O nouă cale. Lecţiile coronavirusului

 dgar Morin, în colaborare cu Sabah Abouessalam
O nouă cale. Lecţiile coronavirusului
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din franceză de Anca-Maria Pănoiu

***
Intro

Edgar Morin (n. 1921), sociolog şi filozof francez de origine iudeo‑hispanică, este recunoscut la nivel internaţional pentru contribuţia sa în ceea ce priveşte conceptul de "gândire complexă", dezvoltat în ciclul de lucrări Complexus. Studiile sale academice au vizat de‑a lungul timpului o multitudine de domenii, printre care sociologia, studiile media, antropologia vizuală, ştiinţele politice, ecologia şi educaţia. Este director de cercetări emerit al Centre National de la Recherche Scientifique (CNRS), autor a peste 60 de lucrări şi a primit de 38 de ori titlul de Doctor Honoris Causa.

Sabah Abouessalam s-a specializat în sociologie urbană, predă cursuri în acest domeniu şi este directoare ştiinţifică a Catedrei UNESCO "Complexité et Territoire".

*

Un virus apărut din senin într-un foarte îndepărtat oraş din China a declanşat la începutul lui 2020 un cataclism mondial. Edgar Morin, filozof şi sociolog francez născut în perioada gripei spaniole, consideră că trecem printr-o criză care, departe de a fi întâmplătoare, constituie apogeul brutal al degradărilor multiple ale biosferei şi antroposferei, cauzate de o sete necontrolată de profit. Intelectual de stânga şi membru al Rezistenţei franceze în cel de Al Doilea Război Mondial, el condamnă neoliberalismul şi mondializarea pe criterii exclusiv tehno-economice, declarându-se adept al ecopoliticii şi propunând reforme profunde, integratoare, întemeiate pe interdependenţa dintre om, societate şi natură, cu accent pe responsabilitate şi educaţie.

Scrisă în izolare şi publicată în Franţa în iunie 2020, cartea lui Morin este o sinteză necesară a primei etape a pandemiei, care aşază criza actuală în contextul celor mai importante crize de secol XX şi început de secol XXI. Textul său este deopotrivă eseu critic, testament intelectual şi manifest socio-cultural, condimentat autobiografic şi poetic. Structurând într-o serie de idei esenţiale principalele lecţii şi provocări ale prezentului, el propune câteva soluţii organizate în ceea ce s-ar putea numi o utopie concretă, pentru un viitor despre care Edgar Morin este conştient că nu îi mai aparţine.

"Căci, până la urmă, sunt copilul tuturor crizelor pe care le-au traversat cei nouăzeci şi nouă de ani ai mei..." (Edgar Morin)

"Un veritabil program pentru lumea de după." (Libération)

"Edgar Morin este un om al sintezei. În mijlocul avalanşei de cărţi apărute pe tema crizei sanitare, propunerea lui are un dublu merit: calitatea şi profunzimea." (Laurent Joffrin)

"Publicat în urma primei etape a izolării, opusculul sociologului aproape centenar este o analiză acerbă care extrage cincisprezece lecţii din pandemie, pentru a degaja nouă provocări ale epocii post-corona şi a propune, în cele din urmă, o nouă cale." (Mediapart)

"Edgar Morin schiţează un nou model de societate. Fireşte, vom recunoaşte în el o anumită amprentă de utopie, însă mai mult decât atât, vom găsi câteva idei bine-venite şi întru totul fezabile. Căci eseul pe care ni-l propune este, în fond, un manual de speranţă." (Le Télégramme)

Fragment

Provocările epocii post-corona

Momentul istoric deosebit de grav pe care îl traversăm geme de provocări. Criza sanitară aflată în plină desfăşurare este însoţită de o criză politică şi de una economică ale căror profunzime şi durată nu le‑am măsurat încă; o criză alimentară de anvergură mondială pare, de asemenea, să se insinueze; o criză socială dramatică a început a urmare a explodării numărului de şomeri şi de lucrători cu statut precar. În Franţa, unde climatul social şi politic s‑a degradat în mod deosebit odată cu mobilizarea vestelor galbene şi cu mişcarea socială împotriva legii pensiilor, viitorul este mai neliniştitor ca oricând.

Suntem somaţi să răspundem unui ansamblu de provocări, ele însele interdependente.

1. Provocarea existenţială
 
O nouă raportare la timp

Izolarea a însemnat o baricadare, dar şi o eliberare interioară în raport cu timpul cronometrat, cu ritmul metrou-muncă-somn al angajaţilor sau cu orarele supraîncărcate ale liber‑profesioniştilor. Existenţele noastre, guvernate până atunci de un timp în continuă acceleraţie, au putut fi din nou gestionate, menajate, încetinite (evident, cu excepţia cazurilor în care a existat o supraîncărcare cu îndatoriri familiale).

Odată ieşiţi din izolare, ne vom relua oare cursa infernală? Sau ne vom păstra gustul pentru lentoare, pentru plimbări, pentru bicicletă şi slow food? Vom renunţa oare la dorinţa de a merge tot mai departe şi tot mai repede? Vom înceta oare să mai subordonăm esenţialul - propria împlinire şi legătura afectivă cu celălalt - secundarului, ba chiar futilului?

Durabilitatea noilor forme de solidaritate

Se vor păstra oare nenumăratele practici de solidaritate ivite de‑a lungul acestor luni cu totul excepţionale? Se va prelungi, se va intensifica trezirea solidarităţii survenite în timpul izolării - nu numai cu privire la personalul îngrijitor, ci şi la secunzii de coardă?

Pe durata izolării, ne‑am putut ocupa mai bine de apropiaţii noştri şi comunica cu ei, chiar şi cu aceia îndepărtaţi din punct de vedere geografic. Întrajutorarea dintre vecini a dat naştere unor prietenii. Când şi când am avut parte de plăceri estetice - am văzut filme, am citit cărţi, am ascultat muzică. Dar va favoriza asta un avânt al convivialităţii, al vieţii trăite sub semnul iubirii şi al poeziei?

Probabil că totul va fi cloroformizat prin reluarea obiceiurilor, folclorizat în amintire şi uitat în cele din urmă, faţă în faţă cu noile încercări şi crize care vor veni.

2. Provocarea crizei politice
 
Ce va mai rămâne din aspiraţiile reformatoare şi transformatoare?

Pe data de 13 aprilie 2019, preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, a afirmat: "A sosit momentul să părăsim cărările bătătorite, ideologiile, şi să ne reinventăm. Eu voi fi cel dintâi care o va face." Oare ne putem baza pe puterile publice pentru a părăsi cărările bătătorite, ideologiile, şi pentru a ne reinventa? Ce învăţăminte vor trage autorităţile din această experienţă? Nici măcar nu putem fi încredinţaţi că se va produce vreun progres politic, economic sau social, aşa cum s‑a întâmplat la puţină vreme după Al Doilea Război Mondial.

Nu putem şti dacă după izolare se va reinstitui aceeaşi ordine clătinată de dinainte sau dacă, dimpotrivă, conştiinţa că "nu trebuie să mai fie ca înainte" va determina avântul unor idei novatoare şi al unor forţe politice capabile să revoluţioneze atât economia, cât şi politica.

Criza a pus sub semnul întrebării neoliberalismul, substrat doctrinar al politicii duse în lume încă din anii Thatcher-Reagan, care promovează concurenţa economică liberă ca soluţie la toate problemele sociale şi umane, predicând libertatea maximală pentru întreprinderi şi un rol minimal al statului. Neoliberalismul este cel care a inspirat privatizarea serviciilor publice, reducerea serviciilor spitaliceşti şi comercializarea lor, practicile de flux şi delocalizare. Toate acestea în perspectiva, mereu dezminţită, că sporirea bogăţiei celor bogaţi se va "revărsa" peste popor. Criza a constrâns statele să îşi abandoneze politica de austeritate bugetară prin cheltuieli masive pentru sănătate, întreprinderi şi angajaţii privaţi de salariu. Tot criza a consolidat acele servicii publice care înregistrau o tendinţă de privatizare, printre care şi spitalul. În fine, a oferit protecţii vamale acolo unde a deschis toate frontierele. Să fie oare neoliberalismul doar temporar suspendat?

Mega‑criza a evidenţiat un stat incapabil să aprovizioneze atât personalul îngrijitor, cât şi populaţia cu măşti, costume de protecţie şi material sanitar, vreme de mai multe săptămâni. A pus în lumină lentori, ordine şi contraordine, directive ilizibile, precum şi semne vădite de nepregătire - adică eşecuri foarte grave. De unde cele două necesităţi inseparabile pentru orice reînnoire politică: ieşirea din neoliberalism şi reforma statului. Vom vedea cu ce mijloace în Capitolul 3.

3. Provocarea unei mondializări în criză

Am văzut deja că mondializarea a generat o interdependenţă lipsită de solidaritate. De la invazia virală încoace, statele şi‑au întors naţiunile asupra lor însele, închizându‑se faţă de exterior. Formelor de cooperare anterioare le‑au urmat competiţiile, inclusiv în ceea ce priveşte căutarea unui remediu sau a unui vaccin împotriva virusului.

Oare mondializarea chiar s‑a făcut fărâme? Se va mai reconstitui? Total? Parţial? Pe aceleaşi baze unice ale unei dezvoltări materiale de factură tehno‑economică? Nu cumva ar trebui să îmbogăţim şi să umanizăm ideea de dezvoltare, care în înţelesul său actual a distrus atâtea forme de solidaritate şi comunitate? Nu cumva ar trebui să îmbinăm o mondializare parţială cu o demondializare aşijderea?

Mondializarea a antrenat o pierdere a statelor în termeni de autonomie economică. Consecinţele au fost dramatice. Aşa cum vom vedea în capitolul următor, necesitatea de a stabili nişte politici de prevenţie în vederea următoarelor epidemii, precum şi aceea de a asigura o politică de autosuficienţă minimală în ceea ce priveşte produsele legate de sănătate (medicamente, măşti, vaccinuri) şi de alimentaţie ar trebui să antreneze reîntoarceri sau recursuri la autonomiile sanitare şi alimentare, adică forme de demondializare parţială.

4. Provocarea crizei democraţiei

Democraţia era în criză peste tot în lume înainte de epidemia de coronavirus, criză agravată de triumful corupţiei şi demagogiei. În acelaşi timp, am asistat la intensificarea formelor de naţionalism agresiv şi xenofob. Am văzut apărând peste tot state neo‑autoritare.

Oare criza pricinuită de coronavirus va agrava şi criza democraţiei? Sau va contribui la restabilirea ei?

Ameninţare la adresa libertăţilor noastre?

Înainte de toate, limitarea drepturilor noastre fundamentale cu scopul de a lupta împotriva virusului, justificată în registrul imediat, ridică o problemă prin felul în care a fost impusă şi prin riscurile pe care le comportă în viitor. Mai prudent ar fi fost să se supună la vot o lege specifică de precauţie în ceea ce priveşte epidemia, în loc să fie dezgropată starea de urgenţă, votată în 1955 în scop represiv şi care a permis cele mai cumplite spolieri în timpul războiului din Algeria.

Măsuri precum interzicerea adunărilor şi a reuniunilor sau limitarea drastică a libertăţii de circulaţie vor trebui să dispară, fără îndoială, odată cu virusul.

Într‑o societate democratică, măsurile restrictive în ceea ce priveşte libertatea trebuie limitate strict la proporţia situaţiilor. Anumite decizii au fost luate de urgenţă, fără consultări juridice ori dezbateri parlamentare - oare nu am avea motive să ne temem de o reînnoire a lor, de această dată arbitrară?

Măsurile împotriva terorismului invocate în mod excepţional au fost păstrate şi ulterior. Dat fiind că viitorul ne este ameninţat, în condiţiile unei crize universale a democraţiilor, de către forme de neo‑autoritarism, este de temut ca dispozitivele de depistare instalate în timpul pandemiei nu numai să se menţină, ci să se şi amplifice prin recursul sistematic la geolocalizare, la detectarea prin intermediul telefoanelor inteligente, la supravegherea video, la depistări prin intermediul algoritmilor, la inteligenţa artificială. Va trebui să reflectăm la asta de acum înainte.

5. Provocarea digitalului

Este evident că propagarea digitalului, în plină desfăşurare la momentul apariţiei virusului şi amplificată în perioada de izolare (prin telemuncă, videoconferinţe, Skype, e‑mailuri, reţele de socializare), va dăinui. Uneltele digitale sunt în acelaşi timp instrumente ale libertăţii şi instrumente ale aservirii. Internetul permite libera exprimare, mergând de la creativitate până la delirul de pe reţelele de socializare. Netul îi oferă unui individ înzestrat posibilitatea de a descifra coduri care protejează secrete politice şi militare şi de a‑i alerta pe cetăţeni, dar în acelaşi timp conferă o putere enormă de supraveghere a indivizilor, violând taina şi sacralitatea spaţiului lor privat.

