Pereţi albi

 

Tatiana Tolstaia
Pereţi albi
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din rusă de Raluca Davicenco
 

***
Intro

Născută în 1951 la Sankt Petersburg (pe atunci, Leningrad), Tatiana Tolstaia provine dintr-o familie de scriitori din care au făcut parte şi Lev şi Aleksei Nikolaevici Tolstoi. După obţinerea diplomei în limbi clasice la Universitatea de Stat din Sankt Petersburg, Tatiana lucrează câţiva ani într-o editură din Moscova, iar pe la mijlocul anilor '80 începe să publice povestiri în revistele literare ale vremii. Spre sfârşitul anilor '80 pleacă în Statele Unite, unde predă, vreme de un deceniu, la câteva universităţi importante, după care revine în Rusia. Cunoscută pentru eseurile caustice asupra vieţii ruseşti contemporane, Tatiana Tolstaia devine corealizator al unui popular talk-show pe teme culturale şi politice. Scrierile ei au apărut în publicaţii consacrate, precum The New Yorker şi The New York Review of Books. Dintre titlurile semnate de ea, la Curtea Veche Publishing a mai fost tradus romanul Zâtul (2006, 2020) şi volumul de povestiri Lumi eterice (2019).

*

Pereţi albi este cea mai cuprinzătoare colecţie de proză scurtă a Tatianei Tolstaia, reunind povestiri din Pe prispa aurită şedeam... şi Somnambul prin ceaţă. În acest volum, autoarea îi poartă pe cititori prin universul banal şi totuşi fascinant al celor năpăstuiţi de soartă. Cele douăzeci şi şapte de povestiri ne strecoară în lumile nebănuite ale orfanilor, ale iubirilor pierdute, ale filozofilor absurdului, ale poeţilor care noaptea scriu şi ziua mătură străzile şi ale celor săraci cu duhul.

Tolstaia îşi analizează personajele cu ironie şi candoare deopotrivă, în structuri narative miniaturale care amintesc pe alocuri de basmele de demult. În povestirile ei, razele fantasticului irump uneori prin ţesătura plictisitoare a realităţii şi aruncă o lumină asupra vieţilor celor uitaţi, ignoraţi, nesocotiţi, ale căror chipuri vor stărui în amintirea cititorilor multă vreme după ce lectura a fost sfârşită.

"Proza Tatianei Tolstaia este unică. Scriitoarea îmbină cu talent exagerările comice şi satira vicleană cu izbucnirile lirice şi fantezia bogată, iar efectul este de-a dreptul fermecător." (National Post)

"Vocea Tolstaiei este absolut excepţională, cu o notă de stranietate care estompează graniţa dintre poezie şi proză, cu magie şi descrieri cu parfum de altădată..." (The New York Times)

"Tolstaia îşi demonstrează geniul în aceste douăzeci şi şapte de povestiri, care cuprind satiră politică, născociri suprarealiste, frânturi de realitate urbană şi drame domestice, cu precădere din perioada socialistă... Copii, bătrâni, oameni obişnuiţi care se zbat zi de zi - Tolstaia citeşte în inimile tuturor. Remarcabil!" (Kirkus Reviews)

"Tolstaia pune în mişcare mecanismele unui limbaj magnific construit din straturi colocviale şi idiomatice şi, în aceeaşi manieră, juxtapune banalul şi supranaturalul. Harul acestei scriitoare constă în ticluirea unei harababuri de metafore pestriţe, cărora le lipsesc structura, traiectoria sau arcul narativ, însă care ne trântesc în mijlocul universului ei, zămislit din pânza unui verbiaj orbitor." (The Boston Phoenix)

Fragment

Cea mai iubită

Noaptea, Leningradul este învăluit în suflul primăverii. Vântul râului, vântul grădinii şi vântul de piatră se încolăcesc într‑o spirală viguroasă şi gonesc prin şanţurile goale ale străzilor, sparg geamurile mansardelor cu câte‑o pală puternică, ridică mânecile umede ale rufelor întinse pe sârme între căpriorii caselor. Vânturile se izbesc de pământ şi se înalţă din nou, îşi iau zborul şi stârnesc mirosurile de granit şi frunze înmugurite, pe care le poartă apoi spre marea îndepărtată unde, pe o corabie călăuzită de‑un luceafăr, un călător neadormit care navighează de la un capăt la celălalt al nopţii îşi va ridica fruntea, va trage în piept ofranda vântului şi va gândi: "Pământ."

Însă la începutul verii, oraşul începe să chinuie sufletul. Serile palide te găsesc la fereastră, deasupra străzilor care se golesc din clipă‑n clipă, şi vezi cum felinarele se aprind unul câte unul, încet, domol - în urmă cu o secundă erau toate stinse, parcă moarte, iar acum, deodată, ca nişte stele bolnave, tehnologice, punctele de mangan trandafiriu se aprind şi se umflă, cresc şi se aţâţă tot mai mult, până când se revarsă şi strălucesc în deplinătatea albeţii lor moarte şi lunare. În tot acest timp, în afara oraşului, iarba a început deja să se ridice tăcută din pământ şi, fără să le pese de noi, copacii foşnesc şi grădinile îşi schimbă florile. Undeva, departe, se întind drumuri albe şi prăfoase, pe marginea cărora cresc violete micuţe, iar vara freamătă leneşă printre vârfurile mestecenilor matusalemici.

Altundeva, tot în depărtări, izba îmbătrâneşte şi se prăbuşeşte într‑o rână. Greutatea zăpezii din februarie i‑a zdrobit acoperişul, iar crivăţul i‑a dărâmat hornul dublu. Ramele ferestrelor au crăpat şi ele, iar cioburile ca nişte diamante cad pe jos, pe covorul de flori moarte, neîngrijite de doi ani, pe talmeş‑balmeşul de tulpini frânte - cad cu un clinchet de clopoţel, dar n‑are cine să le audă. N‑are cine să plivească urzicile şi talpa‑gâştei, să măture acele de pin de pe prispa şubredă, n‑are cine să deschidă obloanele cu vopseaua coşcovită, care scârţâie din toate balamalele.

Cândva, Jenecika se ocupa de toate astea. Parcă şi acum o văd şchiopătând de‑a lungul potecii spre grădină, cu primul mănunchi de mărar în mână, ridicat spre ceruri ca o torţă. Poate că se mai plimbă pe aici şi acum, numai că nu o vedem. Poate că cimitirul chiar nu e locul potrivit pentru ea - pentru oricine altcineva, da, dar nu pentru ea. La urma urmei, voia să trăiască veşnic, până s‑or usca mările. Nu i‑a trecut niciodată prin minte că ar putea vreodată înceta din viaţă şi, la drept vorbind, noi eram la fel de încredinţaţi de nemurirea ei - la fel de încredinţaţi ca de a noastră, fireşte.

Demult, tare demult, în tărâmurile îndepărtate ale visurilor, atunci când copilăria domnea peste pământ, vânturile dormeau liniştite în codrii albaştri şi Jenecika trăia... Iar acum, din ierbarul vremurilor trecute, care se îmbogăţeşte în fiecare an cu specii verzi sau pestriţe, insipide sau viu colorate, memoria învie cu drag aceeaşi frunză presată: prima dimineaţă petrecută la izbă.

În prima dimineaţă petrecută la izbă, prispa umedă, acoperită cu geamuri, înoată încă în umbrele verzi, subacvatice. Uşa de la intrare e deschisă larg, iar prin ea pătrunde un vânt rece dinspre grădină. Găleţile sunt scoase afară şi răsună a gol, gata pentru o fugă la lacul neted şi orbitor, unde lumea se oglindeşte cu susul în jos la primele ore ale dimineţii. Găleata veche gâlgâie, iar un ecou îndepărtat îi răspunde. O umpli cu polonice de tăcere netedă, rece, nemişcată, şi stai o vreme aşezat pe trunchiul unui copac căzut.

Curând vor începe să se audă claxoanele maşinilor care gonesc prin faţa porţilor izbei şi din care se vor revărsa turiştii, gemând şi oftând. Un camion închiriat va întoarce pe poteca îngustă, împădurită şi înfundată, zgâriat de crengile de arţar, scuturând florile de soc, care se rup cu un oftat de fum albastru, şi‑apoi tac. Tăcerea care se aşterne este străpunsă numai de bubuitul panourilor de lemn laterale ale camionului, coborâte ca să dezvăluie cu neruşinare mormanele de bagaje, încoronate cu un scaun vienez întors cu susul în jos.

Apoi, o maşină intră gonind pe porţi, iar dindărătul portierei larg deschise se iţeşte o mână puternică şi ridată, sprijinită într‑un baston, apoi un picior într‑un pantof ortopedic înalt, cu nasturi de sus până jos, apoi o pălăriuţă de paie cu o panglică neagră, şi apoi, în sfârşit, se arată şi Jenecika cea zâmbitoare, care imediat strigă veselă:
- Uite ce‑a înflorit liliacul! Valizele mele!

Însă şoferul plictisit aşteaptă deja cu genţile de pânză în mâini. Jenecika intră grăbită în casă, se minunează de parfumul grădinii, deschide nerăbdătoare obloanele şi, cu mâini puternice de marinar, trage ramurile de liliac înăuntru. Bucheţelele reci şi mov foşnesc trufaşe. Apoi Jenecika se repede la bufet şi descoperă că, peste iarnă, şoarecii i‑au spart ceaşca favorită, apoi deschide uşile umflate ale dulapului care oftează în silă, în ale cărui profunzimi umede şi râncede comoara Jenecikăi şi‑a petrecut nopţile de ianuarie, însoţită doar de un fursec uitat şi cenuşiu.

Jenecika se plimbă apoi prin toate camerele, care încă nu s‑au dezmorţit de la soare. Începe să despacheteze şi să ne împartă cadourile învelite în hârtie foşnitoare, scoate din valize pastă de fructe şi prăjituri, apoi îndeasă vaze cu buchete de flori sălbatice prin toate cotloanele, îşi agaţă fotografii cu chipurile noastre zâmbitoare deasupra patului. Apoi şterge biroul de praf şi umple rafturile cu manuale, dicţionare şi caiete de dictare. Nu ne va permite nici măcar o zi de trândăvie. Ne va aşeza în fiecare zi pentru o oră de lecţii special gândite pentru vârsta fiecăruia.
- Noi ne numim Legiune, n‑ai cum să ne dăscăleşti pe toţi! spunem noi ţopăind prin jurul Jenecikăi.
- Ba cum să nu pot, răspunde ea calmă, căutând călimara cu cerneală.
- Fie‑ţi milă de noi, ne milogim. Cum spune şi Puşkin, suntem scârboşi, leneşi, ne‑curioşi...
- Toţi veţi fi oameni educaţi când o să creşteţi.
- N‑o să creştem! Suntem sclavii burţilor noastre! Suntem cetăţenii Regatului Întunecat! Ia cărţile şi dă‑le foc!
- Staţi liniştiţi, ne descurcăm noi, spune Jenecika şi ne înşfacă pe fiecare în parte şi ne sărută zgomotos, cu o dragoste convulsivă pe care noi o acceptăm cu indulgenţă - fie, las' să ne iubească.

Deja îşi târăşte prima victimă spre biroul plin de manuale, spunându‑i veşnica vorbă:
- Să ştii că tot eu am învăţat‑o şi pe maică‑ta. Eu şi bunică‑ta eram prietene în copilărie...

Iar pe pieptul ei înfăşurat în faldurile rochiei, aparatul auditiv începe să ţârâie ca o privighetoare - un aparat auditiv care, nu se ştie de ce, nu funcţionează niciodată prea bine. În fine, iată‑ne din nou puşi la lecţii, cu exerciţii şi dictări. Aşezată în fotoliul scârţâitor de răchită, cu piciorul bolnav sprijinit de baston, Jenecika încearcă să ne transforme în oameni educaţi cu vocea ei cumpătată. Iar noi, în îndărătnicia noastră de copii, încercăm s‑o momim. Ne strecurăm în camera în care primul prizonier se ofileşte cu caietul de dictare în faţă, ne ghemuim în spatele fotoliului ei - spatele ei aplecat, rochia ei de bumbac, mirosul ei de săpun, scârţâitul ratanului - şi profităm de surzenie ca să‑i suflăm răspunsuri greşite sau indecente prizonierului cuprins de hohote înfundate, sau îi dăm bileţele prin care îi sugerăm să ne răsculăm împotriva stăpânei plantaţiei, până când, într‑un târziu, Jenecika îşi dă seama ce se întâmplă şi alungă spionii cât ai zice peşte.

Şi, dincolo de ferestre, dincolo de geamul colorat, se întinde liniştea florilor, a umbrelor de sub pini şi a lacului nemişcat, albastru ca cerul amiezii. Strălucirea apei se ghiceşte printre frunzele învăluite în razele soarelui, care se răsucesc ca nişte talazuri micuţe şi scânteietoare... Dar noi suntem închişi în casă - stăm în jurul mesei acoperite cu sugative verzi şi piuneze ruginite peste iarnă. Petele de cerneală încep să semene cu un curcubeu liliachiu foarte oficial. Iar tot ce spune Jenecika este plictisitor, corect, bătrânesc. Ce bine‑ar fi să iasă în grădină sau să plece să bea cafea!
- Jenecika, cât mai durează?
- Subliniază subiectul cu o linie, iar predicatul, cu două...
- Jenecika, trece vara!

Fotoliul oftează prelung, ochii albaştri se întorc către noi cu reproş, iar vocea liniştită grăieşte:
- Semănaţi la tinereţe, ca să aveţi ce culege la bătrâneţe. Leneşul praznic visează. Hărnicia aduce pâine...

Ooof, nu are şi ea chef de altceva?!

Seara păleşte domol, praful de pe drum se răceşte, câinii latră în depărtări. Noi stăm lungiţi în paturi, cu capul pe perne răcoroase, ascultând gemetele şi zumzetul zilei pe sfârşite, şoaptele uşilor, râsetele înfundate. Din pod - mai luminoase ca umbrele, mai tăcute decât praful - se pogoară visele, înălţându‑se în valuri străvezii şi confundând ce‑a fost cu ce n‑a fost nicicând.

Ciocănind, scârţâind şi foşnind, orbecăind prin lumina crepusculară a casei, Jenecika îşi croieşte drum spre paturile noastre, se aşază lângă noi şi începe să depene o poveste nesfârşită despre vremuri de demult, despre copii pe care i‑a şcolit şi i‑a iubit, despre vânturile care îi împrăştiaseră în toate zările: unii au dispărut, alţii au crescut şi au uitat de ea, unii au trecut în nefiinţă. Visele roiesc deasupra noastră ca o umbră caldă. Din norul de parfum de săpun şi mentă, numai vocea ei se aude, la început înţelegătoare şi blândă, apoi drăgăstoasă şi mătăsoasă, apoi extaziată, apoi alene ca o binecuvântată zi de iunie.

