Cât de aproape sunt ploile reci

 

Bogdan Coşa
Cât de aproape sunt ploile reci
Editura Trei, 2020

***
Intro

Bogdan Coşa s-a născut pe 24 ianuarie 1989 la Codlea. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Transilvania din Braşov, apoi a urmat studiile masterale în Teoria literaturii şi Literatură Comparată la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti.

În 2011 a publicat Poker, primul roman al trilogiei cu acelaşi titlu, în urma câştigării Premiului pentru Debut al Editurii Cartea Românească, ediţia 2010. În 2013 i-au apărut la aceeaşi editură volumul de poezii O formă de adăpost primară şi a doua parte a trilogiei, Poker. Black Glass; în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, ediţia a IV-a, romanul i-a adus premiul "Tânărul Prozator al anului 2013". Ultraviolenţă, ultimul volum al trilogiei sale a apărut în 2017 la Editura Polirom. A primit bursa de creaţie a revistei Observator cultural, Jean-Jacques Rousseau Fellowship (Akademie Schloss Solitude) şi H.C. Artmann Stipendium (Literaturhaus Salzburg), şi a beneficiat de programele de rezidenţe pentru scriitori oferite de Akademie Schloss Solitude, Literaturhaus Salzburg, International Writers and Translators' Centre of Rhodes, Hessischer Literaturrat, Pécsi Íróprogram, FILIT şi Fundaţia pentru Poezie "Mircea Dinescu".

*

"Personaje memorabile, un remarcabil simţ al limbii şi al construcţiei narative sunt doar câteva dintre calităţile acestui surprinzător roman al lui Bogdan Coşa. Istoria unei familii rurale, apăsată de maledicţia insecurităţii, a alcoolismului, a neşansei sociale în care tinerii îşi visează plecarea, ne aminteşte, cu discreţie, de fragilitatea umană în aceste vremuri derutante. Carte a deplinei maturităţi creatoare, Cât de aproape sunt ploile reci marchează o dată pe harta prozei actuale." (Gabriela Adameşteanu)

"Romanul lui Bogdan Coşa este simultan unul al îndepărtării şi al apropierii. În primul rând, semnalizează îndepărtarea de Eul care marca pregnant primele lui trei romane, fapt ce-i permite o viziune de ansamblu asupra lumii în care a trăit, în al doilea rând marchează apropierea de proza analizei sociale, pe care o scrie, însă, cu înţelegerea şi duioşia celui care a fost «acolo». Un roman matur şi pe deplin lucid, probabil cea mai bună carte de până acum a lui Bogdan Coşa." (Bogdan-Alexandru Stănescu)

"O capodoperă discretă şi neverosimil de reală. O plantă exotică a prozei de azi, eliberată din trecut." (Ştefan Baghiu)

Fragment
Partea întâi: Moartea nu este modernă
mai

Ploua deja de o săptămână, iar râul dădea semne că în curând are să iasă din matcă. Putregaiuri rămase de cine ştie când prin păduri şi crengile rupte de ultimele furtuni erau împinse la vale de şuvoaiele care spălau zi de zi coamele munţilor. Se rostogoleau în pâraie, care le duceau cu ele în sat şi le înfigeau în gardurile ieşite în cale. Parii cedaseră ici-colo, iar acum puteai vedea de departe amestecul de lemnărie şi pietriş ajuns uneori în dreptul ogoarelor, care nu mai aveau nici ele cum să sugă atâta apă şi se umpluseră de bălţi. Trunchiurile oprite în drum fuseseră tăiate cu drujba şi clădite lângă porţile oamenilor; altele, venite în vale cu pâraie ce mergeau pe lângă drumurile forestiere, treceau nevăzute peste mlădiţele sălciilor înecate, în jos, unde se risipeau în râul mai puternic, învolburat, care curgea nestingherit mai departe.

Sub podeţele din bârne ce legau satul de drumul mare care străbătea întregul judeţ stăteau bărbaţii şi făceau pronosticuri. Câte unul în cizme de pescar se lăsa în mâini pe malul săpat de puhoaie şi încerca să apuce vreo cracă mai la-ndemână. Ceilalţi îl urmăreau cu atenţie, apoi îl trăgeau înapoi şi care cum îşi fuma ţigările o lua încet pe lângă ţarcurile din prund şi îşi mâna mieii sau vacile. Orice efort era inutil.

Copiii, ieşiţi la joacă în drum, tropăiau prin băltoace încălţaţi cu cizme de gumă.
- Ce stai, mă, gură-cască? Deschide odată porţile, striga câte unul mai necăjit.

Nuţu îi vedea adunaţi sub fiecare pod pe lângă care trecea. De acolo, din drumul mare, care era mai sus, deasupra apei şi deasupra satelor, urmărea femeile mergând în grupuri pe uliţele lor şi copiii cu căciuli ca nişte ciuperci, făcând loc vitelor şi pierzându-se apoi după porţi, şi pedala mai departe spre centrul comunei, care era undeva spre vest, ocolit de râu şi ferit de probleme.

Sirenele ambulanţei se auzeau tot mai aproape. Odată ajunsă în intersecţie, de unde nu părea să o mai ia în nicio direcţie, câţiva bărbaţi ieşiră în prag să se uite. Apoi sunetul se îndepărtă, şi el îi văzu cum intră la loc unul câte unul. Se dădu jos, îşi rezemă bicicleta de zid şi intră după ei.

În afară de două grupuri care trăncăneau de la o masă la alta, ceilalţi clienţi stăteau singuri. Era o comună mare, iar oamenii nu se băgau în seamă unii pe alţii decât dacă se cunoşteau şi aveau ce să-şi spună.

Se duse la bar, apoi se aşeză la singura masă liberă. Încălzind paharul în mâini, ascultă o casetă pe care o ştia pe de rost şi care mai sărea. Ştia caseta de ani de zile. Era despre o nevastă care e hoaţă, care îl părăseşte şi pleacă cu altul şi, chiar dacă omul o iartă, ea nu mai vrea să se-ntoarcă acasă.

Nici nevasta lui nu era acasă.

Când termină al treilea pahar, se ridică şi plecă fără să salute. Câţiva clienţi întoarseră capul din reflex şi îşi văzură mai departe de-ale lor. Chiar atunci, în intersecţie se ivi maşina lui Marius, care semnaliza stânga şi aştepta momentul potrivit să vireze pe drumul principal. Nuţu ridică mâna în semn de salut.

Se întunecase cât stătuse în bar să se încălzească, aşa că, fără să mai aştepte, prinse coarnele bicicletei şi urcă pe lângă ea cărăruia care dădea în şosea. Când se uită iar, maşina stătea din nou pe loc, un pic mai departe de data asta, aşteptând după un băieţel care îşi fugărea vacile pe mijlocul drumului. Maşina depăşi pe contrasens, cu roţile din stânga ieşind pe macadam, şi se pierdu în depărtare.

Trecu şi el strada, urcă pe bicicletă şi pedală. În intersecţia unde era postul de poliţie ţinu drumul asfaltat, care o lua la dreapta pe lângă cele două biserici, gard în gard, de parcă ar fi fost una singură, cu două turnuri. Cea din deal stătea cu uşile deschise de dimineaţa până seara, dar nu-i trecuse niciodată prin cap să intre acolo, nu ştia cum arată pe dinăuntru. Nu văzuse pe nimeni din familia lui sau din Dumbrava să intre vreodată; era a ungurilor din comună. Ridică şi acum ochii să o vadă în întregime. I se păru frumoasă.

Îşi propti bicicleta de scări şi intră în magazinul din faţa sanatoriului. După tejghea era sora lui, care îl recunoscuse imediat după pălăria de pădurar, reluându-şi apoi într-o maghiară aproximativă dialogul cu clientul în halat de spital. Acesta îşi luase cumpărăturile în braţe şi părea să nu mai termine cu vorba, ţinând calea unei fetiţe care se sfia să se strecoare pe lângă el şi rămăsese blocată în prag, cu mâna pe clanţă. În spate, la raftul cu băuturi, stătea proţăpit o caricatură de om care se întorsese spre el şi-l urmărea atent cu ochi sticloşi.
- Stai aşa, numa', că termin şi-nchid, îi zise femeia după ce se mai eliberă de clienţi şi reuşi să dea de contul omului în caietul cu datorii, unde îl notă cu două sticle.

În timp ce scria, strigă să se-audă până-n spate:
- Hai odată, mă, ciurli-burli, că mă prinde ploaia.

Auziră un dăngănit şi, după câteva secunde, omuleţul apăru şi el cu două sticle. Le lăsă pe tejghea cu grijă, ca şi când ar fi cumpărat becuri, apoi începu să se caute prin buzunare.
- Unde mai încape atâta, nu vezi că eşti mut deja?

Bărbatul o privi şi dădu din umeri.
- Du-te, du-te să nu te văd! Poate nu-mi vii data viitoare cu bani, că nu-ş' ce-ţi fac!

Omul îşi aminti brusc ce căuta mai devreme, după care îşi scoase meticulos mâinile din buzunare şi luă cu grijă cele două sticle.
- Săru'mâna, zise clar, privind-o în ochi.

Se chinui să deschidă uşa cu cotul, după care dispăru împleticindu-se. Femeia se duse în urma lui şi trase jaluzelele ca să nu mai intre nimeni.
- Aşa... Vezi că o venit mai devreme Gabi şi mi-o zis că tanti Camelia o plecat cu Marius la spital, zise ea pe o voce mai joasă decât ar fi fost nevoie.
- L-am văzut pe Marius, mergea în sus.
- Mergea la dânsa, ce-ţi zic...?

Fără să ştie de ce, Nuţu o aşteptă pe sora lui, care termină monetarul cât putu de repede şi spălă în grabă pe jos, doar pe unde erau urme, apoi îşi puse haina şi gluga, stinse luminile şi încuie. Trase gratiile şi puse lacătul, uitându-se la cer să vadă dacă reuşeşte să ajungă în sat până să înceapă o nouă repriză de ploaie.
- Hai că îţi dau bicicleta dacă te temi...
- Da, că nu pot cădea în şanţ al'fel! zise şi începu să râdă.
- Treaba ta.
- Ei, da' cât îi? Că-ndată-ajung.

Se despărţiră în faţa magazinului şi plecară fiecare spre casă. Ea şi fetiţa ei trăiau cu bătrâna în sat. El se întoarse doi paşi şi intră pe poarta sanatoriului, unde îl salută pe Gabi, care stătea pe pat şi fuma, ţinând o cană de tablă în mână. Lângă el, în picioare, stătea bărbatul ghebos de la magazin, care era într-o dispoziţie nemaipomenită în continuare şi îl întreţinea sorbind direct din sticlă.

Se auzi strigat din cabina portarului:
- Mă, Nuţule, vezi că o plecat... Tanti Camelia... Mai devreme o plecat, cu Marius.
- Ştiu, răspunse bărbatul mergând mai departe spre clădirea de apartamente, cu sticlele ciocnindu-i-se la fiecare pas în rucsacul aproape gol.

De sub o Dacia 1100 cu cauciucurile dezumflate ieşiră doi căţeluşi. Unul, mai curajos, se luă după el, apoi veni şi celălalt. Crescuseră măricei şi începuseră să iasă ca la apel când simţeau că vine un om de la care mai primeau câte ceva.
- Tre' să fi fost lup ori vreun câine de rasă... Ui' ce urechi ridicate au, ca vulpile! zise un vecin care ieşise la fumat în pragul uşii, îmbrăcat în pijamale.

Nuţu îl privi, ridică din umeri, dar nu zise nimic; descuie alături, îşi scutură bocancii şi intră. În casă era frig şi nu-i venea să se descalţe. Îşi lăsă haina în cuier, pălăria, apoi trecu în bucătărie, unde aerul era umed şi mai puţin rece. Mirosea a mâncare. Aşeză rucsacul cu atenţie pe colţar şi ridică un capac - o oală lăsată să se răcească pe aragaz. Puse capacul la loc şi intră în baie, unde urină. Fără să se mai spele pe mâini în apa rece ca gheaţa, îşi şterse degetele jilave de la mâna dreaptă de cracul pantalonului.

Întors în bucătărie, ezită în picioare o clipă, apoi se aşeză. Scoase din rucsac o sticlă şi bău scurt două gâturi, apoi o lăsă pe masă fără să-i mai pună dopul.

Trecu prin baie şi intră în dormitor - în sufragerie dormea dintotdeauna soacra lui şi, chiar dacă acum nu era acasă, nu-i plăcea să-l ştie că umblă prin camera ei. Era prea târziu ca să mai facă focul, aşa că se întoarse după sticlă şi o aşeză pe ziarele pe care le întinsese cu o seară înainte pe jos. Desfăcu capacul cutiei cu vopsea roşie cu vârful unei şurubelniţe, apoi încercă pensula pe una din şipcile de lemn ale pătuţului, pe care tot el îl făcuse, în atelierul din sat, în atelierul tatălui său, cu câteva luni în urmă, când aflase că o să devină tată.

Înainte să se apuce de treabă, mai luă un gât din sticla de secuiancă, o vodcă ieftină cu aromă de secărică, pe care o ştia de când era copil, pentru că o prefăcea şi mama lui când avea oameni la treabă. O făcea mai slabă, să fie spornică: o jumătate de vodcă la un ibric de ceai de secărică. Oamenii beau asta de când se ştiau. Asta băuseră şi în alte părţi, la coasă sau la tăiat lemne, anul ăla sau în alţi ani, iar el nu era o excepţie. Îşi lua câte-o sticlă să aibă seara acasă, să se-ncălzească. Lucra la Ocolul Silvic şi stătea ud sau îngheţat cu orele; din când în când punea una şi în rucsac, să aibă la el dacă îl prindea ploaia în pădure pe undeva.

Camelia lucra la sanatoriu de-o viaţă şi tot acolo îşi crescuse şi cele două fete. Singură, fără bărbat, într-o clădire cu un singur nivel, construită pentru personal cu aproape o sută de ani în urmă. O clădire solidă, compusă din apartamente cu două camere relativ înalte, tip vagon, în care se intra direct de afară, de pe aleea mărginită de flori. Flori plantate şi îngrijite de ea şi de celelalte femei care, la fel ca ea, înţeleseseră la un moment dat că o să îmbătrânească şi o să moară acolo, printre nebuni, în mijlocul pădurii. Dar acum urma să se mute undeva mai în spate, într-o garsonieră de lângă coteţele de găini, unde i se dăduse o locuinţă mezinei când se angajase în sanatoriu.

Mai avea câţiva ani până la pensionare şi se oferise să se mute între timp în garsonieră, să-i lase pe tineri în apartamentul ei. Plănuise asta încă de dinainte să aibă loc nunta, dar simţea că nu o grăbeşte nimeni, mai ales acum, când fata aştepta un copil; avea nevoie de ajutorul ei mai mult ca oricând şi trebuia să aştepte, chiar dacă vorbise deja despre schimb cu directorul sanatoriului. Femeia ştia că nu are cine ştie ce autoritate, dar se cunoşteau. După o viaţă în care închisese ochii la toate câte îi fuseseră date să vadă şi să cunoască pe pielea ei, simţea că merită să-i fie răsplătite tăcerea şi loialitatea măcar în ultimul ceas. Directorul zâmbise, încuviinţase că într-adevăr e o idee bună să se mute, să-i lase pe tineri să-şi trăiască bucuriile, şi începuse să-şi facă de lucru cu un dosar, fără să mai asculte argumentele pregătite şi repetate în gând de femeie zile la rând.

Schimba apa la flori în sala de mese a secţiei H când a fost chemată la telefon. Camelia intrase în tură la ora 6 şi, după ce băuse o cafea, se apucase să strângă de prin cabinetele doctorilor, apoi golise scrumierele şi începuse, cât mai era lumină, să facă puţină curăţenie în faţa clădirii, unde ieşeau toţi să fumeze şi să pălăvrăgească. De când cu ploile, nu mai era nimic de făcut; după zăpezi şi noroaie, vegetaţia dăduse în clocot în curtea sanatoriului şi aiurea, dar nu se mai oprea din plouat, iar asta devenise subiectul principal al discuţiilor. Băncile erau jilave, aleile erau pline de băltoace, aşa că bolnavii se înghesuiau unul într-altul sub streşini, sub geamurile cabinetelor, unde zăceau, în halate tocite în fund de atâta stat degeaba, ca nişte ciori pe cablurile de înaltă tensiune şi se văitau de umezeală şi de plictiseală. Îi auzea în fiecare seară.