Digitalul, internetul, inteligenţa artificială sunt tot atâtea mijloace care tind să devină scopuri în sine sau să intre în serviciul incontrolabilelor puteri care ne controlează. Potrivit spiritelor tehnocratice şi transumaniste, ele ar fi menite să instituie armonia unei mega‑maşinării sociale capabile să rezolve orice problemă.

Trebuie să fim conştienţi de faptul că fiecare tehnică pe care o posedăm riscă să ne deposedeze de întrebări de ordin etic, social şi politic care se înalţă din spiritele noastre.

6. Provocarea ecologică

Activitatea umană degradează tot mai intens biosfera, atmosfera terestră, oceanele, continentele - la nivel global - şi oraşele, fluviile, culturile - la nivel local.

Am văzut că, în perioada suspendării transporturilor şi a activităţilor industriale, aerul a redevenit pur, iar natura părea să renască. Renunţarea la maşină din lunile de izolare ar putea să ducă la o dezintoxicare automobilistă, restrângând folosirea vehiculelor la deplasările în afara oraşului. Oare vom favoriza trenul în detrimentul utilizării metropolitane a avionului? Această criză ar putea accelera transformarea traficului aerian şi reduce circulaţia persoanelor la nivel naţional şi internaţional. Întreprinderile par să fi prins gustul videoconferinţelor, ceea ce generează economii în termeni de timp, energie şi bani.

În timpul crizei ne‑am dovedit capabili să nu consumăm decât indispensabilul. Oare vom fi din nou supuşi pulsiunii consumeriste, ea însăşi stimulată de către formele omniprezente de publicitate?

Anumite măsuri şi deprinderi, mai ales alimentare, dobândite în perioada izolării, ar putea dăinui pentru a contribui la ceea ce desemnăm prin "tranziţie ecologică", fenomen care ar putea constitui o revoluţie nonviolentă a civilizaţiei.

7. Provocarea crizei economice

Nu cumva clătinarea neoliberalismului este doar temporară? Oare urmează să preia din nou comanda? De la izolare încoace, MEDEF (Mouvement des Entreprises de France, cea mai mare federaţie patronală din Franţa, fondată în 1998. - N. trad.) şi Finanţele au exercitat o formidabilă presiune asupra preşedintelui republicii franceze, pentru a‑l determina să îşi abandoneze veleităţile de a deschide calea unei economii ecologizate şi pentru a‑l constrânge să revină la Normă.

Oare economia paralizată de izolare îşi va relua cursul anterior? Nu cumva criza noastră economică mondială va conduce la o recesiune similară celei din 2008 sau la o depresiune precum cea din 1929? Sau poate va lua o cale necunoscută? Vom fi oare prada unei crize gigantice, de anvergură planetară, de al cărei deznodământ barbar avem motive să ne temem?

Oare vom reuşi, dacă nu să reglăm economia mondială, atunci măcar să reducem puterea hipercapitalismului, să reformăm sistemele bancare, să controlăm speculaţia bursieră şi să împiedicăm evaziunile fiscale? Oare vom reuşi să identificăm principiile unei economii întemeiate pe un new deal de relansare ecologică şi de reformă socială în stare să determine regresiunea hipercapitalismului şi să diminueze inegalităţile?

8. Provocarea incertitudinilor

Dincolo de incertitudinile economice, viitorul în sine este nesigur. Totuşi, trebuie să încercăm să întrezărim tendinţele şi riscurile care vor urma.

Oare vom asista la o reinstituire a mondializării sau la o căutare a replierilor autarhice? Ne îndreptăm spre avântul naţionalismelor, spre succesul formelor de suveranitate şi spre închiderea frontierelor?

Oare alte şi alte state vor ceda în faţa autoritarismului odată cu instaurarea societăţilor supravegherii, a tehnicilor informatice de recunoaştere, a controlului şi a depistării indivizilor?

Oare naţiunile‑gigant se vor opune mai mult decât au făcut‑o ieri? Se vor modifica oare raporturile lor de forţe? Va domina China lumea sau se va disloca, aşa cum i s‑a mai întâmplat şi în trecut?

Oare conflictele armate - mai mult sau mai puţin atenuate de criza coronavirusului - se vor exacerba? Sau, dimpotrivă, va exista un elan internaţional de cooperare - un elan salutar?

9. Pericolul unei mari regresiuni

Nu ştim dacă procesul regresiv anterior crizei provocate de virus va fi accentuat de către perioada post‑epidemie sau dacă, dimpotrivă, va putea fi oprit ori va înregistra un recul.

Avem motive întemeiate să ne temem că regresiunea generalizată, deja în desfăşurare în primii douăzeci de ani ai acestui secol, va continua şi de acum înainte.

Regresiuni intelectuale şi morale

De două decenii încoace, asistăm - în Franţa şi în lume deopotrivă - la proliferarea maniheismului, a viziunilor unilaterale, a diferitelor manifestări de ură şi dispreţ.

În sferele înalte, politica s‑a golit de orice conţinut pentru a se transforma în motorul economiei; iar economia, la rândul ei, s‑a supus neoliberalismului şi calculului care cuantifică şi dezumanizează realităţile pe care le tratează, ignorând improbabilul şi imprevizibilul.

Regresiuni în democraţie

Conjugate, aceste procese regresive au dat naştere pretutindeni, inclusiv în Europa, unor state neo‑autoritare. Iar dacă regresiunea continuă, ne putem teme, inclusiv în Europa, de formarea şi generalizarea unui totalitarism de tip nou. Totalitarismul de secol XX se întemeia pe controlul total al unui partid unic, care îşi întindea ramificaţiile în toate sectoarele societăţii şi în toate aspectele vieţii. China comunistă a menţinut sistemul partidului unic, dar controlul său de tip poliţist şi delator s‑a îmbogăţit cu un control informatic din ce în ce mai performant datorită inteligenţei artificiale. Interceptări telefonice, spionaj digital, recunoaştere facială, depistare a tranzacţiilor bancare - dacă regresiunea continuă, mi se pare inevitabil ca statele neo‑autoritare să nu devină neo‑totalitare.

Regresiuni beliciste

Aceste regresiuni, teribil de neliniştitoare, ne pot târî spre o conflagraţie mondială, devenită posibilă de aici înainte.

Deşi temporar aplanate de epidemie, există un risc semnificativ de reluare a războaielor aparent civile, dar în care interveneau statele vecine şi marile puteri, opunându‑se prin facţiuni care se luptau între ele, mai ales în Irak, Yemen şi Libia. Asta fără să dăm uitării conflictul aflat la cheremul unui accident exploziv între Iran, pe de o parte, şi asocierea Statele Unite-Israel-Arabia Saudită, pe de altă parte.

Procesul de anexare a Palestinei de către Israel a provocat un curent violent de antisemitism în rândul anumitor populaţii arabe; acest antisemitism nu va putea decât să crească odată cu definitivarea anexării; în acelaşi timp, el va alimenta toate ostilităţile îndreptate către Occident. Antisemitismul şi antiislamismul, care deja se întreţin reciproc, se vor amplifica. Nu ştim ce anume va produce jihadismul ucigaş care, după asasinatele colective întreprinse în Franţa şi în Occident, a devastat Orientul Mijlociu, apoi a provocat starea de război în Ciad, Mali, Somalia şi Nigeria şi care nu a cunoscut armistiţiul în timpul crizei cauzate de coronavirus.

Reînnoirea religioasă în lume, survenită odată cu prăbuşirea comunismului - religie care promitea tuturor o izbăvire pământească -, a suscitat, în lipsa unei speranţe într‑un viitor terestru, revenirea religiilor mântuirii celeste şi a Dumnezeului atotputernic; fenomenul antrenează adeseori intoleranţă şi fanatism (Intoleranţa a devastat Orientul Mijlociu arab, unde minorităţile evreieşti au dispărut, unde minorităţile creştine sunt pe cale de dispariţie, unde şiiţii şi sunniţii se luptă între ei, şi a reapărut în sânul marii Indii multietnice, unde noua putere naţionalistă hindusă îşi reduce populaţia musulmană la un statut inferior. - N.a.).

Numărul în creştere al statelor care posedă arma nucleară şi infrastructura necesară producerii ei va face ca utilizarea acesteia să fie din ce în ce mai puţin improbabilă. Arsenalele bacteriologice, chimice şi informatice au cunoscut o sofisticare considerabilă. La fel ca după 1933, a început o cursă a înarmărilor.

Să mai adăugăm la asta faptul că flagelurile naturale, inundaţiile, scufundările şi secetele provocate de schimbările climatice, precum şi nenumăratele degradări ale biosferei, nu pot antrena altceva decât migraţii ale populaţiilor, respingere a migranţilor, persecuţii şi război.

Spectrul Morţii planează asupra umanităţii

Riscăm să intrăm într‑o eră ciclonică şi să trăim pe pielea noastră ceea ce s‑a întâmplat la Sarajevo în 1914 sau la Danzig (Oraşul Liber Danzig, oraş‑stat semi‑independent baltic, a cărui existenţă a început pe 10 ianuarie 1920, în conformitate cu Tratatul de la Versailles din 1919, care îl desprindea din teritoriul Germaniei. În 1939 a fost anexat de Germania nazistă, iar după înfrângerea Germaniei din 1945 a devenit parte integrantă din Polonia, cu numele Gdańsk. - N. trad.) în 1939: bomba şi revendicarea unui iluminat au provocat şi într‑un caz, şi în celălalt, prin reacţii în lanţ cu totul neprevăzute, izbucnirea a două războaie‑hecatombe de anvergură mondială.

Nu ştim dacă o continuare a proceselor regresive va provoca o barbarie planetară, dacă va favoriza constituirea unor state neo‑totalitare sau dacă va declanşa rezistenţe şi sub ce forme anume.

Toate acestea fac ca afirmaţia lui Steven Pinker (Vezi ediţia din 2015 a Munk Debates, între Matt Ridley şi Steven Pinker, pe de o parte, şi Malcolm Gladwell şi Alain de Botton, pe de alta. Dezbaterea se regăseşte şi în volumul Urmează cele mai bune zile ale omenirii?, traducere de Bianca Stănescu, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2019. - N. trad.), potrivit căreia am intrat în era cea mai pacifistă şi mai fericită a istoriei umane, să fie derizorie.

Să fie oare virusul oracolul nostru din Delphi? Aşa cum a scris Heraclit: "Stăpânul, al cărui oracol se află la Delphi, nici nu vorbeşte, nici nu tăinuieşte nimic, ci se exprimă numai prin semne." (Heraclit, cf. Aram Frenkian, Héraclite d'Ephèse, 1933, p. 21. - N. a. / Pentru limba română, vezi Plutarh, De Pythiae oraculis 21, p. 404 D, în Ion Banu, Filosofia greacă până la Platon, vol I., partea a II‑a, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, col. "Clasicii filosofiei universale", art. 93, p. 367. - N. trad.).

Speranţa stă în căutarea trezirii spiritelor, pe care o va fi stimulat experienţa acestei mega‑crize mondiale.

A devenit vital să ne schimbăm Calea.

Noua familie: Daddy / Corsarii / Omul care mânca lumea

 

Anne Habermehl / Philipp Löhle / Nis-Momme Stockmann
Noua familie: Daddy / Corsarii / Omul care mânca lumea
Traducerea din limba germană de Ciprian Marinescu
(traducere finanţată de către Goethe-Institut)



*****
Intro

Noua familie, fragmentată între angoase personale şi proiecte de viitor care sfidează reguli şi convenţii moştenite, reprezintă tema unificatoare a pieselor celor trei dramaturgi germani: Anne Habermehl - Daddy, Philipp Löhle - Corsarii şi Nis-Momme Stockmann - Omul care mânca lumea.

Cele trei piese, cu scriituri care îmbină suprapuneri de planuri narative, un limbaj dramaturgic concis şi abordări fruste ale realităţii cotidiene, reprezintă reflecţii contemporane asupra familiei atomizate, într-o societate care-şi pierde punctele de echilibru şi devine o casă globală cu pereţi fisuraţi.

Cine sunt copiii părinţilor alienaţi într-o lume care amână tandreţea pe mâine şi-şi caută haotic un loc sigur? Cine sunt părinţii copiilor care eşuează în proiectul de asumare a libertăţii individuale?

