Lecţii de italiană

 

Marina Stepnova
Lecţii de italiană
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din rusă de Antoaneta Olteanu

***
Intro

Marina Stepnova s‑a născut în 1971 în oraşul Efremov din regiunea Tula. A crescut şi a studiat la Moscova, unde a absolvit Institutul de Literatură "Maxim Gorki". De‑a lungul timpului, a publicat proză şi poezie în revistele Zvezda, Oktiabr, Novîi Mir şi altele. Este prima femeie din Rusia care a devenit redactor‑şef al unei reviste pentru bărbaţi, XXL, unde a lucrat până în anul 2014. Pe lângă activitatea publicistică, Marina Stepnova este şi traducătoare - folosindu-şi cunoştinţele de limba română dobândite în cei zece ani petrecuţi la Chişinău, precum şi de-a lungul studiilor universitare, a tradus în limba rusă piesa lui Mihail Sebastian Steaua fără nume, care se află pe afişele a numeroase teatre din Rusia şi din Ucraina. Marina Stepnova a predat şi scriere creativă la Moscova.

Romanul său de debut, Hirurg, a apărut în 2005 şi a fost imediat remarcat atât de critici, cât şi de cititori, impunând‑o drept una dintre cele mai promiţătoare voci ale literaturii ruse contemporane, fapt întărit şi de nominalizarea acestuia la premiul "Naţionalnîi Bestseller".

Consacrarea definitivă a venit odată cu publicarea, în anul 2011, a romanului Femeile lui Lazăr (Curtea Veche Publishing, 2021, ediţia a II-a), dublu câştigător al premiului "Bolşaia Kniga" şi un răsunător succes de librărie, ale cărui drepturi de traducere au fost vândute în zeci de ţări.

*

Ivan Sergheevici Ogariov este medic de succes într-o clinică privată din Moscova anilor 2000. Pe dinăuntru însă, Ivan Sergheevici Ogariov urlă de durere. La patruzeci şi doi de ani, duce o viaţă superficială şi previzibilă: muncă până la epuizare, sex conjugal de carton, duminici şi Revelioane la socri, cu salată de hering şi piftie, apartament închiriat, trafic, plictis, Putin, un oraş depravat şi străin. Cu rănile copilăriei sovietice sumbre şi lipsite de iubire încă nevindecate, cu trauma armatei şi a unui tragic accident mortal planând asupra lui, notorietatea, statutul şi cei trei mii două sute şapte pacienţi din baza de date nu reuşesc decât să îi adâncească sentimentul pustiitor al lipsei de sens.

Până într-o zi, când totul în jur se prăbuşeşte. Pentru că în cabinetul lui intră Malia, care, la cei douăzeci şi patru de ani ai ei, e exuberantă, excentrică şi îşi doreşte doar să trăiască. Iubirea lor nebună îl smulge pe Ogariov din existenţa searbădă: bărbatul renunţă la tot pentru a se abandona unei poveşti cu hoinăreli prin muzee europene, poezie, brânzeturi şi vinuri vechi italieneşti, soare de Toscana şi bucle arămii. Se înfruptă din viaţă şi este hotărât să ocrotească fericirea nou descoperită împotriva a tot şi a toate. Însă Malia alege altfel.

Marina Stepnova scrie o tulburătoare poveste despre viaţă şi iubire, un roman despre maturizare şi cumplitul preţ care trebuie plătit pentru libertate.

"Să nu credeţi că proza Marinei Stepnova se aseamănă cu goblenul tremurat al unei fetiţe - măiestria şi dexteritatea condeiului ne arată că această scriitoare poate înfăşa un copil cu o mână şi dezasambla o armă cu cealaltă." (Zahar Prilepin)

"Stepnova o duce pe Anna Karenina la psihoterapeut şi, în schimb, se alege cu un personaj masculin care are curajul de a NU se arunca sub tren. Ceva între Doctor House şi Doctor Jivago. " (Tatiana Suhareva)

"Proza curge nemaipomenit de lin, rămânând până la capăt dezarmant de inefabilă." (Lisa C. Hayden)

Fragment

Totul este insuportabil. Pur şi simplu insuportabil.

Şustrik, care era foarte speriat, mergea alături de el. Nu te doare nimic, bătrâne? A? Slăbeşti repede? Nu ţi‑e greaţă? Nu te ia ameţeala? Ia hai să te duc la tomografie, uite, la una tridimensională, tocmai am primit aparatul. Sunt sănătos, Şustrik, a spus alene. Nu te nelinişti. Nu e cancer. Nu aş ignora eu un cancer. Aşa spun toţi! începu să bocească Şustrik, ajungându‑l din urmă, făcând paşi mici cu lăbuţele lui, grăbindu‑se. Şi, de fapt, zici de parcă ar fi cancerul lucrul cel mai groaznic. Sunt pe lume şi chestii mai grave.

Ogariov nu‑l mai ascultă, intră în cabinetul său, închizând uşa. Şustrik avea dreptate. Sunt pe lume lucruri şi mai grave decât cancerul. De exemplu, să te îndrăgosteşti la patruzeci şi doi de ani, când eşti însurat deja de treisprezece ani. Apăsă butonul de comunicaţie internă. Da, dragul meu, răspunse imediat Ania, de parcă aştepta să o sune. Parcă îl păzea. Iar sunt chemat azi. O să te las acasă şi o să plec imediat. O să vin târziu. Ogariov îşi ţinu răsuflarea, simţind cum pielea de la ceafă, de pe frunte, chiar de pe antebraţe se strânge de ruşine. Cum de crede toată prostia asta? Unde este chemat un medic privat, şi zilnic? Chiar dacă ar fi ciumă în oraş, tot nu ar trebui să alerg atât. Nu mai pierde vremea, răspunse Ania moale, pot să mă duc foarte bine şi cu metroul. Numai să mănânci, neapărat. Îmi promiţi că o să mănânci ceva? Ogariov dădu din cap, de parcă ea l-ar fi văzut. Este tot ce putea promite acum. De fapt, tot ce putea în general.

Au făcut Revelionul la părinţii Aniei, cu plăcinte, piftie, salată de hering. Plicticos, cald, ca într‑un halat de baie vechi, cam murdar. Domestic. Ogariov nici nu a putut să se îmbete - aşa de ruşine îi era, tot ieşea mereu pe balcon ca să fumeze şi să ia o gură de aer dens, moscovit. Ziua fuseseră temperaturi pozitive şi toţi erau trişti că vor întâmpina Anul Nou fără zăpadă, dar noaptea în fine s‑a lăsat gerul, astfel încât petardele de sărbătoare sfâşiau pârâind cerul rece, împrăştiind luminiţe ieftine, chinezeşti. Un grup de oameni chiuia lângă fereastră şi o fată invizibilă tot râdea în hohote, anormal, parcă era un aparat, şi Ogariov aştepta ca acest râs mecanic, clar, nebunesc să fie înlocuit de istericale sau cineva o s‑o pocnească pe fată peste bot, să tacă în cele din urmă. În zadar. Totul era în zadar.

Aruncă cu un bobârnac mucul de ţigară, se uită cum el, murind, încerca să imite o petardă - scântei la fel de purpurii, aceeaşi rotire neliniştită în întuneric. Nu, nu i-a ieşit. A murit fără glorie. Dar măcar a încercat. A încercat. Malia, probabil, acum doarme, făcută ghem. Sau dimpotrivă, agitată. Nu am văzut niciodată cum doarme. Nu ştiu ce gust au buzele ei. De fapt, nu ştiu nimic. Cine este ea? De unde? Nişte fragmente, fraze, poate numai minciuni. Fetele de vârsta ei mint des. Poate că e o amantă de doi bani. O escroacă. Poate că în general e un om rău. Nu ştiu nimic. În afară de faptul că ea e lucrul cel mai drag pe care îl am pe lume. Nu, nici măcar pe lume, mai mult. Ogariov deodată îşi aduse aminte de fraza care îl uimise odată - în momentul în care obiectul atinge viteza luminii, mersul timpului se opreşte. Teoria invarianţei. Fizică cuantică. Un joc înalt şi obscur al minţii omeneşti.

Mersul timpului lui s‑a oprit. Ogariov a zburat nemişcat deasupra Moscovei uriaşe, întinse, şi timpul se afla în jur ca un perete, gemând uşor, precum taigaua lângă Krasnoiarsk. Malia e pe undeva pe acolo, mai la dreapta, jos, în apartamentul ei din străduţa Bezbojnîi, pe care nu îl văzuse niciodată şi de aceea îl respecta - de parcă era o lume de apoi imposibilă şi de aceea extrem de dorită. Malia. De ce acum, de ce nu acum douăzeci, bine, de ce nu măcar acum zece ani? De ce eu? Pentru ce? De ce e aşa de dureros? De ce, la dracu, doare aşa de tare iubirea asta? Fraţii Strugaţki. Boris încă mai trăieşte. Ce‑o să facem când o să moară şi el? Ogariov zâmbi cu ochii umezi, luându‑se la întrecere cu acele vârfuri - un gard solid, ascuţit, negru, împovărat de rău, nu va trebui să zbor mult şi, dacă o să încerc să mă înfig aşa cum trebuie, nu voi avea nici o moarte de durată. Nu pot să aleg, Doamne, doar Tu vezi. Nu sunt bun în acest rol de amorez, Tu m‑ai făcut să fiu un depravat mizerabil. Alţii ştiu să‑şi aranjeze de minune chestiunile sexuale, fără să implice nici creierul, nici inima. Doar ouăle. Eu nu pot. S‑o părăsesc pe Ania. S‑o părăsesc pe Malia. Să mă părăsesc pe mine.

Fata din întuneric încetă să mai râdă în hohote, de parcă se stricase. Ogariov luă o gură mare de aer. Dulce. Rece. Ivan, nu face asta, îl rugă încet mama. Că o să răceşti. În copilărie, iarna, punea îngheţata pe calorifer. Farfuriuţa, linguriţa, un lichid lipicios. Fantoma unei plăceri. Ogariov strânse balustrada balconului, pentru a se pune la încercare, şi atunci se trânti uşa, eliberând mirosurile salatei Olivier deja acrite, larma, plictiseala, ameţeala de ieri. Socrul ieşi în balcon şi, după ce tuşi delicat, veni alături. Era jalnic, adus de spate, parcă băgat de timpuriu în pământ de soţia vioaie. Şi nici măcar de soţie, dacă stăm să ne gândim bine. Amărâtul. Când divorţaseră? Ania abia intrase la şcoală, mi se pare. Şi de atunci îşi duceau viaţa sub acelaşi acoperiş. Un secret invizibil de familie, nepericulos, dar de care te‑ai săturat deja, chinuitor ca un demon meschin.

Dorinţa de a muri trecuse - fără urmă, aşa cum şi trebuia. O pornire stupidă, jalnică, dacă stai bine să te gândeşti, aducătoare de viaţă. Fiecare a visat măcar o dată să se sinucidă. Era ca şi cum ai vedea, într‑o cameră întunecoasă, plină de demoni, nişte litere verzi care licăreau într‑un colţ - "ieşire". Şi să‑ţi dai seama că această ieşire chiar există în realitate, că în orice secundă poţi pur şi simplu să deschizi uşa şi să ieşi, şi asta însemna să supravieţuieşti. Mare şi milostivă e imaginaţia lui Dumnezeu. Fără ea ar fi fost total insuportabil.

Mergem în casă, Vania? îl rugă încet socrul. E frig.

Şi au intrat în casă. Fiecare la demonul său personal.


Şi liliacul înfloreşte.
Şi liliacul înfloreşte.
Şi liliacul înfloreşte pe sânul ei stâng.
(Versuri dintr-o poezie a lui Andronik Nazaretian)

Ogariov în cele din urmă bâigui asta cu voce tare şi Malia imediat, de parcă se uita de peste umăr în aceeaşi carte, continuă - "şi palma, ca un vaporaş, se scufundă în fustele apretate".
Ogariov se opri.
Nu se putea aşa ceva.

Malia, din inerţie, mai continuă câţiva paşi şi se uită în urmă. Se uită uimită. Haina de blană care gâdila bărbia delicată. Urmele mici pe trotuarul acoperit de zăpadă. Un amestec de "Eleva" lui Iaroşenko şi "Necunoscuta" lui Kramskoi. Ştiaţi că "Eleva" e pictată după Galia Dieterichs, soţia lui Certkov, chiar acel geniu rău al lui Lev Nikolaevici Tolstoi, cel mai drag prieten al lui, cel mai îngrozitor şi mai fidel? Nu e ciudat că pe Galia o chema de fapt Ania? Şi că "Necunoscuta" lui Kramskoi a fost numită, la vremea ei, un portret al Annei Karenina? Din nou Tolstoi, peste tot numai el.
Nu mai compara. Cel care trăieşte e incomparabil.
Nu poţi să ştii aceste versuri, spuse ferm Ogariov.
De ce? Malia se miră, de parcă Ogariov o bănuia că nu ştie că Pământul e rotund. Ştiu aceste versuri. Sunt foarte frumoase.
Şi eu le ştiu, spuse Ogariov. Sunt foarte frumoase. Da. Dar tu nu poţi să le ştii. Nimeni nu poate. Nici eu nu le mai ştiam de douăzeci de ani. De fapt, nimeni nu‑şi mai aduce aminte de ele.

Mi se pare că în anul 1993. Sau nu, în anul 1992, exact, în 1992. Anul al patrulea. Atunci, Ogariov fusese pentru scurtă vreme şi total întâmplător pe orbita unei companii stranii. În căutarea hranei spirituale, se ducea destul de des la Casa Centrală a Literaţilor. Restaurantul legendar, se înţelege, îi era inaccesibil din toate punctele de vedere, dar o ceaşcă de cafea amărâtă (în bufetul plin de fum de ţigară, printre nişte contemporani jalnici şi umbre măreţe) îşi putea permite uneori şi Ogariov. Dar, lucrul cel mai important, în holul Casei Centrale a Literaţilor se afla un târg neobişnuit de interesant de cărţi. Acolo pur şi simplu puteai descoperi lucruri incredibile - de exemplu, o cărţulie publicată pe socoteala scriitorului (tiraj - o sută de exemplare) sau un volum în manuscris care‑i promitea cumpărătorului în vreo sută de ani adoraţia pătimaşă a anticarilor. Cineva fusese cândva atât de nebun, încât să ia de pe tejghea Sadok sudei (Capcana judecătorilor, almanah futurist rus, apărut la Petersburg în anul 1910) sau o broşură a nicevokilor (Nicevoki - grup literar dadaist rus, format în anul 1920.).