Încet-încet luă la rând toate încăperile, sărind peste rezervele nebunilor, care erau ocupaţi cu injecţiile. De ei avea timp să vadă toată noaptea, când nu mai era nimeni să le poarte de grijă. Dar în acea seară rutina fu întreruptă după nici două ore. Femeia se învoi, chemă o colegă în loc, îşi puse ciorapi, o fustă bună, încălţă pantofii cei eleganţi şi ceru să fie repezită de şoferul ambulanţei în staţiune, care era la nici 30 de kilometri distanţă. Casiana născuse, după câteva zile lungi, un băieţel sănătos.

Se întoarse acasă cu primul autobuz. Zorii erau cenuşii, iar din văi se ridica peste păduri o negură groasă. Cârciumile nu erau încă deschise, nici biserica ungurilor sau magazinele. Puţinii oameni mergeau înfofoliţi, cu capetele plecate şi acoperite. Deşi se apropia vara, dimineţile erau în continuare foarte reci.

Camelia călca hotărât, iar tocurile pătrate răsunau pe asfalt; se grăbea să-l prindă acasă, să-i spună să-şi ia liber dacă nu-şi luase deja, să se spele şi să se îmbrace de oraş. Avea să-i pregătească o geantă cu cele trebuincioase, să meargă la maternitate.

La poartă, Gabi îi dădu bună dimineaţa şi zâmbi larg, aşteptând cu ochii cârpiţi de somn şi mahmur o veste, ceva, dar nu primi în schimb decât un "Bună dimineaţa".

Găsi casa descuiată şi rece. Camelia îşi lăsă geanta în hol şi intră în camera ei, de unde bătu la uşa dormitorului; nu se auzea nicio mişcare. Se uită la ceasul de pe perete. Uneori, Nuţu se ducea în sat foarte devreme, înainte să înceapă lucrul, să o ajute pe mama lui. Dar uşa era deschisă...

Mai bătu o dată, apoi încercă clanţa.

Mirosul de vopsea îi lovi nările.

Pătuţul, în mijlocul camerei, vopsit alb; ici-colo, câte o şipcă roşie. Bărbatul, întins pe spate, cu pensula pe piept şi hainele şi barba pătate de vopsea. În spatele lui, măsuţa de cafea, pe care stăteau sticlele goale pline de amprente, era stropită şi ea cu vopsea. Trase uşor de el, apoi ieşi să caute o cârpă; îi trebuia diluant, dar la 1001 Articole deschidea abia la 9. Se privi în oglindă; asta să fi fost bătrâneţea care o aştepta? Ieşi în pragul uşii, de unde se uită prin curte câteva secunde. Nu era nicio mişcare. Intră în bucătărie, unde porni focul la aragaz şi puse ibricul la fiert.

În acelaşi timp, în sat, Dana intră în bucătărie cu braţul plin de lemne. Bătrâna se întoarse pe partea cealaltă şi o urmări cum le stivuieşte în lădiţă; ea - ca toţi ceilalţi pe care îi cunoştea - le-ar fi dat drumul la gura sobei, s-ar fi scuturat de ţăndări şi rumeguş şi şi-ar fi văzut de treabă, dar Dana trăise doi ani la oraş; seara, când se-ntorcea de la magazin, dacă găsea cioate care nu fuseseră arse peste zi, se apleca şi, oricât de puţine ar fi fost, le aranja în lădiţă, cu toate că mama ei urma să stingă lumina îndată, iar a doua zi în zori primul lucru pe care-l făcea era să aprindă focul şi să arunce în sobă lemnele rămase de cu seară.

Pisica se strecurase în casă şi ea şi acum se îndrepta cu coada ridicată spre uşa de la dormitor, pregătită să mai aştepte încă o dată momentul prielnic. Bătrâna gemu ca şi când ar fi vrut să spună ceva, dar închise gura înainte să articuleze primul cuvânt. Tăcerea Danei sâsâia diferit.
- Mai plouă? întrebă Aurelia într-un sfârşit.
Nu, zise fiica ei în gând.

Bătrâna îşi încordă auzul slab, apoi gemu din nou. Dana cedă:
- Amu', drept să zic, s-o oprit, zise ea aşezându-se pe scăunel şi uitându-se înapoi pe mica fereastră.
- Când am mânat vaca la deal, vorbi bătrâna încet, ca dintr-un butoi, atât de tare ploua în jos...

Dar Dana nu avea chef de vorbă. Bătrâna gemu încă o dată, prelung, apoi îşi dădu drumul la loc pe spate. Chiar dacă era destul de întuneric în încăpere, îşi acoperi ochii cu antebraţul, aşa cum se obişnuieşte să se doarmă la câmp, şi suflă aerul pe care-l ţinuse în plămâni în aşteptarea unui răspuns. Ce mai era de data asta?

De când plecase şi Nuţu, în locul uşii cu geam de la intrare puseseră o uşă masivă, cu oblon, iar acum, în zilele ploioase se vedeau uneori nevoite să aprindă lumina.

Stăteau tocmai la ieşirea din sat, trei femei la numai o casă distanţă de drumul prin pădure care-i lega de comună, unde era sanatoriul, şi nu voiau să-şi asume niciun risc. Când îi schimbase uşa, bătrâna îl pusese pe fiul ei, pe lângă asta, să mai facă încă o cuşcă şi s-o instaleze la poartă, devale, s-audă dacă intră cumva un om în curte. Găsise greu câine - şi ăla mic şi bolnăvicios; degeaba întrebase în stânga şi-n dreapta tot postul, nu mai ţinea nimeni câini ca lumea.

Îşi aminti cum i-l adusese Ionică al ei pe Balaur; i-l dăduse în braţe direct din cabina maşinii şi plecase mai departe. Mâinile bărbatului, înnegrite până deasupra cotului, de unde pielea rozalie începea să se coacă şi ea încinsă de tabla basculantei, zăboviseră parcă în aer, ţinând trunchiul câinelui ca pe al copilaşilor scoşi din cristelniţă... În vară se împlineau şapte ani de când murise. Aveau să se-adune toţi la praznic, cu nepoţi şi gineri şi nurori, s-o ajute.

Când termină în bucătărie, Dana se furişă în antreu, din antreu în camera din faţă, unde îşi ţinea lucrurile, scoase din geantă un pachet de LM şi îl ascunse sub bluză, sub elasticul de la pantaloni. Se uită pe geam în camera în care dormea fiica ei, apoi ieşi pe vârfuri în antreu, aşa cum intrase. Îşi trase în picioare cizmuliţele fără toc şi, cu o vestă groasă pe umeri, ieşi în grădină trăgând după ea poarta jilavă, care se scutură de stropi. Aruncă un ochi la sârma plină de rufe murate, dar nu se abătu de la cărare.

Din văi, pe după dealuri, se ridica negura.

În bucătăria de vară a vecinilor cineva tocmai stinsese lumina. Dana se opri o secundă, dar, cum uşa nu se deschise, dădu la o parte ţepuşele care nu erau bătute în gard şi se strecură în curte printre cele două bârne orizontale, proptindu-le înapoi să nu treacă găinile.
- Ce faceţi? Numa' voi sunteţi?

Lucica o hrănea pe fetiţă cu biberonul. Dana zâmbi şi se aşeză pe scaunul de la geam, de unde putea supraveghea portiţa.

Parcă ieri fusese şi Mădălina atâtica. Şi când era atâtica, nu făceau decât să se uite una la alta cât era ziua de lungă, adăpostite de lume într-o cameră pentru servitoare. O împărţiseră cu sora ei mai mică, Dumitriţa, care terminase liceul în anul acela şi venise la ea să câştige un ban.

Dumitriţa preluase şi sarcinile Danei, văzând de două vile în plus. Făcea ture duble, obositoare şi absurde, pentru că staţiunea montană îşi pierduse aproape toţi turiştii; de dimineaţa până seara târziu, Dumitriţa avea în grijă camerele nefolosite, pustii, păzind în acelaşi timp secretul surorii mai mari şi viaţa nepoatei sale. Dar statul avea să renunţe curând la imobile şi să le privatizeze fără prea mare succes, aşa că, în anul următor, se văzuseră nevoite să se-ntoarcă acasă trei în loc de două.
- Mămica îi dusă până la Mitică, mai 'nainte o plecat.

Bărbaţii, soţul şi tatăl Lucicăi, erau în pădure la lemne. Aveau un cal cu care, dacă nu se apucau de băut înainte să urce pe pârâu sau dacă nu era sărbătoare cu cruce roşie, aduceau în fiecare seară câte un trunchi de brad cu crengile tăiate, pe care îl vindeau la unul din cele două gatere.
- Bine că noi n-am avut niciodată cal, zise Dana, lăsându-şi vesta să îmbrace spătarul scaunului, şi se ridică înapoi. Numa' după cal n-am mai avut de grijit în viaţa asta.

Dintr-o cratiţă trasă la marginea plitei turnă puţină apă în două căni de tablă, apoi o puse pe foc. Desfăcu pliculeţele şi dizolvă nesul încet, frecându-l cu linguriţa.
- Ce faceţi? întrebă încă o dată fără să se oprească din amestecat.
- Abia s-o sculat, zise Lucica ridicând din umeri. Ce să facem...

Fetiţa vecinei căscă ochii mari, trezindu-se parcă din crescut.
- Ţi-i, mămică, vrei cafea? Bea şi fetiţa cafea?
- O să vezi că-ndată-ţi cere.
- Tu ce faci? Cum îi tanti Aurelia, tot o doare la stomac?

Dana pufăi.
- O doare... Nu zic că n-o doare, da' aşa-i ea când plouă şi n-are ce face, se-mbolnăveşte.

Deşi n-apucase să se-ncălzească, Dana turnă restul apei peste mâzga de culoarea lutului, amestecă în ambele căni, mai puţin de data asta, şi le duse pe bufet. Aprinse două ţigări şi una i-o întinse Lucicăi, care se uită din reflex pe geam după ce-o luă, aşa cum făcuse întotdeauna de când se întorsese de la internat, şi se aşeză la loc.
- Capra de Angela vrea să-i fac două zile.
- Ca să ce?
- Pleacă la Mureş, la doctor.
- Apăi, sigur, dac-ar fi după ea, numa' la doctori ar fi toată ziua.
- Când am terminat cu clienţii am ieşit şi eu în faţa magazinului. Nu mai ploua, da' era ud. Şi Angela, toanta, se aşezase în cur pe trepte, în apă. Stătea acolo şi se uita pe coclauri. I-am zis, Angelica, eu îţi fac, da' la vară, când o fi să am fân şi să-mi trebuiască şi mie, să nu care cumva să-ţi iei concediu - cum o făcut anu' trecut, mai ştii? Că de două ori i-am cerut şi de două ori n-o putut...
- N-ai ce să-i ceri, tu, o bate ăla numa'-n cap.

Vorbiră nimicuri, îşi mai aprinseră o ţigară, iar când ploaia dădu semne că are să-nceapă din nou, Dana dădu pe gât restul de nes şi ieşi.

Stropii răsunau ca boabele de fasole pe acoperişul de şindrilă al bucătăriei de vară. O luă la fugă înapoi spre casă pe aceeaşi cărare pe care venise. În curte îşi dădu seama că uitase pachetul aproape plin la vecină. Trebuia să-şi facă drum să-l recupereze; dacă intra pe mâna bărbaţilor, i-l fumau pe tot.

Puse lemne pe foc, apoi trase găleata cu cartofi în faţa ei şi curăţă rapid câţiva. Îi tăie pai, cum îi plăceau fetiţei, şi îi lăsă în apă. Goli cojile în ceaunelul cu resturi, şterse masa cu o cârpă şi se sprijini în coate pe muşamaua umedă, unde citi o reţetă dintr-un număr mai vechi al revistei Practic în bucătărie.
- Margareta era acas'? întrebă în şoaptă mama ei, trezită de mult, plictisită.

O urmărise din patul suspendat în penumbră, ca o icoană părăsită. Era atentă la buzele fiicei ei, de unde putea sorbi un pic de lumină.
- Nu.
- Da' unde era?
- Era dusă la Mitică.
- La Mitică? Înseamnă că au bani - dacă s-o dus la Mitică.

Se însufleţi.

O îmboldi încă o dată pe Dana:
- Ce i-o trebui să cumpere?
- Ce ştiu eu ce-i trebuie Margaretei?
- Cafea, mă gândesc... dacă nu alte celea.
- Da, cafea...! Ştii tu?!

Bătrâna tăcu. Ce avea de-i sărea ţandăra dintr-atâta?

Pentru că Dana nu părea să mai aibă nimic de zis, o lăsă cu revista ei terfelită, se-ntoarse cu spatele şi gemu încet până la amiază, când se trezi şi Mădălina. Atunci se ridică în capul oaselor şi, cu baticul lăsat pe spate, înghiţi lângă fetiţă pe colţul mesei nişte halva cu miez de pâine şi ieşi pe afară să-şi caute de lucru.

Abia spre seară, după ce închise oblonul şi strecură laptele primi vestea:
- Cre' că o născut şi Casiana lu' Nuţu, tu mică.
- Ce-i?

Bătrâna se întoarse cu urechea ei bună către Dana şi îşi ţinu respiraţia.
- Casiana, zic, cre' că o născut. Marius o plecat cu doamna la staţiune ieri cam pe vremea asta. De la Gabi ştiu, era la poartă şi-o venit şi mi-o zis.

Bătrâna aşteptă continuarea cu ochii pironiţi asupra ligheanului în care fiica ei clătea blidele.
- Am înţeles Casiana, da' nu şi ce-o făcut. O născut..., adăugă după o pauză scurtă.
- O născut, da. Acuma, nu ştiu, că băiat, că fată - am vorbit şi cu Nuţu aseară, când o venit de la lucru.
- Da' ştia?
- Nu ştia, de un' să ştie?
- Eee... Că venea de la lucru! făcu bătrâna legătura. Apăi, continuă ea după un moment de tăcere, scârţâind din nou podelele vechi cu umbletul ei, atâta pagubă! Şi intră cu bidonul de cinci litri în cămară, să nu se strice până a doua zi.
- Încă un nepot, măi Ionică, n-ar mai fi fost.

Când deschise ochii, în cameră nu se distingeau contururile mobilei. Prin geamul uşii de la bucătărie pâlpâia să treacă o lumină galbenă.

Scârţâitul podelelor, acelaşi, adânc, liniştitor. Bătrâna îşi făcuse rugăciunea şi se pregătea să iasă la grajd. Dana auzi uşiţa sobei deschizându-se; un zgomot înfundat, apoi uşiţa fu închisă şi vătraiul pus la loc.

Ridică încet plapuma de pe ea şi o înveli pe Mădălina.

Soba de teracotă era călduţă. Se duse în camera din faţă şi se-mbrăcă pe fugă, îşi trase cizmuliţele, încheie fermoarul lateral şi intră în bucătărie roată, prin antreu.

În cuier, pe uşa de la cămară, îngropat sub bulendre, halatul gros de asistentă. Fusese adus din sanatoriu pentru ea când venise acasă cu Mădălina. Casiana i-l dăduse. Şi-l puse pe umeri şi ieşi.

Poarta dinspre ogradă era deschisă, găinile erau încă în poiată. Trecu pe lângă şură, unde laptele lovea cu ecou în doniţa de tablă, şi ieşi în grădină. Încercă să lege frânturile tot mai slabe ale ultimului vis. Venea furtuna, iar ea stătea sub un copac alături de mama ei, care nu voia să plece şi nici pe ea nu voia să o lase să urce în maşina care oprise alături; îi cerea să-i bage mai întâi patul în portbagaj, patul ei cu saltea de fân, să nu i-l plouă, şi-abia apoi să plece; şi era imposibil.

Dana tresări la auzul clopotului. Bătrâna se stropşi imediat la vacă - nu mai voia să sloboade laptele, îl păstra pentru viţică. Era aceeaşi poveste în fiecare dimineaţă. Ar fi trebuit s-o înţarce; bătrâna se chinuia cu fiecare viţică nouă în parte, ratând s-o înţarce la momentul potrivit. Nu reuşea cu vacile, aşa cum nu reuşise nici cu copiii.

Când se şterse la fund, Dana îşi simţi fesele reci deasupra hârdăului. Mai rupse o foaie dintr-un manual vechi, o umezi şi-o lăsă să-i cadă printre picioare în întuneric.

La 6 şi 20 ieşiră amândouă pe poartă, fiecare cu câte un bidon de lapte în mână. La pod le lăsară jos, salutară femeile ajunse deja, care vorbeau cu mâinile vârâte la subsuori, şi Dana plecă în sus, pe drumul mare, la centru.

Când dădu colţul, lăsând satul în urmă, îşi puse pe creştet fularul. Avea să se însenineze, iar mai târziu să fie chiar călduţ, dar până atunci, pe lângă râul umflat, era îngrozitor de frig.
- Hai cu mine să duc marfa! Hai, Dănuţă, că-ţi dau un corn cald, rânji bărbatul ieşit din portbagajul unei Dacii papuc parcate în dreptul primei case din comună.

