Lumi eterice

 

Tatiana Tolstaia
Lumi eterice
Curtea Veche Publishing, 2019
traducere din rusă de Raluca Davicenco

***
Intro

Născută în 1951 la Sankt Petersburg (pe atunci, Leningrad), Tatiana Tolstaia provine dintr-o familie de scriitori din care au făcut parte şi Lev şi Aleksei Nikolaevici Tolstoi. După obţinerea diplomei în limbi clasice la Universitatea de Stat din Sankt Petersburg, Tatiana lucrează câţiva ani într-o editură din Moscova, iar pe la mijlocul anilor '80 începe să publice povestiri în revistele literare ale vremii. Spre sfârşitul anilor '80 pleacă în Statele Unite, unde predă, vreme de un deceniu, la câteva universităţi importante, după care revine în Rusia. Cunoscută pentru eseurile caustice asupra vieţii ruseşti contemporane, Tatiana Tolstaia devine corealizator al unui popular talk-show pe teme culturale şi politice. Scrierile ei au apărut în publicaţii consacrate, precum The New Yorker şi The New York Review of Books. Dintre titlurile semnate de ea, la Curtea Veche Publishing a mai fost tradus romanul Zâtul (2006, 2020).

*

În această fascinantă colecţie de povestiri, dorinţa arzătoare de a transcende existenţa obişnuită deschide calea către lumi magice, străvezii. Tatăl decedat populează visele fiicei şi îi dă indicii despre viaţa de apoi; o profesoară din Rusia aflată într‑un mic orăşel american construieşte fantezii complicate în timpul pauzelor de cafea; un bărbat se îndrăgosteşte de o statuie de marmură, în timp ce familia i se destramă; un copil întrezăreşte raiul prin sticla colorată a unei ferestre. Îmbinând profunzimea lui Cehov, satira fantastică a lui Gogol şi un amestec personal de umor şi lirism, Tolstaia preschimbă cotidianul în alternative diafane, eterice. Aceste povestiri despre politică, identitate, dragoste şi pierdere surprind esenţa sufletului slav. Protagoniştii Tatianei Tolstaia - toţi, nişte căutători - sunt copii care visează cu ochii deschişi, adulţi singuratici, oameni înstrăinaţi de locurile de baştină, ajunşi pe teritorii nefamiliare. Indiferent de obiectul contemplaţiei - fie că e vorba despre strategiile complicate de livrare a telegramelor în Leningrad sau despre melancolia meditativă a piftiei pregătite de sărbători -, trăirile interioare vibrante şi elementele nemiloase ale existenţei sunt redate cu aceeaşi minuţiozitate, într-o viziune sumbră, dar plină de compasiune a vieţii pe pământ.

"Ludică şi poetică... O scriitoare versatilă şi originală. Memoria se contopeşte cu miracolul, iar miracolul cu veneraţia." (The Wall Street Journal)

"Plină de viaţă, armonizată perfect... Tolstaia este cunoscută în Rusia ca un critic politic extrem de inteligent şi caustic, dar amintirile copilăriei sale sovietice au un caracter tandru, personal." (The New York Times Book Review)

"Tolstaia are fraze memorabile - argotice, de indignare, entuziaste, grosolane. Totul e sublim: devierea de la subiect şi flecăreala, voioşia şi adâncimile întunecate, torentele limbajului şi atingerea perfectă. A fost comparată cu Cehov. Dar e absurd. Tolstaia trece în viteză pe lângă el şi îl răstoarnă în şanţ. (...) De o ilaritate amară... În mâinile acestei scriitoare generoase, totul prinde viaţă, devine scânteietor." (Bookforum)

Fragment
Piftia

Sinceră să fiu, mi‑e frică de piftie încă din copilărie. Nu se prepară oricând, atunci când ţi se năzare, ci musai de Revelion, în toiul iernii, în cele mai scurte şi necruţătoare zile de decembrie.

Întunericul se lasă devreme. Totul e acoperit de chiciură. Felinarele au halouri ţepoase. Trebuie să respiri prin mănuşi. Te doare fruntea de la ger şi obrajii ţi‑au amorţit. Dar, ce să vezi, mai ai de fiert şi răcit piftia; până şi numele preparatului îţi ridică părul pe ceafă. Nici şalul din păr de capră nu te mai ajută. Prepararea piftiei presupune un ritual în sine. E o jertfă pe care o aducem în fiecare an, neştiind însă către cine sau pentru ce. Şi ce se întâmplă dacă nu o facem... nici pe asta nu o ştim.

Dar, pentru un motiv sau altul, sacrificiul trebuie îndeplinit.

Eşti dator să mergi pe frig la piaţă - unde e mereu frig, şi niciodată bine luminat. Apoi trebuie să treci de butoaiele cu murături, de smântâna şi frişca de o prospeţime feciorelnică, de fostele depozite de artilerie pline acum de cartofi, ridichi şi varză, de grămezile de fructe aranjate în piramide, dincolo de clementinele strălucitoare ca nişte semafoare şi să ajungi până în cel mai îndepărtat cotlon. Acolo şade butucul de măcelar; acolo se găsesc sângele şi toporul.

"Rusia e chemată la topor." E chemată la acesta anume, care îşi are lama împlântată în ciotul de lemn. Rusia e aici, Rusia îşi alege bucata de carne.
- Igor, taie nişte picioare pentru doamna!

Igor îşi ridică toporul şi haţ! Întinde pe masă genunchii albi de vită, fileurile şi pulpele. Unii cumpără bucăţi de cap, mai precis, de bot. Amatorii de ciorbă de porc cumpără picioare de purcel, cu tot cu copită. E tulburător să ţii aşa un picior în mână şi să‑i atingi pielea gălbuie... Dacă îţi scutură mâna înapoi?

Niciunul dintre aceste animale nu este cu adevărat mort, tocmai asta e taina. Moartea nu există. Sunt tranşate, mutilate, nu mai pleacă nicăieri, nici măcar târându‑se. Au fost ucise, însă nu sunt moarte. Ele ştiu că ai sosit să le faci de petrecanie. Apoi vine rândul unor alimente mai uscate şi mai curate: ceapă, usturoi, rădăcinoase şi ierburi aromatice. După aceea, pleci acasă prin zăpada care îţi scârţâie sub picioare. Vezi intrarea în scara blocului îngheţat. Iar a fost furat becul. Orbecăi pe întuneric după butonul de la lift; ochiul roşu i se aprinde. Mai întâi îşi fac apariţia intestinele cuştii de fier forjat a liftului, apoi cabina. Lifturile străvechiului nostru Sankt Petersburg se mişcă încet. Pârâie la fiecare etaj, punându‑ţi răbdarea la încercare. Ciolanele tranşate din sacoşă îţi atârnă greu în mâini şi pare că vor refuza să se urce în lift în ultima secundă. Vor zvâcni, se vor elibera din strânsoare şi vor tropăi pe gresie: ţoc‑poc, ţoc‑poc, ţoc‑poc. Poate că ar fi mai bine aşa? Nu. E prea târziu.

Acasă, le speli şi le arunci în oală. Dai focul mare. Acum apa fierbe, clocoteşte; curând se acoperă de o pojghiţă de bulbuci gri, murdari. Tot ce‑i rău, tot ce apasă, toată frica, toată suferinţa a ţâşnit şi a încercat să scape, a guiţat şi a mugit, n‑a înţeles, s‑a împotrivit şi a gâfâit. Însă totul s‑a transformat într‑o substanţă vâscoasă. Toată durerea şi moartea s‑au topit, închegate într‑o pâslă pufoasă respingătoare. Finito. Pace, îndurare.

Apoi vine momentul să arunci această apă a morţii, să clăteşti bine la robinet bucăţile sedate şi să le pui într‑o oală curată şi plină cu apă proaspătă. E doar carne, e doar mâncare. Tot ce era înfricoşător s‑a curăţat. E nevoie doar de o floare calmă şi albastră de gaz, un foc mic. Lasă totul să fiarbă încet. E un demers de cinci‑şase ore.

În timp ce oala bolboroseşte, te poţi apuca de pregătitul cepei şi al ierburilor. Le vei adăuga în oală sub forma a două mănunchiuri. Primul, cu două ore înainte ca fiertura să fie gata, iar al doilea, o oră mai târziu. Nu uita să pui şi sare suficientă. Şi iată că truda ta a luat sfârşit. La sfârşitul procesului de gătire, carnea va fi suferit o metamorfoză completă: în oală, carnea aromată va pluti într‑o supă aurie şi nimic, absolut nimic nu ne va mai aminti de Igor.

Copiii sunt aici; fără pic de teamă, privesc conţinutul vasului. Nu e niciun pericol să le arăţi această supă - nu vor pune nicio întrebare dificilă.

Strecoară zeama, desprinde carnea de pe os, feliaz‑o cu un cuţit ascuţit, cum se făcea pe vremuri, când trăia ţarul, şi celălalt ţar, şi cel de‑al treilea ţar, înainte de apariţia maşinii de tocat carne, înainte de Vasile cel Orb, de Ivan Kalita, de cumani, de Rurik, Sineus şi Truvor care, pare‑se, nici n‑au existat.

Pregăteşte castroanele şi farfuriile şi pune nişte usturoi zdrobit în fiecare. Adaugă carnea feliată. Toarnă peste ea, cu polonicul, zeama groasă, aurie şi gelatinoasă. Gata. Ţi‑ai îndeplinit sarcina. Acum e rândul gerului să‑şi facă treaba. Du cu grijă castroanele şi farfuriile pe balcon, acoperă coşciugele cu capace, peste care pui o folie de plastic, apoi pune‑te pe aşteptat.

Ai putea foarte bine să aştepţi chiar pe balcon, înfofolită în şal. Fumează o ţigară şi priveşte stelele polare, fără să poţi identifica măcar una. Gândeşte‑te la musafirii care vor veni mâine, adu‑ţi aminte că trebuie să calci faţa de masă, să amesteci hreanul cu smântână, să încălzeşti vinul şi să răceşti votca, să razi nişte unt rece, să pui varza murată într‑un vas, să tai nişte pâine. Trebuie să te speli pe cap, să te îmbraci frumos, să te machiezi - fond de ten, rimel şi ruj.

Şi dacă‑ţi vine să plângi fără niciun rost, fă‑o acum, când nimeni nu te poate vedea. Plângi cât se poate de tare, fără nicio noimă şi fără motiv, cu sughiţuri, ştergându‑ţi lacrimile cu mâneca, încercând să‑ţi stingi ţigara de grilajul balconului. Dar grilajul nu e acolo, iar tu îţi arzi degetele. Fiindcă unde se află acest acolo sau cum îl poţi găsi... asta nimeni nu o ştie.

 

Tatiana Tolstaia
Lumi eterice
Curtea Veche Publishing, 2019
traducere din rusă de Raluca Davicenco

Citiţi un prim fragment din această carte aici.

***
Fragment

Fum şi umbre

E decembrie, ora patru după‑amiaza şi se lasă întunericul. Sunt la cantina studenţească. Sala e enormă, tavanul se ascunde în lumina slabă, iar fumul de ţigară dispare şi el undeva pe la etajul al treilea. Suntem la jumătatea anilor '90 şi încă nu s‑a interzis fumatul în spaţiile publice, dar nu mai durează mult. Desigur, pe holuri şi în sălile de clasă a fost deja interzis. Cancelaria a fost de asemenea sterilizată. Însă în cantina ponosită, ţigările încă sunt permise. Aşadar, toţi profesorii - cei care nu au adoptat încă un stil de viaţă sănătos - mănâncă, fumează şi îşi ţin cursurile chiar acolo.

"Viaţa‑i doar fum şi umbre", declară apocrif plăcuţa de deasupra intrării. Fum şi umbre.

Bineînţeles că mâncarea e dezgustătoare. Aici e faimos un preparat din paste grosiere, pe care noi, în îndepărtatele şi înzăpezitele ţinuturi de baştină, le numim "cornişoare". Totul e înecat într‑un sos galben, dar care nu conţine ouă. Mi‑e şi groază să mă gândesc din ce e făcut. Se mai serveşte şi carne albă de curcan, dar e departe de a fi pieptul păsării. Dacă o împungi cu furculiţa, s‑ar putea să dai peste trahee, care seamănă cu un tubuşor. Alte bucăţi seamănă cu articulaţia pulpelor, iar altele, cu nişte piele acoperită de puf. Să sperăm că e vorba despre creasta şi mărgelele curcanului, care‑i atârnă de la cioc pe gât în jos. Doamne, Dumnezeule, pasărea asta este creaţia Ta din ziua a cincea, iar eu n‑am cum să Te judec. Ni se mai serveşte, fără pic de glumă, piure de porumb din conservă. Nu mai vorbim despre apa maronie pe care ei o numesc "cafea". Deşi, dacă îi adaugi nişte lapte de soia, gustul nu mai e atât de respingător - devine o băutură chiar potabilă. M‑am obişnuit cu ea.

Eric stă la două mese de mine. E american. Avem o aventură. N‑am nimic deosebit de spus despre Eric - nu e cine ştie ce chipeş, iar principalele lui atribute sunt dantura şi înălţimea. Îmi mai plac ochelarii lui fără rame şi degetele subţiri ca de pianist. Din păcate, nu ştie să cânte bine la pian. Singura bucată pe care o poate duce până la capăt este "Chopsticks".

Nu‑mi dau seama nici măcar dacă‑i deştept. Nu‑l cunosc suficient de bine ca să dau un verdict. Cum aş putea să apreciez intelectul cuiva care nu rupe o boabă în limba mea maternă, adică rusa, şi care, din toată pleiada de opere ale poporului meu, a auzit numai de Unchiul Vania? Dar nu spun nici că aş pricepe o iotă măcar din ceea ce face Eric. E antropolog şi s‑a specializat în studierea populaţiei Pu Pèo din Vietnam, o minoritate etnică formată din doar patru sute de membri. Populaţia Pu Pèo face parte dintr‑un grup mai mare, numit Yi. Mă rog, nu e chiar atât de mare: vreo opt milioane de oameni, toţi locuind în China şi fiind aproape de neobservat în imensa populaţie chineză. Nativii Yi vorbesc câteva limbi, printre care Nousu, Nisu şi Nasu. Doar ca să nu se plictisească. Însă Eric nu doreşte să se specializeze în limbile vorbite de ei, ci în traiul de zi cu zi al acestei minorităţi‑din‑cadrul‑unei‑minorităţi îndepărtate. A călătorit tocmai până la capătul lor de lume şi s‑a întors de‑acolo cu costumul lor tradiţional, cu podoaba lor pentru cap (care seamănă cu fereastra unui compartiment de tren pe timp de noapte, cu perdelele trase), cu vase de lemn şi cu cerealele lor exotice: hrişca!

Acum câteva luni, a organizat o mică reuniune cu câţiva colegi din secţia noastră: un bufet suedez, vin în pahare de plastic, fumatul permis doar în curte, în aerul rece şi tomnatic - "Te rog să închizi şi uşa, nu doar plasa... Duhneşte a tutun, bleah!". S‑au servit crudităţi şi sosuri - "Întinge beţigaşele de ţelină în humus, iar pe cele de morcov în guacamole".

Cu o triumfătoare falsă modestie, soţia lui Eric a adus un vas plin cu hrişcă fierbinte. Musafirii - desigur, cei mai curajoşi dintre ei - s‑au înfruptat cu furculiţele din plastic. Au urmat exclamaţii de multiculturalism şi plăcere prefăcută. Am gustat şi eu puţin. Uitaseră să adauge sare la caşă. Era imposibil de mâncat.

Era necesar ca lui Eric şi prietenilor lui să li se explice câteva lucruri care le scăpaseră, pentru a reduce flacăra exotismului la o realitate banală, de băcănie - boabele acestea rozalii pot fi obţinute, sub numele de "Caşa lui Wolff", de la orice supermarket american. Într‑adevăr, sunt scumpe, scandalos de scumpe.

Hrişca mai ieftină, din îngrozitorul soi polonez, poate fi procurată de la orice magazin rusesc din Brighton Beach sau din împrejurimi. Calitatea e respingătoare, la fel şi gustul. Boabele nu sunt coapte suficient, iar atunci când sunt puse la fiert, se fac terci. Totuşi, obţinerea lor nu presupune o călătorie până în Vietnam. Noi, ruşii, mâncăm caşă la micul dejun, prânz şi cină. Doctorii o prescriu diabeticilor. Există chiar şi o veche zicală rusească - "Hrişca se laudă singură!", adică hrişca e atât de delicioasă de la natură, încât nu bucătarul e cel care merită laude. Poţi să o prăjeşti în tigaie; sau ai putea să o fierbi la foc mic în ceaun, într‑un cuptor rusesc de cărămidă, asta dacă ai avea ceaune de fontă şi cuptoare ruseşti de cărămidă, dar nu ai. Şi niciodată n‑ai cum să pui "prea mult" unt în caşă! Vai, iar dacă adaugi nişte ciuperci şi ceapă... De fapt, mai bine vă arăt!

Am luat caşa din mâinile soţiei lui Eric şi am copt‑o din nou, dar cum trebuie. Inima femeii s‑a umplut de ură. Inima lui Eric s‑a umplut de dragoste faţă de mine. Sau ceva de genul ăsta. E greu de spus. Când îl văd, îmi tresaltă inima. Dar ce anume tresaltă în el... habar n‑am.