Încă din anii '90, la Casa Centrală a Literaţilor mereu se producea cineva - se ţineau prelegeri, ba cu opere ale clasicilor, ba pur şi simplu aşa, dorind să vorbească cu concetăţenii despre încotro vom pluti noi în laptele topit. Ţii minte şi tu duelurile acestea? Dar nu reuşea să le asculte des, de regulă se cerea plată la intrare, iar bugetul săptămânal al lui Ogariov era pe atunci de 300 de ruble. Adică 42 de ruble şi 85 de copeici pe zi. Dacă ieşea mai mult, trebuia să ia din bugetul zilei următoare sau, dacă se consumau bani mai puţini, puteau fi adăugaţi la cheltuielile viitoare, o nouă carte ieşea dintr‑un prânz nemâncat, berea se scădea din cartofi, abonamentul de transport, chiar dacă studenţesc, lăsa în portofel o breşă flămândă pe mai multe zile. De fapt, era o contabilitate incredibil de complicată, obositoare, de om sărac, pentru care era nevoie de un notes special, trist ca orice document autentic, care nici măcar nu încerca să se transforme într‑unul cu însemnătate istorică.

S‑a păstrat, imaginaţi‑vă. A ajuns până în zilele noastre.

30 martie '92
îngheţată - 20 de ruble
un castravete - 7 ruble
o carte - 4 ruble
Total - 31 de ruble

31 martie '92
chefir - 7 ruble
peşte - 21 de ruble
pâine - 5 ruble
cartofi - 22 de ruble (5 kilograme)
Total - 55 de ruble

1 aprilie '92
ouă - 90 de ruble

2 aprilie '92
tuns - 6 ruble
pâine - 5 ruble
Total - 11 ruble

3 aprilie '92
prânz - 25 de ruble
teatru - 20 de ruble
la teatru - 25 de ruble
Total - 65 de ruble

4 aprilie '92
lapte - 8 ruble
pâine - 5 ruble
ţigări - 30 de ruble (câte 5 ruble pachetul, pentru o săptămână)
Total - 43 de ruble

5 aprilie '92
mere - 22 de ruble

Uite, şi în seara aceea Ogariov a scormonit printre cărţi - nişte bătrânici cerşetoare şi spiritualizate de la Casa Centrală a Literaţilor, cunoscute prin violenţa lor, erau binevoitoare numai faţă de studenţi (tineri soldaţi, ocnaşi, prizonieri - tradiţia istorică de a‑ţi părea rău de cei nefericiţi, de a‑i pune la punct pe cei puternici). De aceea lui Ogariov i s‑a permis să citească gratis, desigur, dar jumătate de oră, ştiţi, se pot face multe, dar dacă e o carte de poezie, atunci chiar poţi s‑o citeşti pe toată... Câte ceva reuşea chiar şi să fure, nu fizic, desigur, dar oricum pentru vecie, pe de rost. Uşa de la Sala Mică s‑a întredeschis, acolo vuia ceva neclar şi deodată, clar, deloc cântător - Noi doi vom trăi mai mult decât lumea aceasta săracă, închisă. Unde se ridică uşor la cer doar certurile şi copiii. O voce de femeie. Puternică, tânără, puţin plesnită în adâncime, foarte puţin, foarte uşor răguşită. Laringită. Sau amigdalită cronică. Uşa s‑a trântit imediat, cineva s‑a dus la toaletă sau pur şi simplu s‑a săturat de ascultat. Dar păcat. Era ca o promisiune. Promisiunea unui răsărit.

Ogariov ridică ochii din Hodasevici al lui, sec şi minunat ca spirtul. Privi neîncrezător spre bătrână. Compozitivişti, îi explică ea. Au seară de creaţie. Intrarea e 10 ruble. Ogariov coborî din nou privirea. Compozitivişti, manierişti, metametafrişti. Toate acestea sunt foarte interesante, desigur. Dar nu avea 10 ruble. Bătrâna îşi strâmbă gura înţelegătoare. Nici ea nu avea 10 ruble. Erau puţini pe atunci cei care aveau. Dar ăştia sunt studenţii de la Facultatea de Litere. S‑au adunat grămadă şi fac scandal. O să iasă peste jumătate de oră şi o să ascultaţi gratis. Că pe ei, când se ajunge la versuri, nu mai poţi să‑i ţii.

Chiar aşa, nici n‑a apucat Ogariov să înveţe pe de rost uimitoarea Liră grea, că uşa s‑a deschis larg încă o dată şi a ieşit mulţimea de iubitori de poezie. Ogariov căuta din priviri, încercând să identifice posesoarea laringitei preţioase, dar se temea să nu fie o făptură monstruoasă. Deşi, la drept vorbind, ce‑l privea pe el? Putea să fie şi travestit. Ogariov fu împins cu umărul de un băiat bine făcut, frumos, brunet, păros, care semăna fie cu un negustor de rasă care vindea garoafe, fie cu Pasternak care se prefăcuse în armean. Îţi plac versurile, frate? întrebă el în loc de scuză, apreciind imediat şi volumul lui Hodasevici, şi faptul că Ogariov era slab, şi că avea un pulover amărât, turcesc. Hai cu noi!

Şi Ogariov, ce credeţi? S‑a dus.
Din toate locurile ciudate vizitate pe atunci de Ogariov (inclusiv un reactor atomic, o intrare laterală în zidul mănăstirii Donskoi şi morga de la medicină legală de pe Holzunovka), căminul Facultăţii de Litere se dovedise a fi cel mai neplăcut şi uimitor în acelaşi timp. Un bloc sumbru de cinci etaje pe strada Dobroliubova. Nişte bolţi înalte ca de biserică, un miros urât nu foarte puternic, dar infernal, nişte coridoare acoperite cu plasă de la saltea. Pentru ca personalităţile creatoare să se sinucidă fără niciun pericol pentru sănătatea administraţiei. În plase erau cocoloaşe de praf, mucuri de ţigară, hârtii boţite, resturi de cenuşă seculară. Manuscrise? Ard de minune. Chiar de minune. Numai că nu fac multă căldură. Un coridor sumbru ca de închisoare, o vopsea cafenie, şiruri de uşi. Din spatele fiecăreia se auzea cum se bătea la maşină, ca un tir de mitralieră, o execuţie. De nedescris (oare este Kafka?, da, mă rog, numai el) erau closetele murdare de fecale. Dimineaţa începea cu urletul epuizat al unei femei de serviciu bătrâne, roase pe la toate articulaţiile - dar v‑aţi căcat, nu glumă, DoamneDumnezeulealmeu! Mamă, ce v‑aţi mai căcat! Şi mai sunteţi şi poeţi! A doua femeie de serviciu era tăcută, tânără. O frumuseţe adevărată, demnă de a purta cununa sonetelor. Au ratat‑o şi pe ea. Nu a observat‑o nimeni, nu a descris‑o. Lăcaşul liniştii, al muncii şi inspiraţiei.

Într‑o cameră uriaşă, ciclopică - cum erau toate din cămin, poate cu excepţia talentului locuitorilor lui - se adunaseră o mulţime de oameni. Ogariov, care nu‑i putea deosebi pe ai lui de ceilalţi, se băgă într‑un colţ, privind în jur, încă profesional. Cum fusese învăţat. O fereastră, o uşă, căi de retragere, uite, cu scaunul ăsta o să‑l trosnesc în cap pe ăsta, iar pe ăsta o să‑l arunc pur şi simplu. Armata încheiată recent nu se retrăgea uşor, de parcă chiar avea asupra lui Ogariov anumite drepturi. Toţi se aşezau şi săreau din nou în sus, se agitau, dezordonaţi, ciudaţi, uimitori, ca nişte personaje dintr‑un manual de psihiatrie. Pacientul K. Douăzeci de ani. În copilărie a fost muşcat de un arici domestic, de atunci se află în evidenţele dispensarului psihoneurologic. Pe acest fond, două fete în vârstă, inspirate, dintre cele care nu trag vânturi şi nu ratează niciun vernisaj, păreau neobişnuit, convingător de normale. În mod clar nu erau din căminul Institutului de Literatură "Maxim Gorki". Lui Ogariov deodată îi păru rău că venise aici.
Ce fac eu aici, printre aceste păsări de foc ciudate? N‑au decât să se cace şi să se holbeze.

Se ridică, pregătindu‑se să se strecoare spre ieşire, dar odată cu el se sculă un băiat plăpând, brunet, cu nişte muşchi nervoşi pe pomeţi şi cu o tăietură oarecum asiatică a ochilor. Poate că e sindromul Down nefinalizat. Poate că e pur şi simplu posesorul unui epicantus expresiv. "Sunetul copt, ca de fistic, al unui pantof ce cade", începu el. Toţi au amuţit plini de respect. "Cu ochi mari, piezişi, arăţi nebuneşte, ca o căprioară luxuriantă. Vânturile fierbinţi au suflat sarea din Marea Moartă în adânciturile mâinilor ridicate." Ogariov se aşeză din nou şi nu mai ieşi câteva zile din cămin. De fapt, nimeni nu a mai plecat. E un lucru obişnuit. "Tinereţe. Virtute. Vandeea. Don."

Dormea pe unde se nimerea, mânca ce i se dădea, de vreo două ori fusese trimis după vodcă - odată la nişte taximetrişti, cu nişte însoţitori. Nu i‑ar fi dat unui străin. Cine mai ştie ce era. Nu vorbea aproape deloc - mai mult asculta, se uita, stabilea jocul de forţe. În cameră veneau oameni, plecau, unii stăteau câteva ore, alţii dispăreau, fluieraţi, după primele strofe. Aici era cunoscută poezia şi era iubită. Nu. Nu era iubită. Ea pur şi simplu locuia aici. Locuia într‑o asemenea concentraţie, că - Ogariov era convins de asta - în alte locuri pur şi simplu era insuficientă. Recitau toţi, se întrerupeau, de‑ale lor, de‑ale altora, dar în cea mai mare parte, desigur, versuri de‑ale lor. Unele versuri erau năucitor de frumoase, pe altele Ogariov nu le înţelegea şi presupunea pe bună dreptate că nu le înţelege nimeni, unii erau grafomani, îndrugau vrute şi nevrute, zicând că sunt lucruri minunate. Şi nici el nu se putea păcăli.

Destul de repede Ogariov stabili nucleul, adică partea centrală a companiei - patru băieţi. Pasternak cu sânge armenesc, de care Ogariov se şi legase, mult prea viu şi trupeş pentru a muri. Un mongoloid slab, frumos, în care se vedea totuşi că, din punct de vedere genetic, lucrurile nu erau în ordine. O gaură de vierme autentică, ereditară, mai îngrozitoare decât nebunia imaginară, prefăcută, a celorlalţi. Unul înalt, cu capul mare şi nişte buze umflate, parcă de broască sau de copil, de o simplitate amăgitoare şi cel mai trist dintre cei patru. Şi ultimul, cam blonduţ, liniştit, semănând cu un maniac adevărat, cu o faţă roz imobilă şi o şuviţă lungă de păr care‑i acoperea, ruşinoasă, chelia deja prezentă. Adevărată. Doamne, ce versuri avea! Ce versuri! E inimaginabil cum în Moscova gunoaielor din anul 1992, pe cea mai ticăloasă vreme, în mijlocul lui nicăieri, aceşti patru băieţi, de o vârstă cu Ogariov, rosteau, cu capetele date pe spate, lăsându-se în mâinile lui Dumnezeu, singurele cuvinte posibile pe lume, formate în singura ordine posibilă, fermecată, care parcă dădea sens la tot, care parcă justifica tot, inclusiv moartea, sărăcia, înşelătoria, zădărnicia a tot ce există, viitoarea nemurire.

Era ceva adevărat, chiar aşa era. Ogariov înţelegea asta. Toţi înţelegeau asta.

Nu am insistat pe tine, minunată creatură a lui Dumnezeu, îmi plăcea cum se concentra decoctul, şi beam acest decoct cu înghiţituri mici. Un timp scurtam nopţile, observând cum se transformă în chipuri şi mlădiţe pereţii, cum ridică ultimul stol văratic grecii vechi în căutarea noii Elene. Această copilărie caldă îmi pune botul pe mână. Acest mic lup întunecat, încăpăţânat este copilăria mea. Eu sunt impostorul pasiunii tale. Şi elanul genelor sălbăticite, şi această rumeneală sperioasă pe care am ales‑o din sute de chipuri. (Versuri de Ed Pobujanski.) Nu imediat, dar Ogariov a înţeles, a simţit mai degrabă că toate aceste texte, toată rostirea lor fermecată era legată de un singur om, fata tăcută cu faţa vie, nu prea dreaptă, încât părea aproape frumoasă. Ea nu recita nimic, nici de‑al său, nici de‑al altora, dar asculta aşa, de parcă înţelegea - sunt numai pentru ea, numai pentru ea. De fapt, totul era numai pentru ea.

