Mă numesc Ana

 

Dan Căpăţînă
Mă numesc Ana
Editura Vremea, 2021


*****
Intro

Nuvela Mă numesc Ana este una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste din câte s-au scris în limba română în ultima vreme. Scrisă la persoana întâi, din perspectiva personajului principal, se remarcă printr-o sinceritate sfâşietoare, prin dramatism, printr-un sentiment în cele din urmă tonic al capacităţii fiinţei umane de a ieşi întotdeauna din întuneric la lumină.

Regimul comunist, "un regim ilegitim şi criminal", a distrus, cum se ştie (sau cum din păcate nu se mai ştie), multe destine omeneşti. În nuvelă este înregistrat momentul în care iubitul Anei este întemniţat pe nedrept, din motive politice, condamnând-o pe femeie la singurătate. Ea îşi reface viaţa căsătorindu-se, după multe deliberări interioare chinuitoare, cu fratele geamăn al soţului ei.

Este un subiect cu totul insolit. Dacă nuvela ar fi ecranizată, filmul s-ar bucura de un succes internaţional fără precedent. Autorul, Dan Căpăţînă, are o cultură întinsă, o experienţă de viaţă imensă şi un remarcabil talent literar. Nimeni nu înţelege la fel de bine ca el psihologia feminină. Nimeni nu poate să povestească un fapt de viaţă într-un mod atât de captivant asemenea lui.

(Alex. Ştefănescu)

Preambul

PALATUL COTROCENI, 18 martie 1998

Cele ce urmează mi-au fost relatate de un bun amic, pe vremea când acesta era consilier personal al Preşedintelui Emil Constantinescu.
"Urma să pregătesc o vizită în regiunile miniere din Oltenia şi Transilvania. Cu câteva zile înainte de acest eveniment, primesc la Cotroceni pe o doamnă care îmi solicitase o întrevedere. Se recomandă drept profesoară la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti. A ieşit de curând la pensie. Remarc cu plăcere din primul moment o prezenţă deosebită. Un zâmbet discret însoţeşte o faţă care păstrează acea frumuseţe a unor femei nealterată de vârstă. Îşi poartă cu demnitate trupul îmbrăcat într-un taior elegant. O invit să ia loc 6 şi după încheierea momentelor protocolare îşi începe povestea. Cu toată stăpânirea de sine pe care o degajă, în timp ce istoria avansează, vocea ei trădează emoţie. Ascult în linişte, fără să intervin când ea face pauze ceva mai lungi, pline de semnificaţii.
- Am venit la dumneavoastră, îşi începe ea expunerea, să vă rog ca în programul vizitei domnului Preşedinte să includeţi, dacă este posibil, o oprire şi la minele de plumb de la Cavnic, unul din locurile de detenţie ale deţinuţilor politici cele mai dure. Primul meu soţ a fost condamnat pe viaţă şi aruncat în întunericul acelei mine unice prin duritatea muncii şi a condiţiilor de viaţă ale deţinuţilor politici, adevărat lagăr de exterminare.

Din păcate, timpul rezervat vizitei oficiale a Preşedintelui nu ne-a permis să satisfacem cererea ei. Cu toate acestea, la insistenţele mele, cu ocazia uneia din cuvântările sale, Preşedintele le-a amintit minerilor despre tragedia oamenilor închişi acolo de comunişti pe motive politice. Cuvintele sale pătrunse de emoţie nu i-a împiedicat pe unii dintre cei prezenţi să se îndrepte peste un an către capitală cu ocazia ultimei mineriade, pentru a face ordine acolo!"...

Mă opresc aici cu povestea doamnei profesor. Subiectul a căpătat pentru mine o relevanţă personală odată cu intrarea în scenă a preotului din Săcărâmb, judeţul Hunedoara, nimeni altul decât naşul meu de cununie şi văr prin alianţă cu tata!...

SĂCĂRÂMB, 27 august 1946, în zori

În zorii zilei, înainte de plecare, stăm în faţa altarului. Părintele Gheorghe ne pune cununiile pe cap rostind tradiţionalele cuvinte care leagă spiritual pe cei doi miri. Participă doar doi nuni, aleşi cu grijă de preot, care îndeplinesc şi calitatea de naşi. Vocea profundă a părintelui e însoţită de cântările monotone, dar tocmai prin asta persistente, ale tânărului dascăl. Totul trebuie să rămână în mare secret. Port rochia de mireasă a unicei fete a naşilor, moartă de mai bine de un an la naşterea primului copil. Naşa mi-o oferă ca amintire.

Pentru că bărbatul de lângă mine trebuie să coboare în mină, iar nici pentru Tudor zorile nu sunt de bun augur, slujba este scurtă şi lipsită de orice fast. Bucuria momentului prezentă la astfel de ceremonii este înlocuită de emoţia despărţirii şi mai ales de ce va urma după aceasta. Desigur, nu aşa mi-am visat această clipă unică în viaţa oricărei femei.

Ne îmbrăţişăm îndelung, îi simt obrazul umed. Pleacă, fără a mai întoarce capul nici când dispare în văiuga de la marginea pădurii. Fără jurăminte sau promisiuni de revedere cât mai curând.

Aşa s-au încheiat anii primei mele tinereţi. Mă numesc Ana. Am douăzeci de ani şi, împreună cu Tudor, urmăm cursurile Universităţii de Vest din Timişoara: eu, la istorie, el la filozofie. Tot acolo, Ştefan, frate geamăn cu Tudor, este student la Politehnică, secţia Construcţii. Părinţii lor muriseră într-un accident de maşină în care, se pare, avusese un rol nu tocmai benefic şi un convoi oficial. O mătuşă din partea mamei îi crescuse până la majorat.

Astăzi în zorii zilei, înainte de plecarea lui în munţi, m-am căsătorit cu Tudor.

Povestea noastră începe acum şase ani, când, de fapt, amândoi intram cu entuziasmul vârstei în adolescenţă.

Cu şase ani în urmă... ZLAŞTI, 1940-1941

Hoinăream cu Tudor de mână pe culmea dealului din Zlaşti, o mică comună de la marginea Hunedoarei. Totdeauna mi-a plăcut să privesc în prag de seară oraşul de aici. Vâlvătăile din vetrele furnalelor înroşesc cerul. Hunedoara pare a-şi trăi nopţile cu o intensitate aparte, transmiţând către lume mesajul său despre efortul neîntrerupt al omului.

Eram încă de atunci îndrăgostită de băiatul de lângă mine. "O modestă Julietă din comuna Zlaşti", aş adăuga eu astăzi cu o nostalgie puţin ironică. Îmi însoţeam iubitul la biserica din deal. Părintele Ioan îl invitase la adunarea săptămânală a tineretului legionar. Merg din pură curiozitate, pentru că am tot auzit prin comună vorbindu-se de ei.

A fost prima şi ultima noastră vizită la o astfel de întâlnire. Poate şi pentru că eram nouă acolo, nu am reuşit să particip la entuziasmul tinerilor membri ai legiunii. Şi cu atât mai puţin la cântecele patriotice care au încheiat adunarea. Nu mult după aceea, preotul Ioan a fost ridicat de poliţie, iar organizaţia a fost desfiinţată. Mă întrebam atunci plină de revoltă, care o fi fost motivul arestării lui? Oamenii îl considerau un adevărat preot dornic să-i ajute pe toţi cu o vorbă sau faptă pe măsură. Un fel de Popa Tanda, aş zice acum, dacă numele acesta vă spune ceva.

SĂCĂRÂMB, vara anului 1946

Tata a fost arestat. Până atunci lucrase ca inginer la Combinatul Siderurgic din Hunedoara. Din nefericire, nu a fost singurul din comună ridicat de Securitate.
"Cuib de legionari, mama voastră de fascişti cu legiunea voastră cu tot, ocna vă mănâncă!", aşa strigau prin sat nişte zdrahoni de securişti la femeile care boceau pe la porţi. Mai toţi cei arestaţi lucrau la Combinat. Seara, a venit Tudor la noi. Asemeni lucrurilor din casă aruncate de securişti prin toate colţurile, eram cu mintea răvăşită de întâmplările de peste zi. La sugestia mamei, am hotărât să ne refugiem amândoi pentru un timp la vărul ei, preotul Gheorghe. Aşa am luat drumul Săcărâmbului la miez de noapte. De abia spre dimineaţă am găsit un camion de la mină care mergea acolo. Săcărâmbul închide drumul ce urcă în serpentine din Certeju de Sus. În lumina zorilor, pădurea de mesteceni pe care o străbăteam părea aidoma celor din poveşti. Dacă nu ar fi 18 fost amintirea securiştilor care bântuiseră satul, tot ce mi se întâmpla îmi sugera fuga a doi îndrăgostiţi către pământul mirific al fericirii împărtăşite.

Mai ales că, după cum aflasem la şcoală, ne îndreptam spre locul căutătorilor de aur din Europa secolelor trecute.

Norocul nostru, dacă se poate vorbi de aşa ceva, a fost că aceste evenimente îngrozitoare şi complet neaşteptate ne-au găsit acasă, în vacanţă.

Părintele Gheorghe îşi confecţionase de grija noastră un culcuş în pridvorul casei parohiale. L-am găsit moţăind, bine încotoşmănat, în balansoarul moştenit de la părinţi; prietenul lui de-o viaţă cum aveam să aflăm mai târziu. Ne-a pregătit un ceai fierbinte din fructe de măceş şi cătină asezonat cu pâine de casă şi slănină.
- Minerii mei nu pleacă la muncă fără o duşcă zdravănă de palincă şi o bucată de slană. Noi o să înlocuim palinca cu ceai. Dar mai întâi spune-mi ce s-a întâmplat cu tata?
- Tata, de mai bine de zece ani nu mai avea nicio legătură cu Mişcarea. Trecuse vremea când membrii ei îşi propuneau 19 idealuri măreţe de renaştere a neamului românesc. Din păcate, preotul Ioan, al cărui entuziasm uneori necugetat îl ştii mai bine ca mine, a continuat să atragă tineret şi în anii din urmă, când Horia Sima deja omora mari oameni politici. A venit apoi rebeliunea cu tot carnajul odios pe care l-a declanşat.
- Eu i-am spus tatălui tău încă de la aderarea lui la Legiune, că niciodată de-a lungul istoriei, atragerea bisericii în mari mişcări naţionale nu a fost de bun augur. Predicile Mântuitorului nu conţin asemenea îndemnuri. Emoţia religioasă şi cea generată de raţiuni politice, fie ele şi patriotice, nu sunt compatibile. Aşa că până la urmă, una dintre ele preia şi sensurile celeilalte. Tu Ană, ca viitor istoric, ai putea să aprofundezi cândva acest fenomen.
- Faptul că atâţi intelectuali de valoare au aderat la ideile iniţiale ale Mişcării mă face să cred că fenomenul, cum văd că îl numeşti, merită o analiză ceva mai amplă, pe care acum nu sunt capabilă să o fac, am încheiat eu discuţia odată cu apariţia primelor raze de soare, înclinând în gând să-i dau dreptate părintelui. De fapt, dacă nu ar fi fost vorba de tata, subiectul mi s-ar fi părut complet depăşit. Eu trăisem ultimii ani cu teama ca Tudor să nu fie înregimentat şi trimis pe front. Un bun prieten din Cluj îmi vorbise despre fapte de neînchipuit petrecute în sate româneşti cedate Ungariei. Apoi a trecut cizma rusească peste pământul nostru. Cine se mai gândea acum la zilele de glorie ale Legiunii?

Rămas de timpuriu văduv, părintele Gheorghe trăia singur, ajutat la gospodărie de enoriaşe. Serile ieşeam toţi trei sub cerul liber, locul unde el ne vorbea despre meleagurile în care vieţuise mai bine de jumătate de secol; despre bogăţiile ascunse în munte, mai ales aur, dar şi încă multe alte minerale, unele unice în lume, despre oamenii de acolo, mineri de nădejde, care de la începuturile medievale ale exploatării, îşi duc viaţa în subteran. Au vrut cu tot dinadinsul să-şi clădească propria lor biserică situată pe un promontoriu de unde poţi admira toată valea Mureşului. Biserica, veche de două secole, se spune că ar fi fost pictată în interior de meşteri italieni. Dacă cineva ar încerca să refacă arborele genealogic al acestor oameni, ar constata cu surprindere că la originea unora stau căutători de aur veniţi din toate colţurile Europei. Erau atraşi de acest loc unic, un adevărat El Dorado, în care minereul mult visat se găsea în filoane care trebuiau doar desprinse din rocă, fără a mai fi necesară spălarea lui.
- Toate astea mă fac să afirm, încheia el serile cuprins de mândrie, că enoriaşii mei se deosebesc de restul populaţiei ţării; oameni puternici la minte şi trup, cu credinţă în Dumnezeu. Apoi Săcărâmbul, pe lângă bogăţiile munţilor, a oferit neamului românesc şi valori spirituale, cum ar fi, spre exemplu, protopopul Gheorghe Coloşi, unul dintre fondatorii Şcolii Ardelene.