Năluci străvezii plutesc în apele somnolente, din care se iveşte un băiat - un băiat din alte timpuri, cu ochii negri şi părul bălai, care în urmă cu mulţi, mulţi ani, stătea şi el lungit într‑un pat ameţitor de îndepărtat, la fel de alb ca al nostru, şi asculta murmurele, bolboroselile, exclamaţiile şi şoaptele Jenecikăi -, o barcă plutind pe valurile moleşelii. Pleoapele lui deveneau tot mai grele şi se închideau, degetele lui se relaxau, buzele lui necuvântătoare se despărţeau... Căci băiatul cu ochi negri era mut. Pentru asta i se ceruse Jenecikăi să vină: ca să‑i plângă de milă, să‑l iubească, să aibă grijă de el - să‑i îngâne cântece de leagăn şi basme despre codrii întunecaţi, despre pisică şi lup, despre cei şapte iezi orfani -, iar în vreme ce băiatul adormea, muţenia lui se contopea cu muţenia nopţii, iar visul lui înălţa pânzele şi pornea spre mare pe sub bolta scundă a viselor.

Jenecika era în casa noastră din vremuri imemoriale, iar prin bezna copilăriei, încă îi mai zăresc privirea azurie aplecată peste mine în ziua în care ursitoarele cele bune se adunau, după datină, cu daruri şi urări de bine în jurul nou‑născutului. Nu mai ştiu ce mi‑a ursit Jenecika: printre darurile bogate ale vieţii, darul ei mic şi modest s‑ar fi putut lesne rătăci, sau poate că ea nu adusese niciun dar, numai pe ea însăşi, numai strălucirea statornică a iubirii ei şi liniştea izvorâtă din sufletul pur şi curat.

Odată, i‑a dăruit uneia dintre noi, uneia dintre fetele ei, o cutiuţă frumoasă: somptuoasă, căptuşită cu satin, plină de plicuri albastre pentru scrisori de amor. Stânjenită peste poate, a deschis smucit capacul cutiei, încordând balamalele de mătase. Pe interiorul acestui capac, departe de ochi iscoditori, scrisese cu caligrafia ei limpede de profesoară: "Dacă vrei sfatul meu, iată‑l - nu‑ţi dori să fii cea mai frumoasă, ci cea mai iubită." Fireşte că i‑am ascultat sfatul, dar nu ne‑am ales cu nimic, cum nu s‑a ales nici Jenecika.

Gura ei nu era făcută pentru sărutări. Nu. Era o gură pedagogică, stearpă, formală, care câştigase odată cu vârsta o garnitură unică de riduri care trădau, fără doar şi poate, bunătate, sinceritate şi simplitate - buzele ei ştiau numai să împartă acele adevăruri plictisitoare, de netăgăduit şi pline de cele mai bune intenţii: "La nord e frig, la sud e cald. Dimineţile de mai sunt mai frumoase decât ceaţa de noiembrie. Soarele, lăcrămioarele şi buclele aurii sunt lucruri minunate. Tornadele, broscoii şi cheliile sunt lucruri urâte. Iar trandafirii... trandafirii sunt cea mai frumoasă creaţie de pe faţa pământului."

Jenecika respecta întotdeauna o rutină, fireşte. Făcea gimnastică în fiecare dimineaţă. Indiferent de anotimp, ţinea noaptea fereastra întredeschisă şi se încăpăţâna să se trezească devreme - nu fiindcă îi plăcea cenuşiul umed de la crăpatul zorilor, ci fiindcă simţea că, la orele acelea, putea să‑şi găsească de treabă. Luxul trândăvelii îi era pur şi simplu străin, nu cunoştea o boabă de cochetărie, joaca îi părea de pe altă lume, intriga, de neînţeles. De asta fugise Hymen (notă: în mitologia greacă, zeu al ceremoniilor nupţiale şi fiu al zeului Apollo şi al muzei Calliope) toată viaţa de ea, nu fiindcă se temuse de aparatul ei auditiv sau de pantoful ortopedic. Nu, astea apăruseră mai târziu - după război, după ce o bombă explodase aproape de ea, când Jenecika împlinise deja cincizeci de ani. Nu acesta a fost motivul. La urma urmei, chiar şi betegii şi surzii se pot căsători şi întemeia familii. Sufletul contează! Iar sufletul Jenecikăi era... ei bine, cum nu se poate mai simplu.

Dacă de obicei sufletele oamenilor sunt construite în chip de labirinturi întunecate - astfel încât fiecare sentiment care intră printr‑un capăt iese pe celălalt ciufulit şi vai de el, orbit de strălucirea soarelui şi cu o dorinţă nebună de a face cale întoarsă printre tenebre - apoi sufletul Jenecikăi era mai degrabă o ţeavă netedă, fără străduţe lăturalnice, fără fundături, cotloane secrete sau, Doamne fereşte, oglinzi înşelătoare. Iar chipul ei se asemăna sufletului: ochi albaştri şi simpli, un nas rusesc necomplicat. Chipul ei ar fi fost frumos, dacă nu ar fi existat cale atât de lungă între nas şi buza de sus. Părul scurt, pufos, coafat în stilul "fum" - când era tânără, îl purta în cozi împletite, desigur.

Jenecika purta rochii simple de muselină şi lenjerie curată şi mohorâtă, lipsită de zorzoane. Iarna îmbrăca un palton ponosit de bumbac vătuit, pe care‑l numea "blană", şi îşi acoperea capul cu o pălărie înaltă de boier. Fie vară, fie iarnă, purta mereu un şirag de mărgele de chihlimbar, nu de frumuseţe, ci pentru sănătate, fiindcă era convinsă că mărgelele emanau un soi de electricitate protectoare.

Toată viaţa ei a predat rusă, fiindcă, dacă stai să te gândeşti, cum s‑ar fi putut altfel?

Cel mai mult îi plăcea să ofere cadouri. În miezul copilăriei mele stau iernile petrecute în apartamentul nostru din Leningrad - cineva suna la sonerie şi dindărătul uşii se iveau chipul zâmbitor şi ochii mijiţi ai Jenecikăi, apoi pantoful ortopedic care se târşâia uşor pe parchet, apoi întregul ei trup sprijinit în baston. Jenecika intra îmbrăcată în "blana" ei, cu pălăria înaltă de boier pe cap, cu părul tapat, cu obrajii de vârsta a doua îmbujoraţi de la frig şi cu braţele pline de cutii cu prăjituri şi alte legăturici misterioase.

Fugeam cu toţii s‑o întâmpinăm în vestibul. Zâmbitoare şi tăcută, Jenecika ne împărţea cadourile, apoi, cu bastonul în mâna dreaptă şi pălăria înaltă de boier în mâna stângă, începea să‑şi desfacă nasturii paltonului greoi. Eliberat de sub povara materialului, aparatul auditiv de pe pieptul ei, plin de strigăte, râsete şi de plescăiturile pupăturilor noastre, o anunţa cu întârziere: "Ce‑ai mai întinerit, Jenecika! Ce bine arăţi!" După ce îşi pieptăna coafura "fum" şi îşi aranja mărgelele de chihlimbar la oglindă, Jenecika începea să ne împartă darurile - pentru adulţi, cărţi serioase şi trebuincioase care vor fi frunzărite şi apoi aşezate pe raft, spre a nu mai fi deschise vreodată, iar pentru noi, flaconaşe de parfum, jurnale sau fleacuri nemaipomenite, rămase dinainte de revoluţie: statuete, broşe brodate, cupe antice cu mânerele rupte - în fine, tot felul de mărunţişuri care taie răsuflarea oricărei fetiţe.

Este incredibil cum lucruşoarele astea fragile şi uşor de pierdut au rezistat cu timpul. Maşina de tocat a timpului macină lucrurile mari, trainice, care ocupă mult spaţiu - dulapuri, piane, oameni -, însă pierde din vedere nimicurile perisabile care au fost aduse pe lume ca să zgârie ochii snobilor şi să fie batjocorite, de pildă căţeluşi de porţelan, ceşti miniaturale, vaze minuscule, inele, desene, fotografii la minut, cutii, note, fleacuri de tot felul. Apartamentul micuţ de la periferie al Jenecikăi era înţesat cu tot soiul de astfel de mărunţişuri, în vreme ce surorile ei - cele trei de aici şi cea de‑a patra, care trăise o bună bucată de vreme în Helsinki, peste mări, dincolo de apele cenuşii şi triste - dispăruseră fără urmă. Numai pe noi ne mai avea Jenecika.

După ce împărţea toate darurile şi primea sărutările, Jenecika lua cartoanele de prăjituri şi se ducea în salon ca să bea cafea. Fireşte că prăjiturile erau dintre cele mai bune, aduse din nord. O dureau amarnic picioarele, Jenecika stătuse ore în şir la coadă în beciul acela magic în care se strângeau toţi acoliţii raiului zaharos pe pământ, unde doamnele impacientate îşi croiau drum cu coatele, ţinând strâns între degetele tremurătoare câte un foietaj pudrat şi - împinse din toate părţile către coloana acoperită cu oglinzi către propria reflexie agitată - fremătau ca nişte roibi de basm, iar nările lor ridicau spirale duble de zahăr pudră care se aşezau, într‑un târziu, pe gulerele de vulpe argintie.

Jenecika deschidea apoi cutia în care ascunsese monarhicele foietaje Napoleon şi Alexandru - alături de acestea, asemenea Falsului Dmitri I, se infiltrase şi dispreţuitul colac de turtă dulce, veşnica prezenţă la fiecare bufet. Nimeni nu mânca turta dulce, însă Jenecikăi şi turta asta i se părea ceva nemaipomenit - întruparea rumenă a unui vis sfărâmicios din nopţile de neuitat, petrecute în ghearele foamei, din vremea blocadei.

Până se sfârşesc prăjiturile, Jenecika îmi captează toată atenţia, însă apoi - of! - mă plictiseşte. Ne povesteşte cu lux de amănunte despre sănătatea ei, despre cartea pe care o citeşte acum, despre florile care cresc extraordinar de bogate vara la casa unui prieten care locuieşte pe lângă staţia Peri (de la staţie o iei drept înainte, faci la stânga, încă o dată la stânga, şi intri în a doua casă), dar care iarna nu se văd, fiindcă pământul e acoperit cu zăpadă care cade din cer, aşadar nu poate creşte nimic în lunile acelea. Dar imediat ce vine primăvara, când zilele se lungesc şi nopţile se scurtează, şi soarele începe să încălzească totul, iar frunzele înmuguresc, ei... atunci fireşte că îmbobocesc şi florile.

Mă strecor tiptil din cameră şi mă duc în bucătărie: acolo‑i viaţa adevărată! Menajera Marfa bea ceai cu liftiera. Marfa este o ţărancă înaltă, cheală şi şireată, care a ajuns la uşa noastră după război. Ea ştie absolut totul, ştie mai multe decât oricine.
- Şi el îi zice: "Cucoană, fii şi dumneata atentă la valiza mea!", da? Îi promite că se întoarce repede, cât ai zice peşte. Aşa că ea se învoieşte şi se pune lângă valiză. Omul se ridică şi dus a fost. Ei bine, trece o oră, trec două, femeia se plictiseşte şi trebuie oricum să plece acasă. I s‑a acrit de la aşteptat. Se gândeşte că ar fi bine să ducă valiza la poliţie, dar... ce‑ar fi să arunce o privire înăuntru mai întâi? Aşa că o deschide.

Marfa ridică sprâncenele sus de tot şi împunge cubuleţele de zahăr cu cleştişorul.
- Ei, şi apoi? întreabă liftiera speriată.
- Ei, uite‑aşa! Na beleaua! Ea se gândea că o da poate peste nişte bijuterii. Când colo, ce să vezi... O căpăţână de bărbat cu mustăţi!
- Un cap tăiat?!
- Întocmai. O căpăţână drăguţă, cu tot cu mustăţi. Un nene oarecare, nu prea bătrân. Iar căpăţâna îi spune să închidă valiza şi să nu‑şi mai bage nasul unde nu‑i fierbe oala!
- Maică Precistă! Căpăţâna i‑a spus asta?
- Da. Ei bine, femeia se sperie şi fuge de‑i sfârâie călcâiele. Iar căpăţâna zbiară după ea: "Închide valiza la loc, tâmpito, altfel ai dat de dracu'!" Şi‑apoi începe s‑o înjure de mama focului.
- Nu te cred!
- Ba să crezi, drăguţă! La mijloc era o gaşcă de tâlhari. Lăsau căpăţâna într‑o valiză, apoi puneau pe cineva care stătea la coadă să aibă grijă de valiză, iar căpăţâna asculta tot ce se vorbea şi reţinea unde îşi ţinea cutare ascunşi nişte bani sau niscaiva coţi de pânză.
- Deci asta făceau!
- A cui era căpăţâna? întreb eu îngrozită.
- Ce‑ţi pasă ţie? Du‑te la joacă... Aia, cum o cheamă... încă n‑a plecat? Aia cu mărgelele?

Marfei nu îi place Jenecika, nu îi plac nici paltonul ponosit, şiragul ei de mărgele, nasul ei rusesc...
- Ce nas... mai degrabă furtun! Dacă aveam eu un corn ca ăla, suflam din el de sărbători! Trrruuut‑trrruuut! Ce mai doaaamnă este ea! Toarnă aceleaşi gogoşi de fiecare dată, bla, bla, bla...

Marfa râde, râde şi liftiera, politicos aşa, cu mâna ridicată la gură, râd şi eu alături de ele, trădând‑o astfel pe biata Jenecika, care nu bănuieşte nimic. Dumn... Jenecika să mă ierte! Dar cam aşa e, mereu trăncăneşte - bla, bla, bla...
- Şi‑am mai auzit încă una, începe Marfa.

Însă îndărătul ferestrelor s‑a lăsat un albastru mai închis, iar lumea s‑a strâns în vestibul să o conducă pe Jenecika. Obosiţi, sărim toţi să o sărutăm, un pic stânjeniţi că ne‑am plictisit aşa de tare, însă Jenecika, cu sufletul ei pur, nu a observat nimic de‑a lungul serii.

Unul dintre noi o însoţeşte până la staţia de tramvai, câtă vreme cei rămaşi în casă îi petrec din priviri: printre fulgii care cad uşor, sprijinită în baston şi cu pălăria ei înaltă pe cap, Jenecika îşi târşâie încet picioarele spre locuinţa singuratică.

