Lumi eterice

 

Tatiana Tolstaia
Lumi eterice
Curtea Veche Publishing, 2019
traducere din rusă de Raluca Davicenco

***
Intro

Născută în 1951 la Sankt Petersburg (pe atunci, Leningrad), Tatiana Tolstaia provine dintr-o familie de scriitori din care au făcut parte şi Lev şi Aleksei Nikolaevici Tolstoi. După obţinerea diplomei în limbi clasice la Universitatea de Stat din Sankt Petersburg, Tatiana lucrează câţiva ani într-o editură din Moscova, iar pe la mijlocul anilor '80 începe să publice povestiri în revistele literare ale vremii. Spre sfârşitul anilor '80 pleacă în Statele Unite, unde predă, vreme de un deceniu, la câteva universităţi importante, după care revine în Rusia. Cunoscută pentru eseurile caustice asupra vieţii ruseşti contemporane, Tatiana Tolstaia devine corealizator al unui popular talk-show pe teme culturale şi politice. Scrierile ei au apărut în publicaţii consacrate, precum The New Yorker şi The New York Review of Books. Dintre titlurile semnate de ea, la Curtea Veche Publishing a mai fost tradus romanul Zâtul (2006, 2020).

*

În această fascinantă colecţie de povestiri, dorinţa arzătoare de a transcende existenţa obişnuită deschide calea către lumi magice, străvezii. Tatăl decedat populează visele fiicei şi îi dă indicii despre viaţa de apoi; o profesoară din Rusia aflată într‑un mic orăşel american construieşte fantezii complicate în timpul pauzelor de cafea; un bărbat se îndrăgosteşte de o statuie de marmură, în timp ce familia i se destramă; un copil întrezăreşte raiul prin sticla colorată a unei ferestre. Îmbinând profunzimea lui Cehov, satira fantastică a lui Gogol şi un amestec personal de umor şi lirism, Tolstaia preschimbă cotidianul în alternative diafane, eterice. Aceste povestiri despre politică, identitate, dragoste şi pierdere surprind esenţa sufletului slav. Protagoniştii Tatianei Tolstaia - toţi, nişte căutători - sunt copii care visează cu ochii deschişi, adulţi singuratici, oameni înstrăinaţi de locurile de baştină, ajunşi pe teritorii nefamiliare. Indiferent de obiectul contemplaţiei - fie că e vorba despre strategiile complicate de livrare a telegramelor în Leningrad sau despre melancolia meditativă a piftiei pregătite de sărbători -, trăirile interioare vibrante şi elementele nemiloase ale existenţei sunt redate cu aceeaşi minuţiozitate, într-o viziune sumbră, dar plină de compasiune a vieţii pe pământ.

"Ludică şi poetică... O scriitoare versatilă şi originală. Memoria se contopeşte cu miracolul, iar miracolul cu veneraţia." (The Wall Street Journal)

"Plină de viaţă, armonizată perfect... Tolstaia este cunoscută în Rusia ca un critic politic extrem de inteligent şi caustic, dar amintirile copilăriei sale sovietice au un caracter tandru, personal." (The New York Times Book Review)

"Tolstaia are fraze memorabile - argotice, de indignare, entuziaste, grosolane. Totul e sublim: devierea de la subiect şi flecăreala, voioşia şi adâncimile întunecate, torentele limbajului şi atingerea perfectă. A fost comparată cu Cehov. Dar e absurd. Tolstaia trece în viteză pe lângă el şi îl răstoarnă în şanţ. (...) De o ilaritate amară... În mâinile acestei scriitoare generoase, totul prinde viaţă, devine scânteietor." (Bookforum)

Fragment
Piftia

Sinceră să fiu, mi‑e frică de piftie încă din copilărie. Nu se prepară oricând, atunci când ţi se năzare, ci musai de Revelion, în toiul iernii, în cele mai scurte şi necruţătoare zile de decembrie.

Întunericul se lasă devreme. Totul e acoperit de chiciură. Felinarele au halouri ţepoase. Trebuie să respiri prin mănuşi. Te doare fruntea de la ger şi obrajii ţi‑au amorţit. Dar, ce să vezi, mai ai de fiert şi răcit piftia; până şi numele preparatului îţi ridică părul pe ceafă. Nici şalul din păr de capră nu te mai ajută. Prepararea piftiei presupune un ritual în sine. E o jertfă pe care o aducem în fiecare an, neştiind însă către cine sau pentru ce. Şi ce se întâmplă dacă nu o facem... nici pe asta nu o ştim.

Dar, pentru un motiv sau altul, sacrificiul trebuie îndeplinit.

Eşti dator să mergi pe frig la piaţă - unde e mereu frig, şi niciodată bine luminat. Apoi trebuie să treci de butoaiele cu murături, de smântâna şi frişca de o prospeţime feciorelnică, de fostele depozite de artilerie pline acum de cartofi, ridichi şi varză, de grămezile de fructe aranjate în piramide, dincolo de clementinele strălucitoare ca nişte semafoare şi să ajungi până în cel mai îndepărtat cotlon. Acolo şade butucul de măcelar; acolo se găsesc sângele şi toporul.

"Rusia e chemată la topor." E chemată la acesta anume, care îşi are lama împlântată în ciotul de lemn. Rusia e aici, Rusia îşi alege bucata de carne.
- Igor, taie nişte picioare pentru doamna!

Igor îşi ridică toporul şi haţ! Întinde pe masă genunchii albi de vită, fileurile şi pulpele. Unii cumpără bucăţi de cap, mai precis, de bot. Amatorii de ciorbă de porc cumpără picioare de purcel, cu tot cu copită. E tulburător să ţii aşa un picior în mână şi să‑i atingi pielea gălbuie... Dacă îţi scutură mâna înapoi?

Niciunul dintre aceste animale nu este cu adevărat mort, tocmai asta e taina. Moartea nu există. Sunt tranşate, mutilate, nu mai pleacă nicăieri, nici măcar târându‑se. Au fost ucise, însă nu sunt moarte. Ele ştiu că ai sosit să le faci de petrecanie. Apoi vine rândul unor alimente mai uscate şi mai curate: ceapă, usturoi, rădăcinoase şi ierburi aromatice. După aceea, pleci acasă prin zăpada care îţi scârţâie sub picioare. Vezi intrarea în scara blocului îngheţat. Iar a fost furat becul. Orbecăi pe întuneric după butonul de la lift; ochiul roşu i se aprinde. Mai întâi îşi fac apariţia intestinele cuştii de fier forjat a liftului, apoi cabina. Lifturile străvechiului nostru Sankt Petersburg se mişcă încet. Pârâie la fiecare etaj, punându‑ţi răbdarea la încercare. Ciolanele tranşate din sacoşă îţi atârnă greu în mâini şi pare că vor refuza să se urce în lift în ultima secundă. Vor zvâcni, se vor elibera din strânsoare şi vor tropăi pe gresie: ţoc‑poc, ţoc‑poc, ţoc‑poc. Poate că ar fi mai bine aşa? Nu. E prea târziu.

Acasă, le speli şi le arunci în oală. Dai focul mare. Acum apa fierbe, clocoteşte; curând se acoperă de o pojghiţă de bulbuci gri, murdari. Tot ce‑i rău, tot ce apasă, toată frica, toată suferinţa a ţâşnit şi a încercat să scape, a guiţat şi a mugit, n‑a înţeles, s‑a împotrivit şi a gâfâit. Însă totul s‑a transformat într‑o substanţă vâscoasă. Toată durerea şi moartea s‑au topit, închegate într‑o pâslă pufoasă respingătoare. Finito. Pace, îndurare.

Apoi vine momentul să arunci această apă a morţii, să clăteşti bine la robinet bucăţile sedate şi să le pui într‑o oală curată şi plină cu apă proaspătă. E doar carne, e doar mâncare. Tot ce era înfricoşător s‑a curăţat. E nevoie doar de o floare calmă şi albastră de gaz, un foc mic. Lasă totul să fiarbă încet. E un demers de cinci‑şase ore.

În timp ce oala bolboroseşte, te poţi apuca de pregătitul cepei şi al ierburilor. Le vei adăuga în oală sub forma a două mănunchiuri. Primul, cu două ore înainte ca fiertura să fie gata, iar al doilea, o oră mai târziu. Nu uita să pui şi sare suficientă. Şi iată că truda ta a luat sfârşit. La sfârşitul procesului de gătire, carnea va fi suferit o metamorfoză completă: în oală, carnea aromată va pluti într‑o supă aurie şi nimic, absolut nimic nu ne va mai aminti de Igor.

Copiii sunt aici; fără pic de teamă, privesc conţinutul vasului. Nu e niciun pericol să le arăţi această supă - nu vor pune nicio întrebare dificilă.

Strecoară zeama, desprinde carnea de pe os, feliaz‑o cu un cuţit ascuţit, cum se făcea pe vremuri, când trăia ţarul, şi celălalt ţar, şi cel de‑al treilea ţar, înainte de apariţia maşinii de tocat carne, înainte de Vasile cel Orb, de Ivan Kalita, de cumani, de Rurik, Sineus şi Truvor care, pare‑se, nici n‑au existat.

Pregăteşte castroanele şi farfuriile şi pune nişte usturoi zdrobit în fiecare. Adaugă carnea feliată. Toarnă peste ea, cu polonicul, zeama groasă, aurie şi gelatinoasă. Gata. Ţi‑ai îndeplinit sarcina. Acum e rândul gerului să‑şi facă treaba. Du cu grijă castroanele şi farfuriile pe balcon, acoperă coşciugele cu capace, peste care pui o folie de plastic, apoi pune‑te pe aşteptat.

Ai putea foarte bine să aştepţi chiar pe balcon, înfofolită în şal. Fumează o ţigară şi priveşte stelele polare, fără să poţi identifica măcar una. Gândeşte‑te la musafirii care vor veni mâine, adu‑ţi aminte că trebuie să calci faţa de masă, să amesteci hreanul cu smântână, să încălzeşti vinul şi să răceşti votca, să razi nişte unt rece, să pui varza murată într‑un vas, să tai nişte pâine. Trebuie să te speli pe cap, să te îmbraci frumos, să te machiezi - fond de ten, rimel şi ruj.

Şi dacă‑ţi vine să plângi fără niciun rost, fă‑o acum, când nimeni nu te poate vedea. Plângi cât se poate de tare, fără nicio noimă şi fără motiv, cu sughiţuri, ştergându‑ţi lacrimile cu mâneca, încercând să‑ţi stingi ţigara de grilajul balconului. Dar grilajul nu e acolo, iar tu îţi arzi degetele. Fiindcă unde se află acest acolo sau cum îl poţi găsi... asta nimeni nu o ştie.

 

Tatiana Tolstaia
Lumi eterice
Curtea Veche Publishing, 2019
traducere din rusă de Raluca Davicenco

Citiţi un prim fragment din această carte aici.

***
Fragment

Fum şi umbre

E decembrie, ora patru după‑amiaza şi se lasă întunericul. Sunt la cantina studenţească. Sala e enormă, tavanul se ascunde în lumina slabă, iar fumul de ţigară dispare şi el undeva pe la etajul al treilea. Suntem la jumătatea anilor '90 şi încă nu s‑a interzis fumatul în spaţiile publice, dar nu mai durează mult. Desigur, pe holuri şi în sălile de clasă a fost deja interzis. Cancelaria a fost de asemenea sterilizată. Însă în cantina ponosită, ţigările încă sunt permise. Aşadar, toţi profesorii - cei care nu au adoptat încă un stil de viaţă sănătos - mănâncă, fumează şi îşi ţin cursurile chiar acolo.

"Viaţa‑i doar fum şi umbre", declară apocrif plăcuţa de deasupra intrării. Fum şi umbre.

Bineînţeles că mâncarea e dezgustătoare. Aici e faimos un preparat din paste grosiere, pe care noi, în îndepărtatele şi înzăpezitele ţinuturi de baştină, le numim "cornişoare". Totul e înecat într‑un sos galben, dar care nu conţine ouă. Mi‑e şi groază să mă gândesc din ce e făcut. Se mai serveşte şi carne albă de curcan, dar e departe de a fi pieptul păsării. Dacă o împungi cu furculiţa, s‑ar putea să dai peste trahee, care seamănă cu un tubuşor. Alte bucăţi seamănă cu articulaţia pulpelor, iar altele, cu nişte piele acoperită de puf. Să sperăm că e vorba despre creasta şi mărgelele curcanului, care‑i atârnă de la cioc pe gât în jos. Doamne, Dumnezeule, pasărea asta este creaţia Ta din ziua a cincea, iar eu n‑am cum să Te judec. Ni se mai serveşte, fără pic de glumă, piure de porumb din conservă. Nu mai vorbim despre apa maronie pe care ei o numesc "cafea". Deşi, dacă îi adaugi nişte lapte de soia, gustul nu mai e atât de respingător - devine o băutură chiar potabilă. M‑am obişnuit cu ea.

Eric stă la două mese de mine. E american. Avem o aventură. N‑am nimic deosebit de spus despre Eric - nu e cine ştie ce chipeş, iar principalele lui atribute sunt dantura şi înălţimea. Îmi mai plac ochelarii lui fără rame şi degetele subţiri ca de pianist. Din păcate, nu ştie să cânte bine la pian. Singura bucată pe care o poate duce până la capăt este "Chopsticks".

Nu‑mi dau seama nici măcar dacă‑i deştept. Nu‑l cunosc suficient de bine ca să dau un verdict. Cum aş putea să apreciez intelectul cuiva care nu rupe o boabă în limba mea maternă, adică rusa, şi care, din toată pleiada de opere ale poporului meu, a auzit numai de Unchiul Vania? Dar nu spun nici că aş pricepe o iotă măcar din ceea ce face Eric. E antropolog şi s‑a specializat în studierea populaţiei Pu Pèo din Vietnam, o minoritate etnică formată din doar patru sute de membri. Populaţia Pu Pèo face parte dintr‑un grup mai mare, numit Yi. Mă rog, nu e chiar atât de mare: vreo opt milioane de oameni, toţi locuind în China şi fiind aproape de neobservat în imensa populaţie chineză. Nativii Yi vorbesc câteva limbi, printre care Nousu, Nisu şi Nasu. Doar ca să nu se plictisească. Însă Eric nu doreşte să se specializeze în limbile vorbite de ei, ci în traiul de zi cu zi al acestei minorităţi‑din‑cadrul‑unei‑minorităţi îndepărtate. A călătorit tocmai până la capătul lor de lume şi s‑a întors de‑acolo cu costumul lor tradiţional, cu podoaba lor pentru cap (care seamănă cu fereastra unui compartiment de tren pe timp de noapte, cu perdelele trase), cu vase de lemn şi cu cerealele lor exotice: hrişca!

