Dilibau. Poveşti olteneşti

 

Cristiana Belodan
Dilibau. Poveşti olteneşti
Curtea Veche Publishing, 2021

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Intro

Cristiana Belodan a venit pe lume în Caracal, într-o familie de preot, pe 19 septembrie 1982. Copilăria şi adolescenţa şi le-a petrecut pe meleaguri caracalene, iar anii de studenţie pe urmele lui Blaga, la Sibiu. Şi-a urmat visul de a lucra în agenţii de publicitate, în Bucureşti. După aproape 15 ani de carieră în advertising, a reuşit să pună în pagină un alt vis: scrierea primului volum de amintiri, Dilibau. Poveşti olteneşti.

Dilibau ar putea fi varianta oltenească, de la sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990, a Amintirilor lui Creangă, doar că din perspectiva unei Smărăndiţe a popii din Caracal.

Scrisă într-un stil hâtru, plină de "balade vesele şi triste" din Epoca de Aur şi Epoca Tranziţiei, cartea Cristianei Belodan e liftul cu care veţi descinde în copilăria unor puşti cu "teneşi" de Drăgăşani şi mintea doldora de idei care le dădeau palpitaţii adulţilor.

Iar Dili, eroul central, este ca focul pe mirişte: de neoprit.

"Sunt convinsă că avem nevoie, acum mai mult ca oricând, să ne descreţim frunţile. Sper dară că poveştile din copilăria mea să vă aducă duh bun de înveselire. Şi mai trag nădejde să simţiţi afecţiune pentru toţi omuleţii ce aşteaptă cuminţi să-i descoperiţi în paginile acestei cărţulii. Fiindcă eu tot ce am povestit am şi iubit." (Cristiana Belodan)

"Copilului meu, această carte i s-ar părea de genul fantastic sau suprarealist (dacă ar şti ce înseamnă asta. I-ar veni greu să creadă că au existat copii capabili de şotiile, năzbâtiile, drăcoveniile şi obrăzniciile descrise aici. Pe mine şi pe cei din generaţia mea, însă, povestirile Cristianei Belodan ne transportă înapoi în timp, pe vremea când, mici draci nesupravegheaţi ce eram, puteam să punem la cale cu succes tot felul de blestemăţii de îngrozit adulţii. Pe de altă parte, odrasle de faţă bisericească, autoarea şi fratele ei, numit cu drag Dilibau, sunt cel mai bun exemplu de «să nu faci ce fac copiii popii»." (Cătălin Striblea)
 

Fragment
 
Dilişor scormonitorul, purtătorul de biruinţă

Când ajungeam la Moşica la ţară, ocupaţia noastră principală era scotocitul. Pe lângă nebuniile şi boaţele (adică, boroboaţe mai pe scurt) pe care le făceam în fiecare sezon, aveam o plăcere teribilă să zgârmăm peste tot, prin curtea orătăniilor, prin vie sau prin casa Moaşei, după comori pe care, eram convinşi, doar noi le puteam scoate la iveală.

Bunăoară, îmi aduc şi-acum aminte ziua în care am descoperit depozitul Moaşei pentru viaţa de apoi. Totul începu cu împieliţatul de Dili, care văzu uitată în broască cheia de la camera din faţă, de la stradă. "Odaia bună", cum îi zicea Moşica. O înşfăcă degrabă şi, frecându-şi mânuţele, intră în camera comorilor şi se închise pe dinăuntru. În acea cameră, ţinea biata Moaşa tot felul de obiecte pentru înmormântare. A ei, evident. Şi pentru nenumărate pomeni. Tot ale ei, evident.