Iar tramvaiul o va purta pe lângă întinderi pustii, troiene, garduri, pe lângă fabricile scunde de cărămizi, care răcnesc turbate în bezna oţelită a iernii, pe lângă clădirile zdrobite de război. Şi undeva, la periferie, unde încep câmpurile îngheţate, un olog zbârcit se va rostogoli prin vagoanele zăngănitoare şi întunecate, va întinde un acordeon şi va începe să schelălăie: "Vai şi‑amar de mine, mi‑s beteag bătrân, sărac, dă nene şi mie‑un gologan, că‑s om şi eu şi vreau să beau, să mânc...", iar basca lui jegoasă se umple cu copeicile călduţe şi pline de ruşine ale călătorilor.

Fulgii cad de‑acum mai gros, iar plapuma de nea se aşază temeinic, felinarele se clatină, iar lumina lor tremurătoare călăuzeşte făptura mică şi slăbită a Jenecikăi. Crivăţul acoperă cu zăpadă urmele paşilor ei.

Dar Jenecika a fost şi ea tânără cândva! Să ne imaginăm - cerul de deasupra ei nu era cu mult mai alb decât acum şi aceiaşi fluturi negri şi catifelaţi zburau deasupra tufelor superbe de trandafiri, iar iarba foşnea la fel de mătăsos sub talpa de pânză a Jenecikăi când păşea pe alee, cu valiza în mână, către primul ei elev, băiatul mut, cu ochii negri şi părul bălai.

Părinţii lui erau frumoşi şi bogaţi, fireşte. Aveau o casă mare, iar casa cuprindea şi o seră cu piersici, iar tânăra Evghenia Ivanovna, care tocmai terminase şcoala cu diploma de excelenţă, fusese fotografiată printre piersicii înfloriţi - un chip îmbietor, un zâmbet plăcut, două cozi împletite, remarcabile prin faptul că se îngroşau cu cât se apropiau de brâu. Deşi fotografia s‑a îngălbenit de‑acum, florile de piersic şi zâmbetul Jenecikăi încă se văd bine - însă elevul ei mut s‑a şters cu totul. Noi mai vedeam doar o pată ghemuită la genunchiul Jenecikăi.

Când Jenecika a călcat pentru prima oară pragul familiei de demult, băiatul îşi putea rosti numai numele: Buba. Restul lumii era scufundat în tăcerea lui, deşi îi auzea şi îi iubea pe toţi. Sigur, o iubea mai ales pe Jenecika, fiindcă mereu stătea pe lângă ea, o privea cu ochii lui negri şi îi mângâia obrajii cu palmele mici.

Povestea lui ar fi smuls lacrimile oricui. Părinţii cei bogaţi ai băieţelului plângeau şi îşi ştergeau nasurile în batiste dantelate, în vreme ce medicul bărbos al familiei, pe care îl plăteau cu sume exorbitante ca să‑l examineze pe Buba, îşi dădea îngăduitor acordul cu privire la noua doică, deşi i se părea cam urâţică. Însă Jenecika nu plângea şi nu îl compătimea pe copil. Profesionistă până‑n măduva oaselor, a gândit repede un program zilnic de la care nu avea să devieze în toţi anii petrecuţi cu acea familie. După o vreme, spre uimirea părinţilor şi invidia medicului bărbos, băieţelul a început să vorbească - încet şi firav, trăgând mereu cu ochiul la Jenecika cea serioasă şi atentă, uitând până a doua zi toate cuvintele învăţate de cu seară, amestecând literele şi rătăcindu‑se în furtuna de propoziţii. Însă, cu toate astea, băieţelul a început să vorbească, ba chiar să scrie nişte mâzgălituri de cuvinte. Cel mai bine îi ieşea litera ijiţa (V) - cea mai puţin folosită şi mai inutilă literă din tot alfabetul chirilic rusesc.

La recomandarea Jenecikăi, părinţii cei bogaţi au cumpărat jocuri loto cu duzina, iar dimineaţa, tânăra se trezea cu un ciocănit la uşă: băieţelul era gata de joacă şi o aştepta cu o cutie de loto sub braţ, care zornăia la fiecare mişcare, plină cu pătrate mici de carton pe care erau scrise cuvinte negre, înşelătoare şi alunecoase: "minge", "pasăre", "cerc".

Odată, Jenecika şi‑a luat concediu ca să‑şi viziteze surorile la Petersburg - nu‑i era scris să o vadă pe cea de‑a patra, cea mai iubită, care trăia în îndepărtatul Helsinki. Chemată de urgenţă înapoi la casa cu piersici printr‑o telegramă, i‑a găsit pe părinţii cei bogaţi plângând în batiste, pe medicul bărbos cocoţat pe culmile unui triumf liniştit, iar pe băieţel... tăcut. Filmul fragil al cuvintelor se ştersese din memoria lui cât fusese Jenecika plecată. Muntele înspăimântător de cuvinte huruitoare se prăbuşise peste el cu o bufnitură asurzitoare şi dezarticulată. Şi numai când Jenecika şi‑a desfăcut grăbită valiza de pânză şi a scos mingea lucioasă pe care i‑o cumpărase, numai atunci a strigat băieţelul cu veselie: "Lună, lună!"

N‑au mai lăsat‑o pe Jenecika să plece după acea întâmplare - nu mai putea să‑şi viziteze surorile la Petersburg. Însă surorile au început să o viziteze la casa cu piersici. Totuşi, sora ei favorită n‑a reuşit nici atunci să se desprindă de Helsinki. Aşa că nu a venit niciodată în vizită.

Părinţilor micuţului mut le‑a fost o vreme frică ca nu cumva Jenecika să se mărite şi să părăsească familia de piersici - o frică lipsită de fundament: tinereţea a plutit pe lângă Jenecika şi a plecat mai departe fără să atragă atenţia nimănui. Sigur au existat bărbaţi pe care i‑a îndrăgit şi care s‑au perindat prin viaţa ei - ca atunci când întorci un caleidoscop, aştepţi ceva timp, şi un ciob de sticlă galbenă cade pe partea opusă şi înfloreşte ca o stea spartă. Însă niciunul dintre aceşti bărbaţi nu i‑a cerut Jenecikăi mai mult decât o prietenie caldă şi adevărată. Nimeni nu se mistuia cu gândul la Jenecika, şi nimeni nu ţinea prietenia cu ea secretă - cum ai putea ascunde amiciţia cu o făptură atât de pură, respectabilă şi vrednică? Oricine poate spune că Jenecika este un om extraordinar de bun, iar ceilalţi îi vor răspunde în cor: "Ah, da, nemaipomenit de bun! E unică! Foarte onestă! Şi decentă. Conştiincioasă peste poate! Un suflet de cleştar!"

În viaţa Jenecikăi a existat totuşi şi o iubire scurtă, pipernicită, neîndestulătoare. Cineva a tulburat cândva sufletul de cristal al Jenecikăi - poate pentru o săptămână, poate pentru o viaţă întreagă. Noi însă nu am întrebat‑o niciodată despre acea iubire. Însă mereu când ne povesteşte despre viaţa ei şi despre cine i‑a fost elev înainte de război, o singură întâmplare răsare cu jale printre ani, o singură întâmplare îi taie răsuflarea şi o face să şovăie, iar vocea ei calmă tremură întotdeauna pe aceeaşi vorbă: "Foarte bun ceaiul, Evghenia Ivanovna. Bun şi fierbinte." I‑a spus cineva vorba asta la ora trei, într‑o după‑amiază de februarie, înaintea războiului, într‑o clădire călduroasă de lemn. La vremea aceea, Jenecika preda rusă într‑o şcoală liniştită de croitorie, vegetând printre meri şi grădiniţe de legume, undeva la periferia oraşului. Când se desprindeau din studiul subtilităţilor Lenjeriei feminine, ediţia de iarnă, şi al bolerourilor, nenumărate generaţii de tinere croitorese se cufundau în izvoarele înviorătoare şi ordonate ale gramaticii ruse, însă toate uitau chipul Jenecikăi după ce absolveau. Croitoresele se împrăştiau în toate cele patru zări, iubeau, năşteau, coseau, călcau rufe, cântau, îşi trimiteau bărbaţii la război, plângeau, îmbătrâneau şi mureau. Însă nu uitau niciodată lecţiile predate cu încăpăţânare de Jenecika, chiar şi‑n paturile conjugale îşi aminteau perfect prefixele negative, chiar şi pe patul de moarte ştiau să analizeze morfologic şi sintactic o propoziţie.

Jenecika călătorea spre croitorese prin ceaţa zorilor cenuşii cu tramvaiul degerat. Alerga, înfrigurată şi rumenă, către biroul încălzit şi acoperit cu placaje de lemn, unde îşi căuta grăbită iubitul - un profesor de istorie ursuz şi adus de spate. El trecea pe lângă ea fără s‑o bage în seamă, iar ea nu cuteza să se uite în urma lui. Obrajii îi ardeau, mâinile îi tremurau puţin când deschidea manualele, însă el se plimba prin aceeaşi clădire şi se gândea la ale lui. Aceasta a fost marea ei iubire.

Nimeni n‑a ştiut şi nimeni nu va şti vreodată ce cuvinte de amor i‑a transmis ea telepatic în vreme ce el stătea în picioare lângă fereastra cancelariei şi privea spre curtea înzăpezită, unde vrăbiile se clătinau ca murele pe ramuri. Poate că tânjea să îi spună ceva sincer, serios şi deloc remarcabil, poate voia să îi ceară ceva mărunt - observă‑mă, iubeşte‑mă -, dar cine spune lucrurile astea cu voce tare? Nimeni nu ştia de unde venise profesorul de istorie, dar sigur venise de undeva. Oacheş, taciturn... Oamenii spuneau că ar fi fost gazat în Primul Război Mondial. Tuşea înfundat pe coridoarele de lemn, apucându‑se de pieptul scofâlcit şi înfăşurat în cămaşa de soldat, şi fuma. Fuma în vestibulul rece, unde moţurile de vată se iţeau din uşile capitonate, unde un soare rozaliu şi fragil se frângea de florile mov de gheaţă de pe pervazul degerat. Acum îşi încălzea mâinile la soba de teracotă, mai fuma o ţigară, apoi pleca să le predea istorie croitoreselor. Tusea şi vocea lui egală se ghiceau dindărătul uşilor închise.

Acesta este bărbatul care i‑a furat inima Jenecikăi, însă niciunul dintre ei nu i‑a făcut vreo declaraţie celuilalt. Şi, la urma urmei, ce era Jenecika pentru el? O simplă colegă. Între ei nu s‑a petrecut nimic, în afară de o înşiruire de căni, în care ea îi turna ceai în cancelarie după isprăvirea orelor. Mâinile îi tremurau şi genunchii i se înmuiau din pricina propriei nesăbuinţe. Nebunie, nebunie... Aceea nu era o cană oarecare, ci o cană a iubirii, deghizată cu iscusinţă într‑o cană a prieteniei. Jenecika le turna ceai tuturor profesorilor, însă nu punea nimănui zahăr cât îi punea profesorului de istorie. Cana lui era bleumarin şi ciobită, cu marginea neagră. Nu albastră, bleumarin. Asta‑i tot. Iar el bea ceaiul şi încuviinţa mulţumit: "Foarte bun ceaiul, Evghenia Ivanovna. Bun şi fierbinte." Iar amorul Jenecikăi - copil pribeag, îmbietor şi desculţ - dansa nebun de fericire.

Asta a fost tot, tot şi nimic mai mult. Curând după aceea, profesorul de istorie a dispărut, aşa că noi nu mai avem pe cine întreba.

Departe, mult în afara oraşului, peste câmpurile pustii şi îngheţate, peste crângul de arini, departe de drumurile mari, prin pădurea de pini şi poienile de iarbă colilie, abandonată şi împresurată de tufele de liliac, izba noastră îmbătrâneşte. Broasca cheii rugineşte, prispa putrezeşte, ciulinii înăbuşă rândurile de flori, iar rugii spinoşi de mure se îndepărtează de gard şi împânzesc toată grădina, apoi, mai îndrăzneţi ca niciodată, se împletesc cu urzicile şi dau naştere unui gard viu înţepător.

Noaptea, vântul se ridică şi bate aprig deasupra lacului părăsit, apoi se umple cu praful ceţos şi murmurul întinderilor nesfârşite şi pustii şi smulge o tablă de pe acoperiş, pe care o zăngăneşte o vreme... şi o aruncă în grădină. Buruienile îndoite de vânt şuieră, iar fructele de pădure şi seminţele plantelor sălbatice se împrăştie pe pământul umed şi cuprins de beznă, semănând sumbru discordie şi vrajbă. Iar noi eram convinşi că Jenecika e nemuritoare.

Niciunul dintre noi n‑a stat să asculte sfârşitul poveştilor ei, aşa că nimeni nu ştie ce s‑a ales de băieţelul mut - am aruncat toate cărţile primite de la ea, pe care nu le‑am citit vreodată -, i‑am tot promis că mergem să o vizităm la apartamentul ei din Leningrad, însă nu am făcut‑o niciodată, iar pe măsură ce creşteam, căutam tot mai multe motive să nu intrăm în casa ei singuratică şi rece. Ce se mai bucura când se întâmpla să mergem la ea! Alerga încolo şi încoace veselă peste măsură, şi, deşi eram cu un cap mai înalţi decât ea, ne înşfăca cu mâinile ei mici şi zbârcite şi ne pupa de ne înăbuşea, apoi se năpustea de la masă la aragaz, unde plăcinta cu mere bolborosea deja, apoi iarăşi de la aragaz la masă, pe care întindea o faţă de masă festivă, ancorată cu o vază cu trandafiri de toamnă! Şi cât de repede întindea cuvertura şifonată de mătase pe pat, o cuvertură palidă ca petala zdrenţuită a unui trandafir enorm, lăsat în urmă de august şi posedat de un spectru prăfos şi casnic, o cuvertură atât de subţire, încât nu putea fi întinsă pe pat cu o aruncare scurtă şi smucită, fiindcă mai tare se şifona, plutind indiferentă pe aripile aerului cald şi stătut din casă, tremurând din toate aţele, odată cu zumzetul camioanelor care treceau pe stradă.

După ce îi mâncam plăcinta cu mere, plecam simţindu‑ne stânjeniţi şi uşuraţi în egală măsură. Afară, trăgeam în piept cu recunoştinţă şi plăcere aerul tomnatic, râdeam la orice, căutând lacom din priviri dragostea ce avea să vină din clipă‑n clipă - dragostea veşnică, adevărată, sinceră şi unică -, în vreme ce dragostea care ne privea de deasupra, sprijinită de tocul ferestrei, ni se părea prea simplă şi banală. Însă Jenecika, slavă cerului, nu ghicea nimic din toate astea, ci aştepta nerăbdătoare sosirea verii şi întâlnirea cu izba, cu florile, cu noi, cei dragi.