Acum câteva luni, a organizat o mică reuniune cu câţiva colegi din secţia noastră: un bufet suedez, vin în pahare de plastic, fumatul permis doar în curte, în aerul rece şi tomnatic - "Te rog să închizi şi uşa, nu doar plasa... Duhneşte a tutun, bleah!". S‑au servit crudităţi şi sosuri - "Întinge beţigaşele de ţelină în humus, iar pe cele de morcov în guacamole".

Cu o triumfătoare falsă modestie, soţia lui Eric a adus un vas plin cu hrişcă fierbinte. Musafirii - desigur, cei mai curajoşi dintre ei - s‑au înfruptat cu furculiţele din plastic. Au urmat exclamaţii de multiculturalism şi plăcere prefăcută. Am gustat şi eu puţin. Uitaseră să adauge sare la caşă. Era imposibil de mâncat.

Era necesar ca lui Eric şi prietenilor lui să li se explice câteva lucruri care le scăpaseră, pentru a reduce flacăra exotismului la o realitate banală, de băcănie - boabele acestea rozalii pot fi obţinute, sub numele de "Caşa lui Wolff", de la orice supermarket american. Într‑adevăr, sunt scumpe, scandalos de scumpe.

Hrişca mai ieftină, din îngrozitorul soi polonez, poate fi procurată de la orice magazin rusesc din Brighton Beach sau din împrejurimi. Calitatea e respingătoare, la fel şi gustul. Boabele nu sunt coapte suficient, iar atunci când sunt puse la fiert, se fac terci. Totuşi, obţinerea lor nu presupune o călătorie până în Vietnam. Noi, ruşii, mâncăm caşă la micul dejun, prânz şi cină. Doctorii o prescriu diabeticilor. Există chiar şi o veche zicală rusească - "Hrişca se laudă singură!", adică hrişca e atât de delicioasă de la natură, încât nu bucătarul e cel care merită laude. Poţi să o prăjeşti în tigaie; sau ai putea să o fierbi la foc mic în ceaun, într‑un cuptor rusesc de cărămidă, asta dacă ai avea ceaune de fontă şi cuptoare ruseşti de cărămidă, dar nu ai. Şi niciodată n‑ai cum să pui "prea mult" unt în caşă! Vai, iar dacă adaugi nişte ciuperci şi ceapă... De fapt, mai bine vă arăt!

Am luat caşa din mâinile soţiei lui Eric şi am copt‑o din nou, dar cum trebuie. Inima femeii s‑a umplut de ură. Inima lui Eric s‑a umplut de dragoste faţă de mine. Sau ceva de genul ăsta. E greu de spus. Când îl văd, îmi tresaltă inima. Dar ce anume tresaltă în el... habar n‑am.

*

Aventura noastră continuă cu anumite complicaţii şi, cu mâna pe inimă spun, mai bine nu s‑ar fi întâmplat deloc. Ceasul arată luna decembrie, iar când se va fi sfârşit totul, voi pleca de aici şi nu voi reveni niciodată. Mă voi întoarce în Rusia, voi vizita din când în când New York‑ul - acel furnicar grăbit, splendid, cu zgârie‑nori, bătut de vânturi şi care nu doarme vreodată. Îmi voi vizita prietenii din San Francisco, acolo unde‑i mereu primăvară şi unde, vorba cântecului, "Un garderobier în costum lila îţi va da paltonul din cuier" - poate îmi va da şi mie paltonul din caşmir, cu cordon şi guler‑şal, asta dacă mi‑l voi cumpăra între timp. Voi închiria un jeep din acela masiv şi‑mi voi cumpăra cizme de cowboy, din piele, cu modele în relief şi vârfuri ascuţite, pălărie de cowboy şi ochelari de soare tip aviator. Cu provizii de apă şi pastramă de vită, cu ţigara atârnată în colţul gurii, voi hoinări prin California, Nevada şi Arizona, pe întinsul deşerturilor bolovănoase, cu miraje maronii şi roz, lila şi mov, tremurând deasupra lacurilor sărate şi secate. Încotro? Habar n‑am. De ce? Fără motiv, pur şi simplu. Nu‑i nimic mai bun sau mai frumos acolo decât deşertul. Aerul uscat care răzbate prin fereastra deschisă, mirosul de piatră încinsă, de deşertăciune, de singurătate, de libertate - parfumul perfect.

Însă în acest orăşel de turtă dulce, ornată cu cea mai pură zăpadă... aici nu mă voi întoarce niciodată. Aşa că la ce‑mi foloseşte iubirea asta? Îmi tot spun: mi‑ar fi mai bine fără ea. Sau poate că mă înşel.

În limba nativilor Yi, "zăpadă" se spune vo.

În fiecare zi îmi repet că Eric e un om limitat, cu o educaţie deficitară şi, în orice caz, nu prea deştept. Sau, dacă e deştept, nu se dă de gol. Nu e nici chiar atât de chipeş: nişte dinţi, ce să‑ţi povestesc? În plus, nu prea avem despre ce să vorbim. Adică nu putem vorbi la nesfârşit despre Pu Pèo, nu‑i aşa? De fiecare dată când ne întâlnim, fie în cantina studenţească afumată, fie în covrigăria cochetă (unde se găsesc covrigi cu "de toate", pentru intelectuali, dar şi biscuiţi cu merişoare, varietăţi rare de cafea şi un exemplar gratuit din ziarul The New Yorker pentru o lectură rapidă - parcă vorbesc despre Paris!), sau la poştă, ca din întâmplare, însă premeditat, sau chiar pe neaşteptate în parcarea nesfârşită a campusului, se apucă să‑mi împuie capul cu Pu Pèo, şi de fiecare dată, spre disperarea mea, mă trezesc ascultându‑i sporovăiala de parcă ar cânta coruri de îngeri. Cu fiecare zi, mă afund în iubirea asta de parcă ar fi nisipuri mişcătoare.

În limba nativilor Yi, "hrişcă" se spune nge. Sau cel puţin aşa îmi sună mie. Nge.

Sunt un soldăţel de tinichea neclintit: nimic nu mă poate atinge - nici măcar iubirea. Dar, Doamne, Dumnezeule, când îl văd pe ochelaristul ăsta deşirat... când îl văd cum se dă jos din maşină ca un păianjen slăbănog... când îl recunosc, caraghios cum e în paltonul lui, întrupându‑se din vârtejul fulgilor de nea, ferindu‑şi faţa de vânt şi acoperindu‑şi ochii de viscol, toate turnurile, bastioanele şi baricadele mele lăuntrice se topesc, se fărâmă şi se dezintegrează lent, ca într‑un desen animat prost, leşinat. Spune‑mi, dragă Doamne: de ce tocmai el? N‑or mai fi şi alţi domni ochelarişti caraghioşi şi incoerenţi? De ce el? Nu Te înţeleg, Doamne. Dezvăluie‑Ţi planurile în ce mă priveşte, rogu‑Te!

De fiecare dată când confuzia îmi tulbură sufletul, în loc să mă duc la cantină să mă îndop cu cadavre de curcan, mă sui în maşină şi merg la covrigăria progresistă, comand cea mai mare cană de cafea adevărată pe care o au şi un biscuit cu merişoare, apoi mă aşez la fereastră cu ziarul local în mână. Îl desfac şi îl împăturesc invers o dată şi încă o dată ca să citesc noutăţile. Banalităţi: două autoturisme s‑au ciocnit pe autostradă cu o dubă care transporta gheaţă carbonică - patru victime. O casă a fost jefuită: proprietarul a ieşit puţin şi nu a încuiat uşa principală, punându‑şi speranţa în uşa de plasă. Speranţele i‑au fost spulberate, iar computerul, furat. Doi oameni au căzut într‑o copcă şi nu au mai putut ieşi. Poliţiştii din campus l‑au reţinut din nou pe J. Alvarez, un om fără adăpost care a ignorat pentru a şasea oară avertismentele de a nu mai vagabonda în jurul universităţii. L‑au dus la secţie, unde au încercat din nou să‑i explice cum stau lucrurile, însă fără sorţi de izbândă. Lui Alvarez îi place campusul: este spaţios şi încântător, iar aleile mărginite de copaci arată frumos şi vara, şi iarna. Studentele sunt frumoase şi ele, iar Alvarez vine să le privească. Însă acestea îl răsplătesc cu plângeri la administraţie.
- Ce vrei de la mine, Eric?
- Surprinde‑mă cu ceva legat de alfabetul tău. De alfabetul rusesc.
- Avem litera ier: Ъ. Semnul tare.
- Cum sună?
- Nu se aude.
- Deloc‑deloc?
- Deloc.
- Atunci de ce‑l mai aveţi?
- Impune un anumit soi de tăcere, Eric. Alfabetul nostru conţine momente de tăcere.

Bineînţeles că aş putea să‑i explic cu uşurinţă de ce anume folosim litera Ъ, toate variaţiunile ei, precum şi contextul ei modern şi istoric... Dar de ce aş face‑o? Nu are de gând să înveţe ruseşte, aşa că toate astea i‑ar fi de prisos. Ar fi o pierdere de timp. Ba chiar mai mult, este deja decembrie, am să plec curând şi n‑o să mă mai întorc vreodată. Privesc amurgul siniliu, când se aprind toate luminile oraşului împodobit cu beteală şi mărgele. Mai e puţin până la Crăciun, însă magazinele de aici au început de mult să vândă cadouri, sclipici, lumânări şi artificii. Se pregătesc cu marfa asta imediat după Ziua Recunoştinţei. Oraşul ăsta se află în nord. Mai nordic de atât nici că se poate. Mai departe de el, acolo unde începe curbura Pământului, există doar nişte mici aşezăminte de polonezi sălbatici şi de canadieni de origine ucraineană rupţi de realitate, stânci şi zăpadă, supermarketuri mari cât nişte stadioane de fotbal, în care se găsesc numai conserve, fiindcă locuitorii nu consumă legume şi fructe proaspete din raţiuni istorice, apoi iar stânci şi zăpadă, zăpadă şi stânci.

Acolo, în nord, se află graniţa dintre tărâmul locuibil şi regatul întunericului. Dintr‑acolo vin mase enorme de aer arctic care atârnă ascunse de beznă deasupra capetelor noastre descoperite, sau poate chiar înfofolite, în vreme ce strălucirea stelelor ne străpunge ochii prin lentile îngheţate.

Se pare că americanii nu poartă căciuli. Poate aşteaptă să le cadă urechile de frig? Desigur, i‑am văzut purtând mănuşi, fulare, dar nu căciuli. Poate li se pare că purtatul unui fes e un semn de slăbiciune, cu excepţia cazului în care vreunul dintre ei a fost la Moscova şi şi‑a cumpărat o uşancă din poliester cu urechi de blană şi stea roşie în frunte, făcută de chinezi, cu care se aşteaptă să topească inima oricărui rus. Eric nu e o excepţie: ca să mi se bage în suflet, o enigmă greu de descifrat pentru un american, a încercat să poarte o doppa uzbecă - un fes înalt şi pătrăţos. Numai că al lui era împodobit cu mărgele şi paiete roz. Îmi amintea de Maxim Gorki când era pe moarte. I‑am interzis s‑o mai poarte.

Eu obişnuiesc să‑mi înfăşor un fular călduros pe cap ca să nu mă îmbolnăvesc de meningită, arahnoidită sau nevralgie de trigemen. I‑am interzis cu desăvârşire lui Eric să‑mi numească acoperământul "batic", cu accentul pus greşit pe "a". Reuşisem deja să‑l dezvăţ de a mai spune "borşt" în loc de "borş". Totodată, i‑am explicat că în rusă, spre deosebire de idiş, nu există "blinkii", ci numai "blinii"; nu există "şciav", ci numai "şci", adică supa de măcriş. Ştiu că împărtăşesc informaţii inutile. Eu voi pleca, iar el se va întoarce la greşelile lui de pronunţie şi la sărăcia lui culturală şi lingvistică. Va reîncepe să pună chimen şi anason în păsatul de hrişcă, să facă salate cu paste reci, icre roşii şi ulei de susan. Lăsându‑se în voia imaginaţiei de nestăvilit, va găti ceva îngrozitor din ciuperci sau vită.

Pun pariu că ştie să facă un orez bun. Orezul e orez, e un ingredient de bază, simplu, cu care nu e nevoie să inventezi nimic. Unele lucruri ar trebui să rămână clare şi necomplicate. Nu e nevoie să le adaugi ceva: lasă‑le în starea lor pură şi neschimbată, cum s‑au păstrat vreme de mii de ani.
- Eric, cum spun nativii Pu Pèo la orez?
- Ţa.

*

Acest oraş, în care nu mă voi întoarce niciodată, e mic, aşa că toată lumea vede tot. Chiar dacă nu cunoşti pe cineva, acel cineva te cunoaşte pe tine. Locuitorii sunt predominant studenţi şi bineînţeles că‑şi recunosc profesorii pe stradă. Practic nu există nici măcar un loc în care eu şi Eric să putem fi singuri. Uneori, când reuşim să ne întâlnim într‑o cafenea în timp ce Emma, soţia lui, predă, nici nu apucăm să schimbăm două vorbe: ne ştim cu aproape toată lumea din jur. Mi‑e foarte clar cât de atenţi sunt la aventurile celorlalţi - eu însămi am bârfit cu ei despre unul sau altul. Lui Eric îi e frică de Emma, aşa că stă retras într‑un colţ şi se uită prin mine, pironind cu privirea peretele sau ceaşca din care bea. Fac şi eu la fel. Îmi palpită inima. Nu ştiu dacă şi lui.

