este Kṛṣṇa. Motivul pentru această pretinsă contradicţie a fost că el s-a considerat atât pe sine, cât şi pe gurul său ca fiind una. La urma urmelor, acesta este un adevăr pentru noi toţi.

Toţi avem în interior un Guru - Sinele nostru Suprem - care este Dumnezeu şi este una cu tot [ceea ce este]. Singura diferenţă dintre noi şi maestru este că Lahiri şi-a acordat acţiunile cu satguru, devenind astfel un instrument pur al lui satguru.

Pentru Lahiri, Gurul este doar un aspect important al Divinităţii, o sursă interioară, care ne ajută să practicăm kriyā yoga sau să întreprindem orice altă căutare spirituală conştientă. Eu însumi mă refer adesea la acest aspect drept "principiul Gurului" sau "aspectul de Guru" al Fiinţei Supreme, pentru a face diferenţa în mod clar între acesta şi termenii, de obicei greşit înţeleşi, de Guru şi satguru.

Personal, de când mi-am reajustat concepţia despre Guru, evoluţia mea spirituală s-a accelerat. A şti că "forţa" [numită] Guru este întotdeauna prezentă, este, în general, liniştitor. Din păcate, mulţi fanatici din fosta mea organizaţie credeau că având această convingere, eu l-am trădat pe "adevăratul" nostru guru, omul care înfiinţase organizaţia. Totuşi, ei au uitat că el însuşi, un yoghin important, a remarcat:

"De ce mă numiţi guru? Nu ştiţi că numai Dumnezeu este Gurul?" (parafrază)

Regula 5: Înlocuieşte practicile nenecesare cu kriyā.

Tehnicile kriyā yoga sunt suficiente prin ele însele. Nu ai nevoie să cultivi devoţiunea prin oricare alte acte exterioare, precum slăvirea sau vizitarea altarelor. Iubirea şi devoţiunea adevărată se pot cultiva cu adevărat doar prin practica kriyā. Este mai degrabă o utilizare superioară a timpului, concentrându-ţi energia asupra dezvoltării conştiinţei permanente a Ochiului Spiritual sau a perfecţionării execuţiei unei tehnici kriyā. Trebuie să ne controlăm propriile tendinţe de a complica lucrurile în mod inutil.

Pentru a ilustra limitarea pe care o aduce cultivarea devoţiunii prin acte exterioare, voi întrebuinţa următoarea analogie: un om care adora fructele de papaya, negustând sau nici măcar văzând vreodată cum arată un mango, a auzit că era mai gustos decât papaya. Era atât de îmbătat de descrierile amănunţite şi poemele minunate făcute de aceia care pretindeau că au gustat mango, încât începu şi el să-l ridice în slavă. Începu chiar să compună propriile sale cântece despre gustul extraordinar şi aspectul fructelor de mango şi zilnic vorbea despre ele împreună cu prietenii. Chiar îşi imagina că gustase din mango, dar reflectând mai bine, nici nu putea să îşi amintească momentul în care l-a văzut efectiv, ca să nu mai vorbim de gustat. Ca să-şi demonstreze devotamentul faţă de mango, el a renunţat cu desăvârşire să mai mănânce papaya. Totuşi, după mulţi ani de devotament faţă de mango, într-un moment de slăbiciune, el a cumpărat un fruct de papaya şi l-a mâncat. S-a îndrăgostit din nou de papaya şi a uitat de mango. (Mango reprezintă [aici] Divinitatea, iar papaya, dorinţele materiale).

Aşa se întâmplă cu căutarea Divinităţii. În realitate, devoţiunea exterioară nu reuşeşte să clădească iubirea efectivă faţă de obiectul pe care cineva îl elogiază sau glorifică. Doar experienţa poate schimba fiinţa noastră pentru totdeauna şi poate aduce un devotament autentic şi constant. Numai unul dintr-un milion de yoghini este imun la această regulă şi totuşi reuşeşte să devină un Bhakti yogi autentic (cum sunt, de exemplu, cei care continuă adevărata devoţiune dintr-o viaţă anterioară).

În plus faţă de zădărnicia dezvoltării unei devoţiuni exterioare, Lahiri a comentat pe larg despre eficienţa majorităţii altor tehnici de meditaţie sau practici spirituale, adăugând că, exceptând realizarea "stării transcendentale kriyā", evoluţia spirituală semnificativă este aproape imposibilă. Mai mult, Lahiri a comparat acţiunile unui om lumesc cu cele ale unui om care intonează psalmi continuu: ambii sunt pierduţi într-o stare pe care el a denumit-o "prāṇa activă" (scopul final fiind, de fapt, "prāṇa statică").

De ce nu vedem, în schimb, viaţa ca pe un act constant de devotament? Ne stă în putere în orice moment, zi sau noapte, să facem pur şi simplu ofranda noastră ([de] prāṇa) lui Dumnezeu. Nu contează ce formă ia ea. În final, după cum spunea Lahiri, totul se referă la "restabilirea" energiei în sursa sa, a şaptea cakra (sahasrāra), şi astfel, la practica "non-acţiunii". Acesta este sensul autentic al libertăţii pe care o căutăm. Este eliberarea de povara noastră de a fi responsabili pentru tot. Lasă-l pe Dumnezeu, Cel infinit de inteligent, să preia aceată povară. Ceea ce vei constata, în mod miraculos, este că El face din ce în ce mai multe lucruri pentru tine, iar tu faci din ce în ce mai puţin, rămânând, în schimb, în stări de relaxare, de pace şi, în final, de extremă beatitudine.

Regula 6: Nu crea absolut nicio organizaţie pentru răspândirea învăţăturii kriyā yoga.

Organizaţiile necesită un volum imens de sprijin, ceea ce îi distrage pe practicanţi atât de mult încât nu mai pot să-şi mai acorde timpul necesar practicii kriyā. Unii au afirmat că însuşi Lahiri a încălcat această regulă; totuşi, ei se înşală. El a creat o organizaţie numai în scopul publicării comentariilor din Scripturi. Kriyā a fost întotdeauna predată individual de către maestru. El a interzis în mod specific crearea oricăror instituţii.

Despre organizaţii, el a scris:
"Fondarea organizaţiilor, misiunilor şi āśram-urilor nu sunt considerate sādhana; ea reprezintă, în schimb, o piedică pentru sādhana, obiectivul principal devenind extinderea ulterioară a organizaţiei."

De aceea, Lahiri a acordat mai multă importanţă practicii (sādhana) asiduă în retragere.

În concluzie, a găsi îndrumare despre tehnicile kriyā într-o carte bine documentată (precum aceasta) sau în discuţiile cu un expert kriyā recunoscut sunt instrumente suplimentare acceptate pentru a-ţi construi practica ta kriyā. Orice altceva este superfluu şi reprezintă o distragere, conform pedagogiei lui Lahiri. Unii motivează că kriyā ar trebui predată numai de un expert sau că iniţierea este necesară; cu toate acestea, în lumea de azi este greu de găsit un expert în kriyā, care poate preda corect conform sfaturilor lui Lahiri. Din păcate, majoritatea surselor s-au contaminat cu dezinformări care acordă mai multă importanţă profesorului decât tehnicilor în sine. Instructorul trebuie să facă asta; altfel, el nu poate aduna fonduri suficiente de la fiecare elev pentru a-şi susţine activitatea, chiar dacă o face cu preţul periclitării sādhana-ei elevului. Totuşi, experţii în kriyā sunt utili. Este indispensabil ca kriyā ta să fie verificată de un specialist, dacă ai destul noroc să găseşti unul documentat şi onest.

Regula 7: Practică kriyā în mod regulat şi corect.

Cheia succesului evoluţiei tale în kriyā constă în practicarea acesteia în mod regulat şi continuu, precum şi în eforturile tale sincere de a-ţi perfecţiona tehnicile. Punct. În acest scop, Lahiri a spus că tehnicile ar trebui practicate în mod izolat. Meditaţiile în grup nu au fost niciodată recomandate. Din motive practice, kriyā este prea zgomotoasă şi necesită un spaţiu prea amplu pentru a fi practicată într-un grup. În plus, timpul necesar organizării şi întâlnirii unui grup reprezintă o distragere în sine pentru practicarea kriyā. Chiar şi 20 de minute în fiecare zi de practică kriyā sunt suficiente pentru a obţine un progres formidabil. De ce să pierzi timpul călătorind?

De aceea, nu cădea pradă unei argumentaţii larg răspândite cum că este necesar a practica perioade mai lungi de timp. Meditaţia de grup implică, de obicei, mai multe ore de concentrare (dhāraṇā), o abordare pe care Lahiri nu a prescris-o niciodată. Este mai înţelept să te concentrezi câteva minute asupra kriyā-ei şi să-ţi petreci restul zilei participând la îndatoririle familiale decât să stai ore în şir şi să laşi mintea să hoinărească. Astfel, conform lui Lahiri, studenţii ar trebui să integreze rezultatele scurtelor lor practici cu un stil de viaţă onorabil. Dacă meditaţia ocupă prea mult din zi sau din seară, punem în pericol timpul care ar trebui investit în altă parte. Singura excepţie o face practicarea "excelentelor tehnici kriyā".