*

Aventura noastră continuă cu anumite complicaţii şi, cu mâna pe inimă spun, mai bine nu s‑ar fi întâmplat deloc. Ceasul arată luna decembrie, iar când se va fi sfârşit totul, voi pleca de aici şi nu voi reveni niciodată. Mă voi întoarce în Rusia, voi vizita din când în când New York‑ul - acel furnicar grăbit, splendid, cu zgârie‑nori, bătut de vânturi şi care nu doarme vreodată. Îmi voi vizita prietenii din San Francisco, acolo unde‑i mereu primăvară şi unde, vorba cântecului, "Un garderobier în costum lila îţi va da paltonul din cuier" - poate îmi va da şi mie paltonul din caşmir, cu cordon şi guler‑şal, asta dacă mi‑l voi cumpăra între timp. Voi închiria un jeep din acela masiv şi‑mi voi cumpăra cizme de cowboy, din piele, cu modele în relief şi vârfuri ascuţite, pălărie de cowboy şi ochelari de soare tip aviator. Cu provizii de apă şi pastramă de vită, cu ţigara atârnată în colţul gurii, voi hoinări prin California, Nevada şi Arizona, pe întinsul deşerturilor bolovănoase, cu miraje maronii şi roz, lila şi mov, tremurând deasupra lacurilor sărate şi secate. Încotro? Habar n‑am. De ce? Fără motiv, pur şi simplu. Nu‑i nimic mai bun sau mai frumos acolo decât deşertul. Aerul uscat care răzbate prin fereastra deschisă, mirosul de piatră încinsă, de deşertăciune, de singurătate, de libertate - parfumul perfect.

Însă în acest orăşel de turtă dulce, ornată cu cea mai pură zăpadă... aici nu mă voi întoarce niciodată. Aşa că la ce‑mi foloseşte iubirea asta? Îmi tot spun: mi‑ar fi mai bine fără ea. Sau poate că mă înşel.

În limba nativilor Yi, "zăpadă" se spune vo.

În fiecare zi îmi repet că Eric e un om limitat, cu o educaţie deficitară şi, în orice caz, nu prea deştept. Sau, dacă e deştept, nu se dă de gol. Nu e nici chiar atât de chipeş: nişte dinţi, ce să‑ţi povestesc? În plus, nu prea avem despre ce să vorbim. Adică nu putem vorbi la nesfârşit despre Pu Pèo, nu‑i aşa? De fiecare dată când ne întâlnim, fie în cantina studenţească afumată, fie în covrigăria cochetă (unde se găsesc covrigi cu "de toate", pentru intelectuali, dar şi biscuiţi cu merişoare, varietăţi rare de cafea şi un exemplar gratuit din ziarul The New Yorker pentru o lectură rapidă - parcă vorbesc despre Paris!), sau la poştă, ca din întâmplare, însă premeditat, sau chiar pe neaşteptate în parcarea nesfârşită a campusului, se apucă să‑mi împuie capul cu Pu Pèo, şi de fiecare dată, spre disperarea mea, mă trezesc ascultându‑i sporovăiala de parcă ar cânta coruri de îngeri. Cu fiecare zi, mă afund în iubirea asta de parcă ar fi nisipuri mişcătoare.

În limba nativilor Yi, "hrişcă" se spune nge. Sau cel puţin aşa îmi sună mie. Nge.

Sunt un soldăţel de tinichea neclintit: nimic nu mă poate atinge - nici măcar iubirea. Dar, Doamne, Dumnezeule, când îl văd pe ochelaristul ăsta deşirat... când îl văd cum se dă jos din maşină ca un păianjen slăbănog... când îl recunosc, caraghios cum e în paltonul lui, întrupându‑se din vârtejul fulgilor de nea, ferindu‑şi faţa de vânt şi acoperindu‑şi ochii de viscol, toate turnurile, bastioanele şi baricadele mele lăuntrice se topesc, se fărâmă şi se dezintegrează lent, ca într‑un desen animat prost, leşinat. Spune‑mi, dragă Doamne: de ce tocmai el? N‑or mai fi şi alţi domni ochelarişti caraghioşi şi incoerenţi? De ce el? Nu Te înţeleg, Doamne. Dezvăluie‑Ţi planurile în ce mă priveşte, rogu‑Te!

De fiecare dată când confuzia îmi tulbură sufletul, în loc să mă duc la cantină să mă îndop cu cadavre de curcan, mă sui în maşină şi merg la covrigăria progresistă, comand cea mai mare cană de cafea adevărată pe care o au şi un biscuit cu merişoare, apoi mă aşez la fereastră cu ziarul local în mână. Îl desfac şi îl împăturesc invers o dată şi încă o dată ca să citesc noutăţile. Banalităţi: două autoturisme s‑au ciocnit pe autostradă cu o dubă care transporta gheaţă carbonică - patru victime. O casă a fost jefuită: proprietarul a ieşit puţin şi nu a încuiat uşa principală, punându‑şi speranţa în uşa de plasă. Speranţele i‑au fost spulberate, iar computerul, furat. Doi oameni au căzut într‑o copcă şi nu au mai putut ieşi. Poliţiştii din campus l‑au reţinut din nou pe J. Alvarez, un om fără adăpost care a ignorat pentru a şasea oară avertismentele de a nu mai vagabonda în jurul universităţii. L‑au dus la secţie, unde au încercat din nou să‑i explice cum stau lucrurile, însă fără sorţi de izbândă. Lui Alvarez îi place campusul: este spaţios şi încântător, iar aleile mărginite de copaci arată frumos şi vara, şi iarna. Studentele sunt frumoase şi ele, iar Alvarez vine să le privească. Însă acestea îl răsplătesc cu plângeri la administraţie.
- Ce vrei de la mine, Eric?
- Surprinde‑mă cu ceva legat de alfabetul tău. De alfabetul rusesc.
- Avem litera ier: Ъ. Semnul tare.
- Cum sună?
- Nu se aude.
- Deloc‑deloc?
- Deloc.
- Atunci de ce‑l mai aveţi?
- Impune un anumit soi de tăcere, Eric. Alfabetul nostru conţine momente de tăcere.

Bineînţeles că aş putea să‑i explic cu uşurinţă de ce anume folosim litera Ъ, toate variaţiunile ei, precum şi contextul ei modern şi istoric... Dar de ce aş face‑o? Nu are de gând să înveţe ruseşte, aşa că toate astea i‑ar fi de prisos. Ar fi o pierdere de timp. Ba chiar mai mult, este deja decembrie, am să plec curând şi n‑o să mă mai întorc vreodată. Privesc amurgul siniliu, când se aprind toate luminile oraşului împodobit cu beteală şi mărgele. Mai e puţin până la Crăciun, însă magazinele de aici au început de mult să vândă cadouri, sclipici, lumânări şi artificii. Se pregătesc cu marfa asta imediat după Ziua Recunoştinţei. Oraşul ăsta se află în nord. Mai nordic de atât nici că se poate. Mai departe de el, acolo unde începe curbura Pământului, există doar nişte mici aşezăminte de polonezi sălbatici şi de canadieni de origine ucraineană rupţi de realitate, stânci şi zăpadă, supermarketuri mari cât nişte stadioane de fotbal, în care se găsesc numai conserve, fiindcă locuitorii nu consumă legume şi fructe proaspete din raţiuni istorice, apoi iar stânci şi zăpadă, zăpadă şi stânci.

Acolo, în nord, se află graniţa dintre tărâmul locuibil şi regatul întunericului. Dintr‑acolo vin mase enorme de aer arctic care atârnă ascunse de beznă deasupra capetelor noastre descoperite, sau poate chiar înfofolite, în vreme ce strălucirea stelelor ne străpunge ochii prin lentile îngheţate.

Se pare că americanii nu poartă căciuli. Poate aşteaptă să le cadă urechile de frig? Desigur, i‑am văzut purtând mănuşi, fulare, dar nu căciuli. Poate li se pare că purtatul unui fes e un semn de slăbiciune, cu excepţia cazului în care vreunul dintre ei a fost la Moscova şi şi‑a cumpărat o uşancă din poliester cu urechi de blană şi stea roşie în frunte, făcută de chinezi, cu care se aşteaptă să topească inima oricărui rus. Eric nu e o excepţie: ca să mi se bage în suflet, o enigmă greu de descifrat pentru un american, a încercat să poarte o doppa uzbecă - un fes înalt şi pătrăţos. Numai că al lui era împodobit cu mărgele şi paiete roz. Îmi amintea de Maxim Gorki când era pe moarte. I‑am interzis s‑o mai poarte.

Eu obişnuiesc să‑mi înfăşor un fular călduros pe cap ca să nu mă îmbolnăvesc de meningită, arahnoidită sau nevralgie de trigemen. I‑am interzis cu desăvârşire lui Eric să‑mi numească acoperământul "batic", cu accentul pus greşit pe "a". Reuşisem deja să‑l dezvăţ de a mai spune "borşt" în loc de "borş". Totodată, i‑am explicat că în rusă, spre deosebire de idiş, nu există "blinkii", ci numai "blinii"; nu există "şciav", ci numai "şci", adică supa de măcriş. Ştiu că împărtăşesc informaţii inutile. Eu voi pleca, iar el se va întoarce la greşelile lui de pronunţie şi la sărăcia lui culturală şi lingvistică. Va reîncepe să pună chimen şi anason în păsatul de hrişcă, să facă salate cu paste reci, icre roşii şi ulei de susan. Lăsându‑se în voia imaginaţiei de nestăvilit, va găti ceva îngrozitor din ciuperci sau vită.

Pun pariu că ştie să facă un orez bun. Orezul e orez, e un ingredient de bază, simplu, cu care nu e nevoie să inventezi nimic. Unele lucruri ar trebui să rămână clare şi necomplicate. Nu e nevoie să le adaugi ceva: lasă‑le în starea lor pură şi neschimbată, cum s‑au păstrat vreme de mii de ani.
- Eric, cum spun nativii Pu Pèo la orez?
- Ţa.

*

Acest oraş, în care nu mă voi întoarce niciodată, e mic, aşa că toată lumea vede tot. Chiar dacă nu cunoşti pe cineva, acel cineva te cunoaşte pe tine. Locuitorii sunt predominant studenţi şi bineînţeles că‑şi recunosc profesorii pe stradă. Practic nu există nici măcar un loc în care eu şi Eric să putem fi singuri. Uneori, când reuşim să ne întâlnim într‑o cafenea în timp ce Emma, soţia lui, predă, nici nu apucăm să schimbăm două vorbe: ne ştim cu aproape toată lumea din jur. Mi‑e foarte clar cât de atenţi sunt la aventurile celorlalţi - eu însămi am bârfit cu ei despre unul sau altul. Lui Eric îi e frică de Emma, aşa că stă retras într‑un colţ şi se uită prin mine, pironind cu privirea peretele sau ceaşca din care bea. Fac şi eu la fel. Îmi palpită inima. Nu ştiu dacă şi lui.

Emma este o femeie frumoasă şi plină de nerv, cu părul lung şi ochi neliniştiţi care i se alungesc către tâmple. Predă ceva din domeniul artistic şi ştie să facă tot soiul de grozăvii artizanale. Brodează pe pături albastre stele delirante de pe cerurile altor tărâmuri, ţese şaluri pe care le împodobeşte cu mărgele, împleteşte paltoane groase, albe şi pufoase ca nişte dealuri înzăpezite. Face cu mâinile ei săpun cu lămâie şi vanilie şi altele asemenea, trezind în femei o invidie arzătoare, iar pe bărbaţi îi sperie şi îi farmecă deopotrivă. Comandă piele de viţel de culoarea scoarţei şi verde‑smarald din cataloagele designerilor de elită, din care face cutiuţe cu inserţii de argint. Am cumpărat şi eu una de la un magazin apropiat, neştiind că e creaţia ei.

E o femeie adevărată, nu ca mine: e o zeiţă a vetrei şi o protectoare a artelor şi meşteşugurilor, ca să nu mai spun că face voluntariat la teatrul studenţesc, unde creează şi pictează decorurile pentru piesele produse de studenţii ei. Îşi imaginează că în timp ce ea pictează decorurile, Eric nu pierde vremea prin biroul lui, ci dă târcoale prin oraş în speranţa de a mă întâlni pur întâmplător, fără intenţie. Emma e o vrăjitoare şi‑mi doreşte răul. Sau poate doar mi se pare mie.

Datorită faptului că ni se iveşte foarte rar prilejul de a vorbi, eu şi Eric am dezvoltat abilitatea de a ne citi gândurile unul altuia. Nu e foarte greu, dar bineînţeles că se comit multe greşeli, iar vocabularul nostru limitat se reduce la câţiva termeni de bază: Mai târziu. Da. Nu acum. Şi eu. Mă urc în maşină şi plec - vino după mine.

Am încercat să ne întâlnim în alt oraş, la 25 de kilometri de al nostru. Aflaţi la marginea pustietăţii, am găsit un han înconjurat de nămeţi, dar în ultima clipă, când eram cu piciorul pe prag, am fugit îngroziţi: printr‑o fereastră luminată, am dat cu ochii de două profesoare, colege de la facultate, amândouă măritate - cine şi‑ar fi putut închipui? - sărutându‑se şi îmbrăţişându‑se atât de strâns, încât nu mai era loc de îndoială, deasupra unor ceşti de cafea, în barul confortabil, împodobit prematur cu luminiţe de Crăciun.

Sigur că am fi putut intra ţanţoşi, mânaţi de frigul de afară, rezolvând stânjeneala reciprocă cu un chicotit voios: Ha, ha! Şi voi? Dar Eric e timid şi prudent. Eu, nu prea. Totuşi, el e cel care locuieşte aici, iar eu sunt cea care va pleca fără a se mai întoarce vreodată.

Nu‑l puteam invita la mine. Stăteam în hotelul campusului, adăpostul profesorilor care nu aveau unde locui. Era ieftin, însă splendid şi misterios, întocmai ca o casă bântuită. Prin anii '30, o binefăcătoare bogată a colegiului a donat clădirea când şi‑a dat seama, în mod inexplicabil, că nu mai are nevoie de ea. Construcţia era înconjurată de cei mai pufoşi nămeţi din lume. În camere era atât de cald, încât toţi stăteam cu ferestrele larg deschise, indiferent de vreme, iar paturile erau atât de înguste, încât nu aveai cum să nu cazi din ele, chiar dacă dormeai pe spate şi erai foarte atent, ca un soldat în formaţie. Pur şi simplu, nu exista nici un alt mod de a dormi în acele paturi. Camerele mai ofereau şi nişte fotolii joase, absolut odioase, cu picioarele aidoma unora de şoricar. Fumatul era interzis, dar bineînţeles că toată lumea fuma la geam. În niciun caz locul ăsta nu era potrivit pentru un rendez‑vous clandestin.

Teoretic, am fi putut risca să ne vedem la Eric acasă, în timp ce Emma preda sau făcea diverse decoruri, dar mi‑era teamă că aşa ceva nu s‑ar fi sfârşit bine. Mi s‑a întâmplat în viaţă să fiu speriată de moarte, sau dimpotrivă, cuprinsă de un râs isteric, când am fost nevoită să mă ascund într‑un şifonier sau sub un pat. Poate că şi Emma era în stare să citească gândurile. Vedeam asta în ochii ei. Dacă ne prindea, ne‑ar fi urmărit prin zăpadă, peste vârfurile copacilor, prin noaptea întunecată şi albăstrie, fără să‑i mai pese de studenţi.

Vedeţi voi, Emma avea un al treilea ochi, perfect vizibil când faţa îi era luminată dintr‑o parte, pulsându‑i sub pielea subţire. Când îşi întorcea capul speriată, îmi intercepta gândurile ca un radar. Aveam această senzaţie de fiecare dată când ea şi Eric organizau o reuniune cu colegii, fapt care devenise un eveniment săptămânal. Participam şi eu, din inerţie. Dacă nu m‑aş fi dus, cu siguranţă i‑aş fi trezit bănuieli. În timpul acestor petreceri, Emma îmi citea gândurile şi mă privea cu ochiul ei subcutanat, încă neîmblânzit, în timp ce se umplea de ură.

Ca să mă feresc de ochiul demonic, am cumpărat un talisman de la un magazin de antichităţi. Orăşelul nostru era ticsit de astfel de buticuri pline de mărunţişuri încântătoare; găseai de toate, de la plăcuţe vechi de înmatriculare la sticle goale de parfum, apoi stropitori de tinichea, pisicuţe de porţelan, vase, boluri de spălat pe mâini, cufere cu sertare, corsete care‑ţi taie răsuflarea, pentru femei cu sâni mici şi talii minuscule, umbreluţe de dantelă mototolite ca vai de lume, create pentru un soare care a apus de mult, bijuterii din smalţ decolorat, reviste vechi şi tăvi cu modele, pentru servirea gheţii.

Talismanul mi‑a sărit în ochi exact din locul în care se afla, între o cutie argintată de bijuterii şi un lornion din epoca victoriană. Era o mânuţă care arăta "ciuciu", o veritabilă amuletă, cu puteri reale. Nu se ştia sigur cum ajunsese în magazin sau de ce nu‑l cumpărase nimeni. Patronul nu‑i stabilise încă preţul şi nu-i pricepuse nici semnificaţia, aşa că am avut noroc şi l‑am cumpărat cu puţini bani. L‑am dus la bijutier ca să‑i prindă o za mică, apoi am cumpărat un lanţ de argint de care să‑l atârn.
- Doriţi să gravăm ceva pe talisman?, m‑a întrebat vânzătoarea.

De obicei, oamenii vor să graveze un nume pe chestiile astea. Sau un cuvânt. Ştiţi dumneavoastră, ca o incantaţie.

M‑am uitat pe fereastră la vârtejul fulgilor de nea şi la troiene. Puri şi nesfârşiţi. Eu voi pleca, iar ei vor rămâne. Se vor topi şi se vor face apă, apoi va ninge din nou.
- Bine, gravaţi "vo". V‑o.
- Bună alegere! exclamă vânzătoarea, fără să înţeleagă o iotă din ce spun. O reacţie excepţional de profesionistă.

Am început să port amuleta pe sub haine. Chiar şi noaptea. Emma s‑a panicat şi a tresărit, dar era neputincioasă în faţa talismanului meu.