Emma este o femeie frumoasă şi plină de nerv, cu părul lung şi ochi neliniştiţi care i se alungesc către tâmple. Predă ceva din domeniul artistic şi ştie să facă tot soiul de grozăvii artizanale. Brodează pe pături albastre stele delirante de pe cerurile altor tărâmuri, ţese şaluri pe care le împodobeşte cu mărgele, împleteşte paltoane groase, albe şi pufoase ca nişte dealuri înzăpezite. Face cu mâinile ei săpun cu lămâie şi vanilie şi altele asemenea, trezind în femei o invidie arzătoare, iar pe bărbaţi îi sperie şi îi farmecă deopotrivă. Comandă piele de viţel de culoarea scoarţei şi verde‑smarald din cataloagele designerilor de elită, din care face cutiuţe cu inserţii de argint. Am cumpărat şi eu una de la un magazin apropiat, neştiind că e creaţia ei.

E o femeie adevărată, nu ca mine: e o zeiţă a vetrei şi o protectoare a artelor şi meşteşugurilor, ca să nu mai spun că face voluntariat la teatrul studenţesc, unde creează şi pictează decorurile pentru piesele produse de studenţii ei. Îşi imaginează că în timp ce ea pictează decorurile, Eric nu pierde vremea prin biroul lui, ci dă târcoale prin oraş în speranţa de a mă întâlni pur întâmplător, fără intenţie. Emma e o vrăjitoare şi‑mi doreşte răul. Sau poate doar mi se pare mie.

Datorită faptului că ni se iveşte foarte rar prilejul de a vorbi, eu şi Eric am dezvoltat abilitatea de a ne citi gândurile unul altuia. Nu e foarte greu, dar bineînţeles că se comit multe greşeli, iar vocabularul nostru limitat se reduce la câţiva termeni de bază: Mai târziu. Da. Nu acum. Şi eu. Mă urc în maşină şi plec - vino după mine.

Am încercat să ne întâlnim în alt oraş, la 25 de kilometri de al nostru. Aflaţi la marginea pustietăţii, am găsit un han înconjurat de nămeţi, dar în ultima clipă, când eram cu piciorul pe prag, am fugit îngroziţi: printr‑o fereastră luminată, am dat cu ochii de două profesoare, colege de la facultate, amândouă măritate - cine şi‑ar fi putut închipui? - sărutându‑se şi îmbrăţişându‑se atât de strâns, încât nu mai era loc de îndoială, deasupra unor ceşti de cafea, în barul confortabil, împodobit prematur cu luminiţe de Crăciun.

Sigur că am fi putut intra ţanţoşi, mânaţi de frigul de afară, rezolvând stânjeneala reciprocă cu un chicotit voios: Ha, ha! Şi voi? Dar Eric e timid şi prudent. Eu, nu prea. Totuşi, el e cel care locuieşte aici, iar eu sunt cea care va pleca fără a se mai întoarce vreodată.

Nu‑l puteam invita la mine. Stăteam în hotelul campusului, adăpostul profesorilor care nu aveau unde locui. Era ieftin, însă splendid şi misterios, întocmai ca o casă bântuită. Prin anii '30, o binefăcătoare bogată a colegiului a donat clădirea când şi‑a dat seama, în mod inexplicabil, că nu mai are nevoie de ea. Construcţia era înconjurată de cei mai pufoşi nămeţi din lume. În camere era atât de cald, încât toţi stăteam cu ferestrele larg deschise, indiferent de vreme, iar paturile erau atât de înguste, încât nu aveai cum să nu cazi din ele, chiar dacă dormeai pe spate şi erai foarte atent, ca un soldat în formaţie. Pur şi simplu, nu exista nici un alt mod de a dormi în acele paturi. Camerele mai ofereau şi nişte fotolii joase, absolut odioase, cu picioarele aidoma unora de şoricar. Fumatul era interzis, dar bineînţeles că toată lumea fuma la geam. În niciun caz locul ăsta nu era potrivit pentru un rendez‑vous clandestin.

Teoretic, am fi putut risca să ne vedem la Eric acasă, în timp ce Emma preda sau făcea diverse decoruri, dar mi‑era teamă că aşa ceva nu s‑ar fi sfârşit bine. Mi s‑a întâmplat în viaţă să fiu speriată de moarte, sau dimpotrivă, cuprinsă de un râs isteric, când am fost nevoită să mă ascund într‑un şifonier sau sub un pat. Poate că şi Emma era în stare să citească gândurile. Vedeam asta în ochii ei. Dacă ne prindea, ne‑ar fi urmărit prin zăpadă, peste vârfurile copacilor, prin noaptea întunecată şi albăstrie, fără să‑i mai pese de studenţi.

Vedeţi voi, Emma avea un al treilea ochi, perfect vizibil când faţa îi era luminată dintr‑o parte, pulsându‑i sub pielea subţire. Când îşi întorcea capul speriată, îmi intercepta gândurile ca un radar. Aveam această senzaţie de fiecare dată când ea şi Eric organizau o reuniune cu colegii, fapt care devenise un eveniment săptămânal. Participam şi eu, din inerţie. Dacă nu m‑aş fi dus, cu siguranţă i‑aş fi trezit bănuieli. În timpul acestor petreceri, Emma îmi citea gândurile şi mă privea cu ochiul ei subcutanat, încă neîmblânzit, în timp ce se umplea de ură.

Ca să mă feresc de ochiul demonic, am cumpărat un talisman de la un magazin de antichităţi. Orăşelul nostru era ticsit de astfel de buticuri pline de mărunţişuri încântătoare; găseai de toate, de la plăcuţe vechi de înmatriculare la sticle goale de parfum, apoi stropitori de tinichea, pisicuţe de porţelan, vase, boluri de spălat pe mâini, cufere cu sertare, corsete care‑ţi taie răsuflarea, pentru femei cu sâni mici şi talii minuscule, umbreluţe de dantelă mototolite ca vai de lume, create pentru un soare care a apus de mult, bijuterii din smalţ decolorat, reviste vechi şi tăvi cu modele, pentru servirea gheţii.

Talismanul mi‑a sărit în ochi exact din locul în care se afla, între o cutie argintată de bijuterii şi un lornion din epoca victoriană. Era o mânuţă care arăta "ciuciu", o veritabilă amuletă, cu puteri reale. Nu se ştia sigur cum ajunsese în magazin sau de ce nu‑l cumpărase nimeni. Patronul nu‑i stabilise încă preţul şi nu-i pricepuse nici semnificaţia, aşa că am avut noroc şi l‑am cumpărat cu puţini bani. L‑am dus la bijutier ca să‑i prindă o za mică, apoi am cumpărat un lanţ de argint de care să‑l atârn.
- Doriţi să gravăm ceva pe talisman?, m‑a întrebat vânzătoarea.

De obicei, oamenii vor să graveze un nume pe chestiile astea. Sau un cuvânt. Ştiţi dumneavoastră, ca o incantaţie.

M‑am uitat pe fereastră la vârtejul fulgilor de nea şi la troiene. Puri şi nesfârşiţi. Eu voi pleca, iar ei vor rămâne. Se vor topi şi se vor face apă, apoi va ninge din nou.
- Bine, gravaţi "vo". V‑o.
- Bună alegere! exclamă vânzătoarea, fără să înţeleagă o iotă din ce spun. O reacţie excepţional de profesionistă.

Am început să port amuleta pe sub haine. Chiar şi noaptea. Emma s‑a panicat şi a tresărit, dar era neputincioasă în faţa talismanului meu.

Iubirea e o treabă foarte bizară: are o mie de chipuri. Poţi iubi orice şi pe oricine. M‑am îndrăgostit cândva de o brăţară dintr‑o vitrină, dar era prea scumpă şi nu mi‑o puteam permite: aveam o familie de întreţinut, aveam copii. Munceam din greu, prăjindu‑mi creierul, ca să pot plăti rata pentru apartament şi meditaţiile pentru facultate ale copiilor; aveam ceva pus deoparte pentru zile negre, dacă s‑o îmbolnăvi careva, pentru când voi îmbătrâni, pentru a plăti internarea maică‑mii, pentru urgenţe neaşteptate. Nu puteam cumpăra brăţara şi nici nu am făcut‑o, dar o iubeam. Mă gândeam la ea înainte să adorm, tânjeam după ea şi vărsam lacrimi amare.

Apoi vraja s‑a destrămat. Şi‑a desprins ghearele din jurul inimii mele şi m‑a eliberat, slavă Cerului. Ce mai contează cine sau ce era? Putea foarte bine să fi fost o persoană, un animal, un lucru, un nor de pe cer, o carte, o strofă din poezia altcuiva, vântul de sud biciuind buruienile stepei, un episod dintr‑un vis al meu, o stradă necercetată care la prima curbă îţi înfăţişează strălucirea aurie a apusului, zâmbetul unui străin, pânza unei corăbii pierzându‑se în valurile albastre, o seară de primăvară, un păr plin de fructe, câteva note auzite dinspre o fereastră oarecare.

Eu, de exemplu, nu am iubit niciodată cascadele, sau pantofii cu toc, sau vreo femeie. Nu m‑am îndrăgostit de dans, de inscripţii, de monede, însă cunosc oameni care au astfel de iubiri şi care s‑au lăsat pur şi simplu orbiţi de aceste sentimente. Iar eu îi înţeleg. Poate că într‑o bună zi mă voi îndrăgosti de ceva sau de cineva de pe această listă. Cine ştie? Lucrurile astea se întâmplă brusc, fără avertisment, şi te învăluie pe loc şi cu totul.

Astfel, Eric constituia ţinta obsesivei şi inexplicabilei mele iubiri. Trebuia să mă descotorosesc cumva de ea. Să uit de ea, cumva.

Stau într‑o covrigărie (în aceea cu aer parizian), privind pe fereastră, în noaptea albastră, peisajul înzăpezit aidoma unui decor de scenă. O luăm pe Ruta 50, ai încredere şi urmează‑mă, apoi virăm la intersecţie, îmi comunică telepatic Eric. Scap revista pe jos, şterpelesc o mână de şerveţele în care să‑mi împachetez biscuitul, îmi curăţ masa, după care mă înfofolesc cu fularul. Mi‑e cald, sângele îmi clocoteşte, iar palmele şi tălpile îmi transpiră fierbinte. Nu ştiu cum sunteţi voi, dar eu simt că aş putea face găuri în gheaţă dacă aş păşi desculţă: da, nu mai e alta ca mine în orăşelul de turtă dulce. Ies în strada dichisită cu ghirlande de luminiţe strălucitoare, care se leagănă în bătaia vântului. Înaintez cu maşina pe Ruta 50, la intersecţie fac stânga şi opresc. Maşinile trec vâjâind pe lângă mine în graba de a ajunge acasă. Sau de a‑şi părăsi casa. Cine ştie?

Eric opreşte şi el, se dă jos din maşina lui şi se urcă într‑a mea.
- Am o idee, spune el. Am putea merge la Lake George.
- Ce‑i acolo?
- Un motel. E un loc foarte frumos. Putem merge weekendul ăsta. Ea o să plece până la mama ei în Boston.
- Şi ce se întâmplă în Boston?
- Păi... maică‑sa aniversează ceva. Nu poate lipsi.
- Tu de ce nu mergi?
- Trebuie să predau urgent o lucrare şi am şi o criză biliară.
- Eu nu te‑aş crede.
- Nici ea nu o să mă creadă. E doar o scuză.

Mă uit în ochii lui cenuşii, trişti şi sinceri.
- În cultura noastră, spune el, cel mai important e ca scuza pe care o foloseşti să fie plauzibilă.
- Serios?
- Da.
- Aşadar, orice scuză e bună? Chiar şi una strigătoare la cer?
- Da. Atâta timp cât există prezumţia de dezminţire plauzibilă.
- Să ştii că şi noi minţim la greu. Mă îndoiesc că deţineţi monopolul în acest domeniu.
- Noi îi respectăm pe ceilalţi: încercăm să spunem minciuni plauzibile.
- Bine. Ce bine că plec curând şi nu mă mai întorc niciodată.
- Nu poţi să pleci!
- Ba sigur că pot.
- Şi dacă o omor?
- De ce să o omori? Femeia n‑a greşit cu nimic.
- Ba nu, cred c‑o s‑o omor. Mi‑ar fi mie mai uşor.
- Dar nu şi mie.

Stăm amândoi îmbufnaţi. Apoi Eric întreabă:
- Ştiai că hrişca, măcrişul şi rubarba sunt înrudite?
- Nu ştiam. Ce veşti uimitoare!
- Există două soiuri de hrişcă: unul amar şi unul dulce.
- Există şi un soi polonez, o varietate specială care se numeşte "răhăţiş".
- O să pleci şi n‑o să mă mai iubeşti.
- Da, o să plec, n‑am să te mai iubesc şi‑am să te uit.

Eric e rănit de cuvintele mele.
- Femeile n‑ar trebui să spună aşa ceva! Ar trebui să zică: "N‑am să te uit niciodată! Am să te iubesc de‑a pururi!"
- Astea sunt minciunile plauzibile ale femeilor din respect pentru ceilalţi. Bineînţeles că vor uita totul. Orice se poate uita. Asta e salvarea noastră.
- Aş vrea să‑ţi frâng inima, spune Eric răzbunător.
- Numai lucrurile solide se pot frânge. Eu sunt făcută din apă. O să fug departe şi‑o să mă strecor prin alte crăpături.
- Da! exclamă el, cuprins de o furie bruscă. Femeile sunt făcute din apă! De asta plâng întruna!

Petrecem o perioadă lungă în tăcere, în timp ce viscolul cu zăpadă fină ne vântură maşina.
- Curge ca orezul, spune Eric, curge ca ţa‑ul.

Parcă mi‑a citit gândurile. E greu să nu‑l mai iubesc pe Eric. Trebuie să mă adun. E musai să‑mi transform inima într‑un sloi de gheaţă.

Dar asta nu cumva ar înseamna că se poate frânge?

*

Suntem în a doua jumătate a lui decembrie, mai e doar o săptămână până la Crăciun. Strada principală a oraşului nostru, omniprezenta Main Street, pare că a luat foc din pricina vitrinelor decorate cu lumini aurii, verzi şi stacojii şi a ghirlandelor de luminiţe atârnate de la un stâlp de iluminat la altul. Sunt atât de multe luminiţe, încât zăpada vânturată pe la colţurile străzilor pare multicoloră: vo multicoloră şi strălucitoare care sună ca ţa. Colindul "Jingle bells" se furişează pe sub fiecare uşă până la dezgust, perforându‑ţi creierul până se transformă într‑o sită. Când ajungi la al nu ştiu câtelea magazin, îţi vine să iei o bâtă de baseball şi - bam! bam! bam! - să sfărâmi vitrinele de să le ia dracu'. Dar bineînţeles că trebuie să te abţii.