Îi promise că n-avea să dureze mult şi că la 7 avea s-o lase în faţa magazinului cu tot cu lăzile ei de pâine. Dana îl refuză râzând.
- Hai, tu, 'ncoa. Un corn cald...
- Dă-mi pace, naiba, nu-mi trebe cornu' tău! râse Dana din nou.

Pentru că nu se intersectase cu maşina fabricii de lactate, care ar fi trebuit să treacă pe lângă ea dacă nu imediat ce ieşise din sat, măcar până ce ajungea în comună, în dreptul postului de poliţie, unde făcea stânga şi ieşea de pe drumul mare, Dana se gândi la mama ei, care îngheţa la pod alături de toţi oamenii ăia care nu conteneau să le scoată vorbe de când se întorsese în sat cu copil, dar fără tatăl copilului. Nu-i fu milă de nimeni; nici măcar de bătrână, care era slăbită de boala ei. Nu putea să uite cum o primise când venise din staţiune cu fetiţa în braţe, după ce se chinuise şi născuse singură, pe podeaua camerei din vila în care făcea curat; după interogatoriul de la Poliţie, unde tatăl copilului îi lăsase pe colegii lui s-o bănuiască de ce era mai rău, că ar fi vrut să-şi omoare fetiţa...

Lumi eterice

 

Tatiana Tolstaia
Lumi eterice
Curtea Veche Publishing, 2019
traducere din rusă de Raluca Davicenco

***
Intro

Născută în 1951 la Sankt Petersburg (pe atunci, Leningrad), Tatiana Tolstaia provine dintr-o familie de scriitori din care au făcut parte şi Lev şi Aleksei Nikolaevici Tolstoi. După obţinerea diplomei în limbi clasice la Universitatea de Stat din Sankt Petersburg, Tatiana lucrează câţiva ani într-o editură din Moscova, iar pe la mijlocul anilor '80 începe să publice povestiri în revistele literare ale vremii. Spre sfârşitul anilor '80 pleacă în Statele Unite, unde predă, vreme de un deceniu, la câteva universităţi importante, după care revine în Rusia. Cunoscută pentru eseurile caustice asupra vieţii ruseşti contemporane, Tatiana Tolstaia devine corealizator al unui popular talk-show pe teme culturale şi politice. Scrierile ei au apărut în publicaţii consacrate, precum The New Yorker şi The New York Review of Books. Dintre titlurile semnate de ea, la Curtea Veche Publishing a mai fost tradus romanul Zâtul (2006, 2020).

*

În această fascinantă colecţie de povestiri, dorinţa arzătoare de a transcende existenţa obişnuită deschide calea către lumi magice, străvezii. Tatăl decedat populează visele fiicei şi îi dă indicii despre viaţa de apoi; o profesoară din Rusia aflată într‑un mic orăşel american construieşte fantezii complicate în timpul pauzelor de cafea; un bărbat se îndrăgosteşte de o statuie de marmură, în timp ce familia i se destramă; un copil întrezăreşte raiul prin sticla colorată a unei ferestre. Îmbinând profunzimea lui Cehov, satira fantastică a lui Gogol şi un amestec personal de umor şi lirism, Tolstaia preschimbă cotidianul în alternative diafane, eterice. Aceste povestiri despre politică, identitate, dragoste şi pierdere surprind esenţa sufletului slav. Protagoniştii Tatianei Tolstaia - toţi, nişte căutători - sunt copii care visează cu ochii deschişi, adulţi singuratici, oameni înstrăinaţi de locurile de baştină, ajunşi pe teritorii nefamiliare. Indiferent de obiectul contemplaţiei - fie că e vorba despre strategiile complicate de livrare a telegramelor în Leningrad sau despre melancolia meditativă a piftiei pregătite de sărbători -, trăirile interioare vibrante şi elementele nemiloase ale existenţei sunt redate cu aceeaşi minuţiozitate, într-o viziune sumbră, dar plină de compasiune a vieţii pe pământ.

"Ludică şi poetică... O scriitoare versatilă şi originală. Memoria se contopeşte cu miracolul, iar miracolul cu veneraţia." (The Wall Street Journal)

"Plină de viaţă, armonizată perfect... Tolstaia este cunoscută în Rusia ca un critic politic extrem de inteligent şi caustic, dar amintirile copilăriei sale sovietice au un caracter tandru, personal." (The New York Times Book Review)

"Tolstaia are fraze memorabile - argotice, de indignare, entuziaste, grosolane. Totul e sublim: devierea de la subiect şi flecăreala, voioşia şi adâncimile întunecate, torentele limbajului şi atingerea perfectă. A fost comparată cu Cehov. Dar e absurd. Tolstaia trece în viteză pe lângă el şi îl răstoarnă în şanţ. (...) De o ilaritate amară... În mâinile acestei scriitoare generoase, totul prinde viaţă, devine scânteietor." (Bookforum)

Fragment
Piftia

Sinceră să fiu, mi‑e frică de piftie încă din copilărie. Nu se prepară oricând, atunci când ţi se năzare, ci musai de Revelion, în toiul iernii, în cele mai scurte şi necruţătoare zile de decembrie.

Întunericul se lasă devreme. Totul e acoperit de chiciură. Felinarele au halouri ţepoase. Trebuie să respiri prin mănuşi. Te doare fruntea de la ger şi obrajii ţi‑au amorţit. Dar, ce să vezi, mai ai de fiert şi răcit piftia; până şi numele preparatului îţi ridică părul pe ceafă. Nici şalul din păr de capră nu te mai ajută. Prepararea piftiei presupune un ritual în sine. E o jertfă pe care o aducem în fiecare an, neştiind însă către cine sau pentru ce. Şi ce se întâmplă dacă nu o facem... nici pe asta nu o ştim.

Dar, pentru un motiv sau altul, sacrificiul trebuie îndeplinit.

Eşti dator să mergi pe frig la piaţă - unde e mereu frig, şi niciodată bine luminat. Apoi trebuie să treci de butoaiele cu murături, de smântâna şi frişca de o prospeţime feciorelnică, de fostele depozite de artilerie pline acum de cartofi, ridichi şi varză, de grămezile de fructe aranjate în piramide, dincolo de clementinele strălucitoare ca nişte semafoare şi să ajungi până în cel mai îndepărtat cotlon. Acolo şade butucul de măcelar; acolo se găsesc sângele şi toporul.

"Rusia e chemată la topor." E chemată la acesta anume, care îşi are lama împlântată în ciotul de lemn. Rusia e aici, Rusia îşi alege bucata de carne.
- Igor, taie nişte picioare pentru doamna!

Igor îşi ridică toporul şi haţ! Întinde pe masă genunchii albi de vită, fileurile şi pulpele. Unii cumpără bucăţi de cap, mai precis, de bot. Amatorii de ciorbă de porc cumpără picioare de purcel, cu tot cu copită. E tulburător să ţii aşa un picior în mână şi să‑i atingi pielea gălbuie... Dacă îţi scutură mâna înapoi?

Niciunul dintre aceste animale nu este cu adevărat mort, tocmai asta e taina. Moartea nu există. Sunt tranşate, mutilate, nu mai pleacă nicăieri, nici măcar târându‑se. Au fost ucise, însă nu sunt moarte. Ele ştiu că ai sosit să le faci de petrecanie. Apoi vine rândul unor alimente mai uscate şi mai curate: ceapă, usturoi, rădăcinoase şi ierburi aromatice. După aceea, pleci acasă prin zăpada care îţi scârţâie sub picioare. Vezi intrarea în scara blocului îngheţat. Iar a fost furat becul. Orbecăi pe întuneric după butonul de la lift; ochiul roşu i se aprinde. Mai întâi îşi fac apariţia intestinele cuştii de fier forjat a liftului, apoi cabina. Lifturile străvechiului nostru Sankt Petersburg se mişcă încet. Pârâie la fiecare etaj, punându‑ţi răbdarea la încercare. Ciolanele tranşate din sacoşă îţi atârnă greu în mâini şi pare că vor refuza să se urce în lift în ultima secundă. Vor zvâcni, se vor elibera din strânsoare şi vor tropăi pe gresie: ţoc‑poc, ţoc‑poc, ţoc‑poc. Poate că ar fi mai bine aşa? Nu. E prea târziu.

Acasă, le speli şi le arunci în oală. Dai focul mare. Acum apa fierbe, clocoteşte; curând se acoperă de o pojghiţă de bulbuci gri, murdari. Tot ce‑i rău, tot ce apasă, toată frica, toată suferinţa a ţâşnit şi a încercat să scape, a guiţat şi a mugit, n‑a înţeles, s‑a împotrivit şi a gâfâit. Însă totul s‑a transformat într‑o substanţă vâscoasă. Toată durerea şi moartea s‑au topit, închegate într‑o pâslă pufoasă respingătoare. Finito. Pace, îndurare.

Apoi vine momentul să arunci această apă a morţii, să clăteşti bine la robinet bucăţile sedate şi să le pui într‑o oală curată şi plină cu apă proaspătă. E doar carne, e doar mâncare. Tot ce era înfricoşător s‑a curăţat. E nevoie doar de o floare calmă şi albastră de gaz, un foc mic. Lasă totul să fiarbă încet. E un demers de cinci‑şase ore.

În timp ce oala bolboroseşte, te poţi apuca de pregătitul cepei şi al ierburilor. Le vei adăuga în oală sub forma a două mănunchiuri. Primul, cu două ore înainte ca fiertura să fie gata, iar al doilea, o oră mai târziu. Nu uita să pui şi sare suficientă. Şi iată că truda ta a luat sfârşit. La sfârşitul procesului de gătire, carnea va fi suferit o metamorfoză completă: în oală, carnea aromată va pluti într‑o supă aurie şi nimic, absolut nimic nu ne va mai aminti de Igor.

Copiii sunt aici; fără pic de teamă, privesc conţinutul vasului. Nu e niciun pericol să le arăţi această supă - nu vor pune nicio întrebare dificilă.

Strecoară zeama, desprinde carnea de pe os, feliaz‑o cu un cuţit ascuţit, cum se făcea pe vremuri, când trăia ţarul, şi celălalt ţar, şi cel de‑al treilea ţar, înainte de apariţia maşinii de tocat carne, înainte de Vasile cel Orb, de Ivan Kalita, de cumani, de Rurik, Sineus şi Truvor care, pare‑se, nici n‑au existat.

Pregăteşte castroanele şi farfuriile şi pune nişte usturoi zdrobit în fiecare. Adaugă carnea feliată. Toarnă peste ea, cu polonicul, zeama groasă, aurie şi gelatinoasă. Gata. Ţi‑ai îndeplinit sarcina. Acum e rândul gerului să‑şi facă treaba. Du cu grijă castroanele şi farfuriile pe balcon, acoperă coşciugele cu capace, peste care pui o folie de plastic, apoi pune‑te pe aşteptat.

Ai putea foarte bine să aştepţi chiar pe balcon, înfofolită în şal. Fumează o ţigară şi priveşte stelele polare, fără să poţi identifica măcar una. Gândeşte‑te la musafirii care vor veni mâine, adu‑ţi aminte că trebuie să calci faţa de masă, să amesteci hreanul cu smântână, să încălzeşti vinul şi să răceşti votca, să razi nişte unt rece, să pui varza murată într‑un vas, să tai nişte pâine. Trebuie să te speli pe cap, să te îmbraci frumos, să te machiezi - fond de ten, rimel şi ruj.

Şi dacă‑ţi vine să plângi fără niciun rost, fă‑o acum, când nimeni nu te poate vedea. Plângi cât se poate de tare, fără nicio noimă şi fără motiv, cu sughiţuri, ştergându‑ţi lacrimile cu mâneca, încercând să‑ţi stingi ţigara de grilajul balconului. Dar grilajul nu e acolo, iar tu îţi arzi degetele. Fiindcă unde se află acest acolo sau cum îl poţi găsi... asta nimeni nu o ştie.

 

Tatiana Tolstaia
Lumi eterice
Curtea Veche Publishing, 2019
traducere din rusă de Raluca Davicenco

Citiţi un prim fragment din această carte aici.

***
Fragment

Fum şi umbre

E decembrie, ora patru după‑amiaza şi se lasă întunericul. Sunt la cantina studenţească. Sala e enormă, tavanul se ascunde în lumina slabă, iar fumul de ţigară dispare şi el undeva pe la etajul al treilea. Suntem la jumătatea anilor '90 şi încă nu s‑a interzis fumatul în spaţiile publice, dar nu mai durează mult. Desigur, pe holuri şi în sălile de clasă a fost deja interzis. Cancelaria a fost de asemenea sterilizată. Însă în cantina ponosită, ţigările încă sunt permise. Aşadar, toţi profesorii - cei care nu au adoptat încă un stil de viaţă sănătos - mănâncă, fumează şi îşi ţin cursurile chiar acolo.

"Viaţa‑i doar fum şi umbre", declară apocrif plăcuţa de deasupra intrării. Fum şi umbre.

Bineînţeles că mâncarea e dezgustătoare. Aici e faimos un preparat din paste grosiere, pe care noi, în îndepărtatele şi înzăpezitele ţinuturi de baştină, le numim "cornişoare". Totul e înecat într‑un sos galben, dar care nu conţine ouă. Mi‑e şi groază să mă gândesc din ce e făcut. Se mai serveşte şi carne albă de curcan, dar e departe de a fi pieptul păsării. Dacă o împungi cu furculiţa, s‑ar putea să dai peste trahee, care seamănă cu un tubuşor. Alte bucăţi seamănă cu articulaţia pulpelor, iar altele, cu nişte piele acoperită de puf. Să sperăm că e vorba despre creasta şi mărgelele curcanului, care‑i atârnă de la cioc pe gât în jos. Doamne, Dumnezeule, pasărea asta este creaţia Ta din ziua a cincea, iar eu n‑am cum să Te judec. Ni se mai serveşte, fără pic de glumă, piure de porumb din conservă. Nu mai vorbim despre apa maronie pe care ei o numesc "cafea". Deşi, dacă îi adaugi nişte lapte de soia, gustul nu mai e atât de respingător - devine o băutură chiar potabilă. M‑am obişnuit cu ea.

Eric stă la două mese de mine. E american. Avem o aventură. N‑am nimic deosebit de spus despre Eric - nu e cine ştie ce chipeş, iar principalele lui atribute sunt dantura şi înălţimea. Îmi mai plac ochelarii lui fără rame şi degetele subţiri ca de pianist. Din păcate, nu ştie să cânte bine la pian. Singura bucată pe care o poate duce până la capăt este "Chopsticks".

Nu‑mi dau seama nici măcar dacă‑i deştept. Nu‑l cunosc suficient de bine ca să dau un verdict. Cum aş putea să apreciez intelectul cuiva care nu rupe o boabă în limba mea maternă, adică rusa, şi care, din toată pleiada de opere ale poporului meu, a auzit numai de Unchiul Vania? Dar nu spun nici că aş pricepe o iotă măcar din ceea ce face Eric. E antropolog şi s‑a specializat în studierea populaţiei Pu Pèo din Vietnam, o minoritate etnică formată din doar patru sute de membri. Populaţia Pu Pèo face parte dintr‑un grup mai mare, numit Yi. Mă rog, nu e chiar atât de mare: vreo opt milioane de oameni, toţi locuind în China şi fiind aproape de neobservat în imensa populaţie chineză. Nativii Yi vorbesc câteva limbi, printre care Nousu, Nisu şi Nasu. Doar ca să nu se plictisească. Însă Eric nu doreşte să se specializeze în limbile vorbite de ei, ci în traiul de zi cu zi al acestei minorităţi‑din‑cadrul‑unei‑minorităţi îndepărtate. A călătorit tocmai până la capătul lor de lume şi s‑a întors de‑acolo cu costumul lor tradiţional, cu podoaba lor pentru cap (care seamănă cu fereastra unui compartiment de tren pe timp de noapte, cu perdelele trase), cu vase de lemn şi cu cerealele lor exotice: hrişca!

Acum câteva luni, a organizat o mică reuniune cu câţiva colegi din secţia noastră: un bufet suedez, vin în pahare de plastic, fumatul permis doar în curte, în aerul rece şi tomnatic - "Te rog să închizi şi uşa, nu doar plasa... Duhneşte a tutun, bleah!". S‑au servit crudităţi şi sosuri - "Întinge beţigaşele de ţelină în humus, iar pe cele de morcov în guacamole".

Cu o triumfătoare falsă modestie, soţia lui Eric a adus un vas plin cu hrişcă fierbinte. Musafirii - desigur, cei mai curajoşi dintre ei - s‑au înfruptat cu furculiţele din plastic. Au urmat exclamaţii de multiculturalism şi plăcere prefăcută. Am gustat şi eu puţin. Uitaseră să adauge sare la caşă. Era imposibil de mâncat.