În fata aceasta fără nume, spre deosebire de celelalte locatare ale căminului, nu era nimic nebunesc, dureros, dar în felul în care închidea gura, cu colţurile în jos, în felul în care îşi îndrepta neglijentă părul roşcovan strâns cu elastic, se simţea o tragedie înaltă pe care Ogariov o văzuse înainte, dar unde? Unde? I se învârtea în minte, se răsucea, Ogariov se încrunta, încercând să fie mai precis, să nimerească, dar nu. Nu. De ce tace tot timpul? E nebună? Proastă? Mută? În cea mai mare parte, fata stătea într‑un colţ, cu mâinile mici lăsate în jos, abia vizibilă în fumul de tutun - aici se fuma în disperare, chiar mai înverşunat decât în armată, şi ţigările de două parale se împărţeau la fel de darnic ca versurile. Iar apoi, deodată, a ieşit mult timp - Ogariov chiar îşi spusese că pentru totdeauna, dar ea s‑a întors - cu o tigaie de cartofi prăjiţi. Blugii albaştri, cămaşa bărbătească care abia îi contura pieptul dispăruseră deodată. Şi Ogariov a înţeles imediat, orb, uite ce prost, cum de nu ghicise înainte - Salomee cu capul lui Ioan Botezătorul pe talger, iată cine era, numai că nu a lui Tiţian, plină, drăguţă, uşor aplecată deasupra poverii îngrozitoare, ci Salomeea lui Carlo Dolci. Secolul XVII, gura delicată, amară, capul întors, un oftat, o buclă lângă obraz.

Fata se uită drept spre el şi îl văzu. Ca Malia.
Câteva secunde nu şi‑au luat ochii unul de la altul, de parcă încercau să se ţină minte pentru toată viaţa. Şi s‑au ţinut minte. Apoi fata a pus pe masă tigaia, de fontă, de casă, neagră, nepotrivită în acest haos, la fel ca Ogariov însuşi, şi el şi‑a dat seama că ea recitase atunci, în sala Casei Centrale a Scriitorilor. Era vocea ei. Sigur era a ei.

Ogariov s‑a sculat, simţind că i se leagănă în cap o ameţeală grea, şi a ieşit din cameră. Era, se pare, din nou seară, e adevărat, nu se ştie câte zile trecuseră. Pe Dobroliubova era hărmălaie, se circula intens, cădea o ploaie măruntă care se reflecta de mii de ori în băltoacele vii, ridate, lucioase. Ogariov s‑a zgribulit, s‑a uitat în jur căutând o staţie potrivită şi a pornit pe jos, la nimereală, dar fără nicio greşeală, cu un simţ înnăscut al unui moscovit get‑beget, stabilind drumul. Se născuse în acest oraş, crescuse şi acum nu se temea nici să moară în el. Din moment ce în lume încă mai existau versuri, nu‑i mai era frică să moară.

Buzunarele erau goale, pierduse cursuri, nu mai era niciun viitor, dar Ogariov călca pleoscăind prin băltoace, bolborosind ca o incantaţie:
Şi liliacul înfloreşte pe sânul ei stâng.
Şi liliacul înfloreşte pe sânul ei stâng.
Şi liliacul înfloreşte.

Malia a recitat‑o şi ea, douăzeci de ani mai târziu. S‑a apropiat mult de ea şi, pentru prima dată nemaitemându‑se de nimic, a îmbrăţişat‑o. Moscova anului 2012 se învârtea în jurul osiei sale, de ianuarie, albastră, de gheaţă. Până şi în ger, buzele Maliei erau fierbinţi şi vii.
Ea a răspuns.
Te iubesc, a spus Ogariov, fără să‑şi întrerupă sărutul, nici nu a spus chiar, a zis în minte. Dar ea a înţeles. Sigur că a înţeles. A băgat repede mâna în poşetuţă, a scos cheia, o legătură grea, rece. Parcă aştepta. Şi Ogariov a scos cheia, de la fosta casă, de la fosta viaţă. L‑a scos de acolo pe vechiul Mişka olimpic de la mama şi, desfăcând inelul strâmt, l-a agăţat la cheia de la casa Maliei. De parcă pusese o verighetă.

Cum o chema pe fata din camera 423 a căminului Institutului de Literatură, Ogariov nu a mai aflat. Dar ce importanţă mai are?
Toţi au murit, au amuţit, s‑au închis, s‑au vândut, s‑au refăcut, s‑au adaptat la viaţă. Au încetat să mai scrie versuri.
Chiar că mai bine ar fi murit.

Anomalia

 

Hervé Le Tellier
Anomalia
Editura Pandora M, 2021
Traducere din limba franceză de Mădălina Ghiu
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu
 

***
Intro

Hervé Le Tellier s-a născut pe 21 aprilie 1957. În 1992 a fost cooptat în OuLiPo (Atelierul de Literatură Potenţială), al cărui preşedinte este din 2019; despre această grupare a publicat o lucrare de referinţă: Esthétique de l'Oulipo (Estetica Oulipo). De formaţie matematician, apoi jurnalist - absolvent al Centrului de Instruire a Jurnaliştilor din Paris (promoţia 1983), este autor de romane, nuvele, poezii, teatru.

Corespondenţa imaginară dintre autor şi preşedintele Franţei, Moi et François Mitterrand (Eu şi François Mitterrand), dramatizată, se joacă din 2016, la Théâtre du Rond-Point din Paris. În 2013, volumul de proză scurta Contes liquides (Povestiri lichide, semnat Jaime Montestrela, un scriitor portughez inventat) a primit Marele Premiu pentru umor negru Xavier Forneret.

*

Roman recompensat cu Prix Goncourt 2020

Romanul lui Hervé Le Tellier este conceput pe structura unui serial de televiziune de înaltă clasă, care creează dependenţă şi, în acelaşi timp, concentrează stilurile şi tramele a numeroase romane contemporane de succes: roman noir, thriller, roman de campus, de dragoste, de familie, biografic. Toate se petrec sub cupola unui cer SF unde a avut loc, în timpul unui zbor Paris-New York, un fenomen supranatural şi sub semnul unei întrebări nebuneşti: oare lumea în care trăim este o uriaşă simulare pe computer, iar fiinţele umane sunt programe mai mult sau mai puţin inteligente, cu destinul hotărât din afară?

Preşedinte al celebrului Atelier de Literatură Potenţială, OuLiPo, Le Tellier aduce prin conceperea acestui roman fabulos un omagiu Exerciţiilor de stil ale lui Queneau, scrierii sub constrângere practicate de Georges Perec şi întregului manifest oulipian.

"O carte pe care nu o mai laşi din mână, un inevitabil bestseller, dar şi o lucrare experimentală, ultraliterară, un exerciţiu de stil comparabil cu Viaţa - mod de întrebuinţare de Georges Perec." (Frédéric Beigbeder)

"O superbă parabolă filozofică destinată să ne oblige la multe întrebări, una foarte subtil sugerată fiind şi aceasta: oare de câte anomalii mai avem nevoie ca să înţelegem că undeva cineva ne testează, probabil pentru a-şi da seama dacă are sau nu sens să mai creadă în noi?". (Matei Vişniec)

"Rareori am întâlnit o scriitură mai ingenioasă, o imaginaţie mai prolifică, un spirit ludic mai rafinat, care toate la un loc fac din traducerea cărţii o provocare, la care am încercat să răspund cu speranţa că voi reuşi să ies cu bine din labirintul construit de autor în spirit oulipian." (Mădălina Ghiu)

Fragment

Joanna

 

Vineri, 25 iunie 2021,

Philadelphia

- Joanna, spune Sean Prior, creierul dumneavoastră este o catedrală gotică.

Joanna Wasserman îl priveşte în ochi pe Sean Prior şi îşi ascunde consternarea. Chiar aşa? Catedrală? Gotică? Gotic flamboaiant1 măcar, gândeşte avocata. De ce nu Taj Mahal, piramidele sau Caesars Palace din Las Vegas? O clipă, deconcertată, caută în primul rând un răspuns.
- Mai bine decât un creier de bărbat.
- Poftim?
- Simone de Beauvoir. Tatăl ei îi tot spunea că are "un creier de bărbat".

Directorul general de la Valdeo chicoteşte cu aer superior, de parcă ar fi cel mai bun prieten al Simonei, al tatălui ei şi al câinelui lor. Joanna râde în sinea sa. Prior are, în cel mai bun caz, o vagă idee despre cine e tipa asta, Simone, dar stăpânul unui gigant farmaceutic de treizeci de miliarde de dolari nu-şi permite luxul să aibă nici cea mai mică lacună. O catedrală gotică... Ce mizerie!

Joanna s-a deplasat la sediul central al firmei Valdeo, în Philadelphia, împreună cu un tânăr avocat asociat, care se ocupă de dosare şi, de altfel, le şi cară. Compania farmaceutică este de şapte ani clientul firmei Denton & Lovell, în mare parte pentru chestiuni fiscale şi de preluare a altor firme, sunt trei luni de când ea lucrează cu ei şi două luni de când Prior este interlocutorul ei direct. De la prima întâlnire, Prior a întrebat-o, cu acea frazare lentă de Texas, pe care o mai păstrează, şi cu acel zâmbet de carnasier mare, căruia nu-i pasă de prădători:
- Spuneţi-mi, maestre, ştiţi de ce v-am ales dintre toţi imbecilii ăia de la Denton & Lovell?
- Lăsaţi-mă să ghicesc, domnule Prior. Pentru că am terminat prima din promoţie la Stanford, poate, pentru că sunt o femeie tânără, fără îndoială, pentru că sunt negresă, cu siguranţă. Şi, de asemenea, pentru că reuşesc să câştig toate procesele împotriva albilor de modă veche, cu care aţi fost la Harvard.

Prior a izbucnit în râs.
- Da, maestre, şi pentru că sunteţi singura care îndrăzneşte să-mi dea un astfel de răspuns.
- Eu, domnule Prior, v-am acceptat în calitate de client doar pentru că sunteţi capabil să mă suportaţi.

Prior a adăugat, deoarece nu ar fi tolerat niciodată să nu aibă el ultimul cuvânt:
- Nu uitaţi totuşi că am terminat la Carnegie Mellon University.

Meci nul. De la această confruntare, Joanna Wasserman şi Sean Prior simulează că ar fi cei mai buni prieteni de pe planetă. Că îşi vorbesc de la egal la egal. Prior îşi face din asta un punct de onoare, este momentul lui de amestec social şi rasial relativ, de care moştenitorul multimilionar este mândru, chiar se bucură că este capabil să discute fără a arăta nici cea mai mică urmă dispreţ cu o mică negresă supradotată din Houston, o bursieră merituoasă a affirmative action, fiica unui electrician şi a unei croitorese - i se furnizaseră toate informaţiile.

În discuţiile lor, în ciuda a ceea ce îi separă - treizeci şi trei de ani, două miliarde de dolari în stock-option şi o proteză dentară sclipitoare -, cei doi abuzează de prenume, iar acest lucru le colorează conversaţia cu o notă rafinată de ipocrizie veninoasă. Parcă ar fi latini, atât de familiar se poartă unul cu altul. Ca un burghez care se declară prietenul grădinarului său, Prior crede în această prietenie fictivă, dar Joanna nu cade uşor în capcană. Ea distinge în rânjetul lui Prior amprenta Sudului pe care îl poartă în el, acele semne şi nuanţe simbolice care impregnează toate relaţiile rasiale, recunoaşte această postură spontană, care permite unei doamne albe bogate, coafată impecabil, să-i ofere şoferului ei negru cel mai radios zâmbet, un zâmbet de afecţiune zdrobitoare, în care poate fi descifrată certitudinea imperioasă a inferiorităţii naturale a acestui nepot de sclav, acel zâmbet otrăvit, care nu s-a mişcat niciun centimetru de la Pe aripile vântului până acum şi pe care Joanna l-a văzut în toată copilăria ei desenându-se pe feţele pudrate ale clientelor albe ale mamei ei, croitoreasa.

Într-o zi - se întâmpla la finalul secolului XX -, la ieşirea din liceu, în timp ce micuţa Joanna aştepta autobuzul şcolii, o limuzină neagră s-a oprit în faţa ei, geamul colorat din spate s-a deschis şi o colegă de clasă i-a propus să urce, cu un zâmbet care trăda pur şi simplu bucuria de a mai sta câteva minute împreună cu ea.
- Absolut, Joanna, se fandosea mama ei, urcă, facem un mic ocol şi te lăsăm acasă, nu-i nimic.
"Nu-i nimic." Joanna a înţeles: mama contrariată cedase insistenţelor fiicei sale. Şi copilul s-a urcat în spate în marea berlină germană, alături de prietena ei. Doamna de la volan a vrut să arate că e politicoasă, făcând conversaţie:
- Deci, Joanna, ce vrei să te faci când vei fi mare? Nu croitoreasă ca mama ta, nu-i aşa?

Joanna nu a răspuns. Când a ajuns acasă, s-a aruncat în braţele mamei, cu ochii umezi, a strâns-o la piept, apoi şi-a scos caietele. Aroganţa unei propoziţii tocmai crease cea mai recunoscătoare dintre fete şi cea mai sârguincioasă elevă din şcoală.

Douăzeci de ani mai târziu, Joanna ştie de unde vine şi încotro se îndreaptă. Mai presus de toate, ştie că în acest proces al heptaclorului, unde majoritatea manipulatorilor sunt femei, aproape toate de culoare, o avocată neagră, atât de combativă, îşi va depăşi limitele şi va împiedica agresivitatea adversarilor. Prior pe asta se bazează oricum. Joanna a ghicit chiar că el a vrut atât de mult să fie avocata lui, încât a reuşit să facă să fie recrutată de D&L, în ciuda pretenţiilor ei salariale, pe care aceasta le spera descurajante; i s-a repartizat imediat un client şi unul singur: Valdeo. Ba mai mult, cabinetul de avocatură, fapt extrem de rar, a avansat-o direct la gradul de partner.

Ferestrele largi ale biroului lui Prior, situat la ultimul etaj al unei clădiri înalte din anii '30, au vedere la Delaware River. În prezenţa unui vizitator, Prior nu se poate abţine să străbată camera în lung şi-n lat, în postura satisfăcută de proprietar, pretinzând că este absorbit de priveliştea oferită de râu, cu braţele încrucişate şi cu bărbia ridicată à la Mussolini. De fiecare dată, avocata îi oferă acele lungi secunde de poză în aparenţă meditativă, din moment ce sunt doi de la cabinetul de avocatură în birou, iar acest fapt ridică minutul la o sută de dolari. Odată, îi atrăsese atenţia. Prior îşi smulse din memorie o frază foarte cinică: Dacă banii nu ar fi atât de supraestimaţi, le-am acorda mai puţină valoare... Formularea nu-i aparţine, dar lui Prior îi place s-o citeze. Într-o lume de gestionari, în care toată cultura literară este incongruentă, el a făcut din ea un instrument puternic de dominaţie simbolică. Şi, când a apărut ameninţarea unui proces penal în legătură cu heptaclorul, acest insecticid lansat fără validarea tuturor testelor, când consiliul de administraţie a dat semne de îngrijorare, Prior a pulverizat principiul de precauţie cu abilitate: "Dragii mei colegi, mă gândesc întotdeauna la poemul atât de frumos al lui Ralph Waldo Emerson, care se termină astfel: «Nu mergeţi într-acolo unde vă duce drumul. Mergeţi într-acolo unde încă nu există drum şi lăsaţi o urmă nouă». Deci da, vom lăsa o urmă în lupta fără sfârşit de a hrăni omenirea".