Îmi cumpăr câteva cadouri: o faţă de masă brodată, lumânări parfumate şi feţe de pernă dungate. Nu am nevoie de nimic din toate astea, dar nu e un motiv să nu le cumpăr. Cu mult timp în urmă, şi magii au adus cadouri bizare: aur, tămâie şi smirnă. Nu se ştie clar ce anume au vrut să transmită prin aceste daruri, la ce se refereau sau cine le‑a primit până la urmă, deşi mai târziu s‑au ticluit tot felul de explicaţii superbe: aurul simboliza Împărăţia Cerului pe Pământ, smirna făcea referire la caracterul muritor, iar tămâia arsă, la rugăciune şi credinţă. Legenda spune că aurul a fost furat de doi hoţi, care după treizeci şi trei de ani au fost răstigniţi, unul în stânga Mântuitorului, iar celălalt de‑a dreapta Sa. Iisus le‑a promis că dacă Îi vor arăta credinţă, Îl vor însoţi în rai chiar în ziua aceea. Că tot se cunoşteau din fragedă pruncie. Iată cum cei doi au reuşit să tragă foloase atât de pe urma naşterii, cât şi a morţii lui Hristos.

Am mai găsit şi un portofel frumos şi mătăsos, cu inserţii de argint, dar îmi provoca o senzaţie ciudată. Cine l‑o fi făcut? Dacă artizanul e chiar Emma? Vânzătoarea n‑are idee, iar patronal magazinului nu e de faţă. O voce interioară, poate chiar a amuletei, îmi spune să nu‑l cumpăr. Să nu cumpăr nimic şi să pun la loc şi faţa de masă, şi lumânările, exact de unde le‑am luat. Nimic din ce se află aici nu‑ţi aparţine. Totul e al Emmei. Absolut tot.
- Mulţumesc, m‑am răzgândit. Nu, nu mai vreau nici feţele de pernă.

Eric organizează o petrecere de Crăciun, ultima reuniune a anului. Îmi trimite o invitaţie telepatică, fiindcă ne‑am acordat tehnica de comunicare până în cele mai mici detalii: Vino diseară, o să fac un nge bun. Nu‑i aşa că vrei nişte nge? Oh, pentru numele lui Dumnezeu, Eric, eu vreau un singur lucru: ca cineva să mi te şteargă definitiv de pe retină, din inimă şi din memorie. Vreau să uit totul, vreau să fiu liberă, "fără vise, fără aduceri aminte, fără sunete", înconjurată doar de cerul întunecat şi de viscol şi de nimic altceva, precum în cea de‑a doua zi a facerii lumii. Astfel m‑aş lepăda de tine şi aş începe o viaţă nouă. E musai să încep o viaţă nouă, fiindcă n‑o să mă mai întorc vreodată aici.

Beculeţele sclipesc; cântecele de Crăciun se strecoară din toate casele şi‑ţi inundă creierul. În câteva zile se va naşte pruncul Iisus. Carevasăzică, El nu se află printre noi acum? E absent, la fel ca înainte de Paşte? Adică ne‑a părăsit în cea mai grea, deprimantă, mercantilă şi deznădăjduită săptămână a anului? Adică nu mai ai pe umărul cui să plângi în sufletul tău, nu mai pe nimeni să te sfătuiască? Mesajul e că trebuie să te descurci de unul singur? Nu foarte departe de oraş am găsit o mănăstire rusească. Călugării sunt nişte gnomi ursuzi, destul de banali. Dar poate merită totuşi o vizită pentru a primi nişte sfaturi? Dacă printre ei se află unul cu suflet straniu, clarvăzător? L‑aş putea întreba: este păcat să ucizi dragostea din tine?

Din păcate, viscolul a blocat toate drumurile lăturalnice şi nu se poate ajunge la mănăstire pe vremea asta. În oraş nu se găseşte nicio biserică ortodoxă rusească. Nu pot să mă duc la evanghelici, sau cum s‑or mai numi; alea nu‑s biserici, sunt cămine culturale care încurajează naivitatea şi la intrarea cărora eşti întâmpinat de un tip rumen, în sacou - "Bună, soră! Iisus Hristos are un plan grozav pentru a te mântui!". Cumva, planul ăsta presupune să‑ţi iubeşti aproapele şi să te apuci degrabă să împachetezi cadouri pentru donaţii, alături de tineri toxicomani netrataţi, proveniţi din familii destrămate. Sau să te alături cântărilor în cor cu acompaniament de tamburine. Sau să asculţi prelegerea unei surori‑întru‑Hristos: o tanti oarecare, îmbrăcată într‑un cardigan plin de noduri, care, aflându‑se în faza maniacală a unui episod de bipolaritate, exclamă că datorită relaţiei cu Mântuitorul fursecurile ei cu ciocolată ies mereu fără greş. Mereu.

Ei bine, eu nu vreau să‑mi iubesc aproapele. De fapt, chiar mi‑aş dori să încetez să‑l mai iubesc.

Catolicii au o organizare mult mai bună. Biserica lor e mai misterioasă, deşi nu e locul indicat în momentul de faţă: prea multe ornamente, prea multă veselie, prea multe spirite exaltate, iar mie mi‑e cu neputinţă să îndur. Nu vreau să iau parte la veselie. Vreau să stau într‑o cameră întunecată, înţesată de oameni urâcioşi şi plini de amărăciune, ca să‑mi pot preface inima în gheaţă. Fiindcă viaţa nu‑i decât fum şi umbre.

Merg cu maşina să‑i vizitez pe hexadactili: locuitorii unui orăşel din apropiere au aproape toţi câte şase degete. Aceştia sunt înrudiţi, făcând parte dintr‑o mare familie. Cu mult timp în urmă, s‑a întâmplat ca unul dintre strămoşii lor să aibă un deget în plus, iar deformaţia avea să se transmită genetic. Acum dai de ei peste tot: la benzinărie, la bancă, la magazin, la farmacie, la bar, la cafenea. Toţi sunt plini de amărăciune şi ciudă.

Acolo mă simt bine, mă simt la locul meu. O chelneriţă ursuză îmi aduce cafeaua. Ştie că mă uit la mâna ei şi cred că mi‑a scuipat deja în ceaşcă, preventiv: cappuccino cu spumă este perfect pentru aşa ceva. În regulă, cucoană, te înţeleg. Un barman hexadactil duşmănos lustruieşte paharele, iar un tânăr bosumflat stă pe un scaun la bar şi îi vorbeşte. E atât de ciudat să urmăreşti cu care două degete îşi ţine ţigara. Există oare un nume pentru al şaselea deget? Şi oare bunicuţele hexadactile de aici împletesc mănuşi cu şase degeţele pentru nepoţii lor?

Toţi îmi aruncă priviri ostile, conştienţi că am venit să casc gura la ei. Ne adulmecă imediat pe noi, nemernicii băgăcioşi, străinii cu aspect normal, care de plictiseală sau din dorinţa de a face haz de necazul altuia, pentru a ne înveseli cu un circ ieftin, venim să‑i vedem pe cei pentru care "mai mult" nu înseamnă "mai bine".

Poţi să scuipi cu mare plăcere şi în sifon. Sau poate în cutia de Dr Pepper dietetic, sucul cu aromă de cireşe, dar cu mai puţine calorii. Eu - eu sunt făcută din apă. Scuipaţi‑mă, oameni urâcioşi şi nefericiţi, căci plănuiesc o crimă.

Mai e o zi până la Crăciun, mai avem de îndurat doar douăzeci şi patru de ore fără Mântuitorul nostru. Eric are dreptate: e momentul unei acţiuni hotărâtoare. E momentul să ne descotorosim de ea. E o vrăjitoare, care a cusut toate hainele din oraş, a ţesut toate păturile din oraş, astfel ca eu să nu mă pot ascunde sub ele cu Eric, a împletit toate fularele şi şalurile ca să mă strângă de gât cu ele, a înnodat şireturile tuturor ghetelor ca să mă împiedic şi să nu pot fugi, a copt toţi covrigii şi biscuiţii ca să‑mi stea mie firimiturile în gât. Otrăveşte mâncarea, pune gâtlej de pasăre în sosul albicios, fierbe cartilaje şi piele ca să mă blesteme să mă prefac în curcan cu creastă în loc de nas. Culege merişoare de pe lângă mlaştini, dintr‑acelea care miros ca subsuorii de cioară. Pictează decoruri. Când va termina, va fi deja prea târziu. Dacă nu acum, atunci când?

Ajung la locuinţa lui Eric şi a Emmei. Uşa de plasă a fost îndepărtată până la primăvară, iar cea de lemn e larg deschisă, astfel că se văd flăcările dansând în şemineu. Musafirii - colegi de la mine din campus, de care m‑am săturat până peste cap, sinceră să fiu - stau în jurul bufetului, rotindu‑şi paharele pline de vin ieftin. Eric a gătit nge şi admiră plin de mândrie muntele de hrişcă rozalie, de parcă ar avea cine ştie ce sens secret.
Dar nu există niciunul.
Mâncarea e de rahat.
Iar a cumpărat mizerie din aia poloneză.

Pe fundal se aude înregistrarea unei minunate bucăţi de Mozart. Cel de‑al treilea ochi al Emmei s‑a deschis, în sfârşit: e albastru şi congestionat, fără gene şi acoperit de o pleoapă translucidă, ca de pasăre. Dar la ce i‑ar mai putea folosi acum? E inutil.

Eric, Eric, pregăteşte‑te. Nu bea niciun strop de vin, va trebui să conduci. Vom merge la Lake George şi o vom îneca acolo.
Telepatia e un mijloc de comunicare splendid şi foarte convenabil, indispensabil când e lume în jur.
De ce neapărat la Lake George?
Nu ştiu alte lacuri pe aici. A fost ideea ta.

Musafirii pleacă repede, ca să se pregătească pentru festivităţile de a doua zi şi ca să împacheteze cadourile în hârtie cu sclipici. În ce ne priveşte, ne urcăm toţi în maşină: Eric şi Emma în faţă, eu în spate. Emma îşi foloseşte cei doi ochi ca să privească înainte, prin viscol, iar cel de‑al treilea ca să‑mi citească în inimă, acea bucăţică de gheaţă neagră şi haină. Mulţumită amuletei mele de argint, nu poate ghici ce o aşteaptă.

E beznă la lac, dar Eric a adus o lanternă. Mergem pe o cărare făcută de pescari; se pare că nu suntem singurii amatori de pescuit la copcă. Totuşi, astăzi stau toţi în căldurica îmbietoare de acasă, lângă pomii lor împodobiţi.

Copca e acoperită de o pojghiţă de gheaţă.
- Ce facem aici? vrea să ştie Emma.
- Uite, asta!

O aruncăm pe Emma în copcă. Apa neagră îmi stropeşte picioarele. Emma se zbate, căznindu‑se să se prindă de marginile tăioase de gheaţă. Eric o împinge şi îi mai dă una cu pioletul, ca să fie sigur. Stai, de unde a făcut rost de un piolet? Nu contează. Bâldâbâc. Gata. O vor găsi abia la primăvară.
- Mi‑au degerat mâinile, se plânge Eric.
- Şi mie picioarele. Hai să tragem o duşcă.
- Ai adus tu băutură?
- Şi piroşti cu carne. Încă sunt calde, fiindcă le‑am învelit în staniol.

Şi chiar acolo, pe gheaţă, bem votcă Popov direct din butelcă. O poşircă dezgustătoare, sinceră să fiu. Mâncăm piroştile. În sfârşit ne sărutăm ca doi oameni liberi, uşuraţi la gândul că nimeni nu ne vede şi nu ne poate opri. Libertatea e un lucru de mare preţ, cum bine ştie orice american. Arunc butelca şi resturile de mâncare în apă. Scot amuleta de argint şi o arunc şi pe ea. Mi‑a fost de mare ajutor, însă nu‑mi mai trebuie.

Ne îndreptăm încet către mal.

Gheaţa se sparge sub picioarele lui Eric, iar el se afundă până la subsuori într‑o copcă acoperită de zăpadă.
- Ah! Dă‑mi mâna!

Mă îndepărtez de marginea copcii.
- Nu, Eric. Adio.
- Cum adică, adio? Ce dra... Ce vrei să spui? De ce adio?

Da, adio. Nu încerca să mă prinzi, nu mă striga, pur şi simplu, uită‑mă. Oricum nu‑ţi vei aduce aminte, fiindcă nu exişti, eşti o invenţie: nu exişti şi nici nu ai existat vreodată. Nu te cunosc, nu am vorbit niciodată cu tine, habar n‑am cum te cheamă, străinule înalt, care stai la o masă în celălalt colţ al cafenelei studenţeşti ponosite, învăluit în întuneric şi fum, cu ochelarii tăi fără rame, ţinând o ţigară între degetele tale slăbănoage, aidoma unor degete de pianist imaginar.

Sting ultima ţigară. E uşor să te laşi furată de gânduri şi să fumezi un pachet întreg fără să‑ţi dai seama. Mă înfofolesc cu fularul meu călduros şi plec fără să privesc înapoi, ies din umbre şi fum şi păşesc în viscolul orbitor de decembrie.

John Rain. Pactul asasinilor

 

Barry Eisler
John Rain. Pactul asasinilor
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu



***
Intro

Afacerea asasinatelor are propria-i atracţie gravitaţională şi dacă te apropii prea mult, sau dacă rămâi prea mult în preajma ei, nu te vei elibera niciodată.

John s-a retras din activitate şi de aceea curiozitatea îi este stârnită când i se propune o misiune misterioasă: să aranjeze trei decese "naturale" pentru un milion de dolari. Însă una dintre ţinte este o femeie, iar John are reguli stricte care-l opresc să asasineze femeile.
Fără ca el s-o ştie, femeia aceea este o poliţistă aflată pe urmele unei reţele ce se ocupă cu pornografia infantilă, care-l cunoaşte pe Dox.
Iar când John se întâlneşte cu ea şi cu Dox, şi apoi apar Kanezaki, Delilah, Horton şi alţii, începe o misiune de neuitat din Japonia în Seattle, şi de la Washington la Paris.