Iubirea e o treabă foarte bizară: are o mie de chipuri. Poţi iubi orice şi pe oricine. M‑am îndrăgostit cândva de o brăţară dintr‑o vitrină, dar era prea scumpă şi nu mi‑o puteam permite: aveam o familie de întreţinut, aveam copii. Munceam din greu, prăjindu‑mi creierul, ca să pot plăti rata pentru apartament şi meditaţiile pentru facultate ale copiilor; aveam ceva pus deoparte pentru zile negre, dacă s‑o îmbolnăvi careva, pentru când voi îmbătrâni, pentru a plăti internarea maică‑mii, pentru urgenţe neaşteptate. Nu puteam cumpăra brăţara şi nici nu am făcut‑o, dar o iubeam. Mă gândeam la ea înainte să adorm, tânjeam după ea şi vărsam lacrimi amare.

Apoi vraja s‑a destrămat. Şi‑a desprins ghearele din jurul inimii mele şi m‑a eliberat, slavă Cerului. Ce mai contează cine sau ce era? Putea foarte bine să fi fost o persoană, un animal, un lucru, un nor de pe cer, o carte, o strofă din poezia altcuiva, vântul de sud biciuind buruienile stepei, un episod dintr‑un vis al meu, o stradă necercetată care la prima curbă îţi înfăţişează strălucirea aurie a apusului, zâmbetul unui străin, pânza unei corăbii pierzându‑se în valurile albastre, o seară de primăvară, un păr plin de fructe, câteva note auzite dinspre o fereastră oarecare.

Eu, de exemplu, nu am iubit niciodată cascadele, sau pantofii cu toc, sau vreo femeie. Nu m‑am îndrăgostit de dans, de inscripţii, de monede, însă cunosc oameni care au astfel de iubiri şi care s‑au lăsat pur şi simplu orbiţi de aceste sentimente. Iar eu îi înţeleg. Poate că într‑o bună zi mă voi îndrăgosti de ceva sau de cineva de pe această listă. Cine ştie? Lucrurile astea se întâmplă brusc, fără avertisment, şi te învăluie pe loc şi cu totul.

Astfel, Eric constituia ţinta obsesivei şi inexplicabilei mele iubiri. Trebuia să mă descotorosesc cumva de ea. Să uit de ea, cumva.

Stau într‑o covrigărie (în aceea cu aer parizian), privind pe fereastră, în noaptea albastră, peisajul înzăpezit aidoma unui decor de scenă. O luăm pe Ruta 50, ai încredere şi urmează‑mă, apoi virăm la intersecţie, îmi comunică telepatic Eric. Scap revista pe jos, şterpelesc o mână de şerveţele în care să‑mi împachetez biscuitul, îmi curăţ masa, după care mă înfofolesc cu fularul. Mi‑e cald, sângele îmi clocoteşte, iar palmele şi tălpile îmi transpiră fierbinte. Nu ştiu cum sunteţi voi, dar eu simt că aş putea face găuri în gheaţă dacă aş păşi desculţă: da, nu mai e alta ca mine în orăşelul de turtă dulce. Ies în strada dichisită cu ghirlande de luminiţe strălucitoare, care se leagănă în bătaia vântului. Înaintez cu maşina pe Ruta 50, la intersecţie fac stânga şi opresc. Maşinile trec vâjâind pe lângă mine în graba de a ajunge acasă. Sau de a‑şi părăsi casa. Cine ştie?

Eric opreşte şi el, se dă jos din maşina lui şi se urcă într‑a mea.
- Am o idee, spune el. Am putea merge la Lake George.
- Ce‑i acolo?
- Un motel. E un loc foarte frumos. Putem merge weekendul ăsta. Ea o să plece până la mama ei în Boston.
- Şi ce se întâmplă în Boston?
- Păi... maică‑sa aniversează ceva. Nu poate lipsi.
- Tu de ce nu mergi?
- Trebuie să predau urgent o lucrare şi am şi o criză biliară.
- Eu nu te‑aş crede.
- Nici ea nu o să mă creadă. E doar o scuză.

Mă uit în ochii lui cenuşii, trişti şi sinceri.
- În cultura noastră, spune el, cel mai important e ca scuza pe care o foloseşti să fie plauzibilă.
- Serios?
- Da.
- Aşadar, orice scuză e bună? Chiar şi una strigătoare la cer?
- Da. Atâta timp cât există prezumţia de dezminţire plauzibilă.
- Să ştii că şi noi minţim la greu. Mă îndoiesc că deţineţi monopolul în acest domeniu.
- Noi îi respectăm pe ceilalţi: încercăm să spunem minciuni plauzibile.
- Bine. Ce bine că plec curând şi nu mă mai întorc niciodată.
- Nu poţi să pleci!
- Ba sigur că pot.
- Şi dacă o omor?
- De ce să o omori? Femeia n‑a greşit cu nimic.
- Ba nu, cred c‑o s‑o omor. Mi‑ar fi mie mai uşor.
- Dar nu şi mie.

Stăm amândoi îmbufnaţi. Apoi Eric întreabă:
- Ştiai că hrişca, măcrişul şi rubarba sunt înrudite?
- Nu ştiam. Ce veşti uimitoare!
- Există două soiuri de hrişcă: unul amar şi unul dulce.
- Există şi un soi polonez, o varietate specială care se numeşte "răhăţiş".
- O să pleci şi n‑o să mă mai iubeşti.
- Da, o să plec, n‑am să te mai iubesc şi‑am să te uit.

Eric e rănit de cuvintele mele.
- Femeile n‑ar trebui să spună aşa ceva! Ar trebui să zică: "N‑am să te uit niciodată! Am să te iubesc de‑a pururi!"
- Astea sunt minciunile plauzibile ale femeilor din respect pentru ceilalţi. Bineînţeles că vor uita totul. Orice se poate uita. Asta e salvarea noastră.
- Aş vrea să‑ţi frâng inima, spune Eric răzbunător.
- Numai lucrurile solide se pot frânge. Eu sunt făcută din apă. O să fug departe şi‑o să mă strecor prin alte crăpături.
- Da! exclamă el, cuprins de o furie bruscă. Femeile sunt făcute din apă! De asta plâng întruna!

Petrecem o perioadă lungă în tăcere, în timp ce viscolul cu zăpadă fină ne vântură maşina.
- Curge ca orezul, spune Eric, curge ca ţa‑ul.

Parcă mi‑a citit gândurile. E greu să nu‑l mai iubesc pe Eric. Trebuie să mă adun. E musai să‑mi transform inima într‑un sloi de gheaţă.

Dar asta nu cumva ar înseamna că se poate frânge?

*

Suntem în a doua jumătate a lui decembrie, mai e doar o săptămână până la Crăciun. Strada principală a oraşului nostru, omniprezenta Main Street, pare că a luat foc din pricina vitrinelor decorate cu lumini aurii, verzi şi stacojii şi a ghirlandelor de luminiţe atârnate de la un stâlp de iluminat la altul. Sunt atât de multe luminiţe, încât zăpada vânturată pe la colţurile străzilor pare multicoloră: vo multicoloră şi strălucitoare care sună ca ţa. Colindul "Jingle bells" se furişează pe sub fiecare uşă până la dezgust, perforându‑ţi creierul până se transformă într‑o sită. Când ajungi la al nu ştiu câtelea magazin, îţi vine să iei o bâtă de baseball şi - bam! bam! bam! - să sfărâmi vitrinele de să le ia dracu'. Dar bineînţeles că trebuie să te abţii.

Îmi cumpăr câteva cadouri: o faţă de masă brodată, lumânări parfumate şi feţe de pernă dungate. Nu am nevoie de nimic din toate astea, dar nu e un motiv să nu le cumpăr. Cu mult timp în urmă, şi magii au adus cadouri bizare: aur, tămâie şi smirnă. Nu se ştie clar ce anume au vrut să transmită prin aceste daruri, la ce se refereau sau cine le‑a primit până la urmă, deşi mai târziu s‑au ticluit tot felul de explicaţii superbe: aurul simboliza Împărăţia Cerului pe Pământ, smirna făcea referire la caracterul muritor, iar tămâia arsă, la rugăciune şi credinţă. Legenda spune că aurul a fost furat de doi hoţi, care după treizeci şi trei de ani au fost răstigniţi, unul în stânga Mântuitorului, iar celălalt de‑a dreapta Sa. Iisus le‑a promis că dacă Îi vor arăta credinţă, Îl vor însoţi în rai chiar în ziua aceea. Că tot se cunoşteau din fragedă pruncie. Iată cum cei doi au reuşit să tragă foloase atât de pe urma naşterii, cât şi a morţii lui Hristos.

Am mai găsit şi un portofel frumos şi mătăsos, cu inserţii de argint, dar îmi provoca o senzaţie ciudată. Cine l‑o fi făcut? Dacă artizanul e chiar Emma? Vânzătoarea n‑are idee, iar patronal magazinului nu e de faţă. O voce interioară, poate chiar a amuletei, îmi spune să nu‑l cumpăr. Să nu cumpăr nimic şi să pun la loc şi faţa de masă, şi lumânările, exact de unde le‑am luat. Nimic din ce se află aici nu‑ţi aparţine. Totul e al Emmei. Absolut tot.
- Mulţumesc, m‑am răzgândit. Nu, nu mai vreau nici feţele de pernă.

Eric organizează o petrecere de Crăciun, ultima reuniune a anului. Îmi trimite o invitaţie telepatică, fiindcă ne‑am acordat tehnica de comunicare până în cele mai mici detalii: Vino diseară, o să fac un nge bun. Nu‑i aşa că vrei nişte nge? Oh, pentru numele lui Dumnezeu, Eric, eu vreau un singur lucru: ca cineva să mi te şteargă definitiv de pe retină, din inimă şi din memorie. Vreau să uit totul, vreau să fiu liberă, "fără vise, fără aduceri aminte, fără sunete", înconjurată doar de cerul întunecat şi de viscol şi de nimic altceva, precum în cea de‑a doua zi a facerii lumii. Astfel m‑aş lepăda de tine şi aş începe o viaţă nouă. E musai să încep o viaţă nouă, fiindcă n‑o să mă mai întorc vreodată aici.

Beculeţele sclipesc; cântecele de Crăciun se strecoară din toate casele şi‑ţi inundă creierul. În câteva zile se va naşte pruncul Iisus. Carevasăzică, El nu se află printre noi acum? E absent, la fel ca înainte de Paşte? Adică ne‑a părăsit în cea mai grea, deprimantă, mercantilă şi deznădăjduită săptămână a anului? Adică nu mai ai pe umărul cui să plângi în sufletul tău, nu mai pe nimeni să te sfătuiască? Mesajul e că trebuie să te descurci de unul singur? Nu foarte departe de oraş am găsit o mănăstire rusească. Călugării sunt nişte gnomi ursuzi, destul de banali. Dar poate merită totuşi o vizită pentru a primi nişte sfaturi? Dacă printre ei se află unul cu suflet straniu, clarvăzător? L‑aş putea întreba: este păcat să ucizi dragostea din tine?

Din păcate, viscolul a blocat toate drumurile lăturalnice şi nu se poate ajunge la mănăstire pe vremea asta. În oraş nu se găseşte nicio biserică ortodoxă rusească. Nu pot să mă duc la evanghelici, sau cum s‑or mai numi; alea nu‑s biserici, sunt cămine culturale care încurajează naivitatea şi la intrarea cărora eşti întâmpinat de un tip rumen, în sacou - "Bună, soră! Iisus Hristos are un plan grozav pentru a te mântui!". Cumva, planul ăsta presupune să‑ţi iubeşti aproapele şi să te apuci degrabă să împachetezi cadouri pentru donaţii, alături de tineri toxicomani netrataţi, proveniţi din familii destrămate. Sau să te alături cântărilor în cor cu acompaniament de tamburine. Sau să asculţi prelegerea unei surori‑întru‑Hristos: o tanti oarecare, îmbrăcată într‑un cardigan plin de noduri, care, aflându‑se în faza maniacală a unui episod de bipolaritate, exclamă că datorită relaţiei cu Mântuitorul fursecurile ei cu ciocolată ies mereu fără greş. Mereu.

Ei bine, eu nu vreau să‑mi iubesc aproapele. De fapt, chiar mi‑aş dori să încetez să‑l mai iubesc.

Catolicii au o organizare mult mai bună. Biserica lor e mai misterioasă, deşi nu e locul indicat în momentul de faţă: prea multe ornamente, prea multă veselie, prea multe spirite exaltate, iar mie mi‑e cu neputinţă să îndur. Nu vreau să iau parte la veselie. Vreau să stau într‑o cameră întunecată, înţesată de oameni urâcioşi şi plini de amărăciune, ca să‑mi pot preface inima în gheaţă. Fiindcă viaţa nu‑i decât fum şi umbre.

Merg cu maşina să‑i vizitez pe hexadactili: locuitorii unui orăşel din apropiere au aproape toţi câte şase degete. Aceştia sunt înrudiţi, făcând parte dintr‑o mare familie. Cu mult timp în urmă, s‑a întâmplat ca unul dintre strămoşii lor să aibă un deget în plus, iar deformaţia avea să se transmită genetic. Acum dai de ei peste tot: la benzinărie, la bancă, la magazin, la farmacie, la bar, la cafenea. Toţi sunt plini de amărăciune şi ciudă.

Acolo mă simt bine, mă simt la locul meu. O chelneriţă ursuză îmi aduce cafeaua. Ştie că mă uit la mâna ei şi cred că mi‑a scuipat deja în ceaşcă, preventiv: cappuccino cu spumă este perfect pentru aşa ceva. În regulă, cucoană, te înţeleg. Un barman hexadactil duşmănos lustruieşte paharele, iar un tânăr bosumflat stă pe un scaun la bar şi îi vorbeşte. E atât de ciudat să urmăreşti cu care două degete îşi ţine ţigara. Există oare un nume pentru al şaselea deget? Şi oare bunicuţele hexadactile de aici împletesc mănuşi cu şase degeţele pentru nepoţii lor?

Toţi îmi aruncă priviri ostile, conştienţi că am venit să casc gura la ei. Ne adulmecă imediat pe noi, nemernicii băgăcioşi, străinii cu aspect normal, care de plictiseală sau din dorinţa de a face haz de necazul altuia, pentru a ne înveseli cu un circ ieftin, venim să‑i vedem pe cei pentru care "mai mult" nu înseamnă "mai bine".

Poţi să scuipi cu mare plăcere şi în sifon. Sau poate în cutia de Dr Pepper dietetic, sucul cu aromă de cireşe, dar cu mai puţine calorii. Eu - eu sunt făcută din apă. Scuipaţi‑mă, oameni urâcioşi şi nefericiţi, căci plănuiesc o crimă.

Mai e o zi până la Crăciun, mai avem de îndurat doar douăzeci şi patru de ore fără Mântuitorul nostru. Eric are dreptate: e momentul unei acţiuni hotărâtoare. E momentul să ne descotorosim de ea. E o vrăjitoare, care a cusut toate hainele din oraş, a ţesut toate păturile din oraş, astfel ca eu să nu mă pot ascunde sub ele cu Eric, a împletit toate fularele şi şalurile ca să mă strângă de gât cu ele, a înnodat şireturile tuturor ghetelor ca să mă împiedic şi să nu pot fugi, a copt toţi covrigii şi biscuiţii ca să‑mi stea mie firimiturile în gât. Otrăveşte mâncarea, pune gâtlej de pasăre în sosul albicios, fierbe cartilaje şi piele ca să mă blesteme să mă prefac în curcan cu creastă în loc de nas. Culege merişoare de pe lângă mlaştini, dintr‑acelea care miros ca subsuorii de cioară. Pictează decoruri. Când va termina, va fi deja prea târziu. Dacă nu acum, atunci când?

Ajung la locuinţa lui Eric şi a Emmei. Uşa de plasă a fost îndepărtată până la primăvară, iar cea de lemn e larg deschisă, astfel că se văd flăcările dansând în şemineu. Musafirii - colegi de la mine din campus, de care m‑am săturat până peste cap, sinceră să fiu - stau în jurul bufetului, rotindu‑şi paharele pline de vin ieftin. Eric a gătit nge şi admiră plin de mândrie muntele de hrişcă rozalie, de parcă ar avea cine ştie ce sens secret.
Dar nu există niciunul.
Mâncarea e de rahat.
Iar a cumpărat mizerie din aia poloneză.

Pe fundal se aude înregistrarea unei minunate bucăţi de Mozart. Cel de‑al treilea ochi al Emmei s‑a deschis, în sfârşit: e albastru şi congestionat, fără gene şi acoperit de o pleoapă translucidă, ca de pasăre. Dar la ce i‑ar mai putea folosi acum? E inutil.

Eric, Eric, pregăteşte‑te. Nu bea niciun strop de vin, va trebui să conduci. Vom merge la Lake George şi o vom îneca acolo.
Telepatia e un mijloc de comunicare splendid şi foarte convenabil, indispensabil când e lume în jur.
De ce neapărat la Lake George?
Nu ştiu alte lacuri pe aici. A fost ideea ta.

Musafirii pleacă repede, ca să se pregătească pentru festivităţile de a doua zi şi ca să împacheteze cadourile în hârtie cu sclipici. În ce ne priveşte, ne urcăm toţi în maşină: Eric şi Emma în faţă, eu în spate. Emma îşi foloseşte cei doi ochi ca să privească înainte, prin viscol, iar cel de‑al treilea ca să‑mi citească în inimă, acea bucăţică de gheaţă neagră şi haină. Mulţumită amuletei mele de argint, nu poate ghici ce o aşteaptă.

E beznă la lac, dar Eric a adus o lanternă. Mergem pe o cărare făcută de pescari; se pare că nu suntem singurii amatori de pescuit la copcă. Totuşi, astăzi stau toţi în căldurica îmbietoare de acasă, lângă pomii lor împodobiţi.

Copca e acoperită de o pojghiţă de gheaţă.
- Ce facem aici? vrea să ştie Emma.
- Uite, asta!

O aruncăm pe Emma în copcă. Apa neagră îmi stropeşte picioarele. Emma se zbate, căznindu‑se să se prindă de marginile tăioase de gheaţă. Eric o împinge şi îi mai dă una cu pioletul, ca să fie sigur. Stai, de unde a făcut rost de un piolet? Nu contează. Bâldâbâc. Gata. O vor găsi abia la primăvară.
- Mi‑au degerat mâinile, se plânge Eric.
- Şi mie picioarele. Hai să tragem o duşcă.
- Ai adus tu băutură?
- Şi piroşti cu carne. Încă sunt calde, fiindcă le‑am învelit în staniol.