Femeile lui Lazăr

 

Marina Stepnova
Femeile lui Lazăr
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din rusă de Antoaneta Olteanu

***
Intro

Marina Stepnova s‑a născut în 1971 în oraşul Efremov din regiunea Tula. A crescut şi a studiat la Moscova, unde a absolvit Institutul de Literatură "Maxim Gorki". De‑a lungul timpului, a publicat proză şi poezie în revistele Zvezda, Oktiabr, Novîi Mir şi altele. Este prima femeie din Rusia care a devenit redactor‑şef al unei reviste pentru bărbaţi, XXL, unde a lucrat până în anul 2014. Pe lângă activitatea publicistică, Marina Stepnova este şi traducătoare - folosindu-şi cunoştinţele de limba română dobândite în cei zece ani petrecuţi la Chişinău, precum şi de-a lungul studiilor universitare, a tradus în limba rusă piesa lui Mihail Sebastian Steaua fără nume, care se află pe afişele a numeroase teatre din Rusia şi din Ucraina. Marina Stepnova a predat şi scriere creativă la Moscova.

Romanul său de debut, Hirurg, a apărut în 2005 şi a fost imediat remarcat atât de critici, cât şi de cititori, impunând‑o drept una dintre cele mai promiţătoare voci ale literaturii ruse contemporane, fapt întărit şi de nominalizarea acestuia la premiul "Naţionalnîi Bestseller".

Consacrarea definitivă a venit odată cu publicarea, în anul 2011, a romanului Femeile lui Lazăr, dublu câştigător al premiului "Bolşaia Kniga" şi un răsunător succes de librărie, ale cărui drepturi de traducere au fost vândute în zeci de ţări. La Curtea Veche Publishing i-a mai fost tradus şi romanul Lecţii de italiană (2021).

*

Care este relaţia unui geniu cu puterea şi cu iubirea?

Romanul Marinei Stepnova acoperă aproape un secol de istorie şi îi oferă cititorului un tablou detaliat al "marelui imperiu", în tuşe ferme şi culori tari: precaritatea vieţii şi a morţii într-o aşezare evreiască, traiul refugiaţilor într-un oraş siberian în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, nomenclatura sovietică în epoca ei de aur, universul aproape concentraţionar, mutilant, al şcolii ruse de balet.

Figura centrală a poveştii este Lazăr Lindt, geniu al ştiinţei sovietice şi deţinător jovial al unei origini evreieşti neasumate. Identitatea lui se construieşte din perspectiva femeilor care îi influenţează destinul: marea lui iubire este Marusia, soţia mentorului său, de la care primeşte cea mai caldă, generoasă şi durabilă afecţiune - cea maternă; marea ne-iubire este Galina Petrovna, cea care îi devine soţie sacrificând visul modest al fericirii domestice, iar sacrificiul ei dă naştere unei forţe de nestăvilit - cea a urii conjugale. Una singură, Lidocika, nepoata lui Lazăr Lindt, orfana ajunsă în grija bunicii neiubitoare, primeşte şansa de a alege.

"Unul dintre cele mai bune romane din ultimii douăzeci de ani." (Zahar Prilepin, Moskovski Komsomoleţ)

"Eroii Marinei Stepnova sunt mereu intelectuali ai oraşelor - oameni de ştiinţă, medici -, a căror viaţă este prezentată prin intermediul unor relaţii complicate cu femeile... Stilul scriitoarei este extraordinar, fiind o elevă a lui Nabokov şi Oleşa (după cum cred eu). Lucrează frazele cu măiestrie, are un lexic deloc uzat şi un simţ foarte bun al ritmului." (Pavel Basinski, Rossiiskaia gazeta)

Fragment

În anul 1985, Lidocika împlini cinci ani şi viaţa ei începu s-o ia razna. Nu s-au mai întâlnit niciodată, Lidocika şi viaţa ei, şi tocmai de aceea amândouă şi-au amintit, tare, tare, până la larma de atunci, cele mai line, sărate, umede detalii ale ultimei sale veri fericite.

Marea Neagră (este neagră pentru că nu se spală niciodată pe mâini, nu?), pensiunea ce semăna cu nişte cutiuţe de chibrituri risipite, plaja presărată cu păhărele de carton umede de la îngheţata de fructe de pădure (tata spunea că fructele sunt bune pentru sănătate) şi cu trupuri uriaşe, înfierbântate. Traversarea de dimineaţă spre locşorul pe care puseseră ochii, ocolirea cu grijă a picioarelor pentru a nu agăţa cu talpa sau cu prosopul pielea străină, impetuoasă, care se odihnea. Lidocika îşi pierdea repede răbdarea şi era suficient ca mămica să se întoarcă pentru o clipă către vecina de la măsuţa din cantină sau către un negustor ambulant cu vată de zahăr interzisă, ca Lidocika să se smulgă din frâul vizual sever şi, călcând apăsat pe unde se nimerea, cu tălpile sale groase, cu un piuit pătrunzător, să se năpustească spre mare.

Vilegiaturiştii neliniştiţi, ca nişte lei-de-mare, se ridicau puţin, scuturau din adânciturile lor umede şi din cutele sintetice nisipul de dimineaţă - mare, de parcă era arpacaş - şi zâmbeau ca răspuns la scuzele pline de lamentaţie ale părinţilor: Nu-i nimic, las' să se bucure şi copilul! Ia uite ce a mai sărit, zvârluga! Înţelegeţi, am venit cu ea pentru prima dată la mare... Dar dumneavoastră de unde sunteţi? Din Ensk. O, veniţi de departe. Iar noi suntem din Krivorojie, uite, am primit nişte bilete de la uzină, nu-i aşa, Man'? Mania, bucuroasă, făcea un semn aprobator cu gura frumoasă, umplută din belşug cu minereu de aur, şi strângea grămadă ţoalele, ca tatălui să-i fie mai comod să aşeze prosopul. Dumneavoastră sunteţi cazat la Solnecinoe? Da, da. Mămica se descotorosea repede de sarafan, făcând să pârâie cusăturile mătăsii artificiale şi să-i pocnească. Iar noi stăm la Krasnoe Znamia. Îmi pare bine.

Erau gata să-i dea drumul unei prietenii de mulţi ani, cu vederi şi sărbători calendaristice şi vizite reciproce, traversând toată ţara, dar ea era împiedicată de arşiţă şi de Lidocika, aurie, asurzitoare, simplă, sclipind în bătaia valurilor, alături de mulţimea de oameni. Mămica nu se putea dezlipi deloc de ea - nici măcar pentru un pepene roşu asudat, care pârâia dulce sub briceagul prădător al proletarului paşnic din Krivorojie, nici pentru eternul "popa prostul" de pe plajă (Daţi-mi voie, dar ce avem în mână? Atuuri? Nu, am avut cupă data trecută!), nici pentru nişte monologuri interminabil de complicate dintr-o viaţă aşa de ademenitoare a unui străin. Şi atunci Petrovici, fratele meu, zice: cică, Lariska, ia copilul şi mută-te la mine, am loc destul, şi chiar aşa era, primise de la conducere o cameră - doisprezece metri, poţi să faci şi nuntă acolo, poţi să te plimbi cât vrei cu scuterul! Linia întreruptă, romantică, a destinului lui Petrovici, necunoscut de nimeni, ameninţa să se transforme într-o linie continuă de fericire omenească, dar mămica se mulţumea numai să zâmbească distrată.

Altădată ar fi probat cu plăcere soarta altuia, străină, imposibilă, numai pentru a se convinge ce bună şi ce potrivită este propria ei soartă. Dar era suficient să facă un alt viraj al subiectului, plin de sărăcia vieţii în comun şi de pruncii născuţi în păcat (nu se ştie de ce, modul de viaţă sărăcăcios, sovietic, provoca mereu nişte pasiuni nemaivăzute, chiar byroniene), că Lidocika, hohotind, sărea în sus datorită valului de râs şi firul istoriei aluneca ireversibil. Orizontul, licărind, tremurând din cauza căldurii ce creştea din ce în ce mai mult, îţi orbea ochii, mămica se încrunta speriată, nereuşind să distingă pălăriuţa fetiţei printre umerii goi, fundurile titanice şi ţipetele vesele. Slavă Domnului, uite-o! Lidocika îi răspunse cu un semn din mână şi, fără să-şi dea jos colacul roş-albastru de salvare, se aşeza pe vine - să modeleze din nisip o căsuţă apetisantă în formă de cozonac, cu nişte turnuleţe în formă de muşuroaie de termite, tasate cu pumnişorul ei fierbinte.

Pălăriuţa din împletitură albă arunca o umbră vie, plină de găurele, pe obrajii bronzaţi ai Lidocikăi, dar umbra genelor ei era şi mai transparentă şi mai lungă - vai, ce frumuşică fetiţă mai aveţi, ptiu, ptiu, ptiu, să n-o deochi. Mămica, recunoscătoare, primea lauda - cu două mâini, ca pe o pâine -, dar pe ascuns avea nu senzaţia, ci siguranţa plină de bucurie, clocotitoare, de a şti că Lidocika nu e frumuşică, ci Irepetabilă. Cel mai frumos copil din lume, cu cel mai frumos, ireproşabil, fericit destin. Cu un zâmbet liniştit, uimit, mămica se uita la fetiţă, iar mai apoi la propria sa burtică - micuţă, suplă, deloc mutilată de naşterea timpurie - şi nici ei nu-i venea să creadă că Lidocika - cu ochii rotunzi, ca un căţeluş, cu omoplaţii mătăsoşi, fierbinţi, şi cu buclele imponderabile, de adult, pe gâtul grăsuţ, oacheş - cândva încăpuse toată, toată acolo, înăuntru, iar şi mai înainte, de fapt, nici nu existase. În momentul acesta, gândurile mămicii, ajungând la marginea tangibilului, începeau să se învârtă periculos în gol, ca un camion care atârna deasupra unei prăpăstii - urletul încordat al motorului ce agonizează, două roţi care învăluie în zadar, pe cauciucurile netede, aerul din ce în ce mai des, în timp ce celelalte două aruncă mâini întregi de pietriş mărunt, care parcă explodează din cauza încordării. Încă o secundă înainte de cădere, încă o secundă, o secundă, ţâşneşte în faţa ochilor un drăcuşor transparent din plastic, de jucărie, pe care Vovka îl făcuse dintr-o perfuzie, îmi e dator trei ruble, al dracului, acum uite, în mod sigur n-o să mi-i mai dea, aşa că uite, deci, cum stă treaba, uite cum se moare, uite despre ce n-o să pot povesti niciodată, nimănui... Ei, de ce nefiinţa dinainte de naştere mă sperie mai mult decât neantul de după moarte? De ce nu e aşa de groaznic să mori, Doamne iartă-ne şi ne fereşte?
- Ninuşa, nu ştiu ce e, eşti palidă, spunea tata neliniştit şi o săruta pe mămica pe umăr. Pielea sub buze şi limbă era fierbinte şi uscată, de parcă era uşor apretată. Nu cumva ai făcut insolaţie?

Mămica zâmbea vinovată. Arătarea îi trecea, iar sufletul ei, făcându-şi o cruce mititică, o cotea spre drumul principal - transpirat de groază, salvat, epuizat, dar tânjind, cu o părticică a sa, că totuşi nu a aflat ce e acolo - după ultima secundă după care există numai zborul rostogolit ce se lua la întrecere cu bucăţelele silenţioase de fier, şi pârâitul muşchilor ce se rup, şi... şi... şi... Mămica încerca să-şi imagineze pierdută ceea ce e imposibil să-ţi imaginezi, îşi freca fruntea de mâna salvatoare a soţului - puternică, plină de pistrui şi aluniţe roşcate, catifelate. Da, nu ştiu de ce, tare cald mai e, dragul meu. M-a luat ameţeala.

Lidocika, la cei cinci ani ai săi, încă un animăluţ adevărat, simţind un curent deloc plăcut dinspre lumea cealaltă, alerga imediat la mama - fierbinte, abilă, cu nişte chiloţei nemaivăzuţi, de import, cu zilele săptămânii. Fiecare zi are o nouă culoare, fiecare zi are o nouă aplicaţie amuzantă. Chiloţeii roz cu căpşuna sunt pentru luni. Cei bleu cu un iepuraş zburlit - marţi. Cei galbeni cu o floarea-soarelui ştirbă - miercuri. Mami, ce ai? Mămica atinse pleoapele fiicei cu buzele ei delicate - un ochişor, apoi celălalt -, totul e în ordine, Bombonico, n-o să mi te arzi, nu? Nu, Bombonica, neliniştită, se smulgea din mâinile alintătoare, pornea înapoi spre mare, iar noile cunoştinţe de pe plajă rânjeau plăcut. Lida, Lidocika, Acadea, Bombonica - mici porecle de familie, glăsciorul gângurit al pasiunii părinţilor. Niciodată, nimeni nu a iubit-o aşa de tare. Nimeni şi niciodată.
- Ia nu mai fugi aşa, partizano! strigă tata şi o apucă pe Lidocika de mâini, o întoarse cu pricepere, astfel încât Lidocika murea de râs: cerul şi marea îşi schimbaseră locurile, uite, uite, acum o să se verse în nori vaporaşele de la orizont, peştii carnivori, căluţii-de-mare, totul plutea, se topea, atârnau de nişte aţe nevăzute pescăruşii asurzitori, Lidocika însăşi plutea între cer şi mare.

Asta era fericirea - mâinile fierbinţi ale părinţilor care niciodată n-o să-ţi dea drumul, n-o să te scape, chiar dacă s-ar întoarce cu susul în jos lumea toată. Mai târziu a înţeles asta. Mai târziu a înţeles asta foarte tare.
- Ia mai stai puţin cu tanti Mania şi cu nenea Kolia, îi porunci tata, lăsând-o pe Lidocika pe nisip şi marea se afla din nou jos, iar cerul sus. Ca de obicei. Stai puţin? Iar eu şi mămica o să înotăm, că uite, s-a fiert de tot mămica noastră.
- Mergeţi, mergeţi liniştiţi, murmură dulce tanti Mania, eu i-am pus pe picioare pe cei doi băieţi ai mei, iar nepoţica a urmat şi ea după aceea, n-o s-o scap din ochi pe frumoasa voastră. Înotaţi liniştiţi.
- N-o să stăm mult, promise vinovată mămica şi-şi lipi de Lidocika obrazul moale, de foc. Să asculţi de tanti Mania. Te iubesc foarte, foarte tare.