De ziua lor, familiile de mineri s-au strâns la biserică pentru a o cinsti pe Sfânta Varvara, patroana lor spirituală. Îmi sunt şi acum treze în suflet vocile grave ale bărbaţilor intonând imnul lor a cărei melodie umple de emoţie sufletele tuturor în liniştea, parcă din subteran, a bisericii:
"În mină-i Dumnezeu cu noi,
Afară-s griji dar şi nevoi"...

Pe măsură ce vocile se sting, în tăcerea care le ia locul se simte adierea solemnă a unui suflu mistic. Dar în fapt, misterul înseamnă însuşi Dumnezeu. Miracolul pe care l-am trăit atunci mă va urmări toată viaţa.

Totul s-a schimbat brusc odată cu ieşirea oamenilor la lumină.

Se spune că "Varvarei îi plac petrecerile, glumele şi cântecul. Un blestem o ţine închisă în cărbune şi numai o zi pe an răsuflă şi se bucură şi ea". Pe pajiştea din faţa bisericii s-au desfăcut coşurile cu merinde pregătite din timp ca şi butelcile de palincă. Este de neimaginat rezistenţa bărbaţilor de aici la băutură.

Din vale au început să ne ajungă veşti dintre cele mai proaste. Securiştii au revenit în forţă la noi în sat. Au perchiziţionat din nou casele celor arestaţi. De data asta au vrut să afle unde s-au ascuns alţi săteni bănuiţi că ar avea legături cu partizanii. Nevasta unuia din cei dispăruţi, pe care acesta o bătea obligând-o să fugă pe la vecini, le-a destăinuit una din ascunzători. Era un depozit părăsit de cocs, acoperit aproape în întregime de halde de steril. Pe cei găsiţi acolo i-au dus direct în beciurile securităţii din Hunedoara. Pe o femeie mai rea de gură au scos-o în bătătura casei cu ce avea pe ea, lovind-o sălbatic. Iar pe învăţător l-au dus la primărie unde l-au bătut până ce acesta a leşinat, în speranţa că vor afla ceva de la el. Mama, femeie prevăzătoare, plecase a doua zi în zori la sora ei de la Simeria. Spre surprinderea noastră, acum Securitatea îl caută şi pe Tudor. L-au găsit înscris pe o blestemată de listă descoperită în casa preotesei.

În seara aflării veştilor, am stat îndelung la sfat cu părintele.
- Armata sovietică a înscăunat în fruntea ţării un grup de trădători de neam care îşi zic comunişti, a conchis el pe un ton liniştit, fără urmă de emoţie sau incitare la revoltă imediată. Poporul nu îi vrea, ţările occidentale de asemeni. Curând, totul va trece şi lumea îşi va relua cursul ei firesc. Aşa că, dragă băiete, a sosit momentul să-ţi dovedeşti credinţa în dreptate şi mai mult, să te lupţi pentru ea. Mă voi ruga Domnului pentru a-ţi călăuzi paşii prin cărările pline de pericole ale muntelui. Noii tăi tovarăşi îţi vor da o armă şi te vor instrui cum să o foloseşti. Ştiu că nu-ţi va fi deloc la îndemână să schimbi cartea cu patul puştii.

Mi-am îndreptat privirea către Tudor. Am simţit că deja hotărârea lui era luată. Tudor va pleca în munţii Săcărâmbului la grupul de partizani condus de un învăţător de prin satele din lunca Mureşului. Părintele îl cunoscuse cu ocazia unei sărbători religioase desfăşurate la minele din Certeju. Legătura cu partizanii o ţinea chiar dascălul bisericii, un tânăr de toată isprava.
- Să vă lumineze Domnul nostru Isus Cristos calea cea dreaptă, îşi încheie preotul spusele, părăsind încăperea, după ce Tudor îi confirmase îndemnul său.

Se spune că noaptea e un sfetnic bun. Venisem aici pentru a ne ascunde provizoriu de un pericol încă vag conturat. Acum, după cele întâmplate, nu mai era cale de întoarcere. Din fugari simţeam că devenisem soldaţi gata de luptă. Va trebui să rezistăm acestui duşman nemilos, adus de soartă asemeni unui trăsnet, chiar dacă lupta este inegală. De abia acum, prezenţa noastră aici şi plecarea lui Tudor în munţi, capătă o motivaţie plină de conţinut: cea a luptei anticomuniste.

Pentru prima dată de când ne cunoşteam, m-am trezit cercetându-i cu atenţie aspectul fizic; înalt, bine făcut, în putere. Om aparţine noi unor familii de intelectuali din satul Zlaşti, dar ştim la fel de bine ce înseamnă să ieşi în plin crivăţ în bătătura casei pentru a arunca boabe păsărilor sau a râni coteţul porcului din fundul curţii. Tudor se va adapta cu greu dar sigur noilor condiţii de viaţă.
- Să-l rogi pe frate-meu să-mi preia de la cămin cărţile, mai ales Dialogurile lui Platon. Nu cred să mai am curând ocazia să conversăm, îmi spune Tudor zâmbind.
- Dacă este să-l credem pe părinte, anglo-americanii nu ne vor lăsa multă vreme de izbelişte, am completat eu plină de speranţă, urmând convingerile ce mi se păreau atunci corecte ale părintelui.

Am adormit îmbrăţişaţi sub impresia sacrificiului pe care suntem amândoi dispuşi să ni-l asumăm. A doua zi în zori, înainte de plecarea lui, ne-am căsătorit.

SĂCĂRÂMB, 27 august 1946, seara, sub stele

Pe Tudor l-am iubit din prima clipă. Începeam liceul în noua şcoală inaugurată în Zlaşti de un grup de părinţi entuziaşti care contribuiseră la construirea ei. Îmi ocupasem un loc într-o bancă de lângă fereastră. Acum, priveam cu interes în jur, dornică să-mi cunosc noii colegi, când a apărut el în cadrul uşii. Am rămas secerată cu privirea fixată în ochii lui de un albastru cum eu nu mai văzusem. Ceva miraculos s-a întâmplat, pentru că el s-a îndreptat direct spre locul meu. Aşa am devenit colegi de bancă, apoi colegi de studenţie, acum colegi de viaţă. Încetul cu încetul, ne-am descoperit noi faţete ale sufletelor noastre, cu bunele şi relele lor. Pe cele bune le-am îmbrăţişat, de cele rele am luptat să scăpăm. Nu cu efort, ci în firescul lucrurilor. Aşa am trăit şi momentele atât de greu de învins din zorii acestei zile de neuitat. Asta a fost soarta noastră, altă soluţie nu exista. Nu am de ce să mă întreb, ştiu că vin vremuri grele pentru noi, ca pentru toţi oamenii cinstiţi de aici ca şi de pretutindeni. Oare o fi găsit drumul indicat de părinte către cabana ascunsă din văiuga de sub piatra Tigăilor Mici? La poalele peretelui care bloca poteca, după emiterea unor semnale sonore şi luminoase, urma să aştepte venirea unui partizan care să-l însoţească. Părintele îl echipase în acest scop cu o lanternă şi un fluier obişnuit.

Va trebui să mă îngrijesc de straie pentru iarnă. Părintele Gheorghe va şti cum să-i parvină toate cele de trebuinţă.

TIMIŞOARA, septembrie 1946

Plec la Timişoara la facultate. Mama mi-a trimis geamantanul preferat al tatei, când acesta se ducea la Bucureşti cu sarcini de la Combinat. "La minister" cum îi plăcea ei să denumească călătoria. În geamantan orânduise cu grijă tot ce o tânără femeie, căci asta eram acum, are nevoie. Printre lucruri am găsit şi câteva rânduri, pline de informaţii utile, chiar dacă erau scrise incorect:
"Tata este bine, l-au dus la Gherla. Ştefan o să te vadă la Timişoara. Eu o să mă rog pentru toţi pe care vă doresc cât mai repede împreună. Poate de Sfintele sărbători ale Crăciunului. Mama". Atât. Mama nu a fost niciodată o femeie iscusită în ale vorbirii. Sau poate aşa înţelegea dânsa că este normal să comunice cu familia. Pentru că, în rest, nu aş putea spune că avea, ceea ce s-ar numi astăzi, o viaţă socială.

Confesiunile unei suspecte de crimă

 

James Patterson şi Maxine Paetro
Confesiunile unei suspecte de crimă
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Adina Barvinschi



***
Intro
 

James Patterson a vândut peste 300 milioane de cărţi în toată lumea, în SUA la fiecare 20 de cărţi vândute una e scrisă de el, a fost tradus în 38 de limbi şi scrie în medie cam 9 cărţi pe an.
De-a lungul carierei a câştigat numeroase premii, printre care: National Book Foundation's 2015 Literarian Award for Outstanding Service to the American Literary Community / National Parenting Publications Honors Awards / International Reading Association's Young Adults' Choices Booklist / American Library Association "Teens Top Ten" Pick / London Times Book Sense Children's Pick / Children's Choice Book Awards / National Humanities Medal 2019.

*

Malcolm şi Maud Angel erau infecţi, dar nu meritau să fie ucişi şi scoşi din casă împreună cu gunoiul. Suspecta principală este Tandy Angel, fiica lor de şaisprezece ani. Ea se vede nevoită să lămurească pe cont propriu misterul, deşi nu poate avea încredere în nimeni - poate nici măcar în ea însăşi. În goana ei după adevăr, Tandy va coborî în subteranele fetide ale New York-ului, va scoate la lumină secrete întunecate şi va descoperi lucruri periculoase şi tulburătoare despre familia în care a crescut. Asta pentru că nimeni nu ştie ce-i poate pielea cuiva din neamul Angel.

Fragment

1

Trebuie să împărtăşesc cuiva nişte secrete foarte întunecate şi de ce nu ai fi chiar tu acela - un străin, un cititor de cărţi, dar mai ales cineva care nu-mi poate face niciun rău. Aşa că, acu-i acu, totul sau nimic. Nu sunt sigură că mai izbutesc să-mi dau seama care e diferenţa dintre ele.

În noaptea în care mi-au murit părinţii - după ce fuseseră coborâţi cu liftul de serviciu, vârâţi în saci lucioşi şi negri pentru cadavre - fratele meu, Matthew, a început să urle cât îl ţineau plămânii lui uimitor de puternici.
- Părinţii mei erau infecţi, dar nu meritau să fie scoşi din casă împreună cu gunoiul!

Avea dreptate în privinţa ultimei părţi - şi, după cum s-a adeverit mai apoi, şi a primei.

Te iau însă prea repede, nu-i aşa? Te rog să mă ierţi... E un obicei prost de-al meu.

Când s-a întâmplat totul, dormeam jos, în camera de sub dormitorul părinţilor mei. Aşa că n-am auzit nimic - nici bufnituri puternice, nici strigăte îngrozite, niciun fel de zarvă. M-a trezit urletul sirenelor trecând în viteză prin Central Park West, poate cel mai obişnuit sunet din New York.

În noaptea aceea însă lucrurile stăteau complet diferit.

Sirenele s-au oprit chiar la parter. Iată de ce m-am trezit cu inima gonindu-mi în piept cu o sută de kilometri pe oră. Să fi luat foc clădirea? Să fi făcut vreun vecin mai în vârstă un atac cerebral?

Am ieşit de sub stratul dublu de pături, m-am dus până la fereastră şi am aruncat o privire spre strada aflată cu nouă etaje ameţitoare mai jos. Am văzut trei maşini de poliţie şi poate şi pe a patra, fără însemne, oprite pe Seventy-second Street, chiar în faţa porţilor blocului nostru, exclusivista şi notoria clădire Dakota.

O clipă mai târziu a sunat interfonul, un ţiuit strident care mi-a perforat carnea şi oasele.

De ce ne suna pe noi portarul? Era o nebunie.

Dormitorul meu era cel mai aproape de uşa de la intrare, aşa că am ţâşnit prin camera de zi, am cotit în dreptul rechinilor din acvariul-măsuţă de cafea şi am trecut printre Robert şi televizorul lui pornit non-stop.

Când am ajuns pe hol, am apăsat frenetic butonul interfonului ca să opresc urletul enervant care ameninţa să trezească toată casa.

I-am şoptit răsunător portarului în microfon.
- Sal? Ce se întâmplă?
- Domnişoară Tandy? Doi poliţişti urcă în clipa asta spre apartamentul vostru. N-am reuşit să-i opresc. Au primit un apel la 991. E o urgenţă. Asta mi-au zis.
- E o greşeală, Sal. Aici sus toată lumea doarme. E trecut de miezul nopţii. Cum ai putut să-i laşi să urce?

Înainte să apuce să mai zică ceva, am auzit soneria şi apoi izbituri de pumni în uşă.
- Poliţia! a strigat o voce masculină aspră.

M-am asigurat că lanţul era pus şi am deschis uşa - numai câţiva centimetri.