Şi chiar acolo, pe gheaţă, bem votcă Popov direct din butelcă. O poşircă dezgustătoare, sinceră să fiu. Mâncăm piroştile. În sfârşit ne sărutăm ca doi oameni liberi, uşuraţi la gândul că nimeni nu ne vede şi nu ne poate opri. Libertatea e un lucru de mare preţ, cum bine ştie orice american. Arunc butelca şi resturile de mâncare în apă. Scot amuleta de argint şi o arunc şi pe ea. Mi‑a fost de mare ajutor, însă nu‑mi mai trebuie.

Ne îndreptăm încet către mal.

Gheaţa se sparge sub picioarele lui Eric, iar el se afundă până la subsuori într‑o copcă acoperită de zăpadă.
- Ah! Dă‑mi mâna!

Mă îndepărtez de marginea copcii.
- Nu, Eric. Adio.
- Cum adică, adio? Ce dra... Ce vrei să spui? De ce adio?

Da, adio. Nu încerca să mă prinzi, nu mă striga, pur şi simplu, uită‑mă. Oricum nu‑ţi vei aduce aminte, fiindcă nu exişti, eşti o invenţie: nu exişti şi nici nu ai existat vreodată. Nu te cunosc, nu am vorbit niciodată cu tine, habar n‑am cum te cheamă, străinule înalt, care stai la o masă în celălalt colţ al cafenelei studenţeşti ponosite, învăluit în întuneric şi fum, cu ochelarii tăi fără rame, ţinând o ţigară între degetele tale slăbănoage, aidoma unor degete de pianist imaginar.

Sting ultima ţigară. E uşor să te laşi furată de gânduri şi să fumezi un pachet întreg fără să‑ţi dai seama. Mă înfofolesc cu fularul meu călduros şi plec fără să privesc înapoi, ies din umbre şi fum şi păşesc în viscolul orbitor de decembrie.

Peştele din noi (II)

Cincizeci de umbre întunecate

 

EL James
Cincizeci de umbre întunecate
Editura Trei, 2012
Traducere de Laurenţiu Dulman
Colecţia Eroscop



*****
Fragment

Stăm tăcuţi pe bancheta din spate, în timp ce şoferul ne duce la galerie. Neliniştea a revenit cu toată puterea şi abia acum îmi dau seama cât de tensionată am fost în Charlie Tango. Christian e tăcut şi meditativ... ba chiar temător; starea de acalmie dintre noi doi a dispărut. Aş vrea să spun atât de multe lucruri, dar drumul e prea scurt. Christian se uită gânditor pe fereastră.
- José e doar un prieten, îi şoptesc eu.
 
Christian întoarce capul şi se uită la mine - privirea lui întunecată şi prudentă nu trădează nimic. Gura lui... vai, gura lui fremătătoare mă intimidează. Îmi amintesc atingerile buzelor lui pe mine - peste tot. Simt că-mi arde pielea. Se răsuceşte pe banchetă şi se încruntă.
- Ochii tăi frumoşi ies prea mult în evidenţă, Anastasia. Te rog să-mi promiţi că ai să mănânci.
- Da, Christian, am să mănânc, răspund eu automat - o platitudine.
- Vorbesc serios.
- Ce ştii tu..., spun eu, fără să pot înăbuşi dispreţul din glasul meu.
 
Zău, cât tupeu are omul ăsta care m-a torturat înfiorător în ultimele zile. Nu, n-am dreptate. Eu m-am torturat. Ba nu, el. Clatin din cap cu un aer dezorientat.
- Nu vreau să mă cert cu tine, Anastasia. Te vreau înapoi şi te vreau sănătoasă, spune el cu glas blând.

Poftim? Ce înseamnă asta?
- Dar nu s-a schimbat nimic.
 
Încă eşti viciat până în măduva oaselor.
- Hai să vorbim despre asta la întoarcere. Am ajuns.
 
Maşina opreşte în faţa galeriei, iar Christian coboară, lăsându-mă fără replică. Îmi deschide portiera şi, după ce mă dau jos, îl întreb pe un ton mai ridicat decât mă aşteptam:
- De ce faci asta?
- Ce anume? mă întreabă cu un aer surprins.
- De ce spui aşa ceva, apoi, pur şi simplu, te opreşti.
- Anastasia, suntem la galerie. Aici voiai să ajungi. Hai să intrăm şi vorbim după aceea. Nu am chef de o scenă în mijlocul străzii.
 
Mă înroşesc şi arunc o privire în jur. Are dreptate. E prea multă lume. Strâng din buze, iar el îmi aruncă o privire încruntată.
- Bine, şoptesc eu cu un aer îmbufnat, iar el mă ia de mână şi mă conduce înăuntru.
 
Ne aflăm într-un fost depozit, convertit în galerie: pereţi de cărămidă, duşumele din lemn închis la culoare, tavan alb şi conducte de aceeaşi culoare. O clădire spaţioasă şi modernă, pe a cărei podea se preumblă câţiva oameni, bând vin şi admirând lucrările lui José. O clipă uit de necazurile mele şi îmi dau seama că José şi-a îndeplinit visul. Bravo, José!
- Bună seara şi bine aţi venit la expoziţia lui José Rodriguez, ne întâmpină o tânără îmbrăcată în negru, cu păr castaniu, tuns foarte scurt, cu cercei mari şi rotunzi de argint şi buze date cu un ruj roşu-intens.
 
Îmi aruncă o privire scurtă, se uită la Christian mai mult decât e necesar, apoi se întoarce îmbujorată spre mine şi clipeşte. Fruntea mi se încreţeşte uşor. E al meu - sau a fost. Încerc din răsputeri să nu mă încrunt la ea. Tânăra îşi recapătă cumpătul, clipind încă o dată.
- Ah, Ana! O să vrem să auzim părerea ta despre expoziţie, îmi spune ea cu zâmbetul pe buze, apoi îmi întinde o broşură şi îmi face semn cu mâna spre o masă plină cu pahare şi aperitive.
 
De unde ştie cum mă cheamă?
- O cunoşti? se încruntă Christian.

Clatin din cap, la fel de surprinsă ca şi el. Christian ridică din umeri, cu un aer indiferent:
- Vrei să bei ceva?
- Aş vrea un pahar de vin alb, mersi.
 
Fruntea i se încruntă, dar nu spune nimic, ci se îndreaptă spre bar.
- Ana!

José se apropie cu paşi mari, făcându-şi loc printr-un grup de invitaţi.
 
Dumnezeule mare! E îmbrăcat în costum. Arată bine şi se uită la mine cu un zâmbet larg. Mă ia în braţe şi mă strânge cu putere. Abia îmi stăpânesc lacrimile. Prietenul meu, singurul meu prieten, cât timp Kate e plecată. Ochii mi se umezesc.
- Ana, cât mă bucur că ai reuşit să ajungi, îmi şopteşte la ureche, apoi se dezlipeşte de mine şi mă dă un pic în spate, uitându-se cu atenţie la mine.
- Ce s-a întâmplat? întreb eu.
- Te simţi bine? Araţi... ciudat. Dios mio, ai slăbit?

Clipesc de câteva ori, să-mi înăbuş lacrimile:
- José, mă simt bine. Mă bucur atât de mult pentru tine. La naiba, să nu mă mustre şi el. Felicitări pentru expoziţie.
 
Vocea îmi tremură când văd preocuparea pe chipul său atât de familiar, dar trebuie să-mi păstrez cumpătul.
- Cu ce ai venit?
- M-a adus Christian, spun eu, brusc temătoare.
- Ah, răspunde José cu un aer dezamăgit, apoi îmi dă drumul. Unde e? întreabă el, întunecându-se la faţă.
- S-a dus să ia ceva de băut.
 
Fac semn cu capul înspre Christian şi văd că schimbă amabilităţi cu cineva care aşteaptă la coadă. Christian întoarce capul spre mine, iar privirile ni se întâlnesc. şi în clipa aceea, mă simt paralizată, uitându-mă ţintă la bărbatul incredibil de frumos care mă priveşte cu un sentiment de nedescifrat. Privirea lui fierbinte îmi sfredeleşte carnea şi, preţ de o clipă, ne pierdem unul în ochii celuilalt.
 
Dumnezeule mare... Acest bărbat frumos mă vrea înapoi şi simt că în adâncul meu o bucurie dulce înfloreşte încet, precum zorelele în lumina dimineţii.
- Ana! mă smulge José din reverie, aducându-mă înapoi în prezent. Mă bucur atât de mult că ai venit... ştii, ar trebui să te previn...
 
Dar, în clipa următoare, e întrerupt de Domnişoara cu Păr Scurt şi Buze Roşii:
- José, a venit jurnalista de la Portland Printz. Haide, îl îndeamnă ea, apoi îmi zâmbeşte politicos.
- Ce mişto! Sunt faimos, îmi spune José cu un zâmbet, iar eu nu pot decât să-i răspund tot cu un zâmbet - e atât de bucuros. Vorbim mai târziu, Ana.
 
Mă sărută pe obraz, iar eu îl urmăresc cu privirea în timp ce se apropie de o tânără care stă lângă un fotograf deşirat.
 
De jur împrejurul meu atârnă fotografiile lui José, iar unele dintre ele sunt imprimate pe pânze uriaşe. Unele sunt alb-negru, iar altele, color. Multe dintre peisaje au o frumuseţe diafană. Una dintre poze e făcută la Vancouver, în amurg, iar norii roz se reflectă în apa liniştită a unui lac. Câteva clipe sunt copleşită de liniştea şi pacea peisajului - e minunat.
 
Christian vine alături de mine, iar eu inspir adânc şi înghit în sec, încercând să-mi recapăt echilibrul de mai-nainte. Îmi întinde paharul cu vin alb.
- E de calitate? îl întreb eu, pe un ton mai firesc.

Se uită la mine cu un aer întrebător.
- Vinul, îl lămuresc eu.
- Nu. La astfel de evenimente, rareori se serveşte un vin bun. Tipul e talentat, nu-i aşa? spune Christian, uitându-se la fotografia de pe malul lacului.
- De ce crezi că l-am rugat să-ţi facă un portret? răspund eu, fără să-mi pot înăbuşi mândria din glas, iar privirea lui se mută impasibil de la fotografie la mine.
- Domnul Christian Grey? îl abordează pe Christian fotograful de la Portland Printz. Pot să vă fac o fotografie?
- Sigur, răspunde el, mascându-şi iritarea.
 
Fac un pas în spate, dar el mă ia de mână şi mă trage lângă el. Fotograful se uită la noi şi nu-şi poate ascunde uimirea.
- Mulţumesc, domnule Grey.

Face câteva fotografii şi întreabă:
- Domnişoara...?
- Steele, răspund eu.
- Mulţumesc, domnişoară Steele.

Apoi se îndepărtează în grabă.
- Am căutat pe internet poze cu tine şi cu partenerele tale, dar n-am găsit niciuna. De-aia Kate şi-a închipuit că eşti gay.

Buzele lui Christian se curbează într-un zâmbet:
- Aşa se explică întrebarea ta inadecvată. Nu, nu ies cu partenerele mele, Anastasia - doar cu tine, ştii bine.

În ochii lui se citeşte sinceritatea.
- Deci n-ai ieşit niciodată cu - arunc o privire în jur, să mă asigur că nu ne aude nimeni - supusele tale?
- Ba da, uneori. Dar nu la vreun eveniment, ci la cumpărături, mă înţelegi, îmi explică el ridicând din umeri, fără să-şi ia privirea de la mine.
 
Ah, deci doar în camera de joacă - în Camera Roşie a Durerii - şi în apartamentul lui. Nu-mi dau seama cum să iau această dezvăluire.
- Doar cu tine, Anastasia, îmi şopteşte el.

Roşesc şi plec privirea. În felul lui, chiar ţine la mine.
- Prietenului tău îi plac mai mult peisajele decât portretele. Hai să aruncăm o privire.
 
Îmi întinde braţul, iar eu mă agăţ de el. Trecem pe lângă fotografii şi, la un moment dat, văd un cuplu care îmi zâmbeşte şi mă salută din cap, ca şi când m-ar cunoaşte. Probabil pentru că sunt cu Christian, dar văd şi un tânăr care se holbează la mine fără jenă. Ciudat.
 
Ocolim un colţ al sălii şi îmi dau seama de ce se uită oamenii aşa la mine: pe peretele îndepărtat, atârnă şapte fotografii uriaşe cu mine. Mă uit la ele cu un aer stupefiat, iar sângele îmi fuge din obraji. Eu în diferite ipostaze: îmbufnată, cu zâmbetul pe buze, încruntată, serioasă, amuzată. Toate sunt alb-negru şi făcute de foarte aproape.

La naiba! Îmi aduc aminte că José şi-a făcut de lucru cu camera de câteva ori, când a venit în vizită pe la mine şi când am fost undeva cu el, în calitate de şofer şi asistent. Am crezut că face nişte fotografii de probă, în niciun caz nişte cadre atât de intime.
 
Îi arunc o privire lui Christian, care se uită transfigurat la fiecare în parte.
- Se pare că nu sunt singurul, bombăne el criptic, cu buzele strânse.

Cred că e furios. Vai, nu!
- Scuză-mă, spune el, ţintuindu-mă cu privirea lui de un cenuşiu deschis.
 
Apoi se răsuceşte pe călcâie şi porneşte spre biroul de recepţie.
 
Ce problemă o fi având? Îl urmăresc fascinată în timp ce discută animat cu Domnişoara cu Păr Scurt şi Buze Roşii. Vâră mâna în buzunar după portofel şi scoate cardul de credit. La dracu'! Probabil că a cumpărat o fotografie.
- Bună! Tu eşti muza. Sunt nişte fotografii grozave.
 
Tresar când îl aud pe acest tânăr cu o claie de păr blond-deschis. Apoi simt o mână pe cot - Christian s-a întors.
- Eşti un tip norocos, îi rânjeşte Claie Blondă lui Christian, care îi răspunde cu o privire rece.
- Într-adevăr, bombăne el cu un aer încruntat, trăgându-mă într-o parte.
- Ai cumpărat una dintre fotografiile cu mine?
- Una? pufneşte el, fără să-şi ia ochii de la ele.
- Ai cumpărat mai multe?

Christian dă ochii peste cap:
- Le-am cumpărat pe toate, Anastasia. Nu vreau ca vreun străin să le soarbă din priviri în intimitatea casei lui.

Îmi vine să râd.
- Preferi să fii tu acela? îl iau eu peste picior.
 
Îmi aruncă o privire aspră, surprins probabil de îndrăzneala mea, dar îmi dau seama că se străduieşte să-şi stăpânească zâmbetul.
- Sincer, da.
- Perversule, îi răspund eu şi îmi muşc buza de jos, ca să nu zâmbesc.
 
Buzele lui se întredeschid, iar acum, buna lui dispoziţie este evidentă. Îşi mângâie bărbia cu un aer gânditor.
- Nu pot contrazice această afirmaţie, Anastasia, răspunde el, clătinând din cap, cu ochii îmblânziţi de amuzament.
- Aş mai discuta cu tine pe tema asta, dar am semnat un contract de confidenţialitate.

Oftează, uitându-se ţintă la mine, şi ochii i se întunecă.
- Gura ta mare... de-ai şti ce aş vrea să-i fac, şopteşte el.

Mă străbate un fior, ştiind foarte bine la ce se referă.
- Eşti foarte nedelicat, încerc eu să par şocată - şi reuşesc. Oare nu are nicio limită?

Afişează un rânjet, apoi se încruntă.
- Eşti foarte relaxată în fotografiile astea, Anastasia. Nu te văd aşa foarte des.

Poftim? Uau! O schimbare radicală, de la un subiect jucăuş la unul serios - asta da incoerenţă.
 
Mă înroşesc şi cobor privirea. El îmi ridică fruntea, iar eu inspir adânc la contactul cu degetele lui lungi.
- Vreau să fii şi cu mine la fel de relaxată, îmi şopteşte el.

De pe chipul lui a dispărut orice urmă de umor. În adâncul meu, simt iarăşi fiorul bucuriei. Dar cum e posibil aşa ceva? Avem probleme.
- Dacă vrei asta, trebuie să nu mă mai intimidezi, protestez eu.
- Iar tu trebuie să înveţi să comunici şi să-mi spui ce simţi, ripostează el, cu ochi scăpărători.

Inspir adânc.
- Christian, ai vrut să-ţi fiu supusă. Aici e problema. Iar asta face parte din definiţia supunerii - chiar tu mi-ai spus-o într-un e-mail.
 
Fac o pauză, încercând să-mi aduc aminte cuvintele lui.
- Cred că sinonimele pentru supus erau, şi citez: "subjugat, servil, umil, pasiv, resemnat, răbdător, docil, domesticit". Nu aveam voie să mă uit la tine. Nici să-ţi vorbesc dacă nu aveam permisiunea ta. La ce te aşteptai? îl întreb eu cu reproş.
 
Clipeşte, iar chipul i se încruntă din ce în ce mai tare, pe măsură ce continui:
- Relaţia cu tine mă face să mă simt foarte confuză. Nu vrei să te sfidez, dar îţi place "gura mea mare". Vrei să fiu obedientă, iar alteori îmi ceri nesupunere, ca să mă poţi pedepsi. Pur şi simplu, nu ştiu cum să mă port când sunt cu tine.
 
Christian mijeşte ochii.
- Ca de obicei, o observaţie foarte bună, domnişoară Steele, spune el pe un ton rece. Haide să mergem să mâncăm.
- Dar n-am stat decât o jumătate de oră.
- Ai văzut fotografiile şi ai stat de vorbă cu tipul ăla.
- Îl cheamă José.
- Ai stat de vorbă cu José, individul care, ultima oară când l-am văzut, încerca să-ţi vâre cu forţa limba în gură, deşi erai beată şi îţi era rău, a zis el pe un ton aspru.
- Dar nu m-a lovit niciodată, îi răspund eu printre dinţi.