Lidocika dădu din cap neatentă, iar tanti Mania, cu o privire conspirativă, făcea nişte săpături energice în geanta sa şi era clar că va scoate ceva foarte, foarte interesant. Nenea Kolia arăta şi el intrigat - se vedea că viaţa lui alături de soţie fusese plină de surprize, la fel de emoţionante ca în tinereţea lor.
- Hop-aşa! exclamă tanti Mania cu o intonaţie de circar şi-i dărui Lidocikăi o piersică uriaşă - delicată, catifelată, fierbinte, de un roz tigrat datorită luminii ce bătea pe ea. Un val împinse cu o labă rece burta mămicii, iar pe spate şi pe umeri i se făcu imediat pielea ca de găină. Lidocika, mijindu-şi ochii, adulmeca piersica gâdilătoare. Hai, cine ajunge mai repede la geamandură, Ninuş? Mămica scutură din cap şi zâmbi încrezătoare. Mănâncă, fetiţă, o încurajă blând tanti Mania. Nenea Kolia deja ciocănea de genunchi un ou fiert scos din aceeaşi geantă, pe un ziar. Una după alta, ca printr-o scamatorie, mai apărură nişte roşii uriaşe, monstruoase, "inimă de bou", nişte bucăţi ale unei pâini expropriate de la cantină, un salam, nişte struguri de la piaţă, aurii de tot. S-au târguit pentru ei la optzeci de copeici, se lăudase tanti Mania şi, cu aceeaşi delicateţe neprefăcută, mângâie mai întâi căpşorul Lidocikăi, înfierbântat de la soare, iar mai apoi ceafa tunsă, degenerativă, a soţului său proletar - o, Marusika, ce gospodină de aur îmi eşti tu, mă invidiez singur, grozav...

Lidocika mâncă aproape jumătate de piersică, trăgându-şi sufletul şi gemând de plăcere, iar sucul lipicios îi inundă bărbia şi burta grăsuţă, bronzată - fetiţă, nu te mai şterge, o să te spăl după aceea, o să fii curată ca un merişor. Unde lucrează mămica ta? Ia te uită - şi tăticul tot desene face? Şi câte camere aveţi? Auzi, Kolia, doar ţi-am spus că în nord inginerilor imediat le dau apartamente cu trei camere. Iar Ghenka - să lase liceul tehnic, să se ducă imediat la uzină! Altfel, o să crape într-un cămin cu familia. Iar mămica şi tăticul au salarii mari? Nu ştii? Ei, mănâncă, fetiţă, mănâncă, să-ţi dea Dumnezeu sănătate, şi mămicăi şi lui tăticu' la fel...

Strigătul ţâşni imediat, groaznic, pe o singură notă - AAAAAAA! Lidocika tresări, scăpă piersica şi aceasta imediat se acoperi de nisipul mare, chiar până la bucăţica cea mai frumoasă, la miez - de-acum nu mai poţi s-o speli, e bună de aruncat, ce păcat -, dar strigătul se apropia din ce în ce mai mult, până se înşurubă în nişte înălţimi aşa de mari, că tabloul de pe plajă, parcă pictat pe o sticlă groasă, semitransparentă, se tulbură imediat şi se acoperi rapid de o reţea de crăpături speriate. Vilegiaturiştii, încet, ca nişte somnambuli, se ridicară de pe prosoape şi şezlonguri, unii deja alergau spre mal, împingându-i într-o parte şi în alta pe ceilalţi.
- AAAAAAA! A-JU-TOOOOOR! A-JU-TOOOOOR!

Tanti Mania s-a închinat speriată, Doamne Iisuse, Kolia, ia uită-te ce s-a întâmplat, numai să nu urli, fetiţă, probabil că o fi făcut insolaţie cineva, să mergem şi noi să ne uităm. Lidocika nu înceta să-şi întoarcă privirea spre piersica picată în nisip, pierdută iremediabil. Nici nu-i trecea prin minte să urle. Dimpotrivă, era teribil de interesant.

Tata stătea în genunchi chiar pe malul mării, iar un băiat zdravăn, ud, îl trăgea de mână ca pe un copil - băiatul era unul dintre membrii detaşamentului de cariatide musculoase, cu rol de salvare, care stăteau de regulă cu zilele în foişorul lor de lemn, mâncând îngheţată şi cochetând cu turistele, dar, în cea mai mare parte a timpului, desigur, murind de plictiseală.
- Sunteţi bine, tovarăşe? îl întrebă băiatul pe tata, expunându-şi compătimitor fundul în slipul de un roşu-aprins şi din mulţimea de curioşi cineva îi răspunse cu o voce de bas, plin de reproş:
- Cum să fie bine? Nu vezi? S-a înecat omul!
- Nu s-a înecat, femeia lui s-a înecat! îl corectară mai mulţi pe cel cu vocea de bas, iar tata, smulgându-şi în sfârşit mâna din cea a băiatului, oftă deodată uşor şi surd şi căzu cu faţa în jos, ca o jucărie pe care cineva o lovise din întâmplare cu cotul, din locul în care stătea.

Salvatorul se îndreptă, privind în jur pierdut. Prin lanţul de turişti se strecura deja, strigând din când în când, albă şi agilă ca o şalupă, o doctoriţă - şi, la fel de albă şi de agilă, o şalupă adevărată se învârtea în preajma geamandurilor, tăind cercuri agitate, şi din ea, cu un pleoscăit silenţios, săreau în valurile netede alţi salvatori ce se strigau unul pe altul cu voci tinere, care se auzeau departe.
- Ca să vezi, soţia lui s-a înecat, iar el e întreg, spuse o persoană nevăzută - un om ce nu se putea distinge în mulţime -, cu o voce despre care nu se putea spune dacă suna a reproş sau a invidie, şi tata, de parcă ar fi auzit aceste cuvinte, se ridică imediat, acoperit tot, ca şi piersica neterminată a Lidocikăi, de acelaşi nisip greu, cenuşiu.

Deodată, îşi ridică privirea spre cer şi ameninţă cu pumnii pe cineva de sus - cu gestul unei forţe aşa de vechi şi înfricoşătoare, că nici măcar nu era omenesc. Un val curajos, poznaş, se hotărâse să se strecoare spre el, se lipi de tălpile lui roz, ca de copil, dar deodată se sperie şi porni înapoi, în mare, la ai săi. Tata aruncă asupra turiştilor nişte ochi umezi, goi.
- Nu, spuse el deodată, total calm. Nu e adevărat. Trebuie să ne ducem la masă. Acum o să mergem la masă. Unde e fata mea?

Lidocika îşi smulse mânuţa lipicioasă de la sucul de piersică din mâna lui tanti Mania şi fugi de acolo, cufundându-se în nisipul alunecos şi fierbinte, alunecos şi fierbinte. Ceva îi explodase clar în căpşor, ca nişte mici explozii dese, consecutive, ca şi cum începuseră să funcţioneze nişte mici sisteme de protecţie care, nemaisuportând tensiunea, se arseseră, unul după altul, până ce au şters tot ce trebuia să fie şters.

Labirint

 

Burhan Sönmez
Labirint
Editura Pandora M, 2021
Traducere din limba turcă de Adal Hanzade
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu
 

***
Intro

Burhan Sönmez (n. 1965) a studiat Dreptul la Istanbul, unde a şi profesat o vreme ca avocat. A colaborat la mai multe reviste şi ziare, cu articole pe teme culturale şi politice. A fost membru al Societăţii pentru Drepturile Omului (IHD) şi fondator al Fundaţiei pentru Cercetare Sociala, Cultura şi Arta (TAKSAV). În 1996 a fost grav rănit în timpul unui asalt al poliţiei turce şi s-a refugiat pentru o perioada mai lungă în Marea Britanie.

În 2009 i-a apărut primul roman, Kuzey (Miazănoapte), urmat în 2011 de Masumlar (Păcate şi inocenţi, recompensat cu premiul Sedat Simavi, una dintre cele mai preţioase distincţii literare din Turcia). Cel de-al treilea roman al său, Istanbul Istanbul, publicat în 2015, i-a adus Premiul EBRD pentru Literatură în 2018. Labirint, cel de-al patrulea roman, a fost publicat în acelaşi an. Cărţile sale au fost traduse în 36 de limbi. În prezent, Burhan Sönmez îşi împarte viaţa între Cambridge şi Istanbul.

*

Un cântăreţ de blues încearcă să se sinucidă aruncându-se de pe Podul Bosfor, însă se trezeşte în spital, fără a-şi mai aminti de ce-a vrut să-şi ia viaţa. Are doar amintiri disparate, fără legătură cu persoana lui şi situate foarte vag în timp. Ştie ca Imperiul Otoman s-a prăbuşit şi că ultimul sultan a murit, dar n-are idee când s-au întâmplat aceste lucruri. Mintea lui e asemenea unui labirint prin încrengăturile căruia rătăceşte neajutorat în căutarea ieşirii. Înţesat cu mici poveşti borgesiene, romanul lui Burhan Sönmez îşi pune cititorii în faţa unei întrebări profunde: ce este mai eliberator pentru individ sau societate - să-şi cunoască trecutul sau să-l uite?

"Un roman ca un vis febril." (The New York Times)

"O meditaţie cerebrală asupra memoriei şi a ce înseamnă să trăieşti fără ea... accesibilă şi profundă, amintind de Albert Camus şi Patrick Modiano... un roman care va bântui fără îndoială mintea cititorului său." (Publishers Weekly)

"Soluţiile morale sunt valide pentru indivizi, nu pentru mase. Ce vrem să devenim? Un individ sau o piesă într-o mulţime? Soluţiile morale nu sunt menite să rezolve probleme, ele sunt pentru noi, ca indivizi, doar teste care dau măsura calităţii umane." (Burhan Sönmez)

"Povestea aceasta eliptică, inteligentă va stărui în memoria ta mult timp după ce ai citit-o." (Book Riot)

"O poveste provocatoare şi frumoasă, demnă de labirinturile ficţionale ale lui Borges." (Literary Review)

Fragment

Bek a trecut ieri pe la mine. S-a uitat în bucătărie. S-a dus şi a făcut cumpărături de la băcănie. Mi-a povestit despre câteva filme care rulează la cinematograf, despre artiştii şi regizorii mei preferaţi. Mi-a sugerat să mă plimb sub soarele de toamnă. Nu vreau să merg nici la cinematograf şi nici să ies pe stradă. De o săptămână îmi petrec toată ziua acasă, în pat. Mă întorc când spre stânga, când spre dreapta, îmi fixez ochii pe tavan, ascult discuţiile neclare din apartamentul alăturat. Îmi analizez unghiile, degetele, venele de la încheietura mâinii. Simt că prin vene mi se scurge sânge nou. Transpir repede. Mă ridic în capul oaselor în pat, mă dezvelesc. Îmi şterg sudoarea de pe gât cu mâna. Când privesc lumina care se strecoară perpendicular prin fereastră, realizez că este amiază din nou. O voce interioară îmi spune, haide. Cobor din pat de parca aş aluneca. Mă duc şi deschid uşa balconului. Inspir aerul curat. Balconul este plin cu frunze aduse săptămâni la rând de vânt. Balustrada de fier e ruginită. Totul e acoperit de praf. Mă opresc imediat ce păşesc pe frunzele îngălbenite şi uscate. În partea stângă, în locul în care sârma pentru uscat haine se leagă de perete văd un cuib de porumbei. Mă uit la porumbelul din cuibul construit din iarbă şi crenguţe. Nu ştiu cum de nu mi-am ridicat capul şi nu l-am observat până acum pe balconul pe care ies în fiecare zi. Aş spune că doar ce şi-a construit cuibul, dar nu prea pare nou. Porumbelul stă pe ouă scrutând cerul. Este atent la ciorile şi bufniţele care se ascund în copacii de pe bulevard. Poate că îşi aşteaptă soţul. Când mă observă, îşi înclină capul spre mine. Mă crede pasăre prădătoare. Este agitat. Mă retrag. Închid uşa. Îl las singur pe balcon. În spatele geamului, Istanbulul se transformă din nou într-o pictură încremenită. Deasupra Turnului Baiazid s-au strâns grupuri de nori. Tonurile maronii ale cartierului Süleymaniye se transformă în gri la curbura Cornului de Aur. Culorile spălăcite dinspre coasta dealului Balat se amestecă cu totul în ceaţă înspre orizontul vestic.

Mă spăl pe faţă la baie, îmi aşez părul. Arunc un ochi prin frigiderul din bucătărie. Îmi pun o felie de brânză între două felii de pâine. Mă duc la fereastra sufrageriei. Mă sprijin de spătarul canapelei, în timp ce îmi mănânc sendvişul în picioare. Partea aceasta a casei îmi arată o altă privelişte a Istanbulului. În faţa mea se înalţă pereţi de beton care stau să acopere cerul. Locul păsărilor este luat de pisici şi câini. Grămezile de gunoi nelipsite de pe trotuar te duc cu gândul la filmele turceşti vechi care sfidează anii. O femeie stă pe trotuar lângă grămada de gunoi şi îşi adoarme copilul pe genunchi. Ambii sunt în picioarele goale. Femeia are o mână pe copil, iar pe cealaltă o are întinsă pentru cerşit. Vocea ei este atât de ridicată, încât se aude până aici. Foamete. Boală. Război. Celelalte cuvinte sunt într-o limbă pe care nu o cunosc. Probabil că femeia a fugit de un război (ce război?), a străbătut drumuri lungi şi a ajuns aici. În fiecare noapte doarme într-un alt loc, ferit, în fiecare zi se roagă pe un alt trotuar. Se uită nu la cer, ci la oamenii care trec prin faţa ei. Războiul începe cu minciuni, continuă cu minciuni, se termină cu adevăruri. Şi întotdeauna rămâne cineva în urmă. Vecinii. Iubiţii. Fraţii. Copiii dorm fără să ştie acest lucru. Dormind, uită şi de foame, şi de durerea mamei. Precum Isus, care a uitat murind. Îmi întorc capul şi mă uit la bibeloul de pe raftul şemineului. Isus doarme pe genunchii mamei sale. Umerii îi sunt îndoiţi. Mâna dreaptă îi atârnă în jos pe acoperământul din ţesătură. Chipul îi e prins între viaţă şi moarte, seamănă cu faţa copilului de pe stradă. Mama lui şi-a deschis neputincioasă mâna obosită, privind ochii închişi ai fiului. Se cufundă într-un vis infinit, contemplând frumuseţea propriului copil. Nu-mi dau seama care e acel vis. Sunt curios de ce proprietara casei nu a luat bibeloul din marmură cu ea. Nu mai avea nevoie de Isus şi Maria la bătrâneţe? Ori, privindu-i în fiecare zi, în fiecare lună, an de an, credinţa i-a slăbit la sfârşitul vieţii lungi? Odată cu trecutul ei, i-a încredinţat şi pe ei unui străin. A plecat cu gândul de a nu se mai întoarce, de a nu mai dormi în răcoarea acestei case. Credinţa femeii nu a uşurat suferinţa lui Isus şi a Mariei. Nici necredinţa mea nu le-a uşurat suferinţa. Atunci ce înţeles are să crezi sau să nu? Ce înţeles are ca eu să cred sau nu în trecutul meu?