Se pregătea sârguincios din viaţă, să nu le fie povară şi cheltuială nepoţilor. Îşi cumpăra, din fiecare pensioară de fostă muncitoare la CAP, teancuri de prosoape şi batiste de împărţit în biserică la parastas, lumânări, fişicuri de tămâie şi o droaie de cutii de chibrituri. Îşi făceau deja pomeni din timpul vieţii, şi ea, şi tot grupul vesel de chivuţe cu care stătea pe gura şanţului în fiecare seară, după muncile câmpului. Se duceau şi împărţeau în zile de sărbătoare prescuri şi colăcei. Şi câte o lumânare legată la coadă cu o batistă şi cu un bănuţ înnodat. Împărţeau de zor să fie de sufletul lor, când s-or duce.
"Că copiii... Cine mai ştie, fa, dacă or mai fi pe-acilea să ne aprindă o feştilă la candilă. Şi apoi, nu vezi, fa, Cristiano, că azi eşti bun de muncă, iar mâine te duci ducă? Muicăăă, muiculiţă, moare lumea pe capete de canceru' ăsta care s-a pus pe biata lume! Lasă să fiu eu asigurată la popa, să fiu eu trecută acolo-şa pe catastif că mi-am purtat parastasele. Să am, fa, Cristiano, lumină pe lumea ailantă. Că în tron n-oţi putea să-mi puneţi fioza de la capul patului." (Tron mai spunem în Oltenia şi la sicriu. Iar "fioza" era, aţi ghicit, veioza.)

Cum ziceam, boţogaşul de Dili se încuie pe dinăuntru în odaia bună şi începu cu scormonitul. (Boţogaş, adică poznaş, cum le mai zic oltenii copiilor drăcoşi şi greu de potolit.) La un moment dat, Moşica dădu strigarea pentru masă, iar el nu se zărea nicăieri. După ce îl căutarăm bine, bine prin toată curtea şi cele două odăiţe ale casei, auzirăm bufnituri din odaia din faţă.
"Dili, Dili, tu eşti muică? Diliii, fir-ar starea ta jurată, pe unde ţi-or tropoti picerele?"

Nici pâs.
"Dili, ieşi că nu-ţi face Moşica nimic."

Se auzi doar hârşâitul încuietorii şi al clanţei ruginite, apoi din nou tăcere. Când dădurăm buzna buluc în cameră - Moşica prima, călcând apăsat şi cu inima sărită, să nu fi făcut juratul iarăşi vreo belea -, rămaserăm ca la teatru, cu ochii beliţi şi gura larg deschisă.

În mijlocul camerei tronau două scaune mari întoarse cu cracii în sus. Împodobite cu ştergarele ăle bune de înmormântare ale Moaşei. Iar pe fundul scaunelor ardea, în sfeşnice uitate de Dumnezeu, un mănunchi straşnic de lumânări. Şi ceva tămâie aruncată printre ele. Ce să mai, un tablou desprins parcă din uşa altarului.

Peste toate cele sfinte trona Dili, înveşmântat într-un prosop mare şi lung până la pământ. Legat la cap cu o batistă din cele mari şi bune, de-alea de 5 lei, de diftină, nu de plastic. (Diftina era o ţesătură de bumbac mai groasă şi rezistentă, cu o faţă pufoasă.)

Când dădu cu ochii de noi şi noi de el, se puse pe cântat popeşte, tare şi uşor fonfăit, cum glăsuia şi cântăreţul lui Tata la biserică. "În Iordan botezându-te, tu, Doamneee... Miluieşte-le, Doamne, pe astea două păcătoase care îmi vor capul! Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, popa prinde peşte, preoteasa îl prăjeşte şi Dănuţul îl haleşteee. Aaamin, aaaaaamiiiiinnnnn..."

Moşica rămăsese blocată. Nu ştia sincer ce să facă, dacă să-l ia de moţ pe "părinţel" şi să-i ardă la fund două scatoalce sau dacă să-l ia în braţe şi să-l pupe. "Că tare frumos cântă băietul, fa, Cristiano. Are gură bogată. Mare minune de n-o ajunge Dili ipitrop sau protoiereu, cum a fost bunică-tu, săracu', Dumnezeu să-i hodinească oasele. Uiliu, mânca-ţi-aş limba ta, că frumos mai slujeşti, ca popa-n altar, şi alta nu. Ca tac-tu, Taţel." (Aşa îi zicea Moşica tatei de când era copil, nu ştia nimeni de ce, doar ea îl striga aşa.)
"Ia şezi binişor, Dili, muică. Să nu dai foc la casă. Că gaia ne mănâncă. Dormim pe uliţă la noapte. Hai, stinge lumânările! Că s-a trecut cu Boboteaza. Gata, zăvârşi." (Adică: s-a terminat.) Şi, vorbind blând cu Dili, cum vorbesc cei care încearcă să convingă nebunii să se dea jos de pe acoperiş, scuipă Moşica bărbăteşte în buricele degetelor şi stinse feştilele. "Ca să nu fumege, fa, Cristiano, pupa-te-aş de dăşteaptă. Că tu o să ajungi om mare. Tare mai eşti bună de cap."