"Ca de obicei la romanele scrise de Eisler, intriga este plină de întorsături, proza este viguroasă, iar acţiunea se desfăşoară rapid. Rezultatul este altă carte pe care n-o poţi lăsa din mână de la unul dintre cei mai buni scriitori de thrillere din lume." (Asociated Press)

Fragment
 
 Prolog

Arrington fuma pe întuneric. Fumatul însemna mult, nu numai pentru plăcerea sa intrinsecă, ci şi pentru că bărbatul ştia foarte bine ce efect avea asupra sa. Acceptarea riscurilor inerente implicate, preţul plăcerii, ridica nivelul fumatului, de la un simplu răsfăţ, la ceva mai asemănător unei pasiuni. La urma urmelor, trebuie să iubeşti cu adevărat ceva - trebuie să i te fi dedicat - ca să fii de acord să i te sacrifici.

Totuşi el n-o făcea mereu. Nu urmărise niciodată ca fumatul să devină un reflex sau o rutină, ci mai degrabă să aibă un impact. Să marcheze un moment anume. Să însemne ceva special, ba chiar ceva extrem.

Iar în seara asta erau întrunite toate cerinţele respective. Din unele puncte de vedere, ceea ce tocmai aflase sfida raţiunea. Cum s-ar fi putut ca un lucru atât de groaznic să conţină în acelaşi timp ceva atât de incredibil de bun?

Arrington mai simţise o dinamică similară doar o singură dată până atunci: pe 11 septembrie 2001, când la CIA sosise ştirea atacării Pentagonului, iar primul lui gând fusese "Kelly e acolo". Kelly, care cu numai o lună în urmă îl anunţase că voia să divorţeze şi că spera din toată inima s-o poată face amiabil, cu drepturi corespunzătoare de vizitare, pentru ca el să poată continua să fie un tată pentru cele două fetiţe ale lor, fără alt sprijin financiar decât cel pe care l-ar fi impus oricum legea.

Şi apoi ea dispăruse. Murise. În locul unui om divorţat, trist şi împovărat de pensia alimentară, Arrington devenise brusc văduvul unei martire din Departamentul Apărării, sanctificată prin moartea ei, şi beneficiase de o poliţă de asigurare de viaţă de ordinul sutelor de mii de dolari, la care se adăuga milionul de dolari de la Fondul de Compensare a Victimelor din 11 septembrie. Era bogat, în loc să fie sărac. Era omagiat, în loc să fie dispreţuit. Acesta era micul secret murdar al lui 11 septembrie, gândi el. Nu teoriile conspiraţiilor - acuzaţii despre cunoaşterea anterioară a evenimentelor, despre demolare controlată şi acţiuni din interior. Adevăratul secret era că, în pierderea generală, existaseră şi câştigători. La urma urmelor, statistica afirma că jumătate dintre căsătorii se terminau prin divorţ. Iar divorţul era chimioterapia căsătoriei, ceva atât de scump şi de toxic, încât doar cuplurile disperate recurgeau la el ca tratament.

Şi dacă jumătate dintre căsătorii erau atât de canceroase încât să justifice un tratament echivalent chimioterapiei, ce spunea asta despre restul? Câţi nedivorţaţi învăţaseră pur şi simplu să trăiască cu boala, deoarece tratamentul părea chiar mai rău decât ea?

Iar toate combinaţiile acelea nefericite, răul şi mai răul, luaseră sfârşit în dimineaţa aceea. Văduvele şi văduvii fuseseră sanctificaţi de naţiune şi acoperiţi cu cash. Arrington simţise imediat similitudinea cu ziua de azi, totuşi ramificaţiile complete erau atât de vaste, încât avea nevoie de acest moment în livingul casei sale, cu luminile stinse, cu firicelele de fum de tutun ridicându-se şerpuit pe lângă degetele lui şi cu nicotina ascuţindu-i focusarea, pentru a încerca să înţeleagă pe deplin.

Iniţial, el crezuse că va fi pur şi simplu un alt scandal pentru Serviciul Secret. Nu-i păsa de aşa ceva, dincolo de valoarea politică pe care credea că ar putea s-o extragă. Apoi avusese o intuiţie. Cu bătaie lungă, aşa o considerase. Dar se dovedise că avusese dreptate. Ba chiar în mod spectaculos. Pe de o parte, totul îi confirma temerile cele mai profunde. Temerile despre care psihiatrii CIA se pronunţaseră ca fiind "exagerate" - ca şi cum ei ar fi avut vreo bază pentru a opina despre geopolitică. Temerile pentru care ştia că râdeau de el pe la spate colegii lui mulţumiţi de sine. Cele pe care ei le folosiseră pentru a-i deraia cariera.

Dar pe de altă parte... nu fusese oare descoperit exact de persoana cuvenită? Cine altul ar fi ştiut cum să-l utilizeze pentru a proteja ţara? Cine altul ar fi avut voinţa şi intuiţia care le lipsiseră tuturor celor care râseseră de Arrington, îl marginalizaseră şi, în cele din urmă, îl aruncaseră peste bord?

Pentru a proceda corect erau necesare unele decizii... dificile. Dar când era în joc sănătatea unei păduri, nu-ţi puteai permite să te concentrezi asupra câte unui copac. Ba chiar, pentru a proteja pădurea, uneori trebuiau construite bariere antiincendiu şi unii arbori trebuiau îndepărtaţi.

Primul pas avea să fie cel mai puţin plăcut. Trebuiau eliminate riscuri de securitate. Trebuia protejată integritatea informaţiilor. Prea mulţi oameni ştiau şi problema avea să se înrăutăţească dacă el ar aştepta mai mult. De fapt, în numai câteva zile, dacă nu chiar mai devreme, s-ar fi putut deja să fie prea târziu.

În mod clar, nimic din toate astea nu putea fi întreprins din interiorul guvernului. Pentru că problema era exact guvernul, care fusese deja infiltrat, aşa cum Arrington suspectase mereu. Surprinzător era doar faptul că boala era chiar mai avansată şi mai răspândită decât îşi imaginase. Totuşi el ştia cu exactitate cum să se asigure că problemele vor fi atacate aşa cum trebuia. De către o forţă externă. Un fel de... supliment de vitamine pentru sistemul imunitar al corpului politic.

Stinse ţigara, strivind-o în scrumieră, şi închise ochii, simţind că inima îi bătea la fel de puternic ca la prima lui săritură cu paraşuta. Ceea ce, desigur, era logic. Pentru că mizele erau foarte mari, pentru că marjele de eroare erau foarte reduse. Însă el avea s-o facă. Avea s-o ducă până la capăt. Şi ei aveau să vadă. Ei toţi aveau să vadă. Luă telefonul şi făcu apelul care avea să pună totul în mişcare.

Partea I

Capitolul 1. Rain

Le-am spus "nu". Dar aş fi putut la fel de bine să le spun "da". Afacerea asasinatelor are propria sa atracţie gravitaţională şi, dacă te apropii prea mult sau dacă rămâi prea mult în preajma ei, nu te vei elibera niciodată.

Sau poate că-i doar mai confortabil să dăm vina pe circumstanţe, ori pe soartă, ori pe un alt factor exterior, pentru rezultate care, de fapt, au fost declanşate de noi înşine. La urma urmelor, aş fi putut închide site-ul securizat. Aş fi putut reteza conexiunea aceea. Aş fi putut rătăci prin lume aidoma lui Bashō, fără legături, fără pripoane, distant şi intangibil ca unul dintre norii solitari ce l-au inspirat pe poetul din secolul al XVII-lea în peregrinările lui neîncetate. Dar n-am făcut-o.

Ei l-au folosit pe Larison pentru contactul iniţial. Larison, unul dintre bărbaţii cei mai periculoşi şi mai imprevizibili pe care i-am cunoscut vreodată. Şi care, după ce colaboraserăm în detaşamentul înfiinţat pentru a pune capăt unei suite de atacuri sub steag fals concepute pentru a instiga o lovitură de stat în Statele Unite, era unul dintre cei foarte puţini în care aveam încredere.

Eu locuiam în Kamakura, renunţând în cele din urmă la Tokio. După ce primisem o avere neaşteptată de diamante brute în urma jobului cu Larison şi detaşamentul, cumpărasem o proprietate - un teren pe un deal, cu vedere spre golful Sagami, obţinut printr-o succesiune complicată de intermediari şi o mulţime de bani spălaţi. Prin alţi intermediari şi cu cheltuieli încă şi mai mari, angajasem un specialist în asemenea chestiuni, un bărbat pe nume Takishita, care-mi găsise o minka, o casă a unei ferme tradiţionale japoneze, abandonată în provincia Gifu, în zona zăpezilor cunoscută uneori ca "Alpii japonezi". Takishita cumpărase în numele meu casa veche de trei sute de ani, pe care o demontase şi o adusese pe terenul meu din Kamakura, unde o reasamblase, dotând-o cu curent electric, instalaţii sanitare, ferestre mari şi alte elemente de confort modern, dar păstrându-i frumuseţea originală, ba chiar sporindu‑i‑o în toate aspectele semnificative. Crease până şi o modestă, dar frumoasă karesansui - o grădină de pietre tradiţională - în faţa ferestrei livingului, care avea să capete nuanţe diferite la fiecare schimbare de anotimp: culorile toamnei, zăpada iernii, ploile primăverii, soarele verii.

Munca a durat mai bine de trei ani, dar nu mă grăbeam. Mi-am spus că pentru o casă merita să aştept şi merita să iasă bine. Dar când proiectul s-a încheiat în cele din urmă, am redevenit frământat şi am înţeles că minka avusese mai degrabă scopul de a mă ţine ocupat, decât de a-mi oferi un loc unde să trăiesc. Stăteam pe o pernă lângă irori, vatra deschisă din mijlocul livingului, şi citeam memoriile de călătorie ale lui Bashō, Oku no Hosomichi - Drumul îngust spre interior - în japoneză şi în engleză, corectând ocazional câte un rând din traducere care mi se părea lipsit de eleganţă şi simţindu-mă ca un falsificator abil. Întotdeauna faptul că eram pe jumătate japonez şi pe jumătate american însemnase că nu eram nici una, nici alta, şi niciun fel de iscusinţă - în judo, în vorbirea celor două limbi sau în cunoaşterea culturii - nu avea să schimbe adevărul respectiv.

După ce distragerile proiectului au rămas în urmă, am înţeles că edificarea unui lucru valoros era o modalitate de sublimare, de suprimare a suferinţei legate de faptul că distrusesem relaţia cu Delilah - un act bizar de autosabotare, ţinând seama de toate forţele ce încercaseră până atunci să ne despartă şi dăduseră greş. În fiecare zi, doream să iau legătura cu ea. În fiecare zi, ştiam că ar fi trebuit s-o fac. Şi în fiecare zi... n-o făceam. Minka mea era minunată, dar începeam s-o simt mai degrabă ca pe o fortăreaţă decât ca pe un cămin.

O fortăreaţă de solitudine.

De aceea, tentativa de contactare a lui Larison a venit ca o uşurare. Ar fi trebuit s-o privesc mai degrabă ca pe un avertisment.

Utilizând un telefon criptat prin satelit, am apelat numărul pe care el îl postase pe site-ul meu securizat. Bineînţeles, faptul în sine că păstrasem telefonul acela, care nu putea fi urmărit, contrazicea noţiunea mea de "retragere". Dar oamenii remarcă rareori ceea ce preferă să nu vadă.

Mi-a răspuns după primul ţârâit şi i-am recunoscut imediat şoapta răguşită.
- Tocmai m-ai ajutat să câştig un pariu cu mine însumi. Am bănuit că era doar o glumă, totuşi nu mi-a plăcut. În domeniul meu de activitate, predictibilitatea înseamnă că te găseşti la un pas de moarte.

Dar, desigur, eu nu eram în activitate. Eu mă retrăsesem.
- Ce vrei să spui?
- Am pus pariu că n-ai închis site-ul. Şi că-l mai verifici ocazional.
- Ar fi trebuit să-mi doresc să pierzi pariul?
- Mă-ndoiesc. Ai păstrat site-ul, pentru că-i mai bine să ştii dacă cineva te caută, decât să-l sileşti să dea de tine în alt fel. Am pus pariu că eşti inteligent.

Mi-a plăcut explicaţia lui mai mult decât ceea ce începusem să suspectez eu - că poate doream să fiu găsit.
- Cum o mai duci? am întrebat, surprins şi în acelaşi timp uşor stânjenit de încântarea pe care o simţeam vorbind cu el. Dormi bine noaptea?

Cândva, în Viena, Larison îmi spusese că era chinuit de coşmaruri. Însă nu voia să vorbească niciodată despre ceea ce făcuse în Forţele pentru Operaţiuni Speciale pentru a-i cauza asemenea vise.
- Uneori, mi-a răspuns el. N-o să fie niciodată foarte bine. Dar... uneori e mai bine. Şi tu?
- M-am retras.

A râs şi am simţit o undă de iritare.
- Ce-i atât de amuzant?
- Hei, nu pe mine trebuie să mă convingi! Se pare că Hort are pe cineva căruia îi trebuie serviciile tale.

"Serviciile" pentru care devenisem cunoscut erau joburi ce necesitau aparenţa unor cauze naturale. Poţi angaja pe oricine când un glonţ, un cuţit sau o bombă pot rezolva treaba, dar când nu trebuie sub nicio formă să pară acţiunea unui asasin, atunci eram practic stăpânul pieţei.
- Horton? am repetat. Eram aproape convins că l-ai lichidat până acum.

Într-un trecut îndepărtat, colonelul Scott "Hort" Horton fusese o legendă în Operaţiunile Speciale. El mă contactase pentru a conduce detaşamentul în care îl întâlnisem pe Larison. Însă nesfârşitele lui manipulări şi înşelăciuni îi aduseseră mulţi duşmani, printre care Larison ocupa o poziţie centrală.
- Încă s-ar mai putea s-o fac. Îmi place totuşi să mi-l imaginez fumând un trabuc după cină pe veranda căbănuţei lui de lângă Lynchburg, întrebându-se de fiecare dată dacă aceasta va fi noaptea în care mă voi furişa din păduri şi-i voi veni de hac.
- Şi de aceea a apelat el la tine, ca modalitate de a-şi ţine duşmanii aproape?
- Este o posibilitate, sigur că da.
- Şi care sunt celelalte? A ieşit la pensie, nu?