Heptaclorul... Motivul pentru care Joanna se află în biroul ăsta este această moleculă activă, care împiedică unele insecte să treacă dincolo de stadiul larvar. În anii 2000, Valdeo a sintetizat-o, de atunci brevetul a intrat în domeniul public, aşa că îl produc şi alte firme. Dar s-a dovedit foarte clar că e un puternic cancerigen, chiar şi în doze mici, şi este, de asemenea, un perturbator endocrin. Acum, când Austin Baker a lansat o class action, Valdeo riscă să plătească sute de milioane.
- Să vorbim despre cazul nostru, dacă nu vă deranjează, Sean. Cu şaizeci şi cinci de bolnavi care acuză până acum Valdeo de imprudenţă, acest proces ne poate costa scump.

Joannei îi place mult cuvântul imprudenţă, acest neologism care presupune absenţa intenţionalităţii. Nu detestă deloc pronumele "noi", care semnifică în ce măsură firma ei este solidară cu interesele clientului. Continuă:
- Spuneţi-mi, Sean: există riscul ca Austin Baker să prezinte dovezi că Valdeo cunoştea pericolul acestei molecule şi l-a ascuns celor care au manipulat-o?
- Nu văd cum.
- Dacă vi se pune o întrebare similară la proces, răspundeţi orice în afară de: "Nu văd cum". După cum am spus, formularea este perversă şi aş obiecta la ea. Începeţi prin a repeta că această moleculă este inofensivă.
- Bineînţeles că este. Testele noastre terapeutice actuale contrazic studiile independente prezentate de Austin Baker.
- Perfect. Spuneţi-o din nou oricum. Va fi expert Contra expert, Sean. Problema noastră este fostul vostru inginer, Francis Goldhagen. Potrivit acestuia, Valdeo ar fi hotărât să nu păstreze testele care dovedeau nocivitatea heptaclorului.
- Am avut rezerve faţă de documentele lui şi i-am respins concluziile. De altfel, am cercetat, iar viaţa privată dovedeşte că poate minţi, cel puţin pe soţia sa.

Avocata oftează. Câştigarea acestui proces cu astfel de proceduri ar putea afecta imaginea cabinetului pe termen mediu. Dar nici pierderea sa pe termen scurt nu este o opţiune.
- Nu vreau să-l discreditez astfel. Valdeo nu ar ieşi cu obrazul curat din procesul ăsta, şi nici justiţia.
- Ştiţi, Joanna, justiţia este ca dragostea maternă, toată lumea ar fi mai degrabă pentru... Dacă tot vorbim despre familie, Joanna, ce mai face sora dumneavoastră?

Ştie, îşi dă seama imediat avocata. Evident. Prior, care i-a cercetat punctele slabe, Prior ştie că, în februarie trecut, sora ei mai mică a fost diagnosticată cu colangită sclerozantă primară. Ştie, de asemenea, că o tânără studentă ca Ellen a încheiat evident o asigurare de sănătate clasică înainte de a constata, nedumerită, că nu acoperă această boală rară care este CSP. Prior crede că doar pentru Ellen a acceptat Joanna postul bine plătit la Denton & Lovell. Fără acel transplant de ficat, facturat la două sute de mii de dolari, Ellen ar fi fost deja moartă, iar acum va trebui să verse cel puţin o sută de mii în fiecare an, o sută de mii de dolari doar ca să supravieţuiască, nu-i aşa, zece ani, poate cincisprezece, cu speranţa că trupul ei fragil rezistă la colangită, că va rezista până vom găsi poate un remediu. Prior se înşală. Salariul a contat, desigur, dar Joanna dorise acea poziţie înaltă, acea movilă de bani din vârful căreia putea contempla amploarea revanşei sale.

Directorul continuă, cu o voce profundă, în care strecoară toate regretele de care este capabil:
- Este groaznic prin ce trece ea. Credeţi-mă, vă sunt alături din toată inima.
- Sunt... foarte impresionată.
- Dacă sora dumneavoastră are nevoie de ceva, Joanna, suntem cei mai în măsură să ajutăm. Clinică, medicamente, noi proceduri.
- Mulţumesc, Sean. Deocamdată trebuie să fim siguri că transplantul de ficat a reuşit. Dar reţin propunerea făcută. Vă rog, să revenim la acţiunea colectivă împotriva heptaclorului. O să-l rog pe colegul meu, maestrul Spencer, să vă prezinte un rezumat al planului nostru de apărare.

De îndată ce tânărul avocat şi-a terminat prezentarea, Sean a semnalat, cu o mişcare a bărbiei, că acceptă strategia de apărare a casei de avocatură Denton & Lovell. Le strânge mâinile, ceea ce înseamnă că, din partea lui, întâlnirea s-a încheiat. Când Joanna urmează să părăsească şi ea biroul, o reţine.
- Joanna, aş dori să vă propun o oportunitate. Anume, să vă alăturaţi nouă la reuniunea de la Dolder Club de mâine-seară, sâmbătă. Aţi auzit de Dolder, nu-i aşa?

Joanna dă din cap. Auzise. Un club foarte privat, chiar mai confidenţial decât modelul său, Bilderberg. Fiindcă, în timp ce Bilderberg adună în fiecare an, în spatele uşilor închise, o sută de personalităţi din lumea afacerilor şi politică, la Dolder au acces doar douăzeci de patroni, elita "big pharma": de cincizeci de ani, nimeni nu ştie când se ţin aceste întâlniri, nici ce se discută acolo. Este posibil să fie negociat preţul medicamentelor, să se facă mici aranjamente între prieteni, să se decidă direcţiile pe termen lung. Conspiratorii îşi îndeplinesc misiunea din tot sufletul. Prior surâde.
- Vă voi prezenta în calitate de consilieră personală, ceea ce după mine chiar sunteţi. Reuniunea anuală se ţine de această dată în Statele Unite, aşa că îmi revine mie, un american, onoarea să rostesc discursul principal. Tema vă va interesa, este "Sfârşitul morţii". Un viitor laureat al Nobelului, vorbesc serios, îşi va prezenta cercetările despre filogenetica embrionului, iar apoi vor mai fi două intervenţii, ceea ce veţi auzi vă va ului. Iertaţi-mă că v-am anunţat atât de târziu, ştiţi bine paranoia de la noi. Va fi în Manhattan, în salonul Van Gogh, în Surrey, Upper East Side. Puteţi să ajungeţi în jurul orei opt?

Joanna încearcă să-şi dea seama cum să-i răspundă că Da, este o onoare, Sean, dar, din păcate, îmi spuneţi puţin cam târziu şi mă tem că nu voi... Dar, instinctiv, îşi pune mâna pe burtă într-un gest protector de când lumea. Pentru că e un lucru pe care Prior nu-l ştie: Joanna este însărcinată.

A aflat fix acum şapte săptămâni: şi-a făcut testul în toaleta de la Denton & Lovell, între sashimi-ul mâncat pe fugă şi întâlnirea dintre partners. Şi, când cele două dunguliţe grena au apărut afişate pe bandă, Joanna a simţit că-i tresaltă inima de bucurie.

Bărbatul pe care îl iubeşte Joanna este ilustrator şi lucrează în presă. La sfârşitul lunii octombrie a anului trecut, un lider neo-nazist a depus o plângere pentru unul dintre desenele sale pe care l-a considerat jignitor, ea a reprezentat ziarul în instanţă şi a câştigat prin K.O. "Keller vs. Wasserman" serveşte acum drept referinţă pentru cazurile asemănătoare: a scrie, într-un desen sau în altă parte, că unui susţinător al supremaţiei albe îi lipseşte materia cenuşie nu este o insultă, ci o opinie, chiar un diagnostic. A fost uşor. În aceeaşi seară, Aby Wasserman a invitat-o la cină la Tomba's, un restaurant prea scump pentru el şi, la sfârşitul mesei, la îndemnul inimii, a întrebat-o, bâlbâindu-se încontinuu, ce planuri de viitor are. Se abţinuse să-i spună că s-a născut pentru a o iubi şi a i se supune, deşi chiar aşa gândea. Nici Joanna nu se îndoia de asta. El i-a oferit un stilou, Poftim, Joanna, este de la Waterman, nu e prea departe de numele meu nemţesc, ah... numele meu pe care aş vrea să-l porţi, dar ştii, vreau şi eu să-l port pe al tău. Joanna luase stiloul, îl deschisese şi, pe faţa de masă albă din bumbac, scrisese pur şi simplu Joanna Woods-Wasserman, evitând să fie prea lacrimogenă. Patronul le-a permis să plece cu faţa de masă.

Au vrut un copil imediat şi au făcut ceea ce este necesar pentru a-l avea - foarte des, îndelung şi în numeroase locuri. Doctorul a fost categoric: s-a întâmplat după întoarcerea Joannei din Europa, la începutul lunii martie, cu zborul acela abominabil, în care se hotărâse că, dacă va supravieţui, se va căsători cu el, iar înainte de nuntă, la începutul lunii aprilie, gameţii lor s-au întâlnit şi au decis pe loc să fuzioneze. Nu putem mulţumi suficient susţinătorului supremaţiei albe. Şi, în plus, evreul Aby, diminutivul pentru Abraham, a propus să îl numească Adolf dacă e băiat. Ca a al doilea prenume, l-a temperat Joanna râzând. Şi imediat s-a învinovăţit pentru că era atât de veselă, când sora ei se pregătea să aibă parte de o agonie lentă. Dar o fericire de câteva grame a crescut în ea şi a invadat totul.

Prior insistă.
- Joanna? La Dolder?

Mâine-seară? Complicat: plănuia să-şi sărbătorească a treia lună de sarcină împreună cu părinţii... Pe de altă parte, să te întâlneşti cu diavolul, ca să dansezi cu el, nu este lipsit de interes.

Avocata nu apucă să ia o decizie, fiindcă un telefon negru, grosolan, o vechitură din bachelită, sună pe biroul lui Prior. El ridică imediat şi răspunde, iritat:
- Am cerut să nu fiu deranjat... OK... Îi comunic.

Prior se întoarce spre Joanna, cu un zâmbet mirat.
- Probabil că vă va surprinde, Joanna, dar sunteţi Aşteptată în spatele acestei uşi de doi ofiţeri FBI. Încă mă bazez pe dumneavoastră pentru mâine, dacă vor hotărî să vă elibereze, desigur.

Gripa

 

Ioana Drăgan
Gripa
 O poveste de Crăciun
Editura Tracus Arte, 2021

***
Intro

Ioana Drăgan este scriitor şi jurnalist, născută în 1969 în Bucureşti. Doctor în ştiinţe filologice. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Producător şi moderator de programe culturale la Televiziunea Română între 1995-2012. Director general al Direcţiei Generale Reprezentanţe în Străinătate din cadrul Institutului Cultural Român între 2013-2017. A publicat volumele: Vietăţi şi femei (proză scurtă), 1997, Ed. Cartea Românească şi Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti; Poveştile Monei (3 nuvele), Ed. Atlas, Bucureşti, 1999; Romanul popular în România. Literar şi paraliterar, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2001, şi ediţia a II-a (revăzută şi adăugită), Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2006; Bibliotecile din oglindă. Ex libris de scriitor, Ed. Allfa, 2007; Mafalda (roman), Ed. Allfa, 2009. A fost prezentă ca autor în numeroase antologii de proză. A semnat prefeţe pentru ediţii diverse din literatura universală la editurile Gramar şi Litera.

Ioana Drăgan a obţinut mai multe premii şi distincţii, printre care: Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut în proză (1998) pentru volumul Vietăţi şi femei; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pe anul 2009 pentru Proză - volumul Mafalda, noiembrie 2010; Distincţia culturală a Academiei Române, 2001, pentru prezenţa sa în viaţa intelectuală românească; Premiul A.P.T.R. 2013 pentru Talk Show cultural - seria "Anul Caragiale" - Televiziunea Română (2012).

  

Sinopsis

Acţiunea noului roman al Ioanei Drăgan se petrece într-o realitate românească actuală, contemporană, în care contextul unei epidemii de gripă sezonieră este unul aparent propice pentru o poveste de dragoste, plină de speranţe, între Eva, o doctoriţă de la Urgenţă, trecută de 40 de ani, şi Adam, un oengist norvegian, implicat în protecţia copiilor abuzaţi.

Înflăcărarea iubirii lor, care trimite ironic la povestea cuplului primordial, consumată pasional într-un ajun paradisiac de Crăciun petrecut la Predeal, o staţiune montană din România, va trece precum puseul de febră cauzat de gripă, în urmă rămânând doar iluzia unui nou început.

De-a lungul unei naraţiuni populate de o galerie de personaje marginale din viaţa cotidiană, măcinate de temeri, obsesii şi cutume, îl vor însoţi continuu pe cititor voci şi gânduri care se aud şi se întrepătrund cu cele ale protagoniştilor romanului, din care nu lipsesc umorul şi privirea crudă ale autoarei.

Acţiunile şi psihologia personajelor sunt modificate doar înşelător de pandemie, care nu este, până la urmă, decât un pretext şi o pistă falsă pentru o "poveste" banală în aparenţă dar cu final surprinzător.

Romanul rămâne o carte despre dezamăgiri şi speranţe, despre iubiri şi trădări într-o societate dominată de mentalităţi şi prejudecăţi pe care doar cei care fac alegeri dureroase le pot depăşi.