M-am zgâit prin deschizătură şi am văzut că pe casa scării se aflau doi bărbaţi. Cel mai bătrân era mare cât un urs, dar părea blând şi maleabil. Cel tânăr era slăbănog şi avea un chip aspru şi lipsit de orice expresie, care aducea cu o lamă de topor sau cu... nu, de fapt lamă de topor e tocmai bine.
- Sergentul Capricorn Caputo şi detectivul Ryan Hayes, NYPD, a spus cel tânăr, fluturându-şi legitimaţia. Vă rog să deschideţi uşa.
"Capricorn Caputo?" mi-am zis eu. "Serios?"
- Aţi greşit apartamentul, am răspuns eu. Aici n-a sunat nimeni la poliţie.
- Deschideţi uşa, domnişoară. Chiar acum.
- Îi chem pe părinţii mei, le-am zis eu prin deschizătură.

Nu aveam nici cea mai vagă idee că părinţii mei erau morţi şi că noi aveam să fim singurii suspecţi demni de acest nume într-un caz de dublă omucidere. Era ultima mea clipă de inocenţă.

Dar ce prostii vorbesc? Niciun membru al familiei Angel n-a fost vreodată inocent.

2

- Deschideţi sau colegul meu va sparge uşa! a strigat Faţă-de-topor.

Nu exagerez când spun că toată familia mea urma să primească un apel de deşteptare infernal. Însă tot ce-mi trecea prin cap în clipa aceea era că poliţia nu putea să spargă uşa. Eram în clădirea Dakota. Puteam fi evacuaţi dacă am fi permis cuiva să tulbure liniştea publică.

Am scos lanţul şi am deschis uşa larg. Fireşte că eram în pijama. Una galben-canar cu dinozauri care vânau fluturi. Nu era tocmai ţinuta pe care aş fi ales-o pentru o întâlnire cu poliţiştii.
- Cum te cheamă? m-a întrebat detectivul Hayes, cel cu alură de urs.
- Tandy Angel.
- Eşti fiica lui Malcolm şi a lui Maud Angel?
- Da. Îmi puteţi spune ce căutaţi aici, vă rog?
- Tandy e numele tău adevărat? s-a interesat el, ignorându-mi întrebarea.
- Mi se spune Tandy. Vă rog să aşteptaţi aici. Îi chem pe părinţii mei să vorbească cu voi.
- Venim cu tine, a spus sergentul Caputo.

Expresia sumbră de pe chipul său mi-a dat de înţeles că nu-mi adresase o rugăminte. Am aprins rând pe rând becurile pe drum spre dormitorul părinţilor mei.

Tocmai urcam pe scara circulară şi mă gândeam că părinţii mei aveau să mă ucidă când or să vadă pe cine le adusesem pe cap când poliţiştii m-au înghiontit cu nesimţire şi m-au depăşit. Când am ajuns în dreptul camerei părinţilor mei, becul de pe tavan era aprins şi poliţiştii se aplecau peste patul conjugal.

Chiar şi din spatele lui Caputo şi Hayes, reuşeam să văd că mama şi tata arătau complet aiurea. Cearşafurile şi păturile erau pe jos, iar pijamalele lor erau strânse ghem sub braţ, de parcă ar fi încercat să se dezbrace. Braţul tatălui meu părea dislocat, ieşise din încheietura umărului. Mama zăcea cu faţa în jos peste trupul lui tata, iar limba îi atârna afară din gură. Devenise neagră.

N-aveam nevoie să-mi zică un legist că muriseră. Am ştiut din prima clipă când i-am văzut. Diagnosticul era clar.

Am ţipat şi m-am năpustit înspre ei, dar Hayes m-a oprit imediat. Nu m-a lăsat să intru în cameră. Şi-a pus labele lui mari pe umerii mei şi m-a condus cu forţa înapoi pe hol.
- Îmi pare rău că trebuie să fac asta, a zis el, închizându-mi apoi în nas uşa de la dormitor.

N-am încercat să o deschid. Am rămas pe loc. Nemişcată. Abia mai respiram.

Ai putea să te întrebi de ce nu boceam, nu ţipam sau nu leşinam din pricina şocului şi a groazei. Sau de ce nu fugeam la baie să vomit sau nu mă ghemuiam pe podea, cu genunchii strânşi la piept, hohotind. Sau orice alt lucru pe care s-ar fi cuvenit să-l facă o adolescentă care tocmai văzuse cadavrele părinţilor ei proaspăt ucişi.

Răspunsul e complicat, dar iată modul cel mai simplu în care-l pot formula: sunt foarte diferită faţă de majoritatea fetelor. Din câte îmi dau seama, cel puţin. Pentru mine, o criză de isterie era ceva absolut exclus.

Malcolm şi Maud îmi spuseseră că eram deosebit de inteligentă încă de pe vremea când aveam doi ani şi începusem să vorbesc în paragrafe care începeau cu propoziţii principale. Mai târziu îmi spuseseră că eram o persoană analitică, având foarte bune capacităţi de concentrare, şi că indiferenţa mea în privinţa emoţiilor lacrimogene era o trăsătură de caracter remarcabilă. Îmi spuseseră că dacă preţuiam aceste trăsături aveam să-mi îndeplinesc sau chiar depăşesc potenţialul extraordinar. Şi că ăsta nu era un lucru bun, ci de-a dreptul minunat. De fapt, era singurul lucru care conta în viaţa mea.

Îmi lansaseră o provocare, iar eu o acceptasem.

Iată de ce această catastrofă m-a găsit mai pregătită decât pe cei mai mulţi sau chiar pe oricare alţi copii de vârsta mea.

Da, e adevărat că panica îmi dădea fiori pe şira spinării şi-mi scăpăra din vârfurile degetelor. Eram şocată, ba poate chiar îngrozită. Am înăbuşit însă repede vocea care-mi urla în minte şi mi-am revenit în simţiri, reuşind chiar şi să definesc cele câteva lucruri pe care le aflasem.

Unu: părinţii mei muriseră într-o manieră de nedescris.
Doi: cineva ştia că muriseră şi sunase la poliţie.
Trei: uşile de la apartamentul nostru erau încuiate şi nu se vedeau semne evidente de intrare prin efracţie. În afară de mine, acasă se mai aflau fraţii mei, Harry şi Hugo, şi secretara maică-mii, Samantha.

Am coborât şi mi-am luat telefonul. I-am sunat pe unchiul meu, Peter, şi pe avocatul familiei, Philippe Montaigne. Am mers apoi în dormitoarele fraţilor mei şi în cel al Samanthei. Şi am reuşit, nu ştiu nici eu cum, să-i dau fiecăreia vestea inexprimabilă şi oribilă că mama şi tata muriseră şi că era posibil să fi fost ucişi.

Seducătorul

 

Claudia Moscovici
Seducătorul
Editura Vremea, 2021



***
Elogii cărţii Claudiei Moscovici, Seducătorul

Asemeni celor mai bune, mai încântătoare romane, thrillerul psihologic al Claudiei Moscovici, Seducătorul, te atrage încă de la primele pagini şi te ţine captiv în mrejele-i dătătoare de dependenţă până la finalul dramatic, remarcabil. Romanul acesta este unul fascinant, cu fiecare pagină asupra căreia cunoaşterea aprofundată a psihologiei psihopaţilor şi a victimelor lor de către Moscovici luminează cu strălucirea unei raze laser concentrate. Rezultatul este o naraţiune care se construieşte cu o forţă stăruitoare, dar şi de propulsie; o naraţiune a cărei intensitate şi suspans, în tandem, îl fac pe cititor curios să afle, la fiecare pas, ce urmează să se întâmple. Îl încurajez pe cititor să înceapă acest roman cu un set întreg de unghii pentru că te face să-ţi rozi unghiile în cel mai literal sens. (Steve Becker, studii de masterat şi clinician licenţiat în asistenţă socială, editorialist pentru Lovefraud.com, expert/consultant în domeniul narcisismului şi al psihopatiei).
 

*

Seducătorul oferă o perspectivă tulburătoare asupra celor mai periculoşi bărbaţi din societate, în legătură cu care fiecare femeie este avizată şi pe care multe îl întâlnesc: prădătorul psihopat. Am văzut aceşti bărbaţi prezentaţi la ştiri pentru crimele lor abominabile. Dar puţini se aşteaptă să fie seducătorii şarmanţi, voioşi, romantici pe care îi întâlnim în poveştile de dragoste. Când eroina romanului, Ana, îl întâlneşte pe Michael, ea urmează să treacă prin aventura vieţii ei. În captivantul ei roman, Seducătorul, Claudia Moscovici portretizează cu talent şi acurateţe psihologică puterea fascinantă a acestor fermecători, dar şi periculoşi, Don Juani. (D.R. Popa, autor al romanului Lady V şi alte povestiri, Spuyten Duyvil, 2007)
 

*

Ce este dragostea în acest nou roman seducător? Atracţie hipnotică sau o capcană fatală? Un vis împlinit sau o lume plină cu obsesii în absenţa sentimentelor autentice? Seducătorul investighează profunzimile înfricoşătoare ale alienării şi egoismului în vreme ce eroina, Ana, este captivă în pânza de păianjen a iubitului ei narcisist, Michael. Niciun pic de magie, doar cruzime. Claudia Moscovici a scris un roman remarcabil despre o realitate tristă pe care multe femei ajung să o cunoască: destrămarea visurilor lor romantice odată ce iubirea se transformă într-un joc de şah rece şi calculat (Carmen Firan, autoarea cărţii Words and Flesh).
 

*

Noul thriller psihologic al Claudiei Moscovici, Seducătorul, ne aminteşte de opere clasice precum Anna Karenina şi Madame Bovary, dar dintr-o perspectivă contemporană. Noul tip de seducător este un psihopat, un prădător periculos lipsit de emoţii autentice. Cu toate acestea, suntem fascinaţi fiindcă prinde în capcana lui două femei; una dintre ele extrem de dependentă, cealaltă sedusă, dar autonomă.
Furia cititorului faţă de culpabilul Michael ar putea fi estompată de studiile amănunţite ale autoarei despre psihopatul în acţiune şi de ceea ce numesc "ironie etică", o perspectivă morală adesea ascunsă. Epopeea despre trădare şi autoamăgire a lui Moscovici atrage cititorul în mintea întortocheată a prădătorilor sexuali şi a victimelor lor. Naraţiunea este îndrăzneaţă, intensă şi lucidă (Edward K. Kaplan, Profesor în Ştiinţe Umaniste şi Preşedinte al Programului de Studii Religioase, Brandeis University).

Fragment

Capitolul 17

Degetele lui Karen alergau cu rapiditate peste tastatura calculatorului. "Michael Rogers", tastă ea numele logodnicului ei în motorul de căutare. Găsi aproximativ o jumătate de milion de rezultate asociate cu acel nume, din care 99,9 la sută, presupuse ea, nu erau despre el. Neavând nici timpul şi nici răbdarea de a se uita la toate, Karen îşi rezumă căutarea la "Michael Rogers", "Detroit, MI". Descoperi imediat aproape o sută de rezultate despre logodnicul ei. Îl citi pe fiecare în parte cu atenţie, în căutarea unor informaţii personale care ar putea funcţiona ca stimulent pentru revigorarea conversaţiilor lor. În ultimele câteva săptămâni - de fapt, de când se împăcaseră - Michael o surprinsese ca fiind excesiv de distrat. Deşi continua să o întrebe cum îşi petrecuse ziua, adesea ea trebuia să-i repete de câteva ori aceeaşi informaţie şi să strige: "Pământul către Michael! Pământul către Michael!" pentru ca el să-i acorde vreun pic de atenţie. Ceea ce o făcea pe Karen să se simtă complet derutată deoarece îi spunea lucruri pe care, în opinia ei, el ar fi trebuit să fie fericit să le audă.
 
Rămase înmărmurită, cu o seară înainte, când anunţul ei că scăpase de kilogramele în plus fusese întâmpinat cu o privire goală şi un "Super!" rostit sec. "Asta e tot?" se întrebă Karen, mâhnită de lipsa evidentă de interes a lui Michael. Trebui să-şi reamintească singură să se calmeze înainte de a rosti, cu cea mai bună personificare a unei voci sugestive de care era în stare, "Dacă mai dau jos încă puţin peste două kilograme, o să intru în costumul ăla de ursuleţ de dantelă neagră pe care mi l-ai dăruit de Valentine".
 
O imagine a Anei în neglijeul negru îi trecu lui Michael prin minte.
- Sunt impresionat de consecvenţa cu care ţi-ai urmat programul de exerciţii de data asta, remarcă el.
- Da. Am făcut patru ore de exerciţii în fiecare zi. Le-am împărţit în cardio, yoga şi ridicare de greutăţi, ca să nu fie prea monoton, răspunse ea, încurajată de răspunsul lui aprobator.
- Cum stai cu genunchii? Încă te mai dor? El îşi amestecă indiferent mâncarea din farfurie.
- Nu. Fac o pauză săptămâna asta înotând în loc să merg, ai uitat? Karen nu-şi putea crede ochilor. Îl văzu frunzărind prin mâncarea pe care ea se chinuise două ore să o prepare. Mai devreme în acea după-amiază, îi pregătise la grătar ton cu aripioare galbene proaspăt, cu cartofi traşi la tigaie, fasole verde, roşii, măsline negre, anşoa şi usturoi, stropite cu o sofisticată vinegretă de muştar Dijon. Tot ceea ce se alesese acum de capodopera ei culinară era sosul galben închis amestecat cu legumele colorate întruchipând o haotică pictură expresionistă abstractă pe albul farfuriei.
- Nu-ţi place peştele? E foarte proaspăt, îl asigură ea.
- E delicios, spuse Michael, gustând în mod demonstrativ. Dar nu mi-e chiar atât de foame. Am mâncat copios la prânz.
- Unde ai fost?
- Am fost la restaurantul ăla grecesc din campus unde am mâncat nişte baba ganoush, menţionă el într-un mod avantajos masa adevărată pe care o luase cu Ana.
- Îţi plac vinetele? Atunci o să-ţi fac ceva pe bază de vinete pentru mâine! se oferi Karen, fericită că găsise o modalitate uşoară de a-i face pe plac.