Apoi continuă cu îmbierile către neobositul scormonitor: "Hai, Dili! Hai la masă, jurăţicule! Că dai foc la casă şi mă laşi şi fără prosoape de dat la popă când m-oţi duce la groapă. Hai, că nu vă mai stă Dumnezeu potoliţi, nărozilor!"

Auzind tonul glumeţ al Moaşei, "preoţelul" o zbughi vesel pe uşă drept spre bucătărioara de chirpici. Şi, în timp ce îşi umfla fălcuţele, bucuros că a scăpat de-o chelfăneală straşnică, Moaşa îl mângâia duios pe cap: "Dumică încet, muică. Vezi uşor, să nu fomiţi."

Încăpăţânarea cu care m-am căprit

Toată copilăria mea am fost urmărită de o singură tunsoare. Una şi bună.

Intram, târâtă de-o aripă, în frizeria Igiena. Unde tundea doamna Luci, prim-frizeriţa trupei de virtuozi ai foarfecii şi briciului din urbea noastră mică. Toată lumea bună se zbătea să prindă o programare la doamna Luci. Era cea mai apreciată dintre toţi colegii ei de breaslă. Mama îmi spunea mereu că ar trebui să mă consider norocoasă că mă bagă şi pe mine, "un rahat cu ochi", în rând cu atâtea cocoane de bonton care aşteptau cu orele, dacă "n-au fost inspirate să lase vorbă dinainte sau nu sunt neveste de ştabi".

Intram plină de obidă, cu căciula trasă până pe ochi şi cu privirea în pământ, în speranţa că scap astfel de seria de dulcegării politicoase şi complimente de complezenţă pe care frizerii şi frizeriţele le făceau maică-mii şi apoi mie. Între noi fie vorba, am sesizat ulterior că le făceau tuturor. Mă prinsesem că nu eram chiar cea mai drăgălaşă fetiţă pe care o tunseseră în ziua respectivă. Şi văzui oricum că mai veniră două după mine, iar repertoriul de atenţii brânzoase se reluă cu aceeaşi promptitudine şi şervetul pe mână. Ca la marile case de coafură.
"Vai, coană prioteasă, da' ce mare s-a făcut domnişorica de când aţi venit ultima oară pe la noi! E înăltuţă şi frumuşică foc." La care Mama adăuga replica ei preferată, o avea pregătită, aştepta cu ea la fileu. "Ei, lăsaţi, deşteaptă să fie, ce atâta frumoasă. Că pâinea o să şi-o câştige cu intelectul... nu cu frumuseţile."

Dar nici frizerii nu se lăsau mai prejos. Aveau clienţii lor preferaţi de ciugulit. "Lasă, coana prioteasă, că seamănă leit cu părintele. O să fie şi frumoasă, şi deşteaptă."

Moment în care maică-mea încheia hotărâtă, le dădea decisiva:
"Da, da, bogdaproste că seamănă cu tăticuţul ei, că altminteri rămânea Sorbona fără studenţi peste zece ani." "Habar n-au agaricii ăştia de Sorbona", îmi zicea Mama pe drumul de întoarcere spre casă.