Fragment

De când aflase, adevărul era că nu mai avusese o noapte liniştită de somn şi de odihnă. Nu ştia ce să facă şi primul impuls fusese să termine repede cu problema asta şi să se elibereze din hăţişul de încurcături ce aveau să vină.

În fond, era o nebunie. Aveau dreptate toţi.

Aşa o aventură, la vârsta ei?! Copil, cu cine? Cu o nălucă din Norvegia, cu elful dispărut în pădurile vikinge, asta în varianta romantică. În varianta reală, cu un tip pe care-l lăsase soţia, mai mult ca sigur, pentru că semi-irlandezul ăsta n-avea nici o apăsare când omora animalele. Că doar cum ar fi fost, îşi imaginase, un mariaj fericit între o activistă pentru drepturile animalelor şi un... măcelar? În varianta mai mult decât probabilă, cu un aşa-zis inspector vigilent şi intransigent care, dacă cine ştie din ce motive ar întârzia să-i schimbe scutecul ud bebeluşului, i-ar întocmi, prompt şi salvator, dosar de neglijenţă în serviciu. De mamă!

De ce să ţii copilul atunci? De ce să persişti într-o prostie, care li se poate întâmpla doar liceenelor în călduri, nu unei femei mature, independente şi cică, profesioniste, medic!

Se luase singură în zeflemea şi, hotărâse să apeleze la Doru, un fost amic de facultate, ginecolog la Polizu, tip discret, ca s-o rezolve. Din colegialitate!

Glumiseră, pupături, poveşti şi amintiri din studenţie, ce mai faci, dragă Doru, tot burlac, da, burlac convins, păi tu, firicel de păpădie, ţi-aduci aminte cum ţi se zicea în facultate, uitase pentru că nimeni nu-i mai spusese aşa de-atunci, nu ştii cum e cu viaţa noastră, mai mult prin spital, am tot încercat şi n-a ieşit nimic până la urmă, m-am lăsat păgubaş!
- Dar tu, Eva, în timp ce-o consulta şi-i făcea ecografie, ce-ai făcut în ultimii douăj de ani?
- Numai prostii, măi Doru, şi acum mă lupt să combat gripa.
Şi dă-i şi luptă- i toată viaţa asta...
- Colega, pentru mine nu-i o problemă. Când vrei, vii încoace şi-o rezolvăm, dar trebuie să-ţi spun, ca medic acum, şi ca prieten, că e poate ultima ta şansă la ce văd eu aici! Gândeşte-te bine, bine, înainte! Să nu-ţi pară rău pe urmă. Ar fi păcat! Şi păcatele astea se plătesc scump. Tu decizi!

Nu era prima dată când ar fi păcătuit, dar nu asta o pusese pe gânduri, în timp ce se despărţise de colegul Doru, care o îmbrăţişase încurajator.

- O să te bată Dumnezeu!
Aşa îi aruncase demult, cu ani în urmă, în plină faţă, o femeie de la ţară care sprijinea zidul de la scara blocului de prin Militari unde era clinica de ginecologie privată. Cerea de pomană la fiecare femeie care intra şi ieşea. Nu-i dăduse atenţie pentru că abia se târâse afară, cu lacrimile şiroindu-i pe faţă şi curbată de dureri după procedura care i se păruse nesfârşit de lungă.

Era primul ei avort, iar doctorul, blazat şi dur, o repezise de la primul scâncet:
- Ce credeai că te gâdili? Aici nu eşti la un salon Spa, drăguţo!
- Lasă-mă mamaie, că nu mai am ce-ţi da!
- Da, bine, bine... Niciuna n-aveţi să daţi de-o pâine la copii mei, dar aveţi să daţi morman să vă lepădaţi aici de păcate! Putori nenorocite, ptiu!

Femeia îşi întorsese capul cu scârbă, mormăind şi suduind-o în continuare pe ea şi pe armata de păcătoase care făceau coadă la cabinet.

Îi venise să intre în pământ de ruşine şi, de-atunci, nu mai putuse uita privirea care-i pusese eticheta aia care nu putea fi spălată de nimeni niciodată.

Tic-tac, tic-tac, ştiuse că timpul trece şi că nu există credit nelimitat, numai că nu se aşteptase să vină sorocul aşa de repede şi că va trebui să se hotărască. Din nou, singură. Mai singură ca niciodată. Ori, ori!

*
De zeci de ori până acum se privise în oglindă, oripilându-se de firele albe care dintr-odată se înmulţiseră de jur împrejur, la tâmple şi în creştet. Peste noapte, în primul trimestru de sarcină, din blondă devenise aproape căruntă. Fără explicaţii medicale! Nu îndrăznise să se vopsească încă sperând că, odată cu primăvara, tonurile se vor apropia şi părul va căpăta nuanţa aia de blond-cenuşiu. Nordic.

Şi mai sperase cu ardoare, zi de zi şi noapte de noapte, că Adam o să reapară aşa cum dispăruse.
Dintr-odată.
Şi o să pornească din nou la drum. Pe alt drum. Un drum bun, fără accidente pe traseu.
Ca şi când totul ar fi fost de fapt o reverie.
O poveste de Crăciun!

Visa cu ochii deschişi la ziua când se va deschide uşa cabinetului de la spital şi o să-i audă vocea timbrată şi o să-i simtă mirosul. Singurul pe care o să-l poată respira şi suporta. Se îmbolnăvise cu-adevărat de la inhalările de detergenţi, alcool gel, de la mirosul dulceag greţos al măştilor de protecţie pe care le purta toată lumea în permanenţă şi de la aerul încins de respiraţii prizoniere şi eliberate care acoperiseră până şi clasica miasmă de bolnavi de prin saloane. Toxică!

Trecuseră săptămânile una după alta, ca-n transă, iar amintirea Crăciunului se topise, la mijloc de martie, precum mormanele de zăpadă din mijlocul străzilor, lăsând în urmă doar o mâzgă sordidă.

Şi când, resemnată şi hotărâtă să apeleze la colegul Doru, se revăzuse în urmă cu douăzeci de ani, la douăj de ani, când, disperată şi înfricoşată, intrase în clinica aia din Militari. Să scape mai repede de greşeală, păcatul unor tineri înfierbântaţi care băuseră mai mult într-o noapte de vară la mare. După eşecul cu frumosul Paul de Timişoara, atât de regretat de Mami şi Tăticu de parcă ei şi nu ea ar fi trebuit să se căsătorească şi nu le ieşise, se aruncase pur şi simplu în braţele unui rocker de pe litoralul înspumat cu care dansase pe plajă la 2 Mai.

Se gândise c-ar fi putut să fie mamă de-atunci, şi-acum să se îngrijească de viitorul unui tânăr de douăzeci de ani, în loc să aştepte cai verzi pe pereţi şi să se vadă din nou la coadă la avort, umăr la umăr cu tinere de vârsta lui.

Atunci nici măcar nu-i păruse rău, nu voise decât să şteargă totul cu buretele şi să o ia de la zero, să uite de Paul, să uite de visele de nuntă şi de viaţa în doi, pe care o şi trăise, palpabil, să uite de accidentele biologice minore de pe parcurs, că doar nu degeaba era studentă la Medicină, ca să se sperie de-o întrerupere de sarcină banală, chiar dacă îndeajuns de brutală cât să-i aducă picioarele crăcănate de pe masă pe pământ şi să fie mult mai atentă în viitor.
- Asta dacă nu vrei să treci pe la mine din trei în trei luni, la râcâit! La revedere!

Doctorul aproape c-o dăduse afară din cabinet, era în întârziere şi holul era plin.

*
Adevărul era că nu-şi dorise niciodată copii.

În fond, Mami şi Tăticu aveau dreptate, în viaţa asta de doctor nu prea mai e loc pentru sentimente materne.
- O să plângi în pumni c-ai dat cu piciorul la toate ocaziile! Şi pentru ce? În loc să ai grijă de-un soţ, de copii, te-ai măritat cu spitalul! Casă de piatră!

Tăticu, fie beat, fie treaz, cum o prindea o şi boscorodea cu aceeaşi placă de care se săturase ca de mere pădureţe.

Iată c-acum venise peste ea ocazia, marea ocazie, când nici nu se mai aşteptase, cu dată limită şi un cortegiu de întrebări fără răspuns, una mai arzătoare decât alta.

Ca şi când nu ar fi avut ea destule să-şi pună zi şi noapte, mai venise şi Mami cu una încuietoare:
- Dar nu faci şi tu, ca toată lumea, nuntă?

Mami şi Tăticu păreau că depăşiseră într-un sfârşit unda de şoc şi acum trepidau să afle detalii şi să intre în acţiune. Când o prindeau, o înghesuiau cu aluzii mai mult sau mai puţin voalate. Bate şaua să priceapă iapa!

Le spusese şi lor, până la urmă, o poveste încâlcită, din care nu înţelesese nimeni mai nimic, cu tatăl copilului plecat pe mare, la mare depărtare, în care Adam era Ulise şi ea, desigur, Penelopa, şi da, staţi fără grijă, îl aştept cu răbdare să vină, dar uite că ne-a zăpăcit gripa şi nu ştiu când o să ajungă, şi, da, sigur, o să facem o nuntă mare cu alai!
- Voi pe ce lume trăiţi?! La ce nuntă visezi, tu, Gina?!

Nenea Puiu şi cu tanti Carolina, care se visau şi ei naşi de cununie, îi aduseseră mai aproape de realitatea momentului.
- Băi, voi sunteţi normali? Nuntă în pandemie?
- Să pupe mirele mireasa prin mască? Şi cu ocazia asta fericită, să-i paseze o gripă?! Hai c-o s-o trăim şi p-asta...
- Eu vă zic de p-acum: nu vin! Să-mi ia temperatura când îmi dă cocarda? Să stau cu mănuşi de plastic şi departe de voi, singură la masă separată? Să ciocnim paharele de la un metru jumate? Asta nu e nuntă! E bătaie de joc!

Tanti Mărioara se revolta, înjurând pandemia şi boscorodind-o pe Eva că şi-a ales să se mărite acum.
- Dar când ai vrea tu, Mărioara? Să nască Eva şi să aşteptăm să facem întâi botezul şi pe urmă nunta? C-aşa-i acum moda... Să ne râdă toţi?
- Şi-apoi, cu ce rămâne...? Era să zic, copii ăştia, c-am uitat că nu mai sunt ei juni porumbei. Ascultaţi ce vă zic: nu se merită să faci nuntă cu douăzeci de persoane. Nu iese nimica! Cheltuială, oboseală şi zero profit.
- Lasă, dragă, că nu aşteaptă ei bani de la noi, adică doamna doctor care nu acceptă plicuri...
- Apropos, măi Fane, voi l-aţi cunoscut, măi, pe ginerică?
- N-auzi, Puiu, că e plecat peste mări şi ţări...
- Să vă văd moacele la toţi dacă n-o s-apară marinarul ăsta nici la nuntă! C-a intrat vaporul în carantină!

*
- Where are you, Adam?

În primele săptămâni, noapte de noapte, se trezise cu ochii în lacrimi, şi cu întrebarea pe buze, clocotind de furie şi de deznădejde în faţa unui telefon mobil mut pe care nu primea decât mesaje de convocare la spital.

Era mai mult decât clar că nu avea s-o sune şi cu atât mai puţin să vină în ţară, mai cu seamă acum, când iar se închisese spaţiul aerian din cauza gripei. Şi, la urma urmei, de ce ar fi făcut-o, că doar habar n-avea şi, în curând, nici n-avea s-o mai recunoască. Poate c-aşa şi trebuia să se întâmple, să nu mai ştie cine e şi, mai cu seamă, să nu care cumva să ştie că-i copilul lui în burta ei. Să nu îi vină idei!
- Îl iubeşti, măcar?

Andra nu se lăsa cu una cu două. O lua mereu şi ea la întrebări, arzând de curiozitate să afle cu cine făcea ea copilul.

Îşi pusese şi ea întrebarea asta de o mie de ori, aşa cum o făcea cu fiecare relaţie mai serioasă pe care o avusese de când se despărţise de Paul, pe care se străduise ani de zile să-l uite. Şi până la urmă chiar reuşise, în pofida veşnicelor rememorări duioase ale lui Mami, pentru care frumosul Paul de Timişoara fusese tot ce era mai bun pe lumea asta, la soare se putea uita, dar la altul, ba!

Mai pâlpâia din când în când o scânteie din ce fusese o dragoste de tinereţe, ca o arsură minoră care trece când pui mâna la rece. Fără cicatrici!

Nu ştia dacă-l iubise vreodată sau dacă totul fusese doar un foc de paie, înteţit de vântul dorinţei de fericire. Un foc care se stinsese odată cu câinele zdrobit în mijlocul drumului. Cu cât se gândea mai bine, cu atât amintirile clipelor frumoase se pierdeau pe drum. Începuse să le uite pentru că fusese prea repede, se întâmplase prea repede, dispăruse prea repede.

În multe dintre nopţile când se îneca de revoltă şi neputinţă, pentru că se simţea exact ca-n filme, o proastă sedusă şi abandonată, singură în faţa unei asemenea decizii, ar fi vrut să aibă măcar o confirmare, să-l audă că-i spune răspicat că totul fusese pentru el doar o distracţie între două avioane rămase la sol din cauza gripei.

Nu, nu ştia dacă-l iubea, dar aproape sigur era că începuse să-l urască şi să blesteme clipa când i-a intrat în cabinet şi când chiar a crezut c-a dat norocul peste ea de data asta...
- Totul în viaţa asta e-o chestie de noroc, fetiţo! Fă-mă, mamă, cu noroc şi aruncă-mă în foc! Unii au noroc cu carul, unii, orice ar face, sunt ocoliţi de el, iar alţii ai zice că s-au născut fără dram de noroc. Ca şi cum cineva ar vrea ca norocosul să se uite şi să-şi admire norocul ăsta în oglinda celui pentru care nu răsare soarele niciodată şi să-şi spună în fiecare zi: ce noroc am! Nu-şi face nimeni, draga mea, norocul singur, cu mâna lui, cum se spune...