Relaţiile de putere din familie, dependenţa de celălalt, siguranţa continuu vulnerabilizată şi frica de a te trezi, în fiecare dimineaţă, tot mai bătrân şi tot mai singur, sunt recurente în cele 3 piese, prezentate în premieră în România. Spectacolele-lectură fac parte din programul Laboratorul de text contemporan, iniţiat în aprilie 2012. Laboratorul de text contemporan este o platformă de cercetare, dezbatere şi performare teatrală, care îşi propune prezentarea unor scriituri contemporane.
 
Date despre autori:
Anne Habermehl, născută în 1981 în Heilbronn, a studiat Scriere Dramatică la Universitatea de Arte din Berlin. Textele ei au început să fie montate în 2006. În 2008, a intrat în atenţia bursei de piese de teatru Stückemarkt din cadrul Festivalului Theatertreffen din Berlin. Cu piesa Narbengelände, Anne Habermehl şi-a marcat debutul în regie la teatrul Gera / Altenburg, iar în prezent pregăteşte o piesă pentru Teatrul Schauspielhaus din Viena.

Născut în 1981 într-un oraş de pe insula Föhr, Nis-Momme Stockmann a studiat Limba şi Cultura Tibetană la Hamburg, apoi Ştiinţele Comunicării în Odense, Danemarca, şi a făcut un curs de bucătar înainte să studieze Scriere Dramatică la Universitatea de Arte din Berlin. Piesa Omul care mânca lumea a câştigat mai multe premii în Germania. Nis-Momme Stockmann scrie piese de teatru, piese radiofonice, poezie şi proză.
 
Philipp Löhle s-a născut în 1978 în Ravensburg şi a crescut în oraşul Baden-Baden. A studiat Istorie, Teatru şi Ştiinţele comunicării, respectiv Literatură germană în Erlangen şi Roma. A început să scrie teatru încă din anii de studiu. Câştigător a numeroase premii, Philipp Löhle a colaborat, printre altele, cu Schauspielhaus Viena, Teatrele Schaubühne şi Maxim Gorki din Berlin.
 

Fragmente
 

Anne Habermehl: Daddy

Pit, Jenny

PIT: Căldură din aia. Când nu primeşti aer zile întregi, după care vine ploaia. Mă ia prin surprindere. N-am umbrelă. Mă duc în gară. În gară găseşti de toate. Starbuck's, Rossmann, Douglas, Edeka. Au construit o gară care seamănă cu un mall. Fără pic de personalitate. Nu-mi pasă. Vreau la Rossmann. Înainte de asta trec pe lângă Starbuck's. Intru la Starbuck's după care ies de la Starbuck's. Intru la Douglas, ies de la Douglas. Nici nu mai ştiu unde sunt. Sau ce-i cu umbrela aia. Incredibil. Intru la Deichmann, ies de la Deichmann. În continuu numai asta fac. Două ore. Trei. Habar n-am. Sunt în ritmul ăla. De case de marcat, scări rulante şi de bariere din alea automate, în ritmul ăla sunt. Şi deodată, deodată apare uşa aia. De sticlă. Care nu se deschide. Mă împing în ea şi nu se deschide. Aşa că o lovesc.
JENNY: Ai avut al dracu' de mult noroc.
PIT: Ştiu.
JENNY: Puteai să te loveşti foarte tare.
PIT: Ştiu.
JENNY: Ce aiurea să ţi se întâmple una ca asta. Cum să ţi se întâmple una ca asta?
PIT: Din greşeală.
JENNY: Nu loveşti o uşă din greşeală.
PIT: A fost un accident. N-am vrut să dau în uşă. Să zicem că am intrat în ea. Şi am fost obligată să mă apăr, să-mi apăr faţa, mâinile, pielea. Aşa că am ridicat valiza în aer. Şi uşa s-a distrus. A fost un accident. Aşa au constatat şi cei de la asigurări.
JENNY: Da.
PIT: Ce tare a fost zgomotul. Al naibii de tare. Al naibii de frumos.
JENNY: Încetează te rog.
PIT: De ce?
JENNY: Vorbeşti numai căcaturi şi n-am chef să le ascult.

Pauză.

PIT: Te bucuri că mă vezi?
JENNY: Da. Normal.
PIT: Ştii ce-i amuzant, de fiecare dată când te sun, mi-e un pic frică.
JENNY: Frică de ce?
PIT: Habar n-am. Frică de cum o să reacţionezi. Că anulezi întâlnirea. Că ţi s-a întâmplat ceva.
JENNY: Să mi se întâmple ce?
PIT: Nu ştiu. Ce li se întâmplă oamenilor. Un accident. Din astea. Ştiu, e aiurea. Stau aşa şi mi-e frică să-ţi formez numărul. Ce prostie. Nu?
JENNY: Cam da.
PIT: Te plictiseşti cu mine?
JENNY: Acum? Sau în general?
PIT: Şi-şi.
JENNY: Şi-şi. Da, groaznic.
PIT: Poftim?
JENNY: Era o glumă.
PIT: --
JENNY: Poate îmi cade cerul în cap.
PIT: Poftim?
JENNY: Asta ar putea să mi se întâmple. Nu ştii, la gali? Asterix? Satul invincibil?! Ăia n-aveau nici o frică, în afară de una: că le cade cerul în cap.
PIT: Da, probabil că de asta mi-e frică. C-o să-ţi cadă cerul în cap.
JENNY: De asta mi-e frică şi mie.
PIT: Pe bune?
JENNY: --
PIT: Nu-ţi înţeleg glumele. Nu ţi le-am înţeles niciodată.
JENNY: Scuză-mă. Gata, încetez.
PIT: --
JENNY: Ce ciufulit eşti.
PIT: Serios?
JENNY: Da. Ţi se vede chelia.
PIT: Şi abia acum îmi spui? După două ore?
JENNY: Mi s-a părut amuzant.
PIT: Amuzant? Că mi se vede chelia? Nu văd ce e amuzant în asta.
JENNY: Dar e amuzant. Toată freza ta e amuzantă. Că doar se vede! Mi se pare mai degrabă penibil. Să-ţi piepteni părul peste. Când vezi din astea veşnic speri în sinea ta c-o să bată vântul şi...
PIT: Aşa e mai bine?
JENNY: Nu.
PIT: Aşa?
JENNY: Nu.
PIT: Aşa?
JENNY: Nu.
PIT: Aşa?
JENNY: Nu.

Pauză.

PIT: Ţi-am adus ceva.
JENNY: Un DVD?
PIT: Poezii. Să le asculţi. Să le înveţi pe de rost. Le repeţi cu voce tare. Poezii despre păsări. Crezi că te-ajută?
JENNY: Nu ştiu.
PIT: Mă gândeam că, dacă tot /
JENNY: / Las-o baltă, bine?
PIT: Nu asta am vrut să zic. Mă gândeam, că poate ţi-ar /
JENNY: / Am zis s-o laşi baltă, da?
PIT: Da. Dar îl las aici. Îl pun aici. Sau?
JENNY: Din partea mea.
PIT: Chiar n-am vrut /
JENNY: / Încetezi dracu' odată? Poţi să încetezi?

Pauză.

PIT: Ştii ce e ăla un sitar de mal nordic?
JENNY: Un ce?
PIT: E o pasăre migratoare. Zboară la peste 11.000 de kilometri înălţime. Se găseşte în Lanţul Baltic. Şi la Marea Baltică. O pasăre foarte delicată.
JENNY: Şi de ce trebuie să se numească sitar de mal nordic?
PIT: Eu de unde să ştiu.
JENNY: Nu păsările sunt de vină. Dar sună absolut cretin. Ornitologii sunt de vină. Sunt duşi cu pluta.
PIT: --
JENNY: Pe tine de când te interesează păsările?
PIT: Doar păsările migratoare. Fiindcă migrează către oraşe. Din cauza climei. Nu e ca şi cum şi-ar stabili de la început o direcţie. E mai mult un fel de nelinişte interioară. Zboară de-a lungul autostrăzilor spre oraşe. Nu spre sud, ci spre marile oraşe. În ultimul timp e mai cald aici. Stoluri întregi se-adună iarna în oraş.
JENNY: Natura asta o cam dă în bară.
PIT: Cum adică o dă în bară?
JENNY: Să trăieşti în locuri nepotrivite.
PIT: Ce vrei să spui?
JENNY: Nu vreau să spun nimic.
PIT: Am scris un articol despre asta pentru Wikipedia.
JENNY: Deci Tu eşti din ăia.
PIT: Din ăia care?
JENNY: Care scriu articole pentru Wikipedia. Tot timpul am fost curioasă cum arată. Oamenii ăia. Intru şi apăs şi eu. Intru Link Clic Clac Clac Clac Link Clac Clac Clac Clac Clac Clac Clac Clac Clac Clac Clac Clac Clac Clac Clac Clac Clac Clac ies. Mă uit la videoclipuri. Toată ziua m-aş uita la videoclipuri. Doamne ce distractiv e. Când simţi nevoia să-ţi speli creierii, să nu gândeşti nimic. Mamă ce distractivă e prostia umană. Chiar simţi că acumulezi lucruri. E foarte tare, îţi zic. Există genul YouTube şi genul Wikipedia. Eu sunt genul YouTube şi tu eşti genul Wikipedia, ca să zic aşa. E ca un fel de religie, nu ţi se pare?
PIT: --
JENNY: Pe mine tocmai asta mă fascinează.
PIT: Mie îmi place. Şi n-are nici o legătură cu religia. De unde ţi-a venit că ar avea legătură cu religia?
JENNY: Adică, e o mare idee la care te poţi asocia sau nu. Poţi să crezi în ea sau nu. Oamenii ca tine cred în ea.
PIT: Oamenii ca tine?
JENNY: Oamenii ca tine. Oameni cu cămăşi în dungi. Şi cu cravată în carouri. Şi cu pantofi lustruiţi. Cu periuţe de dinţi de culoare verde. Cu perii de veceu mov.
PIT: N-am nici o perie de veceu mov.

(Jenny se uită lung la el, după care îi vine foarte tare să râdă)

PIT: --
JENNY: --
PIT: Aseară am trecut prin faţa casei tale.
JENNY: A, da?
PIT: Da. Şi nu erai.
JENNY: Aşa, şi?
PIT: Păi na. Ieşisem la plimbare. Eram acolo. Lumina era aprinsă. Am sunat la uşă. Nu erai.
JENNY: Se mai întâmplă, nu?
PIT: Cineva venea din faţă. De departe. Pe stradă. Semăna cu tine. Dar a luat-o în altă direcţie. Cred că am început să văd fantome.
JENNY: Se pare că da.
PIT: Îmbătrânesc. Şi mi-e frică. Mă trezesc din somn şi mi se pare că vă aud. Vă aud vorbind. Dar nu sunteţi acolo. Nu mai sunteţi acolo de doi ani. Sunt un om singur. În curând o să mor. Doamne, ce groaznic.
JENNY: Ai intrat în vreo sectă? Mergi la biserică? Ai fost cumva la psiholog?
PIT: N-am fost la nici un psiholog.
JENNY: Eşti sigur?
PIT: Cum adică dacă sunt sigur?
JENNY: Toate cabinetele astea de psihologie ar trebui să ardă în Iad. Ar trebui bombardate. Şterse de pe faţa pământului. Cu tot cu psihologii lor: ar merita să le scoţi ochii cu unghiile. Să le tai jos limba. Să-i zbori în aer. Pentru că te mint, toţi. Deformează realitatea. E un întreg sistem la mijloc.

Pauză.

PIT: N-am fost la nici un psiholog. M-am apucat de sport.
JENNY: De sport?
PIT: La studio. Vrei să-ţi arăt?
JENNY: Nu.
PIT: Ba. Uite.
JENNY: Nu.
PIT: Hehe.
JENNY: Nu.
PIT: --
JENNY: Nu. Vreau. Să. Văd.
PIT: --

Pauză.