Însă reuşea astfel să le închidă gurile slobode şi dornice de trăncăneală. Şi să mă planteze dintr-un brânci pe scaunul de tortură. Unde doamna Luci mă strângea bine de gât cu un prosop peste care mai punea şi o husă ca de învelit motocicletele pe timp de iarnă. Grijulie, să nu îmi intre părul tuns în haine. Apoi auzeam, ca din fundul gropii, eterna şi răscolitoarea întrebare: "Şi... cum o tundem, doamna Belodan?" "Păi, cum s-o tundem, doamna Luci? Ştiţi cum îmi place: ca pe Mireille Mathieu."

Şi mie, zbaaang, îmi cădea iar cerul în cap. Aceeaşi freză bretonată pe care ajunsesem s-o urăsc. Urmau, în mod sigur, a doua zi la şcoală râsetele colegilor şi clasica băşcălie despre cum umblu eu "cu oala în cap". Pentru că doamna Luci îmi punea literalmente un castron pe cap ca să obţină superba coafură. După care tundea conştiincioasă tot ce era surplus de perişor pe marginile lui. Iar când ridica ţucalul, arătam ca un cavaler cruciat proaspăt brebenit, pregătit să recucerească Pământul Sfânt. (Dacă nu ştiaţi, "ţucal" înseamnă oală de noapte. În copilăria mea, ascuns sub pat, era un ţucal, de cele mai multe ori din plastic, în care noi, copiii somnoroşi - şi Bunica -, făceam pipi noaptea. Ca să nu facem în pat.)

Ei bine, cum începea să-mi crească bretonul, cum auzeam comentariile Mamei: "O să rămâi chioară, maică, dacă nu vrei să mergem la tuns. Tu nu vezi că-ţi intră părul ăla în ochi? Păi, nu vezi, normal că nu vezi, dacă îţi acoperă vederea." Şi în câteva zile de la diagnostic mă şi programa iar la doamna Luci, care aştepta pregătită cu castronul à la Mireille Mathieu.

Până într-o zi, când am decis că e momentul să rup lanţul şi să-mi iau freza în propriile mâini.

Primisem deja două-trei avertizări sonore de la Mama în săptămâna respectivă. Deci, ştiam că urmează să mă ducă iar pe scaunul de tortură de la doamna Luci. Trebuia acţionat rapid.

Venii de la şcoală în ziua aceea ca de obicei, pe la prânz. Eram într-a doua, într-o clasă cu vreo douăzeci şi patru de copii. Era pe final de mai, începuseră deja căldurile olteneşti şi aşteptam cu înfrigurare să vină şi iunie, "cu vacanţa şi trenul din Franţa, cărţile pe foc, hai copii la joc".

Urmai regulamentar programul zilei: masă de prânz şi apoi somn de amiază cu Bunica. Doar că mintea mea avea deja planul făcut şi acţiona ca un luptător ninja: în tăcere, din umbră, tiptil, cu răbdare.

Ca niciodată, eram singură acasă, fără frate-meu. Asta îmi întări convingerea că ziua Z sosise, că semnul mult aşteptat fusese recepţionat şi că noua mea freză era musai să se nască atunci. Aşa că, înarmată cu pacienţă, aşteptai să adoarmă Bunica. Vechea strategie dădea întotdeauna roade. Când auzii şuieratul sforăitor, ştiui că e timpul să mă strecor din pat ca râma. Şi direct în baie mă oprii.
Eeeei, şi... cum s-o tundem, domnişoară, pe fata coanei priotese? mă întrebam eu singură în oglindă, maimuţărind-o pe doamna Luci. Păi, cum s-o tundem, doamna Luci... Sigur nu cu castronul, că Mireille Mathieu nu mai e la modă nici pentru Bunica.

Pam-pam.

Şi cum trăncăneam eu aşa, singură cu oglinda, răzbunând toate umilinţele tunsorilor trecute, începui a-mi da cu apă prin păr, cum vedeam eu că se pregătesc victimele la frizerie.

Apoi căutai foarfeca cea mare, cu care îşi mai potrivea taică-meu barba. Însă fără prea mult succes. După câteva minute bune de zgârmat prin dulăpiorul din baie, mă lăsai păgubaşă. Uşor panicată că pierd timp preţios din somnul Bunicii, îmi reorientai atenţia către o forfecuţă de unghii pe care îmi căzuseră degrabă ochii. Asta e, va trebui să mă descurc şi cu piticania asta. Orice-ar fi, mă tund şi cu ciobul, doar să nu mai ajung la doamna Luci...