Mi-am amintit ce m-a întrebat Hayala în seara aceea, ai casa plină de picturi, dar de ce nu ai nicio fotografie? Nu ştiu, i-am răspuns eu. A doua zi m-am uitat prin camere. Avea dreptate. Nu aveam nicio fotografie, nici măcar cu mine. Nicio urmă din copilărie ori de la concerte. Am trecut de câteva ori prin camere. Am căutat în dulapuri, în sertare. Am găsit un album foto în fundul unui dulap, printre hainele de iarnă. Un album ascuns privirii. Am întors încet paginile. Locuri pe care nu le cunosc. Perioade necunoscute. Cei care râdeau într-o poză în cealaltă deveneau serioşi. Oamenilor le plăcea să facă poze în grup. În mulţime se afla cineva care semăna cu mine, cu chip de copil. În alte fotografii însă nu semăna cu mine. Fotografii încremenite-n timp. Sumbre. Fotografii în care nu te poţi încrede. Undeva, într-o ţară necunoscută, se înălţa lumina lunii. Într-o fotografie stătea o pisică la fereastră. Lângă pisică, eu îmbrăţişam o femeie pe jumătate goală. Chipul femeii nu se vedea. Spatele ei seamănă cu al Hayalei. Poate că spatele tuturor femeilor seamănă cu al Hayalei, când este gol. Locurile din fotografii se schimbau des. Mi-a fost greu să le urmăresc. Am închis albumul. L-am ţinut pentru o vreme între palme. Dacă mai înainte l-am pus într-un loc departe de vedere înseamnă că am avut un motiv întemeiat. M-am gândit că uneori trebuie să am încredere în eu cel de dinainte. Am luat albumul şi l-am pus în acelaşi dulap. Am aşezat hainele peste el. Nu i-am răspuns Hayalei, care mi-a trimis mesaj, întrebând dacă am găsit fotografiile. În ziua aceea nu i-am răspuns la niciun mesaj. I-am scris a doua zi.

Ori de câte ori mă gândesc la Hayala, mâna mi se duce inconştient în partea dreaptă a pieptului. Îi simt degetele sub palmă. Pe măsură ce acele degete se răspândesc pe trupul meu, respiraţia mi se întretaie şi se îndepărtează de mine. Corpul meu se transformă într-un trup necunoscut mie. Mă izbeşte un val şi mă opresc brusc. Hayala, îi spun eu, nu pot să ţin pasul cu tine, mai încet. Nu pot recunoaşte sunetele ce mi se scurg din gât. Cu memoria pierdută, rămas doar cu trupul, acum îmi este teamă să nu-l pierd şi pe el. Opreşte-te, îi spun eu, opreşte-te. Mă doare. În faţa ochilor mei se aprind şi se sting luminiţe. În cărţile pe care le-am citit se spunea că trupul este casa sufletului. Sufletul mi-a plecat de mult, tragedia mea s-a sfârşit, şi am rămas doar cu un trup zdrobit, acum şi el smuls şi luat de Hayala. Mă supun ei. Îmi predau corpul. Tavanul este acoperit de o lumină slabă. Vântul de noapte pătrunde prin fereastra deschisă. Tot oraşul şi tot timpul se strâng împreună în corpul meu. Hayala! Eu acum trăiesc? Trăieşti, nu-ţi face griji, dacă eşti mai în vârstă decât mine nu înseamnă că eşti mort. Sunt mai în vârstă? Da, eşti cu patru ani mai mare, eu abia ce am împlinit douăzeci şi patru. Ce fel de vârstă este vârsta douăzeci şi patru, toate vârstele seamănă între ele? Cred că da, nu ştiu, nu m-am gândit la asta. Dar timpul se scurge mereu cu aceeaşi viteză? Pentru tine douăzeci şi patru de ani au trecut repede sau încet? Boratin, timpul meu are o viteză redusă, înaintează încet. Îmi doresc să se scurgă la fel de încet şi până voi pleca în New York. Vei pleca la New York, când? Încă nu. Tu nu m-ai întrebat, dar şi eu am un vis. Într-o oarecare măsură, tu eşti cel care mi-a băgat acest vis în cap. Hayala, vorbeşte încet, îmi este greu să te înţeleg, eu cunoşteam New Yorkul? Tu cunoşteai multe locuri, Boratin. Într-o noapte, la cârciumă, în timp ce îmi povesteai despre oraşele pe care le-ai vizitat, mi-ai spus ceva de felul asta: omul ar trebui să locuiască în New York când are douăzeci de ani, în Londra, la treizeci şi în Paris, la patruzeci. Eu am spus asta? Da, tu ai spus, iar eu te-am crezut. Oricum vreau să plec de aici. Visez să mă mut în New York înainte de a împlini vârsta de treizeci. Ce o să faci acolo? Voi cânta la chitară şi la voce. Dacă va fi nevoie, voi spăla pe jos în baruri, dar nu mă mai întorc în acest oraş. Istanbul nu mai promite nimănui nimic. Oraşul acesta s-a înecat sub învelişul întunecat al vechii sale magii. Hayala, când o să ajungi acolo, vei cunoaşte starea mea de acum. Fără un trecut, fiindcă îl vei lăsa pe partea aceasta a marilor. Boratin, eu accept asta. Dar, pe lângă acele oraşe, am spus ceva în legătură cu Istanbul? La ce vârstă trebuie să trăim aici? Nu ai spus, Boratin. Tu ai trăi în Istanbul la orice vârstă, o arăţi în melodiile tale, cu mâhnire, dar şi cu o bucurie bizară. Îţi creezi fericirea din bucuria melancolică a acestui loc. Chiar dacă iubesc bluesul, pe tine şi tot grupul nostru, sunt de părere că acest oraş nu ne poate ţine în spate visul. Din acest motiv mintea îmi este mereu departe. Ce bine ar fi dacă ai veni şi tu la New York. Dar eu mă gândeam să mă reîntorc acolo? Am spus ceva în legătură cu asta? Boratin, tu ai renunţat la facultate, ai plecat în străinătate şi te-ai plimbat de pe un continent pe altul. Când sclavii de pe plantaţiile de sfeclă de zahăr, de orez şi de bumbac, care nu au putut face un pas în afară ani la rând, au fost eliberaţi, s-au pus pe drumuri fără niciun scop, ducând bluesul de colo-colo. Tu erai asemenea lor. Ai lucrat chiar şi pe o navă de marfă. Dar când ai revenit în Istanbul, gândirea ta se schimbase. Ne-ai spus că trebuie să privim timpul şi nu drumul, că sufletul nostru are nevoie de el. Că ar trebui să unim trecutul şi viitorul în prezent. Ar trebui să fim în stare să topim tristeţea, veselia şi furia laolaltă. În viziunea ta, Istanbulul e singurul loc potrivit pentru asta. Hayala, despre tristeţe şi veselie am înţeles, dar de ce furie? Spuneai că, dacă din muzica noastră ar lipsi furia, nu am înţelege oraşul ăsta şi oamenii lui, şi ne-ai convins. Apoi te-ai stabilit în Istanbul şi n-ai mai vorbit despre a mai pleca la New York sau oriunde în altă parte. Dar la Nehirce? Unde te-ai născut şi ai crescut? Boratin, vorbeai des despre Nehirce, dar, din câte ştiu, n-ai fost pe acolo în ultima perioadă. Lucrai la o melodie despre Nehirce. Nu ştiu de ce a durat aşa mult, n-ai terminat-o în vreun fel. Ai spus că în această melodie bluesul se va întoarce la aerul său clasic, folosind structura de trei versuri şi douăsprezece măsuri. Când au auzit, ai noştri au făcut glume pe seama ta, strigându-şi fiecare locul de naştere şi comandându-şi câte o melodie. Tu le-ai răspuns tot în glumă. Asta s-a întâmplat anul trecut. Te-ai deplasat în mijlocul scenei pe care facem probele, ascultaţi-mă, notiştilor. Hayala, am mai folosit în trecut aceasta expresie? Ce înseamnă notişti? A, da, noi toţi am studiat muzica. Suntem fideli notelor, solfegiilor. Tu însă nu ştiai notele, spuneai că bluesul nu se naşte din note, ci din sufletul nostru. Eu chiar nu cunoşteam notele? Boratin, dacă şi tu ai îndoieli, poate că băieţii noştri au dreptate. Spuneau că tu cunoşti notele, dar că încerci să le uiţi pentru că nu le asociezi cu bluesul, că negi ceea ce ştii. Râdeai şi mergeai mai departe când glumeau astfel pe seama ta. Ai spus, în aceeaşi zi, ascultaţi-mă, apoi ţi-ai deschis braţele şi ai vorbit pe un ton exagerat de ridicat: vestul nu este vest, notiştilor, ai spus tu, şi e minciună că estul este est. Dumnezeu nu este Dumnezeu şi e minciună că omul este om. Istanbulul nu este Istanbul, notiştilor, şi e minciuna ca Nehirce este Nehirce. Ţie îţi plăcea se dai astfel de spectacole, de parcă te-ai fi aflat pe o scenă de teatru.

Cum să îmbrăţişezi un arici

 

Brad Wilcox, Jerrick Robbins
Cum să îmbrăţişezi un arici
  12 metode pentru a relaţiona cu un adolescent
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihaela Adina Eros

***
Intro

Se ştie că perioada adolescenţei este una dificilă atât pentru copii, cât şi pentru părinţii care au impresia că totul le scapă de sub control. Adolescenţii par la fel de plini de ţepi şi de neprietenoşi precum aricii, însă trecând dincolo de această aparenţă agasantă, părinţii pot ajunge treptat, în 12 paşi de bază, să deprindă principiile şi atitudinile ce îi pot ajuta să stabilească o relaţie bună cu copiii lor.

Cei doi autori îşi împărtăşesc propriile lor experienţe de adulţi şi de adolescenţi, cu sinceritate şi umor, dau sfaturi simple şi de bun simţ, de mare folos oricui e dispus să ia aminte, oferă soluţii raţionale, la îndemâna oricui. Şi ne ajută astfel să ne depăşim iritarea, lipsa de răbdare, temerile şi îndoielile şi să învăţăm o lecţie preţioasă, şi anume că adolescenţa e o perioadă cheie în evoluţia noastră, una minunată, de care trebuie să ne bucurăm din plin împreună cu copiii noştri, sprijinindu-i pentru a depăşi adversităţile şi a-şi construi stima de sine.

Fragment
 
 Introducere

- Nu vreau să-l îmbrăţişez pe ăla! a spus micuţa Paisley, o fetiţă de trei ani, în timp ce arăta spre un aligator.

Brad le ducea pe nepoatele sale la grădina zoologică, şi Paisley, cea mai mare, împărţea întreg regatul animalelor în două grupe: animale pe care le poţi îmbrăţişa şi animale pe care nu le poţi îmbrăţişa. Pe koala îi puteai îmbrăţişa; pe aligatori, nu.

Brad le încuraja jocul în timp ce mergeau de la un ţarc la altul, întrebând:
- Pe acesta l-ai îmbrăţişa?

A fost cam surprins când Paisley a spus "da" la girafe şi flamingo. Nu l-a mirat deloc când şerpilor le-a zis "nu". Paisley a hotărât că pe lei îi puteai îmbrăţişa (daţi vina pentru asta pe desenele animate), dar a declarat că pe porcii spinoşi şi pe arici cu siguranţă că nu-i puteai îmbrăţişa. Majoritatea oamenilor ar fi de acord. De fapt, de aceea grădinile zoologice au bariere şi cuşti - pentru a împiedica un contact direct cu asemenea animale.

În afara grădinilor zoologice, e o altă poveste. Îi ştim cu toţii pe adolescenţii care arată şi se poartă ca nişte arici, reuşind să ridice bariere în jurul lor, pentru a ne ţine la distanţă. În timp ce e preferabil să lăsăm în pace animalele de la grădina zoologică ce nu pot fi îmbrăţişate, cu adolescenţii "cu ţepi" ne dorim să avem o relaţie - care este şi necesară, pentru binele lor şi al nostru. Într-o grădină zoologică, nu ar trebui să ne apropiem de cuşti, ignorând avertizările de a păstra distanţa. În familiile noastre, trebuie să avem hotărârea şi curajul de a înfrunta toate barierele şi de a relaţiona chiar şi cu cei mai dificili adolescenţi.

Pe animalele sălbatice e mai bine să le lăsăm aşa cum sunt. Adolescenţii, în sinea lor, tânjesc după legături umane. Au nevoie şi apreciază relaţiile bune, afectuoase, cu părinţii şi cu alţi adulţi cărora le pasă suficient de mult încât să se apropie de ei, în ciuda ţepilor.

Aricii sunt nocturni. Devin activi seara şi îşi petrec mare parte din zi dormind. Oare vi se pare că seamănă cu unii dintre adolescenţii pe care îi cunoaşteţi? Aricii mănâncă mai mult insecte. Nu au o dietă prea echilibrată. Hmmm... Aricilor nu le place să fie închişi în cuşti. Preferă să se afle pe afară, colindând şi explorând. Şi acestea sună la fel de cunoscut. Aricii (şi unii dintre adolescenţi) pot fi nişte fiinţe încăpăţânate, opunând rezistenţă oricărei schimbări. Spre deosebire de mulţi adolescenţi, aricii sunt curaţi şi nu prea miros. Sigur că cea mai proeminentă caracteristică a aricilor sunt ţepii lor ascuţiţi - nişte peri aspri, ghimpoşi, care pot fi periculoşi atunci când sunt ridicaţi. Şi adolescenţii au nişte mijloace de apărare asemănătoare.

Oricine lucrează la o grădină zoologică ştie că există anumite reguli care sunt esenţiale atunci când ai de-a face cu animale periculoase. Cei care se ocupă de copii şi adolescenţi ştiu şi ei că există anumite principii care fac diferenţa. Există moduri dureroase de a îmbrăţişa un arici şi moduri inteligente. Chiar dacă nu credeţi, aricii pot fi nişte animale de companie grozave.

Reguli pentru îmbrăţişarea unui arici

1. Nu purtaţi mănuşi; lăsaţi-l să vă adulmece.
2. Nu vă grăbiţi; lăsaţi-l să se relaxeze. Dacă se face ghem şi îşi zbârleşte ţepii, rămâneţi calmi şi fiţi răbdători.
3. Ridicaţi-l cu ambele mâini de sub burtă, care e acoperită cu perişori moi, nu cu ţepi. Lăsaţi-l să vă cerceteze şi să ajungă să se simtă mai confortabil în prezenţa voastră.

