Cum să îmbrăţişezi un arici

 

Brad Wilcox, Jerrick Robbins
Cum să îmbrăţişezi un arici
  12 metode pentru a relaţiona cu un adolescent
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihaela Adina Eros

***
Intro

Se ştie că perioada adolescenţei este una dificilă atât pentru copii, cât şi pentru părinţii care au impresia că totul le scapă de sub control. Adolescenţii par la fel de plini de ţepi şi de neprietenoşi precum aricii, însă trecând dincolo de această aparenţă agasantă, părinţii pot ajunge treptat, în 12 paşi de bază, să deprindă principiile şi atitudinile ce îi pot ajuta să stabilească o relaţie bună cu copiii lor.

Cei doi autori îşi împărtăşesc propriile lor experienţe de adulţi şi de adolescenţi, cu sinceritate şi umor, dau sfaturi simple şi de bun simţ, de mare folos oricui e dispus să ia aminte, oferă soluţii raţionale, la îndemâna oricui. Şi ne ajută astfel să ne depăşim iritarea, lipsa de răbdare, temerile şi îndoielile şi să învăţăm o lecţie preţioasă, şi anume că adolescenţa e o perioadă cheie în evoluţia noastră, una minunată, de care trebuie să ne bucurăm din plin împreună cu copiii noştri, sprijinindu-i pentru a depăşi adversităţile şi a-şi construi stima de sine.

Fragment
 
 Introducere

- Nu vreau să-l îmbrăţişez pe ăla! a spus micuţa Paisley, o fetiţă de trei ani, în timp ce arăta spre un aligator.

Brad le ducea pe nepoatele sale la grădina zoologică, şi Paisley, cea mai mare, împărţea întreg regatul animalelor în două grupe: animale pe care le poţi îmbrăţişa şi animale pe care nu le poţi îmbrăţişa. Pe koala îi puteai îmbrăţişa; pe aligatori, nu.

Brad le încuraja jocul în timp ce mergeau de la un ţarc la altul, întrebând:
- Pe acesta l-ai îmbrăţişa?

A fost cam surprins când Paisley a spus "da" la girafe şi flamingo. Nu l-a mirat deloc când şerpilor le-a zis "nu". Paisley a hotărât că pe lei îi puteai îmbrăţişa (daţi vina pentru asta pe desenele animate), dar a declarat că pe porcii spinoşi şi pe arici cu siguranţă că nu-i puteai îmbrăţişa. Majoritatea oamenilor ar fi de acord. De fapt, de aceea grădinile zoologice au bariere şi cuşti - pentru a împiedica un contact direct cu asemenea animale.

În afara grădinilor zoologice, e o altă poveste. Îi ştim cu toţii pe adolescenţii care arată şi se poartă ca nişte arici, reuşind să ridice bariere în jurul lor, pentru a ne ţine la distanţă. În timp ce e preferabil să lăsăm în pace animalele de la grădina zoologică ce nu pot fi îmbrăţişate, cu adolescenţii "cu ţepi" ne dorim să avem o relaţie - care este şi necesară, pentru binele lor şi al nostru. Într-o grădină zoologică, nu ar trebui să ne apropiem de cuşti, ignorând avertizările de a păstra distanţa. În familiile noastre, trebuie să avem hotărârea şi curajul de a înfrunta toate barierele şi de a relaţiona chiar şi cu cei mai dificili adolescenţi.

Pe animalele sălbatice e mai bine să le lăsăm aşa cum sunt. Adolescenţii, în sinea lor, tânjesc după legături umane. Au nevoie şi apreciază relaţiile bune, afectuoase, cu părinţii şi cu alţi adulţi cărora le pasă suficient de mult încât să se apropie de ei, în ciuda ţepilor.

Aricii sunt nocturni. Devin activi seara şi îşi petrec mare parte din zi dormind. Oare vi se pare că seamănă cu unii dintre adolescenţii pe care îi cunoaşteţi? Aricii mănâncă mai mult insecte. Nu au o dietă prea echilibrată. Hmmm... Aricilor nu le place să fie închişi în cuşti. Preferă să se afle pe afară, colindând şi explorând. Şi acestea sună la fel de cunoscut. Aricii (şi unii dintre adolescenţi) pot fi nişte fiinţe încăpăţânate, opunând rezistenţă oricărei schimbări. Spre deosebire de mulţi adolescenţi, aricii sunt curaţi şi nu prea miros. Sigur că cea mai proeminentă caracteristică a aricilor sunt ţepii lor ascuţiţi - nişte peri aspri, ghimpoşi, care pot fi periculoşi atunci când sunt ridicaţi. Şi adolescenţii au nişte mijloace de apărare asemănătoare.

Oricine lucrează la o grădină zoologică ştie că există anumite reguli care sunt esenţiale atunci când ai de-a face cu animale periculoase. Cei care se ocupă de copii şi adolescenţi ştiu şi ei că există anumite principii care fac diferenţa. Există moduri dureroase de a îmbrăţişa un arici şi moduri inteligente. Chiar dacă nu credeţi, aricii pot fi nişte animale de companie grozave.

Reguli pentru îmbrăţişarea unui arici

1. Nu purtaţi mănuşi; lăsaţi-l să vă adulmece.
2. Nu vă grăbiţi; lăsaţi-l să se relaxeze. Dacă se face ghem şi îşi zbârleşte ţepii, rămâneţi calmi şi fiţi răbdători.
3. Ridicaţi-l cu ambele mâini de sub burtă, care e acoperită cu perişori moi, nu cu ţepi. Lăsaţi-l să vă cerceteze şi să ajungă să se simtă mai confortabil în prezenţa voastră.

Niciun arici nu seamănă cu altul, dar aceste reguli generale se aplică celor mai mulţi. Nici adolescenţii nu seamănă unul cu altul, dar există unele soluţii pe care părinţii le pot învăţa şi care le vor fi de folos. Următoarele pagini cuprind o varietate de sugestii care în cazul nostru au fost utile. Ele se concentrează pe stabilirea şi menţinerea comunicării, pe depăşirea adversităţii şi pe construirea stimei de sine. La sfârşitul fiecărui capitol, veţi găsi invitaţii la acţiune care, dacă sunt acceptate, vă pot ajuta să puneţi în practică principiile prezentate. Speranţa noastră este că această carte poate valida eforturile pozitive pe care le faceţi deja şi vă poate oferi un impuls prietenesc spre noi direcţii, dacă se dovedeşte necesar.

Atunci când Brad a fost la grădina zoologică împreună cu nepoatele sale, jocul inventat de Paisley a fost amuzant, dar nu a durat. Eforturile noastre de a relaţiona cu adolescenţii trebuie să fie conştiente şi consecvente. Succesul ori eşecul nostru va avea consecinţe de durată pentru toţi cei implicaţi. Trebuie să găsim modalităţi de a depăşi barierele şi de a ajunge chiar şi la cei mai dificili adolescenţi.

A îmbrăţişa un arici poate reprezenta o provocare unică, dar nu e una vitală. Construirea unor relaţii pozitive cu adolescenţii este fundamentală şi ea ne va îmbogăţi şi transforma vieţile pentru totdeauna.

Îmbunătăţirea comunicării

Cum să îmbrăţişezi un arici: Regula #1: Nu purtaţi mănuşi; lăsaţi-l să vă adulmece."

Pe măsură ce un arici ajunge să vă cunoască prin adulmecare, începe să se simtă tot mai confortabil în prezenţa voastră şi vă va fi mai uşor să-l îmbrăţişaţi. Pe măsură ce adolescenţii şi părinţii ajung să se cunoască unii pe alţii prin intermediul comunicării verbale şi nonverbale, se simt cu toţii mai confortabil. Părinţii pot îmbunătăţi comunicarea cu adolescenţii utilizând patru modalităţi:
1) sesizând nevoile neexprimate ale adolescenţilor;
2) înlăturând zidurile dintre părinţi şi adolescenţi;
3) petrecând timp împreună;
4) stabilind şi menţinând nişte limite corespunzătoare.

Capitolul 1. Ascultaţi-le plânsul

- Parcă ar exista un zid acolo, spunea o mamă. Când fiica mea era mai mică, puteam comunica mai uşor cu ea. Vorbeam în mod regulat şi deschis. Dar pe măsură ce a crescut, s-a înălţat acest zid. De ce nu mai vorbeşte cu mine deloc?

Această mamă nu e singura care are această frustrare. Mulţi părinţi ştiu de zidurile pe care le construiesc uneori adolescenţii. Aceste ziduri par înalte şi impenetrabile. Unele par chiar acoperite de sârmă ghimpată şi conectate la electricitate de înaltă tensiune. Totuşi, zidurile pot fi înlăturate, aşa cum s-a dovedit prin faimoasa demolare a zidului din Berlin, Germania.

Zidul din Berlin era înalt de aproape cinci metri, acoperit de sârmă ghimpată şi de avertizări de a sta la distanţă. A fost construit pentru a-i ţine pe oameni izolaţi. Dar nu a putut dura o veşnicie şi în 1989 zidul care despărţise familii şi prieteni atâta vreme a fost dărâmat. Pe biroul lui Brad se află o părticică din acel zid - o bucată mică de beton cu câţiva centimetri de sârmă ghimpată. Betonul are pe o parte nişte culori şterse. Poate părea o alegere ciudată pentru un obiect decorativ de birou, dar serveşte drept aducere aminte a faptului că până şi cele mai înalte şi mai formidabile ziduri construite pentru a ţine oamenii separaţi se pot prăbuşi.

Uneori adolescenţii înalţă ziduri invizibile în jurul lor. Le pot construi pentru a se proteja ori poate din pricina unor sentimente de nesiguranţă, neîncredere, teamă sau neînţelegere. Cum pot oare părinţii să pătrundă dincolo de asemenea bariere? Cum să vorbim cu adolescenţii care nu ţin deloc să vorbească cu noi? Cum să devenim oamenii faţă de care copiii noştri să-şi deschidă sufletul? Trebuie mai întâi să vedem dincolo de zid şi apoi să găsim cărămida mai slabă.

Să vedem dincolo de zid

Unii adolescenţi au coafuri extreme, blugi rupţi, lanţuri lungi şi tricouri lăbărţate. Unii îşi fac tatuaje şi folosesc cuvinte şi gesturi vulgare. Alţii au un aspect îngrijit, dar se poartă impertinent, grosolan şi sfidător. Iar alţii par distanţi şi nemotivaţi. În toate aceste cazuri, adulţii primesc semnale puternice care par a spune: "Lasă-mă-n pace şi nu te băga în viaţa mea!" Trebuie să vedem dincolo de faţadă.

Emoţiile şi nevoile adolescenţilor sunt exprimate de obicei prin mesaje codificate - prin coduri secrete, dacă vreţi - pe care trebuie să le receptăm şi să le interpretăm.

Nu e nimic nou. Vă amintiţi când copiii voştri erau mici? Plângeau şi nu ştiaţi de ce. Încercaţi să-i schimbaţi şi ei plângeau în continuare. Încercaţi să-i hrăniţi, să-i legănaţi. Vă spuneaţi: "Nu-i pot înţelege deloc pe copiii ăştia. Ce mi-aş dori să poată vorbi cu mine şi să-mi spună ce vor!"

Acum aceşti micuţi au devenit adolescenţi şi joacă în continuare acelaşi joc. Nu mai au nevoie să fie schimbaţi de scutece sau să li se aducă biberonul. Au nevoie de siguranţă, de acceptare, de atenţie şi de feedback pozitiv.

Dar nu îşi exprimă acele nevoi mai clar acum decât atunci când erau bebeluşi. Vă dau doar semnalele şi se aşteaptă ca voi să vă daţi seama de ce au ei nevoie. În felul lor propriu, copiii voştri adolescenţi plâng şi acum. Numai că de această dată lacrimile sunt în interior.

Kenneth Cope a scris cândva un cântec referitor la aceste lacrimi tăcute. Primele versuri sună astfel:
"În noapte se aude un plânset atunci când începe o nouă viaţă.
Cel mic cere azi să i se ofere dragoste."

Apoi versurile lui Kenneth descriu modul în care copiii cresc şi plânsul lor devine unul lăuntric. Versul nostru preferat din cântec e o întrebare: "Oare rănile ascunse pot fi recunoscute?" De noi depinde "să-i auzim cum plâng cu lacrimi ascunse. Dragostea înseamnă timp. Ascultaţi-i cum plâng".

Mă iubeşti? Îţi pasă de mine? Sunt eu oare o prioritate în viaţa ta? Aceste întrebări vin rareori direct de la adolescenţi, dar ele vin indirect. Adesea, cea mai importantă parte a comunicării este să fii în stare să auzi ceea ce ţi se spune. La fel cum toţi părinţii se străduiesc să înţeleagă plânsetul copiilor lor mici, trebuie să facem o mulţime de presupuneri, teste şi să ne punem în situaţia copiilor noştri adolescenţi pentru a le înţelege mesajele nerostite. Oare ce simt ei de dincolo de zidurile lor? Se simt nesiguri, nearătoşi, netalentaţi, speriaţi, singuri, respinşi, frustraţi sau vulnerabili? Iată câteva indicii care ne ajută să privim dincolo de ziduri şi să-i auzim plângând.

Crearea unei distanţe. Dacă adolescenţii se ţin departe de familie şi par a fi nehotărâţi, retraşi sau evazivi, acesta e adesea un plânset tăcut. Dacă nu ne privesc în ochi când le vorbim sau ne evită când ne îndreptăm spre ei, ştim că sufletul lor plânge. Sigur că reacţia firească e să ne dăm înapoi şi să ne spunem "ştiu că nu sunt dorit", ori "dacă asta simte ea pentru mine, atunci n-o să mă vâr eu în viaţa ei", ori "dacă el nu are de gând să vorbească cu mine, atunci nici eu n-am să vorbesc cu el". Trebuie să ne luptăm cu tendinţa asta instinctivă. Trebuie mai degrabă să acţionăm, nu să reacţionăm faţă de copiii noştri adolescenţi.

Un tată care crescuse zece fii şi trei fiice povestea cum căuta răspunsuri atunci când unul dintre fiii lui adolescenţi devenea distant: "Cea mai mare revelaţie pe care am avut-o din tot ce am citit a fost acest gând simplu, dar profund: indiferent dacă fiul meu îmi vorbea ori nu, eu îi puteam vorbi lui. Chiar dacă era o comunicare unilaterală, cel puţin ştia ce simţeam. Am intuit că asta ar păstra căile de comunicare deschise, astfel încât el ar şti mereu că eu aş fi acolo dacă ar avea nevoie de mine." Acest tată s-a apropiat de fiul său şi i-a zis:
- Am o oarecare idee despre situaţiile prin care treci. Vreau doar să ştii că sunt sigur că eşti în stare să faci faţă, că te iubesc şi am încredere în tine.