Doamna Hortensia plânsese lung într-o seară, mai demult, cu ochii ţintuind-o fix, cu privirea aia care o străpungea ca o suliţă, în zborul ei către Diana.

Nu era pentru prima dată când avea senzaţia că doamna Hortensia uita că vorbeşte cu ea şi că, de fapt, nu o vedea pe ea, ci pe Diana cea fără de noroc în viaţă. Care o chema s-o însoţească acolo, în loc luminat, în loc cu verdeaţă, unde nu-i durere, nici întristare, nici suspin...

Într-o noapte în care se perpelise ca pe jar, judecând pe toate feţele norocul chior care căzuse pe capul ei, se gândise la ce norocos era Adam pentru că l-ar fi strâns de gât cu garoul ei profesionist până şi-ar fi dat duhul, precum sigur c-ar fi făcut-o şarpele ăsta de la brăţara vikingă pe care i-o dăruise să-i poarte noroc. Da, asta i-ar fi făcut, dacă i-ar fi apărut din nou, nonşalant şi zâmbitor, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat că doar nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase...
- Lucky me... lucky you... now I know, you, son of a bitch!

Desigur că beţiva irlandeză de mă-sa n-avea nici o vină, decât poate că-l făcuse la beţie într-atât de norocos ca să supravieţuiască. Blestemelor!

***

 

 

Lansarea volumului de proză Gripa. O poveste de Crăciun, de Ioana Drăgan, la MNŢR

Marţi, 13 iulie 2021, ora 18:00, la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, în Sala Media (Şoseaua Pavel D. Kiseleff 3, intrarea din str. Monetăriei, Bucureşti), va avea loc lansarea volumului de proză Gripa. O poveste de Crăciun, de Ioana Drăgan, apărut la editura Tracus Arte. Invitaţi alături de autoare: prof. dr. univ. Ioan Cristescu, director general al Muzeului Naţional al Literaturii Române, Luiza Barcan, critic şi istoric de artă, Dan-Silviu Boerescu, scriitor, editor, critic literar. Moderatoare: Georgeta Drăghici, jurnalist şi realizator de programe culturale la Radio România Cultural.

Tărâmul celor fără umbră

 

Hasan Ali Toptaş
Tărâmul celor fără umbră
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din engleză de Anca-Maria Pănoiu
 
 

 ***
Intro

Hasan Ali Toptaş (n. 1958, Baklan, sud‑vestul Anatoliei) este unul dintre exponenţii formelor noi în literatura turcă şi se numără printre cei mai importanţi scriitori contemporani ai ţării sale de origine. Provenit dintr‑un mediu modest, a scris multă vreme practicând în paralel diferite meserii prin care îşi câştiga existenţa.

Şi-a publicat primul volum în 1987, în regim de autofinanţare. A urmat un lung şir de cărţi, recompensate cu distincţii precum Premiul Literar Çankaya, Premiul Ministerului Culturii din Turcia, Premiul Literar "Cevdet Kudret", Premiul Literar "Sedat Semavi", Marele Premiu pentru Roman al Uniunii Scriitorilor din Turcia şi, în 2005, cel mai râvnit premiu literar al Turciei, Premiul pentru Roman "Orhan Kemal". Tărâmul celor fără umbră (Gölgesizler, 1995), cel de al doilea roman al său, a fost mai întâi distins cu Premiul pentru Roman "Yunus Nadi" (încă din manuscris, în 1994), apoi tradus în germană şi ecranizat (în 2009, în regia lui Ümit Ünal), asigurându‑i autorului notorietatea internaţională. Toptaş a fost tradus în numeroase limbi, cărţile sale apărând în Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Germania, Franţa, Italia, Olanda, Finlanda, Suedia, Irak şi Coreea de Sud.

Stilul lui Toptaş se caracterizează prin pluralitatea perspectivelor, meta‑ficţiune, autoreferenţialitate, tragicomic şi intertextualitate. Postmodernismul său îmbină elemente din poveştile populare turceşti cu note puternice de suprarealism şi absurd, ceea ce i‑a atras supranumele de "Kafka al literaturii turce".

În prezent, Hasan Ali Toptaş locuieşte în Ankara şi din 2005 se dedică exclusiv scrisului.

*

Un sat uitat de lume din Anatolia. Parcă desprinse de istorie, zilele se scurg ritmate de secrete şi dispariţii misterioase. Mai întâi se face nevăzut bărbierul, Cıngıl Nuri. Iar peste ani, când Nurı apare din senin fără să ştie precis pe unde a rătăcit, se pierde fără urmă Güvercin, cea mai frumoasă fată din sat. Străzile freamătă de spaimă, muhtarul şi străjerul răscolesc toată aşezarea şi seamănă teroare. Le trebuie un vinovat şi îl găsesc în persoana unui tânăr cam bizar, fiul lui Cennet, care le devine ţap ispăşitor. Degeaba, însă. Muhtarul este cuprins de disperare, oamenii o iau razna şi lumea lor pare să îşi iasă din matcă.

Un oraş fără nume, undeva, în Turcia. Prăvălia unui bărbier. Un bărbat intră şi îşi aşteaptă rândul la bărbierit, observându-i atent pe cei din jur. Aminteşte de romanul său neterminat, apoi ochii i se pierd în zare. Vocea îi renaşte altundeva, într-un sat îndepărtat, în prăvălia altui bărbier, pe nume Cıngıl Nuri...

Hasan Ali Toptaş scrie o poveste himerică, uneori coşmarescă, înrudită cu universurile literare ale lui Kafka şi Borges. Poetic şi enigmatic, romanul dizolvă graniţele naraţiunii şi construieşte zone de trecere între lumi şi personaje, ademenindu-l pe cititor în spiralele unui vis.

"Nu cred că scriem pe hârtie, ci pe timp." (Hasan Ali Toptaş)

"Toptaş poate fi considerat egalul lui Orhan Pamuk. Este un scriitor la fel de înzestrat." (The Sydney Morning Herald)

"Un Kafka oriental, îmbogăţit cu calităţile literare ale misticii islamice. O capodoperă poetică a literaturii internaţionale." (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

"Fantasmagoric. De neuitat." (The New Yorker)

"O poveste postmodernă, inextricabilă. Naraţiunea alunecă precum mercurul între vis, memorie şi realitate... O lectură plină de mister, care te lasă perplex." (Financial Times)

"Toptaş este interesat de ceea ce îi aduce pe oameni împreună şi de ceea ce îi dezbină, modelându-şi perspectiva asupra prieteniei într-o alcătuire literară profundă şi durabilă, care aminteşte de J.M. Coetzee." (Times Literary Supplement)

"O enigmă hăituitoare." (Financial Times)

 Fragment

4

Când muhtarul a deschis ochii în dimineaţa următoare, a văzut-o pe nevasta lui aplecată peste el.
- Scoală, i-a spus. Scoală. Reşit vrea să te vadă.

Era ca într-un vis; o pisică brună cu coada lungă dădea târcoale pe la picioarele neveste-sii. Două fântâni de foc îi erau ochii.
- Spune-i să aştepte, a zis muhtarul. Vin îndată.

S-a uitat iarăşi în ochii pisicii. Mai văzuse ochii ăştia şi înainte, arzând ca jarul nestins, până în cele mai mici amănunte. Dar când? S-a ridicat în capul oaselor, sprijinindu-şi fruntea în palmă. În minte nu i-a venit niciun răspuns. Nevasta lui şi pisica se îndreptau spre uşă, în timp ce el stătea acolo, uitându-se la ele cum pleacă. Vreme îndelungată a rămas pur şi simplu acolo, aşezat, frecându-şi mustaţa, ca pentru a o scăpa de răsuflarea lui cu miros de anason.

Apoi, dintr-odată, şi-a dat seama. Şi-a amintit unde mai văzuse nişte ochi de pisică arzând precum jarul nestins. În ziua în care fusese ales muhtar întâia oară, cu şaisprezece ani în urmă, deschisese şi atunci ochii pentru ca dinaintea lui s-o afle pe nevastă-sa. De fapt, nici n-ar fi putut să spună sigur dacă e nevasta lui, pentru că nu văzuse nimic mai mult decât o umbră risipindu-se încet, aplecându-se peste pat şi spunând: "Scoală." Întocmai cum făcuse adineauri. "Scoală. Nevasta lui Cıngıl Nuri vrea să te vadă."

În ziua aceea, muhtarul nu îi spusese să aştepte; nerăbdător să îşi ia în primire cea dintâi îndatorire, sărise din pat drept în haine. Năvălind afară pe uşă, străbătuse curtea ca să ia mâinile nevestei lui Cıngıl Nuri într-ale sale. Cei trei copii pe care îi adusese cu ea ridicaseră ochii spre el, cu teamă. La început, muhtarul fusese surprins; nu ştiuse ce să facă cu mâinile sau unde să şi le aşeze. Apoi, gândindu-se că muhtarul e ultimul om din sat care să se lase luat prin surprindere, se ascunsese într-un nor de fum de ţigară şi le zâmbise copiilor.

Două fântâni erau ochii femeii, părul îi flutura în neorânduire şi atât se plesnise peste genunchi, că acum îi suspinau de durere. Îi spusese că bărbatul ei a plecat de acasă, zicându-i că are nevoie de spaţiu ca să respire, ca nu cumva sufletul să îi dispară de pe faţa pământului. Nu se mai întorsese. Cât mama lor vorbise, copiii se înşiraseră lângă ea, ca nişte mătănii pe un şirag.
- Îi caută şiragul de mătănii, spusese muhtarul.

Apoi femeia îi povestise în amănunt ce a mâncat bărbatul ei cu o zi înainte, despre ce a vorbit, cum a privit păsările cerului pe drumul de la prăvălie până acasă, de ce şi-a plesnit fetiţa când dădea să intre în casă şi ce cămaşă purta când a suspinat spunând că are nevoie de spaţiu ca să respire; apoi întrebase unde s-ar fi putut duce, dacă se poate să fi fost omorât şi azvârlit într-o curgere de apă, dacă e de acum hrană vulturilor, dacă nu se prăbuşise de pe stânci sau dacă nu cumva plecase în ospeţie la cei patruzeci de sfinţi.

Muhtarul o ascultase liniştit, măsurându-i fiecare cuvânt atât de încrezător, încât ai fi zis că era muhtar de o mie de ani. În tot acest timp, rămăsese la adăpostul norilor de fum care se ridicau de la ţigările pe care le fuma în lanţ. Refuzând să creadă că un bărbat ar fi putut să piară altundeva decât în mormânt, un sătean stăruise că aşa ceva era pur şi simplu cu neputinţă: un bărbat nu avea cum să se facă nevăzut uite-aşa. Fără urmă de îndoială, Cıngıl Nuri fugise undeva; probabil că era într-o beţie. Ieşise puţin şi avea să se întoarcă în curând - dacă nu îndată, atunci sigur până la vremea prânzului. Mai târziu în ziua aceea, muhtarul se căţărase pe acoperiş şi îşi lăsase privirile să cutreiere peste grămezile de bălegar uscat^[i], închipuindu-şi că îl vede pe Nuri în vârful stâncilor ce răsunau de strigătele vulturilor sau în depărtarea câmpiei galbene, cuprinse de jale, care părea să îi crească dinaintea ochilor. Coborând, mângâiase un viţel pe frunte fără vreun motiv anume şi chiar mai târziu, în drum spre casa nevestei lui Cıngıl Nuri, îşi lăsase iarăşi mintea să rătăcească: să fi fost el Nuri şi sufletul să i se fi micşorat cât o gămălie, unde s-ar fi dus, lăsând în urmă o nevastă şi trei copii? Numai gândul l-a spulberat, până când înăuntrul lui nu a mai rămas decât un spaţiu larg şi gol. De patruzeci şi doi de ani îşi legase ochii, urechile, până şi pielea şi-o legase de pietrele astea, de pământul ăsta, de satul ăsta - de câinii lui lătrători, de bălegarul duhnitor şi de vântul ascuţit care şfichiuia în răspărul ierbii. Şi în clipa aceea înţelesese că nu s-ar fi dus niciodată nicăieri, nici dacă şi-ar fi dorit. Cu asta renunţase la a mai fi Nuri. Se întorsese în propriul trup, luându-şi din nou în stăpânire ochii cu pielea din jur brăzdată de riduri şi înfăţişarea obosită, chiar în clipa în care în faţă îi răsărise nevasta lui Nuri.
- Unde crezi c-ar fi putut să se ducă?

Privirile femeii stăruiseră în înaltul cerului, lăsând întrebarea muhtarului, după câte se pare, în grija lui Dumnezeu. Dar nu primise răspuns. Ori dacă îl primise, nu îl înţelesese. Expresia de pe chipul ei i se întipărise în minte; în anii scurşi de atunci, muhtarul ajunsese să creadă că vede în ochii oricărei femei un pustiu lăsat acolo de bărbaţii care dispăruseră fără urmă. Privea în ochii fiecărei fete ai cărei sâni crescuseră cât jumătăţile de măr şi, întrezărind acelaşi pustiu, se întreba dacă nu cumva e o absenţă pe care o purtau în ele încă din ceasul naşterii lor.

L-au căutat peste tot pe Nuri în ziua aceea, au întrebat de el pe toată lumea, dar fără să găsească vreun indiciu. Era aproape ca şi când bărbatul nu ar fi existat vreodată - ca şi când nimeni cu numele lui nu ar fi fost bărbierul satului ani la rând. Deja nimeni nu îşi mai amintea chipul lui; nimeni nu mai putea spune ce fel de nas avusese, nici măcar dacă avusese ochi de văzut sau o gură pentru mâncat şi băut. Prăvălia lui era singura dovadă că existase cândva; până şi aceea se găsea sub o pătură de praf, tot mai groasă pe zi ce trecea. Nu era nimic, absolut nimic la care să te fi uitat prin fereastră. Foarfecile şi lamele dispăruseră, prosoapele şi oglinzile nu mai erau de văzut nicăieri. Dus era şi parfumul de săpun şi apă de colonie, nemaistăruind decât în minţile celor care şi-l puteau aminti.