Larison a râs.
- Da, exact ca tine.

Nu am comentat. Indiferent dacă avea sau nu dreptate în privinţa mea, înţelesul era destul de clar. Poate că Horton lipsise de pe scenă, dar acum căuta un mod prin care să revină.
- Bine, am spus. Dacă Horton este intermediarul, cine-i clientul?
- Şi eu am pus aceeaşi întrebare, dar Hort n-a vrut să-mi spună. A zis că-i doar pentru urechile tale. Dar dacă vrei să-mpărtăşeşti ce afli, sunt un ascultător bun.

Nu am zis nimic. Simularea reticenţei era un obicei vechi şi poate că ar fi trebuit să mă alarmeze uşurinţa cu care am revenit la el, însă principalul lucru pe care l-am observat a fost că mi se părea la fel de confortabil ca o a doua piele.

Sau chiar ca o primă piele.
- Nu i-am spus că ştiu cum să iau legătura cu tine, a continuat Larison după o clipă, deşi eram destul de sigur în privinţa asta. Oricum, eu nu ştiu unde te afli. Nu puteam spune nimănui, chiar dacă aş fi vrut sau dacă ar fi încercat să mă silească. Eşti în siguranţă. Tot retras, dacă asta doreşti.

Nici de data aceasta n-am spus nimic, iar după altă pauză, el a urmat:
- Dar ştii şi tu cum merg lucrurile. Dacă n-o să-l suni pe Hort, el o să caute alt mod de a ajunge la tine. Şi poate că următorul mod pe care-l va găsi nu va fi la fel de prietenos ca mine.

Capitolul 2. Livia

- Se pare c-ai avut dreptate cu Malaysia, zise Trahan în loc de salut. Cred că l-am găsit.

Livia simţi că inima îi tresaltă după o doză de adrenalină la auzul ştirii. Încuie uşa în urma ei şi merse pe coridor spre mansarda închiriată de FBI. Afară se lăsase ceaţa, însă încăperea avea ferestre înalte pe trei laturi, cu cărămizi între ele, şi era bine iluminată chiar şi când lămpile erau stinse.

Trahan stătea la capătul unei mese din lemn, în centrul încăperii, şi se uita la unul dintre monitoarele aflate în faţa lui.

Livia rămase în capătul opus al mesei lungi, îl privi în tăcere un moment, apoi spuse:
- Kool Kat?
- Da. Camera foto, cum ai spus tu. Am creat un 'bot de căutare să scotocească în Kuala Lumpur şi-n împrejurimi. Am găsit doar treisprezece expatriaţi care postau fotografii pe reţelele sociale cu metadate D5, la fel ca fotografiile pe care Kool Kat le postează pe site.

Livia îi spusese că aparatul Nikon D5 era prea scump pentru majoritatea localnicilor şi că ar fi trebuit să se concentreze asupra expatriaţilor, mai ales a celor cu joburi în educaţie, îngrijirea copiilor şi alte profesiuni ce ofereau acces la copii. Chiar şi un hacker de top trebuia să ştie ce anume să caute şi nimeni nu-i cunoştea pe ciudaţi şi pe prădători mai bine ca Livia.
- Treisprezece? zise ea. Nu poţi reduce mai mult?
- Am făcut-o deja. Trei au călătorit în săptămâna când Kool Kat n-a postat fotografii noi. Doi britanici şi un neozeelandez. Tocmai ţi-am trimis datele lor - pun prinsoare c-o să te prinzi cine-i Kool Kat, doar văzându-le. La fel cum ai ştiut că fotografiile lui erau cu copii malaysieni. Şi apropo, cum ai ştiut?

La întrebarea aceea se putea răspunde în multe feluri. Livia i-ar fi putut spune că în copilăria ei de fetiţă lahu pe nume Labee, în dealurile din provincia thailandeză Chiang Rai, devenise expertă în nuanţe care occidentalilor le scăpau de obicei. Sau că, după ce văzuse nenumărate ore de înregistrări cu copii abuzaţi sexual, devenise conştientă de diferenţele culturale. Copiii din unele culturi ţipau. Alţii erau mai stoici. Ea însăşi, când fusese vândută în Statele Unite, la vârsta de treisprezece ani, trecuse de la o stare la alta, stoică atunci când bărbaţii o exploataseră pe ea, ţipând când o făcuseră cu surioara ei mai mică, Nason.
- A fost o intuiţie, răspunse acum, alungând imaginile din postările video ale lui Kool Kat.

Se pricepea să se disocieze de ceea ce se petrecea, ignorând teroarea şi suferinţa şi concentrându-se asupra graiului în care ţipau copiii şi asupra a ceea ce putea afla din aspectul torţionarilor lor, în ciuda măştilor pe care le purtau, sau din eventualele detalii de pe fundal, care ar fi putut oferi indicii despre locul unde se găseau.

După aceea însă disocierea se dezintegra de fiecare dată. O părăsea, lăsând-o să continue ca om cu tot ceea ce văzuse ca poliţist.
- Ceea ce poliţiştii numesc "intuiţii", zise Trahan, hackerii FBI-ului numesc "recunoaşterea tiparelor".

Părea ca şi cum ar fi încercat să afle ceva.
- Chiar aşa, Terry?

Bărbatul încuviinţă din cap.
- Dar pentru ca tiparele să aibă sens, ai nevoie de date. Cu cât ai mai multe date, cu atât e mai bine.

Livia îl privi, nesigură asupra direcţiei în care se îndrepta prin comentariul acela. Cu părul şaten lung până pe umeri şi barba asortată, Trahan degaja un aer atât de placid, încât părea permanent drogat. Dar era în mod evident un hacker excepţional
- Livia văzuse asta cu ochii ei şi, în plus, dacă n-ar fi fost bun în ceea ce făcea, FBI-ul nu l-ar fi alocat grupului operativ comun Child's Play. Ca atare, poate că reţelele de computere nu erau singurele pe care se pricepea să le examineze.

Când ea nu răspunse, Trahan zise:
- Îmi pare rău că nu te pot ajuta în privinţa asta. Mă refer la fotografii. La videoclipuri. Am încercat, dar... nu mă mai pot uita la ele. Nu ştiu cum poţi tu să te uiţi.

Deci asta voia să zică. Livia i-ar fi putut spune că nici majoritatea poliţiştilor nu se puteau uita. Ea nu-i învinovăţea.

Oamenii reacţionează diferit faţă de oroare, iar în cazul Liviei era obsesia faţă de protecţie. Încercarea permanentă de a o salva pe sărmana Nason printr-un înlocuitor.

Femeia bănuia că şefii poliţiei din Seattle înţelegeau psihologia. Livia trimisese după gratii destui violatori pentru ca tiparul să fie evident. Şefii nu ştiau însă - şi nu ştia nimeni - că ea avea nevoie, de asemenea, de răzbunare. În mintea ei, unicul lucru mai bun decât un violator trimis la închisoare era un violator aflat în cimitir, şi începând din urmă cu cincisprezece ani, când era încă în liceu, omorâse peste o duzină.
- Nu-ţi face griji, rosti ea acum. Nici eu nu pot să fac ce faci tu.
- Vreau să zic că nu ştiu cum poţi să vezi chestiile alea şi să nu-i omori pur şi simplu pe autorii lor.

O privea cu atenţie şi, pentru o clipă, Livia se întrebă dacă nu cumva comentariul acela fusese un test. Dar nu, nu era genul acela de priviri şi, oricum, n-ar fi fost prima dată când ea îi surprinsese privirea zăbovind. Trahan încercase, de asemenea, să flirteze cu ea de câteva ori şi, chiar dacă Livia nu-l încurajase, nici n-o deranjase. O tentativă de flirt era lucrul cel mai neînsemnat căruia trebuia să-i facă faţă o poliţistă asiatică atrăgătoare. În plus, Trahan era inofensiv. Un tânăr cu inimă bună. Sigur că da, cam sensibil pentru materialele ce ajungeau să fie partajate pe o reţea precum Child's Play, dar asta nu însemna altceva decât că era uman.

Şi totuşi... privirea lui era mai intensă ca de obicei.
- Ce s-a-ntâmplat? întrebă ea.
- Obrazul tău, rosti el, mijind ochii. Este... te-a lovit cineva?

Ea ridică un deget spre vânătaie, de care uitase.
- Ai putea spune şi aşa.
- Vorbeşti serios? Este... eşti bine?

Livia râse, mişcată fără să vrea de faptul că hackerul slăbănog simţea un imbold latent, indiferent cât de prostesc, de a o proteja.
- Predau tehnici de autoapărare pentru femei. Aseară am încasat un cot. Nimic important.

Trahan ridică sprâncenele.
- O femeie ţi-a făcut asta?

Dacă altcineva ar fi fost autorul comentariului, Livia s-ar fi putut simţi iritată. Poate chiar ar fi vrut să-i dea individului o lecţie. Sosit din partea lui Trahan însă, nu putea decât să-i stârnească un zâmbet.
- Nu crezi că o femeie poate lovi cu cotul? Deşi, întâmplător, lovitura asta a venit de la un bărbat.
- Ah... Ai zis "tehnici de autoapărare pentru femei", aşa că m-am gândit...
- Un curs de tehnici de autoapărare pentru femei care nu le antrenează împotriva bărbaţilor n‑ar avea cine ştie ce utilitate.
- Da, ai dreptate... Nu mă gândisem la asta până acum.

Livia flutură din mână cu un gest de nepăsare.
- Nu-ţi face griji. Tehnicile de autoapărare pentru femei sunt domeniul meu. Computerele sunt domeniul tău.
- Da, bun... îmi pare rău că nu ţi-am găsit mai multe informaţii, răspunse el, părând uşurat să revină pe un teren familiar. Cum stăm în privinţa timpului? Spuneai că suntem contracronometru.
- Aşa este. FBI-ul a acţionat inteligent, nedifuzând ştirea arestării administratorului, şi s-a descurcat excelent simulându- i activitatea pe site. Dar până la urmă unul dintre membri va observa că ceva nu-i în regulă. Iar atunci va posta o avertizare şi va dispărea, iar peste încă o secundă toţi şobolanii din Child's Play se vor topi în beznă.
- Asta ar fi de tot rahatul. Deocamdată n-avem decât cinci nume din o sută şapte membri.
- Păi, atunci, cu cât găsim mai mulţi înainte să fim deconspiraţi, cu atât mai multe arestări vom face imediat după aceea. Aşa că să nu mai zăbovim!

Trahan se uită la paharul de carton cu cafea pe care-l ţinea ea în mână - Uptown Espresso, aflat la două intersecţii depărtare în districtul South Lake Union din Seattle. FBI-ul îl instalase pe hacker într-o mansardă din cartier fiindcă era rezonabil de aproape de sediul poliţiei, însă Trahan era un tip sedentar şi Livia apreciase că era mai eficient să vină la el aici, decât să încerce să aranjeze o întâlnire la sediu.

Porni spre capătul lui de masă.
- Ia, îi zise şi-i întinse cafeaua. Cappuccino extra-large. Favorita ta.

El luă paharul şi zâmbi.
- Ca să mă menţii funcţional? Livia i-ar fi putut întoarce surâsul, însă nu dorea ca tânărul să-şi facă vreo impresie greşită. De aceea reveni în capătul opus al mesei, se aşeză şi deschise laptopul pe care-l folosea când lucra în mansardă.
- Aşa ceva, îi răspunse. Ia să vedem acum ce aflu de la expatriaţii ăia din KL care-ţi plac ţie.
- Bine. Eu voi urmări o anomalie peste care am dat când 'botul meu căuta metadate despre Kool Kat.
- O anomalie? zise ea, repetându-i deliberat cuvintele, aşa cum făcea când interoga un suspect.

Tehnica funcţiona bine mai ales asociată nevoii tipic masculine de a oferi explicaţii femeilor.
- Mda, încuviinţă Trahan, răspunzând inconştient la tehnica respectivă. De obicei, toţi tipii ăştia folosesc criptarea pentru a-şi masca identităţile, însă recurg în general la software-uri de criptare comercială.
- Criptare comercială?
- Da, care poate fi cumpărată legal. Un asemenea soft nu-ţi poate spune absolut nimic despre utilizator decât că-i atent în privinţa securităţii. Însă cel peste care am dat... ştiu că sună cam ciudat, dar cred că-i al meu.

Asta o luă într-adevăr prin surprindere.
- Ce vrei să zici?
- Păi, majoritatea chestiilor pe care le fac în prezent sunt contracte de hacking pentru FBI, dar în trecut am lucrat pentru fel de fel de agenţii. Odată m-a angajat Serviciul Secret ca să concep o suită de instrumente de comunicaţii criptate. Ăla a fost un proiect chiar cool.
- Şi de pe piaţă nu se poate cumpăra ceva similar?

Trahan strânse din umeri.
- Ştii cum gândeşte guvernul - dacă-i disponibil şi pentru civili, înseamnă că nu poate fi atât de bun ca unul de comandă.

De-aia aruncă mii de dolari pe cafetiere şi pe colaci de WC şi pe tot felul de prostii. E o nebunie, dar - hei! - pentru contractori ca mine e ca şi cum ar veni Crăciunul.

Livia cunoştea într-adevăr mentalitatea. Site-urile ce vindeau echipamente pentru poliţie declarau sus şi tare că produsele lor se adresau doar forţelor de ordine, pentru că ştiau că exclusivitatea percepută de poliţişti îi determina pe aceştia să se repeadă să cumpere. Decise să abandoneze pentru moment discuţia despre Kool Kat.
- Deci te-a angajat Serviciul Secret?
- Da, aveau nevoie de un soft cu care orice agent să poată să comunice cu oricare altul, fără să fie vreodată individualizat. O aplicaţie care să ofere anonimat.
- Adică...?
- Păi, dacă poţi să identifici membrii unei forţe de protecţie şi pază, în scurt timp poţi să obţii şi informaţii despre persoana pe care o protejează - informaţii pe baza cărora se poate acţiona. Aşa că, din punctul ăsta de vedere, protejarea agenţilor este aproape la fel de importantă ca protejarea obiectivului în sine. Cel puţin on-line.
- Şi tu zici că ai impresia că un membru din Child's Play utilizează aplicaţia pe care ai conceput-o tu pentru Serviciul Secret?
- În mod clar seamănă cu ce am făcut eu, dar nu ştiu cum ar fi putut ajunge în posesia ei unul dintre jegurile astea. Livia clătină uluită din cap. Nu era vina lui. Asta nu era lumea lui şi de aceea ideea lui liniştitoare că toţi violatorii de copii erau "jeguri", o specie străină şi separată de restul omenirii, nu fusese niciodată contestată.
- Concluzia logică, rosti ea lent, este că acel membru din Child's Play care-ţi utilizează aplicaţia personalizată are o legătură cu Serviciul Secret.