După ce ai atins nivelul acesta de pregătire, poţi să practici kriyā în loc să dormi şi astfel să te lipseşti de cele şase până la opt ore la care râvneşte corpul în mod normal [să doarmă]. Acest nivel a fost perfecţionat până şi de Lahiri în mulţi ani şi nu este de aşteptat ca cineva să-l obţină peste noapte.

Cum au fost predate iniţial tehnicile kriyā yoga.

Datorită complexităţii tehnicilor kriyā yoga, nu s-a intenţionat transmiterea întregului set către practicanţi (kriyāban). Lecţiile erau structurate în "capitole", cu perioade de timp, câteodată ani, între nivelurile de instruire. Multe şcoli dispută numărul de capitole şi tehnici pe care le-a utilizat Lahiri. Unii spun că învăţăturile lui au fost împărţite în doar patru niveluri, în timp ce alţii credeau că numărul lor este opt. Concluzia mea a fost că numărul de şapte niveluri este probabil cel mai apropiat de numărul de niveluri predat de fapt de maestru la momentul de maxim al perfecţionării sistemului său. Vom face referire la fiecare dintre niveluri într-un capitol sau, mai simplu, printr-un număr de ordine, de exemplu Kriyā 1, Kriyā 2, Kriyā 3 etc. (sau Prima Kriyā, A doua Kriyā, A treia Kriyā etc.).

Redenumirea tehnicilor de către mine

În comentariile lui Yogirāj, se fac referiri la tehnicile kriyā de început, precum şi la Ṭhokar, Gāyatrī şi OṀ-kāra kriyā; totuşi, nu se menţionează nimic în plus. Restul informaţiilor despre denumirile lor provin din diferitele şcoli de kriyā yoga. Am găsit destul de confuze numele alternative, de aceea le-am redenumit pentru a se conforma mai bine comentariilor şi, de asemenea, pentru a fi mai inteligibile din punctul de vedere al unui occidental. Denumirile alternative utilizate de alte şcoli kriyā sunt enumerate, în general, în fiecare secţiune. (...)

Să începem!

Întrucât "Kriyā este Adevărul", aşa cum afirmă Lahiri, poţi trece peste următoarea secţiune şi pur şi simplu să începi practica. Dacă vrei să îmi afli motivele pentru care am făcut tehnicile publice, te rog să citeşti În zorii unei noi ere. În orice caz, fie ca eforturile tale de a obţine beneficiile şi atinge scopurile kriyā yoga-ei să fie binecuvântate, indiferent de motivele tale personale [pentru care începi practica]. Adu-ţi aminte mereu că secretul practicii corecte a kriyā-ei nu constă în perfecţiunea execuţiei, ci în exersarea ei regulată fără a aştepta rezultatele, indiferent de ce obstacole poţi întâlni. Kriyā este un "ritual al respiraţiei", un limbaj al sufletului, cea mai pură formă de sacrificiu şi cea mai ştiinţifică şi sigură metodă de a dobândi contactul cu Divinitatea şi a evolua spiritual pe care o ai la dispoziţie. Dorinţa mea cea mai profundă este ca acest manual să te ghideze către atingerea ţelului suprem al tuturor religiilor adevărate: Starea Transcendentală, adevăratul tău sălaş.

John Rain. Prima misiune în Tokio

 

Barry Eisler
John Rain. Prima misiune în Tokio
Editura Meteor Press, 2020
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu

***
Prezentare

Cum ajunge legendar un asasin? În cazul lui John Rain, decisive au fost lecţiile de trădare, lupte şi iubire pe care le-a primit în 1972, în Tokio.

Cartea răspunde la multe întrebări despre John Rain. De unde şi cum şi-a dezvoltat gustul pentru jazz şi whiskyul de calitate? De ce a fost exilat atâta timp din Japonia? Cum şi-a dezvoltat abilităţile, dar şi regulile personale după care avea să-şi conducă toate joburile?

Este o carte care spune două poveşti. Una dintre ele este situaţia curentă în care Rain se confruntă cu yakuza, cu trădări politice, cu primul lui contract de asasin şi cu o tânără coreeană care-l va obseda tot restul vieţii. A doua poveste relatează evoluţia sa.

Orfan de ambii părinţi, Rain îşi încheie serviciul militar în Vietnam şi revine în Tokio, oraşul pe care-l părăsise la vârsta de opt ani. Angajat curier pentru CIA, el duce bani pentru mituirea politicienilor japonezi corupţi. Dar când una dintre livrările acelea se sfârşeşte în mod neaşteptat prin violenţă, Rain ajunge în vizorul unui clan yakuza care-i doreşte moartea. Pentru a scăpa, Rain va accepta primul său job din partea CIA, dar abia atunci situaţia va începe să se complice cu adevărat...

Fragment. Capitolul 1

Dacă există o lecţie pe care am învăţat-o de timpuriu în deceniile petrecute în activitatea mea este că cea mai importantă dintre trăsăturile ce deosebesc o ţintă dificilă de restul oamenilor este stăpânirea de sine. Da, trebuie să fii în stare să gândeşti ca oponentul tău, ceea ce-ţi va îngădui să detectezi ambuscada. Şi da, trebuie să fii în stare să întreprinzi acţiuni imediate şi violente în cazul în care - hopa! - capacitatea ta de a detecta ambuscada dă greş. Şi da, sentimentele reprezintă o slăbiciune. Însă fundamental pentru tot restul este stăpânirea de sine. Pentru că dacă nu-ţi controlezi propria persoană, atunci o va controla altcineva, cel mai probabil un inamic, iar în domeniul meu de activitate un inamic nu este cineva care doreşte promovarea la care râvneşti tu, sau care vrea să-ţi ocupe biroul din colţ, sau care vrea să te învingă pe terenul de tenis sau pe parcursul de golf, ori să se etaleze cu un automobil mai bun în faţa casei sale. În activitatea mea, un inamic este cineva decis să-ţi pună capăt vieţii şi care dispune probabil de mijloacele necesare pentru a trece la fapte.

Mai există însă şi o altă lecţie, a cărei învăţare a durat mai mult şi care, în cele din urmă, este mai importantă. Trebuie să accepţi ce ai făcut. Nu uciderile în sine. Dacă nu le-ai fi putut comite, atunci nici n-ai fi putut activa în domeniul ăsta. Nu ai fi fost capabil. Nu, eu mă refer la consecinţele uciderilor - pentru conştiinţa ta, pentru relaţiile tale, pentru viitorul tău, pentru viaţa ta. Dacă ai fi ştiut de la bun început ceea ce ai înţeles abia la sfârşit, ai fi făcut oare aceleaşi alegeri, ţi-ai fi asumat acelaşi riscuri, ai fi acceptat aceleaşi sacrificii? Nu. Nimeni n-ar fi făcut-o. Nu poţi aprecia greutatea poverii aceleia decât după ce ţi-ai asumat-o. Nu poţi înţelege ce înseamnă cu adevărat.

Dar în 1972, în Tokio, eu n-am ştiut nimic din toate astea. Mă bazam pe intuiţie, pe instincte şi pe reflexele tinereţii. Adevăratele abilităţi dure pe care să le folosesc împotriva ţintelor au sosit mai târziu. Iar dobândirea lor aproape că m-a omorât.

Pe atunci eram curier CIA şi făceam parte dintr-un program de tipul "cash pentru contracte", care a fost demascat în 1975. Căutaţi pe Google "scandalurile de mită Lockheed" şi puteţi afla totul despre el. De fapt, nu chiar totul. Ar fi răsuflat mult mai multe, dacă eu n-aş fi făcut parte din echipa de curăţenie. Nu trebuie să uitaţi că istoria pe care v-o prezintă cei aflaţi la putere exclude întotdeauna ce au reuşit ei să îngroape. Sau pe cine au reuşit să îngroape.

Ofiţerul meu de caz se numea Sean McGraw şi era un veteran arţăgos al Războiului din Coreea şi al operaţiunilor din Asia. "Creştinii În Acţiune", porecla CIA, aveau pe statul lor de plată câţiva politicieni japonezi, după cum îmi spusese o cunoştinţă din armată când mi-a dat numărul de telefon al lui McGraw, şi aceştia aveau nevoie de cineva cu figură de asiatic şi abilităţi de vorbire a japonezei, care să se ocupe de transferurile de cash. Eu tocmai revenisem în SUA din Vietnam, după ce părăsisem armata în dizgraţie, a cărei origine am fost în stare s-o înţeleg abia după nişte ani. Mama mea, jumătatea americană a părinţilor mei, tocmai murise, nu aveam fraţi sau surori, iar America mi se părea un cămin într-o măsură chiar mai mică decât la opt ani, când mama mă adusese aici după ce tatăl îmi fusese omorât în luptele de stradă care răvăşiseră Tokio în vara anului 1960. Nici despre Japonia nu puteam spune că o simţeam ca pe un cămin, dar ce alte perspective aveam? Indiferent dacă era vorba despre soartă, circumstanţe sau pur şi simplu ghinion, o asociere cu lumea secretă reprezenta calea mea de minimă rezistenţă.