Christian se încruntă, degajând furie prin fiecare por.
- Asta e o lovitură sub centură, Anastasia, şopteşte el ameninţător.
 
Mă înroşesc, iar Christian îşi trece mâinile prin păr, cu o furie abia stăpânită. Mă uit ţintă la el.
- Te duc să mănânci ceva. Slăbeşti văzând cu ochii. Caută-l pe tip şi ia-ţi la revedere.
- Te rog, nu putem să mai stăm un pic?
- Nu. Du-te. Acum. Ia-ţi la revedere.
 
Îi arunc o privire încruntată, simţind că-mi fierbe sângele. Domnul Maniac al Controlului. Furia e bună. Furia e mai bună decât suferinţa.
 
Îmi iau ochii de la el şi mă uit după José. Stă de vorbă cu un grup de tinere. Pornesc spre el, îndepărtându-mă de Domnul Cincizeci de Vicii. Trebuie să fac ce-mi spune numai pentru că m-a adus până aici? Cine naiba se crede?
 
Tinerele îi sorb cuvintele lui José. Una dintre ele rămâne cu gura căscată când mă vede, recunoscându-mă din portrete.
- José!
- Ana. Scuzaţi-mă, fetelor.
 
José le zâmbeşte şi mă cuprinde cu braţul, ceea ce mă amuză - José e foarte delicat, încercând să le impresioneze.
- Pari supărată, spune el.
- Trebuie să plec, îi răspund eu pe un ton hotărât.
- Dar abia ai ajuns.
- Ştiu, dar Christian trebuie să se întoarcă la Seattle. Fotografiile sunt extraordinare, José - eşti foarte talentat.

Se luminează la faţă:
- Mă bucur că ai venit.
 
José mă îmbrăţişează cu putere, răsucindu-mă în aşa fel încât îl văd pe Christian în celălalt capăt al galeriei. Are un aer încruntat şi îmi dau seama că îl deranjează îmbrăţişarea lui José. Aşa că, în mod ostentativ, îmi petrec braţele în jurul gâtului său. Mă aştept ca Domnul Maniac al Controlului să reacţioneze. În ochii lui întunecaţi străluceşte ceva sinistru şi porneşte agale spre noi.
- Mersi că m-ai prevenit în legătură cu portretele mele, îi şoptesc eu.
- La dracu'! Îmi pare rău, Ana. Ar fi trebuit să-ţi spun. Îţi plac?
- Hm... Nu ştiu, răspund eu sincer, luată prin surprindere de întrebare.
- S-au vândut toate, deci cuiva i-au plăcut. Nu e mişto? Eşti un adevărat fotomodel.

Mă strânge şi mai tare în braţe în clipa când Christian ajunge lângă noi. Domnul meu Învechit în Rele mă priveşte ameninţător, dar, din fericire, José nu-l vede.
- Mi-ar plăcea să ne mai întâlnim, Ana, îmi spune José, dându-mi drumul. Ah, domnule Grey, bună seara.
- O expoziţie foarte reuşită, domnule Rodriguez, răspunde Christian cu o politeţe glacială. Îmi pare rău că nu mai putem sta, dar noi chiar trebuie să ne întoarcem la Seattle. Anastasia?
 
Accentuează subtil cuvântul noi, luându-mă de mână.
- La revedere, José. Felicitări încă o dată.

Îl sărut scurt pe obraz, iar în clipa următoare, Christian mă trage spre ieşire. Ştiu că fierbe de furie, dar la fel mă simt şi eu.

Când ajungem afară, se uită repede de jur împrejur, apoi porneşte spre stânga şi mă trage pe o stradă lăturalnică, lipindu-mă brusc de un perete. Îmi cuprinde faţa cu mâinile, obligându-mă să mă uit în ochii lui scăpărători şi hotărâţi.
 
Mă trec fiori, iar gura lui se năpusteşte asupra mea. Mă sărută cu pasiune. Dinţii ni se ciocnesc, apoi îşi adânceşte limba în gura mea.
 
Dorinţa explodează în mine ca un foc de artificii şi îl sărut cu la fel de multă pasiune, înfigându-mi mâinile în părul lui şi trăgându-l cu putere. Geme uşor - un zgomot discret în fundul gâtului, care răsună în adâncul meu -, apoi mâinile lui îmi coboară pe trup, oprindu-se pe şolduri, iar degetele i se înfig în carne prin rochia violet.
 
Revărs în sărutul nostru toată neliniştea şi suferinţa din ultimele zile, îmbrăţişându-l cu putere şi, în această clipă de pasiune năvalnică, îmi dau seama că şi el face la fel, că şi el simte la fel.
 
Îşi dezlipeşte gura de a mea, respirând precipitat. În ochii lui străluceşte dorinţa, aprinzând sângele deja înfierbântat care îmi zvâcneşte în vene. Inspir cu nesaţ printre buzele întredeschise.
- Eşti a mea, şopteşte el, accentuând fiecare cuvânt.

Face un pas în spate şi se aşază pe vine, cu mâinile pe genunchi, asemenea unui maratonist la sfârşitul cursei.
- Pentru numele lui Dumnezeu, Ana.
 
Mă sprijin de perete, gâfâind şi încercând să liniştesc tumultul din mine, să-mi recapăt echilibrul.
- Îmi pare rău, şoptesc eu, după ce-mi recapăt suflul.
- Aşa şi trebuie. Ştiu ce ai încercat să faci. Îl vrei pe fotograf, Anastasia? E limpede că te place.

Mă înroşesc şi clatin din cap.
- Nu, e doar un prieten.
- Toată viaţa mea am încercat să evit emoţiile extreme. Şi totuşi, tu... trezeşti în mine sentimente care mi se par complet străine. E foarte...
 
Se încruntă, căutând cuvântul potrivit.
- Neliniştitor, spune el în cele din urmă. Îmi place controlul, Ana, dar când sunt în preajma ta, nevoia asta pur şi simplu - se îndreaptă de spate, cu ochi scăpărători - se evaporă.
 
Face un semn vag cu mâna, apoi şi-o trece prin păr şi inspiră adânc. Mă ia de mână.
- Haide, trebuie să stăm de vorbă, iar tu trebuie să mănânci.

Cincizeci de umbre ale lui Grey

 

EL James
Cincizeci de umbre ale lui Grey
Editura Trei, 2012
Traducere de Constantin Dumitru-Palcus
Colecţia Eroscop



*****
Fragment

Sâmbătă la magazin e un coşmar. Suntem asediaţi de oameni dornici să-şi înfrumuseţeze locuinţele. Soţii Clayton, John şi Patrick - ceilalţi doi angajaţi cu jumătate de normă - şi cu mine suntem asediaţi de clienţi. Dar în jurul prânzului survine un moment de respiro, iar doamna Clayton mă roagă să mă ocup de nişte comenzi în timp ce stau la tejgheaua casei de marcat şi-mi mănânc discret sandviciul. Sunt absorbită de sarcină, verificând numerele din catalog cu obiectele de care avem nevoie şi de articolele pe care le-am comandat, mutându-mi ochii de la registrul de comenzi la ecranul computerului şi înapoi ca să mă asigur că intrările se potrivesc. Apoi, din nu ştiu ce motiv, ridic privirea... şi mă pomenesc acaparată de privirea cenuşie şi îndrăzneaţă a lui Christian Grey, care stă la tejghea, uitându-se lung la mine.
 
Atac de cord.
- Domnişoară Steele. Ce surpriză plăcută!
 
Privirea lui e neclintită şi intensă.
 
Sfinte Sisoe! Ce naiba caută el aici, cu înfăţişarea asta de pasionat de drumeţii, cu părul răvăşit şi îmbrăcat în puloverul împletit din lână crem, blugi şi bocanci? Am senzaţia că am rămas cu gura căscată şi nu-mi mai pot localiza creierul sau vocea.
- Domnule Grey, şoptesc, pentru că doar atât reuşesc.
 
Pe buzele lui se zăreşte umbra unui zâmbet, iar ochii îi sunt animaţi de umor, de parcă s-ar amuza de cine ştie ce glumă doar de el auzită.
- Eram prin zonă, spune el în loc de explicaţie. Trebuie să cumpăr nişte lucruri. E o plăcere să te văd din nou, domnişoară Steele.
 
Are o voce caldă şi aspră precum ciocolata neagră topită... sau ceva de genul ăsta.
 
Îmi scutur capul ca să-mi revin. Inima îmi bate într-un ritm frenetic şi, din cine ştie ce motiv, roşesc înfuriată sub privirea lui neclintită. Sunt teribil de tulburată de faptul că-l văd stând acolo, în faţa mea. Amintirile mele despre el îl defavorizau. Nu e doar arătos - e întruchiparea frumuseţii masculine, vederea lui îţi taie respiraţia şi e aici. În magazinul de feronerie al lui Clayton. Cine-ar fi crezut? În cele din urmă, funcţiile mele cognitive sunt restabilite şi reconectate cu restul corpului meu.
- Ana. Numele meu este Ana, bâigui eu. Cu ce vă pot fi de folos, domnule Grey?
 
Zâmbeşte şi, din nou, e ca şi cum ar cunoaşte doar el nu ştiu ce mare secret. E atât de tulburător. Trăgând aer în piept, adopt faţada profesională de tipul "lucrez aici de mai mulţi ani". Pot să fac asta.
- Aş avea nevoie de câteva lucruri. Să începem cu bride de prindere, murmură el, cu o expresie calmă şi amuzată totodată.
 
Bride de prindere?
- Avem de lungimi diferite. Să vă arăt? îngaim, cu o voce moale şi şovăitoare.
 
Revino-ţi, Steele.
 
O uşoară încruntare umbreşte fruntea de-a dreptul frumoasă a lui Grey.
- Te rog. După dumneata, domnişoară Steele, zice el.

Încerc să par nonşalantă când ies de după tejghea, dar de fapt mă concentrez cât pot să nu mă împiedic şi să cad - picioarele mele au căpătat dintr-odată o consistenţă de peltea. Tare mult mă bucur că azi-dimineaţă am hotărât să-mi pun blugii cei mai buni.
- Sunt la articolele electrice, culoarul opt.
 
Vocea mea e parcă prea voioasă. Ridic privirea spre el şi regret aproape imediat. Afurisitul, ce bine arată.
- După dumneata, murmură el, gesticulând cu mâna cu degete lungi, cu manichiură perfectă.
 
Aproape strangulată de inimă - pentru că o simt în gât, cum încearcă să evadeze trecând prin gură - mă îndrept spre unul din culoarele de la raionul de electrice. De ce e în Portland? De ce e aici, la Clayton's? Iar dintr-o părticică minusculă, nu prea folosită, a creierului meu - localizată probabil la baza bulbului rahidian, aproape de locul unde sălăşluieşte subconştientul meu - vine gândul: E aici ca să te vadă. În niciun caz! Alung imediat gândul. De ce ar vrea să mă vadă acest bărbat frumos, puternic, rafinat? Ideea e absurdă şi o gonesc rapid din cap.
- Sunteţi în Portland cu afaceri? întreb, iar vocea mea are un ton prea înalt, de parcă mi-am prins degetul în uşă sau cam aşa ceva.
 
Fir-ar să fie, Ana, încearcă să te calmezi!
- Eram în vizită la divizia agricolă a WSU. Are sediul în Vancouver. Finanţez în prezent nişte cercetări care se fac acolo privind rotaţia culturilor şi ştiinţa solului, spune el pe un ton serios.
 
Vezi? Nu-i aici ca să te găsească, nici vorbă, mă ia în zeflemea Vocea interioară, gălăgioasă, trufaşă şi nemulţumită. Roşesc din pricina gândurilor mele caraghioase şi capricioase.
- Toate fac parte din planul cu hrănirea planetei? îl tachinez eu.
- Ceva de genul ăsta, recunoaşte el şi buzele i se curbează într-o jumătate de zâmbet.
 
Se uită la sortimentul de bride pe care-l avem în magazin. Ce naiba o fi vrând să facă cu alea? Nu mi-l imaginez deloc reamenajându-şi singur locuinţa. Îşi plimbă degetele pe diferitele produse etalate şi, dintr-un motiv inexplicabil, trebuie să mă uit în altă parte. Se apleacă şi alege un pachet.
- Astea sunt bune, spuse el cu acel zâmbet atât de trainic.
- Mai doriţi ceva?
- Da, aş vrea nişte tapet autocolant.
 
Tapet autocolant?
- Redecoraţi?

Cuvintele mi-au ieşit din gură înainte să le pot opri. Cu siguranţă că angajează muncitori - sau are personal care îl ajută să decoreze?
- Nu, nu redecorez, spune el, apoi zâmbeşte superior, iar eu am sentimentul nefiresc că se amuză pe seama mea.
 
Sunt chiar aşa de caraghioasă? Arăt caraghioasă?
- Pe aici, murmur, stingherită. Tapetul autocolant e pe culoarul pentru decoraţiuni.
- Lucrezi aici de mult?
 
Are o voce scăzută şi mă priveşte lung, concentrându-se intens. De ce naiba are efectul ăsta asupra mea? Parcă am paisprezece ani - stângace, ca întotdeauna, şi nelalocul ei. Privirea înainte, Steele!
- De patru ani, bâigui în timp ce ajungem la ţinta noastră.
 
Nu ştiu ce să fac - mă aplec şi aleg cele două lăţimi de tapet autocolant pe care le avem pe stoc.
- Am s-o iau pe asta, spune Grey cu glas blând, arătând spre tapetul mai lat, pe care i-l şi dau.
 
Degetele noastre se ating foarte scurt, iar curentul e acolo din nou, trecând prin mine de parcă aş fi atins un cablu fără izolaţie. Tresar involuntar, căci îl simt ducându-se în jos până într-un loc întunecos şi neexplorat, în adâncul pântecelui meu. Disperată, bâjbâi în jur ca să-mi recapăt echilibrul.
- Altceva?

Am vocea răguşită şi gâfâită. Ochii lui se măresc uşor.
- Nişte sfoară, cred.

Vocea lui o reflectă pe a mea, răguşită.
- Pe aici.
 
Aplec capul într-o parte, ca să-mi ascund roşeaţa şi mă îndrept spre culoar.
- Ce fel de sfoară căutaţi? Avem din fibre sintetice sau naturale... împletită... din sârmă...
 
Mă opresc când îi văd expresia şi ochii care i se întunecă. La naiba.
- O să iau cinci metri de frânghie din fibre naturale, te rog.
 
Repede, cu degete tremurătoare, măsor cinci metri cu rigla fixă, conştientă că mă fixează cu privirea lui cenuşie şi fierbinte. Nu îndrăznesc să mă uit la el. Dumnezeule, aş putea oare să mă simt mai intimidată? Scot din buzunarul de la spate al blugilor cuţitul Stanley, tai frânghia şi o încolăcesc frumos înainte să-i fac un nod cu buclă. Printr-un miracol, reuşesc să nu-mi retez vreun deget cu cuţitul.
- Ai făcut parte din Fetele-Cercetaş? întreabă, buzele lui sculpturale şi senzuale arcuindu-se amuzate.
 
Nu te uita la gura lui!
- Nu mă pasionează activităţile organizate în grup, domnule Grey.

El îşi arcuieşte o sprânceană.
- Şi ce te pasionează pe tine, Anastasia? întreabă cu vocea blândă, iar zâmbetul tainic i-a revenit.
 
Mă uit la el, incapabilă să răspund. Mă aflu pe nişte plăci tectonice în mişcare. Încearcă să fii cool, Ana, mă imploră, făcând o temenea, Vocea interioară torturată.
- Cărţile, şoptesc, dar înlăuntru, Vocea interioară ţipă: Tu! Tu mă pasionezi! O plesnesc instantaneu, îngrozită de faptul că psihicul meu are idei care nu sunt deloc de nasul lui.
- Ce fel de cărţi? zice, lăsându-şi capul într-o parte.
 
De ce îl interesează aşa de mult?
- Oh, ştiţi, cărţi obişnuite. Clasice. Mai ales, literatură britanică.
 
Îşi freacă bărbia cu indexul şi cu degetul mare, în timp ce reflectă la răspunsul meu. Sau poate că e doar foarte plictisit şi încearcă s-o ascundă.
- Mai aveţi nevoie de altceva?
 
Trebuie să părăsesc acest subiect - degetele care se plimbă pe faţa aceea sunt ademenitoare.
- Nu ştiu. Ce mi-ai mai recomanda?

Ce ţi-aş recomanda? Nici măcar nu ştiu ce vrei să faci.
- Ca să vă apucaţi de redecorări?
 
El dă din cap aprobator, cu ochii însufleţiţi de o scânteie. Roşesc şi privirea îmi rătăceşte spre blugii lui mulaţi.
- O salopetă, răspund şi îmi dau seama că nu mai controlez ce-mi iese din gură.

Ridică o sprânceană, din nou amuzat.
- Doar nu vreţi să vă distrugeţi îmbrăcămintea.

Arăt, vag, în direcţia blugilor.
- Păi, nu mai bine îi dau jos?

Zâmbeşte superior.
- Ăă.
 
Simt cum obrajii mi se colorează iar. Trebuie să fie de culoarea Manifestului Comunist. Opreşte-te din vorbit. Opreşte-te imediat din vorbit.
- O să-mi iau nişte salopete. Doamne fereşte să-mi stric vreun obiect de îmbrăcăminte, spune el sec.
 
Încerc să scap de imaginea nepoftită a individului fără pantaloni.
- Mai aveţi nevoie de ceva? rostesc piţigăiat în timp ce-i întind salopetele albastre.

Îmi ignoră întrebarea.
- Cum merge lucrul la articol?
 