Era necesar ca lui Eric şi prietenilor lui să li se explice câteva lucruri care le scăpaseră, pentru a reduce flacăra exotismului la o realitate banală, de băcănie - boabele acestea rozalii pot fi obţinute, sub numele de "Caşa lui Wolff", de la orice supermarket american. Într‑adevăr, sunt scumpe, scandalos de scumpe.

Hrişca mai ieftină, din îngrozitorul soi polonez, poate fi procurată de la orice magazin rusesc din Brighton Beach sau din împrejurimi. Calitatea e respingătoare, la fel şi gustul. Boabele nu sunt coapte suficient, iar atunci când sunt puse la fiert, se fac terci. Totuşi, obţinerea lor nu presupune o călătorie până în Vietnam. Noi, ruşii, mâncăm caşă la micul dejun, prânz şi cină. Doctorii o prescriu diabeticilor. Există chiar şi o veche zicală rusească - "Hrişca se laudă singură!", adică hrişca e atât de delicioasă de la natură, încât nu bucătarul e cel care merită laude. Poţi să o prăjeşti în tigaie; sau ai putea să o fierbi la foc mic în ceaun, într‑un cuptor rusesc de cărămidă, asta dacă ai avea ceaune de fontă şi cuptoare ruseşti de cărămidă, dar nu ai. Şi niciodată n‑ai cum să pui "prea mult" unt în caşă! Vai, iar dacă adaugi nişte ciuperci şi ceapă... De fapt, mai bine vă arăt!

Am luat caşa din mâinile soţiei lui Eric şi am copt‑o din nou, dar cum trebuie. Inima femeii s‑a umplut de ură. Inima lui Eric s‑a umplut de dragoste faţă de mine. Sau ceva de genul ăsta. E greu de spus. Când îl văd, îmi tresaltă inima. Dar ce anume tresaltă în el... habar n‑am.

*

Aventura noastră continuă cu anumite complicaţii şi, cu mâna pe inimă spun, mai bine nu s‑ar fi întâmplat deloc. Ceasul arată luna decembrie, iar când se va fi sfârşit totul, voi pleca de aici şi nu voi reveni niciodată. Mă voi întoarce în Rusia, voi vizita din când în când New York‑ul - acel furnicar grăbit, splendid, cu zgârie‑nori, bătut de vânturi şi care nu doarme vreodată. Îmi voi vizita prietenii din San Francisco, acolo unde‑i mereu primăvară şi unde, vorba cântecului, "Un garderobier în costum lila îţi va da paltonul din cuier" - poate îmi va da şi mie paltonul din caşmir, cu cordon şi guler‑şal, asta dacă mi‑l voi cumpăra între timp. Voi închiria un jeep din acela masiv şi‑mi voi cumpăra cizme de cowboy, din piele, cu modele în relief şi vârfuri ascuţite, pălărie de cowboy şi ochelari de soare tip aviator. Cu provizii de apă şi pastramă de vită, cu ţigara atârnată în colţul gurii, voi hoinări prin California, Nevada şi Arizona, pe întinsul deşerturilor bolovănoase, cu miraje maronii şi roz, lila şi mov, tremurând deasupra lacurilor sărate şi secate. Încotro? Habar n‑am. De ce? Fără motiv, pur şi simplu. Nu‑i nimic mai bun sau mai frumos acolo decât deşertul. Aerul uscat care răzbate prin fereastra deschisă, mirosul de piatră încinsă, de deşertăciune, de singurătate, de libertate - parfumul perfect.

Însă în acest orăşel de turtă dulce, ornată cu cea mai pură zăpadă... aici nu mă voi întoarce niciodată. Aşa că la ce‑mi foloseşte iubirea asta? Îmi tot spun: mi‑ar fi mai bine fără ea. Sau poate că mă înşel.

În limba nativilor Yi, "zăpadă" se spune vo.

În fiecare zi îmi repet că Eric e un om limitat, cu o educaţie deficitară şi, în orice caz, nu prea deştept. Sau, dacă e deştept, nu se dă de gol. Nu e nici chiar atât de chipeş: nişte dinţi, ce să‑ţi povestesc? În plus, nu prea avem despre ce să vorbim. Adică nu putem vorbi la nesfârşit despre Pu Pèo, nu‑i aşa? De fiecare dată când ne întâlnim, fie în cantina studenţească afumată, fie în covrigăria cochetă (unde se găsesc covrigi cu "de toate", pentru intelectuali, dar şi biscuiţi cu merişoare, varietăţi rare de cafea şi un exemplar gratuit din ziarul The New Yorker pentru o lectură rapidă - parcă vorbesc despre Paris!), sau la poştă, ca din întâmplare, însă premeditat, sau chiar pe neaşteptate în parcarea nesfârşită a campusului, se apucă să‑mi împuie capul cu Pu Pèo, şi de fiecare dată, spre disperarea mea, mă trezesc ascultându‑i sporovăiala de parcă ar cânta coruri de îngeri. Cu fiecare zi, mă afund în iubirea asta de parcă ar fi nisipuri mişcătoare.

În limba nativilor Yi, "hrişcă" se spune nge. Sau cel puţin aşa îmi sună mie. Nge.

Sunt un soldăţel de tinichea neclintit: nimic nu mă poate atinge - nici măcar iubirea. Dar, Doamne, Dumnezeule, când îl văd pe ochelaristul ăsta deşirat... când îl văd cum se dă jos din maşină ca un păianjen slăbănog... când îl recunosc, caraghios cum e în paltonul lui, întrupându‑se din vârtejul fulgilor de nea, ferindu‑şi faţa de vânt şi acoperindu‑şi ochii de viscol, toate turnurile, bastioanele şi baricadele mele lăuntrice se topesc, se fărâmă şi se dezintegrează lent, ca într‑un desen animat prost, leşinat. Spune‑mi, dragă Doamne: de ce tocmai el? N‑or mai fi şi alţi domni ochelarişti caraghioşi şi incoerenţi? De ce el? Nu Te înţeleg, Doamne. Dezvăluie‑Ţi planurile în ce mă priveşte, rogu‑Te!

De fiecare dată când confuzia îmi tulbură sufletul, în loc să mă duc la cantină să mă îndop cu cadavre de curcan, mă sui în maşină şi merg la covrigăria progresistă, comand cea mai mare cană de cafea adevărată pe care o au şi un biscuit cu merişoare, apoi mă aşez la fereastră cu ziarul local în mână. Îl desfac şi îl împăturesc invers o dată şi încă o dată ca să citesc noutăţile. Banalităţi: două autoturisme s‑au ciocnit pe autostradă cu o dubă care transporta gheaţă carbonică - patru victime. O casă a fost jefuită: proprietarul a ieşit puţin şi nu a încuiat uşa principală, punându‑şi speranţa în uşa de plasă. Speranţele i‑au fost spulberate, iar computerul, furat. Doi oameni au căzut într‑o copcă şi nu au mai putut ieşi. Poliţiştii din campus l‑au reţinut din nou pe J. Alvarez, un om fără adăpost care a ignorat pentru a şasea oară avertismentele de a nu mai vagabonda în jurul universităţii. L‑au dus la secţie, unde au încercat din nou să‑i explice cum stau lucrurile, însă fără sorţi de izbândă. Lui Alvarez îi place campusul: este spaţios şi încântător, iar aleile mărginite de copaci arată frumos şi vara, şi iarna. Studentele sunt frumoase şi ele, iar Alvarez vine să le privească. Însă acestea îl răsplătesc cu plângeri la administraţie.
- Ce vrei de la mine, Eric?
- Surprinde‑mă cu ceva legat de alfabetul tău. De alfabetul rusesc.
- Avem litera ier: Ъ. Semnul tare.
- Cum sună?
- Nu se aude.
- Deloc‑deloc?
- Deloc.
- Atunci de ce‑l mai aveţi?
- Impune un anumit soi de tăcere, Eric. Alfabetul nostru conţine momente de tăcere.

Bineînţeles că aş putea să‑i explic cu uşurinţă de ce anume folosim litera Ъ, toate variaţiunile ei, precum şi contextul ei modern şi istoric... Dar de ce aş face‑o? Nu are de gând să înveţe ruseşte, aşa că toate astea i‑ar fi de prisos. Ar fi o pierdere de timp. Ba chiar mai mult, este deja decembrie, am să plec curând şi n‑o să mă mai întorc vreodată. Privesc amurgul siniliu, când se aprind toate luminile oraşului împodobit cu beteală şi mărgele. Mai e puţin până la Crăciun, însă magazinele de aici au început de mult să vândă cadouri, sclipici, lumânări şi artificii. Se pregătesc cu marfa asta imediat după Ziua Recunoştinţei. Oraşul ăsta se află în nord. Mai nordic de atât nici că se poate. Mai departe de el, acolo unde începe curbura Pământului, există doar nişte mici aşezăminte de polonezi sălbatici şi de canadieni de origine ucraineană rupţi de realitate, stânci şi zăpadă, supermarketuri mari cât nişte stadioane de fotbal, în care se găsesc numai conserve, fiindcă locuitorii nu consumă legume şi fructe proaspete din raţiuni istorice, apoi iar stânci şi zăpadă, zăpadă şi stânci.

Acolo, în nord, se află graniţa dintre tărâmul locuibil şi regatul întunericului. Dintr‑acolo vin mase enorme de aer arctic care atârnă ascunse de beznă deasupra capetelor noastre descoperite, sau poate chiar înfofolite, în vreme ce strălucirea stelelor ne străpunge ochii prin lentile îngheţate.

Se pare că americanii nu poartă căciuli. Poate aşteaptă să le cadă urechile de frig? Desigur, i‑am văzut purtând mănuşi, fulare, dar nu căciuli. Poate li se pare că purtatul unui fes e un semn de slăbiciune, cu excepţia cazului în care vreunul dintre ei a fost la Moscova şi şi‑a cumpărat o uşancă din poliester cu urechi de blană şi stea roşie în frunte, făcută de chinezi, cu care se aşteaptă să topească inima oricărui rus. Eric nu e o excepţie: ca să mi se bage în suflet, o enigmă greu de descifrat pentru un american, a încercat să poarte o doppa uzbecă - un fes înalt şi pătrăţos. Numai că al lui era împodobit cu mărgele şi paiete roz. Îmi amintea de Maxim Gorki când era pe moarte. I‑am interzis s‑o mai poarte.

Eu obişnuiesc să‑mi înfăşor un fular călduros pe cap ca să nu mă îmbolnăvesc de meningită, arahnoidită sau nevralgie de trigemen. I‑am interzis cu desăvârşire lui Eric să‑mi numească acoperământul "batic", cu accentul pus greşit pe "a". Reuşisem deja să‑l dezvăţ de a mai spune "borşt" în loc de "borş". Totodată, i‑am explicat că în rusă, spre deosebire de idiş, nu există "blinkii", ci numai "blinii"; nu există "şciav", ci numai "şci", adică supa de măcriş. Ştiu că împărtăşesc informaţii inutile. Eu voi pleca, iar el se va întoarce la greşelile lui de pronunţie şi la sărăcia lui culturală şi lingvistică. Va reîncepe să pună chimen şi anason în păsatul de hrişcă, să facă salate cu paste reci, icre roşii şi ulei de susan. Lăsându‑se în voia imaginaţiei de nestăvilit, va găti ceva îngrozitor din ciuperci sau vită.

Pun pariu că ştie să facă un orez bun. Orezul e orez, e un ingredient de bază, simplu, cu care nu e nevoie să inventezi nimic. Unele lucruri ar trebui să rămână clare şi necomplicate. Nu e nevoie să le adaugi ceva: lasă‑le în starea lor pură şi neschimbată, cum s‑au păstrat vreme de mii de ani.
- Eric, cum spun nativii Pu Pèo la orez?
- Ţa.

*

Acest oraş, în care nu mă voi întoarce niciodată, e mic, aşa că toată lumea vede tot. Chiar dacă nu cunoşti pe cineva, acel cineva te cunoaşte pe tine. Locuitorii sunt predominant studenţi şi bineînţeles că‑şi recunosc profesorii pe stradă. Practic nu există nici măcar un loc în care eu şi Eric să putem fi singuri. Uneori, când reuşim să ne întâlnim într‑o cafenea în timp ce Emma, soţia lui, predă, nici nu apucăm să schimbăm două vorbe: ne ştim cu aproape toată lumea din jur. Mi‑e foarte clar cât de atenţi sunt la aventurile celorlalţi - eu însămi am bârfit cu ei despre unul sau altul. Lui Eric îi e frică de Emma, aşa că stă retras într‑un colţ şi se uită prin mine, pironind cu privirea peretele sau ceaşca din care bea. Fac şi eu la fel. Îmi palpită inima. Nu ştiu dacă şi lui.

Emma este o femeie frumoasă şi plină de nerv, cu părul lung şi ochi neliniştiţi care i se alungesc către tâmple. Predă ceva din domeniul artistic şi ştie să facă tot soiul de grozăvii artizanale. Brodează pe pături albastre stele delirante de pe cerurile altor tărâmuri, ţese şaluri pe care le împodobeşte cu mărgele, împleteşte paltoane groase, albe şi pufoase ca nişte dealuri înzăpezite. Face cu mâinile ei săpun cu lămâie şi vanilie şi altele asemenea, trezind în femei o invidie arzătoare, iar pe bărbaţi îi sperie şi îi farmecă deopotrivă. Comandă piele de viţel de culoarea scoarţei şi verde‑smarald din cataloagele designerilor de elită, din care face cutiuţe cu inserţii de argint. Am cumpărat şi eu una de la un magazin apropiat, neştiind că e creaţia ei.

E o femeie adevărată, nu ca mine: e o zeiţă a vetrei şi o protectoare a artelor şi meşteşugurilor, ca să nu mai spun că face voluntariat la teatrul studenţesc, unde creează şi pictează decorurile pentru piesele produse de studenţii ei. Îşi imaginează că în timp ce ea pictează decorurile, Eric nu pierde vremea prin biroul lui, ci dă târcoale prin oraş în speranţa de a mă întâlni pur întâmplător, fără intenţie. Emma e o vrăjitoare şi‑mi doreşte răul. Sau poate doar mi se pare mie.

Datorită faptului că ni se iveşte foarte rar prilejul de a vorbi, eu şi Eric am dezvoltat abilitatea de a ne citi gândurile unul altuia. Nu e foarte greu, dar bineînţeles că se comit multe greşeli, iar vocabularul nostru limitat se reduce la câţiva termeni de bază: Mai târziu. Da. Nu acum. Şi eu. Mă urc în maşină şi plec - vino după mine.

Am încercat să ne întâlnim în alt oraş, la 25 de kilometri de al nostru. Aflaţi la marginea pustietăţii, am găsit un han înconjurat de nămeţi, dar în ultima clipă, când eram cu piciorul pe prag, am fugit îngroziţi: printr‑o fereastră luminată, am dat cu ochii de două profesoare, colege de la facultate, amândouă măritate - cine şi‑ar fi putut închipui? - sărutându‑se şi îmbrăţişându‑se atât de strâns, încât nu mai era loc de îndoială, deasupra unor ceşti de cafea, în barul confortabil, împodobit prematur cu luminiţe de Crăciun.

Sigur că am fi putut intra ţanţoşi, mânaţi de frigul de afară, rezolvând stânjeneala reciprocă cu un chicotit voios: Ha, ha! Şi voi? Dar Eric e timid şi prudent. Eu, nu prea. Totuşi, el e cel care locuieşte aici, iar eu sunt cea care va pleca fără a se mai întoarce vreodată.

Nu‑l puteam invita la mine. Stăteam în hotelul campusului, adăpostul profesorilor care nu aveau unde locui. Era ieftin, însă splendid şi misterios, întocmai ca o casă bântuită. Prin anii '30, o binefăcătoare bogată a colegiului a donat clădirea când şi‑a dat seama, în mod inexplicabil, că nu mai are nevoie de ea. Construcţia era înconjurată de cei mai pufoşi nămeţi din lume. În camere era atât de cald, încât toţi stăteam cu ferestrele larg deschise, indiferent de vreme, iar paturile erau atât de înguste, încât nu aveai cum să nu cazi din ele, chiar dacă dormeai pe spate şi erai foarte atent, ca un soldat în formaţie. Pur şi simplu, nu exista nici un alt mod de a dormi în acele paturi. Camerele mai ofereau şi nişte fotolii joase, absolut odioase, cu picioarele aidoma unora de şoricar. Fumatul era interzis, dar bineînţeles că toată lumea fuma la geam. În niciun caz locul ăsta nu era potrivit pentru un rendez‑vous clandestin.