Aspectele practice ale operaţiunii erau destul de simple. O dată pe săptămână, sau cam aşa, urma să iau de la McGraw o geantă ieftină de umăr. Uneori predarea se făcea într-un tren, alteori la o tarabă stradală tachigui - la care mâncai stând în picioare -, alteori, iar simbolismul respectiv nu i-a scăpat nici chiar personalităţii mele mai tinere, într-o toaletă publică. După aceea schimbam geanta plină pe care o duceam cu alta identică, dar goală, adusă de un curier din cealaltă tabără, un japonez de vârstă mijlocie, grăsuţ şi neobişnuit de vorbăreţ, pe nume Miyamoto, care se dădea în vânt după cravatele cu motive florale, exagerat de late şi ţipătoare, chiar şi după tragicele standarde vestimentare ale epocii. Doi intermediari, aşadar, protecţie suficientă pentru actorii principali. La început n-am ştiut bine nici măcar care erau actorii principali. Eram vag curios - la urma urmelor, abia împlinisem douăzeci de ani şi încă nu înţelegeam că un corolar al expresiei "cunoaşterea înseamnă putere" este "cunoaşterea poate fi periculoasă" -, dar nu dispuneam de nicio modalitate reală prin care să aflu. Mă uitasem de destule ori în geantă ca să ştiu că întotdeauna conţinea cincizeci de mii de dolari cash. Totuşi alegerea valutei nu oferea niciun indiciu cu privire la provenienţa banilor sau a destinaţiei lor. Yenul era jalnic de slab, euro abia fusese conceput la Bruxelles şi era încă departe de născare şi, cu toate că Nixon anulase convertibilitatea dolarului în aur, verzişorii continuau să fie moneda forte mondială, acceptată fără întrebări de la New York până la Riad şi Tombouctou.

Eram naiv, totuşi nu eram prost. Ştiam că oricine avea braţe şi picioare funcţionale putea fi curier. Aşa că înţelegeam că nu eram plătit doar pentru a transporta şi a înmâna o geantă. Eram plătit pentru ca, la o adică, să joc rolul de ţap ispăşitor, dacă s-ar fi ajuns la aşa ceva. Pentru mine, şmecheria era să mă asigur că nu se va ajunge. Şi exact acolo am dat-o în bară.

Tocmai terminasem schimbul cu Miyamoto în parcul Ueno, aflat în Shitamachi, în vechiul Tokio, rămăşiţele robuste ale oraşului ce supravieţuiseră atât marelui cutremur din Kantō în 1923, cât şi bombelor incendiare americane care i-au urmat după mai bine de douăzeci de ani. Chiar şi pe atunci oraşul era imens - populaţia era de peste unsprezece milioane seara, la care se adăugau alte două milioane ce umpleau străzile, trenurile şi clădirile de birouri în timpul zilei, păduri de neoane pâlpâitoare în districtele de divertisment Ikebukuro, Shibuya şi Shinjuku, autostrăzi supraterane murdare de funingine pe multe niveluri ce disecau cartiere şi adumbreau trotuare; peste tot, o cacofonie de motoare de camioane, comerţ şi activităţi de construcţii. Războiul, aflat doar la o generaţie distanţă, continua să se agaţe de conştiinţa ţării ca un coşmar din care cetăţenii săi se treziseră abia recent, iar energia oraşului nu era concentrată atât de mult spre atingerea prosperităţii, cât mai degrabă spre îndepărtarea rapidă de ororile şi pierderile din trecutul recent şi dobândirea speranţei a şi progresului prezent.

Hoinăream printre tarabele stradale înşiruite pe Ameyoko, prescurtarea de la Ameya-Yokochō, "Aleea Acadelelor", numită aşa deoarece primele prăvălii din zonă fuseseră ameya, adică bombonerii. Faptul că porecla continuase să funcţioneze pentru "Aleea Americană" după război, când artera devenise o piaţă neagră importantă pentru bunuri americane, era o simplă întâmplare. În tot cazul, tarabele ei, cele mai multe înghesuite între clădiri înguste pe o parte şi matahala monstruoasă a liniilor feroviare supraterane JR pe partea opusă, ofereau de toate, de la mirodenii, alimente deshidratate şi peşte proaspăt, la îmbrăcăminte, articole de bricolaj şi bunuri sportive, şi până la tot felul de aparate electronice - majoritatea ieftine, atrăgând mulţimi de dimineaţa până seara.

Era o după-amiază tipică de vară în Tokio, ceea ce însemna apăsător de fierbinte, umedă şi poluată, iar aerul era încărcat cu aromele de yakitori^[i] şi takoyaki^[ii] şi alte delicatese stradale de pe Ameyoko. Vânzătorii îşi ţineau palmele de o parte şi de cealaltă a gurii şi strigau - Hai dozo! Hai, irasshai! - de pe ambele trotuare, peste zgomotele traficului de camioane din vecinătate şi ale ocazionalelor garnituri feroviare, gesticulând spre cumpărătorii care erau purtaţi de fluxul pietonal lent, înmânând mostre, ademenind clienţii din şuvoiul neîntrerupt şi în continuă alunecare. Am cumpărat un pahar cu suc de pepene cu gheaţă de la un oyaji cu ochi urduroşi, care părea să-şi aibă taraba cu fructe din vremea când oraşul se numise Edo. Tăcut şi cu un surâs ştirb, mi-a luat cei zece yeni şi eu mi-am reluat colindatul, sorbind recunoscător, cu transpiraţia prelingându-mi-se pe spinare, sub apăsarea uşoară a genţii goale pe care o luasem de la Miyamoto. Prelatele cu rol de copertine, întinse la întâmplare de o parte şi de cealaltă a străzii, păreau mai degrabă să amplifice decât să diminueze arşiţa după-amiezii.

În ziua aceea nu aveam niciun scop anume de a mă găsi aici; după întâlnirea cu Miyamoto, pornisem pur şi simplu la întâmplare pe jos şi pierdeam vremea înainte de a mă îndrepta spre Kodokan, unde mă antrenam la judo. Eram începător în sportul acela, dar îmi plăcea. Se clădea peste abilităţile de lupte pe care le dobândisem în liceu, adăugând aruncări la doborâri, şi blocări de braţe sau strangulări la fixările la podea. Mă antrenam zilnic câteva ore, întrucât cerinţele jobului meu erau simple şi programul flexibil, iar în numai trei luni ajunsesem la fel de bun ca orice shodan nou din sală. În mod oficial nu aveam însă voie să susţin examenul pentru centura neagră decât după un antrenament acolo timp de un an, iar restricţia aceea, pe care o consideram prostească şi nedreaptă, nu făcea decât să mă îmboldească să mă antrenez şi mai susţinut, pentru a-mi putea învinge "superiorii" şi a le demonstra cât de mult se înşelaseră de fapt.

Mă amuză când mă gândesc cât de importante mi se păreau pe atunci asemenea lucruri. Să le dovedesc că oamenii se înşelaseră. Să lupt împotriva prostiei. Să-mi doresc recunoaştere oficială. Am avut nevoie de mult timp până am învăţat că nu are niciun sens să le dovedeşti oamenilor că se înşelaseră, că lupta împotriva prostiei este inutilă şi că recunoaşterea oficială îi împiedică pe alţii să te subestimeze... şi astfel nu poţi să mai beneficiezi de surpriză şi de alte avantaje tactice.

Am cotit la stânga pe sub calea ferată aeriană tocmai când un tren JR a trecut pe deasupra, vuietul lui făcând să zăngăne ferestrele magazinelor şi acoperind vacarmul mulţimii. În câteva secunde, a dispărut. Mulţimea era mai rarefiată aici, iar saloanele de pachinko^[iii] şi prăvăliile cu ramen^[iv] şi alte astfel de atracţii de interior erau mai numeroase decât tarabele stradale. Am trecut pe lângă un magazin de cuţite şi am încetinit ca să examinez oferta etalată în vitrină.

Cineva m-a izbit în umăr suficient de violent ca să vărs ce-mi mai rămăsese din sucul de pepene. Am ridicat ochii. Un chinpira, un derbedeu yakuza de nivel inferior, sau aspirant la yakuza, se încrunta la mine, iar mânecile suflecate ale tricoului său negru dezveleau muşchii unui halterofil.
- Oi, a mârâit el, koryaa, doko mite aruitonen, kono bokega! "Băi, idiotule, uită-te pe unde mergi!"