Din întâmplare, tocmai învăţase o nouă reţetă cu legume mediteraneene. De fapt, urmând motto-ul mamei ei care zicea că drumul spre inima unui bărbat trece prin stomacul lui, de când se împăcaseră, Karen se apucase cu impetuozitate de gătit, dedicându-şi cea mai mare parte a timpului liber pregătirii felurilor lui de mâncare preferate. Învăţase să facă şniţel din carne de viţel, soté de file de vită cu piper negru, soté de pui, dimpreună cu tot felul de paste cu verdeţuri şi legume proaspete, sănătoase şi delicioase, aşa cum îi plăceau lui.
- N-o să te iubesc mai puţin dacă nu mai petreci ore în şir gătind zilnic pentru mine, comentă el, adăugând pentru sine: nici mai mult.
- Ştiu, dar îmi place să gătesc. Şi, mai important de atât, ţie îţi place să mănânci, răspunse ea cu un zâmbet mieros.
- E foarte drăguţ din partea ta, răspunse Michael, care abandonase orice efort de a o transforma. Ori iubeşti o persoană aşa cum e, ori nu, îşi aminti el discuţia purtată cu Ana. De când se mutaseră împreună, era frapat de stilul searbăd, metodic, al lui Karen, pe care nu putea să nu-l compare cu prospeţimea şi spontaneitatea Anei. Ori de câte ori Karen îşi fixa în minte vreun ţel, se concentra asupra lui cu o determinare pe care el nu o mai văzuse la nimeni altcineva. Dintre toate femeile americane pe care le cunoscuse prin programul de franceză de la universitate, Karen era singura care vorbea franceza ca un vorbitor nativ.
- Ai avut vreun iubit francez pasional? o întrebase el la începuturile relaţiei lor.
- Nu, răspunse ea. M-am uitat mult la televizor şi am pus peste tot în apartament cuvinte din vocabular pe bileţele, ca să mă asigur că-mi însuşesc limba şi pronunţia corectă.

Privind retrospectiv, Michael găsi această abordare ca fiind tipică pentru Karen. Numai ea era în stare să meargă în Franţa, patria romantismului, şi în loc să-şi găsească un iubit drăguţ de-al locului, sau măcar câţiva prieteni, îşi petrecuse anul decorându-şi apartamentul cu cuvinte din vocabular. Tot ceea ce face, remarcă el privind în urmă, are un tâlc, dar niciun fel de frenezie. Michael nu se putu abţine să nu zâmbească amintindu-şi aluzia ei la ursuleţul negru de dantelă. Dacă el ar fi manifestat vreun pic de entuziasm, ar fi fost în stare să parieze că ea şi-ar cumpăra o duzină de articole diferite de lenjerie.

Plierea ei după dorinţele lui îl măgulea. Dar, îşi zise el, niciuna dintre acţiunile ei compulsive nu putea compensa calitatea care îi lipsea şi pe care el o avea în exces: un apetit insaţiabil pentru plăceri, care putea fi cel mai bine descris ca joie de vivre.
- De ce rânjeşti aşa la mine? întrebă Karen, văzându-i zâmbetul superior.
- Mă gândeam doar că, dacă-ţi pui ceva în minte, chiar faci acel ceva. Cam cum ai făcut cu franceza.
- Asta cam aşa e, răspunse Karen, încântată că Michael părea să-i aprecieze strădania. N-o să găsească niciodată pe cineva ca mine, îşi zise ea. Nimeni n-o să-l iubească la fel ca mine sau n-o să facă atâta efort cât fac eu pentru relaţia noastră. Problema era, se gândi ea, că ceea ce ar fi trebuit să fie lin şi uşor necesita acum atât de multă energie. Efortul de a-i fi lui pe plac o făcea să se simtă stoarsă de vlagă şi nesigură la sfârşitul zilei. Cu toate astea, nu-şi putea imagina alte variante oportune. Despărţirea de Michael o făcuse să-şi dea seama că nu voia să-şi petreacă viaţa fără el. Şi nici măcar nu e pentru că mi-e teamă să fiu singură, îl privi Karen gânditoare pe Michael. Înseamnă doar că pe el îl vreau şi pe nimeni altcineva. Văzuse cum erau alţi bărbaţi. Propriul ei tată era un alcoolic care-şi neglija soţia. Soţul surorii ei se purta ca un băiat dintr-o gaşcă, dar cu aere de om matur, care prefera uitatul după femei, berea şi sportul în loc să-şi petreacă timpul cu soţia lui. Cam aşa ajung cei mai mulţi dintre bărbaţi după câţiva ani de căsătorie, extrapolă Karen. Michael era altfel. E adevărat că îi plăcea să se uite după femei şi să bea bere ca oricărui alt bărbat. Dar, în acelaşi timp, avea şi maniere, putea fi la fel de emotiv ca o femeie şi îi plăcea să se antreneze în conversaţii miezoase. Această înlănţuire de idei o făcu pe Karen să încerce să exploreze, încă o dată, acele straturi mai profunde ale spiritelor lor. De aceea se hotărâse în dimineaţa următoare să cerceteze câte ceva despre logodnicul ei şi să afle mai multe despre activităţile lui din trecut. În felul acesta, spera ea, Michael avea să fie mult mai captivat de comunicarea dintre ei. În plus, gândi ea oarecum cinic, cum aş putea da greş cu această strategie? Oricui îi place să vorbească despre sine.

În dimineaţa acelei zile, când se uită peste rezultatele referitoare la Michael, descoperi că făcuse cros şi atletism atât în liceu, cât şi în facultate. Dar ştia asta deja. Mai mult de atât, ce s-ar putea spune despre asta? Pentru că nu găsise nimic interesant în particular, trecu la rezultatele cu trimitere la câteva articole pe care Michael le publicase în timpul cursului postuniversitar pentru doctoranzi. Găsi un eseu despre Flaubert, unul despre Marivaux şi unul despre Rousseau, toate în reviste ştiinţifice care se axau pe literatura şi cultura franceză. Din păcate, acel domeniu era atât de demodat şi de imposibil de aplicat încât, cu toată sinceritatea, nu îi captase imaginaţia. Rousseau o adormea, Flaubert îi părea de proastă calitate şi nici măcar nu citise Marivaux. Pe când se pregătea să închidă calculatorul, simţindu-se dezamăgită că nu găsise nici măcar un singur subiect captivant de discuţie pentru seara aceea, avu o revelaţie. De ce să nu-l întreb care este motivul pentru care nu vrea să-şi dea doctoratul şi să ajungă profesor de franceză la facultate în loc să predea la un liceu? În felul ăsta, vom păstra conversaţia centrată pe el, pentru a-l ajuta să-şi dea seama ce vrea să facă cu viaţa lui, lucru pe care-l va aprecia, fără îndoială.

Pentru a fi sigură că totul decurge conform planului, Karen îşi puse o rochiţă neagră şi pantofii cu toc înalt pe care-i primise cadou de ziua ei de la Michael. Aranjă apoi masa pentru ceea ce pregătise mai devreme în acea dimineaţă, care era atât de franţuzesc încât avea să-l facă pe Michael să simtă că e teleportat direct la Paris. Pentru aperitiv, plănuise ea, aveau melci în foietaj cu şalote, usturoi, vin alb, arpagic, unt cu un strop de pernod, urmat de o salată niçoise în care pusese legume proaspete, ton, roşii, un ou fiert tare, anşoa şi măsline. Felul principal, realizarea ei impresionantă, consta în preparatul pe bază de vinete pe care i-l promisese cu o seară înainte, făcut cu vinete proaspete, ardei copţi, ceapă şi usturoi, felii de dovlecei şi roşii şi verdeţuri proaspete presărate cu parmezan. La început, strategia ei îşi atinse scopul.
- Wow, de ceva vreme te-ai transformat într-un adevărat maestru bucătar! o lăudă Michael de îndată ce se aşezară la masă. Karen zâmbi cu satisfacţie şi îi puse un pahar cu Merlot. Decise că e momentul să aducă în discuţie subiectul pe care îl pregătise dinainte.
- Ştii, ţi-am căutat numele pe internet azi, îl informă ea.

Of, of, mă întreb ce mizerii o mai fi descoperit, se gândi Michael, devenind uşor neliniştit.
- M-a surprins faptul că nu am mai găsit nimic des pre tine cam de un an. Înainte publicai articole cu regularitate, observă Karen.

Michael răsuflă uşurat. Deci n-am dat de necaz, concluzionă el.
- Asta se întâmplă pentru că am publicat acele eseuri când participam la seminariile pentru doctorat şi trebuia să scriu lucrări pentru ele, explică el. Fiindcă făcusem deja munca pentru seminarii, mi-am zis că n-ar fi rău să trimit eseurile unor reviste şi să am câteva articole la activ.
- Dar de ce ai încetat să mai scrii aşa, dintr-odată?

Michael o privi ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă:
- N-ai observat că acum predau?
- Te mai interesează să-ţi iei doctoratul la franceză? Karen adoptă tonul îngăduitor al unui consilier profesional.
- Nu, spuse Michael, luând o gură de salată. Câtuşi de puţin, spuse el cu gura plină.
- De ce nu? Ai fi un profesor de facultate grozav.

Michael se uită la logodnica lui, la capul ei uşor aplecat într-o parte, la expresia de superioritate întipărită pe trăsăturile ei. De câte ori nu-i explicase că lucrul care-i plăcea cel mai mult la meseria lui era partea de predare, contactul cu oamenii - mai ales de sex feminin - în loc să se implice în cine ştie ce dispute academice irelevante pentru a ajunge la răspunsuri care nu au un rezultat practic? Mă ascultă fără să mă audă cu adevărat.
- Cum am zis mai devreme, îmi doresc să predau, repetă el. Îmi place prea mult contactul cu oamenii ca să-mi pierd timpul ca un tocilar, în cine ştie ce bibliotecă prăfuită, făcând o cercetare inutilă pentru a scrie articole pe care nimeni nu se oboseşte să le citească.

Văzându-i reacţia de respingere a sugestiei ei constructive, răbdarea lui Karen începu să scadă. Se concentră pe singura parte din răspunsul lui care era relevantă pentru ea.
- Contactul cu oamenii? Aşa îi spui? Se uită în jos la farfuria ei şi realiză că-şi pierduse pofta de mâncare.

Pentru tot restul serii, Karen refuză să mai vorbească cu Michael. Se retrase în camera de oaspeţi, ca să-l pedepsească pentru tonul nepoliticos pe care îl adoptase cu ea în timpul cinei. De ce suport toate astea? se întrebă ea, cu inima încărcată de părere de rău pentru sine. Şi totuşi, când logodnicul ei bătu la uşă pentru a-şi cere scuze, furia lui Karen se risipi de îndată. Poate că reacţionez exagerat, îşi spuse ea. La urma urmei, Michael ştie ce vrea şi ce nu vrea de la viaţă. Cine sunt eu să-i spun ce să facă?
- Îţi făceam doar o sugestie, încercând să-ţi fiu de ajutor, spuse ea, pentru a se disculpa.
- Ştiu, iubito. Nu trebuia să ripostez aşa. O impresionă chiar şi această minimă dovadă de căinţă. Ca de atâtea ori până atunci, după momentele tensionate, Karen trecu în revistă calităţile lui Michael pentru a se convinge pe sine că merita din plin să continue să muncească la relaţia lor. La urma urmei, îşi reaminti ea, el este un om bun. Mă ascultă. Este frumos şi atrăgător. Este şarmant şi amuzant. Poate fi nespus de drăguţ atunci când vrea să fie aşa. Şi chiar şi eu mă străduiesc din răsputeri să fiu interesantă şi atrăgătoare. Şi, totuşi, problema de fond persista: nimic din toate astea nu părea să conteze prea mult în relaţia lor.

În noaptea aceea, în pat, cei doi dormiră spate în spate, un obicei iniţiat de Karen pentru a evita să-i stimuleze lui Michael frecventele erecţii nocturne. Dar în ultima vreme ar fi dat orice să poată să-l mai excite la fel de uşor ca înainte. Am slăbit, îşi tot repeta singură, contrariată de faptul că, deşi ajunsese în cele din urmă în formă, asta nu schimbase cu nimic lucrurile.