Niciun arici nu seamănă cu altul, dar aceste reguli generale se aplică celor mai mulţi. Nici adolescenţii nu seamănă unul cu altul, dar există unele soluţii pe care părinţii le pot învăţa şi care le vor fi de folos. Următoarele pagini cuprind o varietate de sugestii care în cazul nostru au fost utile. Ele se concentrează pe stabilirea şi menţinerea comunicării, pe depăşirea adversităţii şi pe construirea stimei de sine. La sfârşitul fiecărui capitol, veţi găsi invitaţii la acţiune care, dacă sunt acceptate, vă pot ajuta să puneţi în practică principiile prezentate. Speranţa noastră este că această carte poate valida eforturile pozitive pe care le faceţi deja şi vă poate oferi un impuls prietenesc spre noi direcţii, dacă se dovedeşte necesar.

Atunci când Brad a fost la grădina zoologică împreună cu nepoatele sale, jocul inventat de Paisley a fost amuzant, dar nu a durat. Eforturile noastre de a relaţiona cu adolescenţii trebuie să fie conştiente şi consecvente. Succesul ori eşecul nostru va avea consecinţe de durată pentru toţi cei implicaţi. Trebuie să găsim modalităţi de a depăşi barierele şi de a ajunge chiar şi la cei mai dificili adolescenţi.

A îmbrăţişa un arici poate reprezenta o provocare unică, dar nu e una vitală. Construirea unor relaţii pozitive cu adolescenţii este fundamentală şi ea ne va îmbogăţi şi transforma vieţile pentru totdeauna.

Îmbunătăţirea comunicării

Cum să îmbrăţişezi un arici: Regula #1: Nu purtaţi mănuşi; lăsaţi-l să vă adulmece."

Pe măsură ce un arici ajunge să vă cunoască prin adulmecare, începe să se simtă tot mai confortabil în prezenţa voastră şi vă va fi mai uşor să-l îmbrăţişaţi. Pe măsură ce adolescenţii şi părinţii ajung să se cunoască unii pe alţii prin intermediul comunicării verbale şi nonverbale, se simt cu toţii mai confortabil. Părinţii pot îmbunătăţi comunicarea cu adolescenţii utilizând patru modalităţi:
1) sesizând nevoile neexprimate ale adolescenţilor;
2) înlăturând zidurile dintre părinţi şi adolescenţi;
3) petrecând timp împreună;
4) stabilind şi menţinând nişte limite corespunzătoare.

Capitolul 1. Ascultaţi-le plânsul

- Parcă ar exista un zid acolo, spunea o mamă. Când fiica mea era mai mică, puteam comunica mai uşor cu ea. Vorbeam în mod regulat şi deschis. Dar pe măsură ce a crescut, s-a înălţat acest zid. De ce nu mai vorbeşte cu mine deloc?

Această mamă nu e singura care are această frustrare. Mulţi părinţi ştiu de zidurile pe care le construiesc uneori adolescenţii. Aceste ziduri par înalte şi impenetrabile. Unele par chiar acoperite de sârmă ghimpată şi conectate la electricitate de înaltă tensiune. Totuşi, zidurile pot fi înlăturate, aşa cum s-a dovedit prin faimoasa demolare a zidului din Berlin, Germania.

Zidul din Berlin era înalt de aproape cinci metri, acoperit de sârmă ghimpată şi de avertizări de a sta la distanţă. A fost construit pentru a-i ţine pe oameni izolaţi. Dar nu a putut dura o veşnicie şi în 1989 zidul care despărţise familii şi prieteni atâta vreme a fost dărâmat. Pe biroul lui Brad se află o părticică din acel zid - o bucată mică de beton cu câţiva centimetri de sârmă ghimpată. Betonul are pe o parte nişte culori şterse. Poate părea o alegere ciudată pentru un obiect decorativ de birou, dar serveşte drept aducere aminte a faptului că până şi cele mai înalte şi mai formidabile ziduri construite pentru a ţine oamenii separaţi se pot prăbuşi.

Uneori adolescenţii înalţă ziduri invizibile în jurul lor. Le pot construi pentru a se proteja ori poate din pricina unor sentimente de nesiguranţă, neîncredere, teamă sau neînţelegere. Cum pot oare părinţii să pătrundă dincolo de asemenea bariere? Cum să vorbim cu adolescenţii care nu ţin deloc să vorbească cu noi? Cum să devenim oamenii faţă de care copiii noştri să-şi deschidă sufletul? Trebuie mai întâi să vedem dincolo de zid şi apoi să găsim cărămida mai slabă.

Să vedem dincolo de zid

Unii adolescenţi au coafuri extreme, blugi rupţi, lanţuri lungi şi tricouri lăbărţate. Unii îşi fac tatuaje şi folosesc cuvinte şi gesturi vulgare. Alţii au un aspect îngrijit, dar se poartă impertinent, grosolan şi sfidător. Iar alţii par distanţi şi nemotivaţi. În toate aceste cazuri, adulţii primesc semnale puternice care par a spune: "Lasă-mă-n pace şi nu te băga în viaţa mea!" Trebuie să vedem dincolo de faţadă.

Emoţiile şi nevoile adolescenţilor sunt exprimate de obicei prin mesaje codificate - prin coduri secrete, dacă vreţi - pe care trebuie să le receptăm şi să le interpretăm.

Nu e nimic nou. Vă amintiţi când copiii voştri erau mici? Plângeau şi nu ştiaţi de ce. Încercaţi să-i schimbaţi şi ei plângeau în continuare. Încercaţi să-i hrăniţi, să-i legănaţi. Vă spuneaţi: "Nu-i pot înţelege deloc pe copiii ăştia. Ce mi-aş dori să poată vorbi cu mine şi să-mi spună ce vor!"

Acum aceşti micuţi au devenit adolescenţi şi joacă în continuare acelaşi joc. Nu mai au nevoie să fie schimbaţi de scutece sau să li se aducă biberonul. Au nevoie de siguranţă, de acceptare, de atenţie şi de feedback pozitiv.

Dar nu îşi exprimă acele nevoi mai clar acum decât atunci când erau bebeluşi. Vă dau doar semnalele şi se aşteaptă ca voi să vă daţi seama de ce au ei nevoie. În felul lor propriu, copiii voştri adolescenţi plâng şi acum. Numai că de această dată lacrimile sunt în interior.

Kenneth Cope a scris cândva un cântec referitor la aceste lacrimi tăcute. Primele versuri sună astfel:
"În noapte se aude un plânset atunci când începe o nouă viaţă.
Cel mic cere azi să i se ofere dragoste."

Apoi versurile lui Kenneth descriu modul în care copiii cresc şi plânsul lor devine unul lăuntric. Versul nostru preferat din cântec e o întrebare: "Oare rănile ascunse pot fi recunoscute?" De noi depinde "să-i auzim cum plâng cu lacrimi ascunse. Dragostea înseamnă timp. Ascultaţi-i cum plâng".

Mă iubeşti? Îţi pasă de mine? Sunt eu oare o prioritate în viaţa ta? Aceste întrebări vin rareori direct de la adolescenţi, dar ele vin indirect. Adesea, cea mai importantă parte a comunicării este să fii în stare să auzi ceea ce ţi se spune. La fel cum toţi părinţii se străduiesc să înţeleagă plânsetul copiilor lor mici, trebuie să facem o mulţime de presupuneri, teste şi să ne punem în situaţia copiilor noştri adolescenţi pentru a le înţelege mesajele nerostite. Oare ce simt ei de dincolo de zidurile lor? Se simt nesiguri, nearătoşi, netalentaţi, speriaţi, singuri, respinşi, frustraţi sau vulnerabili? Iată câteva indicii care ne ajută să privim dincolo de ziduri şi să-i auzim plângând.

Crearea unei distanţe. Dacă adolescenţii se ţin departe de familie şi par a fi nehotărâţi, retraşi sau evazivi, acesta e adesea un plânset tăcut. Dacă nu ne privesc în ochi când le vorbim sau ne evită când ne îndreptăm spre ei, ştim că sufletul lor plânge. Sigur că reacţia firească e să ne dăm înapoi şi să ne spunem "ştiu că nu sunt dorit", ori "dacă asta simte ea pentru mine, atunci n-o să mă vâr eu în viaţa ei", ori "dacă el nu are de gând să vorbească cu mine, atunci nici eu n-am să vorbesc cu el". Trebuie să ne luptăm cu tendinţa asta instinctivă. Trebuie mai degrabă să acţionăm, nu să reacţionăm faţă de copiii noştri adolescenţi.

Un tată care crescuse zece fii şi trei fiice povestea cum căuta răspunsuri atunci când unul dintre fiii lui adolescenţi devenea distant: "Cea mai mare revelaţie pe care am avut-o din tot ce am citit a fost acest gând simplu, dar profund: indiferent dacă fiul meu îmi vorbea ori nu, eu îi puteam vorbi lui. Chiar dacă era o comunicare unilaterală, cel puţin ştia ce simţeam. Am intuit că asta ar păstra căile de comunicare deschise, astfel încât el ar şti mereu că eu aş fi acolo dacă ar avea nevoie de mine." Acest tată s-a apropiat de fiul său şi i-a zis:
- Am o oarecare idee despre situaţiile prin care treci. Vreau doar să ştii că sunt sigur că eşti în stare să faci faţă, că te iubesc şi am încredere în tine.

Băiatul nu a răspuns, dar a auzit. Tatăl nu şi-a urmat tendinţa naturală de a se îndepărta de fiul său. În schimb, a păstrat comunicarea cu acesta şi a fost capabil să-i arate că îi păsa de el. Tatăl a acţionat.

Însă adolescenţilor le e greu să afle cum să acţioneze. Ce se aşteaptă de la ei? Să fie nişte copii mari ori nişte adulţi în miniatură? A fi abătuţi sau a se retrage constituie nişte modalităţi prin care unii adolescenţi încearcă roluri noi, pentru a vedea dacă li se potrivesc. Atunci când se întâmplă asta, ascultaţi-le plânsul.

Comportament extrem. Adolescenţii care tind să fie ori extrem de tăcuţi ori extrem de zgomotoşi încearcă să comunice ceva de dincolo de zid. Am putea spune: "Copilul ăla e aşa de obraznic! Merită să fie pus cu botul pe labe." Sau: "E aşa de timidă, nu-ţi bate capul să stai de vorbă cu ea." În realitate, ambii adolescenţi au nevoie exact de contrariu - să fie susţinuţi şi validaţi. Pretinsa mândrie sau timiditate nu e nimic altceva decât o strategie pe care o folosesc adolescenţii pentru că în sinea lor se simt mici, trecuţi cu vederea, lipsiţi de importanţă sau invidioşi pe alţii.

Adolescenţii care sunt extrem de critici şi care nu găsesc niciun cuvânt bun de spus despre nimeni probabil că încearcă cu disperare să găsească un singur lucru măcar care să le placă în ceea ce-i priveşte pe ei înşişi. Ascultaţi-le plânsul.

"Am un prieten care..." Jerrick îşi aminteşte că odată a venit de la şcoală şi le-a spus părinţilor lui:
- Am un prieten care ţine morţiş să meargă să vadă un film care are anumite lucruri nepotrivite în el, dar zice că va fi bine dacă pur şi simplu va închide ochii. Ce i-ai spune?

În loc să-i răspundă ceva de genul "Probabil că ţi-aş spune să-ţi găseşti alt prieten" sau să emită nişte judecăţi pripite legate de acest "prieten", părinţii lui Jerrick l-au ascultat cât timp le-a explicat întreaga situaţie. Într-adevăr, prietenul lui Jerrick se gândea să meargă la acel film, dar şi el tot la asta se gândea. Ştia că nu ar fi trebuit să vadă ceea ce era posibil să apară pe ecran, pentru că încălca regulile impuse de familie, dar se gândea că poate era bine dacă închidea ochii. În loc să-şi întrebe părinţii direct dacă asta era bine, Jerrick a întrebat despre prietenul său pentru a afla cum ar răspunde părinţii lui.

Ori de câte ori un copil vă povesteşte "problema unui prieten", e foarte posibil ca el însuşi să se confrunte cu una asemănătoare. Tinerii fac aluzie la unele amănunte legate de "prieteni" pentru a ne testa reacţiile. Dacă suntem grăbiţi sau aspri, e posibil să nu-şi dorească să ne dezvăluie mai mult de atât. Abţineţi-vă de la judecăţi până îi auziţi cum plâng.

Semnale nonverbale. Foarte puţin din ceea ce spune o persoană ţine de cuvinte. Mare parte din comunicarea noastră se exprimă prin limbajul corporal. Tonul vocii noastre transmite şi el receptorului nişte mesaje nerostite.

De aceea e important ca părinţii să înveţe să asculte cu ochii şi cu inimile, nu doar cu urechile. Pe scurt, trebuie să ne dăm seama că adevăratele atitudini şi sentimente ale adolescenţilor sunt de obicei exprimate prin intermediul gesturilor, posturii, precipitării vorbirii, tonului vocii şi privirii.

Trebuie să observăm expresia de pe chipurile lor, privirea din ochii lor şi modul în care îşi ţin capul. Putem detecta plictiseală, ostilitate sau oboseală doar observându-le agitaţia picioarelor şi mişcarea mâinilor. Urmăriţi cu atenţie semnalele nonverbale. Ascultaţi-le plânsul.

Atragerea atenţiei. În ceea ce-i priveşte pe copii, comportamentul negativ făţiş este adesea doar o stratagemă pentru a atrage atenţia. Acelaşi lucru e valabil şi în cazul adolescenţilor. Glumele copilăreşti, chicotitul în momente nepotrivite şi trasul de păr sunt înlocuite de înjurături, stiluri extreme de vestimentaţie, piercing, mişcări violente ale mâinilor, coafuri bizare şi tatuaje. Toate aceste comportamente afişate transmit acelaşi mesaj: "Acordaţi-mi atenţie. Vă rog, observaţi-mă ca pe o persoană distinctă şi apreciaţi faptul că sunt diferit."

Atunci când adolescenţii fac afirmaţii pripite, precum "urăsc şcoala" sau "profesorul meu e un idiot", deseori vor doar să le observe cineva frustrarea. Trebuie să avem grijă să nu judecăm după aparenţe lucrurile "greşite" pe care le fac ori le spun tinerii. În asemenea situaţii, e posibil ca adolescenţii să fie mai nesiguri în ceea ce-i priveşte pe ei înşişi decât în privinţa a ceea ce e "bine" de spus sau de făcut. Ascultaţi-le plânsul.

Comportament inconsecvent. Orice diferenţă între comportamentul obişnuit şi cel curent este adesea un strigăt de ajutor. O fată care se descurca bine la şcoală în mod obişnuit a început pe neaşteptate să piardă autobuzul.

Atunci când mama ei o întreba dacă era gata de plecare, fata spunea "vin acum", pe urmă aştepta până ce pierdea autobuzul şi trebuia ca mama ei s-o ducă la şcoală. Mama a încercat s-o aducă pe fiica sa pe calea cea bună, spunându-i:
- E ridicol. Eşti o persoană matură, responsabilă. Nu ar trebui să ai nevoie să fii răsfăţată dimineaţa.