Dacă un episod similar ar avea loc azi, mi-aş cere scuze, indiferent a cui fusese vina, şi în acelaşi timp m-aş retrage un pas, întorcându-mi uşor corpul într-o parte, astfel ca să-mi reduc profilul de ţintă, şi aş ridica mâinile cu palmele înainte într-un gest aparent împăciuitor, dar în realitate tactic. Aş transmite prin tonul vocii mele, prin postura corpului şi prin atitudine că agresorul avea de fapt noroc că eram rezonabil, iar în acelaşi timp nu l-aş provoca pe el, nu l-aş insulta şi nu m-aş comporta ostil, ci aş oferi doar respect aparent şi o oportunitate de a trece mai departe fără a-i fi afectată reputaţia. Aş face toate astea, dar în acelaşi timp aş fi extrem de atent la tot ce se întâmplă la periferia acţiunii şi n-aş porni niciodată de la ipoteza că agresorul era singur. Dacă el s-ar dovedi prea prost pentru a înţelege indiciile mele, voi acţiona brusc şi decisiv - fără avertismente, fără abordări de posturi, fără escaladare treptată. Şi aş părăsi scena imediat după ce ameninţarea a fost neutralizată, ţinând capul plecat şi evitând privirile martorilor potenţiali.

Dar asta ar fi în ziua de zi. Pe atunci, eram proaspăt revenit de pe front, intoxicat de testosteron şi plin de resentimente incipiente faţă de lume. După cele ce văzusem şi făcusem, supravieţuind, nu acceptam să fiu abuzat de nimeni, cu atât mai puţin de un golan de pe stradă, care credea că mă putea intimida.

De aceea, în loc să recurg la o acţiune înţeleaptă, am făcut un pas spre el şi am spus:
- Urusei na, omae koso kiotsukero yo!

Ceea ce, în traducere aproximativă, înseamnă "Du-te-n mă-ta, lăbarule!".

Ochii lui chinpira s-au îngustat şi nările i s-au dilatat.
- Oi! a răcnit el.

Am crezut că zbierase la mine, dar apoi am văzut mişcare în spatele lui, la intrarea în salonul de pachinko; erau doi amici, la fel îmbrăcaţi, la fel de musculoşi, care acum mă priveau cu intenţii pline de răutate.

Trei contra unuia, şi fiecare dintre ei era mai voinic ca mine. Primul a ridicat braţul drept şi a început să mă împungă cu un deget în piept. Aparent, credea că va fi doar o încăierare sau, încă şi mai bine, o simplă bătaie pe care să mi-o administreze. Eu însă intrasem deja în modul de luptă.

Pe atunci memoria muşchilor îmi era clădită pe lupte, nu pe judo. Cu braţul stâng i-am parat braţul drept ce pornise spre mine, l-am prins cu mâna dreaptă de sub triceps, i-am rotit mâna pe lângă mine, şi mai departe, şi simultan am lunecat în spatele lui - o tragere cu ocolire, un procedeu pe care-l alegeam cu prioritate pe saltea în liceu. El a încercat să se rotească, dar i-am lipit braţul drept de corp şi i-am cuprins cu mâinile talia, urmându-i mişcarea, astfel că am ajuns cu feţele spre amicii săi, care se apropiau acum de la numai câţiva metri depărtare.

Ce am făcut în continuare a fost pur şi simplu un reflex stupid. M-am ghemuit, coborându-mi şoldurile, m-am băgat sub el şi apoi am explodat în sus şi m-am arcuit pe spate în supleu, alt procedeu din lupte care-mi fusese de mult folos în competiţiile dintre adolescenţi. Corpul lui chinpira a zburat peste mine ca ultimul vagonet dintr-un montagne russe deraiat, cu un braţ încă lipit de corp şi celălalt fluturând disperat. Cu coada ochiului am văzut lumea răsturnându-se, solul apropiindu-se, după care a urmat şocul care mi s-a transmis prin braţe, când ceafa lui chinpira a izbit sec pavajul. Am auzit cum craniul i-a crăpat în urma impactului, apoi, peste numai o clipă, alt trosnet - genunchii lui s-au izbit de beton, deoarece picioarele continuaseră să accelereze peste ţeasta distrusă şi mai departe.

M-am rostogolit pe o parte şi m-am sculat rapid, exact când cei doi au ajuns la mine. Poate că aş fi putut scăpa cu fuga, dar doboară-şi-fugi nu făcea încă parte din trusa mea de instrumente de luptă corp la corp. Stilul de atunci era ofensiva permanentă. De aceea m-am apropiat de cel din dreapta mea, un golan cu aspect dur, urât ca un gargui, am încasat un pumn în pomete, dar m-am dus drept spre ochii lui. Celălalt chinpira s-a întins spre mine, mi-a prins geanta de pe umăr şi m-a tras spre înapoi odată cu ea. M-am răsucit către el, am strecurat braţul între cureaua genţii şi corp şi m-am aplecat în faţă. Geanta s-a desprins şi el s-a clătinat, pierzându-şi echilibrul. Garguiul mi-a sărit pe spinare. Am încercat să-l răstorn, dar m-am dezechilibrat. Am căzut amândoi, însă în timpul căderii m-am întors şi am izbutit să-i plasez un cot în coaste, aşa că el a încasat majoritatea impactului. M-am străduit să mă sui peste el, neavând încă destulă experienţă ca să cunosc importanţa de a te îndepărta rapid când există, sau pot exista, mai mulţi atacatori, apoi l-am prins de cap şi mi-am afundat degetele mari în găvanele ochilor lui. A urlat şi s-a zbătut, iar eu am răcnit la rândul meu, o maşinărie de distrugere, strângând mai tare, străduindu-mă să-mi împing degetele prin ochii lui, până în creier. Apoi tovarăşul i-a revenit, lovindu-mă cu pumnii - am avut noroc că n-avea un cuţit sau chiar o ţeavă - şi i-am dat drumul garguiului, ca să-mi îndrept atenţia asupra problemei stringente. Indiferent ce anume o fi zărit în expresia mea, a decis că nu dorea să mai insiste. S-a întors şi a luat-o la fugă. Aproape că am pornit după el, comutarea de luptă fiind mult mai uşor de pornit decât de stopat, dar, cumva, m-am oprit. Am privit în jur. Mai mulţi oameni se strânseseră în cerc în jurul nostru, într-o tăcere rău-prevestitoare pe fundalul sonor din Ueno. Primul chinpira zăcea nemişcat; al doilea se zvârcolea pe trotuar, ţinându-se cu mâinile de faţă şi urlând. "Drace!" Instinctiv, am plecat privirea şi mi-am croit drum printre spectatori.

Am revenit în mulţimile din Ameyoko, am mai zăbovit câteva minute, timp în care am verificat discret dacă nu eram urmărit, apoi m-am îndreptat spre staţia Okachimachi, unde am suit într-un tren JR. Inima îmi bubuia, mâinile îmi tremurau şi mă simţeam ca şi cum aş fi părut vinovat de ceva. Totuşi niciunul dintre pasagerii de după-amiază ai trenului, în majoritate elevi în uniforme şi câţiva pensionari care transpirau în cămăşile lor cu mâneci lungi, nu a părut să mă bage prea mult în seamă.

Am coborât în staţia Tokio şi m-am îndreptat spre stradă. Nici măcar nu m-am gândit că cineva ar fi putut încerca să mă urmărească şi am avut noroc că n-a făcut-o nimeni; voiam doar să mă îndepărtez cât mai mult de locul incidentului. Odată ajuns afară, am început să mă gândesc.

Cât de rău o încurcasem? Nu eram sigur. Mi-am dat seama însă că nu abordasem situaţia aşa cum s-ar fi cuvenit. Eu nu eram un civil şi nu-mi puteam permite să-mi asum aceleaşi riscuri ori să mă las pradă impulsurilor unui civil. Da, făcusem deja schimbul de genţi când se întâmplase totul, însă continuam să particip la o operaţiune sub acoperire şi trebuia să accept disciplina aferentă. Eu nu puteam fi discret numai când "era important". Trebuia să-mi amintesc, trebuia să ştiu, că întotdeauna era important.