PIT: Acum au început să voteze. Dacă să meargă în misiunea aia de pace sau nu. Ai aflat?
JENNY: Sunt convinsă c-or să meargă. Pentru oamenii de la celălalt capăt al lumii se face tot timpul ceva. Pentru mine nu se face nimic. Oricum, mi se rupe. E doar o abureală. Dau din gură, dar nu fac de fapt nimic. Niciodată. Speram să facă ceva, de exemplu să reintroducă pedeapsa cu moartea ca spectacol public, şi uite că nu: ei fac exact contrariul. Tot timpul e aşa.
PIT: Aşa ţi se pare?
JENNY: Că nu fac nimic? Da.
PIT: Şi până se hotărăsc să facă ceva, ce faci, stai şi o freci la rece? Aduni sticle?
JENNY: Tu... n-ai nici cea mai mică idee.
PIT: Ai dreptate. N-am. Eu nu înţeleg. Îmi închipui că înţeleg, dar de fapt nu înţeleg.
JENNY: Eu. N-o frec la rece.
PIT: Exact.
JENNY: Mă duc la un interviu. La un cămin de bătrâni. Săptămâna viitoare.
PIT: La un cămin de bătrâni? Tu? Să faci ce?
JENNY: Îngrijitoare. Acceptă pe-oricine. Vor să cheltuie cât mai puţini bani. Nu-ţi cer calificare.
PIT: Îngrijitoare.
JENNY: Totul e să te pricepi la oameni. Eu mă pricep la oameni.
PIT: Ai ceva de completat?
JENNY: Nu.
PIT: Nici un formular, nimic?
JENNY: --
PIT: Şi ce le spui? Că te-ai tăiat la mână?
JENNY: -- / Uite.
PIT: Şi altceva?
JENNY: --
PIT: Cine îţi completează totul? De când el nu mai e?
JENNY: N-am nimic de completat.
PIT: Ok. În regulă. Îmi zici dacă e cazul. Ok?
JENNY: Ok.
PIT: Că doar îţi rezolvi lucrurile astea, nu?
JENNY: Normal că mi le rezolv.

Philipp Löhle: Corsarii

1.1.

Ceva
Plutea în aer.
Ca o energie.
O sferă.
Ca Dumnezeu.
Sau ideea de Dumnezeu.
N-avea cum să treacă neobservată.
Schimbarea.
Pentru forţa cu care a venit.
Venise ţintă.
Cum vine mereu de fapt.
Cum vine la toţi.
Dar altfel.
Şi totuşi...
la fel?
Întâi a fost doar o privire.
O privire sumbră.
Acea privire sumbră...

1.2.
În grădină, la râu. În spatele lor, casa. Acoperiş plat. Fără ferestre.

MÖRCHEN: Ia tăceţi un pic. Şşşt. Auziţi? Râul. Aşa sună râul. Apa. Vorbeşte. Ne vorbeşte. Ca în cartea aia cu Buddha. Totuşi, cred că dacă stai aici, chiar înţelegi despre ce e vorba. Totul e să simţi. Eu simt apa. Sigur, e doar un murmur. Când se urneşte ceva din loc. Dar are ceva foarte blând. Şi ameninţător în acelaşi timp. E ca şi cum. Când tragi o eşarfă de mătase peste un fotoliu de piele. Aşa sună. Apa e o eşarfă de mătase. Şi fundul râului un fotoliu de piele. Nu, sigur că nu e aşa. Dar vreau să spun: ce blândă e apa şi totuşi ce puternică. Înţelegeţi ce vreau să spun?
ARNE: Şi ferestrele când îţi vin?
MÖRCHEN: Luni. Luni vin ferestrele.
BIENE: În sfârşit o să ne mutăm. A durat destul deja. Abia aştept. Afară din apartamentul ăla mic şi neaerisit. Acolo n-am loc destul. Am nevoie de mai mult loc. De mai mult spaţiu.
ARNE: Vezi! Te-ai măritat cu cine trebuie, nu?
NELE: Chiar, ce frumos a fost.
ARNE: Da. Superbă petrecere!
NELE: Şi ce speech-uri frumoase.
ARNE: Da.
NELE: Câtă... emoţie.
BIENE: Frumos că spuneţi asta.
MÖRCHEN: Ia ascultă ce zice sticla ta de bere.
ARNE: Ce?
MÖRCHEN: Trage cu urechea, îţi zic, ascultă ce zice sticla ta de bere.
ARNE: De ce? Ce şmecherie mai e şi asta?
MÖRCHEN: Nu e nici o şmecherie. Ascultă ce zice berea.
BIENE: Haide. Lasă-l.
ARNE: Ei, nu. E ok. Aşa, şi?
MÖRCHEN: Deci?
ARNE: Deci!
MÖRCHEN: Vezi?
ARNE: Nu.
NELE: Asta ce mai e?
MÖRCHEN: Şi?
BIENE: Şi?
NELE: Pot să ascult şi eu?
MÖRCHEN: Ce auzi?
ARNE: ... Fâsâie.
MÖRCHEN: Exact.
NELE: Dă-o încoa' Arne.
ARNE: Uite.
BIENE: Şi?
MÖRCHEN: Apa.
NELE: Păi ce. Fâsâie. Te calmează.
BIENE: Dioxidul de carbon.
MÖRCHEN: Apa are suflet. E puternică. E constantă cu ea însăşi. Are caracter. Singura dintre noi care are caracter. Noi nu avem caracter. Comparabil cu al apei. Desparte-o. Bag-o cu forţa-n canistre. Car-o prin ţară. Încălzeşte-o. Răceşte-o. Trece-o prin conducte de plastic, prin tuburi, pune-o în flacoane etc. etc. Loveşte-o. Calc-o în picioare. Amestec-o cu ce vrei tu sau fă cum fac oceanele: toarn-o în unităţi mai mici, în sticluţe şi varsă-le apoi...
BIENE: Mörchen.
MÖRCHEN: Şi rămâne la fel. Rămâne ea însăşi. Noi nu putem îmblânzi apa. E o prostie să crezi că poţi. O greşeală fatală. Apa e cea care ne îmblânzeşte pe noi.
BIENE: Gata acum, Mörchen.
MÖRCHEN: Eu am înţeles asta. Mă folosesc de apă, dar o respect. Mă comport cu ea aşa cum se cuvine. Casele noastre trebuie să se orienteze după apă şi nu invers.
BIENE: Haide. Aşază-te.
MÖRCHEN: Este acolo. Curge. Sub nasul nostru. Apa condiţionează totul. Suntem 80% apă. Florile conţin şi mai mult. De asta suntem atât de dependenţi de apă. E cel mai mare drog. Mai degrabă murim de sete decât de foame. Azi avem monitoare plate, dar fără apă nu rezistăm nici trei zile. Nu s-a schimbat nimic faţă de cum era înainte.
NELE: Asta ai înţeles tu?
MÖRCHEN: Exact. Eu.

Arată spre casă.

ARNE: Tu eşti de la ţară.
NELE: Ce spui tu ştie şi-un copil.
MÖRCHEN: Da. Aşa e. Însă eu am înţeles. Apa începe să se întoarcă împotriva noastră. Ne arată puterea ei. Ne demonstrează că nu suntem decât nişte bile de muci în nările vremii.
BIENE: Uneori mai spune lucruri din astea trăznite. Ce drăguţ e.
MÖRCHEN: Nu, Biene, nu e drăguţ. Aşa-i caracterul lui.
NELE: Cred că am înţeles ce vrei să spui.
MÖRCHEN: N-aţi înţeles nimic. Un căcat aţi înţeles. Fâsâie. Ţţ. Atât aţi înţeles.
ARNE: Da' mai potoleşte-te!
MÖRCHEN: Fâsâie. Ca şi cum ai spune că un urs panda are blana moale. Nu-i asta ideea, Nele.
NELE: Pe asta de unde ai mai scos-o?
ARNE: Da' revino odată cu picioarele pe pământ.
NELE: Ce vrei să spui?
ARNE: Nele.
MÖRCHEN: Ideea-i alta.
ARNE: Dumnezeule! Mörchen! Nele!

Tăcere.

ARNE: Deci săptămâna viitoare vă mutaţi în ea.
BIENE: Da. Şi o să vrem să venim şi aici. În grădină. Poate punem legume. Castraveţi, sau aşa ceva. Ierburi de supă. Ce emoţii am.
ARNE: Da. Îmi imaginez.
NELE: Că doar e loc destul. Pentru o grădină.
BIENE: Da. E imens. De fapt, teoretic nu ne-am putea permite aşa ceva.
MÖRCHEN: Nici nu ne putem permite.
BIENE: Am vrut să ne luăm şi animale.
MÖRCHEN: Tu ai vrut.
BIENE: La cât loc e.
MÖRCHEN: Dacă chiar e necesar.
NELE: Ce-or să se bucure. Vreţi să vă ajutăm la mutat?
BIENE: Mulţumesc. Dar plăteşte firma.
NELE: Vroiam să spun că tu nu o să poţi să cari nimic.
BIENE: Pentru numele lui dumnezeu. Le spun doar unde să pună lucrurile. Râde.

Tăcere.

ARNE: E atât de frumos aici. / Şi aşa de liniştit. Minunat. / Şi arbuştii ăştia. / Şi pomul fructifer, ăla bătrân. / Râul. / Minunat. Un locşor minunat. / Idilic.
MÖRCHEN: Locul în care-i amplasată o să faciliteze vânzarea. Terenurile virane de pe malul râurilor s-au ieftinit între timp, pentru că mereu se inundă totul. Nu-ţi încheie nimeni asigurare. Şi tocmai asta e şmecheria. Cu sistemul hidraulic al casei ăsteia ne întoarcem la apă. În locurile în care s-au născut marile oraşe. Metropolele. Ne întoarcem la râuri şi trăim şi luxos, şi ecologic. Asta e baza viitorului. Când lumea o să priceapă asta, o să se umple de case din astea. Casa mea. Peste tot casa mea. În cele mai bune locaţii. Fantastic.
NELE: Şi toate or să fie roz? Ce oraşe faine or să mai iasă.
MÖRCHEN: Aşa. Şi de ce n-ar fi roz?
NELE: Glumeşti, nu? Doar nu laşi culoarea asta. Mă gândesc că e provizorie. E horror. Cine şi-ar dori o casă roz.

Tăcere.

NELE: E groaznic de urâtă.
MÖRCHEN: Hai să-ţi zic: culoarea roz are cele mai bune proprietăţi fizice pentru o hidroizolare de genul ăsta. Capacitatea de preluare şi eliminarea a apei e optimă în cazul rozului. Deci e absolut logic că alegi culoarea asta, dacă eşti un om care gândeşte cât de cât şi dacă vrei să construieşti o casă la cel mai modern nivel ecologic.
NELE: Serios? Şi nu e la fel de logic, dacă eşti un om care gândeşte cât de cât normal, să nu zugrăveşti o casă pe care o scoţi la vânzare în cea mai urătă culoare posibilă?
MÖRCHEN: De aia e important să te hotărăşti ce vrei. Casa viitorului sau o cocioabă care să arate bine până la prima inundaţie, că după aceea oricum n-o să mai existe?
NELE: Deci ţi se pare şi ţie urâtă?
MÖRCHEN: Nu. Mi se pare adecvată scopului. Casa mea e adaptată viitorului.
BIENE: Ei, hai, vă rog. Haideţi să bem ceva.
NELE: Casa viitorului. Ce tâmpenie.
ARNE: Da. Haideţi să bem.
MÖRCHEN: Rozul potenţează funcţia hidroizolaţiei în aşa fel încât nu mai ai nevoie nici măcar de încălzire în casă, ceea ce este o revoluţie ecologică.
NELE: O revoluţie la care nu te poţi uita.
MÖRCHEN: Nu poţi sau nu vrei să înţelegi?
BIENE: Potoliţi-vă odată. Vă rog.
NELE: Revoluţia roz.
MÖRCHEN: Eu sunt paşnic.
ARNE: Noroc.
BIENE: Noroc.

Nis-Momme Stockmann: Omul care mânca lumea

Scena 1 - Gripa
Personaje: Un tată pe la 65 de ani. Fiul său, de vreo 35 de ani. Lisa, fosta soţie a fiului. Filip, fratele său mai mic.
Spaţii: Bucătăria scump amenajată din apartamentul fiului. Dormitorul simplu al tatălui. Camera dezordonată din apartamentul fostei soţii. Un loc de campare, în care fratele mai mic se îmbată.
Timpul acţiunii: Seara devreme.