Băiatul nu a răspuns, dar a auzit. Tatăl nu şi-a urmat tendinţa naturală de a se îndepărta de fiul său. În schimb, a păstrat comunicarea cu acesta şi a fost capabil să-i arate că îi păsa de el. Tatăl a acţionat.

Însă adolescenţilor le e greu să afle cum să acţioneze. Ce se aşteaptă de la ei? Să fie nişte copii mari ori nişte adulţi în miniatură? A fi abătuţi sau a se retrage constituie nişte modalităţi prin care unii adolescenţi încearcă roluri noi, pentru a vedea dacă li se potrivesc. Atunci când se întâmplă asta, ascultaţi-le plânsul.

Comportament extrem. Adolescenţii care tind să fie ori extrem de tăcuţi ori extrem de zgomotoşi încearcă să comunice ceva de dincolo de zid. Am putea spune: "Copilul ăla e aşa de obraznic! Merită să fie pus cu botul pe labe." Sau: "E aşa de timidă, nu-ţi bate capul să stai de vorbă cu ea." În realitate, ambii adolescenţi au nevoie exact de contrariu - să fie susţinuţi şi validaţi. Pretinsa mândrie sau timiditate nu e nimic altceva decât o strategie pe care o folosesc adolescenţii pentru că în sinea lor se simt mici, trecuţi cu vederea, lipsiţi de importanţă sau invidioşi pe alţii.

Adolescenţii care sunt extrem de critici şi care nu găsesc niciun cuvânt bun de spus despre nimeni probabil că încearcă cu disperare să găsească un singur lucru măcar care să le placă în ceea ce-i priveşte pe ei înşişi. Ascultaţi-le plânsul.

"Am un prieten care..." Jerrick îşi aminteşte că odată a venit de la şcoală şi le-a spus părinţilor lui:
- Am un prieten care ţine morţiş să meargă să vadă un film care are anumite lucruri nepotrivite în el, dar zice că va fi bine dacă pur şi simplu va închide ochii. Ce i-ai spune?

În loc să-i răspundă ceva de genul "Probabil că ţi-aş spune să-ţi găseşti alt prieten" sau să emită nişte judecăţi pripite legate de acest "prieten", părinţii lui Jerrick l-au ascultat cât timp le-a explicat întreaga situaţie. Într-adevăr, prietenul lui Jerrick se gândea să meargă la acel film, dar şi el tot la asta se gândea. Ştia că nu ar fi trebuit să vadă ceea ce era posibil să apară pe ecran, pentru că încălca regulile impuse de familie, dar se gândea că poate era bine dacă închidea ochii. În loc să-şi întrebe părinţii direct dacă asta era bine, Jerrick a întrebat despre prietenul său pentru a afla cum ar răspunde părinţii lui.

Ori de câte ori un copil vă povesteşte "problema unui prieten", e foarte posibil ca el însuşi să se confrunte cu una asemănătoare. Tinerii fac aluzie la unele amănunte legate de "prieteni" pentru a ne testa reacţiile. Dacă suntem grăbiţi sau aspri, e posibil să nu-şi dorească să ne dezvăluie mai mult de atât. Abţineţi-vă de la judecăţi până îi auziţi cum plâng.

Semnale nonverbale. Foarte puţin din ceea ce spune o persoană ţine de cuvinte. Mare parte din comunicarea noastră se exprimă prin limbajul corporal. Tonul vocii noastre transmite şi el receptorului nişte mesaje nerostite.

De aceea e important ca părinţii să înveţe să asculte cu ochii şi cu inimile, nu doar cu urechile. Pe scurt, trebuie să ne dăm seama că adevăratele atitudini şi sentimente ale adolescenţilor sunt de obicei exprimate prin intermediul gesturilor, posturii, precipitării vorbirii, tonului vocii şi privirii.

Trebuie să observăm expresia de pe chipurile lor, privirea din ochii lor şi modul în care îşi ţin capul. Putem detecta plictiseală, ostilitate sau oboseală doar observându-le agitaţia picioarelor şi mişcarea mâinilor. Urmăriţi cu atenţie semnalele nonverbale. Ascultaţi-le plânsul.

Atragerea atenţiei. În ceea ce-i priveşte pe copii, comportamentul negativ făţiş este adesea doar o stratagemă pentru a atrage atenţia. Acelaşi lucru e valabil şi în cazul adolescenţilor. Glumele copilăreşti, chicotitul în momente nepotrivite şi trasul de păr sunt înlocuite de înjurături, stiluri extreme de vestimentaţie, piercing, mişcări violente ale mâinilor, coafuri bizare şi tatuaje. Toate aceste comportamente afişate transmit acelaşi mesaj: "Acordaţi-mi atenţie. Vă rog, observaţi-mă ca pe o persoană distinctă şi apreciaţi faptul că sunt diferit."

Atunci când adolescenţii fac afirmaţii pripite, precum "urăsc şcoala" sau "profesorul meu e un idiot", deseori vor doar să le observe cineva frustrarea. Trebuie să avem grijă să nu judecăm după aparenţe lucrurile "greşite" pe care le fac ori le spun tinerii. În asemenea situaţii, e posibil ca adolescenţii să fie mai nesiguri în ceea ce-i priveşte pe ei înşişi decât în privinţa a ceea ce e "bine" de spus sau de făcut. Ascultaţi-le plânsul.

Comportament inconsecvent. Orice diferenţă între comportamentul obişnuit şi cel curent este adesea un strigăt de ajutor. O fată care se descurca bine la şcoală în mod obişnuit a început pe neaşteptate să piardă autobuzul.

Atunci când mama ei o întreba dacă era gata de plecare, fata spunea "vin acum", pe urmă aştepta până ce pierdea autobuzul şi trebuia ca mama ei s-o ducă la şcoală. Mama a încercat s-o aducă pe fiica sa pe calea cea bună, spunându-i:
- E ridicol. Eşti o persoană matură, responsabilă. Nu ar trebui să ai nevoie să fii răsfăţată dimineaţa.

Fata a fost de acord şi în următoarele câteva zile a prins autobuzul. Pe urmă a început iar să-l piardă. Mama i-a spus atunci:
- Asta nu te reprezintă deloc. Am putut întotdeauna să contez pe tine. Dacă pierzi iar autobuzul, am să te duc eu, dar va trebui să mă plăteşti.

În dimineaţa următoare, mama a trebuit din nou s-o ducă pe fată cu maşina la şcoală. Când au ajuns, i-a spus:
- Te costă trei dolari şi un mulţumesc.

Fata a răbufnit.
- Şoferilor de taxi nu li se mulţumeşte! a spus ea, indignată.

Mama a plecat de la şcoală cu fata rămânând în maşină. Cel puţin, îi auzise nemulţumirea. Şi i-a spus:
- Trebuie să stăm de vorbă.

Fata a recunoscut în sfârşit că avea dificultăţi la şcoală. Nu înţelegea explicaţiile învăţătoarei şi se simţea prost. Şi mai erau şi nişte băieţi în clasa ei care o tachinau. Acum mama şi fiica discutau în sfârşit despre adevăratele probleme, care nu prea aveau legătură cu prinderea autobuzului şcolii. Atunci când comportamentul adolescenţilor e inconsecvent, ascultaţi-le plânsul. După aceea trebuie să găsim "cărămida desprinsă" din zidul pe care l-au construit în jurul lor.

Găsiţi "cărămida desprinsă"

- În ce-o priveşte pe mama, sunt bucuroasă că-i place ceea ce-mi place şi mie, cu toate că e în vârstă, explica o adolescentă. Nu are impresia că ceea ce îmi place mie e stupid sau doar un moft trecător. Nu spune că gusturile mele sunt imature.

Prietenul lui Brad, care a lucrat în construcţii, l-a învăţat odată un principiu preţios în legătură cu dărâmarea zidurilor, spunând:
- Înălţând câteva ziduri de cărămidă în viaţa mea, am descoperit că fiecare zid are un punct slab, o cărămidă desprinsă.

Atunci când lucrăm cu tineri care şi-au construit ziduri în jurul lor, trebuie să găsim cărămida desprinsă - interesul său de căpetenie, visul său drag ori abilitatea preferată care îl va ajuta pe adolescent să devină comunicativ. Poate fi vorba de motociclete, sporturi, mâncare, sexul opus sau chiar de un jurnal.

Un tânăr din New York care urmase un program de o săptămână pentru tineret pe coasta de vest fusese iniţial retras. Îndrumătorul său era îngrijorat şi i-a spus directorului de program:
- Stă doar în camera lui şi scrie în jurnal. Oare asta să fi fost cărămida desprinsă de care avea nevoie directorul?

În seara aceea, la cină, directorul s-a aşezat lângă acest tânăr în sala de mese. A început o conversaţie normală şi apoi a adus vorba de jurnale. Directorul a spus:
- Oamenii de regulă nu mă cred atunci când le spun, dar una dintre ocupaţiile mele preferate e să scriu în jurnal. Am umplut deja multe volume.
- Într-adevăr? Ochii băiatului s-au aprins. Şi eu scriu în jurnalul meu. Cred că e important.

Acesta a fost un moment decisiv. Tânărul a început să vină la activităţi şi să interacţioneze cu directorul şi cu ceilalţi. Înainte ca săptămâna să se încheie, şi-a făcut o mulţime de prieteni. Totul a început atunci când cineva s-a arătat interesat într-o oarecare măsură de ceea ce-l preocupa pe el cel mai mult.

În primul an de liceu, Jerrick a căpătat o boală gravă de stomac, care i-a nedumerit pe doctori. Nu-şi dădeau seama de ce se simţea atât de bolnav, dar erau foarte hotărâţi să descopere cauza. I-au făcut lui Jerrick tot felul de analize, pentru a exclude anumite boli.

În ziua de dinaintea uneia dintre aceste investigaţii - o colonoscopie - Jerrick se simţea deosebit de nervos. Având în vedere o asemenea examinare, cine nu s-ar fi simţit la fel? După o zi întreagă în care nu mâncase nimic altceva decât o supă limpede de pui şi nişte minunat citrat de magneziu, era cu nervii la limită. În mod normal, ar fi făcut sport sau ar fi mâncat îngheţată pentru a se calma, dar acele opţiuni nu erau disponibile, aşa că a coborât şi a început să joace biliard - un joc care îi plăcea - de unul singur.

Câteva minute mai târziu, tatăl lui a venit şi el jos şi a început să joace cu el. După o serie de întrebări, Jerrick i-a destăinuit tatălui său ceea ce simţea în acel moment. El nu ar fi vorbit niciodată cu tatăl său despre temerile sale dacă acesta nu ar fi vrut să coboare şi să joace biliard.

Un profesor a participat odată la o petrecere de rămas bun a unui fost elev care pleca la colegiu. Tânărul părea pregătit pentru colegiu. Avea haine noi şi se tunsese chiar cu o zi înainte. Zâmbea încrezător. Părinţii lui ştiau că stilul de viaţă al băiatului nu fusese întotdeauna aşa de ordonat cum îi era acum părul. Nu fusese niciodată un copil rău. Nu făcuse nimic din cale-afară de necuvenit.

Dar băiatul era retras faţă de toată lumea şi exclusese ideea de a urma vreodată un colegiu. Părea că nimeni nu putea ajunge la el. Apoi a apărut profesorul în viaţa lui şi a trecut în sfârşit dincolo de zid.

Mai târziu, părinţii l-au întrebat pe profesor cum reuşise să comunice cu acest tânăr care ajunsese să se distanţeze aşa de mult de toată lumea. Îi spusese vreo poveste specială ori îi împărtăşise vreo experienţă personală? Avusese discuţii lungi şi profunde cu băiatul?

Profesorul a zâmbit şi le-a spus:
- N-o să vă vină să credeţi, dar într-o zi am aflat că băiatului dumneavoastră îi place să revadă acelaşi vechi spectacol TV care îmi place şi mie. Fiul dumneavoastră venea la mine după ore pentru a vorbi despre spectacol.

Îmi aducea informaţii despre sumele cu care fuseseră scoase la licitaţie vechile recuzite şi costume şi despre locul unde se aflau toţi foştii actori la acea dată. Profesorul dăduse peste cărămida desprinsă. Pe urmă continuase să lucreze până ce făcuse o breşă în zidul acela de izolare din jurul tânărului. După ce Brad a vorbit la o conferinţă pentru părinţi despre găsirea acestei cărămizi desprinse, o mamă a venit la el şi a spus:
- Dar nu există nicio modalitate de a ajunge la fiica mea. Ea pur şi simplu nu are cărămizi desprinse - poate doar câteva şuruburi mai slabe, dar nicio cărămidă desprinsă.
- Ba cu siguranţă că are şi ea, i-a răspuns Brad. Despre ce vorbeşte sau la ce se referă într-o conversaţie?
- La nimic.
- Ce face în timpul liber dacă are de ales?
- Nimic. Doar se duce la şcoală şi lucrează.
- Atunci ce face cu banii pe care îi câştigă?
- Îşi cumpără o mulţime de haine, a spus mama dându-şi ochii peste cap.

Brad i-a zâmbit şi i-a spus:
- Vă daţi seama că tocmai aţi aflat?

Trei întrebări: Despre ce vorbeşte cel mai mult copilul dumneavoastră adolescent? Ce face sau ce vrea să facă în timpul liber? Pe ce îşi cheltuieşte banii? Răspunsurile la aceste întrebări ne pot ajuta să găsim acea cărămidă desprinsă.

Pe urmă, nu mai e decât o problemă legată de petrecerea timpului necesar pentru a pătrunde în interior. O femeie a aflat cât de important e să vezi dincolo de zid şi să găseşti cărămida desprinsă, atunci când fiica sa avea 15 ani. În vara aceea, fiica ei a participat la o tabără în California, o tabără pe care o aşteptase cu nerăbdare tot anul. Dar după ce s-a întors acasă, mama a observat o mare schimbare la fiica sa. Era mult mai distantă faţă de familia ei. Avea nişte stări extreme. Nu se îngrijea deloc de modul cum arăta, ceea ce nu-i era în fire.

La acea dată, femeia nu şi-a dat seama de strigătele pe care le auzea. Nu s-a gândit să-şi abordeze fiica pentru a sta de vorbă. Problemele au continuat şi în cele din urmă a înţeles că trebuia să facă ceva în această privinţă.

Într-o seară, fiica ei s-a dus să stea cu un copil ca babysitter şi şi-a lăsat jurnalul deschis lângă uşa de la intrare. Asta nu o reprezenta deloc. Femeia l-a luat şi s-a apucat să-l citească. Cu cât mai mult citea, cu atât mai îngrozită era. O tipă - mentor în tabără - cu care corespondase fiica sa participa la nişte activităţi ilegale şi o invita şi pe fată să i se alăture. Femeia a mărturisit:
- Nu vă pot spune ce am simţit atunci. Am luat jurnalul şi i l-am arătat soţului meu. El era furios că acestei tipe i se permisese să se ocupe de nişte fete tinere în tabără. A vrut ca toţi cei responsabili să realizeze ce se întâmpla.