Zis şi făcut. Eram dârză ca Linda karatista, eroina serialului maghiar ce făcea furori în Caracal, în anii '90. Lipsa de experienţă o compensam cu încăpăţânarea de a le dovedi tuturor că sunt mare de-acum. Şi că pot să am şi eu o freză miştoacă. Nu un râs de coif pe cap.

Şi începui să tai. A fost mult cu primele fire, că apoi nu mă mai oprii. Tăiam dintr-o parte a bretonului şi apoi mi se părea că s-a strâmbat în cealaltă parte, că nu e drept, că e inegal. Şi tăiam iar, să ajung la nivel. Şi părul, câş... iar aluneca. De rămânea într-o parte mai lung şi în alta pieziş.

Şi dă-i şi scurtează iar, şi încă puţin, că parcă ar mai merge, până când dădui un pas înapoi şi mă privii în ansamblu. Şi rămăsei mută ca o lebădă. Îmi tăiasem tot părul de pe frunte, până aproape de rădăcină. Arătam ca o capră prinsă şi belită cu maşina de tuns oile.

Praf. Pa pa, freză mişto. Pa pa, clipe de glorie, bun venit penibilului ce presimţeam că va urma. În disperare de cauză, m-am gândit cum aş putea s-o dreg.
Hai, că tot vine vara. Nu mai bine mă rad eu în cap? gândeam cu voce tare, neîndrăznind însă s-o mai implic iar pe doamna Luci într-un dialog imaginar. Şi, convinsă că asta era soluţia, am continuat cu un act şi mai curajos. Cu maşina de ras a lui taică-meu, începui să iau tot ce mai fâlfâia pe frunte, de la rădăcină.
Gata, mai bine ca Sinéad O'Connor decât ca trista de Mireille Mathieu! Revoluţie fac mâine la şcoală. De n-or să vrea toate fetele să se tundă ca mine, să îmi zici mie cuţu'. Absorbită fiind de nebunia creativă, nu auzii papucii de casă ai Bunicii cum se apropie, târâş-grăpiş, de baie. Când am întors privirea de la mândreaţa de mine din oglindă... era deja prea târziu.

Bunica rămăsese în cadrul uşii, cu ochii holbaţi la mine şi cu gura căscată.
"Vaaai, Cristinca mamă, ce e în capul tău?!"

Mă uitai şi eu din nou la mine. Şi înţelesei că mă prinsese Bunica fix pe la jumătatea trebii. Cu partea din faţă a capului aproape rasă şi cu părul mai lunguţ căzând din creştet până la ceafă, arătam ca micul Mozart nebun de balamuc.

Până să mai apuc eu să dau explicaţii, am fost săltată rapid de-o aripă de Bunica. Iar instrumentele de frezonat au fost confiscate, "până vine maică-ta şi vede în ce hal te-ai căprit".

Săraca Bunica n-a putut decide singură, în circumstanţele acelea tulburi şi potenţial periculoase cu care nu se mai confruntase, dacă să mă termine ea de căprit sau să mă ducă Mama la frizer, să finiseze nişte specialişti opera de artă. Aşa că, neputându-şi asuma finalul apoteotic, hotărî să aşteptăm "arbitrul" să vină de la serviciu.

Sosi Mama seara acasă, obosită ruptă de la muncile câmpului. Şi când dădu cu ochii de mine, urcată în moţul patului, izbucni: "Aoleu, vai de capul meu! Ba nu, vai de capul tău ăla sec! Ce ţi-ai făcut, copilul lui Dumnezeu?! Ce-ai avut, Cristiana, mamă, în căpăţâna aia goală, de te-ai căprit în halul ăsta?"

Şi atunci, cu aceeaşi încăpăţânare cu care mă căprisem, îi răspunsei (obraznic, cum mi s-a adus frecvent aminte după aceea) următoarele: "Ei bravos, ce-am avut şi ce-am pierdut... Oricum ar fi, tot e mai bine decât castron Mireille Mathieu."