În regulă, fusese o lecţie bună. Dar ce mă costase s-o învăţ? Poate... nu prea mult. Cu niţel noroc, cel pe care-l doborâsem cu supleul avea să scape teafăr. Dar chiar dacă îl omorâsem - şi ştiam că asta era posibil după sunetul care se auzise când capul lui izbise pavajul -, cum ar fi putut cineva să mă asocieze cu moartea aceea? Fusese o întâlnire întâmplătoare într-un loc oarecare. Chiar dacă poliţia ar fi vrut să ancheteze moartea unui bătăuş de stradă, şi probabil că n-ar fi vrut, martorii n-ar fi fost de mare ajutor. Tot ce le rămăsese de la mine era o geantă, care era pesemne un model pe atât de anonim şi de larg răspândit pe cât reuşise Agenţia să procure. Poate că avea amprentele mele, dar oare chinpira care fugise cu ea avea s-o predea poliţiei? Mai degrabă o şi aruncase deja. Şi chiar dacă ar fi predat-o poliţiei, şi chiar dacă ei ar fi putut să preleve amprentele, aveau cum să mă identifice pe baza lor? Nu. N-ar fi putut-o face. Eram scutit de griji.

Totuşi, geanta... Ceva legat de geantă nu-mi dădea pace. Şi atunci mi-am dat seama.

Existau trei genţi, toate identice. Potrivit procedurii, eu luam o geantă plină de la McGraw şi-i dădeam lui o geantă goală. După aceea repetam operaţiunea cu Miyamoto, dar invers. Cineva avea mereu o geantă goală pe care s-o dea în schimbul uneia pline. Aşa că eu trebuia să am o geantă pentru următoarea mea întâlnire cu McGraw.

Perfect! Nu era cine ştie chestie. Îi puteam spune pur şi simplu lui McGraw că pierdusem geanta goală.

Dar nu, aşa ceva n-ar fi mers. Dacă fusesem atât de neglijent încât să pierd geanta când era goală, puteam fi la fel de neglijent încât s-o pierd când era plină. Nu doream să las impresia că o dădusem în bară, deşi pe moment definiţia aceea părea al naibii de exactă. Îmi plăcea jobul ăsta şi aveam nevoie de bani. Unde altundeva m-aş fi putut duce? Pe atunci nu exista o industrie de contractori pentru veteranii operaţiunilor speciale. Eu tocmai fusesem dat afară din armată şi ştiam că deasupra capului meu atârna un nor. Printr-un noroc mă alesesem cu un job frumuşel, unul dintre puţinele de felul acela, şi nu doream să-l periclitez.

Bun, în cazul ăsta puteam să cumpăr pur şi simplu o geantă nouă. Nimeni nu ar fi observat diferenţa.

Brusc mi-am dat seama că nu-mi puteam reaminti cum arăta geanta cu exactitate. Era neagră şi făcută din piele... sau era din vinilin? De fapt, n-o privisem chiar aşa de atent. Era largă de vreo cinci centimetri şi se închidea în partea de sus cu un fermoar... un fermoar de alamă. Oricum, avea culoarea alamei.

"La naiba!" M-am întors în staţie şi am intrat în câteva magazine. Existau numeroase modele asemănătoare genţii pe care o foloseam noi pentru schimburi, dar nu vedeam una despre care să fiu sigur că era identică.

Am ieşit din nou, simţindu-mă frustrat şi furios pe propria mea persoană. În junglă învăţasem să fiu extrem de atent la împrejurimi. La sunete şi mirosuri. La forme şi umbre. O ramură ruptă, nişte fire de iarbă culcate. Cântecele păsărilor sau absenţa lor. Totul însemna ceva şi adesea asta era deosebirea dintre viaţă şi moarte. Şi trebuia să înveţi să zăreşti tiparele în avans, fiindcă atunci când un duşman tăcut încearcă să te ucidă, de obicei nu capeţi o a doua şansă.

Am înţeles fulgerător că asta era la fel de adevărat şi în mediile urbane, doar că eu fusesem prea idiot ca să-mi dau seama. Oraşele aveau propriile lor ritmuri, propriile lor tipare, propriile lor detalii care erau importante. Trebuia să învăţ să fiu atent la ele. Trebuia să mă autoeduc.

Perfect, mai deprinsesem o lecţie bună. Totuşi, cum trebuia să procedez în cazul de faţă?

Vedeam doar două opţiuni. Puteam să cumpăr o geantă şi, dacă McGraw sesiza o discrepanţă, să-i spun pur şi simplu că era cea pe care mi-o dăduse Miyamoto... după care să sper că el nu dispunea de nicio modalitate bună de a verifica. Ba chiar puteam să cumpăr trei genţi şi să le înlocuiesc una câte una, până când toate genţile utilizate redeveneau identice.

Însă dacă McGraw observa ceva în neregulă, ar fi fost mult mai rău decât dacă aş fi dat-o-n bară. Aş fi părut şi necinstit. Pentru asta era posibil ca ei să întrerupă colaborarea cu mine. Dar nu ştiam ce s-ar fi putut întâmpla dacă mă prindeau că minţisem pentru a încerca să-mi acopăr fapta. Ştiam totuşi că întreruperea colaborării putea fi răul cel mai mic.

În felul acela eram redus la o singură opţiune reală. Să iau legătura cu McGraw şi să-i explic. N-ar fi fost mare chestie, nu? De fapt nu făcusem nimic rău. Cel puţin, nimic care să fi fost din vina mea. Vreau să spun, ce aveau să facă - să m-omoare?

---

[i] Frigărui pregătite cu carne de pui (n.red.).

[ii] Găluşte din aluat, coapte şi umplute de obicei cu bucăţele de caracatiţă şi servite cu un sos (n.red.).

[iii] Joc mecanic interactiv, foarte popular în Japonia (n.red.).

[iv] Unul dintre preparatele tradiţionale japoneze, constând în principal dintr-o supă de carne sau peşte cu tăiţei şi fiind pregătit în numeroase variante, care diferă de la o regiune la alta (n.red.).

ANANSI. World Fiction, noua colecţie de literatură universală de la Editura Pandora M

 

septembrie 2020

Începând din luna octombrie 2020, o nouă colecţie de traduceri din literatura universală îi aşteaptă pe cititori în librăriile fizice şi online din întreaga ţară. Este vorba despre ANANSI. World Fiction, un proiect iniţiat de Editura Pandora M, parte a Grupului Editorial TREI, şi coordonat de Bogdan-Alexandru Stănescu, scriitor şi unul dintre cei mai apreciaţi editori români, cu o bogată experienţă, de peste 15 ani, în sfera traducerilor din literatura universală.

Noua colecţie, aşezată sub semnul lui Anansi, zeul african al poveştilor, include cinci serii: Anansi. Contemporan -dedicată literaturii actuale, Anansi. Clasic - un spaţiu al clasicilor secolului XX, Anansi. Mentor - ce reuneşte eseuri literare, Anansi. Ego - seria dedicată memorialisticii şi Anansi. Blues - seria poeziei.

"De ce o nouă colecţie de literatură universală? E o întrebare adecvată în legătură cu o piaţă de carte în care traducerile predomină, iar cele de beletristică fac legea. S-ar putea spune că orice nouă iniţiativă în acest domeniu este osândită la eşec, însă o analiză atentă a profilului acestor traduceri arată că ele acoperă - ca să nu zic că abia zgârie - doar suprafaţa literaturilor care exportă. Sunt traduse premiile şi mai puţin cărţile nominalizate, sunt traduse cărţile care se menţin onorabil într-un top al vânzărilor, nu şi cele care devin încet-încet de referinţă, sunt traduse, în proporţie covârşitoare, produsele culturii anglo-saxone, ignorând faptul că şi în ţările învecinate nouă se scrie literatură de foarte bună calitate. O astfel de analiză ne-a condus la schiţarea unei noi colecţii, care-şi propune să fie un spaţiu în care să se regăsească toate acele cărţi pe care le căutăm pe piaţa noastră de carte, dar nu le găsim.

Mai rămâne întrebarea «De ce Anansi?»... Pentru că facem parte din Grupul Editorial Trei, o să vă dau răspunsul cel mai adecvat profilului nostru: pentru că aşa ni s-a arătat într-un vis, pentru că am vrut să rămânem în zona mitologiei şi, în fine, pentru că Anansi e un zeu jucăuş şi înţelept, aşa cum ne propunem să fie această colecţie", a mărturisit Bogdan-Alexandru Stănescu.

Colecţia debutează cu şase titluri, semnate de nume de primă mărime ale scenei literare internaţionale. Copertele colecţiei şi layoutul sunt realizate de artistul vizual Andrei Gamarţ. Fragmente din toate aceste volume vor putea fi citite pe LiterNet în săptămânile următoare.