În acest timp, femeia nu ştia ce să facă cu fata ei. A stat de vorbă cu cei mai apropiaţi prieteni. Toţi au sfătuit-o să apeleze la ajutorul unui specialist. S-a dus la trei psihologi diferiţi până l-a găsit în sfârşit pe acela care i-a dat sfatul ce i s-a părut într-adevăr cel mai potrivit. Psihologul i-a spus că trebuia să stea de vorbă în mod deschis cu fiica sa despre toată problema aceea. Doar că nimic nu putea s-o sperie mai tare. I se părea mult mai uşor să continue să se comporte de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Psihologul i-a spus că trebuia să fie sinceră cu fiica ei şi chiar să-i spună că îi citise jurnalul.

În ziua următoare, femeia s-a aşezat lângă fiica sa şi i-a spus totul. Aceasta a fost nespus de afectată aflând că mama sa îi violase intimitatea.

Mama, îngrijorată, i-a spus pur şi simplu:
- Această prietenă căreia îi scrii tu e pe o cale greşită. E mult mai mare ca tine şi am sentimentul foarte puternic că pentru tine e periculos să rămâi prietenă cu ea.

Fiica sa a ieşit din cameră plângând. O experienţă uşoară? Nu. Amuzantă? Nu. Necesară? Da. Femeia procedase oare aşa cum trebuia? Nu ştia. Pur şi simplu făcea tot ce putea.

În zilele care au urmat, psihologul a sfătuit-o să-şi petreacă mai mult timp cu fiica sa. Ea îşi crescuse fiica la fel cum îşi crescuse şi fiul, dar acum îşi dădea seama că anumiţi copii au nevoie de mai multă dragoste şi atenţie.

S-a gândit că probabil din cauză că nu-i oferise fiicei sale toată dragostea de care avea nevoie, aceasta căuta în altă parte pe cineva care s-o înţeleagă. Psihologul i-a spus să nu se învinuiască, ci să încerce în schimb să comunice, să-şi lase fiica să vorbească şi s-o asculte.

Femeia nu ştia de unde să înceapă. La acea dată, nu ştia nimic despre cărămizile desprinse. S-a simţit copleşită de sarcina care-i revenea. "Fiica mea m-a urât aşa de mult", povestea ea. "Încă mai am sentimentul acela oribil în adâncul stomacului când mă gândesc la asta. E un sentiment aşa de deprimant când copilul tău te urăşte..."

Ştia că fiica sa nu voia să stea de vorbă cu ea atunci, dar mai ştia şi că aceasta avea 15 ani şi îşi dorea foarte mult să aibă o maşină. I-a spus:
- OK, vrei să înveţi să conduci o maşină, da? O să te iau de la şcoală în fiecare zi ca să poţi exersa.

Şi în fiecare după-amiază această mamă o lua pe fiica sa de la şcoală, se urca în maşină, închidea portiera şi nu spunea niciun cuvânt. O lăsa să conducă maşina pentru un timp, apoi îi spunea:
- Nu am mâncat nimic de la micul dejun. Te-ar deranja dacă ne-am opri la o brutărie pentru nişte covrigi?

Şi în fiecare zi stăteau în brutărie şi îşi mâncau covrigii în tăcere. În cele din urmă, fiica sa a început să vorbească. Îi povestea mamei sale despre cum decursese ziua aceea. Pe urmă, a început să-i povestească şi despre lucrurile care se petreceau în viaţa sa. A durat aproape un an întreg, dar lucrurile au început să se amelioreze. Această femeie a trebuit să renunţe la un oarecare control pentru a-i câştiga încrederea, dar a meritat.

Mulţi ani mai târziu, fiica acestei femei a ajuns să termine liceul şi se pregătea să plece din statul său pentru a se duce la colegiu. Stăteau amândouă pe duşumea în dormitor şi făceau bagajele. Fiica sa a dat peste vechile ei jurnale. A deschis unul şi i-a citit mamei sale toate lucrurile prin care trecuse în timpul acelei perioade întunecate din viaţa sa. I-a mărturisit că se gândise chiar să se sinucidă.

S-a uitat la mama ei şi i-a spus:
- Mamă, mă bucur aşa de mult că nu am făcut aşa ceva! Mă bucur aşa de mult că am devenit prietene!

Atunci când încercaţi să stabiliţi o legătură cu adolescenţii, veţi observa că pot înălţa ziduri ce par la fel de impenetrabile ca ţepii unui arici. În loc să purtaţi mănuşi, trebuie să stabiliţi o legătură cu ariciul şi să vă adresaţi lui direct. Şi în loc să evitaţi confruntarea, trebuie să auziţi plânsul copilului vostru adolescent din timp. Găsiţi cărămida slabă - lucrul pe care îşi doresc adolescenţii să-l facă ori despre care vor să vorbească, încât acceptă chiar şi prezenţa voastră acolo. Pe urmă ascultaţi-i cu atenţie, comunicaţi în mod deschis şi fiţi aproape de ei. Veţi fi surprinşi de ceea ce vă vor spune, ce vă pot învăţa şi cât de bine vor răspunde chiar la cele mai dificile eforturi ale voastre.

Invitaţii la acţiune

Cum puteţi auzi şi răspunde la plânsul tăcut al copilului vostru adolescent? Cum puteţi ajunge la el sau la ea? Iată câteva întrebări de luat în considerare:

Privind în urmă la propria voastră viaţă, ce fel de ziduri v-aţi ridicat? Cum puteau oamenii vedea dincolo de ele?

Care sunt hobby‑urile copilului vostru sau lucrurile sale preferate? Cum puteţi manifesta mai mult interes faţă de acele hobby‑uri? Cum puteţi învăţa să apreciaţi acele lucruri preferate ale sale?

Neamul Vulcăneştilor, o dinastie greco-catolică pentru binele naţional - Panteon român

 

Iosif Vulcan
Panteon român
Editura Vremea, 2021
 
 

Citiţi un fragment din această carte

*****
 
"Neamul Vulcăneştilor", o dinastie greco-catolică pentru binele naţional 

Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa. (Evrei 13,7) 
 

La 31 martie 2021 se împlinesc 180 de ani de la naşterea lui Iosif Vulcan şi îmi vin în minte cuvintele din Epistola către Evrei: "Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa" (Evrei 13,7). Restituirea, în volum, a Panteonului Român ne invită să descoperim rădăcinile şi pe marii, ca şi pe mai modeştii creatori de bunuri culturale sau instituţionale ai poporului român, pentru a lumina viaţa semeni lor şi a gândi în perspectivă. Am avut noi, aici prin Bihor, ca de altfel prin toate părţile locuite de români, personalităţi luminate, cu o gândire vie şi cu o viziune profetică pentru neamul, limba şi cultura poporului român. Mă gândesc la un Moise Dragoş, cu a sa primă şcoală românească din Oradea, deschisă la 1784; sau la un Ignatie Darabant şi al său prim Suplex, din 1791; venind mai aproape pe firul istoriei, la un Samuil Vulcan, cu al său Liceu din Beiuş înfiinţat la 1828, pentru a ajunge la Iosif Vulcan, cu a sa Revistă Familia întemeiată la 1865.

"Făclia aprinsă" de aceşti profeţi ai neamului, parafrazându-l pe Mircea Eliade, "n-a mai putut fi stinsă de atunci", ci a trecut, din mână în mână, la marii episcopi Demetriu Radu şi Valeriu Traian Frenţiu şi nu s-a mai stins pentru că ea a fost purtată peste generaţii de oameni de cultură, cu probitate morală şi cu adâncime spirituală, care au ştiut să-i conducă destinele dincolo de vicisitudinile istoriei. "Odată trezită conştiinţa latinităţii noastre, nimeni şi nimic n-a mai putut-o nimici; de generaţii, ea face parte din însăşi conştiinţa noastră de Români. Limba, literatura şi cultura românească modernă poartă pecetea făurită la Blaj (şi la Oradea, Beiuş sau Năsăud) - cu câte lacrimi, cu cât sânge şi cu cât geniu o ştie numai istoricul care şi-a închinat viaţa cercetând această epocă eroică" o spune tot Mircea Eliade, la Paris, în 1955.

Iosif Vulcan face parte din neamul "Vulcăneştilor": tatăl său, preotul greco-catolic Nicolae Vulcan, era nepot al episcopului Samuil Vulcan, protector al corifeilor Şcolii Ardelene. Acest mare episcop român, Samuil, pe urmele vlădicului Petru Pavel Aron (1754) de la Blaj şi a înaintaşului său Moise Dragoş (1784), a întemeiat, în 1828, liceul românesc din Beiuş, s-a învrednicit a fi un generos Mecena, contribuind decisiv la dezvoltarea culturii românilor ardeleni şi a creat la Oradea "un fel de academie, cea dintâi academie de studii privitoare la trecutul românesc" introducând literele latine in scriere. Cu ajutorul lui Samuil Vulcan, la Sibiu a fost numit primul episcop ortodox român, Vasile Moga (1811), care l-a respectat pe sprijinitorul său foarte mult şi cu care a întreţinut o bogată corespondenţă. Tot Samuil Vulcan i-a ajutat pe românii ortodocşi din Arad să aibă episcop român, în locul celui sârb, şi, "cu bani proprii", a susţinut înfiinţa rea Preparandiei la Arad (1812). Spune Nicolae Iorga: "El (Samuil Vulcan) a servit aici o misiune, căreia şi-a jertfit tot ce-a avut mai bun într-însul" fiind "ocrotitorul întregii culturi româneşti".

Tatăl lui Iosif Vulcan, Nicolae, căsătorit cu Victoria Iriny (Irimie), a fost preot greco-catolic la Holod, iar apoi la Leta Mare (actualmente în Ungaria). Fratele mamei, Iriny Janos, a fost inventatorul chibriturilor. Iosif, autorul Panteonului, a avut modele în familie, a avut la cine să privească şi astfel şi-a croit drumul în viaţă. Avea numai douăzeci şi patru de ani când, la Pesta, în 1865, unde studia dreptul, înfiinţează o publicaţie menită să slujească naţiunea română din Imperiul Habsburgic în aspiraţiile sale patriotice şi culturale, gând ce a rodit sub numele Familia. Foaie enciclopedică şi beletristică cu ilustraţiuni, revistă care avea să devină cea mai importantă instituţie de cultură în plan revuistic pentru românii din Transilvania, dar, foarte curând, o revistă citită şi de românii din Ţară.

Timp de peste patruzeci de ani, între 1865 şi 1906, Iosif Vulcan a pus, la temelia acestui adevărat for cultural şi spiritual, toate darurile sufleteşti, intelectuale, morale cu care a fost înzestrat, pentru a asigura continuitatea acestei lucrări de admirabilă folosinţă pentru neamul său, cu o energie şi o voinţă prin care Familia s-a constituit în destin personal şi, deopotrivă, în bun de patrimoniu cultural naţional. Număr de număr, Familia oferea pri mele sale pagini portretizării fondatorilor de cultură şi de istorie care şi-au câştigat un nume de bună memorie în istoria românilor. Aceste portrete au fost adunate de Vulcan într-un volum intitulat Panteonul român.

Tot lui Iosif Vulcan i-a fost dat să publice primele încercări poetice ale celui care avea să devină Eminescu. Sprijinul acordat tinerilor prin a-i debuta şi a-i cultiva în paginile revistei a fost mereu simţit ca o datorie de onoare. Tot Iosif Vulcan l-a debutat în Familia şi pe George Coşbuc.

Vreau să mai adaug că părintele revistei Familia, Iosif Vulcan, precum şi fondatorii primelor şcoli româneşti de prin părţile bihorene şi nu numai, au fost cu toţii greco-catolici luminaţi, cu mari idealuri: profeţi, aş spune. Şcolile au fost deschise tuturor, ortodocşi sau greco-catolici "nici o plată de la ucenici aşteptându-să", ba au fost şi elevi evrei şi unguri; Suplex-ul, la vremea respectivă, cerea drepturi pentru toţi românii ortodocşi sau greco-catolici; Familia lui Vulcan a fost şi a rămas deschisă până în zilele noastre, "nici o deosebire confesională făcându-se", ba mai mult, Familia de azi a întemeietorului Vulcan respiră cultura popoarelor Europei şi a tuturor meridianelor. Privind retrospectiv, revista Familia se înscrie în siajul cultural pe care Şcoala Ardeleană l-a inaugurat prin Maior, Şincai, Micu, Budai-Deleanu. Mai presus de toate, Familia a fost şi trebuie să rămână limbă vorbită şi literatură trăită, conştiinţă şi identitate, integrare a culturii naţionale în marea cultură a Europei şi a popoarelor lumii.

Spune Iosif Vulcan despre propria-i lucrare de-o viaţă: "Etatea înaintată şi sănătatea slăbită mă silesc să mă retrag de la masa redacţională şi să sistez această revistă. Este un moment de mare importanţă acesta pentru mine, căci schimbă toată viaţa mea. Un moment de o impresiune cu mult mai pătrunzătoare decât să fiu în stare a-l descrie. A te despărţi de ocupaţiunea care în timp de patruzeci şi doi de ani ţi-a oferit atâtea momente plăcute şi fericite, este o simţire ce te face să-ţi tremure toate vânele şi condeiul îţi cade din mână. Recunosc că revista aceasta pornită atunci când nu prea erau scriitori şi era singura făclie literară română în Ungaria, de multe ori s-a prezentat cu lucrări ale începătorilor; dar am şi bucuria că unii dintre aceştia au devenit căpeteniile literaturii noastre... Ştiu bine că am rămas departe de succesul pe care-l doream: dar sufletul meu e liniştit că am întrebuinţat tot ce am avut la dispoziţie pentru ridicarea culturei naţionale. Constatând toate acestea, înfăşor cu linişte flamura Familiei, salutând cu bucurie tinerimea noastră menită a continua cu succes mai mare activitatea literară, căreia i-am închinat şi eu toată viaţa mea..." (Iosif Vulcan, Familia, nr. 41/1906, sub titlul "Încheierea")

Profetică a fost deschiderea şcolilor, profetic a fost Suplex-ul, precum profetică a fost şi găzduirea lui Eminescu în paginile revistei Familia, la debut dar şi la maturitate, precum şi schimbarea numelui său; profetici aceşti înainte mergători ai noştri. Îmi pare că, dintr-un colţ al raiului, ne priveşte astăzi Iosif Vulcan cu toţi cei înşiruiţi de el în Panteonul Român. Da, de dincolo de zări, distins şi elegant ne surâde "chipul bătrânului blajin, cu mustăţile albe sucite dârz cum credea el că se cuvine unui membru al Academiei" (Iorga), detaşat, calm şi demn în cămaşa-i impecabilă cu papion, ştiind că idealul şi profeţia lui nu s-au năruit. Este mulţumit! Revista lui, Familia, şi Panteonul sunt, în continuare, coloane pe care se susţine cultura română. Iar domnul Cristian Bădiliţă ne ajută să ne "aducem aminte de mai-marii noştri înaintaşi, care ne-au grăit cuvântul lui Dumnezeu; să privim cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa".