Sună telefonul. Fiul ridică receptorul.
FIUL: Alo.
Tatăl tuşeşte.
FIUL: Alo, cine-i?
Tatăl tuşeşte.
FIUL: Alo.
Tatăl tuşeşte.
FIUL: Futu-i! Alo?
Tatăl tuşeşte.
FIUL (enervat): Eşti bolnav?
TATĂL (mormăie): Ah...
FIUL: Ce ai?
TATĂL: Gripă.
FIUL: Ai fost la doctor?
TATĂL: Te sun fiindcă... Am păţit o chestie foarte ciudată.
FIUL: Nu schimba vorba. Ai fost la doctor?
TATĂL: Am avut o săptămână groaznică. N-ai idee.
FIUL: Nu mi se pare normal, să răceşti aşa des, ar trebui să te duci odată la doctor. La lucru ai fost?
TATĂL: Mă dau cu cremă vietnameză... Şi am fost şi la doctor...
FIUL: De ce faci asta? Mă minţi. Ce ţi-a prescris?
TATĂL: Să vezi ce mi s-a-ntâmplat. Ceva foarte ciudat.
FIUL: Nu mai schimba tot timpul vorba. De ce nu vrei să mergi odată la doctor?
Tatăl tuşeşte.
TATĂL: Mi-am muşcat o bucată din limbă.
FIUL: CE?
TATĂL: O bucată mică de tot.
FIUL: POFTIM?
TATĂL: Da, ultima oară când am plecat de la Filip. Chiar a doua zi.
FIUL: Ţi-ai muşcat o bucată din limbă?
TATĂL: Da. La început nu mi-am dat seama. Era noapte. M-am trezit... de durere.
FIUL: Nu pot să cred. Cum e posibil una ca asta?
TATĂL: A curs sânge în prostie... O bucată mică, din limbă.
FIUL: POFTIM?
TATĂL (viteaz): Dada, nu-i aşa grav. Tu cum eşti?
FIUL: Nu-i normal ce-mi spui. Cum e posibil aşa ceva?
TATĂL: Da, ciudat... nici nu mi-am dat seama la început. De-abia după, când m-am trezit - sângele curgea în prostie.
FIUL: POFTIM? Cum e posibil aşa ceva?
TATĂL: Dada, dar nu-i cine ştie ce. Hai, povesteşte. Cum îţi merge?
FIUL: Trebuie să mergi la doctor. Ai fost la doctor?
TATĂL (râde): A fost o săptămână groaznică. (Pauză.) Maşina n-a trecut de verificarea tehnică.
FIUL: Trebuie să mergi la doctor.
TATĂL: Ai idee cît costă?
FIUL (nereţinut): La dracu', tata! Nu te costă nimic. Ai asigurare.
TATĂL: Dada. Dar mai nou peste tot trebuie să... Nici nu se mai uită la tine pe gratis. Să vezi când mă duc acolo pentru dinţi cum e...
FIUL: Nu mai schimba vorba. Acum discutam despre limbă. (Pauză.) Dar ar trebui să mergi să vezi şi ce-i cu dinţii.
TATĂL: Ai idee cît costă?
FIUL: Îţi dau eu bani...
TATĂL (hotărât): Nu!
Tatăl tuşeşte.
FIUL (furios şi frustrat): Nu înţeleg. Când se-ntâmplă lucruri din astea trebuie să mergi. Promite-mi că te duci luni.
TATĂL: Trebuie să văd cum lucrez luni.
FIUL: Ce căcat de legătură are asta. Eşti bolnav, te duci la doctor.
TATĂL: Dada.
FIUL: Promite-mi.
TATĂL: Nu vreau să promit aşa ceva.
FIUL (mormăie): ... Doar nu vorbeşti serios.
TATĂL: Doctorul Raben - nici măcar nu mai lucrează. A făcut atac de cord. Nu mai consultă.
FIUL: Dar ai destui doctori în zonă.
TATĂL: Dada. (Pauză.) Lasă, că nu mor eu din asta.
FIUL (îi taie vorba): Nu mori tu - mor eu! Ce vrei să arăţi? Că la orice boală de azi - te dai cu cremă vietnameză şi trece? Nu înţeleg de ce să stai cu gripă o săptămână jumate, când poate să-ţi treacă în patru zile?
TATĂL: Şi m-am şi ars. (Pauză.) În palmă. (Pauză.) La aragaz. (Pauză.) Dintr-o prostie: vroiam să văd dacă e pornit. Mă gândeam că... (Pauză.) Ieri n-am avut nimic. Mai ales că mi-am pus imediat ceva rece.: Dar azi mi-au apărut beşici.
FIUL: ... Nu ştiu ce să zic.
TATĂL: Dada...
Pauză.
TATĂL: Şi tu cum o mai duci?
FIUL (mormăie): Bine, bine.
TATĂL: Cu lucrul?
FIUL: ... Bine.
TATĂL: Bine. (Pauză.) Şi copiii? Sunt acolo? - Nu-i aud.
FIUL: Sunt la Lisa, ştii bine.
TATĂL: Cum, că mă gândeam că la sfârşit de săptămână sunt acolo.
FIUL: Da, dar tot la al doilea sfârşit de săptămână. Ştii foarte bine.
TATĂL: A, da.
FIUL: Bine.
TATĂL: Da.
FIUL: Bine... Hai că am ceva pe foc.
TATĂL: Dada.
Pauză.
TATĂL: Alte noutăţi nimic?
FIUL: Nu!
TATĂL: Nu? Bine!
FIUL: Na bine. Hai că mai vorbim.
TATĂL: Da... (Pauză.) Nu din cauza gripei te-am sunat. Nici măcar nu mă gândeam să-ţi spun. Că tu imediat te enervezi...
FIUL: Dumnezeule mare! Mai scuteşte-mă cu căcatul ăla de gripă! (Închide.) Ah, căcat.
Fiul se gândeşte, se învârte de colo colo, îşi roade unghiile, pune mâna pe telefon şi formează un număr.
FILIP: Daaa?
FIUL: Da, hei Filip, eu sunt.
FILIP (cam vesel): Na? Care-i treaba?
FIUL: E bine.
FILIP: Şi la lucru?
FIUL: Bine, bine.
FILIP: Ok.
FIUL: Auzi, te sun că...
FILIP: Stai un pic. (Zgomot, muzică, foşnete.) Băga-mi-aş.
FIUL: Alo?
FILIP: Da, stai un pic.
FIUL: ... E vorba de tata.
FILIP: Să-mi... (Foşnete.)
FIUL: Ce dumnezeu faci, unde eşti?
FILIP: Hai că te sun eu mai încolo. Mi-a scăpat mobilul pe jos. Cred că s-a dus dracu'. (Închide.
Fiul pune telefonul pe masă. Se gândeşte încruntat. Aşteaptă o vreme. Ia telefonul şi formează un număr.)
LISA: Lisa Pleil.
FIUL: Da, salut - eu sunt.
LISA (reţinută): A, salut. Aşteaptă, mă duc să chem copiii.
FIUL: Nuu, stai. Cu tine vroiam să vorbesc.
LISA: A, da?
FIUL: Da. E vorba de tata.
LISA: Ha?
FIUL: Ăă - dar, mă rog, ce treabă ai tu cu asta...
LISA: Ok, dacă n-am nici o treabă cu asta.
FIUL: Nuu - stai un pic. Vroiam să spun că poate n-ai chef să-ţi baţi capul cu asta.
LISA (supărată): Nu ştiu, habar n-am.
Pauză.
FIUL: ... Ok...
Închide.
Sună telefonul.
FIUL: Alo?
FILIP: Alo, eu sunt.
FIUL: Ey.
FILIP: Care-i treaba?
FIUL: Vroiam să... Dar ce tare se-aude muzica, nu poţi să te duci şi tu un pic mai încolo?
FILIP: Hai că m-am dus mai încolo.
FIUL: Auzi, ăsta şi-a muşcat o bucată din limbă.
FILIP: Ce? Cine?
FIUL: Da. Tata.
FILIP: Ce?
FIUL: Nu mult, o bucată mică.
FILIP: Ah.
FIUL: Şi eu care mă întrebam ce-are de vorbeşte aşa ciudat.
FILIP: Am vorbit ieri cu el la telefon.
FIUL: Şi nu te-ai prins că sâsâie cumva ciudat?
FILIP: Nuu.
FIUL: Ţie nu ţi-a zis nimic?
FILIP: Nuu.
FIUL: Doamne, da' e ceva...
FILIP: ... Aici e super chef.
FIUL: Mult n-o să-l mai ţină. Se duce dracului. Ar trebui să vorbeşti şi tu cu el. Pe mine nu mă ascultă. Cum e asta, să-ţi muşti o bucată din limbă? Poate are... epilepsie sau cum îi zice? Sună-l şi tu.
Filip (revenind în locul din care se auzea muzică): Exact, hai că te sun mâine dimineaţă.
Fiul închide telefonul mormăind. Se duce la frigider şi-şi ia o bere. Sună telefonul. Se uită la ecran şi răspunde.
FIUL: Alo?
LISA: Da, alo, tot eu, Lisa.
FIUL: Da?
LISA: Ce-a păţit taică-tău?
FIUL: Ăă...
LISA: Da, că a sunat adineaori.
FIUL: Aha.
LISA: Şi a vrut să vorbească cu copiii.
FIUL: Aşa... şi?
LISA: Da - şi l-am pus pe speaker.
FIUL: Poftim? Nu-l mai pune pe speaker, că se prinde!
LISA: Nu, nu se prinde. Are febră.
FIUL: Ba se prinde. Că şi el ne punea pe speaker înainte. Tot timpul. Şi brusc ne trezeam că vorbeam şi cu el, şi cu mama.
LISA (râde): Da, ai dreptate - mi-aduc aminte.
FIUL: Da. Doamne, ce aiurea era.
Pauză scurtă.
LISA: Da, dar într-un fel, şi drăguţ. (Pauză scurtă.) Dar îţi zic că nu s-a prins...
Pauză.
FIUL: Ăă...
LISA: ... Nu-i e bine fără maică-ta (...) Le-a povestit copiilor ce-a păţit cu limba. Şi cum s-a ars şi i-au ieşit băşici.
FIUL: POFTIM?
LISA: N-o duce deloc bine.
FIUL (mormăie): Da, are gripă.
LISA: Cred că... Ar trebui să începi să te gândeşti... Are nevoie de cineva să stea cu el.
FIUL: Aiurea. Chiar aşa rău nu e.
LISA: Îmbătrâneşte. Devine senil. În curând n-o să mai aibă discernămînt.
FIUL: E răcit - atât.
LISA: Şi-a muşcat o bucată din limbă?! Gândeşte-te, şi încă cu dantura lui proastă.
FIUL: Ei, sigur a visat urât şi de aia.
LISA: Dar cum să nu te trezeşti, când îţi muşti o bucată din limbă...
Pauză scurtă.
LISA: Eu cred că e un început de convulsii din alea.
Pauză foarte scurtă.
LISA: Epilepsie.
Pauză.
LISA: Are nevoie de îngrijire.
FIUL: Dar n-are decât 64 de ani.
LISA: 67.
FIUL: Încă lucrează!
LISA: Da, tocmai. Dacă greşeşte ceva acolo... Nici măcar asigurare nu are, nimic.
FIUL (turbat): Ce ştii şi tu? De unde să-şi permită? Îngrijire... Cine să aibă grijă de el?
LISA: ... Tu.

Medicii nazişti. Exterminarea medicală şi psihologia genocidului

 

Robert Jay Lifton
Medicii nazişti. Exterminarea medicală şi psihologia genocidului
Editura Meteor Press, 2015
Traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu



*****
Intro

Medicii nazişti este cea mai pătrunzătoare şi mai importantă carte a renumitului profesor american de psihiatrie şi psihologie, una dintre cele mai importante lucrări despre etica medicală care au fost scrise până acum. Lucrarea trece dincolo de frontierele istoriografiei şi oferă o interpretare psihologică convingătoare a celui de-al Treilea Reich şi a crimelor naţional-socialismului.

Crimele în masă ale naziştilor au fost menite să rămână secrete pentru lumea din exterior. Naziştii îşi puteau controla suficient de bine mediile pentru ca tăinuirea lor să fie cel puţin parţial eficientă. Deşi au existat de la bun început, dovezile de genocid au putut fi suficient de diluate şi manipulate pentru a le permite germanilor şi altora să-şi mobilizeze tendinţele de negare şi detaşare emoţională; să ştie şi în acelaşi timp să nu ştie, cum ar putea spune unii, despre crimele în masă.

Influenţa mediului social în actele de genocid nu diminuează în niciun fel responsabilitatea individuală pentru acţiunile personale, dar, din cauza ei, genocidul devine o problemă deosebit de gravă, un proiect individual şi colectiv care s-a putut realiza, cu urmări incalculabile pentru soarta omenirii. Conştientizarea acestui lucru ne poate ajuta în mare măsură în eforturile permanente de a combate crimele în masă.