Oare mă mai iubeşte încă? se întrebă ea. Îşi dorea din tot sufletul să creadă că da. Dar, în acelaşi timp, Karen era îngrijorată, ca şi când ar fi fost captivă într-un labirint fără sfârşit. Din raţiuni de neînţeles, fiecare cale pe care o apuca în relaţia lor se dovedea, în cele din urmă, a fi un drum închis. Nu contează cum mă îmbrac, cum arăt, cât de mult sport fac, cât sunt de drăguţă, cât de mult ţin la el, ce gătesc, ce citesc, ce fac pentru el, la final, nimic din toate astea nu contează. Începu să se simtă ca un şoarece de laborator supus unui experiment ciudat, în care trebuia să alerge mai repede, să învârtă roata mai tare, doar pentru a fi răsplătită de Michael din ce în ce mai puţin şi mai rar cu câte o fărâmă de afecţiune, stimulentul emoţional care o ţinea în viaţă.

În ciuda lipsei de încredere în sine, Karen se aruncă cu capul înainte în fervoarea frenetică a unui optimism nebunesc. Uneori se simţea asemeni unei eroine de roman care luptă pentru a schimba cursul fluviului de indiferenţă care era pe cale să înghită relaţia lor instabilă. După ce fiecare efort în parte eşua, în momentele de cruntă disperare când se simţea copleşită de valuri de părere de rău pentru sine, Karen găsea singura mângâiere care îi aducea cu sine răbdarea de a recâştiga afecţiunea bărbatului pe care îl iubea. Cred că l-am rănit foarte tare când m-am despărţit de el, se învinovăţea ea. Paradoxal, ori de câte ori se vedea pe sine ca sursă a problemelor lor, Karen simţea că prinde puteri, ca şi cum soluţia însăşi ar fi fost la îndemâna ei. Poate ar trebui să aduc în discuţie despărţirea noastră de mai înainte şi să-i cer iertare, ca să putem lăsa tot acel coşmar în urma noastră, decise ea în acea noapte. Se întoarse spre Michael şi îl bătu uşor pe umăr.

Deşi treaz şi frământat de propriii săi demoni, Michael rămase perfect nemişcat, ghemuit în poziţia de fetus, sperând că ea va crede că doarme buştean. Era îngrijorat de reticenţa Anei, pe care o întâlnise la zeci de femei şi care, cu toată sinceritatea, nu-l intimidase niciodată până atunci. Ezita, însă, în acest caz. Pe de o parte, conştient fiind de trecutul apăsător al Anei, nu voia să forţeze intrarea în viaţa ei într-un mod care ar fi sabotat relaţia lor pe cale de a se înfiripa. Pe de altă parte, se temea să nu pună în pericol progresul pe care îl făcuseră. După cum spusese cândva Woody Allen, o relaţie e ca un rechin. Fie merge înainte, fie moare. Tocmai din acest motiv, simţea Michael, nu-şi permiteau să se încurce prea mult în ambiguităţi, nici iubiţi, nici prieteni. Mai fusese într-o asemenea situaţie şi ştia exact cum se termină povestea. Prietenia avea să ia locul atracţiei, impulsul spre înainte avea să se piardă şi indiferenţa să şteargă freamătul fără de seamăn al îndrăgostirii.

Capitolul 18

În ultimele câteva zile, Ana nu putu să muncească. Oricât de mult încerca să se concentreze să picteze, o perturbau gândurile despre Michael. Îşi aminti genele lui lungi umbrindu-i licărirea zburdalnică din ochii negri. Linia maxilarului, bine definită şi masculină, încă o mai chema să o mângâie cu vârfurile degetelor ei. Buzele lui pline încă mai aveau gustul căpşunilor pe care le împărţiseră la prânz. Mirosul părului lui când venise mai aproape să o sărute, cu mireasma proaspătă de săpun fără vreun parfum prea puternic, încă o mai făcea să-şi simtă genunchii moi. Şi vocea lui - joasă, potolită şi hipnotică - încă îi mai răsuna în urechi. Îşi închise ochii, sperând să tragă cortina peste acest carusel al amintirilor. În liniştea întunericului, însă, deveneau mai vii, făcându-i inima să bată când se gândea la el. Chiar şi cântecele de dragoste de la radio, oricât de plicticoase şi răsuflate, o aruncau într-o stare de visare care îi alunga concentrarea ca pe un fum.

Ana nu ştia ce atitudine să adopte faţă de propriile ei emoţii. Pe de o parte, spera că, printr-o minune, relaţia lor avea să se transforme într-una dintre acele poveşti de dragoste platonică despre inimă şi suflet scrise de marii poeţi ai secolului al XIX-lea. Pe de altă parte, de fiecare dată când suna telefonul, sărea să răspundă, sperând că este el. Şi-ar fi dorit ca prietenia lor să se aprofundeze fără să capete amploare, să se reîntoarcă la un nivel de ambiguitate care să-i stimuleze, dar fără să îi tulbure ei conştiinţa sau să-i dea peste cap viaţa.

Când sună telefonul, Ana se grăbi să ridice după numai un ţârâit.
- Alo? zise ea cu răsuflarea tăiată.
- Ai fost afară la jogging? se auzi vocea prietenoasă a lui Michael.
- Nu, am alergat la telefon sperând că eşti tu, mărturisi ea.

Pentru o secundă, Michael rămase surprins de sinceritatea ei.
- S-ar putea să te dezamăgesc. Nu am sunat pentru a mai cumpăra încă un tablou, îşi reveni el rapid.
- A, nu-mi pasă de asta.
- Bine, aprobă el. Pentru că am sunat să văd dacă te-ar interesa să ne vedem mâine undeva pentru a lua prânzul. Puţină ambiguitate în ceea ce priveşte locaţia nu strică. Cine ştie? Ar putea fi chiar de acord să vină la mine, presupuse el.
- Ar fi grozav. Ştiu un restaurant chiar bun pe State Street. Se numeşte Zanzibar. Ai auzit de el? În regulă, cred că va trebui să fie în altă parte, încuviinţă Michael. Dar nu există niciun motiv pentru care după masă nu am putea avea şi ceva acţiune.
- Sigur. Am mâncat de câteva ori acolo. Ce zici, ne vedem pe la prânz? Ne-am putea întâlni în faţa restaurantului.
- E bine. După ce închise, emoţiile Anei oscilară între anticipare şi nelinişte. Îi părea bine că avea să-l vadă iar pe Michael. Dar se temea că drumul periculos pe care o luase relaţia lor nu putea fi schimbat uşor. Pot să opresc totul acum, îşi zise ea totuşi. Aş putea să-l sun înapoi şi să-i spun că nu mai ajung la întâlnirea noastră de la prânz. Sau aş putea ieşi cu el la prânz şi m-aş putea purta amical, fără să depăşesc vreo limită. Am făcut asta înainte de atâtea ori cu bărbaţii. De ce mă port atât de diferit cu el? Sunt pregătită pentru mai mult de atât? se întrebă Ana, fără să fie sigură ce presupunea "mai mult", dar fără să-şi poată domoli neliniştea dinăuntru.
Gândurile i se îndreptară către soţul ei, încă o dată în căutarea unei constrângeri externe. Rob era loial, muncitor, responsabil şi fidel. Mai mult de atât, era un tată minunat pentru copiii lor. Ce ţi-ai mai putea dori de la un bărbat? se întrebă Ana, surprinsă de propria ei lipsă de împlinire. Când s-a pierdut iubirea noastră? încercă ea să-şi reamintească. Nu-i veni în minte niciun astfel de moment de început, dar avu senzaţia clară că ştia de când nu mai există. Cu ani în urmă, când Rob o întrebase ce făcuse în ziua aceea, nici măcar nu o mai privise în ochi. Era ca şi cum, pentru el, "Ce mai faci?" era un salut de rutină între străini, nu o întrebare sinceră între parteneri. Încetase de mult să mai încerce să se conecteze cu el. Recunoştea privirea de animal încolţit de pe faţa lui ori de câte ori vorbea cu el despre ceva ce o interesa pe ea. "M-am săturat de egoismul tău", răbufnise Rob de câteva ori, pe când încerca să-i vorbească despre aspiraţiile şi zbaterile ei ca artist.

Numai că, de îndată ce ea îşi pierduse speranţa în iubirea lor, şi Rob observase, în cele din urmă, că ea lipseşte. Veni cu propunerea de a angaja o bonă şi de a stabili o ieşire în doi, o dată pe săptămână, pentru revigorarea căsniciei lor. În timpul acelor presupuse întâlniri romantice, făceau tot efortul pentru a-şi găsi subiecte de conversaţie. Recentele alegeri. Preocuparea generală pentru starea de sănătate. Războiul din Orientul Mijlociu. Totuşi, nimic din toate astea nu părea să aibă vreo relevanţă. Conversaţiile adevărate sunt ca o pietricică aruncată într-o mare de idei, se gândi Ana. Indiferent ce subiect ai alege, nimic nu face valuri dacă nu porneşte dintr-un punct central - atracţia unuia faţă de celălalt - care se propagă asemeni unui val, după un model concentric de preocupări pentru alte ipostaze ale lumii. Conversaţiile lor, îşi aminti ea, se pierdeau în neant. Era ca şi cum pietricelele erau aruncate la întâmplare pe o plajă şi se afundau în nisipul călduţ fără să producă vreun sunet. Fiecare venea şi dispărea neobservată, demnă de a fi uitată şi trecută în uitare.

Chiar şi sentimentele de vinovăţie, pe care încerca să şi le provoace gândindu-se la soţul ei, nu făceau decât să-i lase impresia unui vid, niciodată acoperit pe de-a-ntregul, peste care se întindea ca o punte dragostea firească pe care o aveau pentru copiii lor. Ceea ce contează cel mai mult, ţinu Ana să-şi reamintească. Dar, în acelaşi timp, avea senzaţia că orice alt bărbat care o iubea în prezent ar fi mult mai bun decât unul care o iubise cândva. Nu putu să nu se întrebe dacă toate legăturile romantice încep cu efervescenţa interesului reciproc şi sfârşesc în răceala detaşării, pe care ajungi să o vezi doar atunci când e mult prea târziu să readuci la viaţă o iubire care moare.

Capitolul 19

Michael îşi parcă maşina în parcarea cea mai apropiată de Zanzibar, restaurantul unde el şi Ana hotărâseră să se întâlnească pentru prânz. Deşi curajos de cele mai multe ori, avea o ciudată stare de nelinişte, ca şi când această unică întâlnire avea să decidă totul între ei. Se uită la ceas. Ora de întâlnire se apropia. Ezită între a lăsa relaţia lor să-şi urmeze cursul natural, oricare ar fi fost acela, şi a prelua controlul situaţiei, care se potrivea mai bine temperamentului lui. Un sentiment de fatalism luă locul nesiguranţei lui. O să mă ghidez după semnalele ei, concluzionă el.

Deschizând uşa maşinii să coboare, o văzu pe Ana venind spre el. Faţa îi era îmbujorată a speranţă. Nu pare o femeie care vrea să fim doar prieteni, îşi spuse Michael. În timp ce ea se apropie pentru a-l săruta pe obraz, el îşi mută uşor gura spre stânga şi o sărută pe buze. Savură gustul de mentă al limbii ei. Tocmai s-a spălat pe dinţi pentru mine, remarcă Michael, stimulat de acest neînsemnat detaliu. Înainte ca Ana să aibă timp să se retragă, mâinile lui erau deja pe bretelele tricoului ei. Le coborî pentru a-i scoate la iveală sânii, pe care îi întâmpină hulpav cu gura.

Când Ana începu să protesteze, Michael se mută instinctiv în sus, acoperindu-i încă o dată gura cu gura lui. Pentru că acest fapt nu pusese capăt agitaţiei din mişcările ei enervante şi protestelor ei semi-coerente - "Michael", "femeie măritată", "copiii mei", "soţul", "restaurant", "în public" - cu o mişcare rapidă îi răsuci corpul şi o propti cu mâinile pe capota maşinii lui. Corpul lui îl ţinea nemişcat pe al ei, în timp ce buzele lui se lipiră de urechea ei.
- Nu te teme, aici nu ne poate vedea nimeni. El nu trebuie să afle niciodată. Suntem doar noi doi, o ispiti el. Însă tot ceea ce auzea ea, tot ceea ce conta pentru ea în acel moment, erau vorbele lui murmurate uşor, "Cât de mult te doresc, Ana, iubirea mea". Apoi, dintr-odată, mângâierile delicate se transformară în palme uşoare direct pe pielea ei goală. O surprinse brutalitatea blândă a acelui gest. Nu-şi folosise toată forţa. Tot ceea ce simţea era contrastul excitant dintre tandreţea şi duritatea lui.
- Au, de ce ai făcut asta? strigă ea.

Michael îi dădu răspunsul cu fierbinţeala din răsuflarea lui:
- Deci vrei să-mi faci viaţa mai grea? zise el trăgând demonstrativ de straturile de protecţie lăsate în jos - chiloţi, ciorapi şi fustă - care îi separau corpul de al ei.