(† Virgil Bercea, Episcop de Oradea Mare, 22 ianuarie 2021) 
 

Iosif Vulcan - repere biografice

Cronologie
 

1805. 23 decembrie. Se naşte la Şinca Veche (Făgăraş), Nicolae Vulcan, tatăl lui Iosif Vulcan.
1813. Se naşte, la Leta Mare, Victoria Irinyi, mama lui Iosif Vulcan.
1831. Nicolae Vulcan se căsătoreşte cu Victoria Irinyi şi e sfinţit preot.
1841, 31 martie. Se naşte, la Holod, Iosif Vulcan.
1844. Familia Vulcan se mută la Leta Mare (actualmente în Ungaria), unde Iosif urmează studiile primare.
1851. Iosif Vulcan urmează studiile medii la Gimnaziul Premonstratens din Oradea.
1855. Gheorghe Ardeleanu şi Iosif Vulcan scot revista-manuscris Deşteaptă-te, române!
1859. Iosif Vulcan debutează, ca poet, în Gazeta Transilvaniei.
1862. Iosif Vulcan publică în Concordia (Budapesta) traducerea unei nuvele de Jókai Mór.
1863. Redactor al publicaţiei Umoristul, care apare la Budapesta.
1864. Obţine diploma de avocat.
1865. Apare, la Budapesta, în traducerea lui Iosif Vulcan, romanul Colombe, al lui Al. Dumas.
1865, 5/17 iunie. Apare la Budapesta nr. 1 al Familiei. Foaie enciclopedică şi beletristică. Editor, redactor responsabil şi proprietar - Iosif Vulcan.
1866. Iosif Vulcan tipăreşte, la Budapesta, volumul de versuri Poezii.
1866, 25 februarie/9 martie. Poetul Mihai Eminescu debutează în Revista Familia.
1867, Umoristul îşi schimbă numele, devenind Gura satului.
1868, Iosif Vulcan devine membru al Asociaţiei transilvane pentru literatura şi cultura poporului român - ASTRA.
1869, Apare, la Budapesta, volumul Panteon român.
1871, 25 ianuarie. La Budapesta, Iosif Vulcan este primul român care devine membru al Societăţii literare Kisfaludy. 20 noiembrie. Se căsătoreşte cu Aurelia Popoviciu.
1872. Publică, la Budapesta, două volume sub titlul Novele.
1873. La Budapesta, văd lumina tiparului primele două volume din romanul Sclavul amorului, sub semnătura lui Iosif Vulcan.
1875. Iosif Vulcan editează publicaţia Şezătoarea, la Budapesta, adresată sătenilor.
1876-1878. Editează, la Budapesta, cărţi de proză, teatru şi poezie, inclusiv traduceri din Jules Verne şi din poezia populară românească.
1879. Este ales membru corespondent al Academiei Române.
1880. Publică, la Budapesta, traducerea romanului Misteriul nopţii, de Claire de Chandeneux. Martie. Iosif Vulcan se mută la Oradea, unde va continua editarea revistei Familia.
1882-1883. Apar, la Oradea, volumele Lira mea (poezie) şi De la sate (proză), semnate Iosif Vulcan.
1885, ianuarie. Nr. 2 al Revistei Familia este dedicat integral lui Mihai Eminescu.
1891. Piesa de teatru Ştefan Vodă cel tânăr este premiată la Bucureşti şi introdusă în repertoriul Teatrului Naţional. Martie. Iosif Vulcan devine membru titular al Academiei Române.
1893-1894. La Oradea, apar în volum piesele Ştefan Vodă cel tânăr şi Sărăcie lucie.
1897, martie. Pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti se joacă, în premieră absolută, piesa Gărgăunii dragostei.
1899. Gărgăunii dragostei apare tipărită în volum, la Oradea.
1901. La Oradea are loc prima întâlnire între Iosif Vulcan şi Ady Endre.
1903, martie. Se joacă, la Oradea, în limba maghiară, piesa lui Iosif Vulcan Ştefan Vodă cel tânăr, eveniment cultural socotit de Ady Endre o "premieră a prieteniei româno-maghiare".
1904. La Oradea se sărbătoreşte jubileul de 40 de ani al Revistei Familia. Martie. Iosif Vulcan este ales preşedinte al Secţiei literare a Academiei Române, la propunerea lui Titu Maiorescu.
1906, 30 decembrie. Apare, la Oradea, ultimul număr din prima serie a Revistei Familia.
1907, 28 august/8 septembrie. Iosif Vulcan se stinge din viaţă, la Oradea, unde este şi înmormântat. Slujba a fost oficiată de episcopul greco-catolic de Oradea, Demetriu Radu.

(Ioan F. Pop)

John Rain. Pactul asasinilor

 

Barry Eisler
John Rain. Pactul asasinilor
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu



***
Intro

Afacerea asasinatelor are propria-i atracţie gravitaţională şi dacă te apropii prea mult, sau dacă rămâi prea mult în preajma ei, nu te vei elibera niciodată.

John s-a retras din activitate şi de aceea curiozitatea îi este stârnită când i se propune o misiune misterioasă: să aranjeze trei decese "naturale" pentru un milion de dolari. Însă una dintre ţinte este o femeie, iar John are reguli stricte care-l opresc să asasineze femeile.
Fără ca el s-o ştie, femeia aceea este o poliţistă aflată pe urmele unei reţele ce se ocupă cu pornografia infantilă, care-l cunoaşte pe Dox.
Iar când John se întâlneşte cu ea şi cu Dox, şi apoi apar Kanezaki, Delilah, Horton şi alţii, începe o misiune de neuitat din Japonia în Seattle, şi de la Washington la Paris.

"Ca de obicei la romanele scrise de Eisler, intriga este plină de întorsături, proza este viguroasă, iar acţiunea se desfăşoară rapid. Rezultatul este altă carte pe care n-o poţi lăsa din mână de la unul dintre cei mai buni scriitori de thrillere din lume." (Asociated Press)

Fragment
 
 Prolog

Arrington fuma pe întuneric. Fumatul însemna mult, nu numai pentru plăcerea sa intrinsecă, ci şi pentru că bărbatul ştia foarte bine ce efect avea asupra sa. Acceptarea riscurilor inerente implicate, preţul plăcerii, ridica nivelul fumatului, de la un simplu răsfăţ, la ceva mai asemănător unei pasiuni. La urma urmelor, trebuie să iubeşti cu adevărat ceva - trebuie să i te fi dedicat - ca să fii de acord să i te sacrifici.

Totuşi el n-o făcea mereu. Nu urmărise niciodată ca fumatul să devină un reflex sau o rutină, ci mai degrabă să aibă un impact. Să marcheze un moment anume. Să însemne ceva special, ba chiar ceva extrem.

Iar în seara asta erau întrunite toate cerinţele respective. Din unele puncte de vedere, ceea ce tocmai aflase sfida raţiunea. Cum s-ar fi putut ca un lucru atât de groaznic să conţină în acelaşi timp ceva atât de incredibil de bun?

Arrington mai simţise o dinamică similară doar o singură dată până atunci: pe 11 septembrie 2001, când la CIA sosise ştirea atacării Pentagonului, iar primul lui gând fusese "Kelly e acolo". Kelly, care cu numai o lună în urmă îl anunţase că voia să divorţeze şi că spera din toată inima s-o poată face amiabil, cu drepturi corespunzătoare de vizitare, pentru ca el să poată continua să fie un tată pentru cele două fetiţe ale lor, fără alt sprijin financiar decât cel pe care l-ar fi impus oricum legea.

Şi apoi ea dispăruse. Murise. În locul unui om divorţat, trist şi împovărat de pensia alimentară, Arrington devenise brusc văduvul unei martire din Departamentul Apărării, sanctificată prin moartea ei, şi beneficiase de o poliţă de asigurare de viaţă de ordinul sutelor de mii de dolari, la care se adăuga milionul de dolari de la Fondul de Compensare a Victimelor din 11 septembrie. Era bogat, în loc să fie sărac. Era omagiat, în loc să fie dispreţuit. Acesta era micul secret murdar al lui 11 septembrie, gândi el. Nu teoriile conspiraţiilor - acuzaţii despre cunoaşterea anterioară a evenimentelor, despre demolare controlată şi acţiuni din interior. Adevăratul secret era că, în pierderea generală, existaseră şi câştigători. La urma urmelor, statistica afirma că jumătate dintre căsătorii se terminau prin divorţ. Iar divorţul era chimioterapia căsătoriei, ceva atât de scump şi de toxic, încât doar cuplurile disperate recurgeau la el ca tratament.

Şi dacă jumătate dintre căsătorii erau atât de canceroase încât să justifice un tratament echivalent chimioterapiei, ce spunea asta despre restul? Câţi nedivorţaţi învăţaseră pur şi simplu să trăiască cu boala, deoarece tratamentul părea chiar mai rău decât ea?

Iar toate combinaţiile acelea nefericite, răul şi mai răul, luaseră sfârşit în dimineaţa aceea. Văduvele şi văduvii fuseseră sanctificaţi de naţiune şi acoperiţi cu cash. Arrington simţise imediat similitudinea cu ziua de azi, totuşi ramificaţiile complete erau atât de vaste, încât avea nevoie de acest moment în livingul casei sale, cu luminile stinse, cu firicelele de fum de tutun ridicându-se şerpuit pe lângă degetele lui şi cu nicotina ascuţindu-i focusarea, pentru a încerca să înţeleagă pe deplin.

Iniţial, el crezuse că va fi pur şi simplu un alt scandal pentru Serviciul Secret. Nu-i păsa de aşa ceva, dincolo de valoarea politică pe care credea că ar putea s-o extragă. Apoi avusese o intuiţie. Cu bătaie lungă, aşa o considerase. Dar se dovedise că avusese dreptate. Ba chiar în mod spectaculos. Pe de o parte, totul îi confirma temerile cele mai profunde. Temerile despre care psihiatrii CIA se pronunţaseră ca fiind "exagerate" - ca şi cum ei ar fi avut vreo bază pentru a opina despre geopolitică. Temerile pentru care ştia că râdeau de el pe la spate colegii lui mulţumiţi de sine. Cele pe care ei le folosiseră pentru a-i deraia cariera.

Dar pe de altă parte... nu fusese oare descoperit exact de persoana cuvenită? Cine altul ar fi ştiut cum să-l utilizeze pentru a proteja ţara? Cine altul ar fi avut voinţa şi intuiţia care le lipsiseră tuturor celor care râseseră de Arrington, îl marginalizaseră şi, în cele din urmă, îl aruncaseră peste bord?

Pentru a proceda corect erau necesare unele decizii... dificile. Dar când era în joc sănătatea unei păduri, nu-ţi puteai permite să te concentrezi asupra câte unui copac. Ba chiar, pentru a proteja pădurea, uneori trebuiau construite bariere antiincendiu şi unii arbori trebuiau îndepărtaţi.

Primul pas avea să fie cel mai puţin plăcut. Trebuiau eliminate riscuri de securitate. Trebuia protejată integritatea informaţiilor. Prea mulţi oameni ştiau şi problema avea să se înrăutăţească dacă el ar aştepta mai mult. De fapt, în numai câteva zile, dacă nu chiar mai devreme, s-ar fi putut deja să fie prea târziu.

În mod clar, nimic din toate astea nu putea fi întreprins din interiorul guvernului. Pentru că problema era exact guvernul, care fusese deja infiltrat, aşa cum Arrington suspectase mereu. Surprinzător era doar faptul că boala era chiar mai avansată şi mai răspândită decât îşi imaginase. Totuşi el ştia cu exactitate cum să se asigure că problemele vor fi atacate aşa cum trebuia. De către o forţă externă. Un fel de... supliment de vitamine pentru sistemul imunitar al corpului politic.

Stinse ţigara, strivind-o în scrumieră, şi închise ochii, simţind că inima îi bătea la fel de puternic ca la prima lui săritură cu paraşuta. Ceea ce, desigur, era logic. Pentru că mizele erau foarte mari, pentru că marjele de eroare erau foarte reduse. Însă el avea s-o facă. Avea s-o ducă până la capăt. Şi ei aveau să vadă. Ei toţi aveau să vadă. Luă telefonul şi făcu apelul care avea să pună totul în mişcare.

Partea I

Capitolul 1. Rain

Le-am spus "nu". Dar aş fi putut la fel de bine să le spun "da". Afacerea asasinatelor are propria sa atracţie gravitaţională şi, dacă te apropii prea mult sau dacă rămâi prea mult în preajma ei, nu te vei elibera niciodată.

Sau poate că-i doar mai confortabil să dăm vina pe circumstanţe, ori pe soartă, ori pe un alt factor exterior, pentru rezultate care, de fapt, au fost declanşate de noi înşine. La urma urmelor, aş fi putut închide site-ul securizat. Aş fi putut reteza conexiunea aceea. Aş fi putut rătăci prin lume aidoma lui Bashō, fără legături, fără pripoane, distant şi intangibil ca unul dintre norii solitari ce l-au inspirat pe poetul din secolul al XVII-lea în peregrinările lui neîncetate. Dar n-am făcut-o.

Ei l-au folosit pe Larison pentru contactul iniţial. Larison, unul dintre bărbaţii cei mai periculoşi şi mai imprevizibili pe care i-am cunoscut vreodată. Şi care, după ce colaboraserăm în detaşamentul înfiinţat pentru a pune capăt unei suite de atacuri sub steag fals concepute pentru a instiga o lovitură de stat în Statele Unite, era unul dintre cei foarte puţini în care aveam încredere.

Eu locuiam în Kamakura, renunţând în cele din urmă la Tokio. După ce primisem o avere neaşteptată de diamante brute în urma jobului cu Larison şi detaşamentul, cumpărasem o proprietate - un teren pe un deal, cu vedere spre golful Sagami, obţinut printr-o succesiune complicată de intermediari şi o mulţime de bani spălaţi. Prin alţi intermediari şi cu cheltuieli încă şi mai mari, angajasem un specialist în asemenea chestiuni, un bărbat pe nume Takishita, care-mi găsise o minka, o casă a unei ferme tradiţionale japoneze, abandonată în provincia Gifu, în zona zăpezilor cunoscută uneori ca "Alpii japonezi". Takishita cumpărase în numele meu casa veche de trei sute de ani, pe care o demontase şi o adusese pe terenul meu din Kamakura, unde o reasamblase, dotând-o cu curent electric, instalaţii sanitare, ferestre mari şi alte elemente de confort modern, dar păstrându-i frumuseţea originală, ba chiar sporindu‑i‑o în toate aspectele semnificative. Crease până şi o modestă, dar frumoasă karesansui - o grădină de pietre tradiţională - în faţa ferestrei livingului, care avea să capete nuanţe diferite la fiecare schimbare de anotimp: culorile toamnei, zăpada iernii, ploile primăverii, soarele verii.