"O realizare monumentală, o relatare de excepţie a celei mai mari violări a jurământului lui Hipocrate, o contribuţie formidabilă la studiile despre Holocaust." (Francine Du Plessix Gray)

*
Fragment de prefaţă

La paisprezece ani de la publicarea acestei cărţi, medicii nazişti continuă să mă obsedeze. Mi-i amintesc ca pe nişte oameni deloc excepţionali, care au făcut parte din cel mai cumplit proiect de ucidere - cea mai cumplită degradare umană - într-un secol extrem de sângeros. Mai mult decât atât, principiul nazist central pe care l-au întrupat ei - uciderea în numele vindecării - a continuat să reverbereze din păcate mult prea frecvent în politici mai recente de exterminare în masă, răspândite în diverse părţi ale lumii.

Ne gândim imediat la purificarea etnică efectuată de sârbi în fosta Iugoslavie în anii 1990. Deşi înfăptuite la o scară mult mai mică, toate acele crime au reamintit în mare măsură de modelul nazist. Similitudinile nu s-au rezumat doar la imaginile oamenilor atrofiaţi din lagăre, care-şi aşteptau moartea, şi nici la mărturiile despre măcelurile comise şi umilirea membrilor grupurilor persecutate (inclusiv violarea sistematică a bosniacelor, uneori sub ochii familiilor).

Similitudinile mai profunde au constat în combinaţia dintre ideologia mistică a naţionalismului etnic şi extraordinara brutalitate paramilitară. Ideologia sârbilor, la fel ca a naziştilor, era una de revitalizare personală şi colectivă, de depăşire a unor percepute răni istorice care îşi aveau rădăcinile în cele două războaie mondiale din secolul al XX-lea, ajungând până la cuceririle turcilor din secolul al XIV-lea. Rănile acelea puteau fi vindecate doar prin exterminarea victimelor desemnate. O altă paralelă cu naziştii a fost rolul central jucat de intelectualii sârbi; ideologia criminală a purificării etnice în numele unei Serbii Mari provenise de la membri ai Academiei Sârbe de Ştiinţe. De aici şi diviziunea muncii, asemănătoare celei naziste, între ucigaşii profesionişti şi profesioniştii ucigaşi."

(Prefaţă la ediţia din 2000)

Fragment

Nazificarea medicinei

Nazificarea profesiunii medicale - un aspect esenţial al tranziţiei de la sterilizare la uciderea medicală directă - a fost realizată printr-o combinaţie de entuziasm ideologic şi teroare sistematică. Un manual influent scris de Rudolf Ramm din Facultatea de Medicină a Universităţii din Berlin propunea ca doctorii să nu mai fie doar simpli îngrijitori ai bolnavilor, ci să devină "cultivatori de gene", "medici ai Volk-ului" şi "soldaţi biologici". Deşi revenea la forme tradiţionale ale idealismului medical ("chemarea lăuntrică, standarde înalte de etică profesională, cunoaşterea profundă... sacrificiul şi dedicaţia"), Ramm se pronunţa pentru abandonarea vechiului "spirit liberal-materialist" (asociat în special cu influenţa dăunătoare a evreilor în profesiunea medicală) în favoarea dobândirii "Weltanschauungului[1] naţional-socialismului". Medicul putea îndeplini astfel ceea ce Gerhard Wagner identificase ca misiune a Serviciului Public de Sănătate condus de el: "promovarea şi perfecţionarea sănătăţii poporului german... pentru a se asigura că oamenii înţeleg întregul potenţial al moştenirii lor rasiale şi genetice". Ramm a continuat, vorbind despre "descoperiri importante efectuate în gândirea biologică" în timpul naţional-socialismului, care le-au permis liderilor medicali să joace un rol important în proiecte de stopare a decăderii rasiale, aşa cum au fost Legile de la Nürnberg şi programul de sterilizare. Pentru a derula corespunzător aceste programe, medicii trebuiau să devină "doctori geneticieni" (Erbarzt). După aceea ei puteau deveni "îngrijitori ai rasei" şi "politicieni ai populaţiei". Respectând funcţiile "îngrijirii publice" pentru prevenirea "degenerării prin propagarea elementelor străine rasial şi nevrednice... şi menţinerea şi înmulţirea celor cu ereditate robustă", ei puteau atinge obiectivul naţional de "menţinere a purităţii sângelui nostru".

Ramm a discutat de asemenea despre virtuţile sterilizării şi a etichetat ca "eronată" convingerea larg răspândită că un medic n-ar trebui sub nicio formă să ia viaţa unui pacient, deoarece "eutanasia" era "tratamentul cel mai milostiv" pentru bolnavii incurabili şi debili mintal, şi "o obligaţie faţă de Volk". Obligaţia aceea a fost întotdeauna centrală. Medicii trebuiau să fie preocupaţi de sănătatea Volk-ului chiar mai mult decât de bolile individuale şi trebuiau să înveţe poporul să depăşească vechiul principiu individualist al "dreptului asupra propriului tău corp", îmbrăţişând în locul său "datoria de a fi sănătos". Johann S. mi-a vorbit cu mândrie despre principiul de a fi "medic al Volkskörper ["corpul naţional" sau "corpul poporului"] şi despre "datoria noastră... faţă de colectivitate".

Manualul lui Ramm specifica de asemenea că medicii trebuiau să fie militanţi biologici, "soldaţi biologici vigilenţi" care să-şi ducă existenţa în conformitate cu "ideea măreaţă a structurii biologice a statului naţional-socialist". Aceasta pentru că, "spre deosebire de orice altă filozofie politică sau program al Partidului, naţional-socialismul este în deplin acord cu istoria naturală şi biologia omului".

Medicii puteau fi încântaţi de acest mesaj. De exemplu, dr. S. a povestit că s-a înscris în Partidul Nazist imediat după ce-l auzise pe Rudolf Hess, adjunctul lui Hitler, afirmând, la un miting din 1934, că "naţional-socialismul nu este nimic altceva decât biologie aplicată". În activitatea lui de organizare medicală nazistă, acelaşi medic s-a văzut în primul rând ca propagandist al unui mesaj biologic: "Noi doream să implementăm legile vieţii, care sunt legi biologice." Facţiunea lui medicală dispreţuia orice politică ce nu urma principiul acela: "Noi am înţeles naţional-socialismul dinspre latura biologică - am introdus consideraţii biologice în politicile [partidului]." El a subliniat convingerea că doar medicii deţin combinaţia necesară de cunoştinţe teoretice şi experienţă umană directă pentru a sluji ca evanghelişti biologici autentici: "Orice practician deţine mai multe cunoştinţe de biologie decât un filozof sau decât mulţi alţii, deoarece el a văzut cu ochii lui."

În acelaşi timp, se afirma că identitatea dorită a medicului nazist a evoluat în mod firesc din tradiţia medicală - o tradiţie care cerea acum "germanizare" şi "eugenizare". Un volum bogat ilustrat scris de doi istorici ai medicinei a fost intitulat Das Antlitz des Germanischen Arztes in Vier Jahrhunderten ("Chipul medicului germanic de-a lungul a patru secole") şi îl prezenta pe Paracelsus, celebrul medic-alchimist germano-elveţian din secolul al XVI-lea, pe care îl omagia atât pentru empirism ştiinţific, cât şi pentru naţionalism. Un citat din Paracelsus spunea că "fiecare ţară şi-a dezvoltat propriile boli, propria medicină şi propriii doctori". Savanţi germani mai recenţi, mai ales Carl Correns care a avut într-adevăr o activitate de pionierat în genetica plantelor, erau omagiaţi deoarece "creaseră temelia pentru măsurile eugenice şi rasial-biologice ale statului popular naţional-socialist". Sunt menţionate rangurile SS ale autorilor[2], iar introducerea semnată de Ernst Robert Grawitz, medic-şef al SS-ului, prezintă conceptul de medic, din trecut şi prezent, ca "protector al vieţii" care "ştie că este profund obligat faţă de viitorul Volk-ului nostru".[3]

O altă introducere similară la un volum despre etica medicală a fost scrisă de Joachim Mrugowsky, un medic SS de rang înalt, care a devenit directorul Institutului de Igienă, responsabil cu distribuirea gazului Zyklon-B utilizat la Auschwitz. Mrugowsky a fost condamnat la moarte la Nürnberg în 1948 pentru puternica sa implicare în experimente medicale letale. Introducerea lui prefaţa o carte scrisă cu o sută de ani în urmă de către Christoph Wilhelm Hufeland, unul dintre marii medici umanişti moderni ai Germaniei. În introducerea sa, Mrugowsky s-a concentrat asupra funcţiei medicului ca "preot al flăcării sfinte a vieţii" (citându-l pe Hufeland) şi asupra "artei vindecării" ca "misiune divină" a medicului. Anticipându-şi parţial propriul viitor, el a vorbit despre desfiinţarea de către naţional-socialism a distincţiei dintre cercetare şi vindecare, deoarece rezultatele muncii cercetătorului sunt în beneficiul Volk-ului.

În mod inevitabil, idealul medical nazist revenea la Hipocrate şi se asocia cu jurământul lui Hipocrate. Se afirma că medicina fusese "despiritualizată" în primul rând de "spiritul orientat spre mecanicism" al profesorilor evrei, aşa cum îl identificase Gerhard Wagner. Exista astfel nevoia de "revenire la etica şi înaltul statut moral al unei generaţii anterioare... aşezată pe terenul filozofic solid" al jurământului lui Hipocrate. Până la urmă, Reichsführerul SS şi şeful suprem al sistemului poliţienesc nazist, Heinrich Himmler însuşi, l-a îmbrăţişat pe Hipocrate ca model pentru medicii SS. Într-o introducere sumară la o serie de cărţi scurte pentru medicii SS, care purta titlul generic de "Medicii eterni", Himmler a vorbit despre "celebrul medic grec Hipocrate", despre "unitatea de caracter şi realizări", care "proclamă o moralitate, ale cărei puncte tari nu sunt diminuate nici în prezent, şi care vor continua să determine activitatea şi gândirea medicală în viitor". Seria de cărţi fusese editată de Grawitz şi primise aprobarea supremă, fiind "autorizată" de Hitler personal. În mărturia depusă la Procesul Doctorilor de la Nürnberg, un martor a declarat despre îmbrăţişarea de către nazişti a principiilor lui Hipocrate că era o "glumă sarcastică a istoriei mondiale". Însă această absurditate finală avea o logică internă: remodelarea profesiunii medicale - şi a întregii naţiuni germane - în slujba vindecării pe scară mai mare.

A existat totuşi o direcţie în care naziştii au insistat pentru detaşarea clară de tradiţia medicală. Ei au lansat un atac coerent împotriva a ceea ce considerau a fi  compasiune creştină exagerată faţă de individul slab, în loc de preocupare faţă de sănătatea grupului, a Volk-ului. Poziţia aceasta parţial nietzscheană, aşa cum a fost articulată de Ramm, includea respingerea principiului creştin de caritas, "caritate", şi a "poruncii [Bisericii] de a-i ajuta pe bolnavii incurabili şi de a le asigura ajutor medical până la moarte". Aceeaşi atitudine a fost exprimată în revista medicală Ziel und Weg ("Ţinta şi calea") a Partidului Nazist încă de la înfiinţarea sa în 1931. Poziţia a fost formulată apăsat de dr. Arthur Guett, un oficial important din domeniul medical, care susţinea că "principiul nepractic "iubeşte-ţi aproapele» trebuie să dispară... Este sarcina supremă a... statului să garanteze viaţa şi mijloacele de trai doar pentru acea parte a populaţiei sănătoasă din punct de vedere ereditar, pentru a asigura... un popor [Volk] sănătos ereditar şi pur rasial pentru eternitate". El a adăugat principiul vizionar-idealist că "viaţa individului are semnificaţie doar în lumina acelei ţinte finale". Precum toţi cei din Germania nazistă, Guett se aştepta să devină "înăsprit", să adopte ceea ce Hitler însuşi numea "logica rece ca gheaţa" a necesităţii.

Ideea fundamentală a politicii naziste era transformarea - citându-l pe Ramm: "o schimbare de atitudine a tuturor medicilor şi o regenerare spirituală şi mintală a întregii profesiuni medicale". Mai mult decât atât, adevăratul medic "trebuie nu doar să fie membru de partid la exterior, ci mai degrabă să fie convins în adâncul inimii de legile biologice care formează centrul vieţii sale". El trebuia, de asemenea, să fie un "predicator pentru aceste legi". Dr. S. considera că medicina nazistă reuşise o parte din această transformare: depăşise accentul exagerat pus pe "aspectele tehnice", inversase tendinţa anterioară de a "cunoaşte doar cazuri şi nu oameni" şi "adusese în prim-plan problemele psihicului, care fuseseră neglijate".