Viaţa mincinoasă a adulţilor - Prima carte scrisă de Elena Ferrante după Tetralogia Napolitană (fragment aici)
Elena Ferrante este una dintre prozatoarele contemporane cele mai puternice, o stilistă desăvârşită, cu o intuiţie artistică ieşită din comun, o autoare extrem de iubită şi de cititorii din România. Viaţa mincinoasă a adulţilor, prima sa carte scrisă după Tetralogia Napolitană, este cu siguranţă una dintre cele mai aşteptate apariţii editoriale ale acestei toamne de către cititorii din întreaga lume. Romanul spune povestea Giovannei, a cărei lume se prăbuşeşte când îşi aude tatăl spunând că faţa ei îşi pierde drăgălăşenia şi începe să semene cu cea a dispreţuitei mătuşi Vittoria. Viaţa ei devine o căutare chinuitoare a oglinzii în care să se poată vedea cu adevărat. Giovanna se caută pe sine în două oraşe înrudite ce se urăsc reciproc: un Napoli al înălţimilor şi al rafinamentului şi acelaşi oraş, dar al adâncurilor, un loc al excesului şi al vulgarităţii. Fata se mişcă între cele două realităţi înainte şi înapoi, fără a găsi răspunsuri sau o cale de a se salva, ajungând, în schimb, la o maturizare pe care nu a dorit-o şi care nu e nici pe departe atât de frumoasă pe cât crezuse. Ediţia în limba română a cărţii apare în traducerea Ceraselei Barbone.

Nu voi mai vedea lumea niciodată - Memoriile scrise în închisoare de Ahmet Altan, unul dintre cei mai citiţi prozatori turci şi un jurnalist redutabil
Nu voi mai vedea lumea niciodată, volumul de memorii scrise în tenebrele închisorii de Ahmet Altan, unul dintre cei mai citiţi prozatori turci şi un jurnalist redutabil, apare de asemenea în traducere în colecţia ANANSI. World Fiction. Conştient că atâta vreme cât regimul Erdoğan se va afla la putere el nu va mai vedea lumea cu ochii unui om liber, Ahmet Altan îşi află libertatea în scris, în citit şi în adâncurile memoriei. Această bijuterie scoasă din genunile tiraniei este un adevărat credo ce demonstrează că în carceră se află trupul, dar că adevărata libertate nu-i poate fi confiscată niciodată unui scriitor: imaginaţia şi cuvintele au puterea de a dărâma zidurile cele mai groase. Ediţia în limba română poartă semnătura lui Andrei Covaciu.
Sper că oricine ştie să citească, indiferent de orientarea sa politică, va pune mâna pe această carte în care Ahmet Altan îşi înfruntă încarcerarea. Regimurile totalitare speră că, dacă întemniţează scriitorii, îi şi amuţesc. Vor da întotdeauna greş. - Neil Gaiman

Bine ai venit în America! - Linda Boström Knausgård, scriitoare suedeză tradusă în premieră în limba română
Una dintre surprizele de debut ale colecţiei ANANSI. World Fiction o reprezintă scriitoarea suedeză Linda Boström Knausgård, un nume aflat în plină ascensiune. Cartea cu care apare în traducere în premieră în limba română este Bine ai venit în America!, descrisă de critici drept "o proză intensă, obsedantă, ce evocă disperarea rece a unui film de Bergman" (Kirkus Reviews). Romanul, apărut în traducerea Roxanei Dreve, a fost recompensat în 2016 cu prestigiosul Premiu August. Naratoarea este o fetiţă care refuză să mai vorbească. Înfăşurată în întuneric, tăcere şi singurătate, ea se retrage din faţa vieţii. Fratele ei mai mare trăieşte închis în camera lui, de unde refuză să iasă. Tatăl lor a murit, însă apare de-a lungul cărţii în amintiri şi în viziunile fetei. Mama, o actriţă frumoasă, îşi vede de viaţa ei, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pe toţi aceştia, chiar şi pe tatăl reconstruit din amintiri, îi uneşte o dorinţă neexprimată de a fi împreună, într-o stranie comuniune.

Autobiografia - Îndrăgitul scriitor portughez José Luís Peixoto, cu un roman inspirat din relaţia sa cu laureatul Nobelului pentru literatură, José Saramago
Din opera lui José Luís Peixoto, pe care José Saramago îl numea "una dintre revelaţiile cele mai surprinzătoare ale literaturii portugheze", în colecţia ANANSI. World Fiction apare, în traducerea Siminei Popa, romanul Autobiografia.
În Lisabona anilor '90, drumul unui tânăr scriitor aflat în plină criză existenţială - similară celei pe care a trăit-o Peixoto însuşi - se intersectează cu cel al unui mare scriitor mai vârstnic: José Saramago. Din relaţia celor doi se naşte această poveste, în care graniţele dintre ficţiune şi autobiografie se diluează până la dispariţie. José Luís Peixoto explorează în acest joc de oglinzi absolut unic creaţia literară şi frontiera translucidă dintre viaţă şi literatură. În acelaşi timp, îşi sondează propriile obsesii într-o proză plină de detalii şi de lirism, care a marcat literatura contemporană portugheză.

Dora şi Minotaurul - Slavenka Drakulić, una dintre cele mai puternice voci din spaţiul ex-iugoslav, şi romanul său care porneşte de la relaţia fotografei Dora Maar cu Pablo Picasso
Scriitoarea croată Slavenka Drakulić, supranumită "Simone de Beauvoir a Europei de Est", una dintre cele mai puternice voci din spaţiul ex-iugoslav, apare şi ea în colecţia ANANSI. World Fiction, cu un roman tradus în premieră în limba română: Dora şi Minotaurul.
Celebra fotografă suprarealistă Dora Maar, pe numele ei real Henriette Theodora Markovitch, a murit în 1997. Printre însemnările făcute în limba franceză, în apartamentul său a fost găsit şi un carnet scris în croată, limba tatălui, pe care o vorbea perfect. Viaţa Dorei alături de Picasso, aşa cum reiese din însemnări, şi consecinţele traumatizante pe care le-a avut despărţirea lor asupra ei dezvăluie relaţia tumultuoasă a două personalităţi creatoare, dintre care una este zdrobitor de dominatoare. Cartea apare în traducerea Octaviei Nedelcu.

Jurnalul unui librar - Jurnalul celui mai cunoscut librar independent din Scoţia, o perspectivă asupra relaţiei dintre micii proprietari de afaceri din lumea cărţii şi giganţi precum Amazon
Cu siguranţă, una dintre cele mai simpatice apariţii din lista cărţilor cu care debutează colecţia ANANSI. World Fiction este volumul de memorii al lui Shaun Bythell, cel mai cunoscut librar independent din Scoţia: Jurnalul unui librar (traducere de Mihaela Buruiană).
Când Bythell, orgoliosul patron al celui mai mare magazin de cărţi vechi din Scoţia şi-a înfiinţat, în 2010, pagina de Facebook, a hotărât, în mod premeditat, să se concentreze asupra comportamentului clienţilor. Acest jurnal, ţinut timp de un an, nu face altceva, ba chiar mai aduce şi alte personaje pitoreşti în colimatorul autorului. Deşi este foarte amuzantă, cartea conţine şi un miez mai mult decât serios: este o scrisoare furibundă din linia întâi a luptei dintre proprietarii micilor afaceri cu cărţi şi giganţi precum Amazon.

Pe lista autorilor care urmează să apară în următoarele luni în cadrul colecţiei ANANSI. World Fiction se află nume precum Paul Auster, Martin Amis, Manuel Vilas, William S. Burroughs sau Robert Graves. De asemenea, două romane recompensate recent cu premii importante - Hamnet de Maggie O'Farrell (Women's Prize for Fiction) şi The Discomfort of Evening de Marieke Lucas Rijneveld (Man Booker International) - se află deja în pregătire în colecţia ANANSI. World Fiction.

*
Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979) este scriitor şi editor, cu o bogată experienţă în sfera traducerilor din literatura universală. Timp de 15 ani, din 2005 pînă în 2019, a fost director editorial Polirom, coordonatorul colecţiei "Biblioteca Polirom". De-a lungul anilor, a participat la cele mai importante stagii de pregătire din lumea publishing-ului din cadrul târgurilor de carte la Frankfurt, Londra, Ierusalim, Istanbul, Guadalajara, Buenos Aires sau Amsterdam. În 2006, a câştigat premiul secţiunii de retorică a "Young Publisher of the Year", o competiţie internaţională desfăşurată la Londra şi organizată de British Council. În 2018, a fost invitat să susţină o conferinţă în cadrul celui mai important târg de carte din lume, Frankfurter Buchmesse.
Bogdan-Alexandru Stănescu s-a alăturat echipei Grupului Editorial TREI la începutul lui 2020. În prezent, este director editorial Pandora M, coordonatorul colecţiei ANANSI. World Fiction.

(foto: Bogdan-Alexandru Stănescu by Anto Magzan)

Viaţa mincinoasă a adulţilor

 

Elena Ferrante
Viaţa mincinoasă a adulţilor
Editura Pandora M, 2020
traducere din italiană de Cerasela Barbone
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordinator Bogdan-Alexandru Stănescu

***
Intro

Lumea interioară a Giovannei se prăbuşeşte când îşi aude tatăl spunând că faţa ei îşi pierde drăgălăşenia şi începe să semene cu cea a dispreţuitei mătuşi Vittoria. Viaţa ei devine o căutare chinuitoare a oglinzii în care să se poată vedea cu adevărat. Giovanna se caută pe sine în două oraşe înrudite ce se urăsc reciproc: oraşul Napoli al înălţimilor şi al rafinamentului şi acelaşi oraş, dar al adâncurilor, un loc al excesului şi al vulgarităţii. Fata se mişcă între cele două realităţi înainte şi înapoi, fără a găsi răspunsuri sau o cale de a se salva, ajungând în schimb la o maturizare pe care nu a dorit-o şi care nu e nici pe departe atât de frumoasă pe cât a crezut ea.