Munca a durat mai bine de trei ani, dar nu mă grăbeam. Mi-am spus că pentru o casă merita să aştept şi merita să iasă bine. Dar când proiectul s-a încheiat în cele din urmă, am redevenit frământat şi am înţeles că minka avusese mai degrabă scopul de a mă ţine ocupat, decât de a-mi oferi un loc unde să trăiesc. Stăteam pe o pernă lângă irori, vatra deschisă din mijlocul livingului, şi citeam memoriile de călătorie ale lui Bashō, Oku no Hosomichi - Drumul îngust spre interior - în japoneză şi în engleză, corectând ocazional câte un rând din traducere care mi se părea lipsit de eleganţă şi simţindu-mă ca un falsificator abil. Întotdeauna faptul că eram pe jumătate japonez şi pe jumătate american însemnase că nu eram nici una, nici alta, şi niciun fel de iscusinţă - în judo, în vorbirea celor două limbi sau în cunoaşterea culturii - nu avea să schimbe adevărul respectiv.

După ce distragerile proiectului au rămas în urmă, am înţeles că edificarea unui lucru valoros era o modalitate de sublimare, de suprimare a suferinţei legate de faptul că distrusesem relaţia cu Delilah - un act bizar de autosabotare, ţinând seama de toate forţele ce încercaseră până atunci să ne despartă şi dăduseră greş. În fiecare zi, doream să iau legătura cu ea. În fiecare zi, ştiam că ar fi trebuit s-o fac. Şi în fiecare zi... n-o făceam. Minka mea era minunată, dar începeam s-o simt mai degrabă ca pe o fortăreaţă decât ca pe un cămin.

O fortăreaţă de solitudine.

De aceea, tentativa de contactare a lui Larison a venit ca o uşurare. Ar fi trebuit s-o privesc mai degrabă ca pe un avertisment.

Utilizând un telefon criptat prin satelit, am apelat numărul pe care el îl postase pe site-ul meu securizat. Bineînţeles, faptul în sine că păstrasem telefonul acela, care nu putea fi urmărit, contrazicea noţiunea mea de "retragere". Dar oamenii remarcă rareori ceea ce preferă să nu vadă.

Mi-a răspuns după primul ţârâit şi i-am recunoscut imediat şoapta răguşită.
- Tocmai m-ai ajutat să câştig un pariu cu mine însumi. Am bănuit că era doar o glumă, totuşi nu mi-a plăcut. În domeniul meu de activitate, predictibilitatea înseamnă că te găseşti la un pas de moarte.

Dar, desigur, eu nu eram în activitate. Eu mă retrăsesem.
- Ce vrei să spui?
- Am pus pariu că n-ai închis site-ul. Şi că-l mai verifici ocazional.
- Ar fi trebuit să-mi doresc să pierzi pariul?
- Mă-ndoiesc. Ai păstrat site-ul, pentru că-i mai bine să ştii dacă cineva te caută, decât să-l sileşti să dea de tine în alt fel. Am pus pariu că eşti inteligent.

Mi-a plăcut explicaţia lui mai mult decât ceea ce începusem să suspectez eu - că poate doream să fiu găsit.
- Cum o mai duci? am întrebat, surprins şi în acelaşi timp uşor stânjenit de încântarea pe care o simţeam vorbind cu el. Dormi bine noaptea?

Cândva, în Viena, Larison îmi spusese că era chinuit de coşmaruri. Însă nu voia să vorbească niciodată despre ceea ce făcuse în Forţele pentru Operaţiuni Speciale pentru a-i cauza asemenea vise.
- Uneori, mi-a răspuns el. N-o să fie niciodată foarte bine. Dar... uneori e mai bine. Şi tu?
- M-am retras.

A râs şi am simţit o undă de iritare.
- Ce-i atât de amuzant?
- Hei, nu pe mine trebuie să mă convingi! Se pare că Hort are pe cineva căruia îi trebuie serviciile tale.

"Serviciile" pentru care devenisem cunoscut erau joburi ce necesitau aparenţa unor cauze naturale. Poţi angaja pe oricine când un glonţ, un cuţit sau o bombă pot rezolva treaba, dar când nu trebuie sub nicio formă să pară acţiunea unui asasin, atunci eram practic stăpânul pieţei.
- Horton? am repetat. Eram aproape convins că l-ai lichidat până acum.

Într-un trecut îndepărtat, colonelul Scott "Hort" Horton fusese o legendă în Operaţiunile Speciale. El mă contactase pentru a conduce detaşamentul în care îl întâlnisem pe Larison. Însă nesfârşitele lui manipulări şi înşelăciuni îi aduseseră mulţi duşmani, printre care Larison ocupa o poziţie centrală.
- Încă s-ar mai putea s-o fac. Îmi place totuşi să mi-l imaginez fumând un trabuc după cină pe veranda căbănuţei lui de lângă Lynchburg, întrebându-se de fiecare dată dacă aceasta va fi noaptea în care mă voi furişa din păduri şi-i voi veni de hac.
- Şi de aceea a apelat el la tine, ca modalitate de a-şi ţine duşmanii aproape?
- Este o posibilitate, sigur că da.
- Şi care sunt celelalte? A ieşit la pensie, nu?

Larison a râs.
- Da, exact ca tine.

Nu am comentat. Indiferent dacă avea sau nu dreptate în privinţa mea, înţelesul era destul de clar. Poate că Horton lipsise de pe scenă, dar acum căuta un mod prin care să revină.
- Bine, am spus. Dacă Horton este intermediarul, cine-i clientul?
- Şi eu am pus aceeaşi întrebare, dar Hort n-a vrut să-mi spună. A zis că-i doar pentru urechile tale. Dar dacă vrei să-mpărtăşeşti ce afli, sunt un ascultător bun.

Nu am zis nimic. Simularea reticenţei era un obicei vechi şi poate că ar fi trebuit să mă alarmeze uşurinţa cu care am revenit la el, însă principalul lucru pe care l-am observat a fost că mi se părea la fel de confortabil ca o a doua piele.

Sau chiar ca o primă piele.
- Nu i-am spus că ştiu cum să iau legătura cu tine, a continuat Larison după o clipă, deşi eram destul de sigur în privinţa asta. Oricum, eu nu ştiu unde te afli. Nu puteam spune nimănui, chiar dacă aş fi vrut sau dacă ar fi încercat să mă silească. Eşti în siguranţă. Tot retras, dacă asta doreşti.

Nici de data aceasta n-am spus nimic, iar după altă pauză, el a urmat:
- Dar ştii şi tu cum merg lucrurile. Dacă n-o să-l suni pe Hort, el o să caute alt mod de a ajunge la tine. Şi poate că următorul mod pe care-l va găsi nu va fi la fel de prietenos ca mine.

Capitolul 2. Livia

- Se pare c-ai avut dreptate cu Malaysia, zise Trahan în loc de salut. Cred că l-am găsit.

Livia simţi că inima îi tresaltă după o doză de adrenalină la auzul ştirii. Încuie uşa în urma ei şi merse pe coridor spre mansarda închiriată de FBI. Afară se lăsase ceaţa, însă încăperea avea ferestre înalte pe trei laturi, cu cărămizi între ele, şi era bine iluminată chiar şi când lămpile erau stinse.

Trahan stătea la capătul unei mese din lemn, în centrul încăperii, şi se uita la unul dintre monitoarele aflate în faţa lui.

Livia rămase în capătul opus al mesei lungi, îl privi în tăcere un moment, apoi spuse:
- Kool Kat?
- Da. Camera foto, cum ai spus tu. Am creat un 'bot de căutare să scotocească în Kuala Lumpur şi-n împrejurimi. Am găsit doar treisprezece expatriaţi care postau fotografii pe reţelele sociale cu metadate D5, la fel ca fotografiile pe care Kool Kat le postează pe site.

Livia îi spusese că aparatul Nikon D5 era prea scump pentru majoritatea localnicilor şi că ar fi trebuit să se concentreze asupra expatriaţilor, mai ales a celor cu joburi în educaţie, îngrijirea copiilor şi alte profesiuni ce ofereau acces la copii. Chiar şi un hacker de top trebuia să ştie ce anume să caute şi nimeni nu-i cunoştea pe ciudaţi şi pe prădători mai bine ca Livia.
- Treisprezece? zise ea. Nu poţi reduce mai mult?
- Am făcut-o deja. Trei au călătorit în săptămâna când Kool Kat n-a postat fotografii noi. Doi britanici şi un neozeelandez. Tocmai ţi-am trimis datele lor - pun prinsoare c-o să te prinzi cine-i Kool Kat, doar văzându-le. La fel cum ai ştiut că fotografiile lui erau cu copii malaysieni. Şi apropo, cum ai ştiut?

La întrebarea aceea se putea răspunde în multe feluri. Livia i-ar fi putut spune că în copilăria ei de fetiţă lahu pe nume Labee, în dealurile din provincia thailandeză Chiang Rai, devenise expertă în nuanţe care occidentalilor le scăpau de obicei. Sau că, după ce văzuse nenumărate ore de înregistrări cu copii abuzaţi sexual, devenise conştientă de diferenţele culturale. Copiii din unele culturi ţipau. Alţii erau mai stoici. Ea însăşi, când fusese vândută în Statele Unite, la vârsta de treisprezece ani, trecuse de la o stare la alta, stoică atunci când bărbaţii o exploataseră pe ea, ţipând când o făcuseră cu surioara ei mai mică, Nason.
- A fost o intuiţie, răspunse acum, alungând imaginile din postările video ale lui Kool Kat.

Se pricepea să se disocieze de ceea ce se petrecea, ignorând teroarea şi suferinţa şi concentrându-se asupra graiului în care ţipau copiii şi asupra a ceea ce putea afla din aspectul torţionarilor lor, în ciuda măştilor pe care le purtau, sau din eventualele detalii de pe fundal, care ar fi putut oferi indicii despre locul unde se găseau.

După aceea însă disocierea se dezintegra de fiecare dată. O părăsea, lăsând-o să continue ca om cu tot ceea ce văzuse ca poliţist.
- Ceea ce poliţiştii numesc "intuiţii", zise Trahan, hackerii FBI-ului numesc "recunoaşterea tiparelor".

Părea ca şi cum ar fi încercat să afle ceva.
- Chiar aşa, Terry?

Bărbatul încuviinţă din cap.
- Dar pentru ca tiparele să aibă sens, ai nevoie de date. Cu cât ai mai multe date, cu atât e mai bine.

Livia îl privi, nesigură asupra direcţiei în care se îndrepta prin comentariul acela. Cu părul şaten lung până pe umeri şi barba asortată, Trahan degaja un aer atât de placid, încât părea permanent drogat. Dar era în mod evident un hacker excepţional
- Livia văzuse asta cu ochii ei şi, în plus, dacă n-ar fi fost bun în ceea ce făcea, FBI-ul nu l-ar fi alocat grupului operativ comun Child's Play. Ca atare, poate că reţelele de computere nu erau singurele pe care se pricepea să le examineze.

Când ea nu răspunse, Trahan zise:
- Îmi pare rău că nu te pot ajuta în privinţa asta. Mă refer la fotografii. La videoclipuri. Am încercat, dar... nu mă mai pot uita la ele. Nu ştiu cum poţi tu să te uiţi.

Deci asta voia să zică. Livia i-ar fi putut spune că nici majoritatea poliţiştilor nu se puteau uita. Ea nu-i învinovăţea.

Oamenii reacţionează diferit faţă de oroare, iar în cazul Liviei era obsesia faţă de protecţie. Încercarea permanentă de a o salva pe sărmana Nason printr-un înlocuitor.

Femeia bănuia că şefii poliţiei din Seattle înţelegeau psihologia. Livia trimisese după gratii destui violatori pentru ca tiparul să fie evident. Şefii nu ştiau însă - şi nu ştia nimeni - că ea avea nevoie, de asemenea, de răzbunare. În mintea ei, unicul lucru mai bun decât un violator trimis la închisoare era un violator aflat în cimitir, şi începând din urmă cu cincisprezece ani, când era încă în liceu, omorâse peste o duzină.
- Nu-ţi face griji, rosti ea acum. Nici eu nu pot să fac ce faci tu.
- Vreau să zic că nu ştiu cum poţi să vezi chestiile alea şi să nu-i omori pur şi simplu pe autorii lor.

O privea cu atenţie şi, pentru o clipă, Livia se întrebă dacă nu cumva comentariul acela fusese un test. Dar nu, nu era genul acela de priviri şi, oricum, n-ar fi fost prima dată când ea îi surprinsese privirea zăbovind. Trahan încercase, de asemenea, să flirteze cu ea de câteva ori şi, chiar dacă Livia nu-l încurajase, nici n-o deranjase. O tentativă de flirt era lucrul cel mai neînsemnat căruia trebuia să-i facă faţă o poliţistă asiatică atrăgătoare. În plus, Trahan era inofensiv. Un tânăr cu inimă bună. Sigur că da, cam sensibil pentru materialele ce ajungeau să fie partajate pe o reţea precum Child's Play, dar asta nu însemna altceva decât că era uman.

Şi totuşi... privirea lui era mai intensă ca de obicei.
- Ce s-a-ntâmplat? întrebă ea.
- Obrazul tău, rosti el, mijind ochii. Este... te-a lovit cineva?

Ea ridică un deget spre vânătaie, de care uitase.
- Ai putea spune şi aşa.
- Vorbeşti serios? Este... eşti bine?

Livia râse, mişcată fără să vrea de faptul că hackerul slăbănog simţea un imbold latent, indiferent cât de prostesc, de a o proteja.
- Predau tehnici de autoapărare pentru femei. Aseară am încasat un cot. Nimic important.

Trahan ridică sprâncenele.
- O femeie ţi-a făcut asta?

Dacă altcineva ar fi fost autorul comentariului, Livia s-ar fi putut simţi iritată. Poate chiar ar fi vrut să-i dea individului o lecţie. Sosit din partea lui Trahan însă, nu putea decât să-i stârnească un zâmbet.
- Nu crezi că o femeie poate lovi cu cotul? Deşi, întâmplător, lovitura asta a venit de la un bărbat.
- Ah... Ai zis "tehnici de autoapărare pentru femei", aşa că m-am gândit...
- Un curs de tehnici de autoapărare pentru femei care nu le antrenează împotriva bărbaţilor n‑ar avea cine ştie ce utilitate.
- Da, ai dreptate... Nu mă gândisem la asta până acum.