Însă naziştii căutau mai mult decât simpla atotcuprindere psihosomatică sau medicină "holistică": ţinta lor avea calitatea misticismului biologic şi medical. Mrugowsky, de exemplu, a scris, în introducerea menţionată mai sus, că "Volk-ul [german] este sfânt astăzi pentru noi". Referitor la relaţia medicilor cu Volk-ul, sau "colectivitatea de destin", Mrugowsky a adăugat că "ei găsesc mitul vieţii doar în arta vindecării". Alţi autori văzuseră al Treilea Reich ca "imanent în toată istoria germană, care năzuieşte spre momentul în care Volk-ul devine receptaculul Domnului". Însă în viziunea pe care o descriu eu, medicii-biologi se vedeau pe sine ca formând nucleul corpului mistic al Volk-ului.

Trebuia să se dezvolte, aşa cum s-a exprimat un medic nazist, "o totalitate a comunităţii doctorilor, în care doctorii erau complet devotaţi Volk-ului". Medicul acesta folosea expresia "socialism biologic" pentru misticismul lui biologic. Naziştii, a insistat el, izbutiseră să aducă laolaltă naţionalismul şi socialismul, mulţumită "recunoaşterii fenomenelor naturale ale vieţii". Astfel, "pentru prima dată, mintea începe să înţeleagă că deasupra ei există forţe puternice pe care trebuie să le recunoască", şi că "omul devine... un muncitor în regatul vieţii, iar puterile lui vor fi împlinite când va lucra în cadrul interacţiunii echilibrate a forţelor naturale". Putem spune că misticismul, mai ales cel colectiv, a căpătat o faţă biologică şi medicală.

---

[1] Weltanschauung ("privire înspre lume"), termen consacrat din filosofia germană care desemnează modul sistematic prin care individul înţelege şi interpretează sensul lumii şi al vieţii (n. trad.)

[2] SS (Schutzstaffel, sau eşalonul de protecţie) şi-a început existenţa ca gardă personală a lui Hitler. În special după 1929, sub conducerea lui Heinrich Himmler, s-a făcut cunoscută ca un corp de elită ai cărei membri se potriveau modelului arian ideal, atrăgându-şi astfel susţinerea aristocraţiei şi a claselor profesionale, inclusiv a medicilor. Puterea şi influenţa SS-ului a crescut prin epurarea în 1934 a organizaţiei paramilitare SA mai puţin disciplinată şi de clasă inferioară, apoi prin preluarea puterii tuturor forţelor poliţieneşti la sfârşitul anilor 1930. Se spune că Himmler ar fi modelat în mod premeditat SS-ul după ordinul iezuit, jurând credinţă absolută lui Hitler. SS-ul a ajuns să fie divizat în mai multe unităţi, printre care SD (Sicherheitsdienst sau Serviciul de informaţii), Comandamentul de Rasă şi Reaşezare SS, şi WVHA (Wirtschafts-und Verwaltungshauptamt sau Departamentul administrativ), care administra lagărele de concentrare. Waffen-SS, sau "SS înarmat", era practic o armată în sine, ba chiar în rivalitate cu Wehrmachtul regulat. Unităţile sale au fost implicate în atrocităţile comise de Einsatzgruppen la începutul războiului. În timpul războiului, Waffen-SS a devenit tot mai independentă şi a acţionat tot mai mult ca forţă militară regulată. A încadrat de la început un număr relativ mare de germani "etnici" din exteriorul Reichului, iar după 1942 a depins de recrutarea obligatorie pentru a-şi menţine forţele (n. aut).

[3] Conceptul de medici "germanici" îi includea pe austrieci, olandezi, belgieni şi scandinavi (n. aut).
 

Mintea absorbantă

 

Maria Montessori
Mintea absorbantă
Editura Vremea, 2017
Traducere din limba italiană de Anca Irina Ionescu

***
Prezentare

Volumul de faţă este alcătuit din conferinţele doamnei doctor Maria Montessori din timpul primului curs de pregătire pe care l-a ţinut la Ahmedabad, după exilarea sa în India, care a durat până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. În această carte vorbeşte despre energiile mentale, care îi dau copilului capacitatea de a construi şi de a consolida în spaţiul a doar câţiva ani, de unul singur, fără profesori, fără niciunul dintre procedeele educative obişnuite, toate caracteristicile personalităţii umane, chiar dacă este lăsat aproape singur şi chiar dacă adesea i se pun şi piedici. Această victorie a unei fiinţe slabe din punct de vedere fizic, născută cu posibilităţi mari, dar practic fără ca în ea să se fi dezvoltat deja vreunul dintre factorii vieţii mentale, a unei fiinţe despre care se poate spune că porneşte de la "zero", dar care într-un răstimp de şase ani depăşeşte toate celelalte fiinţe este, într-adevăr, unul dintre marile mistere ale vieţii.

În volumul de faţă, doctor Maria Montessori nu numai că aruncă lumina intuiţiei sale pătrunzătoare ‒ care merge de la observarea aprofundată până la evaluarea corectă a fenomenelor din această primă perioadă absolut decisivă a vieţii umane, dar subliniază şi responsabilitatea omenirii faţă de copil. Autoarea expune în mod realist necesitatea, astăzi unanim acceptată, a "educaţiei chiar de la naştere". Este clar că nu se poate ajunge la o astfel de educaţie decât atunci când educaţia însăşi devine "un ajutor acordat vieţii" şi transcende limitele înguste ale predării şi transmiterii directe a cunoştinţelor sau a ideilor de la o minte la alta. Unul dintre principiile cele mai cunoscute ale metodei Montessori este "pregătirea mediului"; în această perioadă a vieţii, cu mult înainte să meargă la şcoală, mediul pregătit special pentru el îi oferă copilului cheia pentru "o educaţie chiar de la naştere" şi pentru o adevărată cultivare a individului, chiar din prima clipă când păşeşte în viaţă. Este vorba de o teză bazată pe concepţii ştiinţifice, dar confirmată şi de experienţe care au ajutat natura copilului să se manifeste în toată lumea şi care pot demonstra măreţia mentală şi spirituală a acestor manifestări, într-un contrast aparte cu viziunea oferită de omenirea care, abandonată în perioada sa de formare, devine cea mai gravă ameninţare la adresa propriei supravieţuiri.

(Mario M. Montessori, Karachi, mai 1949)

Fragment

Rolul copilului în reconstrucţia lumii

Cartea de faţă este o verigă în dezvoltarea gândirii şi activităţii noastre de apărare a marilor forţe ale copilăriei. Astăzi, în timp ce lumea este dezbinată şi se gândeşte să-şi elaboreze planuri pentru o viitoare reconstrucţie, educaţia este considerată în mod unanim drept unul dintre mijloacele cele mai eficace pentru această reconstrucţie, deoarece este indubitabil că, din punct de vedere psihic, specia umană se află la un nivel inferior faţă de cel pe care civilizaţia susţine că l-ar fi atins.

Şi eu cred că omenirea este departe de gradul de pregătire necesară pentru evoluţia la care aspiră cu atâta ardoare: construirea unei societăţi paşnice şi armonioase prin eliminarea războaielor. Oamenii nu sunt încă capabili să controleze şi să dirijeze evenimentele ale căror victime devin adesea.

Deşi educaţia este recunoscută ca unul dintre mijloacele capabile să ridice omenirea, se are în vedere numai educaţia minţii bazată pe vechile concepte, fără a se încerca introducerea unei forţe inovatoare şi constructive. Nu mă îndoiesc că filozofia şi religia trebuie să aducă o contribuţie imensă la reînnoire. Dar câţi filozofi există în lumea ultracivilizată de astăzi, câţi au existat înainte şi câţi vor fi în viitor? Ideile nobile şi sentimentele înalte au existat întotdeauna şi au fost transmise în şcoli, dar războaiele nu au încetat niciodată. Iar dacă educaţia ar trebui să fie întotdeauna concepută conform vechilor scheme antice de transmitere a cunoştinţelor, nu ar mai fi nimic de sperat pentru viitorul omenirii. Ce contează transmiterea cunoştinţelor, dacă însăşi formarea generală a omului este neglijată? Există, ignorată, o entitate psihică, o personalitate socială, imensă, pentru o multitudine de indivizi, o putere a lumii care trebuie luată în considerare; dacă ne poate veni de undeva ajutorul şi salvarea ‒ numai de la copil ne poate veni, deoarece copilul este constructorul omului.

Copilul este dotat cu puteri necunoscute, care pot călăuzi spre un viitor luminos. Dacă dorim cu adevărat să ne îndreptăm către reconstrucţie, dezvoltarea potenţialului uman trebuie să fie scopul educaţiei. În epoca modernă, viaţa psihică a nou-născutului a suscitat un mare interes şi unii psihologi şi-au axat cercetările pe observarea dezvoltării infantile din primele trei ore de după naştere. Alţii, după ce au studiat cu acurateţe, au ajuns la concluzia că primii doi ani de viaţă sunt cei mai importanţi în dezvoltarea copilului.

Măreţia personalităţii umane începe din momentul naşterii omului. Această afirmaţie oarecum mistică ne conduce la o concluzie care ar putea părea ciudată: educaţia ar trebui să înceapă chiar de la naştere. Dar, practic vorbind, cum se poate educa un copil abia născut, sau în primul sau al doilea an de viaţă? Cum să-i dai lecţii unei mici creaturi care nu ne înţelege vorbirea şi nu ştie nici măcar să se mişte? Oare ne referim numai la igienă atunci când vorbim despre educaţia copiilor foarte mici? Fireşte că nu. În această perioadă educaţia trebuie să fie înţeleasă ca un ajutor oferit dezvoltării capacităţilor psihice înnăscute ale individului; cu alte cuvinte, este clar că educaţia care are drept mijloc folosirea cuvântului nu poate fi utilizată.

Bogăţia neutilizată

Observaţii recente au demonstrat clar că cei mici sunt dotaţi cu o natură psihică particulară, ceea ce ne indică o cale nouă pentru educaţie, o formă diferită, care se referă la omenirea însăşi şi care nu a fost luată niciodată în considerare până acum. Adevărata energie constructivă, vitală şi dinamică a copiilor a rămas ignorată milenii la rând; aşa după cum oamenii mai întâi au păşit pe pământ şi după acea i-au cultivat suprafaţa, fără a cunoaşte şi fără a se preocupa de imensele bogăţii care se aflau în adâncul său, la fel şi omul modern progresează în civilizaţie, fără a cunoaşte comorile care stau ascunse în universul psihic al copilului.

De la primele începuturi ale omenirii, omul a continuat să reprime şi să anihileze aceste energii, a căror existenţă am început s-o intuim abia astăzi. Astfel, de exemplu, Carrel scrie: "Perioada primei copilării este fără îndoială cea mai bogată. Aceasta trebuie utilizată în toate modurile posibile şi imaginabile cu ajutorul educaţiei. Pierderea acestei perioade este ireparabilă. Aşadar, nu trebuie să neglijăm primii ani ai vieţii, căci este datoria noastră să-i cultivăm cu atenţie maximă."

Omenirea începe să devină conştientă de importanţa acestei bogăţii încă nevalorificate, ceva mult mai preţios decât aurul: însuşi spiritul omului. Primii doi ani de viaţă deschid un nou orizont, dezvăluie legi de construcţie psihică, necunoscute până astăzi. Însuşi copilul ne-a oferit darul acestei revelaţii, ne-a făcut să cunoaştem un tip de psihologie complet diferit de cel al adultului.

Iată o viaţă nouă! Nu profesorul trebuie să aplice psihologia la copii, ci copiii sunt cei care îşi dezvăluie psihologia în faţa cercetătorului ştiinţific. Toate acestea pot părea obscure, dar se clarifică imediat atunci când aprofundăm particularităţile: copilul are o minte capabilă să absoarbă cunoştinţe şi are puterea de a se autoinstrui. Este suficientă o observaţie superficială pentru a demonstra acest lucru. Copilul vorbeşte limba părinţilor. Învăţarea unei limbi este o mare victorie intelectuală; nimeni nu l-a învăţat pe copil, totuşi el va şti să utilizeze perfect numele lucrurilor, verbele, adjectivele etc.

Urmărirea dezvoltării limbajului la copil este un studiu de mare interes şi toţi cei care s-au dedicat acestui domeniu sunt de acord că utilizarea cuvintelor şi a substantivelor, a primelor elemente de limbaj, survine într-o anumită perioadă a vieţii, ca şi când ar exista o regulă precisă a timpului, subînţeleasă în această manifestare a activităţii infantile. Copilul pare să respecte cu rigurozitate un program sever impus de natură şi cu o asemenea punctualitate cum nicio şcoală, oricât de înţelept condusă, nu ar putea să o facă. Respectând mereu aceeaşi programare, copilul învaţă formele neregulate şi construcţiile sintactice ale limbii cu o sârguinţă impecabilă.