Teoretic, am fi putut risca să ne vedem la Eric acasă, în timp ce Emma preda sau făcea diverse decoruri, dar mi‑era teamă că aşa ceva nu s‑ar fi sfârşit bine. Mi s‑a întâmplat în viaţă să fiu speriată de moarte, sau dimpotrivă, cuprinsă de un râs isteric, când am fost nevoită să mă ascund într‑un şifonier sau sub un pat. Poate că şi Emma era în stare să citească gândurile. Vedeam asta în ochii ei. Dacă ne prindea, ne‑ar fi urmărit prin zăpadă, peste vârfurile copacilor, prin noaptea întunecată şi albăstrie, fără să‑i mai pese de studenţi.

Vedeţi voi, Emma avea un al treilea ochi, perfect vizibil când faţa îi era luminată dintr‑o parte, pulsându‑i sub pielea subţire. Când îşi întorcea capul speriată, îmi intercepta gândurile ca un radar. Aveam această senzaţie de fiecare dată când ea şi Eric organizau o reuniune cu colegii, fapt care devenise un eveniment săptămânal. Participam şi eu, din inerţie. Dacă nu m‑aş fi dus, cu siguranţă i‑aş fi trezit bănuieli. În timpul acestor petreceri, Emma îmi citea gândurile şi mă privea cu ochiul ei subcutanat, încă neîmblânzit, în timp ce se umplea de ură.

Ca să mă feresc de ochiul demonic, am cumpărat un talisman de la un magazin de antichităţi. Orăşelul nostru era ticsit de astfel de buticuri pline de mărunţişuri încântătoare; găseai de toate, de la plăcuţe vechi de înmatriculare la sticle goale de parfum, apoi stropitori de tinichea, pisicuţe de porţelan, vase, boluri de spălat pe mâini, cufere cu sertare, corsete care‑ţi taie răsuflarea, pentru femei cu sâni mici şi talii minuscule, umbreluţe de dantelă mototolite ca vai de lume, create pentru un soare care a apus de mult, bijuterii din smalţ decolorat, reviste vechi şi tăvi cu modele, pentru servirea gheţii.

Talismanul mi‑a sărit în ochi exact din locul în care se afla, între o cutie argintată de bijuterii şi un lornion din epoca victoriană. Era o mânuţă care arăta "ciuciu", o veritabilă amuletă, cu puteri reale. Nu se ştia sigur cum ajunsese în magazin sau de ce nu‑l cumpărase nimeni. Patronul nu‑i stabilise încă preţul şi nu-i pricepuse nici semnificaţia, aşa că am avut noroc şi l‑am cumpărat cu puţini bani. L‑am dus la bijutier ca să‑i prindă o za mică, apoi am cumpărat un lanţ de argint de care să‑l atârn.
- Doriţi să gravăm ceva pe talisman?, m‑a întrebat vânzătoarea.

De obicei, oamenii vor să graveze un nume pe chestiile astea. Sau un cuvânt. Ştiţi dumneavoastră, ca o incantaţie.

M‑am uitat pe fereastră la vârtejul fulgilor de nea şi la troiene. Puri şi nesfârşiţi. Eu voi pleca, iar ei vor rămâne. Se vor topi şi se vor face apă, apoi va ninge din nou.
- Bine, gravaţi "vo". V‑o.
- Bună alegere! exclamă vânzătoarea, fără să înţeleagă o iotă din ce spun. O reacţie excepţional de profesionistă.

Am început să port amuleta pe sub haine. Chiar şi noaptea. Emma s‑a panicat şi a tresărit, dar era neputincioasă în faţa talismanului meu.

Iubirea e o treabă foarte bizară: are o mie de chipuri. Poţi iubi orice şi pe oricine. M‑am îndrăgostit cândva de o brăţară dintr‑o vitrină, dar era prea scumpă şi nu mi‑o puteam permite: aveam o familie de întreţinut, aveam copii. Munceam din greu, prăjindu‑mi creierul, ca să pot plăti rata pentru apartament şi meditaţiile pentru facultate ale copiilor; aveam ceva pus deoparte pentru zile negre, dacă s‑o îmbolnăvi careva, pentru când voi îmbătrâni, pentru a plăti internarea maică‑mii, pentru urgenţe neaşteptate. Nu puteam cumpăra brăţara şi nici nu am făcut‑o, dar o iubeam. Mă gândeam la ea înainte să adorm, tânjeam după ea şi vărsam lacrimi amare.

Apoi vraja s‑a destrămat. Şi‑a desprins ghearele din jurul inimii mele şi m‑a eliberat, slavă Cerului. Ce mai contează cine sau ce era? Putea foarte bine să fi fost o persoană, un animal, un lucru, un nor de pe cer, o carte, o strofă din poezia altcuiva, vântul de sud biciuind buruienile stepei, un episod dintr‑un vis al meu, o stradă necercetată care la prima curbă îţi înfăţişează strălucirea aurie a apusului, zâmbetul unui străin, pânza unei corăbii pierzându‑se în valurile albastre, o seară de primăvară, un păr plin de fructe, câteva note auzite dinspre o fereastră oarecare.

Eu, de exemplu, nu am iubit niciodată cascadele, sau pantofii cu toc, sau vreo femeie. Nu m‑am îndrăgostit de dans, de inscripţii, de monede, însă cunosc oameni care au astfel de iubiri şi care s‑au lăsat pur şi simplu orbiţi de aceste sentimente. Iar eu îi înţeleg. Poate că într‑o bună zi mă voi îndrăgosti de ceva sau de cineva de pe această listă. Cine ştie? Lucrurile astea se întâmplă brusc, fără avertisment, şi te învăluie pe loc şi cu totul.

Astfel, Eric constituia ţinta obsesivei şi inexplicabilei mele iubiri. Trebuia să mă descotorosesc cumva de ea. Să uit de ea, cumva.

Stau într‑o covrigărie (în aceea cu aer parizian), privind pe fereastră, în noaptea albastră, peisajul înzăpezit aidoma unui decor de scenă. O luăm pe Ruta 50, ai încredere şi urmează‑mă, apoi virăm la intersecţie, îmi comunică telepatic Eric. Scap revista pe jos, şterpelesc o mână de şerveţele în care să‑mi împachetez biscuitul, îmi curăţ masa, după care mă înfofolesc cu fularul. Mi‑e cald, sângele îmi clocoteşte, iar palmele şi tălpile îmi transpiră fierbinte. Nu ştiu cum sunteţi voi, dar eu simt că aş putea face găuri în gheaţă dacă aş păşi desculţă: da, nu mai e alta ca mine în orăşelul de turtă dulce. Ies în strada dichisită cu ghirlande de luminiţe strălucitoare, care se leagănă în bătaia vântului. Înaintez cu maşina pe Ruta 50, la intersecţie fac stânga şi opresc. Maşinile trec vâjâind pe lângă mine în graba de a ajunge acasă. Sau de a‑şi părăsi casa. Cine ştie?

Eric opreşte şi el, se dă jos din maşina lui şi se urcă într‑a mea.
- Am o idee, spune el. Am putea merge la Lake George.
- Ce‑i acolo?
- Un motel. E un loc foarte frumos. Putem merge weekendul ăsta. Ea o să plece până la mama ei în Boston.
- Şi ce se întâmplă în Boston?
- Păi... maică‑sa aniversează ceva. Nu poate lipsi.
- Tu de ce nu mergi?
- Trebuie să predau urgent o lucrare şi am şi o criză biliară.
- Eu nu te‑aş crede.
- Nici ea nu o să mă creadă. E doar o scuză.

Mă uit în ochii lui cenuşii, trişti şi sinceri.
- În cultura noastră, spune el, cel mai important e ca scuza pe care o foloseşti să fie plauzibilă.
- Serios?
- Da.
- Aşadar, orice scuză e bună? Chiar şi una strigătoare la cer?
- Da. Atâta timp cât există prezumţia de dezminţire plauzibilă.
- Să ştii că şi noi minţim la greu. Mă îndoiesc că deţineţi monopolul în acest domeniu.
- Noi îi respectăm pe ceilalţi: încercăm să spunem minciuni plauzibile.
- Bine. Ce bine că plec curând şi nu mă mai întorc niciodată.
- Nu poţi să pleci!
- Ba sigur că pot.
- Şi dacă o omor?
- De ce să o omori? Femeia n‑a greşit cu nimic.
- Ba nu, cred c‑o s‑o omor. Mi‑ar fi mie mai uşor.
- Dar nu şi mie.

Stăm amândoi îmbufnaţi. Apoi Eric întreabă:
- Ştiai că hrişca, măcrişul şi rubarba sunt înrudite?
- Nu ştiam. Ce veşti uimitoare!
- Există două soiuri de hrişcă: unul amar şi unul dulce.
- Există şi un soi polonez, o varietate specială care se numeşte "răhăţiş".
- O să pleci şi n‑o să mă mai iubeşti.
- Da, o să plec, n‑am să te mai iubesc şi‑am să te uit.

Eric e rănit de cuvintele mele.
- Femeile n‑ar trebui să spună aşa ceva! Ar trebui să zică: "N‑am să te uit niciodată! Am să te iubesc de‑a pururi!"
- Astea sunt minciunile plauzibile ale femeilor din respect pentru ceilalţi. Bineînţeles că vor uita totul. Orice se poate uita. Asta e salvarea noastră.
- Aş vrea să‑ţi frâng inima, spune Eric răzbunător.
- Numai lucrurile solide se pot frânge. Eu sunt făcută din apă. O să fug departe şi‑o să mă strecor prin alte crăpături.
- Da! exclamă el, cuprins de o furie bruscă. Femeile sunt făcute din apă! De asta plâng întruna!

Petrecem o perioadă lungă în tăcere, în timp ce viscolul cu zăpadă fină ne vântură maşina.
- Curge ca orezul, spune Eric, curge ca ţa‑ul.

Parcă mi‑a citit gândurile. E greu să nu‑l mai iubesc pe Eric. Trebuie să mă adun. E musai să‑mi transform inima într‑un sloi de gheaţă.

Dar asta nu cumva ar înseamna că se poate frânge?

*

Suntem în a doua jumătate a lui decembrie, mai e doar o săptămână până la Crăciun. Strada principală a oraşului nostru, omniprezenta Main Street, pare că a luat foc din pricina vitrinelor decorate cu lumini aurii, verzi şi stacojii şi a ghirlandelor de luminiţe atârnate de la un stâlp de iluminat la altul. Sunt atât de multe luminiţe, încât zăpada vânturată pe la colţurile străzilor pare multicoloră: vo multicoloră şi strălucitoare care sună ca ţa. Colindul "Jingle bells" se furişează pe sub fiecare uşă până la dezgust, perforându‑ţi creierul până se transformă într‑o sită. Când ajungi la al nu ştiu câtelea magazin, îţi vine să iei o bâtă de baseball şi - bam! bam! bam! - să sfărâmi vitrinele de să le ia dracu'. Dar bineînţeles că trebuie să te abţii.

Îmi cumpăr câteva cadouri: o faţă de masă brodată, lumânări parfumate şi feţe de pernă dungate. Nu am nevoie de nimic din toate astea, dar nu e un motiv să nu le cumpăr. Cu mult timp în urmă, şi magii au adus cadouri bizare: aur, tămâie şi smirnă. Nu se ştie clar ce anume au vrut să transmită prin aceste daruri, la ce se refereau sau cine le‑a primit până la urmă, deşi mai târziu s‑au ticluit tot felul de explicaţii superbe: aurul simboliza Împărăţia Cerului pe Pământ, smirna făcea referire la caracterul muritor, iar tămâia arsă, la rugăciune şi credinţă. Legenda spune că aurul a fost furat de doi hoţi, care după treizeci şi trei de ani au fost răstigniţi, unul în stânga Mântuitorului, iar celălalt de‑a dreapta Sa. Iisus le‑a promis că dacă Îi vor arăta credinţă, Îl vor însoţi în rai chiar în ziua aceea. Că tot se cunoşteau din fragedă pruncie. Iată cum cei doi au reuşit să tragă foloase atât de pe urma naşterii, cât şi a morţii lui Hristos.

Am mai găsit şi un portofel frumos şi mătăsos, cu inserţii de argint, dar îmi provoca o senzaţie ciudată. Cine l‑o fi făcut? Dacă artizanul e chiar Emma? Vânzătoarea n‑are idee, iar patronal magazinului nu e de faţă. O voce interioară, poate chiar a amuletei, îmi spune să nu‑l cumpăr. Să nu cumpăr nimic şi să pun la loc şi faţa de masă, şi lumânările, exact de unde le‑am luat. Nimic din ce se află aici nu‑ţi aparţine. Totul e al Emmei. Absolut tot.
- Mulţumesc, m‑am răzgândit. Nu, nu mai vreau nici feţele de pernă.

Eric organizează o petrecere de Crăciun, ultima reuniune a anului. Îmi trimite o invitaţie telepatică, fiindcă ne‑am acordat tehnica de comunicare până în cele mai mici detalii: Vino diseară, o să fac un nge bun. Nu‑i aşa că vrei nişte nge? Oh, pentru numele lui Dumnezeu, Eric, eu vreau un singur lucru: ca cineva să mi te şteargă definitiv de pe retină, din inimă şi din memorie. Vreau să uit totul, vreau să fiu liberă, "fără vise, fără aduceri aminte, fără sunete", înconjurată doar de cerul întunecat şi de viscol şi de nimic altceva, precum în cea de‑a doua zi a facerii lumii. Astfel m‑aş lepăda de tine şi aş începe o viaţă nouă. E musai să încep o viaţă nouă, fiindcă n‑o să mă mai întorc vreodată aici.

Beculeţele sclipesc; cântecele de Crăciun se strecoară din toate casele şi‑ţi inundă creierul. În câteva zile se va naşte pruncul Iisus. Carevasăzică, El nu se află printre noi acum? E absent, la fel ca înainte de Paşte? Adică ne‑a părăsit în cea mai grea, deprimantă, mercantilă şi deznădăjduită săptămână a anului? Adică nu mai ai pe umărul cui să plângi în sufletul tău, nu mai pe nimeni să te sfătuiască? Mesajul e că trebuie să te descurci de unul singur? Nu foarte departe de oraş am găsit o mănăstire rusească. Călugării sunt nişte gnomi ursuzi, destul de banali. Dar poate merită totuşi o vizită pentru a primi nişte sfaturi? Dacă printre ei se află unul cu suflet straniu, clarvăzător? L‑aş putea întreba: este păcat să ucizi dragostea din tine?

Din păcate, viscolul a blocat toate drumurile lăturalnice şi nu se poate ajunge la mănăstire pe vremea asta. În oraş nu se găseşte nicio biserică ortodoxă rusească. Nu pot să mă duc la evanghelici, sau cum s‑or mai numi; alea nu‑s biserici, sunt cămine culturale care încurajează naivitatea şi la intrarea cărora eşti întâmpinat de un tip rumen, în sacou - "Bună, soră! Iisus Hristos are un plan grozav pentru a te mântui!". Cumva, planul ăsta presupune să‑ţi iubeşti aproapele şi să te apuci degrabă să împachetezi cadouri pentru donaţii, alături de tineri toxicomani netrataţi, proveniţi din familii destrămate. Sau să te alături cântărilor în cor cu acompaniament de tamburine. Sau să asculţi prelegerea unei surori‑întru‑Hristos: o tanti oarecare, îmbrăcată într‑un cardigan plin de noduri, care, aflându‑se în faza maniacală a unui episod de bipolaritate, exclamă că datorită relaţiei cu Mântuitorul fursecurile ei cu ciocolată ies mereu fără greş. Mereu.

Ei bine, eu nu vreau să‑mi iubesc aproapele. De fapt, chiar mi‑aş dori să încetez să‑l mai iubesc.

Catolicii au o organizare mult mai bună. Biserica lor e mai misterioasă, deşi nu e locul indicat în momentul de faţă: prea multe ornamente, prea multă veselie, prea multe spirite exaltate, iar mie mi‑e cu neputinţă să îndur. Nu vreau să iau parte la veselie. Vreau să stau într‑o cameră întunecată, înţesată de oameni urâcioşi şi plini de amărăciune, ca să‑mi pot preface inima în gheaţă. Fiindcă viaţa nu‑i decât fum şi umbre.

Merg cu maşina să‑i vizitez pe hexadactili: locuitorii unui orăşel din apropiere au aproape toţi câte şase degete. Aceştia sunt înrudiţi, făcând parte dintr‑o mare familie. Cu mult timp în urmă, s‑a întâmplat ca unul dintre strămoşii lor să aibă un deget în plus, iar deformaţia avea să se transmită genetic. Acum dai de ei peste tot: la benzinărie, la bancă, la magazin, la farmacie, la bar, la cafenea. Toţi sunt plini de amărăciune şi ciudă.