Apoi Ana simţi o durere surdă înăuntru în timp ce el îşi forţă intrarea fără niciun preambul, după un ritm al lui preferat, repede înăuntru, încet afară, până când ea simţi valuri concentrice de dorinţă propagându-se din acel punct focal către picioarele, genunchii şi pieptul ei. Chiar şi mâinile ei încleştate tremurau pe capota caldă a maşinii. Lumina este o particulă, dar funcţionează ca o undă, îşi reaminti Ana un principiu de bază din fizică. Acum, simţind cercuri concentrice de dorinţă care se amplificau, înţelese mult mai bine ce însemna asta. De fiecare dată când Michael o penetra, o particulă rătăcită în oceanul dorinţei ei, simţea acel punct focal al dorinţei propagându-se cu frecvenţele rezonante ale undelor consecutive. Simţurile ei explodară în senzaţii difuze, deconcertante, în care se amestecau la un loc plăcerea şi durerea, dorinţa şi regretul.

Când Ana se întoarse spre el, Michael îi sărută obrajii, fruntea, gura, chiar şi pleoapele, cu inefabila adoraţie pe care doar un hedonist o poate avea pentru obiectul privilegiat al dorinţei lui. "Eşti atât de frumoasă şi eşti a mea de-acum", îi spuse el. Vârfurile degetelor lui urmăreau unduirea graţioasă a formelor ei. Se simţea mult prea emoţionat de această experienţă pentru a se bucura de sentimentul de triumf pe care-l savura după ce cucerea o femeie. Era încă sub vraja impresiei tangibile lăsate de pielea ei, de umiditatea călduţă care îl întâmpinase, de striaţiile pe care le simţise la fiecare pas, de perfecţiunea ca de păpuşă a corpului ei.

Ana se simţi mult prea confuză ca să-şi rearanjeze imediat hainele. Dorinţele lor dezlănţuite îi alungară pe moment tendinţa spre decenţă a oricărei femei. Privi în ochii iubitului ei şi îşi zise: are dreptate. Am trecut linia şi acum sunt a lui. Ca şi când i-ar fi citit gândurile, Michael o sărută din nou, de data asta mai uşor, abia atingându-o cu vârful buzelor închise. Apoi îi făcu o promisiune pe care nu avea să o uite vreodată:
- Am să mă port frumos cu tine, draga mea Ana. Dacă ni se întâmplă ceva, nu va fi din cauza mea.

Când erau pe punctul de a se îndrepta către restaurant, Ana se întoarse dintr-odată spre el şi îl trase de mânecă.
- Ştii ce? Mie nu mi-e foame. Ţie îţi este? Ochii ei de culoarea migdalelor îl priviră cu înţeles.
- Nu de mâncare, spuse el. Făcură dragoste o dată în maşină şi de două ori la el acasă. Apoi rămaseră unul lângă altul, cu pielea umedă a şoldurilor atingându-se, meditând fiecare la cele întâmplate. Acum trebuie să mă îndepărtez de Karen şi să mă asigur că Ana îmi aparţine doar mie, decise Michael. Pentru el, acţiunea de a face dragoste era finalul logic al unui set de premise pe care le stabilise dinainte. Încă nu se hotărâse ce era mai important: despărţirea de Karen sau implicarea mai profundă în viaţa Anei şi îndepărtarea rivalului pe care-l văzuse în soţul ei.

Ana, în schimb, îşi aminti o dezbatere despre esenţa iubirii pe care o avusese cu unii dintre colegii ei de facultate. Femeile spuneau că ceea ce le atrage cel mai mult este personalitatea unui bărbat. Bărbaţii ripostară că, fără o înfăţişare plăcută, personalitatea nu înseamnă nimic. La vremea aceea, fusese de partea femeilor. Dar, după atâţia ani de căsătorie, realiză că ambele raţionamente erau la fel de lipsite de însemnătate şi, la origine, identice. Acum, când începea o nouă relaţie, Ana simţi că ceea ce conta cu adevărat în dragoste nu era cum începuse, ci modul în care continua să existe. Ai putea fi atras de mulţi alţii, atât fizic, cât şi emoţional. Într-un final, forţele de atracţie tind spre entropie. Se întâmplase în propria ei căsnicie; se întâmplă cu milioane de cupluri. Corpul îmbătrâneşte şi se dezvoltă; personalitatea devine previzibilă şi limitată. E nevoie de o energie şi o creativitate ieşită din comun, sesiză Ana, ca să iei punctul de pornire al oricărei relaţii, oricât de excepţională, şi să-l faci să rodească la fel de frumos şi de senzaţional cum a început.

Cât de aproape sunt ploile reci

 

Bogdan Coşa
Cât de aproape sunt ploile reci
Editura Trei, 2020

***
Intro

Bogdan Coşa s-a născut pe 24 ianuarie 1989 la Codlea. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Transilvania din Braşov, apoi a urmat studiile masterale în Teoria literaturii şi Literatură Comparată la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti.

În 2011 a publicat Poker, primul roman al trilogiei cu acelaşi titlu, în urma câştigării Premiului pentru Debut al Editurii Cartea Românească, ediţia 2010. În 2013 i-au apărut la aceeaşi editură volumul de poezii O formă de adăpost primară şi a doua parte a trilogiei, Poker. Black Glass; în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, ediţia a IV-a, romanul i-a adus premiul "Tânărul Prozator al anului 2013". Ultraviolenţă, ultimul volum al trilogiei sale a apărut în 2017 la Editura Polirom. A primit bursa de creaţie a revistei Observator cultural, Jean-Jacques Rousseau Fellowship (Akademie Schloss Solitude) şi H.C. Artmann Stipendium (Literaturhaus Salzburg), şi a beneficiat de programele de rezidenţe pentru scriitori oferite de Akademie Schloss Solitude, Literaturhaus Salzburg, International Writers and Translators' Centre of Rhodes, Hessischer Literaturrat, Pécsi Íróprogram, FILIT şi Fundaţia pentru Poezie "Mircea Dinescu".

*

"Personaje memorabile, un remarcabil simţ al limbii şi al construcţiei narative sunt doar câteva dintre calităţile acestui surprinzător roman al lui Bogdan Coşa. Istoria unei familii rurale, apăsată de maledicţia insecurităţii, a alcoolismului, a neşansei sociale în care tinerii îşi visează plecarea, ne aminteşte, cu discreţie, de fragilitatea umană în aceste vremuri derutante. Carte a deplinei maturităţi creatoare, Cât de aproape sunt ploile reci marchează o dată pe harta prozei actuale." (Gabriela Adameşteanu)

"Romanul lui Bogdan Coşa este simultan unul al îndepărtării şi al apropierii. În primul rând, semnalizează îndepărtarea de Eul care marca pregnant primele lui trei romane, fapt ce-i permite o viziune de ansamblu asupra lumii în care a trăit, în al doilea rând marchează apropierea de proza analizei sociale, pe care o scrie, însă, cu înţelegerea şi duioşia celui care a fost «acolo». Un roman matur şi pe deplin lucid, probabil cea mai bună carte de până acum a lui Bogdan Coşa." (Bogdan-Alexandru Stănescu)

"O capodoperă discretă şi neverosimil de reală. O plantă exotică a prozei de azi, eliberată din trecut." (Ştefan Baghiu)

Fragment
Partea întâi: Moartea nu este modernă
mai

Ploua deja de o săptămână, iar râul dădea semne că în curând are să iasă din matcă. Putregaiuri rămase de cine ştie când prin păduri şi crengile rupte de ultimele furtuni erau împinse la vale de şuvoaiele care spălau zi de zi coamele munţilor. Se rostogoleau în pâraie, care le duceau cu ele în sat şi le înfigeau în gardurile ieşite în cale. Parii cedaseră ici-colo, iar acum puteai vedea de departe amestecul de lemnărie şi pietriş ajuns uneori în dreptul ogoarelor, care nu mai aveau nici ele cum să sugă atâta apă şi se umpluseră de bălţi. Trunchiurile oprite în drum fuseseră tăiate cu drujba şi clădite lângă porţile oamenilor; altele, venite în vale cu pâraie ce mergeau pe lângă drumurile forestiere, treceau nevăzute peste mlădiţele sălciilor înecate, în jos, unde se risipeau în râul mai puternic, învolburat, care curgea nestingherit mai departe.

Sub podeţele din bârne ce legau satul de drumul mare care străbătea întregul judeţ stăteau bărbaţii şi făceau pronosticuri. Câte unul în cizme de pescar se lăsa în mâini pe malul săpat de puhoaie şi încerca să apuce vreo cracă mai la-ndemână. Ceilalţi îl urmăreau cu atenţie, apoi îl trăgeau înapoi şi care cum îşi fuma ţigările o lua încet pe lângă ţarcurile din prund şi îşi mâna mieii sau vacile. Orice efort era inutil.

Copiii, ieşiţi la joacă în drum, tropăiau prin băltoace încălţaţi cu cizme de gumă.
- Ce stai, mă, gură-cască? Deschide odată porţile, striga câte unul mai necăjit.

Nuţu îi vedea adunaţi sub fiecare pod pe lângă care trecea. De acolo, din drumul mare, care era mai sus, deasupra apei şi deasupra satelor, urmărea femeile mergând în grupuri pe uliţele lor şi copiii cu căciuli ca nişte ciuperci, făcând loc vitelor şi pierzându-se apoi după porţi, şi pedala mai departe spre centrul comunei, care era undeva spre vest, ocolit de râu şi ferit de probleme.

Sirenele ambulanţei se auzeau tot mai aproape. Odată ajunsă în intersecţie, de unde nu părea să o mai ia în nicio direcţie, câţiva bărbaţi ieşiră în prag să se uite. Apoi sunetul se îndepărtă, şi el îi văzu cum intră la loc unul câte unul. Se dădu jos, îşi rezemă bicicleta de zid şi intră după ei.

În afară de două grupuri care trăncăneau de la o masă la alta, ceilalţi clienţi stăteau singuri. Era o comună mare, iar oamenii nu se băgau în seamă unii pe alţii decât dacă se cunoşteau şi aveau ce să-şi spună.

Se duse la bar, apoi se aşeză la singura masă liberă. Încălzind paharul în mâini, ascultă o casetă pe care o ştia pe de rost şi care mai sărea. Ştia caseta de ani de zile. Era despre o nevastă care e hoaţă, care îl părăseşte şi pleacă cu altul şi, chiar dacă omul o iartă, ea nu mai vrea să se-ntoarcă acasă.

Nici nevasta lui nu era acasă.

Când termină al treilea pahar, se ridică şi plecă fără să salute. Câţiva clienţi întoarseră capul din reflex şi îşi văzură mai departe de-ale lor. Chiar atunci, în intersecţie se ivi maşina lui Marius, care semnaliza stânga şi aştepta momentul potrivit să vireze pe drumul principal. Nuţu ridică mâna în semn de salut.

Se întunecase cât stătuse în bar să se încălzească, aşa că, fără să mai aştepte, prinse coarnele bicicletei şi urcă pe lângă ea cărăruia care dădea în şosea. Când se uită iar, maşina stătea din nou pe loc, un pic mai departe de data asta, aşteptând după un băieţel care îşi fugărea vacile pe mijlocul drumului. Maşina depăşi pe contrasens, cu roţile din stânga ieşind pe macadam, şi se pierdu în depărtare.

Trecu şi el strada, urcă pe bicicletă şi pedală. În intersecţia unde era postul de poliţie ţinu drumul asfaltat, care o lua la dreapta pe lângă cele două biserici, gard în gard, de parcă ar fi fost una singură, cu două turnuri. Cea din deal stătea cu uşile deschise de dimineaţa până seara, dar nu-i trecuse niciodată prin cap să intre acolo, nu ştia cum arată pe dinăuntru. Nu văzuse pe nimeni din familia lui sau din Dumbrava să intre vreodată; era a ungurilor din comună. Ridică şi acum ochii să o vadă în întregime. I se păru frumoasă.

Îşi propti bicicleta de scări şi intră în magazinul din faţa sanatoriului. După tejghea era sora lui, care îl recunoscuse imediat după pălăria de pădurar, reluându-şi apoi într-o maghiară aproximativă dialogul cu clientul în halat de spital. Acesta îşi luase cumpărăturile în braţe şi părea să nu mai termine cu vorba, ţinând calea unei fetiţe care se sfia să se strecoare pe lângă el şi rămăsese blocată în prag, cu mâna pe clanţă. În spate, la raftul cu băuturi, stătea proţăpit o caricatură de om care se întorsese spre el şi-l urmărea atent cu ochi sticloşi.
- Stai aşa, numa', că termin şi-nchid, îi zise femeia după ce se mai eliberă de clienţi şi reuşi să dea de contul omului în caietul cu datorii, unde îl notă cu două sticle.

În timp ce scria, strigă să se-audă până-n spate:
- Hai odată, mă, ciurli-burli, că mă prinde ploaia.

Auziră un dăngănit şi, după câteva secunde, omuleţul apăru şi el cu două sticle. Le lăsă pe tejghea cu grijă, ca şi când ar fi cumpărat becuri, apoi începu să se caute prin buzunare.
- Unde mai încape atâta, nu vezi că eşti mut deja?