Urmă o tăcere prelungă. Trahan clătină din cap şi spuse:
- Da, dar...

Ea aşteptă, lăsându-l să treacă prin disonanţa cognitivă.

După o secundă, tânărul spuse:
- Însă tipii ăia... cum să zic? trec printr-o tonă de teste psihologice. Li se verifică trecutul. Sunt puşi la poligraf. Totul!
- Niciun test nu-i perfect. Şi în plus, mă-ndoiesc că vreunul dintre testele alea psihologice e conceput pentru a descoperi interese sexuale faţă de copii.
- Probabil, dar... dacă este cineva din Serviciul Secret?
- Ce vrei să spui?
- Vreau să spun - ce se va-ntâmpla?

Livia simţea că o cuprinde iritarea.
- Ceea ce se întâmplă cu orice persoană care este arestată pentru abuzarea copiilor. Dacă procurorul îşi face treaba, este condamnată la închisoare şi apoi este ţinută departe de copii pentru tot restul vieţii.
- Asta înţeleg, însă Serviciul Secret... Când am proiectat aplicaţia, am ajuns să-i cunosc pe unii dintre ei. Tipii ăia au o aură de mister. Ştii ce vreau să spun - spiritul de echipă. Dacă un agent ar fi săltat direct din Casa Albă sub acuzaţia de pornografie infantilă, ar însemna pentru ei o mare bilă neagră.
- Şi de ce ar fi asta problema noastră?
- N-am spus aşa ceva. Atâta doar că...
- N-o să-nţeleg asta niciodată. Pe cuvântul meu! Nu-i pot înţelege pe cei cărora le pasă mai mult de protejarea unei instituţii decât de protejarea copiilor.

Trahan se înroşi la faţă.
- Aici nu eşti corectă. Ştii bine că mie-mi pasă. Şi nici nu-ncerc să protejez pe nimeni. Vreau să zic - pe nicio instituţie. Ţi-am spus doar atât, dacă se dovedeşte că un agent din Serviciul Secret face parte din reţeaua Child's Play, atunci vei avea greutăţi când vei încerca să obţii un mandat de arestare. Dacă nu vrei s-auzi asta, dacă vrei să pretinzi că nu-i adevărat, perfect, e treaba ta.

Livia inspiră prelung, apoi expiră zgomotos, oferindu-şi un moment ca să se calmeze. Se străduise din răsputeri să-şi ascundă butoanele, totuşi ele erau uneori chiar acolo, la suprafaţă, aşteptând să fie apăsate.
- Îmi pare rău, rosti ea. Atâta doar că am văzut tiparul ăsta de foarte multe ori şi mă scoate din minţi. Însă n-ar fi trebuit să te bag şi pe tine în el. Ai dreptate, n-a fost corect din partea mea.
- Nu-ţi face griji în privinţa asta, clătină din cap tânărul. Îmi dau seama de ce se poate înţelege aşa. Zâmbi. Recunoaşterea tiparelor nu-i o ştiinţă. Trebuie să accepţi şi excepţii.

Ea aprobă din cap.
- Oricum, dacă unul dintre membrii reţelei Child's Play este un agent al Serviciului Secret, s-ar putea să fiu nevoită să port nişte bătălii birocratice. N-ar fi prima dată. Însă deocamdată este mult prea devreme s-o spun. Mai întâi trebuie să confirmi că aplicaţia pentru anonimat este a ta şi apoi trebuie să-l demascăm pe cel care o utilizează în Child's Play.

După vreo douăzeci de minute, în timp ce Livia examina datele, pentru a determina care dintre cei trei expatriaţi din Kuala Lumpur îşi spunea Kool Kat, Trahan rosti:
- Hopa! Asta-i naşpa.

Livia se aplecă într-o parte, ca să-l poată vedea în spatele monitorului său. Părea pământiu la faţă.
- E aplicaţia ta?

El încuviinţă, fără să-şi ia ochii de la ecran.
- Da.

Femeia nu-i înţelegea tulburarea. Probabil că-i idolatrizase cu adevărat pe agenţii pe care-i cunoscuse în timpul cât dezvoltase aplicaţia.
- Bine, zise ea. Deci este ceea ce ai bănuit. Avem un agent al Serviciului Secret suspectat că ar fi membru al reţelei Child's Play.

Trahan o privi şi clătină lent din cap.
- Nu, rosti el. Avem şase.

O nouă cale. Lecţiile coronavirusului

 

Edgar Morin, în colaborare cu Sabah Abouessalam
O nouă cale. Lecţiile coronavirusului
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din franceză de Anca-Maria Pănoiu

***
Intro

Edgar Morin (n. 1921), sociolog şi filozof francez de origine iudeo‑hispanică, este recunoscut la nivel internaţional pentru contribuţia sa în ceea ce priveşte conceptul de "gândire complexă", dezvoltat în ciclul de lucrări Complexus. Studiile sale academice au vizat de‑a lungul timpului o multitudine de domenii, printre care sociologia, studiile media, antropologia vizuală, ştiinţele politice, ecologia şi educaţia. Este director de cercetări emerit al Centre National de la Recherche Scientifique (CNRS), autor a peste 60 de lucrări şi a primit de 38 de ori titlul de Doctor Honoris Causa.

Sabah Abouessalam s-a specializat în sociologie urbană, predă cursuri în acest domeniu şi este directoare ştiinţifică a Catedrei UNESCO "Complexité et Territoire".

*

Un virus apărut din senin într-un foarte îndepărtat oraş din China a declanşat la începutul lui 2020 un cataclism mondial. Edgar Morin, filozof şi sociolog francez născut în perioada gripei spaniole, consideră că trecem printr-o criză care, departe de a fi întâmplătoare, constituie apogeul brutal al degradărilor multiple ale biosferei şi antroposferei, cauzate de o sete necontrolată de profit. Intelectual de stânga şi membru al Rezistenţei franceze în cel de Al Doilea Război Mondial, el condamnă neoliberalismul şi mondializarea pe criterii exclusiv tehno-economice, declarându-se adept al ecopoliticii şi propunând reforme profunde, integratoare, întemeiate pe interdependenţa dintre om, societate şi natură, cu accent pe responsabilitate şi educaţie.

Scrisă în izolare şi publicată în Franţa în iunie 2020, cartea lui Morin este o sinteză necesară a primei etape a pandemiei, care aşază criza actuală în contextul celor mai importante crize de secol XX şi început de secol XXI. Textul său este deopotrivă eseu critic, testament intelectual şi manifest socio-cultural, condimentat autobiografic şi poetic. Structurând într-o serie de idei esenţiale principalele lecţii şi provocări ale prezentului, el propune câteva soluţii organizate în ceea ce s-ar putea numi o utopie concretă, pentru un viitor despre care Edgar Morin este conştient că nu îi mai aparţine.

"Căci, până la urmă, sunt copilul tuturor crizelor pe care le-au traversat cei nouăzeci şi nouă de ani ai mei..." (Edgar Morin)

"Un veritabil program pentru lumea de după." (Libération)

"Edgar Morin este un om al sintezei. În mijlocul avalanşei de cărţi apărute pe tema crizei sanitare, propunerea lui are un dublu merit: calitatea şi profunzimea." (Laurent Joffrin)

"Publicat în urma primei etape a izolării, opusculul sociologului aproape centenar este o analiză acerbă care extrage cincisprezece lecţii din pandemie, pentru a degaja nouă provocări ale epocii post-corona şi a propune, în cele din urmă, o nouă cale." (Mediapart)

"Edgar Morin schiţează un nou model de societate. Fireşte, vom recunoaşte în el o anumită amprentă de utopie, însă mai mult decât atât, vom găsi câteva idei bine-venite şi întru totul fezabile. Căci eseul pe care ni-l propune este, în fond, un manual de speranţă." (Le Télégramme)

Fragment

Provocările epocii post-corona

Momentul istoric deosebit de grav pe care îl traversăm geme de provocări. Criza sanitară aflată în plină desfăşurare este însoţită de o criză politică şi de una economică ale căror profunzime şi durată nu le‑am măsurat încă; o criză alimentară de anvergură mondială pare, de asemenea, să se insinueze; o criză socială dramatică a început a urmare a explodării numărului de şomeri şi de lucrători cu statut precar. În Franţa, unde climatul social şi politic s‑a degradat în mod deosebit odată cu mobilizarea vestelor galbene şi cu mişcarea socială împotriva legii pensiilor, viitorul este mai neliniştitor ca oricând.

Suntem somaţi să răspundem unui ansamblu de provocări, ele însele interdependente.

1. Provocarea existenţială
 
O nouă raportare la timp

Izolarea a însemnat o baricadare, dar şi o eliberare interioară în raport cu timpul cronometrat, cu ritmul metrou-muncă-somn al angajaţilor sau cu orarele supraîncărcate ale liber‑profesioniştilor. Existenţele noastre, guvernate până atunci de un timp în continuă acceleraţie, au putut fi din nou gestionate, menajate, încetinite (evident, cu excepţia cazurilor în care a existat o supraîncărcare cu îndatoriri familiale).

Odată ieşiţi din izolare, ne vom relua oare cursa infernală? Sau ne vom păstra gustul pentru lentoare, pentru plimbări, pentru bicicletă şi slow food? Vom renunţa oare la dorinţa de a merge tot mai departe şi tot mai repede? Vom înceta oare să mai subordonăm esenţialul - propria împlinire şi legătura afectivă cu celălalt - secundarului, ba chiar futilului?

Durabilitatea noilor forme de solidaritate

Se vor păstra oare nenumăratele practici de solidaritate ivite de‑a lungul acestor luni cu totul excepţionale? Se va prelungi, se va intensifica trezirea solidarităţii survenite în timpul izolării - nu numai cu privire la personalul îngrijitor, ci şi la secunzii de coardă?

Pe durata izolării, ne‑am putut ocupa mai bine de apropiaţii noştri şi comunica cu ei, chiar şi cu aceia îndepărtaţi din punct de vedere geografic. Întrajutorarea dintre vecini a dat naştere unor prietenii. Când şi când am avut parte de plăceri estetice - am văzut filme, am citit cărţi, am ascultat muzică. Dar va favoriza asta un avânt al convivialităţii, al vieţii trăite sub semnul iubirii şi al poeziei?

Probabil că totul va fi cloroformizat prin reluarea obiceiurilor, folclorizat în amintire şi uitat în cele din urmă, faţă în faţă cu noile încercări şi crize care vor veni.

2. Provocarea crizei politice
 
Ce va mai rămâne din aspiraţiile reformatoare şi transformatoare?

Pe data de 13 aprilie 2019, preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, a afirmat: "A sosit momentul să părăsim cărările bătătorite, ideologiile, şi să ne reinventăm. Eu voi fi cel dintâi care o va face." Oare ne putem baza pe puterile publice pentru a părăsi cărările bătătorite, ideologiile, şi pentru a ne reinventa? Ce învăţăminte vor trage autorităţile din această experienţă? Nici măcar nu putem fi încredinţaţi că se va produce vreun progres politic, economic sau social, aşa cum s‑a întâmplat la puţină vreme după Al Doilea Război Mondial.

Nu putem şti dacă după izolare se va reinstitui aceeaşi ordine clătinată de dinainte sau dacă, dimpotrivă, conştiinţa că "nu trebuie să mai fie ca înainte" va determina avântul unor idei novatoare şi al unor forţe politice capabile să revoluţioneze atât economia, cât şi politica.

Criza a pus sub semnul întrebării neoliberalismul, substrat doctrinar al politicii duse în lume încă din anii Thatcher-Reagan, care promovează concurenţa economică liberă ca soluţie la toate problemele sociale şi umane, predicând libertatea maximală pentru întreprinderi şi un rol minimal al statului. Neoliberalismul este cel care a inspirat privatizarea serviciilor publice, reducerea serviciilor spitaliceşti şi comercializarea lor, practicile de flux şi delocalizare. Toate acestea în perspectiva, mereu dezminţită, că sporirea bogăţiei celor bogaţi se va "revărsa" peste popor. Criza a constrâns statele să îşi abandoneze politica de austeritate bugetară prin cheltuieli masive pentru sănătate, întreprinderi şi angajaţii privaţi de salariu. Tot criza a consolidat acele servicii publice care înregistrau o tendinţă de privatizare, printre care şi spitalul. În fine, a oferit protecţii vamale acolo unde a deschis toate frontierele. Să fie oare neoliberalismul doar temporar suspendat?

Mega‑criza a evidenţiat un stat incapabil să aprovizioneze atât personalul îngrijitor, cât şi populaţia cu măşti, costume de protecţie şi material sanitar, vreme de mai multe săptămâni. A pus în lumină lentori, ordine şi contraordine, directive ilizibile, precum şi semne vădite de nepregătire - adică eşecuri foarte grave. De unde cele două necesităţi inseparabile pentru orice reînnoire politică: ieşirea din neoliberalism şi reforma statului. Vom vedea cu ce mijloace în Capitolul 3.

3. Provocarea unei mondializări în criză

Am văzut deja că mondializarea a generat o interdependenţă lipsită de solidaritate. De la invazia virală încoace, statele şi‑au întors naţiunile asupra lor însele, închizându‑se faţă de exterior. Formelor de cooperare anterioare le‑au urmat competiţiile, inclusiv în ceea ce priveşte căutarea unui remediu sau a unui vaccin împotriva virusului.

Oare mondializarea chiar s‑a făcut fărâme? Se va mai reconstitui? Total? Parţial? Pe aceleaşi baze unice ale unei dezvoltări materiale de factură tehno‑economică? Nu cumva ar trebui să îmbogăţim şi să umanizăm ideea de dezvoltare, care în înţelesul său actual a distrus atâtea forme de solidaritate şi comunitate? Nu cumva ar trebui să îmbinăm o mondializare parţială cu o demondializare aşijderea?