Ei bine, cu replica asta îmi pecetluii sentinţa. Dacă până atunci mai licărise o slabă şansă de iertare, o făcusem terci cu replica mea clonţoasă. Verdictul fu extrem de usturător. Căci a doua zi, merse şi Mama cu mine la şcoală. Să le arate tuturor colegilor ce pupăză moţată se ascundea sub căciula mea de lână. Cine naiba a mai pomenit, pe căldurile de sfârşit de mai, să umbli cu căciulă lânoasă îndesată până peste urechi?!

După ce intrai în clasă şi sosi şi doamna învăţătoare, simţii mâna Mamei că-mi zboară, dintr-o mişcare scurtă, căciuloiul. "Şiii... acum, surpriza serii, Cântăreaţa Lia! Priviţi, privighetoarea cântăăăăă!"

Ce-a urmat e greu de descris în cuvinte. Mi se roşiseră urechile în ultimul hal şi îmi ţiuiau de la râsetele din clasă. Eram mai oarbă de ruşine decât un liliac.

Toată vara aia am ascultat doar "cântăreaţa cheală", cum îi spunea Buni lui Sinéad O'Connor. Şi m-am spălat pe chelie numai cu săpun de casă. Să îmi crească mai repede şi să mi se îndesească...

Noua eră a imaginaţiei

 

Phil Teer
Noua eră a imaginaţiei
Cum va conduce venitul universal de bază la explozia creativităţii
Editura Creator, 2021
traducere din engleză de Luciana Dănilă
 


***
Intro

Phil Teer a fost co-fondator al legendarei Agenţii de creaţie londoneză St Luke's, înfiinţată în anii 1990. Agenţia reprezintă un experiment prin care s-au pus bazele dreptului de coproprietate al angajaţilor şi a mediului de lucru creativ. Harvard Business Review a numit-o "Cea mai înspăimântătoare companie de pe pământ", iar Fast Company ca fiind "agenţia publicitară care pune capăt tuturor agenţiilor publicitare". Phil Teer oferă consiliere brandurilor şi guvernelor cu privire la aceste strategii creative şi scrie articole pe Medium, Artists Create Markets, fiind fascinat de puterea creativităţii de a transforma oameni şi locuri de când şi-a scris teza despre Glasgow ca oraş postmodern.

Nouă era a imaginaţiei este un manifest creativ pentru venitul universal de bază. Când nu mai trebuie să ne facem griji cu privire la bani, avem ocazia să fim creativi pe scară largă. Venitul universal de bază este o idee foarte veche, dar care devine rapid ideea radicală a secolului XXI. Ar putea eradica sărăcia şi evita un viitor distopic mult previzionat de automatizare şi şomaj ridicat - dar ar putea avea şi un efect neaşteptat: o explozie a creativităţii în masă. Pur şi simplu, venitul de bază are potenţialul de a schimba totul.

Phil Teer analizează efectele creative şi antreprenoriale ale experimentelor despre venitul de bază, dezvoltând din ele adevărate poveşti despre modul în care poeţii romantici au inventat consumerismul; artiştii au regenerat oraşe precum New York, Glasgow şi Berlin; iar geniile creative, precum David Bowie, Bob Dylan, Kurt Vonnegut, Haruki Murakami şi mulţi alţii, şi-au eliberat spiritele creative şi şi-au schimbat vieţile.

***

Fragment

Campanie

Să începem cu sfârşitul. Imaginează-ţi o lume unde maşinăriile generează o bunăstare nemaivăzută care ni se împarte tuturor. Noi încă vom munci, dar vom face asta pentru că aşa vrem şi nu pentru că aşa trebuie. Vom face lucruri care ne stimulează şi ne provoacă. Vom face ce ne place şi vom face o sumedenie de lucruri diferite. Vom face mai puţin din lucrurile pe care le facem acum doar ca să ne consolăm după prea multe ore petrecute la locul de muncă pe care îl urâm. Mai puţine excese şi risipă, mai puţină autodistrugere şi devastare a planetei şi mai multe lucruri care ne împlinesc, la care suntem buni şi care ne alimentează talentele. Vom împărţi mai mult din timpul nostru celorlalţi, copiilor, comunităţilor şi nouă înşine. Când avem timp de dat, imaginaţia intră în joc.