"Fără nicio îndoială, acest roman reprezintă evenimentul editorial al anului." (Elle)

"Am crescut într-o lume în care părea normal ca bărbaţii (taţi, fraţi, iubiţi) să aibă dreptul să te lovească pentru a te corija, să te educe ca femeie, în fine, pentru că-ţi voiau binele... Puterea masculină, fie că e exercitată în mod grosolan, fie politicos, vrea să ne subordoneze în continuare. Prea multe femei sunt umilite în fiecare zi, şi nu doar în plan simbolic." (Elena Ferrante)

"Fanii Tetralogiei Napolitane vor regăsi şi în acest roman temele la care Ferrante se întoarce obsesiv: tensiunile dintre clasele sociale, suprapunerea frumuseţii şi a vulgarităţii, banii, prietenia dintre femei, relaţiile dintre mame şi fiice." (Times Literary Supplement)

*

Încă de la apariţia romanului Prietena mea genială, care deschide Tetralogia Napolitană, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în aşa-numita "Febră Ferrante".

Este considerată una dintre prozatoarele contemporane cele mai puternice, o stilistă desăvârşită, cu o intuiţie artistică ieşită din comun, care a câştigat admiraţia mai multor scriitori celebri - Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud - şi a unor critici importanţi: James Wood, John Freeman, Eugenia Williamson etc.

Dar, fără îndoială, primirea cea mai călduroasă a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare ce le vorbeşte într-un stil plin de frumuseţe şi de forţă despre sentimentul de apartenenţă, despre relaţiile umane, dragoste, familie şi prietenie.

La Editura Pandora M au apărut toate volumele Tetralogiei Napolitane: Prietena mea genială, Povestea noului nume, Cei care pleacă şi cei ce rămân şi Povestea fetiţei pierdute, romanele Fiica ascunsă, Iubire amară, Zilele abandonului şi Viaţa mincinoasă a adulţilor, volumul de interviuri, eseuri şi confesiuni Frantumaglia, precum şi cartea pentru copii Noaptea pe plajă.

Povestea fetiţei pierdute a fost nominalizată la Man Booker Prize (2016) şi a primit Medalia de Aur pentru ficţiune în cadrul Independent Publisher Book Awards (2016).

Tetralogia Napolitană este ecranizată de HBO sub forma câte unei miniserii pentru fiecare volum.

Fragment

Învăţam până la epuizare, dar rezultatele continuau să fie dezamăgitoare. În după-amiaza aia, în mod special, mama se dusese să vorbească cu profesorii şi se întorsese foarte necăjită. Nu mă mustrase, părinţii mei nu mă mustrau niciodată. Se limitase să spună: cea mai nemulţumită e profesoara de matematică, dar a zis că dacă vrei, o să reuşeşti. Apoi se dusese în bucătărie să pregătească cina şi între timp se întorsese şi tata. Din camera mea am auzit doar că-i făcea rezumatul plângerilor primite de la profesori, am înţeles că, în semn de justificare, aducea în discuţie schimbările din preadolescenţă. Dar el a întrerupt-o şi, pe un ton pe care nu-l folosea niciodată cu mine - făcând chiar şi o concesie dialectului, complet interzis în casa noastră - a lăsat să-i iasă pe gura ceea ce în mod sigur n-ar fi vrut să-i iasă:
- N-are nicio legătură cu adolescenţa: începe să aducă la faţă cu Vittoria.

Dacă ar fi ştiut că puteam să-l aud, sunt sigură că n-ar fi vorbit niciodată în felul ăla atât de diferit de obişnuita noastră distracţie frivolă. Amândoi credeau că uşa camerei mele e închisă, o închideam mereu, şi nu şi-au dat seama că unul dintre ei o lăsase deschisă. Aşa s-a întâmplat că, la doisprezece ani, am aflat din vocea tatălui meu, înăbuşită de efortul depus să o menţină şoptită, că deveneam ca sora lui, o femeie în care - de când îmi puteam aminti îl tot auzisem spunând-o - convieţuiau la perfecţie urâţenia şi răutatea.

Acum cineva ar putea obiecta: poate că exagerezi, tatăl tău n-a zis literalmente: Giovanna e urâtă. E adevărat, nu era în firea lui să pronunţe cuvinte atât de brutale. Dar treceam printr-o perioadă de mare fragilitate. Îmi venise ciclul de aproape un an, sânii erau chiar prea evidenţi şi mi-era ruşine, mă temeam că put, mă spălam încontinuu, mă duceam la culcare apatică şi mă trezeam apatică.

Singura mea alinare, în acea perioadă, singura mea certitudine era că el adora absolut totul la mine. Astfel că, în momentul în care m-a asemuit cu mătuşa Vittoria, a fost mai rău decât dacă ar fi zis: Giovanna odată era frumoasă, acum a devenit urâtă. Numele Vittoria răsuna în casa mea ca acela al unei creaturi monstruoase care maculează şi infectează pe oricine o atinge în treacăt. Despre ea nu ştiam mare lucru, o văzusem foarte rar, dar - şi asta e problemă - îmi aminteam doar dezgustul şi frica din acele momente. Nu dezgustul şi frica pe care mi le putea stârni ea în carne şi oase, nu-mi aminteam deloc asta. Ce mă speria erau dezgustul şi frica pe care le simţeau părinţii mei. Tatăl meu se referise dintotdeauna în mod misterios la sora lui, ca şi cum ar fi practicat ritualuri ruşinoase care o spurcau pe ea şi pe oricine ar fi frecventat-o. Mama, în schimb, nu o pomenea niciodată şi, dimpotrivă, când intervenea în defulările soţului ei, scopul era să-l reducă la tăcere, ca şi cum s-ar fi temut că Vittoria, oriunde s-ar fi aflat, poate să-i audă şi imediat o să alerge în sus pe San Giacomo dei Capri, cu paşi mari şi iuţi, deşi e o stradă lungă şi în pantă, şi o să târască înadins după ea toate bolile spitalelor cu care ne învecinam, o să zboare până la noi acasă, la etajul al şaptelea, o să distrugă mobilierul aruncând din ochi fulgere negre şi ameţite de băutură, şi o s-o ia la palme dacă doar încercă să protesteze.

Desigur, intuiam că în spatele acelei tensiuni trebuia să fie povestea unor nedreptăţi pe care şi le făcuseră reciproc, dar ştiam puţin, la vremea aia, despre poveştile de familie şi, mai ales, nu o consideram pe mătuşa aia îngrozitoare o membră a familiei.

Era o sperietoare din copilărie, era o siluetă uscată şi posedată de un spirit demonic, era o figură zbârlită, la pândă prin cotloanele caselor când se lăsa întunericul. E posibil deci ca astfel, fără niciun preambul, să fiu nevoită să aflu că începeam să aduc la faţă cu ea? Eu? Eu, care până în momentul ăla mă crezusem frumoasă şi consideram, graţie tatălui meu, că aşa o să rămân pentru totdeauna? Eu, care prin confirmarea lui neîncetată credeam că am un păr splendid, eu, care voiam să fiu foarte iubită, aşa cum mă iubea el, cum mă obişnuise să mă cred, eu, care deja sufeream pentru că îi simţeam pe amândoi părinţii mei, dintr-odată, nemulţumiţi de mine, şi nemulţumirea aia mă neliniştea, umbrind totul?

Am aşteptat cuvintele mamei mele, însă reacţia ei nu m-a consolat. Deşi le ura pe toate rudele soţului ei şi deşi îşi detesta cumnata aşa cum deteşti o şopârlă care ţi se urcă pe piciorul gol, n-a reacţionat strigându-i: eşti nebun, fiica mea şi sora ta nu au nimic în comun. S-a limitat în schimb la un firav, foarte scurt: ce tot spui, nici gând... Şi eu, acolo în camera mea, am dat fuga să închid uşa ca să nu mai aud altceva. Apoi am plâns în tăcere şi m-am oprit doar când tatăl meu a anunţat iarăşi - de data asta cu vocea bună - că era gata cina.