Anii vitali

În lumea interioară, intimă a fiecărui copil se află, ca să spunem aşa, un dascăl vigilent, care ştie să obţină aceleaşi rezultate de la toţi copiii, indiferent în ce ţară se află. Unica limbă pe care omul o învaţă perfect şi fără ezitări este cea însuşită în prima perioadă a copilăriei, atunci când nimeni nu-i poate preda lecţii; nu numai atât, dar dacă după aceea, când creşte, copilul va trebui să înveţe o nouă limbă, niciun profesor nu-l va putea ajuta să ajungă să vorbească noua limbă cu aceeaşi exactitate cu care vorbeşte limba însuşită în prima copilărie.

Există aşadar o forţă psihică specială ce contribuie la dezvoltarea copilului. Şi acest lucru nu este valabil numai în privinţa limbajului; la doi ani, copilul va fi capabil să recunoască toate persoanele şi lucrurile din mediul său. Dacă reflectăm asupra acestui detaliu, devine tot mai evident că opera de construcţie realizată de copil este impresionantă şi că toate cunoştinţele pe care le posedăm sunt acumulate de copil - de acel copil care suntem cu toţii în primii doi ani de viaţă. Pentru copil nu este vorba numai să recunoască ceea ce este în jurul lui sau să înţeleagă şi să se adapteze mediului său, dar, într-o perioadă în care nimeni nu poate să-i fie profesor, e vorba să-şi formează ansamblul complex reprezentat de inteligenţă, fundamentul sentimentului religios, sentimentele naţionale şi sociale. Este ca şi când natura ar fi ferit orice copil de influenţa inteligenţei umane pentru a lăsa să prevaleze profesorul interior care îl inspiră, asigurându-i posibilitatea de edificare a unei construcţii psihice complete, mai înainte ca inteligenţa umană să poată veni în contact cu spiritul şi să-l influenţeze.

La vârsta de trei ani, copilul a pus deja bazele personalităţii umane şi are nevoie de ajutorul special al educaţiei şcolare. Achiziţiile realizate de el sunt de aşa natură, încât se poate spune că micuţul care intră în sistemul şcolar la vârsta de trei ani este deja om prin cuceririle pe care le-a realizat. Psihologii afirmă că, dacă vom compara capacitatea noastră de adulţi cu cea a copilului, ne-ar trebui şaizeci de ani de muncă asiduă pentru a realiza ceea ce a realizat copilul în primii lui trei ani de viaţă; şi psihologii se exprimă exact cu termenii folosiţi de mine: "la trei ani, copilul este deja un om", chiar dacă această capacitate deosebită a copilului de a absorbi ceea ce vine din mediul înconjurător nu s-a epuizat întru totul în această perioadă iniţială.

În primele noastre şcoli, copiii veneau de la vârsta de trei ani; nimeni nu îi putea învăţa nimic, căci nu erau receptivi; dar ei ne-au oferit adevărate revelaţii cu privire la măreţia minţii umane. Şcoala noastră este mai degrabă o "Casă a copiilor", şi nu o şcoală propriu-zisă, adică un mediu pregătit în mod special pentru copil, unde acesta asimilează cultura difuză mediului fără a fi nevoie de un proces de predare-învăţare.

Copiii din primele noastre şcoli aparţineau celor mai umile clase ale poporului şi părinţii lor erau analfabeţi. Şi totuşi aceşti copii ştiau să scrie şi să citească la vârsta de cinci ani, deşi nimeni nu-i învăţase în mod special acest lucru. Când vizitatorii şcolii îi întrebau:
‒ Cine te-a învăţat să scrii?
Ei răspundeau:
‒ Cine să mă înveţe? Nu m-a învăţat nimeni.

Atunci părea un miracol că un copil de patru ani şi jumătate ştia să scrie şi ajunsese aici fără să fi avut impresia că i s-a predat ceva. Presa a început să vorbească despre "însuşirea spontană a culturii"; psihologii se întrebau dacă nu cumva aceşti copii erau diferiţi faţă de ceilalţi şi am rămas chiar noi înşine perplecşi multă vreme. Numai după mai multe experimente repetate am ajuns la certitudinea că toţi copiii fără deosebire au această capacitate de a "absorbi" cultura. Dacă aşa stau lucrurile ‒ ne-am spus noi atunci - din moment ce cultura poate fi însuşită fără trudă, să-l punem pe copil în situaţia de a "absorbi" şi alte elemente ale culturii. Şi am văzut atunci cum copilul a "absorbit" mai mult decât scrisul şi cititul: botanică, zoologie, matematică, geografie ‒ cu aceeaşi uşurinţă, în mod spontan şi fără efort. Am descoperit astfel că educaţia nu este ceea ce oferă profesorul, ci un proces natural, care se desfăşoară în mod spontan în individ; că aceasta nu se însuşeşte ascultând nişte cuvinte, ci în virtutea unor experienţe efectuate într-un anumit mediu. Datoria profesorului nu este să vorbească, ci să pregătească şi să expună o serie de motive pentru activităţile culturale într-un mediu pregătit în mod corespunzător.

Experienţele mele desfăşurate în ţări diferite au durat peste patruzeci de ani şi, pe măsură ce copiii creşteau, părinţii mi-au cerut să continui educaţia copiilor care deveniseră mărişori. Am descoperit atunci că activitatea individuală este singura care stimulează şi produce dezvoltarea şi că acest lucru este valabil atât pentru cei mici, de vârstă preşcolară, cât şi pentru copiii din şcolile primare şi chiar şi din cele mai avansate.

Apare Omul Nou

În faţa ochilor noştri a apărut o imagine nouă: nu era aceea a unei şcoli sau a unei educaţii. Era Omul care apărea, Omul care îşi dezvăluia adevăratul caracterul în dezvoltarea sa liberă; care îşi demonstra măreţia atunci când nicio oprimare mentală nu venea să-i limiteze efortul interior şi să-i apese pe suflet.

De aceea susţin că orice reformă a educaţiei trebuie să se bazeze pe dezvoltarea personalităţii umane. Omul însuşi ar trebui să devină centrul educaţiei şi trebuie să avem în vedere că omul nu se dezvoltă la universitate, ci îşi începe dezvoltarea mentală de la naştere şi o realizează cu cea mai mare intensitate în timpul primilor trei ani de viaţă; acestei perioade trebuie să-i acordăm o atenţie cu totul deosebită. Dacă se va acţiona în conformitate cu acest imperativ, copilul nu numai că nu va reprezenta pentru noi o povară, dar ni se va arăta drept cel mai mare miracol al naturii. Ne vom găsi atunci în faţa unui copil care nu mai este considerat o fiinţă fără apărare, un fel de recipient gol care aşteaptă să fie umplut cu înţelepciunea noastră; demnitatea lui va apărea în faţa ochilor noştri pe măsură ce îl vom vedea pe acest constructor al inteligenţei noastre ca pe fiinţa care, îndrumată de un profesor interior, munceşte neobosit, bucuros şi fericit, în conformitate cu un program precis, la construirea acestui miracol al naturii care este Omul. Noi, profesorii, putem numai să ajutăm la opera deja realizată, ca nişte servitori ce-l ajută pe stăpân. Vom deveni astfel martori ai dezvoltării sufletului omenesc, ai apariţiei Omului Nou, cel care nu va fi victima evenimentelor, ci, datorită viziunii sale clare, va fi capabil să dirijeze şi să modeleze viitorul societăţii umane.

Educaţia pentru viaţă
Şcoala şi viaţa socială

Este necesar să avem chiar de la început o idee despre ceea ce înţelegem prin educaţie pentru viaţă, pornind chiar de la naştere, şi este necesar să intrăm în detaliile problemei. Recent, conducătorul unui popor, Gandhi, enunţa necesitatea nu numai de a se extinde educaţia pe întreg parcursul vieţii, ci şi de a face din "apărarea vieţii" centrul educaţiei. Era pentru prima oară când o astfel de afirmaţie era făcută de un "lider" politic şi spiritual. Ştiinţa însă, nu numai că a exprimat această necesitate, dar de la începutul secolului nostru a demonstrat că ideea de a se extinde educaţia pe tot parcursul vieţii are posibilitatea de a fi pusă în aplicare cu certitudinea succesului. Acest concept de educaţie nu a intrat încă în domeniul acţiunii nici unui minister de instrucţiune publică. Educaţia de astăzi este bogată în metode, scopuri şi finalităţi sociale, cu toate acestea, se poate spune că aceasta nu ia în considerare viaţa ca atare. Printre numeroasele metode oficiale de educaţie din diverse ţări, nimeni nu-şi propune să acorde asistenţă individului chiar de la naştere şi să-i protejeze dezvoltarea. Astăzi educaţia, aşa cum este concepută, face abstracţie de viaţa socială şi de cea biologică. Toţi cei care intră în lumea educaţiei sunt izolaţi de societate. Elevii sunt obligaţi să respecte regulile prestabilite de instituţiile ale căror elevi sunt şi să se conformeze programelor recomandate de ministerele instrucţiunii publice. Se poate spune că nici în trecutul cel mai recent, condiţiile sociale şi fizice ale elevilor nu erau luate în considerare ca un fapt care ar putea să intereseze câtuşi de puţin şcoala ca atare. Astfel, dacă elevul era subnutrit, dacă avea defecte de auz sau de vedere, se considera imediat că este mai puţin dotat. Cu timpul, defectele fizice au fost luate în considerare, dar numai din punctul de vedere al igienei fizice, în timp ce nimeni nu consideră nici astăzi că mintea elevului poate fi ameninţată şi prejudiciată de metodele educative defectuoase şi neadaptate. Orientarea Noii Educaţii, de care s-a interesat Claparède, are în vedere cantitatea disciplinelor incluse în programe, intenţionând să le reducă pentru a evita oboseala mentală. Dar nu se referă la problema modului în care elevii vor putea să-şi îmbogăţească cultura fără a se extenua. În cea mai mare parte a şcolilor oficiale conduse de stat, ceea ce contează este ca programa să fie acoperită. Dacă spiritul tinerilor elevi este afectat de deficienţe sociale şi de problemele politice care dezbat adevăruri pasionante, cuvântul de ordine este că tânărul nu trebuie să se ocupe de politică, ci trebuie să se concentreze pe studii ca să le poată finaliza. Şi aşa se întâmplă că tânărul ieşit de pe băncile universităţii are o inteligenţă atât de limitată şi de sacrificată, încât nu este în stare să identifice şi să evalueze problemele epocii în care trăieşte.

Mecanismele şcolare sunt străine de viaţa socială contemporană, căci aceasta pare să fie exclusă cu toate problemele ei din domeniul educativ. Lumea educaţiei este un fel de insulă în care indivizii, rupţi de lume, se pregătesc pentru viaţă rămânând străini de aceasta. Se poate întâmpla, de exemplu, ca un student să fie afectat de tuberculoză şi să moară din cauza ei; nu este trist ca universitatea, şcoala în care trăieşte, să-l ignore pe bolnav, după care să apară dintr-odată cu o reprezentare oficială la înmormântarea lui? Aceştia sunt indivizi foarte emotivi care atunci când vor intra în lume vor fi inutili pentru ei înşişi şi un motiv de suferinţă pentru familia şi prietenii lor. Cu toate acestea, autoritatea şcolară nu este obligată să se intereseze de cazurile particulare de psihologie, şi acest absenteism îşi găseşte o deplină justificare în regulamentele care atribuie şcolii misiunea de a se ocupa numai de studii şi de examene. Cine le duce la bun sfârşit va primi o diplomă şi un titlu. Astfel, pentru vremurile noastre, acesta este punctul terminus al şcolii. Cercetătorii problemelor sociale arată că absolvenţii de şcoli şi universităţi nu numai că nu sunt pregătiţi pentru viaţă, dar în majoritatea cazurilor au posibilităţi diminuate. Statisticile arată o creştere impresionantă a numărului de nebuni, criminali, indivizi consideraţi "ciudaţi".

Sociologii cer şcolii un remediu împotriva acestui rău. Dar şcoala este o lume în sine, o lume închisă faţă de problemele sociale, pe care nu este obligată să le ia în considerare şi să le cunoască. Este o instituţie socială cu o tradiţie prea învechită, deoarece regulamentele ei pot fi modificate pe cale oficială; numai o forţă care acţionează din exterior o va putea schimba şi reînnoi, aducând un remediu pentru deficienţele care însoţesc astăzi educaţia de toate gradele, aşa după cum însoţesc şi viaţa celor care merg la şcoală.