Bărbatul o privi şi dădu din umeri.
- Du-te, du-te să nu te văd! Poate nu-mi vii data viitoare cu bani, că nu-ş' ce-ţi fac!

Omul îşi aminti brusc ce căuta mai devreme, după care îşi scoase meticulos mâinile din buzunare şi luă cu grijă cele două sticle.
- Săru'mâna, zise clar, privind-o în ochi.

Se chinui să deschidă uşa cu cotul, după care dispăru împleticindu-se. Femeia se duse în urma lui şi trase jaluzelele ca să nu mai intre nimeni.
- Aşa... Vezi că o venit mai devreme Gabi şi mi-o zis că tanti Camelia o plecat cu Marius la spital, zise ea pe o voce mai joasă decât ar fi fost nevoie.
- L-am văzut pe Marius, mergea în sus.
- Mergea la dânsa, ce-ţi zic...?

Fără să ştie de ce, Nuţu o aşteptă pe sora lui, care termină monetarul cât putu de repede şi spălă în grabă pe jos, doar pe unde erau urme, apoi îşi puse haina şi gluga, stinse luminile şi încuie. Trase gratiile şi puse lacătul, uitându-se la cer să vadă dacă reuşeşte să ajungă în sat până să înceapă o nouă repriză de ploaie.
- Hai că îţi dau bicicleta dacă te temi...
- Da, că nu pot cădea în şanţ al'fel! zise şi începu să râdă.
- Treaba ta.
- Ei, da' cât îi? Că-ndată-ajung.

Se despărţiră în faţa magazinului şi plecară fiecare spre casă. Ea şi fetiţa ei trăiau cu bătrâna în sat. El se întoarse doi paşi şi intră pe poarta sanatoriului, unde îl salută pe Gabi, care stătea pe pat şi fuma, ţinând o cană de tablă în mână. Lângă el, în picioare, stătea bărbatul ghebos de la magazin, care era într-o dispoziţie nemaipomenită în continuare şi îl întreţinea sorbind direct din sticlă.

Se auzi strigat din cabina portarului:
- Mă, Nuţule, vezi că o plecat... Tanti Camelia... Mai devreme o plecat, cu Marius.
- Ştiu, răspunse bărbatul mergând mai departe spre clădirea de apartamente, cu sticlele ciocnindu-i-se la fiecare pas în rucsacul aproape gol.

De sub o Dacia 1100 cu cauciucurile dezumflate ieşiră doi căţeluşi. Unul, mai curajos, se luă după el, apoi veni şi celălalt. Crescuseră măricei şi începuseră să iasă ca la apel când simţeau că vine un om de la care mai primeau câte ceva.
- Tre' să fi fost lup ori vreun câine de rasă... Ui' ce urechi ridicate au, ca vulpile! zise un vecin care ieşise la fumat în pragul uşii, îmbrăcat în pijamale.

Nuţu îl privi, ridică din umeri, dar nu zise nimic; descuie alături, îşi scutură bocancii şi intră. În casă era frig şi nu-i venea să se descalţe. Îşi lăsă haina în cuier, pălăria, apoi trecu în bucătărie, unde aerul era umed şi mai puţin rece. Mirosea a mâncare. Aşeză rucsacul cu atenţie pe colţar şi ridică un capac - o oală lăsată să se răcească pe aragaz. Puse capacul la loc şi intră în baie, unde urină. Fără să se mai spele pe mâini în apa rece ca gheaţa, îşi şterse degetele jilave de la mâna dreaptă de cracul pantalonului.

Întors în bucătărie, ezită în picioare o clipă, apoi se aşeză. Scoase din rucsac o sticlă şi bău scurt două gâturi, apoi o lăsă pe masă fără să-i mai pună dopul.

Trecu prin baie şi intră în dormitor - în sufragerie dormea dintotdeauna soacra lui şi, chiar dacă acum nu era acasă, nu-i plăcea să-l ştie că umblă prin camera ei. Era prea târziu ca să mai facă focul, aşa că se întoarse după sticlă şi o aşeză pe ziarele pe care le întinsese cu o seară înainte pe jos. Desfăcu capacul cutiei cu vopsea roşie cu vârful unei şurubelniţe, apoi încercă pensula pe una din şipcile de lemn ale pătuţului, pe care tot el îl făcuse, în atelierul din sat, în atelierul tatălui său, cu câteva luni în urmă, când aflase că o să devină tată.

Înainte să se apuce de treabă, mai luă un gât din sticla de secuiancă, o vodcă ieftină cu aromă de secărică, pe care o ştia de când era copil, pentru că o prefăcea şi mama lui când avea oameni la treabă. O făcea mai slabă, să fie spornică: o jumătate de vodcă la un ibric de ceai de secărică. Oamenii beau asta de când se ştiau. Asta băuseră şi în alte părţi, la coasă sau la tăiat lemne, anul ăla sau în alţi ani, iar el nu era o excepţie. Îşi lua câte-o sticlă să aibă seara acasă, să se-ncălzească. Lucra la Ocolul Silvic şi stătea ud sau îngheţat cu orele; din când în când punea una şi în rucsac, să aibă la el dacă îl prindea ploaia în pădure pe undeva.

Camelia lucra la sanatoriu de-o viaţă şi tot acolo îşi crescuse şi cele două fete. Singură, fără bărbat, într-o clădire cu un singur nivel, construită pentru personal cu aproape o sută de ani în urmă. O clădire solidă, compusă din apartamente cu două camere relativ înalte, tip vagon, în care se intra direct de afară, de pe aleea mărginită de flori. Flori plantate şi îngrijite de ea şi de celelalte femei care, la fel ca ea, înţeleseseră la un moment dat că o să îmbătrânească şi o să moară acolo, printre nebuni, în mijlocul pădurii. Dar acum urma să se mute undeva mai în spate, într-o garsonieră de lângă coteţele de găini, unde i se dăduse o locuinţă mezinei când se angajase în sanatoriu.

Mai avea câţiva ani până la pensionare şi se oferise să se mute între timp în garsonieră, să-i lase pe tineri în apartamentul ei. Plănuise asta încă de dinainte să aibă loc nunta, dar simţea că nu o grăbeşte nimeni, mai ales acum, când fata aştepta un copil; avea nevoie de ajutorul ei mai mult ca oricând şi trebuia să aştepte, chiar dacă vorbise deja despre schimb cu directorul sanatoriului. Femeia ştia că nu are cine ştie ce autoritate, dar se cunoşteau. După o viaţă în care închisese ochii la toate câte îi fuseseră date să vadă şi să cunoască pe pielea ei, simţea că merită să-i fie răsplătite tăcerea şi loialitatea măcar în ultimul ceas. Directorul zâmbise, încuviinţase că într-adevăr e o idee bună să se mute, să-i lase pe tineri să-şi trăiască bucuriile, şi începuse să-şi facă de lucru cu un dosar, fără să mai asculte argumentele pregătite şi repetate în gând de femeie zile la rând.

Schimba apa la flori în sala de mese a secţiei H când a fost chemată la telefon. Camelia intrase în tură la ora 6 şi, după ce băuse o cafea, se apucase să strângă de prin cabinetele doctorilor, apoi golise scrumierele şi începuse, cât mai era lumină, să facă puţină curăţenie în faţa clădirii, unde ieşeau toţi să fumeze şi să pălăvrăgească. De când cu ploile, nu mai era nimic de făcut; după zăpezi şi noroaie, vegetaţia dăduse în clocot în curtea sanatoriului şi aiurea, dar nu se mai oprea din plouat, iar asta devenise subiectul principal al discuţiilor. Băncile erau jilave, aleile erau pline de băltoace, aşa că bolnavii se înghesuiau unul într-altul sub streşini, sub geamurile cabinetelor, unde zăceau, în halate tocite în fund de atâta stat degeaba, ca nişte ciori pe cablurile de înaltă tensiune şi se văitau de umezeală şi de plictiseală. Îi auzea în fiecare seară.

Încet-încet luă la rând toate încăperile, sărind peste rezervele nebunilor, care erau ocupaţi cu injecţiile. De ei avea timp să vadă toată noaptea, când nu mai era nimeni să le poarte de grijă. Dar în acea seară rutina fu întreruptă după nici două ore. Femeia se învoi, chemă o colegă în loc, îşi puse ciorapi, o fustă bună, încălţă pantofii cei eleganţi şi ceru să fie repezită de şoferul ambulanţei în staţiune, care era la nici 30 de kilometri distanţă. Casiana născuse, după câteva zile lungi, un băieţel sănătos.

Se întoarse acasă cu primul autobuz. Zorii erau cenuşii, iar din văi se ridica peste păduri o negură groasă. Cârciumile nu erau încă deschise, nici biserica ungurilor sau magazinele. Puţinii oameni mergeau înfofoliţi, cu capetele plecate şi acoperite. Deşi se apropia vara, dimineţile erau în continuare foarte reci.

Camelia călca hotărât, iar tocurile pătrate răsunau pe asfalt; se grăbea să-l prindă acasă, să-i spună să-şi ia liber dacă nu-şi luase deja, să se spele şi să se îmbrace de oraş. Avea să-i pregătească o geantă cu cele trebuincioase, să meargă la maternitate.

La poartă, Gabi îi dădu bună dimineaţa şi zâmbi larg, aşteptând cu ochii cârpiţi de somn şi mahmur o veste, ceva, dar nu primi în schimb decât un "Bună dimineaţa".

Găsi casa descuiată şi rece. Camelia îşi lăsă geanta în hol şi intră în camera ei, de unde bătu la uşa dormitorului; nu se auzea nicio mişcare. Se uită la ceasul de pe perete. Uneori, Nuţu se ducea în sat foarte devreme, înainte să înceapă lucrul, să o ajute pe mama lui. Dar uşa era deschisă...

Mai bătu o dată, apoi încercă clanţa.

Mirosul de vopsea îi lovi nările.

Pătuţul, în mijlocul camerei, vopsit alb; ici-colo, câte o şipcă roşie. Bărbatul, întins pe spate, cu pensula pe piept şi hainele şi barba pătate de vopsea. În spatele lui, măsuţa de cafea, pe care stăteau sticlele goale pline de amprente, era stropită şi ea cu vopsea. Trase uşor de el, apoi ieşi să caute o cârpă; îi trebuia diluant, dar la 1001 Articole deschidea abia la 9. Se privi în oglindă; asta să fi fost bătrâneţea care o aştepta? Ieşi în pragul uşii, de unde se uită prin curte câteva secunde. Nu era nicio mişcare. Intră în bucătărie, unde porni focul la aragaz şi puse ibricul la fiert.

În acelaşi timp, în sat, Dana intră în bucătărie cu braţul plin de lemne. Bătrâna se întoarse pe partea cealaltă şi o urmări cum le stivuieşte în lădiţă; ea - ca toţi ceilalţi pe care îi cunoştea - le-ar fi dat drumul la gura sobei, s-ar fi scuturat de ţăndări şi rumeguş şi şi-ar fi văzut de treabă, dar Dana trăise doi ani la oraş; seara, când se-ntorcea de la magazin, dacă găsea cioate care nu fuseseră arse peste zi, se apleca şi, oricât de puţine ar fi fost, le aranja în lădiţă, cu toate că mama ei urma să stingă lumina îndată, iar a doua zi în zori primul lucru pe care-l făcea era să aprindă focul şi să arunce în sobă lemnele rămase de cu seară.

Pisica se strecurase în casă şi ea şi acum se îndrepta cu coada ridicată spre uşa de la dormitor, pregătită să mai aştepte încă o dată momentul prielnic. Bătrâna gemu ca şi când ar fi vrut să spună ceva, dar închise gura înainte să articuleze primul cuvânt. Tăcerea Danei sâsâia diferit.
- Mai plouă? întrebă Aurelia într-un sfârşit.
Nu, zise fiica ei în gând.

Bătrâna îşi încordă auzul slab, apoi gemu din nou. Dana cedă:
- Amu', drept să zic, s-o oprit, zise ea aşezându-se pe scăunel şi uitându-se înapoi pe mica fereastră.
- Când am mânat vaca la deal, vorbi bătrâna încet, ca dintr-un butoi, atât de tare ploua în jos...

Dar Dana nu avea chef de vorbă. Bătrâna gemu încă o dată, prelung, apoi îşi dădu drumul la loc pe spate. Chiar dacă era destul de întuneric în încăpere, îşi acoperi ochii cu antebraţul, aşa cum se obişnuieşte să se doarmă la câmp, şi suflă aerul pe care-l ţinuse în plămâni în aşteptarea unui răspuns. Ce mai era de data asta?

De când plecase şi Nuţu, în locul uşii cu geam de la intrare puseseră o uşă masivă, cu oblon, iar acum, în zilele ploioase se vedeau uneori nevoite să aprindă lumina.

Stăteau tocmai la ieşirea din sat, trei femei la numai o casă distanţă de drumul prin pădure care-i lega de comună, unde era sanatoriul, şi nu voiau să-şi asume niciun risc. Când îi schimbase uşa, bătrâna îl pusese pe fiul ei, pe lângă asta, să mai facă încă o cuşcă şi s-o instaleze la poartă, devale, s-audă dacă intră cumva un om în curte. Găsise greu câine - şi ăla mic şi bolnăvicios; degeaba întrebase în stânga şi-n dreapta tot postul, nu mai ţinea nimeni câini ca lumea.