M-am dus după ei în bucătărie cu lacrimile şterse, a trebuit să suport, ţinând privirea în farfurie, o serie de sfaturi utile ca să-mi îmbunătăţesc randamentul şcolar. Pe urmă m-am întors să mă prefac că învăţ, în timp ce ei se aşezau în faţa televizorului. Simţeam o durere care nu voia să înceteze şi nici să se atenueze. De ce rostise tatăl meu fraza aia, de ce mama nu-l contrazisese cu tărie? Fusese o nemulţumire de-a lor cauzată de notele proaste sau o nelinişte care nu ţinea seama de şcoală, care dura cine ştie de când? Şi el, el mai ales, rostise acele cuvinte urâte dintr-o supărare de moment pe care i-o provocasem sau, cu privirea lui ascuţită, de persoană care ştie şi vede totul, identificase de ceva vreme trăsăturile unui eşec de-al meu viitor, ale unui rău care înainta şi care îl descuraja şi împotriva căruia el însuşi nu ştia cum să acţioneze? În noaptea aia m-am lăsat pradă disperării. Dimineaţă am fost sigură că, dacă voiam să mă salvez, trebuia să merg să văd cum era, în realitate, faţa mătuşii Vittoria.

3.

A fost o acţiune dificilă. Tatăl meu - într-un oraş ca Napoli, locuit de familii cu numeroase ramificaţii, care chiar şi în mijlocul certurilor, unele de-a dreptul sângeroase, nu ajungeau să rupă niciodată cu adevărat relaţiile - trăia, dimpotrivă, într-o autonomie absolută, ca şi cum n-ar fi avut rude de sânge, ca şi cum s-ar fi autocreat. Bineînţeles, eu avusesem adesea de-a face cu părinţii mamei mele şi cu fratele ei. Erau toţi oameni afectuoşi, care-mi făceau multe cadouri şi, până când au murit bunicii - mai întâi bunicul şi apoi, la un an după, bunica: dispariţii neaşteptate care mă tulburaseră, mama mea plânsese cum plângeam noi, fetiţele, când ne loveam -, până când unchiul meu nu plecase să muncească departe, avuseserăm cu ei o relaţie foarte apropiată şi plină de bucurie. Despre părinţii tatălui meu, în schimb, nu ştiam aproape nimic. Apăruseră în viaţa mea doar în rare ocazii - o nuntă, o înmormântare - şi mereu într-o atmosferă de afecţiune atât de prefăcută, că nu rămăsesem decât cu disconfortul legăturilor păstrate din obligaţie: salută-l pe bunicul, dă-i un pupic mătuşii. Pentru rubedeniile alea, aşadar, nu manifestasem niciodată prea mult interes, asta şi pentru că, după acele întâlniri, părinţii mei erau nervoşi şi de comun acord le uitau ca şi cum ar fi luat parte la un spectacol de proastă calitate.

Trebuie spus, apoi, că dacă rudele mamei mele locuiau într-un spaţiu precis cu un nume sugestiv, Muzeul - erau bunicii de la Muzeu -, spaţiul în care aveau locuinţa rudele tatălui meu era nedefinit, fără nume. Aveam o singură certitudine: ca să mergi la ei, trebuia să cobori jos, mai jos, tot mai jos, la capătul capătului oraşului Napoli, şi călătoria era atât de lungă, că mi se părea, cu acele ocazii, că noi şi rudele tatălui meu locuim în două oraşe diferite. Ceea ce, pentru mult timp, mi s-a părut a fi adevărat. Noi aveam casa în partea cea mai de sus a oraşului şi ca să ajungem oriunde trebuia, în mod necesar, să coborâm. Tatăl meu şi mama mea coborau cu plăcere doar până în cartierul Vomero sau, deja cu oarecare iritare, până la casa bunicilor de la Muzeu. Şi aveau prieteni mai ales pe strada Suarez, în Piaţa Artiştilor, pe strada Luca Giordano, pe strada Scarlatti, pe strada Cimarosa, care-mi erau foarte cunoscute pentru că acolo locuiau şi mulţi colegi de-ai mei de şcoală. Fără să mai pun la socoteala că toate duceau la parcul Floridiana, un loc pe care-l iubeam, unde mama mă scosese la aer şi la soare încă de când eram un bebeluş şi în care petrecusem multe ore plăcute cu două prietene de-ale mele din copilărie, Angela şi Ida. Abia după acele toponime, toate în mod fericit colorate în plante, frânturi de mare, grădini, flori, jocuri şi bune maniere, începea adevărata coborâre, aceea pe care părinţii mei o considerau enervantă. Pentru serviciu, pentru cumpărături, pentru nevoia pe care mai ales tatăl meu o avea de a studia, de întâlniri şi de dezbateri, ei coborau zilnic, de obicei cu funicularele, până în cartierul Chiaia, până pe strada Toledo, şi de acolo mergeau mai departe până la Piaţa Plebiscito, la Biblioteca Naţională, la Port'Alba şi pe strada Ventaglieri şi pe strada Foria şi cel mult până în Piaţa Carol al III-lea, unde se afla şcoala la care preda mama mea. Cunoşteam bine şi numele alea - părinţii mei le pronunţau în mod recurent -, dar nu se întâmpla prea des să mă ia cu ei şi poate că de aceea nu-mi ofereau aceeaşi fericire. Dincolo de Vomero, oraşul nu-mi prea aparţinea, ba, cu cât înaintam în câmpie, cu atât se dovedea că-mi-e mai necunoscut. Era firesc, aşadar, ca zonele unde locuiau rudele tatălui meu să aibă, în ochii mei, trăsăturile lumilor încă sălbatice şi neexplorate. Pentru mine, ele nu doar că nu aveau un nume, ci, după felul în care erau menţionate, simţeam şi că nu e uşor de ajuns acolo. De fiecare dată când trebuiau să meargă, părinţii mei, care de obicei erau plini de energie şi bine dispuşi, păreau foarte obosiţi, foarte neliniştiţi. Eram mică, dar încordarea lor, dialogul lor - mereu acelaşi - mi-au rămas întipărite.
- André, zicea mama mea cu vocea ei sfârşită, îmbracă-te, trebuie să mergem. Dar el continua să citească şi să sublinieze pasaje din cărţi cu acelaşi creion cu care scria într-un caiet pe care-l avea alături.
- André, se face târziu, o să se supere.
- Tu eşti gata?
- Sunt gata.
- Şi fetiţa?
- Şi fetiţa.

Tatăl meu lasă cărţi şi caiete deschise pe birou, îşi punea o cămaşa curată şi costumul bun. Dar era tăcut, crispat, ca şi cum ar fi repetat în minte replicile unui rol inevitabil. Mama, între timp, care nu era deloc gata, nu făcea decât să verifice înfăţişarea ei, pe a mea şi pe a tatălui meu, de parcă numai îmbrăcămintea adecvată ar fi putut garanta că toţi trei o să ne întoarcem acasă teferi. În fine, era evident că, în toate acele ocazii, ei considerau că trebuie să se apere de locuri şi de persoane despre care mie, ca să nu mă tulbure, nu-mi spuneau nimic. Dar eu simţeam oricum neliniştea anormală, adică o recunoşteam, existase dintotdeauna, era poate singura amintire angoasantă dintr-o copilărie fericită. Mă îngrijorau fraze de genul asta, de altfel rostite într-o italiană care părea - nu ştiu cum să spun - destrămată:
- Te rog, dacă Vittoria spune ceva, tu prefă-te că n-ai auzit.
- Cu alte cuvinte, dacă ea face pe nebuna, eu tac?
- Da, nu uita că e Giovanna cu noi.
- În regulă.
- Nu zice în regulă dacă pe urmă n-o să fie aşa. E un efort mic. Stăm jumătate de oră şi ne întoarcem acasă.

Nu-mi aminteam aproape nimic de vizitele alea. Rumoare, căldură, sărutări distrate pe frunte, voci în dialect, miros urât pe care probabil că toţi îl emanau de teamă. Atmosfera asta mă convinsese, de-a lungul anilor, că rudele tatălui meu - siluete care urlă, de o dezgustătoare lipsă de bună-cuviinţă, mai ales a mătuşii Vittoria, cea mai rea, cea mai lipsită de bună-cuviinţă - constituiau un pericol, chiar dacă era dificil să înţeleg în ce consta pericolul. Zona în care locuiau trebuia considerată riscantă? Erau periculoşi bunicii, unchii, verii sau doar mătuşa Vittoria? Singurii care păreau să aibă informaţii erau părinţii mei, iar acum, pentru că simţeam nevoia urgentă de a şti cum era închegată mătuşa mea, ce tip de persoană era, ar fi trebuit să apelez la ei ca să găsesc o soluţie. Dar şi dacă i-aş fi luat la întrebări, ce aş fi obţinut? Ori ar fi scăpat de mine cu un refuz blând - vrei s-o vezi pe mătuşa ta, vrei să mergi la ea, şi de ce anume ai nevoie de asta? -, ori s-ar fi alarmat şi ar fi încercat să nu-i mai rostească numele. Astfel, m-am gândit că, pentru început, trebuia să caut o poză de-a ei.

*