Livia flutură din mână cu un gest de nepăsare.
- Nu-ţi face griji. Tehnicile de autoapărare pentru femei sunt domeniul meu. Computerele sunt domeniul tău.
- Da, bun... îmi pare rău că nu ţi-am găsit mai multe informaţii, răspunse el, părând uşurat să revină pe un teren familiar. Cum stăm în privinţa timpului? Spuneai că suntem contracronometru.
- Aşa este. FBI-ul a acţionat inteligent, nedifuzând ştirea arestării administratorului, şi s-a descurcat excelent simulându- i activitatea pe site. Dar până la urmă unul dintre membri va observa că ceva nu-i în regulă. Iar atunci va posta o avertizare şi va dispărea, iar peste încă o secundă toţi şobolanii din Child's Play se vor topi în beznă.
- Asta ar fi de tot rahatul. Deocamdată n-avem decât cinci nume din o sută şapte membri.
- Păi, atunci, cu cât găsim mai mulţi înainte să fim deconspiraţi, cu atât mai multe arestări vom face imediat după aceea. Aşa că să nu mai zăbovim!

Trahan se uită la paharul de carton cu cafea pe care-l ţinea ea în mână - Uptown Espresso, aflat la două intersecţii depărtare în districtul South Lake Union din Seattle. FBI-ul îl instalase pe hacker într-o mansardă din cartier fiindcă era rezonabil de aproape de sediul poliţiei, însă Trahan era un tip sedentar şi Livia apreciase că era mai eficient să vină la el aici, decât să încerce să aranjeze o întâlnire la sediu.

Porni spre capătul lui de masă.
- Ia, îi zise şi-i întinse cafeaua. Cappuccino extra-large. Favorita ta.

El luă paharul şi zâmbi.
- Ca să mă menţii funcţional? Livia i-ar fi putut întoarce surâsul, însă nu dorea ca tânărul să-şi facă vreo impresie greşită. De aceea reveni în capătul opus al mesei, se aşeză şi deschise laptopul pe care-l folosea când lucra în mansardă.
- Aşa ceva, îi răspunse. Ia să vedem acum ce aflu de la expatriaţii ăia din KL care-ţi plac ţie.
- Bine. Eu voi urmări o anomalie peste care am dat când 'botul meu căuta metadate despre Kool Kat.
- O anomalie? zise ea, repetându-i deliberat cuvintele, aşa cum făcea când interoga un suspect.

Tehnica funcţiona bine mai ales asociată nevoii tipic masculine de a oferi explicaţii femeilor.
- Mda, încuviinţă Trahan, răspunzând inconştient la tehnica respectivă. De obicei, toţi tipii ăştia folosesc criptarea pentru a-şi masca identităţile, însă recurg în general la software-uri de criptare comercială.
- Criptare comercială?
- Da, care poate fi cumpărată legal. Un asemenea soft nu-ţi poate spune absolut nimic despre utilizator decât că-i atent în privinţa securităţii. Însă cel peste care am dat... ştiu că sună cam ciudat, dar cred că-i al meu.

Asta o luă într-adevăr prin surprindere.
- Ce vrei să zici?
- Păi, majoritatea chestiilor pe care le fac în prezent sunt contracte de hacking pentru FBI, dar în trecut am lucrat pentru fel de fel de agenţii. Odată m-a angajat Serviciul Secret ca să concep o suită de instrumente de comunicaţii criptate. Ăla a fost un proiect chiar cool.
- Şi de pe piaţă nu se poate cumpăra ceva similar?

Trahan strânse din umeri.
- Ştii cum gândeşte guvernul - dacă-i disponibil şi pentru civili, înseamnă că nu poate fi atât de bun ca unul de comandă.

De-aia aruncă mii de dolari pe cafetiere şi pe colaci de WC şi pe tot felul de prostii. E o nebunie, dar - hei! - pentru contractori ca mine e ca şi cum ar veni Crăciunul.

Livia cunoştea într-adevăr mentalitatea. Site-urile ce vindeau echipamente pentru poliţie declarau sus şi tare că produsele lor se adresau doar forţelor de ordine, pentru că ştiau că exclusivitatea percepută de poliţişti îi determina pe aceştia să se repeadă să cumpere. Decise să abandoneze pentru moment discuţia despre Kool Kat.
- Deci te-a angajat Serviciul Secret?
- Da, aveau nevoie de un soft cu care orice agent să poată să comunice cu oricare altul, fără să fie vreodată individualizat. O aplicaţie care să ofere anonimat.
- Adică...?
- Păi, dacă poţi să identifici membrii unei forţe de protecţie şi pază, în scurt timp poţi să obţii şi informaţii despre persoana pe care o protejează - informaţii pe baza cărora se poate acţiona. Aşa că, din punctul ăsta de vedere, protejarea agenţilor este aproape la fel de importantă ca protejarea obiectivului în sine. Cel puţin on-line.
- Şi tu zici că ai impresia că un membru din Child's Play utilizează aplicaţia pe care ai conceput-o tu pentru Serviciul Secret?
- În mod clar seamănă cu ce am făcut eu, dar nu ştiu cum ar fi putut ajunge în posesia ei unul dintre jegurile astea. Livia clătină uluită din cap. Nu era vina lui. Asta nu era lumea lui şi de aceea ideea lui liniştitoare că toţi violatorii de copii erau "jeguri", o specie străină şi separată de restul omenirii, nu fusese niciodată contestată.
- Concluzia logică, rosti ea lent, este că acel membru din Child's Play care-ţi utilizează aplicaţia personalizată are o legătură cu Serviciul Secret.

Urmă o tăcere prelungă. Trahan clătină din cap şi spuse:
- Da, dar...

Ea aşteptă, lăsându-l să treacă prin disonanţa cognitivă.

După o secundă, tânărul spuse:
- Însă tipii ăia... cum să zic? trec printr-o tonă de teste psihologice. Li se verifică trecutul. Sunt puşi la poligraf. Totul!
- Niciun test nu-i perfect. Şi în plus, mă-ndoiesc că vreunul dintre testele alea psihologice e conceput pentru a descoperi interese sexuale faţă de copii.
- Probabil, dar... dacă este cineva din Serviciul Secret?
- Ce vrei să spui?
- Vreau să spun - ce se va-ntâmpla?

Livia simţea că o cuprinde iritarea.
- Ceea ce se întâmplă cu orice persoană care este arestată pentru abuzarea copiilor. Dacă procurorul îşi face treaba, este condamnată la închisoare şi apoi este ţinută departe de copii pentru tot restul vieţii.
- Asta înţeleg, însă Serviciul Secret... Când am proiectat aplicaţia, am ajuns să-i cunosc pe unii dintre ei. Tipii ăia au o aură de mister. Ştii ce vreau să spun - spiritul de echipă. Dacă un agent ar fi săltat direct din Casa Albă sub acuzaţia de pornografie infantilă, ar însemna pentru ei o mare bilă neagră.
- Şi de ce ar fi asta problema noastră?
- N-am spus aşa ceva. Atâta doar că...
- N-o să-nţeleg asta niciodată. Pe cuvântul meu! Nu-i pot înţelege pe cei cărora le pasă mai mult de protejarea unei instituţii decât de protejarea copiilor.

Trahan se înroşi la faţă.
- Aici nu eşti corectă. Ştii bine că mie-mi pasă. Şi nici nu-ncerc să protejez pe nimeni. Vreau să zic - pe nicio instituţie. Ţi-am spus doar atât, dacă se dovedeşte că un agent din Serviciul Secret face parte din reţeaua Child's Play, atunci vei avea greutăţi când vei încerca să obţii un mandat de arestare. Dacă nu vrei s-auzi asta, dacă vrei să pretinzi că nu-i adevărat, perfect, e treaba ta.

Livia inspiră prelung, apoi expiră zgomotos, oferindu-şi un moment ca să se calmeze. Se străduise din răsputeri să-şi ascundă butoanele, totuşi ele erau uneori chiar acolo, la suprafaţă, aşteptând să fie apăsate.
- Îmi pare rău, rosti ea. Atâta doar că am văzut tiparul ăsta de foarte multe ori şi mă scoate din minţi. Însă n-ar fi trebuit să te bag şi pe tine în el. Ai dreptate, n-a fost corect din partea mea.
- Nu-ţi face griji în privinţa asta, clătină din cap tânărul. Îmi dau seama de ce se poate înţelege aşa. Zâmbi. Recunoaşterea tiparelor nu-i o ştiinţă. Trebuie să accepţi şi excepţii.

Ea aprobă din cap.
- Oricum, dacă unul dintre membrii reţelei Child's Play este un agent al Serviciului Secret, s-ar putea să fiu nevoită să port nişte bătălii birocratice. N-ar fi prima dată. Însă deocamdată este mult prea devreme s-o spun. Mai întâi trebuie să confirmi că aplicaţia pentru anonimat este a ta şi apoi trebuie să-l demascăm pe cel care o utilizează în Child's Play.

După vreo douăzeci de minute, în timp ce Livia examina datele, pentru a determina care dintre cei trei expatriaţi din Kuala Lumpur îşi spunea Kool Kat, Trahan rosti:
- Hopa! Asta-i naşpa.

Livia se aplecă într-o parte, ca să-l poată vedea în spatele monitorului său. Părea pământiu la faţă.
- E aplicaţia ta?

El încuviinţă, fără să-şi ia ochii de la ecran.
- Da.

Femeia nu-i înţelegea tulburarea. Probabil că-i idolatrizase cu adevărat pe agenţii pe care-i cunoscuse în timpul cât dezvoltase aplicaţia.
- Bine, zise ea. Deci este ceea ce ai bănuit. Avem un agent al Serviciului Secret suspectat că ar fi membru al reţelei Child's Play.

Trahan o privi şi clătină lent din cap.
- Nu, rosti el. Avem şase.

Prefaţă la Începuturile serviciilor de informaţii

 

Francis Dvornik
Începuturile serviciilor de informaţii
Editura Meteor Press, 2021
 traducere de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă

Uneori, până şi cărţile au propria lor istorie, iar lucrarea prezentă nu face excepţie. În primăvara anului 1948, când lucram la Dumbarton Oaks la invitaţia Universităţii Harvard, am fost vizitat de generalul William J. ("Wild Bill") Donovan, director al Biroului de Servicii Strategice (Office of Strategic Services) din al Doilea Război Mondial. Generalul Donovan şi-a dezvăluit intenţia de a scrie o istorie a serviciilor de informaţii pentru a demonstra rolul important pe care l-au jucat în protejarea naţiunilor. Donovan căuta un cercetător care să scrie primele capitole despre originea şi dezvoltarea acestor servicii în Antichitate şi Evul Mediu timpuriu. John S. Thacher, directorul de atunci al Bibliotecii şi colecţiei Dumbarton Oaks, i-a spus că eu ţinusem cursuri la Trinity College, din cadrul Universităţii Cambridge, despre filozofia politică în Orientul Mijlociu antic, Roma şi Bizanţ şi că l-aş putea ajuta în proiectul său. Am fost dispus să încerc şi, în verile anilor 1948 şi 1949, am scris primele două capitole despre Orientul Apropiat antic şi Imperiul Roman.

Nu ştiu dacă generalul Donovan a reuşit să găsească alţi colaboratori şi nici cât de mult a avansat studiul său, dar în tot cazul, decesul său din anul 1959 a pus capăt proiectului. De atunci am avut alte obligaţii ca profesor şi cercetător la Dumbarton Oaks, dar nu am uitat în totalitate primele mele scrieri. Am găsit materiale noi în timp ce lucram la cartea mea Early Christian and Byzantine Political Philosophy. Origins and Background, publicată în două volume în 1966, care examina Orientul Mijlociu timpuriu, Roma şi Bizanţul. Pregătirea prelegerii mele despre misiunile greceşti şi apusene în Orient pentru Congresul internaţional al istoricilor, ţinut la Moscova în 1970, m-a determinat să studiez istoria mongolă şi chineză, deoarece misiunile latine în Orientul Îndepărtat au început abia în secolul al XIII-lea. Cursurile despre istoria slavă pe care le-am ţinut la Universitatea Harvard m-au familiarizat şi mai mult cu problemele Rusiei kievene şi ale Moscovei. Curiozitatea de a afla cum au reuşit să dăinuie diverse regimuri şi imperii, adesea timp de secole, deşi neglijau, în general, bunăstarea socială şi economică a supuşilor lor, m-a condus la convingerea că supravieţuirea lor s-a datorat în mare parte organizării eficiente a serviciilor de informaţii.

În cele din urmă am decis să adun toate materialele pe care le găsisem, practic un produs secundar al cercetărilor mele pentru alte proiecte, şi să le public cu titlul Începuturile serviciilor de informaţii.

Întrucât proiectul generalului Donovan fusese destinat unui public profesionist şi general, am omis notele de subsol şi analizele ştiinţifice extinse, totuşi majoritatea lucrării se bazează pe surse originale, care sunt citate în text. Cercetătorii interesaţi de diverse probleme vor putea verifica atât citatele, cât şi deducţiile mele în conformitate cu ediţiile enumerate în bibliografie, care sunt uşor accesibile specialiştilor. Fiecare capitol are o bibliografie a surselor şi a publicaţiilor utilizate pentru realizarea sa. Studierea instituţiilor similare din imperiile arabe musulmane a prezentat unele dificultăţi. Din fericire, deşi multe lucrări de istorie arabe sunt încă nepublicate, majoritatea surselor necesare unui astfel de studiu sunt disponibile în traduceri în engleză sau franceză.

Lucrarea de faţă este o încercare nouă de a trata un subiect în general neglijat de istorici şi ne poate ajuta să înţelegem mai bine unele evenimente istorice, atât din trecut, cât şi din prezent. Ea nu va înlocui proiectul pe care generalul Donovan n-a mai reuşit să-l realizeze şi prin care am avut impresia că dorise să aducă un omagiu colaboratorilor săi din rândul Aliaţilor, totuşi această încercare ne poate arăta, aşa cum a dorit el să sublinieze, importanţa unui bun serviciu de informaţii pentru securitatea ţării sale, precum şi pericolele inerente generate de abuzurile pe care le poate comite.