Îşi aminti cum i-l adusese Ionică al ei pe Balaur; i-l dăduse în braţe direct din cabina maşinii şi plecase mai departe. Mâinile bărbatului, înnegrite până deasupra cotului, de unde pielea rozalie începea să se coacă şi ea încinsă de tabla basculantei, zăboviseră parcă în aer, ţinând trunchiul câinelui ca pe al copilaşilor scoşi din cristelniţă... În vară se împlineau şapte ani de când murise. Aveau să se-adune toţi la praznic, cu nepoţi şi gineri şi nurori, s-o ajute.

Când termină în bucătărie, Dana se furişă în antreu, din antreu în camera din faţă, unde îşi ţinea lucrurile, scoase din geantă un pachet de LM şi îl ascunse sub bluză, sub elasticul de la pantaloni. Se uită pe geam în camera în care dormea fiica ei, apoi ieşi pe vârfuri în antreu, aşa cum intrase. Îşi trase în picioare cizmuliţele fără toc şi, cu o vestă groasă pe umeri, ieşi în grădină trăgând după ea poarta jilavă, care se scutură de stropi. Aruncă un ochi la sârma plină de rufe murate, dar nu se abătu de la cărare.

Din văi, pe după dealuri, se ridica negura.

În bucătăria de vară a vecinilor cineva tocmai stinsese lumina. Dana se opri o secundă, dar, cum uşa nu se deschise, dădu la o parte ţepuşele care nu erau bătute în gard şi se strecură în curte printre cele două bârne orizontale, proptindu-le înapoi să nu treacă găinile.
- Ce faceţi? Numa' voi sunteţi?

Lucica o hrănea pe fetiţă cu biberonul. Dana zâmbi şi se aşeză pe scaunul de la geam, de unde putea supraveghea portiţa.

Parcă ieri fusese şi Mădălina atâtica. Şi când era atâtica, nu făceau decât să se uite una la alta cât era ziua de lungă, adăpostite de lume într-o cameră pentru servitoare. O împărţiseră cu sora ei mai mică, Dumitriţa, care terminase liceul în anul acela şi venise la ea să câştige un ban.

Dumitriţa preluase şi sarcinile Danei, văzând de două vile în plus. Făcea ture duble, obositoare şi absurde, pentru că staţiunea montană îşi pierduse aproape toţi turiştii; de dimineaţa până seara târziu, Dumitriţa avea în grijă camerele nefolosite, pustii, păzind în acelaşi timp secretul surorii mai mari şi viaţa nepoatei sale. Dar statul avea să renunţe curând la imobile şi să le privatizeze fără prea mare succes, aşa că, în anul următor, se văzuseră nevoite să se-ntoarcă acasă trei în loc de două.
- Mămica îi dusă până la Mitică, mai 'nainte o plecat.

Bărbaţii, soţul şi tatăl Lucicăi, erau în pădure la lemne. Aveau un cal cu care, dacă nu se apucau de băut înainte să urce pe pârâu sau dacă nu era sărbătoare cu cruce roşie, aduceau în fiecare seară câte un trunchi de brad cu crengile tăiate, pe care îl vindeau la unul din cele două gatere.
- Bine că noi n-am avut niciodată cal, zise Dana, lăsându-şi vesta să îmbrace spătarul scaunului, şi se ridică înapoi. Numa' după cal n-am mai avut de grijit în viaţa asta.

Dintr-o cratiţă trasă la marginea plitei turnă puţină apă în două căni de tablă, apoi o puse pe foc. Desfăcu pliculeţele şi dizolvă nesul încet, frecându-l cu linguriţa.
- Ce faceţi? întrebă încă o dată fără să se oprească din amestecat.
- Abia s-o sculat, zise Lucica ridicând din umeri. Ce să facem...

Fetiţa vecinei căscă ochii mari, trezindu-se parcă din crescut.
- Ţi-i, mămică, vrei cafea? Bea şi fetiţa cafea?
- O să vezi că-ndată-ţi cere.
- Tu ce faci? Cum îi tanti Aurelia, tot o doare la stomac?

Dana pufăi.
- O doare... Nu zic că n-o doare, da' aşa-i ea când plouă şi n-are ce face, se-mbolnăveşte.

Deşi n-apucase să se-ncălzească, Dana turnă restul apei peste mâzga de culoarea lutului, amestecă în ambele căni, mai puţin de data asta, şi le duse pe bufet. Aprinse două ţigări şi una i-o întinse Lucicăi, care se uită din reflex pe geam după ce-o luă, aşa cum făcuse întotdeauna de când se întorsese de la internat, şi se aşeză la loc.
- Capra de Angela vrea să-i fac două zile.
- Ca să ce?
- Pleacă la Mureş, la doctor.
- Apăi, sigur, dac-ar fi după ea, numa' la doctori ar fi toată ziua.
- Când am terminat cu clienţii am ieşit şi eu în faţa magazinului. Nu mai ploua, da' era ud. Şi Angela, toanta, se aşezase în cur pe trepte, în apă. Stătea acolo şi se uita pe coclauri. I-am zis, Angelica, eu îţi fac, da' la vară, când o fi să am fân şi să-mi trebuiască şi mie, să nu care cumva să-ţi iei concediu - cum o făcut anu' trecut, mai ştii? Că de două ori i-am cerut şi de două ori n-o putut...
- N-ai ce să-i ceri, tu, o bate ăla numa'-n cap.

Vorbiră nimicuri, îşi mai aprinseră o ţigară, iar când ploaia dădu semne că are să-nceapă din nou, Dana dădu pe gât restul de nes şi ieşi.

Stropii răsunau ca boabele de fasole pe acoperişul de şindrilă al bucătăriei de vară. O luă la fugă înapoi spre casă pe aceeaşi cărare pe care venise. În curte îşi dădu seama că uitase pachetul aproape plin la vecină. Trebuia să-şi facă drum să-l recupereze; dacă intra pe mâna bărbaţilor, i-l fumau pe tot.

Puse lemne pe foc, apoi trase găleata cu cartofi în faţa ei şi curăţă rapid câţiva. Îi tăie pai, cum îi plăceau fetiţei, şi îi lăsă în apă. Goli cojile în ceaunelul cu resturi, şterse masa cu o cârpă şi se sprijini în coate pe muşamaua umedă, unde citi o reţetă dintr-un număr mai vechi al revistei Practic în bucătărie.
- Margareta era acas'? întrebă în şoaptă mama ei, trezită de mult, plictisită.

O urmărise din patul suspendat în penumbră, ca o icoană părăsită. Era atentă la buzele fiicei ei, de unde putea sorbi un pic de lumină.
- Nu.
- Da' unde era?
- Era dusă la Mitică.
- La Mitică? Înseamnă că au bani - dacă s-o dus la Mitică.

Se însufleţi.

O îmboldi încă o dată pe Dana:
- Ce i-o trebui să cumpere?
- Ce ştiu eu ce-i trebuie Margaretei?
- Cafea, mă gândesc... dacă nu alte celea.
- Da, cafea...! Ştii tu?!

Bătrâna tăcu. Ce avea de-i sărea ţandăra dintr-atâta?

Pentru că Dana nu părea să mai aibă nimic de zis, o lăsă cu revista ei terfelită, se-ntoarse cu spatele şi gemu încet până la amiază, când se trezi şi Mădălina. Atunci se ridică în capul oaselor şi, cu baticul lăsat pe spate, înghiţi lângă fetiţă pe colţul mesei nişte halva cu miez de pâine şi ieşi pe afară să-şi caute de lucru.

Abia spre seară, după ce închise oblonul şi strecură laptele primi vestea:
- Cre' că o născut şi Casiana lu' Nuţu, tu mică.
- Ce-i?

Bătrâna se întoarse cu urechea ei bună către Dana şi îşi ţinu respiraţia.
- Casiana, zic, cre' că o născut. Marius o plecat cu doamna la staţiune ieri cam pe vremea asta. De la Gabi ştiu, era la poartă şi-o venit şi mi-o zis.

Bătrâna aşteptă continuarea cu ochii pironiţi asupra ligheanului în care fiica ei clătea blidele.
- Am înţeles Casiana, da' nu şi ce-o făcut. O născut..., adăugă după o pauză scurtă.
- O născut, da. Acuma, nu ştiu, că băiat, că fată - am vorbit şi cu Nuţu aseară, când o venit de la lucru.
- Da' ştia?
- Nu ştia, de un' să ştie?
- Eee... Că venea de la lucru! făcu bătrâna legătura. Apăi, continuă ea după un moment de tăcere, scârţâind din nou podelele vechi cu umbletul ei, atâta pagubă! Şi intră cu bidonul de cinci litri în cămară, să nu se strice până a doua zi.
- Încă un nepot, măi Ionică, n-ar mai fi fost.

Când deschise ochii, în cameră nu se distingeau contururile mobilei. Prin geamul uşii de la bucătărie pâlpâia să treacă o lumină galbenă.

Scârţâitul podelelor, acelaşi, adânc, liniştitor. Bătrâna îşi făcuse rugăciunea şi se pregătea să iasă la grajd. Dana auzi uşiţa sobei deschizându-se; un zgomot înfundat, apoi uşiţa fu închisă şi vătraiul pus la loc.

Ridică încet plapuma de pe ea şi o înveli pe Mădălina.

Soba de teracotă era călduţă. Se duse în camera din faţă şi se-mbrăcă pe fugă, îşi trase cizmuliţele, încheie fermoarul lateral şi intră în bucătărie roată, prin antreu.

În cuier, pe uşa de la cămară, îngropat sub bulendre, halatul gros de asistentă. Fusese adus din sanatoriu pentru ea când venise acasă cu Mădălina. Casiana i-l dăduse. Şi-l puse pe umeri şi ieşi.

Poarta dinspre ogradă era deschisă, găinile erau încă în poiată. Trecu pe lângă şură, unde laptele lovea cu ecou în doniţa de tablă, şi ieşi în grădină. Încercă să lege frânturile tot mai slabe ale ultimului vis. Venea furtuna, iar ea stătea sub un copac alături de mama ei, care nu voia să plece şi nici pe ea nu voia să o lase să urce în maşina care oprise alături; îi cerea să-i bage mai întâi patul în portbagaj, patul ei cu saltea de fân, să nu i-l plouă, şi-abia apoi să plece; şi era imposibil.

Dana tresări la auzul clopotului. Bătrâna se stropşi imediat la vacă - nu mai voia să sloboade laptele, îl păstra pentru viţică. Era aceeaşi poveste în fiecare dimineaţă. Ar fi trebuit s-o înţarce; bătrâna se chinuia cu fiecare viţică nouă în parte, ratând s-o înţarce la momentul potrivit. Nu reuşea cu vacile, aşa cum nu reuşise nici cu copiii.

Când se şterse la fund, Dana îşi simţi fesele reci deasupra hârdăului. Mai rupse o foaie dintr-un manual vechi, o umezi şi-o lăsă să-i cadă printre picioare în întuneric.

La 6 şi 20 ieşiră amândouă pe poartă, fiecare cu câte un bidon de lapte în mână. La pod le lăsară jos, salutară femeile ajunse deja, care vorbeau cu mâinile vârâte la subsuori, şi Dana plecă în sus, pe drumul mare, la centru.

Când dădu colţul, lăsând satul în urmă, îşi puse pe creştet fularul. Avea să se însenineze, iar mai târziu să fie chiar călduţ, dar până atunci, pe lângă râul umflat, era îngrozitor de frig.
- Hai cu mine să duc marfa! Hai, Dănuţă, că-ţi dau un corn cald, rânji bărbatul ieşit din portbagajul unei Dacii papuc parcate în dreptul primei case din comună.

Îi promise că n-avea să dureze mult şi că la 7 avea s-o lase în faţa magazinului cu tot cu lăzile ei de pâine. Dana îl refuză râzând.
- Hai, tu, 'ncoa. Un corn cald...
- Dă-mi pace, naiba, nu-mi trebe cornu' tău! râse Dana din nou.

Pentru că nu se intersectase cu maşina fabricii de lactate, care ar fi trebuit să treacă pe lângă ea dacă nu imediat ce ieşise din sat, măcar până ce ajungea în comună, în dreptul postului de poliţie, unde făcea stânga şi ieşea de pe drumul mare, Dana se gândi la mama ei, care îngheţa la pod alături de toţi oamenii ăia care nu conteneau să le scoată vorbe de când se întorsese în sat cu copil, dar fără tatăl copilului. Nu-i fu milă de nimeni; nici măcar de bătrână, care era slăbită de boala ei. Nu putea să uite cum o primise când venise din staţiune cu fetiţa în braţe, după ce se chinuise şi născuse singură, pe podeaua camerei din vila în care făcea curat; după interogatoriul de la Poliţie, unde tatăl copilului îi lăsase pe colegii lui s-o bănuiască de ce era mai rău, că ar fi vrut să-şi omoare fetiţa...