În sfârşit îmi pune o întrebare uşoară, departe de toate insinuările şi replicile derutante cu dublu sens... o întrebare la care pot să răspund. O înhaţ strâns cu ambele mâini, de parcă ar fi un colac de salvare, şi aleg varianta sinceră.
- Nu eu îl scriu, ci Katherine. Domnişoara Kavanagh. Colega mea de cameră, ea e scriitoarea. E foarte mulţumită de el. Este redactorul-şef al ziarului şi a fost distrusă că n-a putut să realizeze interviul în persoană.
 
Am senzaţia că am ieşit de sub apă pentru o gură de aer - în sfârşit, un subiect de conversaţie normal.
- Singura ei problemă e că nu are nicio poză originală cu dumneavoastră.
- Ce fel de fotografii vrea?
 
OK. Nu am luat în calcul acest răspuns. Clatin din cap, pentru că pur şi simplu nu ştiu.
- Păi, sunt prin zonă. Mâine, poate...
- Aţi fi dispus să veniţi la o şedinţă foto?
 
Vocea mi s-a piţigăiat din nou. Kate va fi în al nouălea cer dacă-mi iese chestia asta. Şi s-ar putea să-l vezi mâine din nou, îmi şopteşte seducător locul ăla întunecat de la baza creierului. Alung gândul - dintre toate gândurile caraghioase, ridicole...
- Kate va fi încântată... dacă reuşim să găsim un fotograf.
 
Sunt atât de mulţumită, încât îi zâmbesc larg. Gura i se întredeschide, ca şi cum ar lua brusc o gură de aer, şi clipeşte. Pentru o fracţiune de secundă, pare cumva pierdut, iar axa Pământului se mişcă uşor, plăcile tectonice deplasându-se într-o nouă poziţie.

Vai de mine! Privirea pierdută a lui Christian Grey.
- Dă-mi de ştire cum rămâne pentru mâine.

Duce mâna la buzunarul de la spate şi scoate portofelul.
- Uite cartea mea de vizită. Am trecut acolo numărul de mobil. Va trebui să suni înainte de zece dimineaţa.
- În regulă.

Îi adresez un zâmbet larg.
- Kate va fi entuziasmată.
- Ana!
 
Paul apare la celălalt capăt al culoarului. Este fratele mai mic al domnului Clayton. Auzisem că a venit acasă din Princeton, dar nu mă aşteptam să-l văd azi.
- Ăă, scuzaţi-mă o clipă, domnule Grey.

Grey se încruntă când mă uit în altă parte.

Paul a fost întotdeauna un bun amic, iar în acest moment straniu pe care-l trăiesc cu acest individ bogat, puternic, atrăgător până la Dumnezeu şi înapoi şi maniac al controlului, pe nume Grey, e minunat să pot vorbi cu un om normal. Paul mă strânge tare în braţe, luându-mă prin surprindere.
- Ana, bună, mă bucur tare mult să te văd! izbucneşte el.
- Salut, Paul, ce mai faci? Ai venit acasă pentru ziua fratelui tău?
- Da. Arăţi bine, Ana, tare bine.
 
Rânjeşte în timp ce mă examinează. Apoi îmi dă drumul, dar îşi păstrează braţul aşezat protector pe umărul meu. Mă foiesc de pe un picior pe celălalt, stânjenită. Mă bucur să-l văd pe Paul, dar întotdeauna se poartă mai familiar decât e cazul.
 
Când ridic privirea spre Christian Grey, văd că ne urmăreşte ca un şoim, cu ochii mijiţi şi meditativ, gura lui fiind o linie dură, impasibilă. S-a transformat din clientul neobişnuit de prietenos în altcineva - cineva rece şi distant.
- Paul, sunt cu un client. Cineva pe care ar trebui să-l cunoşti, spun, încercând să împrăştii contradicţia pe care o sesizez în expresia lui Grey.
 
Îl trag pe Paul după mine ca să le fac cunoştinţă, iar cei doi se măsoară reciproc. Dintr-odată, atmosfera a devenit glacială.
- Ăă, Paul, dânsul e Christian Grey. Domnule Grey, el e Paul Clayton. Fratele lui e proprietarul magazinului.
 
Şi, dintr-un motiv iraţional, simt nevoia să dau mai multe explicaţii.
- Îl cunosc pe Paul de când am început să lucrez aici, deşi nu ne vedem aşa de des. S-a întors de la Princeton, unde studiază managementul afacerilor.
 
Am început să trăncănesc... Opreşte-te imediat!
- Domnule Clayton.

Grey întinde mâna, cu o expresie insondabilă.
- Domnule Grey, îi răspunde Paul la strângerea de mână. Ia stai... doar nu sunteţi acel Christian Grey! De la Grey Enterprises Holding?
 
Din morocănos, Paul devine mut de admiraţie în mai puţin de o nanosecundă. Grey îi oferă un zâmbet politicos, care nu ajunge la privire.
- Uau... vă pot ajuta cu ceva din magazinul nostru?
- Anastasia s-a ocupat deja, domnule Clayton. A fost foarte amabilă.
 
Expresia lui a rămas impasibilă, dar cuvintele... e ca şi cum ar spune cu totul altceva. E derutant.
- Foarte bine, răspunde Paul. Vorbim mai târziu, Ana.
- Sigur, Paul.

Îl văd dispărând spre depozit.
- Mai doriţi ceva, domnule Grey?
- Doar astea.

Are tonul reţinut şi calm. Fir-ar să fie... l-am ofensat cu ceva? Trag aer în piept, mă întorc şi mă îndrept spre casa de marcat. Care e problema lui?
 
Marchez frânghia, salopeta, tapetul autocolant şi bridele de prindere.
- Vă costă patruzeci şi trei de dolari, vă rog.
 
Ridic privirea spre Grey şi îmi doresc să n-o fi făcut. Mă priveşte cu atenţie, absorbit. E tulburător.
- Doriţi o pungă? întreb când îi iau cardul de credit.
- Te rog, Anastasia.
 
Limba lui parcă îmi dezmiardă numele şi inima mea o ia din nou la galop. Abia mai respir. Îi pun grăbită cumpărăturile într-o pungă de plastic.
- Mă suni dacă vrei să vin la şedinţa foto?
 
Iar s-a transformat în omul de afaceri. Dau din cap aprobativ, rămasă din nou fără grai, şi îi înapoiez cardul de credit.
- Bun. Atunci, pe mâine, poate. Dă să plece, apoi se opreşte. Oh... şi Anastasia, mă bucur că domnişoara Kavanagh n-a putut să vină la interviu. Zâmbeşte, după care iese cu hotărâre reînnoită din magazin, cu punga de plastic atârnată pe umăr, lăsându-mă ca pe o masă tremurândă de hormoni feminini atinşi de turbare. Mă holbez câteva minute la uşa închisă pe care tocmai a ieşit, înainte să revin pe planeta Pământ.
 
OK... îmi place de el. Iată, am recunoscut-o faţă de mine însămi. Nu mă mai pot ascunde de propriile mele sentimente. Nu m-am mai simţit niciodată aşa. Îl găsesc atrăgător, foarte atrăgător. Dar e o cauză pierdută, ştiu, şi oftez cu un regret dulce-amar. A fost doar o coincidenţă, venirea asta a lui aici. Totuşi, fără îndoială, pot să-l admir de la depărtare. Nu poate ieşi nimic rău din asta. Şi dacă găsesc un fotograf, mâine pot să-l admir cu şi mai multă seriozitate. Îmi muşc buza şi mă pomenesc rânjind ca o şcolăriţă. Trebuie să o sun pe Kate şi să organizez o şedinţă foto.
 

***

Trag adânc aer în piept, ca să mă calmez şi, cu degete tremurânde, formez numărul.
 
Răspunde la al doilea apel. Are un ton reţinut, calm şi rece.
- Grey.
- Ăă... domnul Grey? Anastasia Steele la telefon.
 
Nu-mi mai recunosc vocea, atât sunt de agitată. Urmează o pauză scurtă. Înlăuntrul meu, tremur.
- Domnişoară Steele! Ce bine-mi pare să vă aud.
 
Vocea lui s-a schimbat. E surprins şi sună atât de... cald - seducător chiar. Respiraţia mi se poticneşte şi roşesc. Subit, sunt conştientă că prietena mea, Kate Kavanagh, se zgâieşte la mine, cu gura deschisă, iar eu mă grăbesc să ajung în bucătărie, ca să scap de nedorita ei privire cercetătoare.
- Ăă - am dori să punem în practică ideea cu şedinţa foto pentru articol.
 
Respiră, Ana, respiră. Plămânii mei trag la repezeală o gură de aer.
- Mâine, dacă e în regulă. Unde ar fi convenabil pentru dumneavoastră, domnule?

Aproape că-i pot auzi zâmbetul ca de sfinx prin telefon.
- Sunt cazat la hotelul Heathman din Portland. Să zicem la nouă jumătate, mâine-dimineaţă?
- OK, ne vedem acolo.

Debordez şi abia mai respir de bucurie - zici că-s un copil, nu o femeie matură, care are drept de vot şi dreptul legal să consume alcool în statul Washington.
- Aştept cu nerăbdare să ne vedem, domnişoară Steele.
 
Vizualizez scânteierea malefică din ochii lui. Cum poate să încarce cele opt cuvinte mărunte de o promisiune atât de îmbietoare? Închid telefonul. Kate e în bucătărie şi se holbează la mine cu o expresie de consternare completă şi desăvârşită.
- Anastasia Rose Steele. Îţi place de el! Niciodată nu te-am văzut atât de... de... tulburată de cineva. Tu chiar te-ai înroşit la faţă.
- OK, Kate, tu ştii că mi se întâmplă să roşesc uneori. La mine e boală profesională. Nu fi ridicolă, adaug eu, sec.

Ea clipeşte la mine surprinsă - foarte rar am accese de furie - şi imediat mă domolesc.
- Îl găsesc doar... intimidant, atâta tot.
- Heathman, se potriveşte, murmură Kate. O să-l sun pe manager şi-o să negociez un spaţiu pentru şedinţă.
- Eu pregătesc ceva pentru cină. După care trebuie să învăţ.
 
Nu reuşesc să-mi ascund iritarea pe care mi-a provocat-o, în timp ce deschid unul dintre dulapuri ca să pregătesc cina.
 
Noaptea nu am stare, mă răsucesc şi mă zvârcolesc, visând la ochi cenuşii, de culoarea fumului, la salopete, picioare lungi, degete lungi şi locuri foarte întunecate, neexplorate. Mă trezesc de două ori, cu inima bătând să-mi sară din piept. Oh, dacă dorm aşa puţin, mâine o să arăt minunat, mă dojenesc. Trag câţiva pumni în pernă şi încerc să mă liniştesc.
 

***

Hotelul Heathman este situat chiar în inima zonei centrale a Portlandului. Edificiul impresionant din piatră brună a fost definitivat la ţanc pentru marele crah de la sfârşitul anilor 1920. José, Travis şi cu mine mergem cu broscuţa mea, iar Kate e cu CLK-ul ei, dat fiind că nu am încăput toţi la mine. Travis e prietenul şi asistentul lui José, cooptat ca să ajute la lumini. Kate a reuşit să obţină permisiunea de a folosi gratuit în dimineaţa aceea o cameră a hotelului, în schimbul unei menţiuni în articol. Când a explicat la recepţie că urmează să-l fotografiem pe Christian Grey, CEO, oferta a fost imediat îmbunătăţită la un apartament. Totuşi, doar un apartament obişnuit, pentru că se pare că domnul Grey îl ocupă deja pe cel mai mare din clădire. Un executiv de la marketing, excesiv de zelos, îşi face apariţia - e teribil de tânăr şi foarte agitat din nu ştiu ce motiv. Bănuiesc că frumuseţea şi stilul autoritar al lui Kate îl dezarmează, pentru că e ca plastilina în mâinile ei. Camerele sunt elegante, de un bun-gust reţinut.
 
E nouă. Avem o jumătate de oră ca să aranjăm decorul. Kate e în mare vervă.
- José, cred că o să folosim peretele ăla drept fundal, eşti de acord?

Nu aşteaptă răspunsul acestuia.
- Travis, eliberează scaunele. Ana, poţi să ceri la recepţie să ne aducă nişte răcoritoare? Şi dă-i de veste lui Grey că suntem aici.

Da, şefa. Tare autoritară mai e. Îmi dau ochii peste cap, dar fac ce mi s-a cerut.
 
După o jumătate de oră, Christian Grey intră în apartamentul nostru.
 
Oau! E îmbrăcat într-o cămaşă albă, descheiată la guler, şi pantaloni din flanel cenuşiu, care-i atârnă pe şolduri. Părul dezordonat e încă ud de la duş. Mi se usucă gura uitându-mă la el... e al naibii de sexy. Grey este urmat în apartament de un bărbat care pare să aibă în jur de treizeci şi cinci de ani, tuns scurt şi cu o barbă de o zi, într-un costum negru elegant şi cravată. Stă tăcut într-un colţ. Ochii lui căprui ne urmăresc impasibili.
- Domnişoară Steele, ne întâlnim din nou.
 
Grey întinde mâna, iar eu i-o scutur, clipind cu repeziciune. Of, Doamne... e de-a dreptul... Când îi ating palma, simt cum trece prin mine curentul acela delicios, mă aprinde şi mă face să roşesc, şi sunt sigur că respiraţia mea întretăiată poate fi auzită.
- Domnule Grey, ea este Katherine Kavanagh, bâigui eu, arătând cu mâna spre Kate, care vine în întâmpinare, privindu-l drept în ochi.
- Domnişoara Kavanagh cea tenace. Ce mai faceţi? Îi oferă un mic zâmbet, părând sincer amuzat. Sper că v-aţi revenit, Anastasia mi-a spus că nu v-aţi simţit prea bine săptămâna trecută.
- Mi-e mai bine, mulţumesc, domnule Grey.
 
Îi scutură mâna cu fermitate, fără să clipească. Îmi aduc aminte că prietena mea a învăţat la cele mai bune şcoli particulare din statul Washington. Ai ei au bani, iar ea a crescut încrezătoare în sine, sigură de locul ei în lume. Nu acceptă nimic din ce nu-i convine. Eu o admir fără rezerve.
- Vă mulţumesc că v-aţi făcut timp pentru şedinţa asta foto, zice Kate, adresându-i un zâmbet politicos, profesional.
- E o plăcere pentru mine, răspunde el, întorcându-şi privirea spre mine, iar eu roşesc din nou.

La naiba!
- El e José Rodriguez, fotograful nostru, spun, zâmbindu-i larg lui José, care îmi răspunde cu un zâmbet afectuos.

Căldura din privire îi dispare subit când se uită la Grey.
- Domnule Grey, zice, salutând din cap.
- Domnule Rodriguez.

Şi expresia lui Grey se schimbă în timp ce-l cântăreşte pe José.
- Unde vreţi să stau? îl întreabă Grey.

Tonul lui devine vag ameninţător. Dar Katherine nu e dispusă să-l lase pe José să conducă ostilităţile.
- Domnule Grey... sunteţi, vă rog, amabil să staţi aici? Aveţi grijă la cablurile electrice. Pe urmă o să facem câteva şi din picioare.

Îl îndrumă spre un scaun lipit de perete.

Travis aprinde luminile, orbindu-l pentru moment pe Grey, şi bâiguie o scuză. Apoi Travis şi cu mine stăm în spate şi îl urmărim pe José în acţiune. Face câteva poze ţinând aparatul în mâini, rugându-l pe Grey să se întoarcă într-o parte, apoi în alta, să-şi mişte braţul, apoi să-l lase din nou jos. Trecând la trepied, José mai face câteva fotografii, în vreme ce Grey stă şi pozează, răbdător şi natural, timp de aproape douăzeci de minute. Dorinţa mi s-a îndeplinit: pot să stau şi să-l admir pe Grey de la o distanţă nu prea mare. De două ori ochii ni se întâlnesc şi trebuie să fac un efort ca să mă desprind de privirea lui tulbure.
- Ajunge cu pozele de pe scaun.

Katherine intră din nou în acţiune.
- În picioare, domnule Grey? îl întreabă.

El se ridică, iar Travis se grăbeşte să îndepărteze scaunul. Obturatorul Nikonului lui José începe din nou să păcăne.
- Cred că avem destule, anunţă José după cinci minute.
- Excelent, spune Kate. Vă mulţumim încă o dată, domnule Grey.

Îi strânge mâna, aşa cum face şi José.
- Aştept cu nerăbdare să citesc articolul, domnişoară Kavanagh, murmură Grey şi se întoarce spre mine, stând lângă uşă. Vrei să faci câţiva paşi cu mine, domnişoară Steele? întreabă el.
- Desigur, spun, complet dată peste cap.

Mă uit neliniştită la Kate, care ridică din umeri. Observ că José, în spatele ei, se uită urât.
- La revedere, tuturor, spune Grey, deschizând uşa şi dându-se la o parte ca să mă lase să ies prima.
 
Fir-ar... ce mai e şi asta? Ce vrea? Mă opresc pe coridor, foindu-mă agitată în timp ce Grey iese din cameră, urmat de domnul Tuns Scurt în costumul lui elegant.
- Te sun eu, Taylor, murmură el către Tuns Scurt.
 
Taylor o ia înapoi pe coridor, iar Grey îşi întoarce privirea cenuşie, arzătoare spre mine. Fir-ar... am făcut ceva naşpa?
- M-am întrebat dacă ai fi de acord să bei o cafea cu mine în dimineaţa asta.
 
Inima îmi ajunge brusc drept în gură. O invitaţie în oraş? Christian Grey m-a invitat în oraş. Te întreabă dacă vrei să bei o cafea cu el. Poate crede că încă nu te-ai trezit bine, îmi scânceşte Vocea interioară, care are iar chef de zeflemea. Îmi dreg glasul şi încerc să-mi controlez nervozitatea.
- Trebuie să-i duc cu maşina acasă, încerc eu să mă scuz, frângându-mi mâinile, agitată.
- Taylor! strigă el, făcându-mă să tresar.
 
Taylor, care se retrăsese undeva pe coridor, se întoarce şi se îndreaptă spre noi.
- La universitate trebuie să-i duci? întreabă Grey, cu o voce blândă şi întrebătoare.