În zilele acelea umblau pe acolo vreo câteva ţigănci cu buze groase, care mergeau din uşă în uşă vânzându-şi mărfurile. Şi când şi-au săltat sacii în spinare şi au plecat spre satele vecine, au dus cu ele veştile despre dispariţia lui Nuri. Cineva spusese: "Dacă îi stă cuiva în putinţă să-l găsească, atunci o s-o facă." Cine era persoana asta nimeni nu îşi mai amintea. Se poate să fi fost unul dintre săteni sau se poate să fi fost una dintre ţigănci. Se poate să fi fost altcineva, cineva pe care nimeni, niciodată, nu îl văzuse şi nu îl întâlnise. Se poate să fi fost vreun bărbat cu o aluniţă păroasă, cu privirile pierdute în zare, ca şi când sufletul i s-ar fi aflat în altă parte. Câtă vreme, după spusele femeilor, fusese o femeie - şi cine pomenise, şi când, de priviri pierdute în zare? Femeia asta plecase ochii în pământ şi spusese: "Dacă e cu putinţă ca Nuri să fie găsit, atunci ţigăncile o să-l găsească."

Aşa că data următoare când s-au întors coviltirele trase de cai ale ţiganilor, satul s-a ridicat plin de speranţă, luându-se la întrecere până la corturile negre pe care şi le puseseră chiar pe păşunea de la marginea aşezării. Femeile şuşoteau între ele, dincolo de şirul de ţigani cu pălării dichisite şi mustăţi impunătoare. Până când bărbaţii satului i-au luat cu ei pe ţigani, dacă nu la cafenea, atunci prin curţile lor, ca să bea tăria. Mult vin s-a băut în zilele care au urmat, mulţi cocoşi cu creasta roşie şi-au pierdut viaţa şi nenumăraţi miei stropiţi cu henna^[ii] au fost fripţi. Mustăţile ţiganilor creşteau tot mai repede şi mai repede, până când, după câteva zile, stăteau la fel de răsucite precum coarnele de berbec. Femeile oacheşe cu buze groase şi-au părăsit corturile ca să hoinărească prin sat, vizitându-i mai întâi străzile şi curţile, apoi casele, bucătăriile şi ascunzişurile lăzilor de zestre. Dar despre Nuri nu aveau încă nicio veste.

Speranţele sătenilor reînviau în fiecare vară, atunci când căldărarul, cu o floare de şofran petrecută în jurul urechii, trecea agale pe măgarul lui soios, ca să îşi pună taraba în piaţa satului. Nici nu apuca bărbatul să sară de pe măgar, că sătenii şi începeau să îl întrebe despre munţii şi văile pe care le cutreierase, despre satele pe care le colindase şi dacă auzise sau nu ceva despre Nuri.

Căldărarul se încrunta în tăcere, ca şi când ar fi încercat să îşi vadă mai departe de blidele lui. Şi, pentru o vreme, piaţa satului se preschimba într-o mare de lumini scânteietoare, de tigăi de cupru, oale, linguri şi căldări pentru apă, toate înlănţuite de toarte, până când negustorul îşi împacheta iarăşi taraba şi îşi căuta de drum. Părea trist; fusese târât între iţele poveştii acestei pierderi şi acum era blestemat că nu avusese de jucat în ea niciun rol folositor. Pe picior de plecare, îi spusese străjerului: "Mă duc înapoi de unde am venit." Când străjerul a prins înţelesul acestor vorbe, căldărarul trecuse deja dincolo de moara de apă şi se făcuse nevăzut.

"Căldărarul stă prin multe locuri diferite, pesemne", s-a gândit străjerul. La vreo săptămână după plecarea căldărarului, în dreptul morii a fost zărit un vopsitor cu o pălărie cilindrică. El şi măgarul lui cenuşiu au ajuns în sat chiar la scăpătatul soarelui. Arăta întocmai ca măgarul, tremurând în zăpuşeala serii şi jucându-se cu urechile lungi ale animalului, când i-a sărit din spinare ca să privească lung la curgerea de apă. În timp ce îşi croiau drum de-a curmezişul păşunii, măgarul cenuşiu s-a preschimbat în vopsitor; purta pălăria cilindrică şi sufla pe gură fum de ţigară. Cei doi au mers mai departe o vreme şi părea că se vor sfârşi de oboseală înainte să ajungă în sat. S-au despărţit la poalele platanului, vopsitorul redevenind vopsitor, iar măgarul, măgar. Bărbaţii care şedeau la mesele de afară ale cafenelei din sat i-au făcut semn vopsitorului să se aşeze, iar măgarul, încărcat cu două cutii de tablă pline cu vopsea, a păşit legănat până la dud, acolo unde îşi puneau taraba în fiecare an, şi a rămas acolo, scuturându-şi urechile cu însufleţire, aşa cum fac toţi măgarii.

Nici nu se aşezase bine vopsitorul, că au şi început să îl întrebe de Cıngıl Nuri. Când s-au întors cu scaunele către el au fost încredinţaţi, pentru o clipă, că le aduce veşti. Dar vopsitorul nu a spus decât: "Am auzit că a dispărut." Mai mult n-a putut să le spună. Se poate să nici nu fi avut nevoie să ştie ceva, căci oricum avea parte de toată atenţia satului. Dar a doua zi, în timp ce îşi încălzea vopseaua, nevasta lui Nuri a venit cu cei trei copii ai ei, s-a aşezat lângă el şi a zăbovit acolo o vreme. Vopsitorul i-a povestit că îşi petrecuse iarna vopsind de colo până colo covoare spălăcite de vreme - vopsindu-le roşii ca steagurile, verzi ca tăriile cerului, albastre ca mărgelele de sticlă, negre precum cărbunii - şi făcând-o, îi păruse că îl pictează pe Nuri în inima pustiului.

"O să înştiinţez Statul. O să mă duc şi o să întocmesc un raport de persoană dispărută, ca soldaţii şi poliţia să poată începe să îl caute", a spus muhtarul. Şi spunând-o, s-a urcat pe cal şi a pornit la trap spre ieşirea din sat. După asta, Nuri a devenit un pic mai dispărut, iar prăvălia lui, un pic mai prăfuită. Sătenii au petrecut zile în şir aşteptând întoarcerea muhtarului, privind în lungul drumului de pe acoperişuri, de dimineaţa până seara. În visele ei, nevasta lui Nuri îl vedea pe muhtar călărind peste munţi şi câmpii, prin ţinuturi înalte şi prin sate; s-a dus să se aşeze pe grămada de pietre de lângă casa lui, pironindu-şi ochii pe steagul care flutura pe acoperiş. În roşul intens şi în albul lui vedea porţile măreţe ale Statului şi inima a început să îi bată cu putere. Nu ştia dacă îi e teamă sau dacă e bucuroasă: dacă era bucuroasă, era o bucurie temătoare; dacă îi era teamă, era o teamă îmbucurătoare.

Peste mii şi mii de ani, muhtarul s-a întors de la Stat şi vocea îi era la fel de sfârşită precum calul. "S-a îndeplinit", i-a spus femeii. "S-a îndeplinit totul."

Şi curând, povestea lui s-a răspândit prin sat, exact aşa cum o spusese. Ciocănise la toate uşile Statului, prinsese numele lui Nuri la fiecare avizier, lăsase amănunte în fiecare cafenea, han sau restaurant pe care îl găsise, şi dacă în cale îi ieşise vreun hamam^[iii], se dusese şi acolo. De acum, toată lumea ştia totul: toată lumea era părtaşă la absenţa lui Nuri. Tot ce mai rămăsese de făcut era să aştepte în tăcere, pentru ca pasărea bunelor vestiri să se pogoare din ceruri cu aripile ei roşii. Dacă nu astăzi, atunci mâine. La auzul acestor vorbe, nevasta lui Nuri a fost aproape entuziasmată, de parcă bărbatul îi fusese deja găsit. A dat fuga înapoi la copiii ei, strigând prelung şi din răsputeri, aruncându-şi braţele în jurul lor şi sărutându-i de o sută de ori. Se întorcea în fiecare zi la casa muhtarului ca să se aşeze pe grămada de pietre de afară şi să privească lung la steag. Însă acum vedea mai limpede uşile Statului. Câteodată, cum stătea în umbra lor, îngrijorarea se întorcea şi atunci avea nevoie să se aplece în faţă, ca să se uite mai bine. Dincolo de acele uşi se afla un coridor impunător, cufundat în întuneric. Copişti cu feţe alungite erau aşezaţi în jurul unei mese lungi, scriind numele bărbatului ei. Mâinile lor ţineau stilouri la fel de lungi ca toiegele ciobanilor, care captau lumina în timp ce scrijeleau. Apoi pe hârtii au fost puse sigilii, sigilii cu mult mai mari decât cel al muhtarului. Sigilii uriaşe, străbuni ai tuturor sigiliilor, cu timbre care aruncau umbre lungi-prelungi. Apoi hârtiile sigilate au fost strecurate în plicuri, ca să fie aşezate în buzunarele unor mesageri cu feţe ascuţite. Totuşi, unul dintre plicuri a fost uitat, lăsat să se fărâme în încăpere, în vreme ce mesagerii plecau. Temându-se că acela putea fi tocmai plicul care purta numele lui Nuri, nevasta lui a făcut câţiva paşi în faţă, atât cât să îi taie calea muhtarului, care tocmai atunci ieşea din casă.

Muhtarul spusese că Nuri avea să vină astăzi sau mâine.

Uşa s-a crăpat din nou. Pisica s-a lins. Limba ei amintea de o batistă roşie.
- Reşit încă aşteaptă, a spus nevasta muhtarului. Nu vii?

Muhtarul şi-a scos cămaşa pătată şi a azvârlit-o la perete.
- Vin, a strigat mânios. Aşteaptă!

5

Când bărbierul s-a întors dinspre stradă către bărbatul cu ţăcălie, care aştepta aşezat pe scaun, ochii lui încă purtau lucirea unei securi de călău.
- Ţi-a crescut părul până-n barbă, a spus el, cu o voce care a aruncat un văl peste ochii aceia.

Bărbatul cu ţăcălie nu a spus nimic. Stătea pur şi simplu acolo, cu ochii închişi, ca şi când s-ar fi temut să se privească în oglindă. Parcă nu ar fi fost el acela căruia părul îi crescuse până în barbă; parcă o parte din el trăia în alt loc, un loc despre care nimeni nu auzise vreodată, în vreme ce restul fiinţei lui stătea în scaunul acesta, moţăind. Dar când foarfecile bărbierului au început să ţăcăne, s-a deşteptat.
- Taie mustaţa cât să nu-mi mai intre fire de păr în gură şi opreşte-te acolo, a spus, privind lung la schiţa în cărbune a porumbelului, de deasupra oglinzii. Tu ai făcut desenul ăsta?
- Da, eu l-am făcut şi m-ai mai întrebat asta şi înainte, i-a răspuns bărbierul. Mă întrebi de fiecare dată când vii aici.

Bărbatul cu ţăcălie s-a cuibărit în el însuşi ca un copil muştruluit, coborându-şi privirea în oglindă. Ucenicul a dispărut dincolo de draperia din dosul prăvăliei; întorcându-se cu o mătură, s-a apucat să adune părul de pe podea.
- Lasă-l, a spus bărbatul cu ţăcălie. Lasă-l!

Ucenicul bărbierului a îngheţat; cu ochii larg deschişi, l-a privit pe bărbat cum se ridică de pe scaun. Nu era limpede cu cine vorbeşte.

Bărbatul s-a repezit spre uşă. Înainte să se avânte pe strada aglomerată, s-a răsucit pe călcâie.
- Nu mai sunt bani, i-a spus el bărbierului. E plin de schelete pe-afară.

Bărbierul a clătinat din cap. A privit cu tristeţe cum bărbatul cu ţăcălie păşeşte în grabă de-a curmezişul caldarâmului. L-a petrecut cu privirea prin trafic, până când traiectoria lui zigzagată s-a pierdut pe după colţ. Era ca şi când plecarea acestui bărbat l-ar fi dezumflat întru câtva.
- Cine mai era şi ăsta? am întrebat timid.
- Numele lui e Nuri, a spus bărbierul. N-am idee nici cine e, nici de unde vine.

---

[i] În multe zone din Anatolia este folosit drept combustibil pentru iarnă.

[ii] Vopsea obţinută din plante, folosită atât în diverse ritualuri, cât şi pentru tatuaje şi colorarea părului. În text, stropirea mieilor cu henna face referire la un cult sacrificial din tradiţiile turcă şi islamică, kurban bayram ("sărbătoarea sacrificiului"). Potrivit naraţiunilor din aceste tradiţii, henna simbolizează sângele sacrificial în cadrul a trei rituri de trecere: mielul jertfit lui Allah, mireasa care îşi pierde virginitatea în noaptea nunţii şi soldatul care îşi dă viaţa pe câmpul de luptă, pentru patrie (vezi Salih Can Aciksoz, Sacrificial Limbs: Masculinity, Disability, and Political Violence in Turkey, University of California Press, 2019, pp. 86-88).

[iii] Baie turcească publică, având abur umed, unde se îndeplinesc diverse ritualuri de spălare şi masaj. În lumea islamică, hamamul are asociat şi un rol social, fiind un important loc de întâlnire şi de împărtăşire a informaţiei pentru membrii comunităţii, separaţi pe genuri.

Copacul

 

Ana Dragomir
Copacul
Editura Pandora M, 2021
Ilustraţii de Ionuţ Robert Olaru

 
 

 ***
Intro

Ana Dragomir are 14 ani şi locuieşte în Bucureşti. A debutat în anul 2019, cu În căutarea inspiraţiei, o poveste emoţionantă şi antrenantă despre puterea imaginaţiei şi despre călătoriile care ne aduc prieteni pe viaţă. După un an a lansat Praf de zâne, în care ne convinge că lumea poveştilor este la fel de importantă pentru copii şi pentru părinţi.

Adoră să-şi petreacă timpul liber în natură, la ţară - locul care a inspirat-o să scrie Copacul - şi petrece clipe frumoase alături de prietenii ei. Este pasionată de lectură, iubeşte Marea Britanie şi îi place să inventeze poveşti care să facă lumea mai frumoasă.