(Francis Dvornik, Dumbarton Oaks, octombrie 1973)

O nouă cale. Lecţiile coronavirusului

 

Edgar Morin, în colaborare cu Sabah Abouessalam
O nouă cale. Lecţiile coronavirusului
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din franceză de Anca-Maria Pănoiu

***
Intro

Edgar Morin (n. 1921), sociolog şi filozof francez de origine iudeo‑hispanică, este recunoscut la nivel internaţional pentru contribuţia sa în ceea ce priveşte conceptul de "gândire complexă", dezvoltat în ciclul de lucrări Complexus. Studiile sale academice au vizat de‑a lungul timpului o multitudine de domenii, printre care sociologia, studiile media, antropologia vizuală, ştiinţele politice, ecologia şi educaţia. Este director de cercetări emerit al Centre National de la Recherche Scientifique (CNRS), autor a peste 60 de lucrări şi a primit de 38 de ori titlul de Doctor Honoris Causa.

Sabah Abouessalam s-a specializat în sociologie urbană, predă cursuri în acest domeniu şi este directoare ştiinţifică a Catedrei UNESCO "Complexité et Territoire".

*

Un virus apărut din senin într-un foarte îndepărtat oraş din China a declanşat la începutul lui 2020 un cataclism mondial. Edgar Morin, filozof şi sociolog francez născut în perioada gripei spaniole, consideră că trecem printr-o criză care, departe de a fi întâmplătoare, constituie apogeul brutal al degradărilor multiple ale biosferei şi antroposferei, cauzate de o sete necontrolată de profit. Intelectual de stânga şi membru al Rezistenţei franceze în cel de Al Doilea Război Mondial, el condamnă neoliberalismul şi mondializarea pe criterii exclusiv tehno-economice, declarându-se adept al ecopoliticii şi propunând reforme profunde, integratoare, întemeiate pe interdependenţa dintre om, societate şi natură, cu accent pe responsabilitate şi educaţie.

Scrisă în izolare şi publicată în Franţa în iunie 2020, cartea lui Morin este o sinteză necesară a primei etape a pandemiei, care aşază criza actuală în contextul celor mai importante crize de secol XX şi început de secol XXI. Textul său este deopotrivă eseu critic, testament intelectual şi manifest socio-cultural, condimentat autobiografic şi poetic. Structurând într-o serie de idei esenţiale principalele lecţii şi provocări ale prezentului, el propune câteva soluţii organizate în ceea ce s-ar putea numi o utopie concretă, pentru un viitor despre care Edgar Morin este conştient că nu îi mai aparţine.

"Căci, până la urmă, sunt copilul tuturor crizelor pe care le-au traversat cei nouăzeci şi nouă de ani ai mei..." (Edgar Morin)

"Un veritabil program pentru lumea de după." (Libération)

"Edgar Morin este un om al sintezei. În mijlocul avalanşei de cărţi apărute pe tema crizei sanitare, propunerea lui are un dublu merit: calitatea şi profunzimea." (Laurent Joffrin)

"Publicat în urma primei etape a izolării, opusculul sociologului aproape centenar este o analiză acerbă care extrage cincisprezece lecţii din pandemie, pentru a degaja nouă provocări ale epocii post-corona şi a propune, în cele din urmă, o nouă cale." (Mediapart)

"Edgar Morin schiţează un nou model de societate. Fireşte, vom recunoaşte în el o anumită amprentă de utopie, însă mai mult decât atât, vom găsi câteva idei bine-venite şi întru totul fezabile. Căci eseul pe care ni-l propune este, în fond, un manual de speranţă." (Le Télégramme)

Fragment

Provocările epocii post-corona

Momentul istoric deosebit de grav pe care îl traversăm geme de provocări. Criza sanitară aflată în plină desfăşurare este însoţită de o criză politică şi de una economică ale căror profunzime şi durată nu le‑am măsurat încă; o criză alimentară de anvergură mondială pare, de asemenea, să se insinueze; o criză socială dramatică a început a urmare a explodării numărului de şomeri şi de lucrători cu statut precar. În Franţa, unde climatul social şi politic s‑a degradat în mod deosebit odată cu mobilizarea vestelor galbene şi cu mişcarea socială împotriva legii pensiilor, viitorul este mai neliniştitor ca oricând.

Suntem somaţi să răspundem unui ansamblu de provocări, ele însele interdependente.

1. Provocarea existenţială
 
O nouă raportare la timp

Izolarea a însemnat o baricadare, dar şi o eliberare interioară în raport cu timpul cronometrat, cu ritmul metrou-muncă-somn al angajaţilor sau cu orarele supraîncărcate ale liber‑profesioniştilor. Existenţele noastre, guvernate până atunci de un timp în continuă acceleraţie, au putut fi din nou gestionate, menajate, încetinite (evident, cu excepţia cazurilor în care a existat o supraîncărcare cu îndatoriri familiale).

Odată ieşiţi din izolare, ne vom relua oare cursa infernală? Sau ne vom păstra gustul pentru lentoare, pentru plimbări, pentru bicicletă şi slow food? Vom renunţa oare la dorinţa de a merge tot mai departe şi tot mai repede? Vom înceta oare să mai subordonăm esenţialul - propria împlinire şi legătura afectivă cu celălalt - secundarului, ba chiar futilului?

Durabilitatea noilor forme de solidaritate

Se vor păstra oare nenumăratele practici de solidaritate ivite de‑a lungul acestor luni cu totul excepţionale? Se va prelungi, se va intensifica trezirea solidarităţii survenite în timpul izolării - nu numai cu privire la personalul îngrijitor, ci şi la secunzii de coardă?

Pe durata izolării, ne‑am putut ocupa mai bine de apropiaţii noştri şi comunica cu ei, chiar şi cu aceia îndepărtaţi din punct de vedere geografic. Întrajutorarea dintre vecini a dat naştere unor prietenii. Când şi când am avut parte de plăceri estetice - am văzut filme, am citit cărţi, am ascultat muzică. Dar va favoriza asta un avânt al convivialităţii, al vieţii trăite sub semnul iubirii şi al poeziei?

Probabil că totul va fi cloroformizat prin reluarea obiceiurilor, folclorizat în amintire şi uitat în cele din urmă, faţă în faţă cu noile încercări şi crize care vor veni.

2. Provocarea crizei politice
 
Ce va mai rămâne din aspiraţiile reformatoare şi transformatoare?

Pe data de 13 aprilie 2019, preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, a afirmat: "A sosit momentul să părăsim cărările bătătorite, ideologiile, şi să ne reinventăm. Eu voi fi cel dintâi care o va face." Oare ne putem baza pe puterile publice pentru a părăsi cărările bătătorite, ideologiile, şi pentru a ne reinventa? Ce învăţăminte vor trage autorităţile din această experienţă? Nici măcar nu putem fi încredinţaţi că se va produce vreun progres politic, economic sau social, aşa cum s‑a întâmplat la puţină vreme după Al Doilea Război Mondial.

Nu putem şti dacă după izolare se va reinstitui aceeaşi ordine clătinată de dinainte sau dacă, dimpotrivă, conştiinţa că "nu trebuie să mai fie ca înainte" va determina avântul unor idei novatoare şi al unor forţe politice capabile să revoluţioneze atât economia, cât şi politica.

Criza a pus sub semnul întrebării neoliberalismul, substrat doctrinar al politicii duse în lume încă din anii Thatcher-Reagan, care promovează concurenţa economică liberă ca soluţie la toate problemele sociale şi umane, predicând libertatea maximală pentru întreprinderi şi un rol minimal al statului. Neoliberalismul este cel care a inspirat privatizarea serviciilor publice, reducerea serviciilor spitaliceşti şi comercializarea lor, practicile de flux şi delocalizare. Toate acestea în perspectiva, mereu dezminţită, că sporirea bogăţiei celor bogaţi se va "revărsa" peste popor. Criza a constrâns statele să îşi abandoneze politica de austeritate bugetară prin cheltuieli masive pentru sănătate, întreprinderi şi angajaţii privaţi de salariu. Tot criza a consolidat acele servicii publice care înregistrau o tendinţă de privatizare, printre care şi spitalul. În fine, a oferit protecţii vamale acolo unde a deschis toate frontierele. Să fie oare neoliberalismul doar temporar suspendat?

Mega‑criza a evidenţiat un stat incapabil să aprovizioneze atât personalul îngrijitor, cât şi populaţia cu măşti, costume de protecţie şi material sanitar, vreme de mai multe săptămâni. A pus în lumină lentori, ordine şi contraordine, directive ilizibile, precum şi semne vădite de nepregătire - adică eşecuri foarte grave. De unde cele două necesităţi inseparabile pentru orice reînnoire politică: ieşirea din neoliberalism şi reforma statului. Vom vedea cu ce mijloace în Capitolul 3.

3. Provocarea unei mondializări în criză

Am văzut deja că mondializarea a generat o interdependenţă lipsită de solidaritate. De la invazia virală încoace, statele şi‑au întors naţiunile asupra lor însele, închizându‑se faţă de exterior. Formelor de cooperare anterioare le‑au urmat competiţiile, inclusiv în ceea ce priveşte căutarea unui remediu sau a unui vaccin împotriva virusului.

Oare mondializarea chiar s‑a făcut fărâme? Se va mai reconstitui? Total? Parţial? Pe aceleaşi baze unice ale unei dezvoltări materiale de factură tehno‑economică? Nu cumva ar trebui să îmbogăţim şi să umanizăm ideea de dezvoltare, care în înţelesul său actual a distrus atâtea forme de solidaritate şi comunitate? Nu cumva ar trebui să îmbinăm o mondializare parţială cu o demondializare aşijderea?

Mondializarea a antrenat o pierdere a statelor în termeni de autonomie economică. Consecinţele au fost dramatice. Aşa cum vom vedea în capitolul următor, necesitatea de a stabili nişte politici de prevenţie în vederea următoarelor epidemii, precum şi aceea de a asigura o politică de autosuficienţă minimală în ceea ce priveşte produsele legate de sănătate (medicamente, măşti, vaccinuri) şi de alimentaţie ar trebui să antreneze reîntoarceri sau recursuri la autonomiile sanitare şi alimentare, adică forme de demondializare parţială.

4. Provocarea crizei democraţiei

Democraţia era în criză peste tot în lume înainte de epidemia de coronavirus, criză agravată de triumful corupţiei şi demagogiei. În acelaşi timp, am asistat la intensificarea formelor de naţionalism agresiv şi xenofob. Am văzut apărând peste tot state neo‑autoritare.

Oare criza pricinuită de coronavirus va agrava şi criza democraţiei? Sau va contribui la restabilirea ei?

Ameninţare la adresa libertăţilor noastre?

Înainte de toate, limitarea drepturilor noastre fundamentale cu scopul de a lupta împotriva virusului, justificată în registrul imediat, ridică o problemă prin felul în care a fost impusă şi prin riscurile pe care le comportă în viitor. Mai prudent ar fi fost să se supună la vot o lege specifică de precauţie în ceea ce priveşte epidemia, în loc să fie dezgropată starea de urgenţă, votată în 1955 în scop represiv şi care a permis cele mai cumplite spolieri în timpul războiului din Algeria.

Măsuri precum interzicerea adunărilor şi a reuniunilor sau limitarea drastică a libertăţii de circulaţie vor trebui să dispară, fără îndoială, odată cu virusul.

Într‑o societate democratică, măsurile restrictive în ceea ce priveşte libertatea trebuie limitate strict la proporţia situaţiilor. Anumite decizii au fost luate de urgenţă, fără consultări juridice ori dezbateri parlamentare - oare nu am avea motive să ne temem de o reînnoire a lor, de această dată arbitrară?

Măsurile împotriva terorismului invocate în mod excepţional au fost păstrate şi ulterior. Dat fiind că viitorul ne este ameninţat, în condiţiile unei crize universale a democraţiilor, de către forme de neo‑autoritarism, este de temut ca dispozitivele de depistare instalate în timpul pandemiei nu numai să se menţină, ci să se şi amplifice prin recursul sistematic la geolocalizare, la detectarea prin intermediul telefoanelor inteligente, la supravegherea video, la depistări prin intermediul algoritmilor, la inteligenţa artificială. Va trebui să reflectăm la asta de acum înainte.

5. Provocarea digitalului

Este evident că propagarea digitalului, în plină desfăşurare la momentul apariţiei virusului şi amplificată în perioada de izolare (prin telemuncă, videoconferinţe, Skype, e‑mailuri, reţele de socializare), va dăinui. Uneltele digitale sunt în acelaşi timp instrumente ale libertăţii şi instrumente ale aservirii. Internetul permite libera exprimare, mergând de la creativitate până la delirul de pe reţelele de socializare. Netul îi oferă unui individ înzestrat posibilitatea de a descifra coduri care protejează secrete politice şi militare şi de a‑i alerta pe cetăţeni, dar în acelaşi timp conferă o putere enormă de supraveghere a indivizilor, violând taina şi sacralitatea spaţiului lor privat.

Digitalul, internetul, inteligenţa artificială sunt tot atâtea mijloace care tind să devină scopuri în sine sau să intre în serviciul incontrolabilelor puteri care ne controlează. Potrivit spiritelor tehnocratice şi transumaniste, ele ar fi menite să instituie armonia unei mega‑maşinării sociale capabile să rezolve orice problemă.

Trebuie să fim conştienţi de faptul că fiecare tehnică pe care o posedăm riscă să ne deposedeze de întrebări de ordin etic, social şi politic care se înalţă din spiritele noastre.

6. Provocarea ecologică

Activitatea umană degradează tot mai intens biosfera, atmosfera terestră, oceanele, continentele - la nivel global - şi oraşele, fluviile, culturile - la nivel local.

Am văzut că, în perioada suspendării transporturilor şi a activităţilor industriale, aerul a redevenit pur, iar natura părea să renască. Renunţarea la maşină din lunile de izolare ar putea să ducă la o dezintoxicare automobilistă, restrângând folosirea vehiculelor la deplasările în afara oraşului. Oare vom favoriza trenul în detrimentul utilizării metropolitane a avionului? Această criză ar putea accelera transformarea traficului aerian şi reduce circulaţia persoanelor la nivel naţional şi internaţional. Întreprinderile par să fi prins gustul videoconferinţelor, ceea ce generează economii în termeni de timp, energie şi bani.

În timpul crizei ne‑am dovedit capabili să nu consumăm decât indispensabilul. Oare vom fi din nou supuşi pulsiunii consumeriste, ea însăşi stimulată de către formele omniprezente de publicitate?

Anumite măsuri şi deprinderi, mai ales alimentare, dobândite în perioada izolării, ar putea dăinui pentru a contribui la ceea ce desemnăm prin "tranziţie ecologică", fenomen care ar putea constitui o revoluţie nonviolentă a civilizaţiei.

7. Provocarea crizei economice

Nu cumva clătinarea neoliberalismului este doar temporară? Oare urmează să preia din nou comanda? De la izolare încoace, MEDEF (Mouvement des Entreprises de France, cea mai mare federaţie patronală din Franţa, fondată în 1998. - N. trad.) şi Finanţele au exercitat o formidabilă presiune asupra preşedintelui republicii franceze, pentru a‑l determina să îşi abandoneze veleităţile de a deschide calea unei economii ecologizate şi pentru a‑l constrânge să revină la Normă.