Aprob dând din cap, prea uluită ca să vorbesc.
- Uite, îi duce Taylor. E şoferul meu. Avem un 4x4 cu noi, aşa că o să încapă şi echipamentul.
- Domnule Grey? întreabă Taylor când ajunge la noi, nelăsând să se citească nimic în expresia lui.
- Te rog, poţi să-i duci acasă pe fotograf, pe asistent şi pe domnişoara Kavanagh?
- Desigur, domnule Grey, răspunde Taylor.
- Aşa. Acum, poţi să vii cu mine la cafea?

Grey zâmbeşte ca şi cum am fi bătut deja palma. Eu mă încrunt.
- Păi - domnule Grey, ăă - e chiar... uitaţi, nu e nevoie ca Taylor să-i ducă acasă.

Arunc o privire la Taylor, care rămâne impasibil cu stoicism.
- O să fac schimb de maşini cu Kate, dacă-mi daţi un minut.
 
Pe faţa lui Grey se aşterne un zâmbet orbitor, nereţinut, firesc, splendid, care lasă să i se vadă toţi dinţii. Mamăă... Deschide uşa apartamentului, ca să pot intra. Eu îl ocolesc şi-o găsesc pe Katherine într-o discuţie aprinsă cu José.
- Ana, eu cred că nu mai încape nicio îndoială: omul ăsta te place, spune ea fără niciun preambul.

José se uită urât la mine, dezaprobator.
- Dar nu am încredere în el, adaugă ea.
 
Ridic mâna şi sper c-o să se oprească din vorbit. Prin nu ştiu ce miracol, chiar se opreşte.
- Kate, dacă ţi-o dau pe Wanda, îmi dai maşina ta?
- De ce?
- Christian Grey m-a invitat la o cafea cu el.

Kate rămâne cu gura căscată. Kate rămasă fără grai! Savurez momentul. Mă înşfacă de braţ şi mă târăşte în dormitor, care e separat de livingul apartamentului.
- Ana, omul ăsta are ceva.

Tonul ei e încărcat de avertismente.
- Arată nemaipomenit, nu zic nu, dar cred că e periculos. Mai ales pentru cineva ca tine.
- Cum adică, cineva ca mine? cer eu să ştiu, ofensată.
- O inocentă ca tine, Ana. Ştii la ce mă refer, spune ea, uşor iritată, iar eu roşesc.
- Kate, e doar o cafea. Încep examenele săptămâna viitoare şi trebuie să învăţ, aşa că n-o să stau mult.
 
Îşi ţuguie buzele ca şi cum ar reflecta la solicitarea mea. În sfârşit, scoate cheile maşinii din buzunar şi mi le dă. Eu i le dau pe ale mele.
- Ne vedem mai încolo. Nu sta mult, că trimit echipa de salvare după tine.
- Mulţumesc, îi zic şi o îmbrăţişez.
 
Ies din apartament şi-l găsesc pe Christian Grey aşteptându-mă rezemat de perete, arătând ca un model masculin care pozează pentru cine ştie ce revistă glossy de calitate.
- OK, hai la cafea, murmur, înroşindu-mă ca sfecla.

El zâmbeşte larg.
- După dumneata, domnişoară Steele.

Cincizeci de umbre ale lui Grey

 

EL James
Cincizeci de umbre ale lui Grey
Editura Trei, 2012
Traducere de Constantin Dumitru-Palcus
Colecţia Eroscop



*****
Fragment

Sâmbătă la magazin e un coşmar. Suntem asediaţi de oameni dornici să-şi înfrumuseţeze locuinţele. Soţii Clayton, John şi Patrick - ceilalţi doi angajaţi cu jumătate de normă - şi cu mine suntem asediaţi de clienţi. Dar în jurul prânzului survine un moment de respiro, iar doamna Clayton mă roagă să mă ocup de nişte comenzi în timp ce stau la tejgheaua casei de marcat şi-mi mănânc discret sandviciul. Sunt absorbită de sarcină, verificând numerele din catalog cu obiectele de care avem nevoie şi de articolele pe care le-am comandat, mutându-mi ochii de la registrul de comenzi la ecranul computerului şi înapoi ca să mă asigur că intrările se potrivesc. Apoi, din nu ştiu ce motiv, ridic privirea... şi mă pomenesc acaparată de privirea cenuşie şi îndrăzneaţă a lui Christian Grey, care stă la tejghea, uitându-se lung la mine.
 
Atac de cord.
- Domnişoară Steele. Ce surpriză plăcută!
 
Privirea lui e neclintită şi intensă.
 
Sfinte Sisoe! Ce naiba caută el aici, cu înfăţişarea asta de pasionat de drumeţii, cu părul răvăşit şi îmbrăcat în puloverul împletit din lână crem, blugi şi bocanci? Am senzaţia că am rămas cu gura căscată şi nu-mi mai pot localiza creierul sau vocea.
- Domnule Grey, şoptesc, pentru că doar atât reuşesc.
 
Pe buzele lui se zăreşte umbra unui zâmbet, iar ochii îi sunt animaţi de umor, de parcă s-ar amuza de cine ştie ce glumă doar de el auzită.
- Eram prin zonă, spune el în loc de explicaţie. Trebuie să cumpăr nişte lucruri. E o plăcere să te văd din nou, domnişoară Steele.
 
Are o voce caldă şi aspră precum ciocolata neagră topită... sau ceva de genul ăsta.
 
Îmi scutur capul ca să-mi revin. Inima îmi bate într-un ritm frenetic şi, din cine ştie ce motiv, roşesc înfuriată sub privirea lui neclintită. Sunt teribil de tulburată de faptul că-l văd stând acolo, în faţa mea. Amintirile mele despre el îl defavorizau. Nu e doar arătos - e întruchiparea frumuseţii masculine, vederea lui îţi taie respiraţia şi e aici. În magazinul de feronerie al lui Clayton. Cine-ar fi crezut? În cele din urmă, funcţiile mele cognitive sunt restabilite şi reconectate cu restul corpului meu.
- Ana. Numele meu este Ana, bâigui eu. Cu ce vă pot fi de folos, domnule Grey?
 
Zâmbeşte şi, din nou, e ca şi cum ar cunoaşte doar el nu ştiu ce mare secret. E atât de tulburător. Trăgând aer în piept, adopt faţada profesională de tipul "lucrez aici de mai mulţi ani". Pot să fac asta.
- Aş avea nevoie de câteva lucruri. Să începem cu bride de prindere, murmură el, cu o expresie calmă şi amuzată totodată.
 
Bride de prindere?
- Avem de lungimi diferite. Să vă arăt? îngaim, cu o voce moale şi şovăitoare.
 
Revino-ţi, Steele.
 
O uşoară încruntare umbreşte fruntea de-a dreptul frumoasă a lui Grey.
- Te rog. După dumneata, domnişoară Steele, zice el.

Încerc să par nonşalantă când ies de după tejghea, dar de fapt mă concentrez cât pot să nu mă împiedic şi să cad - picioarele mele au căpătat dintr-odată o consistenţă de peltea. Tare mult mă bucur că azi-dimineaţă am hotărât să-mi pun blugii cei mai buni.
- Sunt la articolele electrice, culoarul opt.
 
Vocea mea e parcă prea voioasă. Ridic privirea spre el şi regret aproape imediat. Afurisitul, ce bine arată.
- După dumneata, murmură el, gesticulând cu mâna cu degete lungi, cu manichiură perfectă.
 
Aproape strangulată de inimă - pentru că o simt în gât, cum încearcă să evadeze trecând prin gură - mă îndrept spre unul din culoarele de la raionul de electrice. De ce e în Portland? De ce e aici, la Clayton's? Iar dintr-o părticică minusculă, nu prea folosită, a creierului meu - localizată probabil la baza bulbului rahidian, aproape de locul unde sălăşluieşte subconştientul meu - vine gândul: E aici ca să te vadă. În niciun caz! Alung imediat gândul. De ce ar vrea să mă vadă acest bărbat frumos, puternic, rafinat? Ideea e absurdă şi o gonesc rapid din cap.
- Sunteţi în Portland cu afaceri? întreb, iar vocea mea are un ton prea înalt, de parcă mi-am prins degetul în uşă sau cam aşa ceva.
 
Fir-ar să fie, Ana, încearcă să te calmezi!
- Eram în vizită la divizia agricolă a WSU. Are sediul în Vancouver. Finanţez în prezent nişte cercetări care se fac acolo privind rotaţia culturilor şi ştiinţa solului, spune el pe un ton serios.
 
Vezi? Nu-i aici ca să te găsească, nici vorbă, mă ia în zeflemea Vocea interioară, gălăgioasă, trufaşă şi nemulţumită. Roşesc din pricina gândurilor mele caraghioase şi capricioase.
- Toate fac parte din planul cu hrănirea planetei? îl tachinez eu.
- Ceva de genul ăsta, recunoaşte el şi buzele i se curbează într-o jumătate de zâmbet.
 
Se uită la sortimentul de bride pe care-l avem în magazin. Ce naiba o fi vrând să facă cu alea? Nu mi-l imaginez deloc reamenajându-şi singur locuinţa. Îşi plimbă degetele pe diferitele produse etalate şi, dintr-un motiv inexplicabil, trebuie să mă uit în altă parte. Se apleacă şi alege un pachet.
- Astea sunt bune, spuse el cu acel zâmbet atât de trainic.
- Mai doriţi ceva?
- Da, aş vrea nişte tapet autocolant.
 
Tapet autocolant?
- Redecoraţi?

Cuvintele mi-au ieşit din gură înainte să le pot opri. Cu siguranţă că angajează muncitori - sau are personal care îl ajută să decoreze?
- Nu, nu redecorez, spune el, apoi zâmbeşte superior, iar eu am sentimentul nefiresc că se amuză pe seama mea.
 
Sunt chiar aşa de caraghioasă? Arăt caraghioasă?
- Pe aici, murmur, stingherită. Tapetul autocolant e pe culoarul pentru decoraţiuni.
- Lucrezi aici de mult?
 
Are o voce scăzută şi mă priveşte lung, concentrându-se intens. De ce naiba are efectul ăsta asupra mea? Parcă am paisprezece ani - stângace, ca întotdeauna, şi nelalocul ei. Privirea înainte, Steele!
- De patru ani, bâigui în timp ce ajungem la ţinta noastră.
 
Nu ştiu ce să fac - mă aplec şi aleg cele două lăţimi de tapet autocolant pe care le avem pe stoc.
- Am s-o iau pe asta, spune Grey cu glas blând, arătând spre tapetul mai lat, pe care i-l şi dau.
 
Degetele noastre se ating foarte scurt, iar curentul e acolo din nou, trecând prin mine de parcă aş fi atins un cablu fără izolaţie. Tresar involuntar, căci îl simt ducându-se în jos până într-un loc întunecos şi neexplorat, în adâncul pântecelui meu. Disperată, bâjbâi în jur ca să-mi recapăt echilibrul.
- Altceva?

Am vocea răguşită şi gâfâită. Ochii lui se măresc uşor.
- Nişte sfoară, cred.

Vocea lui o reflectă pe a mea, răguşită.
- Pe aici.
 
Aplec capul într-o parte, ca să-mi ascund roşeaţa şi mă îndrept spre culoar.
- Ce fel de sfoară căutaţi? Avem din fibre sintetice sau naturale... împletită... din sârmă...
 
Mă opresc când îi văd expresia şi ochii care i se întunecă. La naiba.
- O să iau cinci metri de frânghie din fibre naturale, te rog.
 
Repede, cu degete tremurătoare, măsor cinci metri cu rigla fixă, conştientă că mă fixează cu privirea lui cenuşie şi fierbinte. Nu îndrăznesc să mă uit la el. Dumnezeule, aş putea oare să mă simt mai intimidată? Scot din buzunarul de la spate al blugilor cuţitul Stanley, tai frânghia şi o încolăcesc frumos înainte să-i fac un nod cu buclă. Printr-un miracol, reuşesc să nu-mi retez vreun deget cu cuţitul.
- Ai făcut parte din Fetele-Cercetaş? întreabă, buzele lui sculpturale şi senzuale arcuindu-se amuzate.
 
Nu te uita la gura lui!
- Nu mă pasionează activităţile organizate în grup, domnule Grey.

El îşi arcuieşte o sprânceană.
- Şi ce te pasionează pe tine, Anastasia? întreabă cu vocea blândă, iar zâmbetul tainic i-a revenit.
 
Mă uit la el, incapabilă să răspund. Mă aflu pe nişte plăci tectonice în mişcare. Încearcă să fii cool, Ana, mă imploră, făcând o temenea, Vocea interioară torturată.
- Cărţile, şoptesc, dar înlăuntru, Vocea interioară ţipă: Tu! Tu mă pasionezi! O plesnesc instantaneu, îngrozită de faptul că psihicul meu are idei care nu sunt deloc de nasul lui.
- Ce fel de cărţi? zice, lăsându-şi capul într-o parte.
 
De ce îl interesează aşa de mult?
- Oh, ştiţi, cărţi obişnuite. Clasice. Mai ales, literatură britanică.
 
Îşi freacă bărbia cu indexul şi cu degetul mare, în timp ce reflectă la răspunsul meu. Sau poate că e doar foarte plictisit şi încearcă s-o ascundă.
- Mai aveţi nevoie de altceva?
 
Trebuie să părăsesc acest subiect - degetele care se plimbă pe faţa aceea sunt ademenitoare.
- Nu ştiu. Ce mi-ai mai recomanda?

Ce ţi-aş recomanda? Nici măcar nu ştiu ce vrei să faci.
- Ca să vă apucaţi de redecorări?
 
El dă din cap aprobator, cu ochii însufleţiţi de o scânteie. Roşesc şi privirea îmi rătăceşte spre blugii lui mulaţi.
- O salopetă, răspund şi îmi dau seama că nu mai controlez ce-mi iese din gură.

Ridică o sprânceană, din nou amuzat.
- Doar nu vreţi să vă distrugeţi îmbrăcămintea.

Arăt, vag, în direcţia blugilor.
- Păi, nu mai bine îi dau jos?

Zâmbeşte superior.
- Ăă.
 
Simt cum obrajii mi se colorează iar. Trebuie să fie de culoarea Manifestului Comunist. Opreşte-te din vorbit. Opreşte-te imediat din vorbit.
- O să-mi iau nişte salopete. Doamne fereşte să-mi stric vreun obiect de îmbrăcăminte, spune el sec.
 
Încerc să scap de imaginea nepoftită a individului fără pantaloni.
- Mai aveţi nevoie de ceva? rostesc piţigăiat în timp ce-i întind salopetele albastre.

Îmi ignoră întrebarea.
- Cum merge lucrul la articol?
 
În sfârşit îmi pune o întrebare uşoară, departe de toate insinuările şi replicile derutante cu dublu sens... o întrebare la care pot să răspund. O înhaţ strâns cu ambele mâini, de parcă ar fi un colac de salvare, şi aleg varianta sinceră.
- Nu eu îl scriu, ci Katherine. Domnişoara Kavanagh. Colega mea de cameră, ea e scriitoarea. E foarte mulţumită de el. Este redactorul-şef al ziarului şi a fost distrusă că n-a putut să realizeze interviul în persoană.
 
Am senzaţia că am ieşit de sub apă pentru o gură de aer - în sfârşit, un subiect de conversaţie normal.
- Singura ei problemă e că nu are nicio poză originală cu dumneavoastră.
- Ce fel de fotografii vrea?
 
OK. Nu am luat în calcul acest răspuns. Clatin din cap, pentru că pur şi simplu nu ştiu.
- Păi, sunt prin zonă. Mâine, poate...
- Aţi fi dispus să veniţi la o şedinţă foto?
 
Vocea mi s-a piţigăiat din nou. Kate va fi în al nouălea cer dacă-mi iese chestia asta. Şi s-ar putea să-l vezi mâine din nou, îmi şopteşte seducător locul ăla întunecat de la baza creierului. Alung gândul - dintre toate gândurile caraghioase, ridicole...
- Kate va fi încântată... dacă reuşim să găsim un fotograf.
 
Sunt atât de mulţumită, încât îi zâmbesc larg. Gura i se întredeschide, ca şi cum ar lua brusc o gură de aer, şi clipeşte. Pentru o fracţiune de secundă, pare cumva pierdut, iar axa Pământului se mişcă uşor, plăcile tectonice deplasându-se într-o nouă poziţie.

Vai de mine! Privirea pierdută a lui Christian Grey.
- Dă-mi de ştire cum rămâne pentru mâine.

Duce mâna la buzunarul de la spate şi scoate portofelul.
- Uite cartea mea de vizită. Am trecut acolo numărul de mobil. Va trebui să suni înainte de zece dimineaţa.
- În regulă.

Îi adresez un zâmbet larg.
- Kate va fi entuziasmată.
- Ana!
 
Paul apare la celălalt capăt al culoarului. Este fratele mai mic al domnului Clayton. Auzisem că a venit acasă din Princeton, dar nu mă aşteptam să-l văd azi.
- Ăă, scuzaţi-mă o clipă, domnule Grey.

Grey se încruntă când mă uit în altă parte.

Paul a fost întotdeauna un bun amic, iar în acest moment straniu pe care-l trăiesc cu acest individ bogat, puternic, atrăgător până la Dumnezeu şi înapoi şi maniac al controlului, pe nume Grey, e minunat să pot vorbi cu un om normal. Paul mă strânge tare în braţe, luându-mă prin surprindere.
- Ana, bună, mă bucur tare mult să te văd! izbucneşte el.
- Salut, Paul, ce mai faci? Ai venit acasă pentru ziua fratelui tău?
- Da. Arăţi bine, Ana, tare bine.
 
Rânjeşte în timp ce mă examinează. Apoi îmi dă drumul, dar îşi păstrează braţul aşezat protector pe umărul meu. Mă foiesc de pe un picior pe celălalt, stânjenită. Mă bucur să-l văd pe Paul, dar întotdeauna se poartă mai familiar decât e cazul.
 