Acolo mă simt bine, mă simt la locul meu. O chelneriţă ursuză îmi aduce cafeaua. Ştie că mă uit la mâna ei şi cred că mi‑a scuipat deja în ceaşcă, preventiv: cappuccino cu spumă este perfect pentru aşa ceva. În regulă, cucoană, te înţeleg. Un barman hexadactil duşmănos lustruieşte paharele, iar un tânăr bosumflat stă pe un scaun la bar şi îi vorbeşte. E atât de ciudat să urmăreşti cu care două degete îşi ţine ţigara. Există oare un nume pentru al şaselea deget? Şi oare bunicuţele hexadactile de aici împletesc mănuşi cu şase degeţele pentru nepoţii lor?

Toţi îmi aruncă priviri ostile, conştienţi că am venit să casc gura la ei. Ne adulmecă imediat pe noi, nemernicii băgăcioşi, străinii cu aspect normal, care de plictiseală sau din dorinţa de a face haz de necazul altuia, pentru a ne înveseli cu un circ ieftin, venim să‑i vedem pe cei pentru care "mai mult" nu înseamnă "mai bine".

Poţi să scuipi cu mare plăcere şi în sifon. Sau poate în cutia de Dr Pepper dietetic, sucul cu aromă de cireşe, dar cu mai puţine calorii. Eu - eu sunt făcută din apă. Scuipaţi‑mă, oameni urâcioşi şi nefericiţi, căci plănuiesc o crimă.

Mai e o zi până la Crăciun, mai avem de îndurat doar douăzeci şi patru de ore fără Mântuitorul nostru. Eric are dreptate: e momentul unei acţiuni hotărâtoare. E momentul să ne descotorosim de ea. E o vrăjitoare, care a cusut toate hainele din oraş, a ţesut toate păturile din oraş, astfel ca eu să nu mă pot ascunde sub ele cu Eric, a împletit toate fularele şi şalurile ca să mă strângă de gât cu ele, a înnodat şireturile tuturor ghetelor ca să mă împiedic şi să nu pot fugi, a copt toţi covrigii şi biscuiţii ca să‑mi stea mie firimiturile în gât. Otrăveşte mâncarea, pune gâtlej de pasăre în sosul albicios, fierbe cartilaje şi piele ca să mă blesteme să mă prefac în curcan cu creastă în loc de nas. Culege merişoare de pe lângă mlaştini, dintr‑acelea care miros ca subsuorii de cioară. Pictează decoruri. Când va termina, va fi deja prea târziu. Dacă nu acum, atunci când?

Ajung la locuinţa lui Eric şi a Emmei. Uşa de plasă a fost îndepărtată până la primăvară, iar cea de lemn e larg deschisă, astfel că se văd flăcările dansând în şemineu. Musafirii - colegi de la mine din campus, de care m‑am săturat până peste cap, sinceră să fiu - stau în jurul bufetului, rotindu‑şi paharele pline de vin ieftin. Eric a gătit nge şi admiră plin de mândrie muntele de hrişcă rozalie, de parcă ar avea cine ştie ce sens secret.
Dar nu există niciunul.
Mâncarea e de rahat.
Iar a cumpărat mizerie din aia poloneză.

Pe fundal se aude înregistrarea unei minunate bucăţi de Mozart. Cel de‑al treilea ochi al Emmei s‑a deschis, în sfârşit: e albastru şi congestionat, fără gene şi acoperit de o pleoapă translucidă, ca de pasăre. Dar la ce i‑ar mai putea folosi acum? E inutil.

Eric, Eric, pregăteşte‑te. Nu bea niciun strop de vin, va trebui să conduci. Vom merge la Lake George şi o vom îneca acolo.
Telepatia e un mijloc de comunicare splendid şi foarte convenabil, indispensabil când e lume în jur.
De ce neapărat la Lake George?
Nu ştiu alte lacuri pe aici. A fost ideea ta.

Musafirii pleacă repede, ca să se pregătească pentru festivităţile de a doua zi şi ca să împacheteze cadourile în hârtie cu sclipici. În ce ne priveşte, ne urcăm toţi în maşină: Eric şi Emma în faţă, eu în spate. Emma îşi foloseşte cei doi ochi ca să privească înainte, prin viscol, iar cel de‑al treilea ca să‑mi citească în inimă, acea bucăţică de gheaţă neagră şi haină. Mulţumită amuletei mele de argint, nu poate ghici ce o aşteaptă.

E beznă la lac, dar Eric a adus o lanternă. Mergem pe o cărare făcută de pescari; se pare că nu suntem singurii amatori de pescuit la copcă. Totuşi, astăzi stau toţi în căldurica îmbietoare de acasă, lângă pomii lor împodobiţi.

Copca e acoperită de o pojghiţă de gheaţă.
- Ce facem aici? vrea să ştie Emma.
- Uite, asta!

O aruncăm pe Emma în copcă. Apa neagră îmi stropeşte picioarele. Emma se zbate, căznindu‑se să se prindă de marginile tăioase de gheaţă. Eric o împinge şi îi mai dă una cu pioletul, ca să fie sigur. Stai, de unde a făcut rost de un piolet? Nu contează. Bâldâbâc. Gata. O vor găsi abia la primăvară.
- Mi‑au degerat mâinile, se plânge Eric.
- Şi mie picioarele. Hai să tragem o duşcă.
- Ai adus tu băutură?
- Şi piroşti cu carne. Încă sunt calde, fiindcă le‑am învelit în staniol.

Şi chiar acolo, pe gheaţă, bem votcă Popov direct din butelcă. O poşircă dezgustătoare, sinceră să fiu. Mâncăm piroştile. În sfârşit ne sărutăm ca doi oameni liberi, uşuraţi la gândul că nimeni nu ne vede şi nu ne poate opri. Libertatea e un lucru de mare preţ, cum bine ştie orice american. Arunc butelca şi resturile de mâncare în apă. Scot amuleta de argint şi o arunc şi pe ea. Mi‑a fost de mare ajutor, însă nu‑mi mai trebuie.

Ne îndreptăm încet către mal.

Gheaţa se sparge sub picioarele lui Eric, iar el se afundă până la subsuori într‑o copcă acoperită de zăpadă.
- Ah! Dă‑mi mâna!

Mă îndepărtez de marginea copcii.
- Nu, Eric. Adio.
- Cum adică, adio? Ce dra... Ce vrei să spui? De ce adio?

Da, adio. Nu încerca să mă prinzi, nu mă striga, pur şi simplu, uită‑mă. Oricum nu‑ţi vei aduce aminte, fiindcă nu exişti, eşti o invenţie: nu exişti şi nici nu ai existat vreodată. Nu te cunosc, nu am vorbit niciodată cu tine, habar n‑am cum te cheamă, străinule înalt, care stai la o masă în celălalt colţ al cafenelei studenţeşti ponosite, învăluit în întuneric şi fum, cu ochelarii tăi fără rame, ţinând o ţigară între degetele tale slăbănoage, aidoma unor degete de pianist imaginar.

Sting ultima ţigară. E uşor să te laşi furată de gânduri şi să fumezi un pachet întreg fără să‑ţi dai seama. Mă înfofolesc cu fularul meu călduros şi plec fără să privesc înapoi, ies din umbre şi fum şi păşesc în viscolul orbitor de decembrie.

Când corpul spune nu. Costul stresului ascuns

 

Gabor Maté
Când corpul spune nu. Costul stresului ascuns
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din engleză de Adriana Ionescu
 

***
Intro

 Gabor Maté (n. 1944) este un cunoscut medic canadian de origine maghiară, specialist în domeniul îngrijirii paliative. Cercetările sale vizează în special traumele din copilărie, dependenţa de alcool sau droguri şi stresul. Printre cele mai cunoscute proiecte ale sale se numără rubrica de la The Globe and the Mail, colaborarea cu câteva clinici pentru recuperarea pacienţilor dependenţi de droguri din Downtown Eastside, Vancouver, şi, mai recent, apariţiile publice în calitate de speaker motivaţional şi autor.

Pentru activitatea sa de excepţie din domeniul medical şi pentru cărţile scrise, Gabor Maté a primit Premiul "Hubert Evans" pentru nonficţiune şi i s-au acordat Ordinul Canadei şi Civic Merit Award din partea oraşului Vancouver, unde locuieşte.

*
Nu există oameni care să nu fi trecut prin episoade de stres acut, fie el provocat de fenomene exterioare, fie produs din cauze interioare. Boala secolului al XXI‑lea ne-a făcut pe toţi să simţim măcar de câteva ori în viaţă că am ajuns la capătul puterilor, determinându-ne să luăm măsuri urgente ca să restabilim echilibrul.

Când corpul spune nu este un studiu aprofundat, revelator, plin de informaţii utile despre stres şi influenţa lui asupra sănătăţii noastre psihice şi fizice. După câteva decenii de carieră medicală de excepţie, în care a urmărit legătura dintre stres şi boală, Gabor Maté a strâns laolaltă poveştile pacienţilor săi, le-a confruntat cu cele mai recente studii clinice şi a dezvăluit consecinţele imediate, deseori ignorate, ale stresului de zi cu zi. Cartea sa este un semnal de alarmă şi o pledoarie pentru medicina biopsihosocială, una dintre cele mai bune căi prin care ne putem elibera de această cumplită afecţiune a epocii noastre.

*
Aşteptam de mult timp în România această carte-fenomen, care ne învaţă să ne ascultăm corpul şi ne arată cât de important este să îl respectăm dacă vrem să fim sănătoşi.

Gabor Maté ne îndeamnă la reflecţie, pornind de la numeroasele cercetări desfăşurate într-un nou domeniu interdisciplinar: psihoneuroimunologia, ştiinţa interacţiunilor dintre minte şi corp, care studiază, printre altele, felul în care gândurile şi emoţiile ne influenţează sistemul imunitar.

Ştim să distingem furia bună de furia rea? Există o legătură între abilitatea de a ne exprima sentimentele şi tulburările reumatice, diabet, scleroza multiplă, afecţiunile inflamatorii ale intestinului, endometrioza, bolile pielii, tulburările autoimune sau boala Alzheimer? Putem vorbi despre o "personalitate canceroasă"?

Cartea lui Maté formulează principii de vindecare şi prevenţie, desprinse atât din poveştile spuse de pacienţi - printre care se numără personalităţi din lumea artei şi sportului -, cât şi din mărturisirile curajoase ale autorului însuşi, în calitatea sa de supravieţuitor al Holocaustului.

Maté a scris această carte nu doar cu mintea, ci şi cu inima. În paginile sale, el ne ghidează pe drumul spre compasiunea de sine şi ne arată cum să avem mai multă grijă de noi înşine, exprimându-ne emoţiile şi având curajul să spunem nu.

(Dr. Lucian Negoiţă, psihoterapeut)

"O colecţie inedită de cazuri reprezentative, extrase din experienţa profesională a lui Maté, precum şi dintr-o bogată bibliografie medicală." (The Vancouver Sun)

"Această carte are multe puncte forte. Atunci când observă şi scrie despre suferinţa umană, inclusiv a sa, Maté este plin de compasiune şi, de aceea, convingător." (The Globe and the Mail)

"Backgroundul medical şi stilul clar ale lui Maté fac astfel încât chiar şi procesele biologice complexe să fie accesibile cititorilor care nu au o pregătire ştiinţifică." (The Gazette)

"Scris ca un exerciţiu de claritate şi compasiune, volumul este după chipul şi asemănarea autorului său: înarmat cu multe cunoştinţe şi cu un suflet de aur." (The Georgia Straight)

"O explorare captivantă a relaţiei dintre stres şi boală. Maté cercetează în profunzime poveştile de viaţă şi psihicul pacienţilor săi. Ce iese la suprafaţă nu este altceva decât o mare revelaţie." (Edmonton Journal)

Fragment

Fetiţa prea bună ca să fie adevărată

Ar fi o subestimare să spunem că primăvara şi vara anului 1990 au fost o perioadă stresantă în viaţa lui Natalie. În martie, fiul ei de 16 ani a fost eliberat după şase luni într‑un centru de dezintoxicare. Consumase droguri şi alcool în ultimii doi ani şi fusese exmatriculat în mod repetat de la şcoală. "Am avut noroc că l‑am adus în programul de tratament de acasă", spunea fosta infirmieră de 53 de ani. "Era acasă de puţin timp când soţul meu a fost diagnosticat primul, şi apoi eu." În iulie, soţul ei, Bill, a fost operat pentru o tumoare malignă intestinală. După operaţie, li s‑a spus că tumoarea se răspândise la ficat.

Natalie suferise din când în când de oboseală, ameţeală şi avea ţiuituri în urechi, dar simptomele ei erau de scurtă durată şi se rezolvau fără tratament. În anul anterior diagnosticării, se simţise mai obosită decât de obicei. O criză de ameţeală din luna iunie a dus la o scanare CT cu rezultate negative. Două luni mai târziu, RMN‑ul lui Natalie arăta anomaliile caracteristice asociate sclerozei multiple: zone focale ale inflamaţiei unde mielina, ţesutul adipos care căptuşeşte celulele nervoase, era deteriorată şi prezenta cicatrici.

Scleroza multiplă (din limba greacă, "a se întări") este cea mai întâlnită dintre aşa‑numitele boli demielinizante care afectează funcţionarea celulelor în sistemul nervos central. Simptomele depind de locul în care apar inflamaţia şi cicatricele. Principalele zone atacate sunt de obicei măduva spinării, trunchiul cerebral şi nervul optic - legătura de fibre nervoase care poartă informaţii vizuale către creier. Dacă leziunea se află undeva în măduva spinării, simptomele vor fi amorţeala, durerile sau alte senzaţii neplăcute în membre sau trunchi. De asemenea, poate apărea o contracţie involuntară a muşchilor sau o slăbiciune. În partea inferioară a creierului, pierderea mielinei poate provoca vederea dublă, probleme de vorbire sau de echilibru. Pacienţii cu nevrită optică - inflamarea nervului optic - suferă pierderi vizuale temporare. Surmenajul este un simptom obişnuit, un sentiment de epuizare copleşitoare, mult mai mare decât oboseala obişnuită.

Ameţeala lui Natalie a continuat toamna şi la începutul iernii, când îşi îngrijea soţul aflat în convalescenţă după operaţia la intestin şi după 12 săptămâni de chimioterapie. Apoi, pentru o vreme, Bill a putut să îşi reia activitatea de agent imobiliar. După aceea, în mai 1997, a fost efectuată o a doua operaţie pentru a‑i extirpa tumorile din ficat. "Ca urmare a rezecţiei prin care i‑a fost eliminat 75% din ficat, Bill a dezvoltat un cheag de sânge în vena portă^[i]. Ar fi putut muri din cauza asta", spune Natalie. "A devenit foarte confuz şi agresiv." Bill a murit în 1999, dar nu înainte de a o supune pe soţia sa la mai multă durere emoţională decât ar fi putut ea să prevadă.

Cercetătorii din Colorado au examinat 100 de oameni cu scleroză multiplă recurent‑remisivă, ale căror crize alternau cu perioade fără simptome. Acesta este tipul de SM pe care l‑a avut Natalie. Pacienţii împovăraţi de stresuri extreme, cum ar fi dificultăţi majore în relaţii sau insecuritatea financiară, au fost de aproape patru ori mai predispuşi să sufere agravări ale situaţiei.^[ii]

"Încă aveam episoade puternice de ameţeală în preajma Crăciunului din 1996, dar apoi mi‑au acaparat tot timpul", relatează Natalie. "Drumurile mele s‑au mai rărit. Şi în ciuda problemelor legate de rezecţia ficatului lui Bill, a trebuit să‑l duc la secţia de urgenţă de patru ori între iulie şi august - eram bine. Părea că Bill se redresa şi speram că nu vor mai exista complicaţii. Apoi s‑a agravat situaţia mea." Criza a venit când Natalie credea că se poate relaxa puţin, când serviciile ei nu mai erau cerute în regim de urgenţă.
- Soţul meu era genul de persoană care credea că nu trebuie să facă nimic din ce nu voia să facă. Mereu a fost aşa. Când s‑a îmbolnăvit, şi‑a imaginat că nu va trebui să facă absolut nimic. Se aşeza pe canapea şi pocnea din degete, iar atunci săreai. Chiar şi copiii începeau să îşi piardă răbdarea cu el. În sfârşit, toamna, când era mai bine, l‑am trimis câteva zile afară din oraş cu nişte prieteni. Trebuia să iasă.
- De ce aveai tu nevoie? întreb.
- Mă săturasem. I‑am spus unui prieten să îl ia la o partidă de golf câteva zile şi l‑a luat. Două ore mai târziu, am ştiut că starea mi se agravase.