Fata a fost de acord şi în următoarele câteva zile a prins autobuzul. Pe urmă a început iar să-l piardă. Mama i-a spus atunci:
- Asta nu te reprezintă deloc. Am putut întotdeauna să contez pe tine. Dacă pierzi iar autobuzul, am să te duc eu, dar va trebui să mă plăteşti.

În dimineaţa următoare, mama a trebuit din nou s-o ducă pe fată cu maşina la şcoală. Când au ajuns, i-a spus:
- Te costă trei dolari şi un mulţumesc.

Fata a răbufnit.
- Şoferilor de taxi nu li se mulţumeşte! a spus ea, indignată.

Mama a plecat de la şcoală cu fata rămânând în maşină. Cel puţin, îi auzise nemulţumirea. Şi i-a spus:
- Trebuie să stăm de vorbă.

Fata a recunoscut în sfârşit că avea dificultăţi la şcoală. Nu înţelegea explicaţiile învăţătoarei şi se simţea prost. Şi mai erau şi nişte băieţi în clasa ei care o tachinau. Acum mama şi fiica discutau în sfârşit despre adevăratele probleme, care nu prea aveau legătură cu prinderea autobuzului şcolii. Atunci când comportamentul adolescenţilor e inconsecvent, ascultaţi-le plânsul. După aceea trebuie să găsim "cărămida desprinsă" din zidul pe care l-au construit în jurul lor.

Găsiţi "cărămida desprinsă"

- În ce-o priveşte pe mama, sunt bucuroasă că-i place ceea ce-mi place şi mie, cu toate că e în vârstă, explica o adolescentă. Nu are impresia că ceea ce îmi place mie e stupid sau doar un moft trecător. Nu spune că gusturile mele sunt imature.

Prietenul lui Brad, care a lucrat în construcţii, l-a învăţat odată un principiu preţios în legătură cu dărâmarea zidurilor, spunând:
- Înălţând câteva ziduri de cărămidă în viaţa mea, am descoperit că fiecare zid are un punct slab, o cărămidă desprinsă.

Atunci când lucrăm cu tineri care şi-au construit ziduri în jurul lor, trebuie să găsim cărămida desprinsă - interesul său de căpetenie, visul său drag ori abilitatea preferată care îl va ajuta pe adolescent să devină comunicativ. Poate fi vorba de motociclete, sporturi, mâncare, sexul opus sau chiar de un jurnal.

Un tânăr din New York care urmase un program de o săptămână pentru tineret pe coasta de vest fusese iniţial retras. Îndrumătorul său era îngrijorat şi i-a spus directorului de program:
- Stă doar în camera lui şi scrie în jurnal. Oare asta să fi fost cărămida desprinsă de care avea nevoie directorul?

În seara aceea, la cină, directorul s-a aşezat lângă acest tânăr în sala de mese. A început o conversaţie normală şi apoi a adus vorba de jurnale. Directorul a spus:
- Oamenii de regulă nu mă cred atunci când le spun, dar una dintre ocupaţiile mele preferate e să scriu în jurnal. Am umplut deja multe volume.
- Într-adevăr? Ochii băiatului s-au aprins. Şi eu scriu în jurnalul meu. Cred că e important.

Acesta a fost un moment decisiv. Tânărul a început să vină la activităţi şi să interacţioneze cu directorul şi cu ceilalţi. Înainte ca săptămâna să se încheie, şi-a făcut o mulţime de prieteni. Totul a început atunci când cineva s-a arătat interesat într-o oarecare măsură de ceea ce-l preocupa pe el cel mai mult.

În primul an de liceu, Jerrick a căpătat o boală gravă de stomac, care i-a nedumerit pe doctori. Nu-şi dădeau seama de ce se simţea atât de bolnav, dar erau foarte hotărâţi să descopere cauza. I-au făcut lui Jerrick tot felul de analize, pentru a exclude anumite boli.

În ziua de dinaintea uneia dintre aceste investigaţii - o colonoscopie - Jerrick se simţea deosebit de nervos. Având în vedere o asemenea examinare, cine nu s-ar fi simţit la fel? După o zi întreagă în care nu mâncase nimic altceva decât o supă limpede de pui şi nişte minunat citrat de magneziu, era cu nervii la limită. În mod normal, ar fi făcut sport sau ar fi mâncat îngheţată pentru a se calma, dar acele opţiuni nu erau disponibile, aşa că a coborât şi a început să joace biliard - un joc care îi plăcea - de unul singur.

Câteva minute mai târziu, tatăl lui a venit şi el jos şi a început să joace cu el. După o serie de întrebări, Jerrick i-a destăinuit tatălui său ceea ce simţea în acel moment. El nu ar fi vorbit niciodată cu tatăl său despre temerile sale dacă acesta nu ar fi vrut să coboare şi să joace biliard.

Un profesor a participat odată la o petrecere de rămas bun a unui fost elev care pleca la colegiu. Tânărul părea pregătit pentru colegiu. Avea haine noi şi se tunsese chiar cu o zi înainte. Zâmbea încrezător. Părinţii lui ştiau că stilul de viaţă al băiatului nu fusese întotdeauna aşa de ordonat cum îi era acum părul. Nu fusese niciodată un copil rău. Nu făcuse nimic din cale-afară de necuvenit.

Dar băiatul era retras faţă de toată lumea şi exclusese ideea de a urma vreodată un colegiu. Părea că nimeni nu putea ajunge la el. Apoi a apărut profesorul în viaţa lui şi a trecut în sfârşit dincolo de zid.

Mai târziu, părinţii l-au întrebat pe profesor cum reuşise să comunice cu acest tânăr care ajunsese să se distanţeze aşa de mult de toată lumea. Îi spusese vreo poveste specială ori îi împărtăşise vreo experienţă personală? Avusese discuţii lungi şi profunde cu băiatul?

Profesorul a zâmbit şi le-a spus:
- N-o să vă vină să credeţi, dar într-o zi am aflat că băiatului dumneavoastră îi place să revadă acelaşi vechi spectacol TV care îmi place şi mie. Fiul dumneavoastră venea la mine după ore pentru a vorbi despre spectacol.

Îmi aducea informaţii despre sumele cu care fuseseră scoase la licitaţie vechile recuzite şi costume şi despre locul unde se aflau toţi foştii actori la acea dată. Profesorul dăduse peste cărămida desprinsă. Pe urmă continuase să lucreze până ce făcuse o breşă în zidul acela de izolare din jurul tânărului. După ce Brad a vorbit la o conferinţă pentru părinţi despre găsirea acestei cărămizi desprinse, o mamă a venit la el şi a spus:
- Dar nu există nicio modalitate de a ajunge la fiica mea. Ea pur şi simplu nu are cărămizi desprinse - poate doar câteva şuruburi mai slabe, dar nicio cărămidă desprinsă.
- Ba cu siguranţă că are şi ea, i-a răspuns Brad. Despre ce vorbeşte sau la ce se referă într-o conversaţie?
- La nimic.
- Ce face în timpul liber dacă are de ales?
- Nimic. Doar se duce la şcoală şi lucrează.
- Atunci ce face cu banii pe care îi câştigă?
- Îşi cumpără o mulţime de haine, a spus mama dându-şi ochii peste cap.

Brad i-a zâmbit şi i-a spus:
- Vă daţi seama că tocmai aţi aflat?

Trei întrebări: Despre ce vorbeşte cel mai mult copilul dumneavoastră adolescent? Ce face sau ce vrea să facă în timpul liber? Pe ce îşi cheltuieşte banii? Răspunsurile la aceste întrebări ne pot ajuta să găsim acea cărămidă desprinsă.

Pe urmă, nu mai e decât o problemă legată de petrecerea timpului necesar pentru a pătrunde în interior. O femeie a aflat cât de important e să vezi dincolo de zid şi să găseşti cărămida desprinsă, atunci când fiica sa avea 15 ani. În vara aceea, fiica ei a participat la o tabără în California, o tabără pe care o aşteptase cu nerăbdare tot anul. Dar după ce s-a întors acasă, mama a observat o mare schimbare la fiica sa. Era mult mai distantă faţă de familia ei. Avea nişte stări extreme. Nu se îngrijea deloc de modul cum arăta, ceea ce nu-i era în fire.

La acea dată, femeia nu şi-a dat seama de strigătele pe care le auzea. Nu s-a gândit să-şi abordeze fiica pentru a sta de vorbă. Problemele au continuat şi în cele din urmă a înţeles că trebuia să facă ceva în această privinţă.

Într-o seară, fiica ei s-a dus să stea cu un copil ca babysitter şi şi-a lăsat jurnalul deschis lângă uşa de la intrare. Asta nu o reprezenta deloc. Femeia l-a luat şi s-a apucat să-l citească. Cu cât mai mult citea, cu atât mai îngrozită era. O tipă - mentor în tabără - cu care corespondase fiica sa participa la nişte activităţi ilegale şi o invita şi pe fată să i se alăture. Femeia a mărturisit:
- Nu vă pot spune ce am simţit atunci. Am luat jurnalul şi i l-am arătat soţului meu. El era furios că acestei tipe i se permisese să se ocupe de nişte fete tinere în tabără. A vrut ca toţi cei responsabili să realizeze ce se întâmpla.

În acest timp, femeia nu ştia ce să facă cu fata ei. A stat de vorbă cu cei mai apropiaţi prieteni. Toţi au sfătuit-o să apeleze la ajutorul unui specialist. S-a dus la trei psihologi diferiţi până l-a găsit în sfârşit pe acela care i-a dat sfatul ce i s-a părut într-adevăr cel mai potrivit. Psihologul i-a spus că trebuia să stea de vorbă în mod deschis cu fiica sa despre toată problema aceea. Doar că nimic nu putea s-o sperie mai tare. I se părea mult mai uşor să continue să se comporte de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Psihologul i-a spus că trebuia să fie sinceră cu fiica ei şi chiar să-i spună că îi citise jurnalul.

În ziua următoare, femeia s-a aşezat lângă fiica sa şi i-a spus totul. Aceasta a fost nespus de afectată aflând că mama sa îi violase intimitatea.

Mama, îngrijorată, i-a spus pur şi simplu:
- Această prietenă căreia îi scrii tu e pe o cale greşită. E mult mai mare ca tine şi am sentimentul foarte puternic că pentru tine e periculos să rămâi prietenă cu ea.

Fiica sa a ieşit din cameră plângând. O experienţă uşoară? Nu. Amuzantă? Nu. Necesară? Da. Femeia procedase oare aşa cum trebuia? Nu ştia. Pur şi simplu făcea tot ce putea.

În zilele care au urmat, psihologul a sfătuit-o să-şi petreacă mai mult timp cu fiica sa. Ea îşi crescuse fiica la fel cum îşi crescuse şi fiul, dar acum îşi dădea seama că anumiţi copii au nevoie de mai multă dragoste şi atenţie.

S-a gândit că probabil din cauză că nu-i oferise fiicei sale toată dragostea de care avea nevoie, aceasta căuta în altă parte pe cineva care s-o înţeleagă. Psihologul i-a spus să nu se învinuiască, ci să încerce în schimb să comunice, să-şi lase fiica să vorbească şi s-o asculte.

Femeia nu ştia de unde să înceapă. La acea dată, nu ştia nimic despre cărămizile desprinse. S-a simţit copleşită de sarcina care-i revenea. "Fiica mea m-a urât aşa de mult", povestea ea. "Încă mai am sentimentul acela oribil în adâncul stomacului când mă gândesc la asta. E un sentiment aşa de deprimant când copilul tău te urăşte..."

Ştia că fiica sa nu voia să stea de vorbă cu ea atunci, dar mai ştia şi că aceasta avea 15 ani şi îşi dorea foarte mult să aibă o maşină. I-a spus:
- OK, vrei să înveţi să conduci o maşină, da? O să te iau de la şcoală în fiecare zi ca să poţi exersa.

Şi în fiecare după-amiază această mamă o lua pe fiica sa de la şcoală, se urca în maşină, închidea portiera şi nu spunea niciun cuvânt. O lăsa să conducă maşina pentru un timp, apoi îi spunea:
- Nu am mâncat nimic de la micul dejun. Te-ar deranja dacă ne-am opri la o brutărie pentru nişte covrigi?

Şi în fiecare zi stăteau în brutărie şi îşi mâncau covrigii în tăcere. În cele din urmă, fiica sa a început să vorbească. Îi povestea mamei sale despre cum decursese ziua aceea. Pe urmă, a început să-i povestească şi despre lucrurile care se petreceau în viaţa sa. A durat aproape un an întreg, dar lucrurile au început să se amelioreze. Această femeie a trebuit să renunţe la un oarecare control pentru a-i câştiga încrederea, dar a meritat.

Mulţi ani mai târziu, fiica acestei femei a ajuns să termine liceul şi se pregătea să plece din statul său pentru a se duce la colegiu. Stăteau amândouă pe duşumea în dormitor şi făceau bagajele. Fiica sa a dat peste vechile ei jurnale. A deschis unul şi i-a citit mamei sale toate lucrurile prin care trecuse în timpul acelei perioade întunecate din viaţa sa. I-a mărturisit că se gândise chiar să se sinucidă.

S-a uitat la mama ei şi i-a spus:
- Mamă, mă bucur aşa de mult că nu am făcut aşa ceva! Mă bucur aşa de mult că am devenit prietene!

Atunci când încercaţi să stabiliţi o legătură cu adolescenţii, veţi observa că pot înălţa ziduri ce par la fel de impenetrabile ca ţepii unui arici. În loc să purtaţi mănuşi, trebuie să stabiliţi o legătură cu ariciul şi să vă adresaţi lui direct. Şi în loc să evitaţi confruntarea, trebuie să auziţi plânsul copilului vostru adolescent din timp. Găsiţi cărămida slabă - lucrul pe care îşi doresc adolescenţii să-l facă ori despre care vor să vorbească, încât acceptă chiar şi prezenţa voastră acolo. Pe urmă ascultaţi-i cu atenţie, comunicaţi în mod deschis şi fiţi aproape de ei. Veţi fi surprinşi de ceea ce vă vor spune, ce vă pot învăţa şi cât de bine vor răspunde chiar la cele mai dificile eforturi ale voastre.

Invitaţii la acţiune

Cum puteţi auzi şi răspunde la plânsul tăcut al copilului vostru adolescent? Cum puteţi ajunge la el sau la ea? Iată câteva întrebări de luat în considerare:

Privind în urmă la propria voastră viaţă, ce fel de ziduri v-aţi ridicat? Cum puteau oamenii vedea dincolo de ele?

Care sunt hobby‑urile copilului vostru sau lucrurile sale preferate? Cum puteţi manifesta mai mult interes faţă de acele hobby‑uri? Cum puteţi învăţa să apreciaţi acele lucruri preferate ale sale?