Când ridic privirea spre Christian Grey, văd că ne urmăreşte ca un şoim, cu ochii mijiţi şi meditativ, gura lui fiind o linie dură, impasibilă. S-a transformat din clientul neobişnuit de prietenos în altcineva - cineva rece şi distant.
- Paul, sunt cu un client. Cineva pe care ar trebui să-l cunoşti, spun, încercând să împrăştii contradicţia pe care o sesizez în expresia lui Grey.
 
Îl trag pe Paul după mine ca să le fac cunoştinţă, iar cei doi se măsoară reciproc. Dintr-odată, atmosfera a devenit glacială.
- Ăă, Paul, dânsul e Christian Grey. Domnule Grey, el e Paul Clayton. Fratele lui e proprietarul magazinului.
 
Şi, dintr-un motiv iraţional, simt nevoia să dau mai multe explicaţii.
- Îl cunosc pe Paul de când am început să lucrez aici, deşi nu ne vedem aşa de des. S-a întors de la Princeton, unde studiază managementul afacerilor.
 
Am început să trăncănesc... Opreşte-te imediat!
- Domnule Clayton.

Grey întinde mâna, cu o expresie insondabilă.
- Domnule Grey, îi răspunde Paul la strângerea de mână. Ia stai... doar nu sunteţi acel Christian Grey! De la Grey Enterprises Holding?
 
Din morocănos, Paul devine mut de admiraţie în mai puţin de o nanosecundă. Grey îi oferă un zâmbet politicos, care nu ajunge la privire.
- Uau... vă pot ajuta cu ceva din magazinul nostru?
- Anastasia s-a ocupat deja, domnule Clayton. A fost foarte amabilă.
 
Expresia lui a rămas impasibilă, dar cuvintele... e ca şi cum ar spune cu totul altceva. E derutant.
- Foarte bine, răspunde Paul. Vorbim mai târziu, Ana.
- Sigur, Paul.

Îl văd dispărând spre depozit.
- Mai doriţi ceva, domnule Grey?
- Doar astea.

Are tonul reţinut şi calm. Fir-ar să fie... l-am ofensat cu ceva? Trag aer în piept, mă întorc şi mă îndrept spre casa de marcat. Care e problema lui?
 
Marchez frânghia, salopeta, tapetul autocolant şi bridele de prindere.
- Vă costă patruzeci şi trei de dolari, vă rog.
 
Ridic privirea spre Grey şi îmi doresc să n-o fi făcut. Mă priveşte cu atenţie, absorbit. E tulburător.
- Doriţi o pungă? întreb când îi iau cardul de credit.
- Te rog, Anastasia.
 
Limba lui parcă îmi dezmiardă numele şi inima mea o ia din nou la galop. Abia mai respir. Îi pun grăbită cumpărăturile într-o pungă de plastic.
- Mă suni dacă vrei să vin la şedinţa foto?
 
Iar s-a transformat în omul de afaceri. Dau din cap aprobativ, rămasă din nou fără grai, şi îi înapoiez cardul de credit.
- Bun. Atunci, pe mâine, poate. Dă să plece, apoi se opreşte. Oh... şi Anastasia, mă bucur că domnişoara Kavanagh n-a putut să vină la interviu. Zâmbeşte, după care iese cu hotărâre reînnoită din magazin, cu punga de plastic atârnată pe umăr, lăsându-mă ca pe o masă tremurândă de hormoni feminini atinşi de turbare. Mă holbez câteva minute la uşa închisă pe care tocmai a ieşit, înainte să revin pe planeta Pământ.
 
OK... îmi place de el. Iată, am recunoscut-o faţă de mine însămi. Nu mă mai pot ascunde de propriile mele sentimente. Nu m-am mai simţit niciodată aşa. Îl găsesc atrăgător, foarte atrăgător. Dar e o cauză pierdută, ştiu, şi oftez cu un regret dulce-amar. A fost doar o coincidenţă, venirea asta a lui aici. Totuşi, fără îndoială, pot să-l admir de la depărtare. Nu poate ieşi nimic rău din asta. Şi dacă găsesc un fotograf, mâine pot să-l admir cu şi mai multă seriozitate. Îmi muşc buza şi mă pomenesc rânjind ca o şcolăriţă. Trebuie să o sun pe Kate şi să organizez o şedinţă foto.
 

***

Trag adânc aer în piept, ca să mă calmez şi, cu degete tremurânde, formez numărul.
 
Răspunde la al doilea apel. Are un ton reţinut, calm şi rece.
- Grey.
- Ăă... domnul Grey? Anastasia Steele la telefon.
 
Nu-mi mai recunosc vocea, atât sunt de agitată. Urmează o pauză scurtă. Înlăuntrul meu, tremur.
- Domnişoară Steele! Ce bine-mi pare să vă aud.
 
Vocea lui s-a schimbat. E surprins şi sună atât de... cald - seducător chiar. Respiraţia mi se poticneşte şi roşesc. Subit, sunt conştientă că prietena mea, Kate Kavanagh, se zgâieşte la mine, cu gura deschisă, iar eu mă grăbesc să ajung în bucătărie, ca să scap de nedorita ei privire cercetătoare.
- Ăă - am dori să punem în practică ideea cu şedinţa foto pentru articol.
 
Respiră, Ana, respiră. Plămânii mei trag la repezeală o gură de aer.
- Mâine, dacă e în regulă. Unde ar fi convenabil pentru dumneavoastră, domnule?

Aproape că-i pot auzi zâmbetul ca de sfinx prin telefon.
- Sunt cazat la hotelul Heathman din Portland. Să zicem la nouă jumătate, mâine-dimineaţă?
- OK, ne vedem acolo.

Debordez şi abia mai respir de bucurie - zici că-s un copil, nu o femeie matură, care are drept de vot şi dreptul legal să consume alcool în statul Washington.
- Aştept cu nerăbdare să ne vedem, domnişoară Steele.
 
Vizualizez scânteierea malefică din ochii lui. Cum poate să încarce cele opt cuvinte mărunte de o promisiune atât de îmbietoare? Închid telefonul. Kate e în bucătărie şi se holbează la mine cu o expresie de consternare completă şi desăvârşită.
- Anastasia Rose Steele. Îţi place de el! Niciodată nu te-am văzut atât de... de... tulburată de cineva. Tu chiar te-ai înroşit la faţă.
- OK, Kate, tu ştii că mi se întâmplă să roşesc uneori. La mine e boală profesională. Nu fi ridicolă, adaug eu, sec.

Ea clipeşte la mine surprinsă - foarte rar am accese de furie - şi imediat mă domolesc.
- Îl găsesc doar... intimidant, atâta tot.
- Heathman, se potriveşte, murmură Kate. O să-l sun pe manager şi-o să negociez un spaţiu pentru şedinţă.
- Eu pregătesc ceva pentru cină. După care trebuie să învăţ.
 
Nu reuşesc să-mi ascund iritarea pe care mi-a provocat-o, în timp ce deschid unul dintre dulapuri ca să pregătesc cina.
 
Noaptea nu am stare, mă răsucesc şi mă zvârcolesc, visând la ochi cenuşii, de culoarea fumului, la salopete, picioare lungi, degete lungi şi locuri foarte întunecate, neexplorate. Mă trezesc de două ori, cu inima bătând să-mi sară din piept. Oh, dacă dorm aşa puţin, mâine o să arăt minunat, mă dojenesc. Trag câţiva pumni în pernă şi încerc să mă liniştesc.
 

***

Hotelul Heathman este situat chiar în inima zonei centrale a Portlandului. Edificiul impresionant din piatră brună a fost definitivat la ţanc pentru marele crah de la sfârşitul anilor 1920. José, Travis şi cu mine mergem cu broscuţa mea, iar Kate e cu CLK-ul ei, dat fiind că nu am încăput toţi la mine. Travis e prietenul şi asistentul lui José, cooptat ca să ajute la lumini. Kate a reuşit să obţină permisiunea de a folosi gratuit în dimineaţa aceea o cameră a hotelului, în schimbul unei menţiuni în articol. Când a explicat la recepţie că urmează să-l fotografiem pe Christian Grey, CEO, oferta a fost imediat îmbunătăţită la un apartament. Totuşi, doar un apartament obişnuit, pentru că se pare că domnul Grey îl ocupă deja pe cel mai mare din clădire. Un executiv de la marketing, excesiv de zelos, îşi face apariţia - e teribil de tânăr şi foarte agitat din nu ştiu ce motiv. Bănuiesc că frumuseţea şi stilul autoritar al lui Kate îl dezarmează, pentru că e ca plastilina în mâinile ei. Camerele sunt elegante, de un bun-gust reţinut.
 
E nouă. Avem o jumătate de oră ca să aranjăm decorul. Kate e în mare vervă.
- José, cred că o să folosim peretele ăla drept fundal, eşti de acord?

Nu aşteaptă răspunsul acestuia.
- Travis, eliberează scaunele. Ana, poţi să ceri la recepţie să ne aducă nişte răcoritoare? Şi dă-i de veste lui Grey că suntem aici.

Da, şefa. Tare autoritară mai e. Îmi dau ochii peste cap, dar fac ce mi s-a cerut.
 
După o jumătate de oră, Christian Grey intră în apartamentul nostru.
 
Oau! E îmbrăcat într-o cămaşă albă, descheiată la guler, şi pantaloni din flanel cenuşiu, care-i atârnă pe şolduri. Părul dezordonat e încă ud de la duş. Mi se usucă gura uitându-mă la el... e al naibii de sexy. Grey este urmat în apartament de un bărbat care pare să aibă în jur de treizeci şi cinci de ani, tuns scurt şi cu o barbă de o zi, într-un costum negru elegant şi cravată. Stă tăcut într-un colţ. Ochii lui căprui ne urmăresc impasibili.
- Domnişoară Steele, ne întâlnim din nou.
 
Grey întinde mâna, iar eu i-o scutur, clipind cu repeziciune. Of, Doamne... e de-a dreptul... Când îi ating palma, simt cum trece prin mine curentul acela delicios, mă aprinde şi mă face să roşesc, şi sunt sigur că respiraţia mea întretăiată poate fi auzită.
- Domnule Grey, ea este Katherine Kavanagh, bâigui eu, arătând cu mâna spre Kate, care vine în întâmpinare, privindu-l drept în ochi.
- Domnişoara Kavanagh cea tenace. Ce mai faceţi? Îi oferă un mic zâmbet, părând sincer amuzat. Sper că v-aţi revenit, Anastasia mi-a spus că nu v-aţi simţit prea bine săptămâna trecută.
- Mi-e mai bine, mulţumesc, domnule Grey.
 
Îi scutură mâna cu fermitate, fără să clipească. Îmi aduc aminte că prietena mea a învăţat la cele mai bune şcoli particulare din statul Washington. Ai ei au bani, iar ea a crescut încrezătoare în sine, sigură de locul ei în lume. Nu acceptă nimic din ce nu-i convine. Eu o admir fără rezerve.
- Vă mulţumesc că v-aţi făcut timp pentru şedinţa asta foto, zice Kate, adresându-i un zâmbet politicos, profesional.
- E o plăcere pentru mine, răspunde el, întorcându-şi privirea spre mine, iar eu roşesc din nou.

La naiba!
- El e José Rodriguez, fotograful nostru, spun, zâmbindu-i larg lui José, care îmi răspunde cu un zâmbet afectuos.

Căldura din privire îi dispare subit când se uită la Grey.
- Domnule Grey, zice, salutând din cap.
- Domnule Rodriguez.

Şi expresia lui Grey se schimbă în timp ce-l cântăreşte pe José.
- Unde vreţi să stau? îl întreabă Grey.

Tonul lui devine vag ameninţător. Dar Katherine nu e dispusă să-l lase pe José să conducă ostilităţile.
- Domnule Grey... sunteţi, vă rog, amabil să staţi aici? Aveţi grijă la cablurile electrice. Pe urmă o să facem câteva şi din picioare.

Îl îndrumă spre un scaun lipit de perete.

Travis aprinde luminile, orbindu-l pentru moment pe Grey, şi bâiguie o scuză. Apoi Travis şi cu mine stăm în spate şi îl urmărim pe José în acţiune. Face câteva poze ţinând aparatul în mâini, rugându-l pe Grey să se întoarcă într-o parte, apoi în alta, să-şi mişte braţul, apoi să-l lase din nou jos. Trecând la trepied, José mai face câteva fotografii, în vreme ce Grey stă şi pozează, răbdător şi natural, timp de aproape douăzeci de minute. Dorinţa mi s-a îndeplinit: pot să stau şi să-l admir pe Grey de la o distanţă nu prea mare. De două ori ochii ni se întâlnesc şi trebuie să fac un efort ca să mă desprind de privirea lui tulbure.
- Ajunge cu pozele de pe scaun.

Katherine intră din nou în acţiune.
- În picioare, domnule Grey? îl întreabă.

El se ridică, iar Travis se grăbeşte să îndepărteze scaunul. Obturatorul Nikonului lui José începe din nou să păcăne.
- Cred că avem destule, anunţă José după cinci minute.
- Excelent, spune Kate. Vă mulţumim încă o dată, domnule Grey.

Îi strânge mâna, aşa cum face şi José.
- Aştept cu nerăbdare să citesc articolul, domnişoară Kavanagh, murmură Grey şi se întoarce spre mine, stând lângă uşă. Vrei să faci câţiva paşi cu mine, domnişoară Steele? întreabă el.
- Desigur, spun, complet dată peste cap.

Mă uit neliniştită la Kate, care ridică din umeri. Observ că José, în spatele ei, se uită urât.
- La revedere, tuturor, spune Grey, deschizând uşa şi dându-se la o parte ca să mă lase să ies prima.
 
Fir-ar... ce mai e şi asta? Ce vrea? Mă opresc pe coridor, foindu-mă agitată în timp ce Grey iese din cameră, urmat de domnul Tuns Scurt în costumul lui elegant.
- Te sun eu, Taylor, murmură el către Tuns Scurt.
 
Taylor o ia înapoi pe coridor, iar Grey îşi întoarce privirea cenuşie, arzătoare spre mine. Fir-ar... am făcut ceva naşpa?
- M-am întrebat dacă ai fi de acord să bei o cafea cu mine în dimineaţa asta.
 
Inima îmi ajunge brusc drept în gură. O invitaţie în oraş? Christian Grey m-a invitat în oraş. Te întreabă dacă vrei să bei o cafea cu el. Poate crede că încă nu te-ai trezit bine, îmi scânceşte Vocea interioară, care are iar chef de zeflemea. Îmi dreg glasul şi încerc să-mi controlez nervozitatea.
- Trebuie să-i duc cu maşina acasă, încerc eu să mă scuz, frângându-mi mâinile, agitată.
- Taylor! strigă el, făcându-mă să tresar.
 
Taylor, care se retrăsese undeva pe coridor, se întoarce şi se îndreaptă spre noi.
- La universitate trebuie să-i duci? întreabă Grey, cu o voce blândă şi întrebătoare.

Aprob dând din cap, prea uluită ca să vorbesc.
- Uite, îi duce Taylor. E şoferul meu. Avem un 4x4 cu noi, aşa că o să încapă şi echipamentul.
- Domnule Grey? întreabă Taylor când ajunge la noi, nelăsând să se citească nimic în expresia lui.
- Te rog, poţi să-i duci acasă pe fotograf, pe asistent şi pe domnişoara Kavanagh?
- Desigur, domnule Grey, răspunde Taylor.
- Aşa. Acum, poţi să vii cu mine la cafea?

Grey zâmbeşte ca şi cum am fi bătut deja palma. Eu mă încrunt.
- Păi - domnule Grey, ăă - e chiar... uitaţi, nu e nevoie ca Taylor să-i ducă acasă.

Arunc o privire la Taylor, care rămâne impasibil cu stoicism.
- O să fac schimb de maşini cu Kate, dacă-mi daţi un minut.
 
Pe faţa lui Grey se aşterne un zâmbet orbitor, nereţinut, firesc, splendid, care lasă să i se vadă toţi dinţii. Mamăă... Deschide uşa apartamentului, ca să pot intra. Eu îl ocolesc şi-o găsesc pe Katherine într-o discuţie aprinsă cu José.
- Ana, eu cred că nu mai încape nicio îndoială: omul ăsta te place, spune ea fără niciun preambul.

José se uită urât la mine, dezaprobator.
- Dar nu am încredere în el, adaugă ea.
 
Ridic mâna şi sper c-o să se oprească din vorbit. Prin nu ştiu ce miracol, chiar se opreşte.
- Kate, dacă ţi-o dau pe Wanda, îmi dai maşina ta?
- De ce?
- Christian Grey m-a invitat la o cafea cu el.

Kate rămâne cu gura căscată. Kate rămasă fără grai! Savurez momentul. Mă înşfacă de braţ şi mă târăşte în dormitor, care e separat de livingul apartamentului.
- Ana, omul ăsta are ceva.

Tonul ei e încărcat de avertismente.
- Arată nemaipomenit, nu zic nu, dar cred că e periculos. Mai ales pentru cineva ca tine.
- Cum adică, cineva ca mine? cer eu să ştiu, ofensată.
- O inocentă ca tine, Ana. Ştii la ce mă refer, spune ea, uşor iritată, iar eu roşesc.
- Kate, e doar o cafea. Încep examenele săptămâna viitoare şi trebuie să învăţ, aşa că n-o să stau mult.
 
Îşi ţuguie buzele ca şi cum ar reflecta la solicitarea mea. În sfârşit, scoate cheile maşinii din buzunar şi mi le dă. Eu i le dau pe ale mele.
- Ne vedem mai încolo. Nu sta mult, că trimit echipa de salvare după tine.
- Mulţumesc, îi zic şi o îmbrăţişez.
 
Ies din apartament şi-l găsesc pe Christian Grey aşteptându-mă rezemat de perete, arătând ca un model masculin care pozează pentru cine ştie ce revistă glossy de calitate.
- OK, hai la cafea, murmur, înroşindu-mă ca sfecla.

El zâmbeşte larg.
- După dumneata, domnişoară Steele.