Ce‑ar fi putut ea să înveţe din această experienţă?
- Păi, că trebuie să ştiu când să mă retrag din modul meu de întrajutorare. Dar pur şi simplu nu pot; dacă cineva are nevoie de ajutor, trebuie să fac acest lucru, mi‑a spus pe un ton ezitant.
- Indiferent ce ţi se întâmplă ţie?
- Da. Sunt de cinci ani pe acest drum şi încă nu am învăţat că trebuie să îmi dozez viteza. Corpul meu îmi spune frecvent nu, şi eu tot îi dau înainte. Nu mă învăţ minte.

Corpul lui Natalie avea multe motive să spună nu pe toată durata căsătoriei. Bill era un alcoolic înrăit şi adesea o punea în situaţii dificile.
- Când bea prea mult, devenea nesuferit, spune ea. Era mai certăreţ, mai agresiv, îşi pierdea cumpătul. Mergeam la câte‑o petrecere şi, dacă ceva îl deranja, se lua de oameni în public, fără niciun motiv. Mă întorceam şi plecam, iar apoi el se înfuria pe mine pentru că nu îl susţinusem. Am ştiut în 48 de ore de la diagnosticarea cu SM că Bill nu va fi alături de mine.

Revenind din vacanţa sa de golf, Bill a avut câteva luni de vigoare. S‑a implicat într‑o relaţie cu o altă femeie, o prietenă a familiei. "Mi‑am zis: «Uite ce am făcut pentru tine. Mi‑am periclitat sănătatea. Am fost acolo pentru tine toată vara. Ai fost în pragul morţii şi am stat 72 de ore în spitalul acela, aşteptând să văd dacă vei muri sau dacă te vei reface. Am avut grijă de tine când ai venit acasă, şi iată cum am fost răsplătită. Doar primesc o nouă lovitură.»"

Ideea că stresul psihic creşte riscul de scleroză multiplă nu este nouă. Neurologul francez Jean‑Martin Charcot a fost primul care a oferit o descriere completă a sclerozei multiple. El a relatat într‑o prelegere din 1868 că pacienţii leagă "problemele sau mâhnirea îndelungată" de apariţia simptomelor. Cinci ani mai târziu, un medic britanic a descris un caz asociat cu stresul: "Din punct de vedere etiologic, este important să menţionăm o altă afirmaţie a femeii, făcută atunci când i‑a dat o informaţie confidenţială asistentei - cum că boala ei a fost cauzată de faptul că şi‑a prins soţul în pat cu o altă femeie."^[iii]

În vederea scrierii acestei cărţi, am intervievat nouă persoane cu SM, opt dintre ele, femei. (Aproximativ 60% dintre persoanele afectate sunt femei.) Tiparele emoţionale ilustrate în povestea lui Natalie sunt evidente la fiecare persoană, chiar dacă nu întotdeauna într-un mod la fel de dramatic. Dovezile adunate din interviurile mele sunt în concordanţă cu cercetările publicate. "Mulţi studenţi cu această boală au avut impresia că stresul emoţional este implicat într‑un fel în originea sclerozei multiple"^[iv], a menţionat un articol de cercetare din 1970. Implicarea emoţională excesivă a unui părinte, lipsa independenţei psihologice, o nevoie copleşitoare de dragoste şi afecţiune şi incapacitatea de a simţi sau de a exprima furia au fost identificate de mult timp de către observatorii medicali ca factori posibili pentru dezvoltarea naturală a bolii. Un studiu din 1958 a constatat că, în aproape 90% dintre cazuri, "înainte ca simptomele să fie declanşate, pacienţii au avut parte de evenimente de viaţă traumatizante, care le‑au ameninţat sistemul de apărare"^[v].

Un studiu efectuat în 1969 a analizat rolul proceselor psihice la 32 de pacienţi din Israel şi din Statele Unite. Dintre aceşti pacienţi cu SM, 85% au avut simptome care au fost diagnosticate ulterior ca scleroză multiplă în urma evenimentelor foarte stresante. Natura factorului de stres a variat considerabil - de la moartea sau îmbolnăvirea celor dragi la o ameninţare bruscă de pierdere a mijloacelor de trai sau poate la un eveniment familial care a cauzat o schimbare permanentă în viaţa unei persoane şi a solicitat o flexibilitate sau o adaptare peste capacitatea ei de procesare. Conflictul conjugal prelungit a fost şi el o sursă de stres, o alta a fost responsabilitatea prea mare la locul de muncă. Autorii studiului scriu: "Caracteristica pe care o au în comun aceşti oameni este conştientizarea treptată a incapacităţii de a face faţă unei situaţii dificile, astfel apărând sentimente de inadecvare sau eşec."^[vi] Aceste tipuri de stres afectează diferite culturi.

Un alt studiu a comparat pacienţii cu SM cu un grup de control sănătos. Evenimentele grav ameninţătoare erau de zece ori mai frecvente, iar conflictul conjugal de cinci ori mai frecvent în grupul cu SM.^[vii] Dintre cele opt femei cu scleroză multiplă cu care am vorbit, numai una era încă la prima relaţie pe termen lung; celelalte se despărţiseră sau divorţaseră. Patru dintre femei fuseseră abuzate fizic sau psihic de către partenerii lor înainte de apariţia bolii. În celelalte cazuri, partenerii fuseseră distanţi şi inactivi din punct de vedere emoţional.

Lois, jurnalistă, avea 24 de ani când a fost diagnosticată cu SM, în 1974. Un scurt episod de vedere dublă a fost urmat câteva luni mai târziu de senzaţii de furnicături în picioare. Ea trăise în ultimii doi ani într‑o mică aşezare indigenă din regiunea arctică cu un bărbat cu nouă ani mai în vârstă, un artist pe care acum îl descrie în termeni de instabilitate mintală. Ulterior, a fost spitalizat pentru o boală maniaco‑depresivă. "L‑am idolatrizat", îşi aminteşte ea. "Era foarte talentat şi simţeam că, pe lângă el, nu ştiu nimic. Poate că m‑am temut puţin." Viaţa la Polul Nord i s‑a părut lui Lois extrem de dificilă.
- Pentru o fată cocoloşită de pe Coasta de Vest, era ca şi când s‑ar fi mutat în Timbuktu. Am consultat un psiholog la câţiva ani după aceea, care mi‑a spus: "Ai avut noroc că ai scăpat de acolo cu viaţă." Erau multă băutură, moarte şi crimă, izolare. Acolo nu există drumuri. Mi‑a fost frică fizic de partenerul meu, de pedeapsa şi de mânia lui. A fost o iubire de o vară care trebuia să dureze câteva luni, dar a durat doi ani. Am încercat să rezist cât am putut de mult, dar m‑a dat afară.

Condiţiile de trai erau proaste.
- Aveam latrina afară şi, la o temperatură de -40 sau -45 de grade, este îngrozitor. Apoi a cedat şi am primit găleata iubitei, cum îi ziceau ei, în care puteam să fac pipi noaptea, deoarece femeile trebuie să meargă la baie mai des decât bărbaţii, nu?
- Asta a fost o concesie? întreb eu.
- Da, exact. Trebuia să ducem găleata departe pentru a o arunca şi el nu voia să facă asta. Într‑o noapte, a azvârlit‑o în zăpadă şi mi‑a spus să folosesc latrina. De asemenea, eu trebuia să car apă, pentru că nu aveam apă curentă. Nu aveam altă cale. Daca voiam să rămân cu el, trebuia să îndur. Îmi amintesc că lucrul cel mai important pe care îl doream din partea lui era respectul. Nu ştiu de ce, dar a fost lucrul cel mai important pentru mine. Mi‑am dorit asta atât de tare, încât am fost dispusă să accept multe lucruri.

Lois spune că o nevoie disperată de aprobare o caracterizase şi mai devreme în viaţă, în special în relaţia cu mama ei. "I‑am povestit despre controlul permanent pe care mama îl avea asupra vieţii mele - spunându‑mi de la început ce să fac, ce să port şi cum să îmi decorez camera. Eram fetiţa prea bună ca să fie adevărată. Asta înseamnă să îţi subjugi dorinţele sau nevoile pentru a obţine aprobarea cuiva. Am încercat întotdeauna să fiu cine şi‑au dorit părinţii mei să fiu."


Barbara, psihoterapeută - una foarte eficientă -, tratează mulţi oameni cu boli cronice. Ea însăşi are scleroză multiplă. Se opune cu înverşunare sugestiei că reprimarea care îşi are originile în copilărie are legătură cu plăcile de inflamaţie şi cicatricele de la rădăcina simptomelor SM.

Scleroza multiplă a Barbarei a debutat în urmă cu 18 luni. Primele simptome au apărut la scurt timp după ce a invitat în casa ei pentru o şedere de două săptămâni un sociopat cu care lucrase într‑o instituţie de corecţie. "A făcut multă terapie şi ideea a fost să îi dăm o nouă şansă", spune ea. În schimb, clientul a provocat haos şi tulburare în casa şi mariajul ei. O întreb pe Barbara dacă nu vede această invitaţie adresată unei persoane cu tulburări grave o problemă majoră a ei de a impune nişte graniţe.
- Ei bine, da şi nu. Am crezut că este bine, pentru că era o chestiune de două săptămâni. Dar, evident, n‑aş mai face‑o niciodată. Sunt atât de bună la impus graniţe acum, încât am o clientă care mă numeşte Regina Graniţelor. Şi ea este terapeută, aşa că glumim despre asta. Din păcate, a trebuit să învăţ pe calea cea mai dură. Uneori cred că SM a fost o pedeapsă pentru nesăbuinţa mea.

Această referire la boală ca la o pedeapsă ridică o problemă esenţială, deoarece persoanele cu boli cronice sunt adesea acuzate sau pot să se acuze singure că îşi cam merită soarta. Dacă perspectiva reprimare/stres ar însemna într‑adevăr că boala a fost o pedeapsă, aş fi de acord cu respingerea ei de către Barbara. Dar căutarea unei înţelegeri ştiinţifice este incompatibilă cu predicile şi cu judecata. A spune că o hotărâre necugetată de a invita o persoană potenţial dăunătoare în casa cuiva a fost o sursă de stres şi a jucat un rol în debutul bolii înseamnă a sublinia că există o legătură între stres şi boală. Trebuie să discutăm despre o posibilă consecinţă - nu ca pedeapsă, ci ca realitate fiziologică.

Barbara insistă că a existat o relaţie reciproc afectuoasă şi sănătoasă între ea şi părinţii ei.
- Eu şi mama ne înţelegeam grozav. Am fost întotdeauna foarte apropiate.
- Graniţele se învaţă în anii noştri formativi, aşa că de ce ai învăţat să pui graniţele mai târziu, pe calea cea dură? întreb eu.
- Am ştiut ce înseamnă graniţele, dar mama mea, nu. Din cauza asta apăreau cele mai multe certuri, din incapacitatea ei de a recunoaşte unde termina ea şi unde începeam eu.

Faptul că Barbara a primit un bărbat instabil şi periculos în casă ar fi definit în studii ca un factor de stres major, dar stresul cronic generat de graniţele slabe impuse anterior nu este identificat atât de uşor. Estomparea limitelor psihice în copilărie devine o sursă semnificativă de stres fiziologic pentru adulţi. Există efecte negative permanente asupra sistemelor hormonal şi imunitar ale organismului, deoarece persoanele cu graniţe personale aproape inexistente trăiesc sub un mare stres. Este o parte permanentă a experienţei lor zilnice, care trebuie depăşită de alţii. Cu toate acestea, este o realitate pe care au învăţat să o excludă din conştiinţă.

"Cauza sau cauzele sclerozei multiple rămân necunoscute", se arată într‑un apreciat manual de medicină internă.^[viii] Majoritatea cercetărilor resping originea contagioasă, deşi este posibil să fie implicat şi un virus. Există probabil influenţe genetice, deoarece câteva grupuri rasiale nu au această boală - inuiţii din America de Nord şi triburile Bantu din Africa de Sud. Dar genele nu explică cine primeşte boala sau de ce. "Deşi este posibil să moştenim o susceptibilitate genetică la SM, nu moştenim boala", scrie neurologul Louis J. Rosner, fost şef al UCLA Multiple Sclerosis Clinic. "Şi chiar şi oamenii care au toate genele necesare nu fac neapărat SM. Boala, cred specialiştii, este declanşată de factori de mediu."^[ix]

Cercetările IRM şi autopsiile care identifică semnele caracteristice ale demielinizării în sistemul nervos central al persoanelor care nu au avut niciodată semne sau simptome ale bolii sunt subiecte la fel de complicate. De ce oamenii cu aceste rezultate neuropatologice scapă de apariţia bolii, pe când alţii nu? Care ar putea fi "factorii de mediu" la care face referire dr. Rosner?

De altfel, introducerea excelentă a lui Rosner despre scleroza multiplă respinge pe scurt explorarea stresului emoţional ca factor contributiv la apariţia bolii. În schimb, conchide că boala este probabil cel mai bine explicată de autoimunitate. "O persoană devine alergică la propriul ţesut şi produce anticorpi care atacă celule sănătoase", explică acesta. El ignoră abundenţa literaturii medicale care leagă procesele autoimune de stres şi de personalitate, o legătură vitală, care va fi explorată în profunzime în capitolele ulterioare.

Un studiu din 1994 efectuat în cadrul departamentului de neurologie din cadrul University of Chicago Hospital a analizat interacţiunile dintre sistemul nervos şi sistemul imunitar şi potenţialul rol al acestora în dezvoltarea sclerozei multiple.^[x] Au fost folosiţi şobolani pentru a demonstra că boala autoimună indusă în mod artificial se agravează atunci când reacţia luptă‑sau‑fugi este blocată. Dacă nu ar fi intervenit echipa, capacitatea animalului de a reacţiona normal la stres l‑ar fi protejat.

Pacienţii cu SM descrişi în literatura despre stres şi toţi cei intervievaţi de mine au fost plasaţi în poziţii similare cu ale nefericitelor animale de laborator în studiul de la Chicago. Aceştia au fost expuşi la stres acut şi cronic prin condiţionarea lor din copilărie şi capacitatea lor de a reacţiona prin luptă‑sau‑fugi le‑a fost afectată. Problema fundamentală nu este stresul extern, cum ar fi evenimentele de viaţă citate în studii, ci o neputinţă condiţionată de mediu care nu permite niciunul dintre răspunsurile normale de tipul luptă‑sau‑fugi. Stresul intern rezultat este reprimat şi, prin urmare, invizibil. În cele din urmă, după ce nu a putut răspunde nevoilor sau trebuind să facă faţă nevoilor altora, nu mai este resimţit la fel de stresant. Se simte normal. Te dezarmează.


Véronique are 33 de ani; a fost diagnosticată cu SM în urmă cu trei ani. Ea relatează:
- Am avut un episod major, nu ştiam ce este - cu durere în picioare, amorţeală şi furnicături mergând până sus, în coşul pieptului şi înapoi, iar asta a durat aproximativ trei zile. Am crezut că e cool - mă împungeam şi nu simţeam nimic! Nu am spus nimic nimănui.

O prietenă a convins‑o în cele din urmă să ceară ajutor medical.
- Ai amorţit şi ai simţit o durere din picioare până la piept şi nu ai spus nimănui? De ce?
- Nu am crezut că merită să spun cuiva. Şi dacă le-aş spune părinţilor una ca asta, s‑ar supăra.
- Dar dacă altcineva ar fi amorţit şi ar fi simţit dureri până la mijlocul pieptului, l‑ai fi ignorat?
- Nu, l‑aş fi dus la doctor.
- De ce te‑ai tratat pe tine însăţi mai rău decât ai face‑o cu o altă persoană? Ai idee?
- Nu.

Cel mai edificator este răspunsul lui Véronique la întrebarea despre posibilele experienţe stresante dinainte de apariţia sclerozei multiple.
- Nu au fost neapărat lucruri rele, spune ea. Sunt un copil adoptat. În cele din urmă, după 15 ani de presiune din partea mamei adoptive, mi‑am căutat familia biologică, lucru pe care nu am vrut să‑l fac. Dar este întotdeauna mai uşor să cedez la solicitările mamei mele decât să mă cert pentru asta - întotdeauna! I‑am găsit, i‑am cunoscut şi prima mea impresie a fost că sigur nu eram rude. A fost stresant pentru mine să aflu istoria familiei mele, deoarece am descoperit că era posibil să fiu un copil apărut dintr‑un viol incestuos. Se pare că nimeni nu îmi spusese întreaga poveste, iar mama mea biologică nici atât. Tot pe atunci eram şomeră, aşteptând ajutorul social. Şi îmi dădusem afară iubitul cu câteva luni înainte, pentru că era alcoolic şi nici cu asta nu mă mai descurcam. Sănătatea mea mintală ar fi avut de suferit.