Mondializarea a antrenat o pierdere a statelor în termeni de autonomie economică. Consecinţele au fost dramatice. Aşa cum vom vedea în capitolul următor, necesitatea de a stabili nişte politici de prevenţie în vederea următoarelor epidemii, precum şi aceea de a asigura o politică de autosuficienţă minimală în ceea ce priveşte produsele legate de sănătate (medicamente, măşti, vaccinuri) şi de alimentaţie ar trebui să antreneze reîntoarceri sau recursuri la autonomiile sanitare şi alimentare, adică forme de demondializare parţială.

4. Provocarea crizei democraţiei

Democraţia era în criză peste tot în lume înainte de epidemia de coronavirus, criză agravată de triumful corupţiei şi demagogiei. În acelaşi timp, am asistat la intensificarea formelor de naţionalism agresiv şi xenofob. Am văzut apărând peste tot state neo‑autoritare.

Oare criza pricinuită de coronavirus va agrava şi criza democraţiei? Sau va contribui la restabilirea ei?

Ameninţare la adresa libertăţilor noastre?

Înainte de toate, limitarea drepturilor noastre fundamentale cu scopul de a lupta împotriva virusului, justificată în registrul imediat, ridică o problemă prin felul în care a fost impusă şi prin riscurile pe care le comportă în viitor. Mai prudent ar fi fost să se supună la vot o lege specifică de precauţie în ceea ce priveşte epidemia, în loc să fie dezgropată starea de urgenţă, votată în 1955 în scop represiv şi care a permis cele mai cumplite spolieri în timpul războiului din Algeria.

Măsuri precum interzicerea adunărilor şi a reuniunilor sau limitarea drastică a libertăţii de circulaţie vor trebui să dispară, fără îndoială, odată cu virusul.

Într‑o societate democratică, măsurile restrictive în ceea ce priveşte libertatea trebuie limitate strict la proporţia situaţiilor. Anumite decizii au fost luate de urgenţă, fără consultări juridice ori dezbateri parlamentare - oare nu am avea motive să ne temem de o reînnoire a lor, de această dată arbitrară?

Măsurile împotriva terorismului invocate în mod excepţional au fost păstrate şi ulterior. Dat fiind că viitorul ne este ameninţat, în condiţiile unei crize universale a democraţiilor, de către forme de neo‑autoritarism, este de temut ca dispozitivele de depistare instalate în timpul pandemiei nu numai să se menţină, ci să se şi amplifice prin recursul sistematic la geolocalizare, la detectarea prin intermediul telefoanelor inteligente, la supravegherea video, la depistări prin intermediul algoritmilor, la inteligenţa artificială. Va trebui să reflectăm la asta de acum înainte.

5. Provocarea digitalului

Este evident că propagarea digitalului, în plină desfăşurare la momentul apariţiei virusului şi amplificată în perioada de izolare (prin telemuncă, videoconferinţe, Skype, e‑mailuri, reţele de socializare), va dăinui. Uneltele digitale sunt în acelaşi timp instrumente ale libertăţii şi instrumente ale aservirii. Internetul permite libera exprimare, mergând de la creativitate până la delirul de pe reţelele de socializare. Netul îi oferă unui individ înzestrat posibilitatea de a descifra coduri care protejează secrete politice şi militare şi de a‑i alerta pe cetăţeni, dar în acelaşi timp conferă o putere enormă de supraveghere a indivizilor, violând taina şi sacralitatea spaţiului lor privat.

Digitalul, internetul, inteligenţa artificială sunt tot atâtea mijloace care tind să devină scopuri în sine sau să intre în serviciul incontrolabilelor puteri care ne controlează. Potrivit spiritelor tehnocratice şi transumaniste, ele ar fi menite să instituie armonia unei mega‑maşinării sociale capabile să rezolve orice problemă.

Trebuie să fim conştienţi de faptul că fiecare tehnică pe care o posedăm riscă să ne deposedeze de întrebări de ordin etic, social şi politic care se înalţă din spiritele noastre.

6. Provocarea ecologică

Activitatea umană degradează tot mai intens biosfera, atmosfera terestră, oceanele, continentele - la nivel global - şi oraşele, fluviile, culturile - la nivel local.

Am văzut că, în perioada suspendării transporturilor şi a activităţilor industriale, aerul a redevenit pur, iar natura părea să renască. Renunţarea la maşină din lunile de izolare ar putea să ducă la o dezintoxicare automobilistă, restrângând folosirea vehiculelor la deplasările în afara oraşului. Oare vom favoriza trenul în detrimentul utilizării metropolitane a avionului? Această criză ar putea accelera transformarea traficului aerian şi reduce circulaţia persoanelor la nivel naţional şi internaţional. Întreprinderile par să fi prins gustul videoconferinţelor, ceea ce generează economii în termeni de timp, energie şi bani.

În timpul crizei ne‑am dovedit capabili să nu consumăm decât indispensabilul. Oare vom fi din nou supuşi pulsiunii consumeriste, ea însăşi stimulată de către formele omniprezente de publicitate?

Anumite măsuri şi deprinderi, mai ales alimentare, dobândite în perioada izolării, ar putea dăinui pentru a contribui la ceea ce desemnăm prin "tranziţie ecologică", fenomen care ar putea constitui o revoluţie nonviolentă a civilizaţiei.

7. Provocarea crizei economice

Nu cumva clătinarea neoliberalismului este doar temporară? Oare urmează să preia din nou comanda? De la izolare încoace, MEDEF (Mouvement des Entreprises de France, cea mai mare federaţie patronală din Franţa, fondată în 1998. - N. trad.) şi Finanţele au exercitat o formidabilă presiune asupra preşedintelui republicii franceze, pentru a‑l determina să îşi abandoneze veleităţile de a deschide calea unei economii ecologizate şi pentru a‑l constrânge să revină la Normă.

Oare economia paralizată de izolare îşi va relua cursul anterior? Nu cumva criza noastră economică mondială va conduce la o recesiune similară celei din 2008 sau la o depresiune precum cea din 1929? Sau poate va lua o cale necunoscută? Vom fi oare prada unei crize gigantice, de anvergură planetară, de al cărei deznodământ barbar avem motive să ne temem?

Oare vom reuşi, dacă nu să reglăm economia mondială, atunci măcar să reducem puterea hipercapitalismului, să reformăm sistemele bancare, să controlăm speculaţia bursieră şi să împiedicăm evaziunile fiscale? Oare vom reuşi să identificăm principiile unei economii întemeiate pe un new deal de relansare ecologică şi de reformă socială în stare să determine regresiunea hipercapitalismului şi să diminueze inegalităţile?

8. Provocarea incertitudinilor

Dincolo de incertitudinile economice, viitorul în sine este nesigur. Totuşi, trebuie să încercăm să întrezărim tendinţele şi riscurile care vor urma.

Oare vom asista la o reinstituire a mondializării sau la o căutare a replierilor autarhice? Ne îndreptăm spre avântul naţionalismelor, spre succesul formelor de suveranitate şi spre închiderea frontierelor?

Oare alte şi alte state vor ceda în faţa autoritarismului odată cu instaurarea societăţilor supravegherii, a tehnicilor informatice de recunoaştere, a controlului şi a depistării indivizilor?

Oare naţiunile‑gigant se vor opune mai mult decât au făcut‑o ieri? Se vor modifica oare raporturile lor de forţe? Va domina China lumea sau se va disloca, aşa cum i s‑a mai întâmplat şi în trecut?

Oare conflictele armate - mai mult sau mai puţin atenuate de criza coronavirusului - se vor exacerba? Sau, dimpotrivă, va exista un elan internaţional de cooperare - un elan salutar?

9. Pericolul unei mari regresiuni

Nu ştim dacă procesul regresiv anterior crizei provocate de virus va fi accentuat de către perioada post‑epidemie sau dacă, dimpotrivă, va putea fi oprit ori va înregistra un recul.

Avem motive întemeiate să ne temem că regresiunea generalizată, deja în desfăşurare în primii douăzeci de ani ai acestui secol, va continua şi de acum înainte.

Regresiuni intelectuale şi morale

De două decenii încoace, asistăm - în Franţa şi în lume deopotrivă - la proliferarea maniheismului, a viziunilor unilaterale, a diferitelor manifestări de ură şi dispreţ.

În sferele înalte, politica s‑a golit de orice conţinut pentru a se transforma în motorul economiei; iar economia, la rândul ei, s‑a supus neoliberalismului şi calculului care cuantifică şi dezumanizează realităţile pe care le tratează, ignorând improbabilul şi imprevizibilul.

Regresiuni în democraţie

Conjugate, aceste procese regresive au dat naştere pretutindeni, inclusiv în Europa, unor state neo‑autoritare. Iar dacă regresiunea continuă, ne putem teme, inclusiv în Europa, de formarea şi generalizarea unui totalitarism de tip nou. Totalitarismul de secol XX se întemeia pe controlul total al unui partid unic, care îşi întindea ramificaţiile în toate sectoarele societăţii şi în toate aspectele vieţii. China comunistă a menţinut sistemul partidului unic, dar controlul său de tip poliţist şi delator s‑a îmbogăţit cu un control informatic din ce în ce mai performant datorită inteligenţei artificiale. Interceptări telefonice, spionaj digital, recunoaştere facială, depistare a tranzacţiilor bancare - dacă regresiunea continuă, mi se pare inevitabil ca statele neo‑autoritare să nu devină neo‑totalitare.

Regresiuni beliciste

Aceste regresiuni, teribil de neliniştitoare, ne pot târî spre o conflagraţie mondială, devenită posibilă de aici înainte.

Deşi temporar aplanate de epidemie, există un risc semnificativ de reluare a războaielor aparent civile, dar în care interveneau statele vecine şi marile puteri, opunându‑se prin facţiuni care se luptau între ele, mai ales în Irak, Yemen şi Libia. Asta fără să dăm uitării conflictul aflat la cheremul unui accident exploziv între Iran, pe de o parte, şi asocierea Statele Unite-Israel-Arabia Saudită, pe de altă parte.

Procesul de anexare a Palestinei de către Israel a provocat un curent violent de antisemitism în rândul anumitor populaţii arabe; acest antisemitism nu va putea decât să crească odată cu definitivarea anexării; în acelaşi timp, el va alimenta toate ostilităţile îndreptate către Occident. Antisemitismul şi antiislamismul, care deja se întreţin reciproc, se vor amplifica. Nu ştim ce anume va produce jihadismul ucigaş care, după asasinatele colective întreprinse în Franţa şi în Occident, a devastat Orientul Mijlociu, apoi a provocat starea de război în Ciad, Mali, Somalia şi Nigeria şi care nu a cunoscut armistiţiul în timpul crizei cauzate de coronavirus.

Reînnoirea religioasă în lume, survenită odată cu prăbuşirea comunismului - religie care promitea tuturor o izbăvire pământească -, a suscitat, în lipsa unei speranţe într‑un viitor terestru, revenirea religiilor mântuirii celeste şi a Dumnezeului atotputernic; fenomenul antrenează adeseori intoleranţă şi fanatism (Intoleranţa a devastat Orientul Mijlociu arab, unde minorităţile evreieşti au dispărut, unde minorităţile creştine sunt pe cale de dispariţie, unde şiiţii şi sunniţii se luptă între ei, şi a reapărut în sânul marii Indii multietnice, unde noua putere naţionalistă hindusă îşi reduce populaţia musulmană la un statut inferior. - N.a.).

Numărul în creştere al statelor care posedă arma nucleară şi infrastructura necesară producerii ei va face ca utilizarea acesteia să fie din ce în ce mai puţin improbabilă. Arsenalele bacteriologice, chimice şi informatice au cunoscut o sofisticare considerabilă. La fel ca după 1933, a început o cursă a înarmărilor.

Să mai adăugăm la asta faptul că flagelurile naturale, inundaţiile, scufundările şi secetele provocate de schimbările climatice, precum şi nenumăratele degradări ale biosferei, nu pot antrena altceva decât migraţii ale populaţiilor, respingere a migranţilor, persecuţii şi război.

Spectrul Morţii planează asupra umanităţii

Riscăm să intrăm într‑o eră ciclonică şi să trăim pe pielea noastră ceea ce s‑a întâmplat la Sarajevo în 1914 sau la Danzig (Oraşul Liber Danzig, oraş‑stat semi‑independent baltic, a cărui existenţă a început pe 10 ianuarie 1920, în conformitate cu Tratatul de la Versailles din 1919, care îl desprindea din teritoriul Germaniei. În 1939 a fost anexat de Germania nazistă, iar după înfrângerea Germaniei din 1945 a devenit parte integrantă din Polonia, cu numele Gdańsk. - N. trad.) în 1939: bomba şi revendicarea unui iluminat au provocat şi într‑un caz, şi în celălalt, prin reacţii în lanţ cu totul neprevăzute, izbucnirea a două războaie‑hecatombe de anvergură mondială.

Nu ştim dacă o continuare a proceselor regresive va provoca o barbarie planetară, dacă va favoriza constituirea unor state neo‑totalitare sau dacă va declanşa rezistenţe şi sub ce forme anume.

Toate acestea fac ca afirmaţia lui Steven Pinker (Vezi ediţia din 2015 a Munk Debates, între Matt Ridley şi Steven Pinker, pe de o parte, şi Malcolm Gladwell şi Alain de Botton, pe de alta. Dezbaterea se regăseşte şi în volumul Urmează cele mai bune zile ale omenirii?, traducere de Bianca Stănescu, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2019. - N. trad.), potrivit căreia am intrat în era cea mai pacifistă şi mai fericită a istoriei umane, să fie derizorie.

Să fie oare virusul oracolul nostru din Delphi? Aşa cum a scris Heraclit: "Stăpânul, al cărui oracol se află la Delphi, nici nu vorbeşte, nici nu tăinuieşte nimic, ci se exprimă numai prin semne." (Heraclit, cf. Aram Frenkian, Héraclite d'Ephèse, 1933, p. 21. - N. a. / Pentru limba română, vezi Plutarh, De Pythiae oraculis 21, p. 404 D, în Ion Banu, Filosofia greacă până la Platon, vol I., partea a II‑a, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, col. "Clasicii filosofiei universale", art. 93, p. 367. - N. trad.).

Speranţa stă în căutarea trezirii spiritelor, pe care o va fi stimulat experienţa acestei mega‑crize mondiale.

A devenit vital să ne schimbăm Calea.