Oare economia paralizată de izolare îşi va relua cursul anterior? Nu cumva criza noastră economică mondială va conduce la o recesiune similară celei din 2008 sau la o depresiune precum cea din 1929? Sau poate va lua o cale necunoscută? Vom fi oare prada unei crize gigantice, de anvergură planetară, de al cărei deznodământ barbar avem motive să ne temem?

Oare vom reuşi, dacă nu să reglăm economia mondială, atunci măcar să reducem puterea hipercapitalismului, să reformăm sistemele bancare, să controlăm speculaţia bursieră şi să împiedicăm evaziunile fiscale? Oare vom reuşi să identificăm principiile unei economii întemeiate pe un new deal de relansare ecologică şi de reformă socială în stare să determine regresiunea hipercapitalismului şi să diminueze inegalităţile?

8. Provocarea incertitudinilor

Dincolo de incertitudinile economice, viitorul în sine este nesigur. Totuşi, trebuie să încercăm să întrezărim tendinţele şi riscurile care vor urma.

Oare vom asista la o reinstituire a mondializării sau la o căutare a replierilor autarhice? Ne îndreptăm spre avântul naţionalismelor, spre succesul formelor de suveranitate şi spre închiderea frontierelor?

Oare alte şi alte state vor ceda în faţa autoritarismului odată cu instaurarea societăţilor supravegherii, a tehnicilor informatice de recunoaştere, a controlului şi a depistării indivizilor?

Oare naţiunile‑gigant se vor opune mai mult decât au făcut‑o ieri? Se vor modifica oare raporturile lor de forţe? Va domina China lumea sau se va disloca, aşa cum i s‑a mai întâmplat şi în trecut?

Oare conflictele armate - mai mult sau mai puţin atenuate de criza coronavirusului - se vor exacerba? Sau, dimpotrivă, va exista un elan internaţional de cooperare - un elan salutar?

9. Pericolul unei mari regresiuni

Nu ştim dacă procesul regresiv anterior crizei provocate de virus va fi accentuat de către perioada post‑epidemie sau dacă, dimpotrivă, va putea fi oprit ori va înregistra un recul.

Avem motive întemeiate să ne temem că regresiunea generalizată, deja în desfăşurare în primii douăzeci de ani ai acestui secol, va continua şi de acum înainte.

Regresiuni intelectuale şi morale

De două decenii încoace, asistăm - în Franţa şi în lume deopotrivă - la proliferarea maniheismului, a viziunilor unilaterale, a diferitelor manifestări de ură şi dispreţ.

În sferele înalte, politica s‑a golit de orice conţinut pentru a se transforma în motorul economiei; iar economia, la rândul ei, s‑a supus neoliberalismului şi calculului care cuantifică şi dezumanizează realităţile pe care le tratează, ignorând improbabilul şi imprevizibilul.

Regresiuni în democraţie

Conjugate, aceste procese regresive au dat naştere pretutindeni, inclusiv în Europa, unor state neo‑autoritare. Iar dacă regresiunea continuă, ne putem teme, inclusiv în Europa, de formarea şi generalizarea unui totalitarism de tip nou. Totalitarismul de secol XX se întemeia pe controlul total al unui partid unic, care îşi întindea ramificaţiile în toate sectoarele societăţii şi în toate aspectele vieţii. China comunistă a menţinut sistemul partidului unic, dar controlul său de tip poliţist şi delator s‑a îmbogăţit cu un control informatic din ce în ce mai performant datorită inteligenţei artificiale. Interceptări telefonice, spionaj digital, recunoaştere facială, depistare a tranzacţiilor bancare - dacă regresiunea continuă, mi se pare inevitabil ca statele neo‑autoritare să nu devină neo‑totalitare.

Regresiuni beliciste

Aceste regresiuni, teribil de neliniştitoare, ne pot târî spre o conflagraţie mondială, devenită posibilă de aici înainte.

Deşi temporar aplanate de epidemie, există un risc semnificativ de reluare a războaielor aparent civile, dar în care interveneau statele vecine şi marile puteri, opunându‑se prin facţiuni care se luptau între ele, mai ales în Irak, Yemen şi Libia. Asta fără să dăm uitării conflictul aflat la cheremul unui accident exploziv între Iran, pe de o parte, şi asocierea Statele Unite-Israel-Arabia Saudită, pe de altă parte.

Procesul de anexare a Palestinei de către Israel a provocat un curent violent de antisemitism în rândul anumitor populaţii arabe; acest antisemitism nu va putea decât să crească odată cu definitivarea anexării; în acelaşi timp, el va alimenta toate ostilităţile îndreptate către Occident. Antisemitismul şi antiislamismul, care deja se întreţin reciproc, se vor amplifica. Nu ştim ce anume va produce jihadismul ucigaş care, după asasinatele colective întreprinse în Franţa şi în Occident, a devastat Orientul Mijlociu, apoi a provocat starea de război în Ciad, Mali, Somalia şi Nigeria şi care nu a cunoscut armistiţiul în timpul crizei cauzate de coronavirus.

Reînnoirea religioasă în lume, survenită odată cu prăbuşirea comunismului - religie care promitea tuturor o izbăvire pământească -, a suscitat, în lipsa unei speranţe într‑un viitor terestru, revenirea religiilor mântuirii celeste şi a Dumnezeului atotputernic; fenomenul antrenează adeseori intoleranţă şi fanatism (Intoleranţa a devastat Orientul Mijlociu arab, unde minorităţile evreieşti au dispărut, unde minorităţile creştine sunt pe cale de dispariţie, unde şiiţii şi sunniţii se luptă între ei, şi a reapărut în sânul marii Indii multietnice, unde noua putere naţionalistă hindusă îşi reduce populaţia musulmană la un statut inferior. - N.a.).

Numărul în creştere al statelor care posedă arma nucleară şi infrastructura necesară producerii ei va face ca utilizarea acesteia să fie din ce în ce mai puţin improbabilă. Arsenalele bacteriologice, chimice şi informatice au cunoscut o sofisticare considerabilă. La fel ca după 1933, a început o cursă a înarmărilor.

Să mai adăugăm la asta faptul că flagelurile naturale, inundaţiile, scufundările şi secetele provocate de schimbările climatice, precum şi nenumăratele degradări ale biosferei, nu pot antrena altceva decât migraţii ale populaţiilor, respingere a migranţilor, persecuţii şi război.

Spectrul Morţii planează asupra umanităţii

Riscăm să intrăm într‑o eră ciclonică şi să trăim pe pielea noastră ceea ce s‑a întâmplat la Sarajevo în 1914 sau la Danzig (Oraşul Liber Danzig, oraş‑stat semi‑independent baltic, a cărui existenţă a început pe 10 ianuarie 1920, în conformitate cu Tratatul de la Versailles din 1919, care îl desprindea din teritoriul Germaniei. În 1939 a fost anexat de Germania nazistă, iar după înfrângerea Germaniei din 1945 a devenit parte integrantă din Polonia, cu numele Gdańsk. - N. trad.) în 1939: bomba şi revendicarea unui iluminat au provocat şi într‑un caz, şi în celălalt, prin reacţii în lanţ cu totul neprevăzute, izbucnirea a două războaie‑hecatombe de anvergură mondială.

Nu ştim dacă o continuare a proceselor regresive va provoca o barbarie planetară, dacă va favoriza constituirea unor state neo‑totalitare sau dacă va declanşa rezistenţe şi sub ce forme anume.

Toate acestea fac ca afirmaţia lui Steven Pinker (Vezi ediţia din 2015 a Munk Debates, între Matt Ridley şi Steven Pinker, pe de o parte, şi Malcolm Gladwell şi Alain de Botton, pe de alta. Dezbaterea se regăseşte şi în volumul Urmează cele mai bune zile ale omenirii?, traducere de Bianca Stănescu, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2019. - N. trad.), potrivit căreia am intrat în era cea mai pacifistă şi mai fericită a istoriei umane, să fie derizorie.

Să fie oare virusul oracolul nostru din Delphi? Aşa cum a scris Heraclit: "Stăpânul, al cărui oracol se află la Delphi, nici nu vorbeşte, nici nu tăinuieşte nimic, ci se exprimă numai prin semne." (Heraclit, cf. Aram Frenkian, Héraclite d'Ephèse, 1933, p. 21. - N. a. / Pentru limba română, vezi Plutarh, De Pythiae oraculis 21, p. 404 D, în Ion Banu, Filosofia greacă până la Platon, vol I., partea a II‑a, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, col. "Clasicii filosofiei universale", art. 93, p. 367. - N. trad.).

Speranţa stă în căutarea trezirii spiritelor, pe care o va fi stimulat experienţa acestei mega‑crize mondiale.

A devenit vital să ne schimbăm Calea.

Reţeta infailibilă a rapelului la sensibilitate sau opririle între staţii ale lui Matěj Hořava - prefaţă la Cartea ţuicii. Povestiri din Banat

 

Matěj Hořava
Cartea ţuicii. Povestiri din Banat
Curtea Veche Publishing, 2021
Traducere din limba cehă de Mircea Dan Duţă
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Reţeta infailibilă a rapelului la sensibilitate sau
 opririle între staţii ale lui Matěj Hořava

Născut în 1980, Matěj Hořava a abordat literatura, în general, şi proza (mai degrabă scurtă), în special, într-o cheie puţin familiară cititorului ceh: lirismul pe alocuri sentimental, (r)apelul la înţelegerea, compasiunea şi, la limită, chiar la mila şi lacrimile cititorului - reţete care, trebuie subliniat, nu numai că nu îl conving pe pragmaticul cetăţean al burgurilor central-europene, ba chiar, dimpotrivă, îi provoacă un (su)râs dispreţuitor. Pe scurt, în Europa Centrală, şi mai ales în spaţiul ceho-austriac, melodrama are picioare scurte.

Totuşi, Hořava a reuşit. Ba a mai luat şi ceva premii pe treaba asta, dintre care merită menţionat cel puţin Premiul Magnesia Litera (premiul literar naţional al Cehiei) la categoria debut. De fapt, la fel ca toate artificiile de reală valoare care atrag atenţia asupra unei opere de artă, din orice domeniu ar proveni, ideea lui Hořava este simplă: împrumutându-se masiv din tehnica romanelor sentimentale "de epocă" şi manipulând cu pricepere părţile moi ale sufletului omenesc, autorul ştie să evite totuşi căderea în capcanele bine-cunoscute ale melodramei sentimentale clasice. El ucide monotonia tradiţională a lacrimogenului prin impregnarea cu elemente descriptive, mizând, dar fără a "abuza", pe pitorescul lor mai degrabă bonom, recurge la fărâmiţarea poveştii în nuclee narative mai mult sau mai puţin independente între ele şi, mai ales, independente de "acţiunea principală", dacă se poate vorbi despre aşa ceva într-un roman cu influenţe postmoderne nu numai evidente, ci şi, pe alocuri, aproape ostentativ asumate. Hořava alege la fel de ostentativa "de-liniarizare" a firului poveştii, care în acest caz completează în mod fericit fărâmiţarea narativă (să ne fie clar: avem de-a face cu două noţiuni diferite), şi de-liniarizarea temporală, prin combinarea inspirată a prezentului narativ cu trecutul şi viitorul, adesea nesigur, la limita ipoteticului. Ceea ce reprezintă o altă dovadă de însuşire inteligentă a bogatei şi intensei moşteniri a altminteri încă prea puţin cunoscutului şi cercetatului postmodernism ceh. Hořava recurge şi la lucrul inteligent, inspirat şi dinamic cu straturile adesea fluide ale amintirii, dorinţei, imaginaţiei sau frustrărilor personale şi, dincolo de toate, la identificarea şi evidenţierea acelor elemente de natură sensibilă, a acelor chei delicate şi meşteşugit alcătuite şi manevrate nu atât înspre deschiderea unor "uşi ale înţelegerii" (la asta se pricepe orice autor profesionist, iar în cazul poveştilor nu foarte pretenţioase, cititorul se descurcă liniştit şi singur), cât înspre declanşarea acestui proces în modul, în ritmul şi după regulile autorului.

Poate că o apologie a ţuicii de prună şi zarzără şi a banalelor livezi bănăţene care au produs-o ar risca să plictisească după mai puţin de două pagini, dacă în acelaşi interval narativ nu ar apărea, ca din neant, amintiri despre exilul voluntar al autorului în Bavaria, în Banat şi în propriul sine, ceea ce duce în mod aproape logic la cugetări cu privire la condiţia ingrată a vagabondului străin de toţi şi de toate. (Să nu aşteptăm aici o complexă analiză teoretică, totuşi - aceasta este deja treaba cititorului atras în mod irezistibil în joc.) Apărută în 2014 şi uzând din plin de asemenea ingrediente - mai degrabă spectaculoase şi atractive pentru public decât experimentale sau ermetice -, Cartea ţuicii şi-a meritat din plin premiile şi succesul de până acum. Însă înainte de toate, a definit, credem noi, o nouă direcţie sau, ca să spunem lucrurilor pe nume, o nouă reţetă de succes în cadrul literaturii cehe contemporane.

Să nu încheiem înainte de a menţiona că al doilea - şi până acum ultimul - titlu semnat de Hořava, Mezipřistání [Oprire între staţii], apărută în septembrie 2020, mizează tot pe ideea de surghiun voluntar al autorului într-un mediu pitoresc şi, până la proba contrarie, ostil şi ameninţător: un bloc de tip comunist, cenuşiu, pe cale de a se prăbuşi, la marginea capitalei georgiene Tbilisi, "adăpostul ideal" pentru povestitorul însingurat care se încăpăţânează să predea seara limba cehă la universitatea din oraş şi să creadă că acesta e destinul care i-a fost hărăzit. Un alt exil voluntar, o altă lume de neînţeles, alte peregrinări - veritabile, concrete sau "doar" sufleteşti: la munte, la mare; către alte ţări, către alte amintiri. Şi, din ce în ce mai des, în locurile unde a trăit cândva şi de unde a fugit: în Moravia, în Boemia, în Bavaria etc. În timpul rătăcirii sale, personajul întâlneşte oameni ale căror destine - deşi la prima vedere complet diferite - reflectă nesiguranţele, traumele, marile dorinţe şi micile bucurii comune (aproape) tuturor. În acest sens, sediu asumat pentru un (alt) exil voluntar, marea Georgie reprezintă, în anatomia complexă a simbolurilor cu care lucrează autorul, exact la fel de mult sau de puţin ca acele cinci comune şi "Oraš"-ul care alcătuiesc "Banatul cehesc" de pe malul Dunării: nişte "opriri între staţii" pe drumurile fără sfârşit ale veşnicului hoinar şi neîmpăcatului autoexilat Matěj Hořava.