Acestea sunt presiunile pe care tânăra le descrie ca "nu neapărat rele": presiunea continuă din partea mamei adoptive - care a ignorat dorinţa lui Véronique - de a‑şi găsi şi de a se reuni cu familia biologică disfuncţională; descoperirea că propria existenţă se poate să fi fost rezultatul unui viol incestuos (un văr care a abuzat‑o pe mama biologică a lui Véronique pe când avea doar 16 ani); sărăcia; despărţirea de un prieten alcoolic.

Véronique se identifică cu tatăl ei adoptiv.
- El este eroul meu. El a fost întotdeauna acolo pentru mine.
- Şi de ce nu te‑ai dus la el pentru ajutor când te‑ai simţit presată de mama ta?
- Nu am putut niciodată să ajung singură la el. A trebuit să trec mereu pe la ea ca să ajung la el.
- Şi ce a făcut tatăl tău în legătură cu toate astea?
- El doar a stat prin preajmă. Dar aş putea spune că nu‑i plăcea.
- Mă bucur că te simţi apropiată de tatăl tău. Dar s‑ar putea să doreşti să îţi găseşti alt erou - unul care îşi poate modela singur afirmaţiile. Ca să te vindeci, s‑ar putea să devii propriul erou.


Talentata violoncelistă britanică Jacqueline du Pré a murit în 1987, la vârsta de 42 de ani, în urma complicaţiilor sclerozei multiple. Când sora ei, Hilary, se întreba ulterior dacă stresul ar fi putut să producă boala lui Jackie, neurologii au asigurat‑o ferm că stresul nu era unul dintre factori. De atunci, opinia medicală tradiţională s‑a schimbat foarte puţin. O broşură tipărită de clinica pentru scleroza multiplă a University of Toronto informa pacienţii că: "Stresul nu provoacă scleroza multiplă, deşi persoanele cu SM sunt sfătuite să îl evite." Declaraţia induce în eroare. Bineînţeles că stresul nu provoacă scleroza multiplă - niciun factor nu o face singur. Apariţia SM depinde, fără îndoială, de o serie de influenţe care interacţionează. Dar este adevărat să spunem că stresul nu contribuie în mod semnificativ la debutul acestei boli? Studiile şi vieţile persoanelor pe care le‑am analizat susţin această posibilitate - inclusiv viaţa lui Jacqueline du Pré, ale cărei boală şi moarte sunt un manual de ilustrare virtuală a efectelor devastatoare ale stresului provocat de reprimarea emoţională.

Oamenii plângeau adesea la concertele lui du Pré. Comunicarea ei cu publicul, observa cineva, "era complet uluitoare şi îi lăsa pe toţi vrăjiţi". Interpretarea era pasională, uneori insuportabil de intensă. Ea aprindea o cale directă către emoţii. Spre deosebire de viaţa privată, prezenţa ei pe scenă era complet neinhibată: părul fluturând şi legănarea trupului erau tipice unei extravaganţe rock'n'roll, nu unei restricţii clasice. "Arăta ca o lăptăreasă dulce şi timidă, dar cu violoncelul în mâini parcă era posedată."^[xi]

Până în prezent, unele dintre spectacolele înregistrate ale lui du Pré, în special cele ale concertului pentru violoncel de Elgar, sunt nedepăşite - şi este plauzibil să rămână aşa. Acest concert a fost ultima lucrare semnificativă a eminentului compozitor, creată într‑o stare de deznădejde în urma Primului Război Mondial. "Tot ce e bun, frumos, curat, proaspăt şi dulce este departe, niciodată nu se va întoarce", a scris Edward Elgar în 1917. Ajunsese la 70 de ani, în amurgul vieţii sale. "Talentul lui Jackie de a descrie emoţiile unui om ajuns în toamna vieţii a fost una dintre capacităţile sale extraordinare şi inexplicabile", scrie sora ei, Hilary du Pré, în cartea A Genius in the Family^[xii].

Extraordinar, da. Inexplicabil? Poate că nu. Deşi nu ştia asta, când avea 20 de ani, Jacqueline du Pré se afla şi ea în toamna vieţii sale. Boala care avea să îi pună capăt carierei muzicale era la numai câţiva ani distanţă. Regretul, pierderea şi renunţarea fuseseră toate o parte abundentă a experienţei ei emoţionale nerostite. Ea l‑a înţeles pe Elgar pentru că împărtăşiseră aceeaşi suferinţă. Portretul lui a tulburat‑o întotdeauna. "A avut o viaţă mizerabilă, Hil, şi era bolnav. Cu toate acestea, avea un suflet radiant şi asta simt în muzica lui", i‑a mărturisit Jacqueline surorii sale.

Se descria pe sine la începuturile ei. Mama lui Jackie, Iris, a suferit la moartea propriului tată pe când se afla încă la maternitate cu Jackie. De atunci, relaţia lui Jackie cu mama ei a devenit una de simbioză, de care niciuna dintre părţi nu s‑a putut elibera. Copilului nu îi era permis să fie copil şi nici nu i se dădea voie să crească. Jackie era un copil sensibil, liniştit şi timid, uneori neastâmpărat. Se spunea că era calmă cu excepţia cazului în care cânta la violoncel. Un profesor de muzică şi‑o aminteşte la vârsta de şase ani ca "extrem de politicoasă şi bine educată". Ea prezenta lumii o faţă plăcută şi supusă. Secretara de la şcoala de fete pe care o frecventa Jackie îşi aduce aminte că era un copil fericit şi vesel. O colegă de liceu şi‑o aminteşte ca pe o "fată prietenoasă, veselă, care se adapta repede".

Realitatea interioară a lui Jackie era cu totul diferită. Hilary povesteşte că, într‑o zi, sora ei a izbucnit în lacrimi: "Nimeni nu mă place la şcoală. Este oribil. Toţi mă tachinează." Într‑un interviu, Jacqueline se înfăţişa ca "unul dintre acei copii pe care ceilalţi nu îi suportă. Ei formau bande şi îmi spuneau lucruri oribile". Era o tânără ciudată, cu vederi de stânga, fără interese academice şi fără prea multe de spus. Potrivit surorii sale, Jackie avusese întotdeauna dificultăţi în a se exprima prin cuvinte. "Prietenii cu spirit de observaţie au remarcat o formă incipientă de melancolie sub exteriorul însorit al lui Jackie", scrie biografa sa, Elizabeth Wilson, în Jacqueline du Pré^[xiii].

Toată viaţa ei, până când s‑a îmbolnăvit, Jackie şi‑a ascuns sentimentele de mama ei. Lui Hilary îi revine în minte o amintire cutremurătoare din copilăria ei, cu expresia intensă a lui Jacqueline şi şoapta ei plină de secrete: "Hil, nu‑i spune mamei, dar când voi fi mare, nu voi putea să merg sau să mă mişc." Cum putem înţelege această oribilă profeţie? Fie ca pe ceva supranatural, fie ca proiecţia despre ceea ce, în adâncurile inconştientului, Jackie simţea deja - nu era capabilă să se deplaseze independent, era încătuşată, cu sinele paralizat. Şi acel "nu‑i spune mamei"? Resemnarea cuiva deja conştient de lipsa de sens a încercării de a‑şi transmite durerea, teama şi neliniştea - partea ei umbrită - unui părinte incapabil să înţeleagă o astfel de comunicare. Mult mai târziu, când a lovit‑o scleroza multiplă, tot resentimentul de o viaţă al lui Jackie faţă de mama ei a erupt în rafale de furie necontrolată, profană. Copilul docil devenise un adult profund ostil.

La fel de mult cum Jacqueline du Pré a iubit cu ardoare violoncelul, ceva din ea s‑a împotrivit rolului de violoncelist virtuoz. Această persona ocupase locul sinelui ei adevărat. De asemenea, a devenit singurul ei mod de comunicare emoţională şi singurul mod de a‑i atrage atenţia mamei. Scleroza multiplă urma să fie mijlocul ei de a se lepăda de acest rol - modalitatea prin care corpul ei spunea nu.

Jacqueline însăşi era incapabilă să refuze direct aşteptările lumii. La vârsta de 18 ani, deja în vizorul publicului, era melancolic invidioasă pe altă tânără violoncelistă care se confrunta atunci cu o criză. "Fata aceea este norocoasă", i‑a spus ea unui prieten. "Ar putea renunţa la muzică, dacă ar vrea. Dar eu nu aş putea să renunţ niciodată, deoarece prea mulţi oameni au cheltuit bani pe mine." Violoncelul îi dădea posibilitatea să se avânte spre înălţimi inimaginabile, dar o şi încătuşa. Îngrozită de faptul că profesia ei avea să îşi ceară tributul, a cedat în faţa cerinţelor talentului ei şi nevoilor familiei sale.

Hilary vorbeşte despre "vocea violoncelului" lui Jackie. Deoarece mijloacele ei de exprimare directă fuseseră înăbuşite de timpuriu, violoncelul a devenit vocea ei. A revărsat toată intensitatea, durerea, resemnarea - toată furia ei - în muzică. După cum observa unul dintre profesorii ei de violoncel, în adolescenţă, Jackie forţa instrumentul să exprime agresiunea interioară cântând. Când se implica în muzică, era în întregime animată de emoţii care erau diluate sau absente din viaţa ei. De aceea era fascinant de privit şi dureros de ascultat - "aproape înspăimântător" în cuvintele violoncelistului rus Mischa Maisky.

La 20 de ani de la debutul ei din copilărie, acum bolnavă de SM, Jackie i‑a povestit unei prietene ce simţise prima dată când se afla pe scenă. "Era ca şi cum până în acel moment se aflase în faţa ei un zid de cărămidă care îi blocase comunicarea cu lumea exterioară. Dar în momentul în care Jackie a început să cânte pentru public, zidul acela de cărămidă a dispărut şi în sfârşit a putut să vorbească. Era o senzaţie care nu o părăsea niciodată atunci când era pe scenă." Ca adult, a scris în jurnal că nu a ştiut niciodată cum să vorbească prin cuvinte, ci numai prin muzică.

Relaţia cu soţul ei, Daniel Barenboim, a dominat ultima fază a vieţii lui Jacqueline du Pré înainte ca scleroza multiplă să pună capăt cântatului la violoncel. Un evreu argentinian fermecător, cultivat şi cosmopolit, care crescuse în Israel, Barenboim era pe la douăzeci şi ceva de ani o supernova în galaxia muzicală internaţională. Era un pianist râvnit, muzician de cameră şi îşi făcuse un nume ca dirijor. Când du Pré şi Barenboim s‑au întâlnit, comunicarea muzicală dintre ei a fost în mod spontan electrică, înflăcărată, chiar mistică. O poveste de dragoste şi căsătoria erau inevitabile. Părea o iubire ca în basme; ei au devenit perechea fascinantă din lumea muzicii clasice.

Din nefericire, Jackie nu îşi putea arăta adevăratul sine în căsătorie mai mult decât o făcuse în familia de origine. Oamenii care o cunoşteau au observat foarte curând că vorbea cu un accent ciudat, "nedefinit", transatlantic. Această adoptare inconştientă a modului de a vorbi al soţului semnala fuzionarea identităţii sale cu a unei personalităţi dominante. Hilary crede că Jackie se adapta încă o dată nevoilor şi aşteptărilor cuiva: "Spaţiile larg deschise ale personalităţii sale au avut puţine şanse de exprimare, cu excepţia celor pe care le făcea muzica. Ea trebuia să fie Jackie după cum o cereau toate circumstanţele."

Când boala neurologică progresivă încă nediagnosticată a început să aibă simptome grave, ca slăbiciunea şi căzăturile, ea a urmat un tipar de tăcere îndelungată. În loc să îşi alarmeze soţul, şi‑a ascuns problemele, pretinzând că alte cauze o încetineau. "Ei bine, pot spune doar că nu e un stres", a spus Jackie odată, la începutul căsătoriei, când Hilary a întrebat cum se descurca cu efortul unei relaţii personale şi profesionale cu soţul ei. "Mă consider o persoană foarte fericită. Îmi iubesc muzica, îmi iubesc soţul şi se pare că există suficient timp pentru ambele pasiuni." Puţin mai târziu, a fugit de soţ şi de carieră. A ajuns să creadă că soţul stătea între ea şi adevărata sa identitate. A părăsit căsătoria pe neanunţate, consumându‑şi nefericirea printr‑o relaţie sexuală care îl implica şi pe cumnatul ei - un alt exemplu al graniţelor sale nesigure. Fiindcă era deprimată, o perioadă nu a vrut să aibă de‑a face cu violoncelul. La scurt timp după ce s‑a întors atât la căsătorie, cât şi la muzică, a fost diagnosticată cu SM.

Vocea violoncelului lui Jacqueline du Pré rămăsese singura ei voce. Hilary a numit‑o salvarea surorii sale. Nu era aşa. A funcţionat pentru public, dar nu şi pentru ea. Oamenii iubeau modul ei plin de pasiune de a face muzică, dar niciunul dintre cei care contau nu a ascultat vreodată cu adevărat. Publicul a plâns şi criticii i‑au adus laude, dar nimeni nu a auzit‑o. În mod tragic, şi ea a fost surdă la chemarea sinelui. Expresia artistică este doar o formă de a exprima emoţiile, nu o modalitate de a trece prin ele.

După moartea surorii sale, Hilary a ascultat o casetă BBC din 1973 a concertului de Elgar, cu Zubin Mehta dirijor. A fost ultima apariţie publică a lui Jackie în Marea Britanie. "Câteva clipe de acordaj, o pauză scurtă şi a început. Am tresărit brusc. Încetinise ritmul. După câteva măsuri, totul a devenit clar. Ştiam exact ce se întâmpla. Jackie, ca întotdeauna, vorbea prin violoncelul său. Am auzit ce spunea... Aproape că am putut să îi văd lacrimile pe faţă. Ea îşi lua rămas‑bun de la sine, cântându‑şi recviemul."
 

---

[i] Principalul vas care transportă sângele din organele abdominale în ficat.

[ii] G.M. Franklin, "Stress and Its Relationship to Acute Exacerbations in Multiple Sclerosis", Journal of Neurological Rehabilitation, vol. 2, nr. 1, 1988.

[iii] I. Grant, "Psychosomatic‑Somatopsychic Aspects of Multiple Sclerosis", în Multiple Sclerosis: A Neuropsychiatric Disorder, U. Halbriech (ed.), nr. 37, seria Progress in Psychiatry, American Psychiatric Press, Washington, D.C./Londra.

[iv] V. Mei‑Tal, "The Role of Psychological Process in a Somatic Disorder: Multiple Sclerosis", Psychosomatic Medicine, vol. 32, nr. 1, 1970, p. 68.

[v] G.S. Philippopoulous, "The Etiologic Significance of Emotional Factors in Onset and Exacerbations of Multiple Sclerosis", Psychosomatic Medicine, vol. 20, 1958, pp. 458-474.

[vi] V. Mei‑Tal, op. cit., p. 73.

[vii] I. Grant, "Severely Threatening Events and Marked Life Difficulties Preceding Onset or Exacerbation of Multiple Sclerosis", Journal of Neurology, Neurosurgery and Psychiatry, vol. 52, 1989, pp. 8-13. Un procent de 77% din grupul cu SM, spre deosebire de 35% din grupul de control, a trecut prin greutăţi de viaţă în anul anterior apariţiei bolii. "Excesul de stres semnificativ al vieţii a fost evident cu şase luni înainte de declanşare, când 24 din 39 dintre pacienţii cu scleroză multiplă (62%) au raportat un eveniment grav ameninţător, comparativ cu şase din 40 din grupul de control (15%). Un număr semnificativ mai mare de pacienţi decât cel din grupul de control a avut probleme conjugale (49%, faţă de 10%). Într‑un număr de 18 din 23 cazuri noi şi 12 din 16 cazuri recidivante s‑au raportat greutăţi semnificative."

[viii] J.D. Wilson, Harrison's Principles of Internal Medicine, ed. a 12-a, McGraw‑Hill, New York, 1999, p. 2039.

[ix] L.J. Rosner, Multiple Sclerosis: New Hope and Practical Advice for People with MS and Their Families, Fireside Publishers, New York, 1992, p. 15.

[x] E. Chelmicka‑Schorr şi B.G. Arnason, "Nervous System-Immune System Interactions and Their Role in Multiple Sclerosis", Annals of Neurology, supliment la vol. 36, 1994, S29-S32.

[xi] E. Wilson, Jacqueline du Pré, Faber and Faber, Londra, 1999, p. 160.

[xii] Hilary du Pré şi Piers du Pré, A Genius in the Family: An Intimate Memoir of Jacqueline du Pré, Vintage, New York, 1998.

[xiii] E. Wilson, loc. cit.