Copacul nostru s-a născut la data de 17 noiembrie 1558, chiar în ziua în care era încoronată Regina Elizabeth I a Angliei. A învăţat despre lumea înconjurătoare şi despre cea a oamenilor împreună cu băieţelul care l-a plantat, Thomas, şi cu neobişnuita lui prietenă, Rosie. Dar un Copac trăieşte mai mult decât oamenii, chiar şi decât cei care-l plantează şi-l înconjoară cu dragoste, aşa că povestea protagonistului nostru se întinde până în straniul an 2020. Acum Copacul este un arbore bătrân, care a cunoscut multe: războaie, poveşti de iubire, răutate, dar şi multă, multă iubire.

"E ca în povestioara clasică despre întrecerea stranie la care participă Ahile: oricât de rapid ar fi, răbdarea unei broaşte ţestoase îl va face să rămână mereu în urmă. Cu un pas, cu o zecime de pas, cu o sutime ş.a.m.d. Sunt lucruri pe care omul nu le poate depăşi. Copacul Anei Dragomir e din această categorie: viaţa lui începe în secolul 16 şi ajunge până azi, în plină eră pandemică. Regine proeminente, ca Elizabeth (contemporana lui Shakespeare) sau Victoria (contemporana atâtora...), fapte diverse, invenţii tehnice revoluţionare, războaie mondiale - toate pălesc în faţa longevităţii înţelepte a acestui Copac. E o bună lecţie despre lume şi istorie pe care ne-o predă cu farmec o prozatoare aflată, surprinzător, de cealaltă parte a catedrei: în băncile gimnaziului." (Cosmin Ciotloş, critic literar)

"Insolitul personaj al Anei Dragomir este un martor al Istoriei mari, cu războaiele şi marile ei nedreptăţi, dar şi al istoriei mici, pline de gingăşii, promisiuni şi ingenuităţi. Copacul este martorul copilăriei. (Bogdan-Alexandru Stănescu, scriitor)

"Eram în clasa a X-a şi pentru unii reprezentam un fenomen literar, pentru alţii un motiv de îndoială sau îngrijorare. Datorită celor care conduceau cenaclul literar unde făceam lecturi publice, textele pe care le-am citit atunci au fost imediat publicate. Criticul George Pruteanu m-a numit «un fel de pui de Cioran în fustă lungă şi neagră». Talentul nu ţine de vârstă sau de experienţă, e un dar pe care-l primeşti şi de care trebuie să ai grijă. Reuşita însă ţine de şansă, de oportunitate. Degeaba ai har dacă nu ai un context să ţi-l exprimi. Ana le are pe ambele. Cu cât e mai mare talentul, cu atât mai atentă trebuie să fie cu el. Poveştile ei nu sunt scoase cu forcepsul, îi ţâşnesc din inimă şi din minte simplu, firesc, fără efort. Emoţiile ei apar organic, nu sunt construite. Habar n-am cât o să o ţină această căutare şi care-i va fi drumul. Dar cel puţin prin acest text a oferit o bucurie literară care va rămâne generaţiilor ce urmează." (Chris Simion-Mercurian, scriitoare şi regizoare de teatru)

 Fragment
 

Familiei mele şi tuturor Copacilor din lume,

inclusiv Copacului meu.

Întotdeauna vei rămâne Copacul meu, Copacul amintirilor.

Copacii simt. Copacii văd. Copacii trăiesc.

Sunt un copac...

Iar asta e povestea mea.

Copacul
17 noiembrie 1558

M-am născut dintr-o sămânţă mică şi ovală, ca majoritatea copacilor din lume. Nu aveam nimic special. Nicio ramură întortocheată sau fructe gustoase. Eram un copac obişnuit, într-un câmp galben, plin cu grâu. În depărtare se vedea o casă mică şi sărăcăcioasă din lemn, iar în spatele ei, la mare depărtare, se afla un mic castel, unde lucrau părinţii lui Thomas.

Thomas era un băieţel foarte special pentru mine, deoarece, vedeţi voi... el m-a plantat, iar fără el nu aş fi existat şi nu aş fi putut povesti ce s-a întâmplat. Thomas era înţelegător, aventuros şi inventiv. Asta era el. Înţelegere, aventură şi inventivitate.

În data de 17 noiembrie 1558 s-a întâmplat ceva foarte important în istoria mea şi a Angliei. Eu m-am născut şi Elizabeth I a fost încoronată regină a Angliei. Thomas m-a plantat ca semn de respect şi de lungă domnie pentru noua lui regină, Elizabeth. Şi a fost o domnie lungă: 44 de ani.
 

 

Thomas
17 noiembrie 1558

Mă aflu într-un câmp. Un câmp galben de grâu. În jurul lui sunt dealuri şi în depărtare se află castelul unde lucrează părinţii mei. Mă întind pe spate şi mă afund în lanul înalt. Privesc în sus, la cer. Astăzi e soare şi totul e minunat.

Sunt păsări şi mici vieţuitoare care mişună de colo-colo, încercând să supravieţuiască, la fel ca noi. Norii se mişcă alene, par pufoşi, albi şi probabil moi, dar cine ştie cum sunt ei cu adevărat?

Nimeni nu i-a atins sau nu a stat vreodată pe ei. Cred că ar fi minunat să stai pe nori, acolo sus, sus, sus unde nu te poate vedea nimeni, dar tu vezi tot. Să observi şi să visezi. Mă ridic încet şi mă apropii de casă. Nu ştiu cât timp am stat acolo, cufundat în lanul de grâu şi în propriile gânduri. Mama mă cheamă la masă şi intru, ascultător, în casă.
- L-am auzit pe Conte vorbind cu Contesa, spune tatăl meu.
- Serios? Ceva interesant de care ar trebui să ştim şi noi? întreabă mama.
- Ceva extrem de interesant. Regina Mary a murit. Ce? îmi spun. A murit? Şi mă aud întrebând cu voce tare:
- De ce? Cum? Cine va fi rege acum?

Mama şi tata, care nici nu mă băgaseră în seamă până acum, adânciţi în propriile gânduri, se uită deodată la mine şi mă prind nepregătit.
- Fiule, asta e o treabă de oameni mari. Nu trebuie să te gândeşti la moarte acum, ai înţeles? Eşti prea mic pentru asta, spune mama.

Nu sunt prea mic. Am zece ani. Parcă îmi vine să o contrazic, să încerc să aflu mai multe detalii despre ce se întâmplă. Până la urmă, vorbim despre viitorul nostru.
- Pe noua regină - şi accentuează ultimul cuvânt - o cheamă Elizabeth, spune tata.
- Elizabeth?
- Da, este cea de-a doua fiică a regelui Henry, îmi răspunde tata.
- Dar credeam că Regina Mary nu avea fraţi şi surori.
- Scumpule, este complicat. O să înţelegi când o să fii mai mare. Acum fii bun şi du-te să aduci nişte ouă, zice mama.

Oare de ce face asta? Mă protejează? Suntem cumva în pericol? Gândurile mele încep să o ia razna, să se răsucească în toate părţile, ca şi când ar fi nişte animale sălbatice care fug şi fug şi se agită non-stop. Spun:
- Bine, mamă, sigur!

Mama zâmbeşte şi mă pupă pe obraz, apoi se întoarce cu spatele şi continuă să frământe aluatul de pe masă.

Ies din casă şi mă îndrept spre coteţul găinilor. Iau trei ouă, destul pentru trei persoane, dar mai zăbovesc puţin prin curte fiindcă îi aud pe părinţii mei vorbind despre moartea fostei regine şi despre ce ar trebui să îmi spună şi ce nu. Îi las să discute, fiindcă veştile astea sunt foarte importante şi ştiu că o să se oprească imediat ce intru în casă.

Mă uit în jur, locul este destul de pustiu. Simt că ar mai avea nevoie de ceva. De ceva mare, verde şi stufos. O pată de culoare în peisajul simplu şi galben. Un Copac! Îmi vin atât de multe idei în minte. Atât de multe întâmplări care ne vor rămâne în minte. Îmi spun: O să am grijă de el, îl voi vizita cât de des cu putinţă. Mă voi urca în el şi o să fie ca şi când aş sta pe nori! Ca şi cum aş zbura şi nimeni nu m-ar vedea. Doar eu şi el, el şi cu mine! Vom fi prieteni de nedespărţit şi ne vom spune toate secretele. Oh, va fi minunat! Alerg în casă şi scap ouăle pe jos, din greşeală. Părinţii mei sunt în mijlocul unei discuţii aprinse, dar mie nu îmi pasă. Strig cât mă ţine gura:
- Pot planta un copac?!

Mama şi tata mă privesc uimiţi, cu gurile căscate.
- Un copac? se miră tata.
- Scumpule, ţi-e bine? mă măsoară mama din priviri, din cap până în picioare, unde stau ouăle sparte.
- Da, mi-e bine, doar vreau să plantez un copac.
- Păi, din punctul meu de vedere n-ai decât să plantezi un copac, zice tata.
- Îl poţi planta în semn de respect pentru noua domnie a reginei, adaugă mama.
- Oh, super! Pot să îl plantez acum?

Mama se uită puţin ciudat la mine.
- Acum? Nu e cam târziu? În jumătate de oră e gata masa...
- Dacă îl plantăm în aceeaşi zi în care începe domnia reginei, va fi şi mai bine şi mai plin de respect, adaug eu, încercând să par convingător.
- Băiatul are dreptate... mă ajută tata.
- Bine, atunci. Du-te cu el, Roger, nu îl las singur afară seara.
- Bine, zice tata. Hai să mergem, copile.

Sunt aşa de fericit! O să am un prieten adevărat, care n-o să mă judece niciodată. Ies din casă împreună cu tata şi mergem în atelier. Are o grămadă de ustensile şi seminţe şi alte chestii interesante acolo.

Se ridică pe vârfuri şi deschide un dulăpior mic din lemn, de unde scoate o punguţă de piele maro. O deschide şi în palmă îi cad nişte seminţe.
- E o perioadă bună pentru plantare. Ar trebui să răsară repede.

Iau câteva dintre ele şi mă duc afară. Alerg în locul unde am stat şi am visat cu ochii deschişi şi le pun cu grijă pe pământ. Tata mă ajunge din urmă şi se lasă cu grijă în genunchi lângă mine. Ne uităm unul la celălalt şi zâmbim larg, apoi ne punem pe săpat. Plantăm seminţele.

Copacul
1559

Thomas venea la mine în fiecare zi şi îmi vorbea, povestindu-mi despre părinţii săi şi despre viaţa lor. Despre cum se împrietenise cu Rosie, fata Contelui pentru care lucrau părinţii lui, şi cum se strecura în secret alături de ea ca să se ducă pe malul lacului, să pescuiască.

Într-o zi a adus-o pe Rosie la mine şi au făcut un picnic.
- Rosie, el e Copacul, a spus Thomas.
- Copacul!? Ce nume mai e şi ăsta? Foarte inspirat! a remarcat ea, râzând.
- Aha! Ca şi când tu ştii un nume mai bun.E un copac.
- Dar nu e un copac oarecare, din câte mi-ai povestit. Este prietenul tău. Tu l-ai plantat. Ţine minte, Tom, toate fiinţele au suflet. Mare sau mic, nu contează. Este acolo.

Aşa că hai să îi dăm un nume demn de el. Aşa era Rosie. Plină de imaginaţie şi de iubire. Avea o inimă mare-mare în trupşorul ei de copil. Era greu să nu îi dai dreptate sau să nu râzi împreună cu ea. Era specială. Chicoteli, zâmbete şi iubire. Asta era.
- Deci, ce nume să îi dăm? Întrebă Thomas.
- Păi, hai să ne gândim... ce zici de Înţeleptul? Sau Gânditorul?

Eu îmi spuneam că numele nu mi se potrivesc şi, sincer să fiu, nici nu îmi plăceau, aşa că mi-am scuturat ramurile cât de tare am putut şi o tornadă de frunze a picat în capul lor. Copiii au ţipat surprinşi, apoi s-au prăpădit de râs.
- Deci nu Înţeleptul sau Gânditorul! Au spus amândoi râzând.
- Nu prea te pricepi! a zis Thomas.
- De parcă tu eşti mai bun. Numele lui este Copacul. Adică nu are niciun nume, a comentat Rosie.
- Dar poate că îi place. Poate că nu vrea să îi schimbăm numele.

Şi în acel moment am stat să mă gândesc: voiam să îmi schimb numele sau nu? Era greu să nu îi dai dreptate lui Rosie. Cum am spus, era chicoteli, zâmbete şi iubire. Dar poate că Thomas avea dreptate. Poate că nu voiam să îmi schimb numele. Chiar dacă asta însemna că nu aş fi avut un nume, în inima mea şi a lor aş fi fost întotdeauna Copacul. Înţelept şi Gânditor. Şi atunci aşa a rămas. Numele meu este Copacul.

După câteva zile, Rosie şi Thomas au venit din nou la mine. Au jucat leapşa şi apoi s-au întins pe iarbă, ca să se uite la cer.
- Am o idee! a zis Thomas.
- Tu şi ideile tale! Pun pariu că este vorba despre Copacul nostru, nu?
- Cum ai ştiut?
- Eu ştiu totul. Deci care e ideea ta?
- Hai să ne scrijelim numele pe trunchiul lui!
- Nu crezi că o să îl doară? a întrebat încet Rosie.
- Păi, nu ştiu... Dar dacă o facem nu ne va uita niciodată.

Copii prostuţi, mi-am spus. Cum aş putea să vă uit vreodată?
- Nu cred că o să ne uite. Dar putem încerca.
- Bine, atunci! Uite, ia cuţitul ăsta şi scrie ROSIE, iar eu voi scrie THOMAS şi dedesubt putem scrie ŞI COPACUL NOSTRU.
- Bine, a zis Rosie. Sper să nu te doară, Copacule.

A durut. Dar a meritat, pentru că acum ei sunt tot timpul cu mine, peste timp. Sunt întipăriţi în istorie şi asta mă ajută mult, fiindcă îmi este dor de ei.
 

 

Tărâmul celor fără umbră