Suntem cele mai creative creaturi de pe planetă. Fiecare dintre noi are o capacitate uimitoare de a inventa şi de a rezolva probleme. Putem avea tot felul de idei în minte, le putem aduce laolaltă şi aşa putem inventa ceva nou. Fiecare dintre noi se pricepe la ceva. Unii învârt cu iscusinţă bucăţi de lemn la strung, alţii pot bate albuşuri până ce acestea devin perfect de tari cât să se transforme în bezele perfecte, iar alţii pot crea ca prin minune imagini atrăgătoare doar prin coduri de programare. Sub vraja imaginaţiei lucrurile capătă viaţă.

Sfârşitul nu trebuie să fi foarte departe. Tehnologia care ne-a fost promisă de atâta amar de vreme este aici. Poate că nu avem ghiozdane cu propulsie, dar avem roboţi, maşinării creative şi suntem în pragul celei mai mari revoluţii a pieţei muncii de la Revoluţia Industrială încoace.

Există un "dar". Suntem cu un picior în prag, dar suntem precauţi în faţa următorului pas. Ne este teamă că automatizarea ne va împinge într-un hău al şomajului ridicat, al sărăciei în masă şi al revoltelor civile. Acum nu există un sistem care poate suporta asemenea schimbări. În sistemul vechi, nevoia de a lucra îi ţinea pe oameni ocupaţi şi, indiferent cât de inegal, ea distribuia bunăstarea în lume. Ne spunem că asta s-a mai întâmplat şi în trecut. De fiecare dată când tehnologia ia avânt, oamenii încep să se teamă că-şi vor pierde locurile de muncă, iar de fiecare dată apar cumva locuri de muncă noi. Acest lucru s-ar putea petrece din nou, dar vor veni vremuri tulburi. Tranziţia de la fermă la fabrică a întors lumea cu susul în jos, a creat condiţii groaznice de muncă şi de trai în mahalale, în mori satanice şi a stârnit mişcarea creativă numită Romantism.

Aşa ar putea sta lucrurile şi acum, dar putem încerca să evităm acest lucru. Putem învăţa din trecut şi ne putem dedica acţiunii de a nu permite istoriei să se repete. Avem acum şansa de a privi la ce este înainte şi de a veni cu nişte răspunsuri.

Venitul universal de bază ar fi un răspuns. Ideea de a plăti fiecărui adult o sumă de bani, suficientă doar pentru traiul de bază, care să nu ia în considerare evaluarea resurselor de care dispune acesta şi care să-i fi oferită pentru restul vieţii ca un drept, devine o idee tot mai populară. Dacă le oferim tuturor suficienţi bani cât să se descurce, acest lucru ne va ajuta să trecem de nesiguranţele iniţiale de pe piaţa muncii. Îi va proteja pe oameni în perioada dintre două locuri de muncă sau îi va ajuta să se adapteze la economia de tip gig (N.t. economia gig reprezintă angajarea contractorilor independenţi sau a liber-profesioniştilor care prestează servicii la cerere; de obicei, prin intermediul diverselor platforme.). Un venit de bază la o valoare prestabilită, suficientă pentru asigurarea supravieţuirii, dar nu mai mare de atât, va însemna că încă va exista motivaţia de a accepta locurile de muncă disponibile, de a efectua mici sarcini remunerate sau de a avea câteva locuri de muncă cu jumătate de normă. Finalmente, pe măsură ce bunăstarea generată de automatizare va lua amploare, vom putea să ne plătim mai mult. Până atunci, vom vedea munca altfel, ca pe ceva ce facem de plăcere şi nu doar pentru că trebuie să mâncăm.

Tipul de muncă din viitor va fi unul diferit. Automatizarea va prelua cele mai repetitive tipuri de profesii la început. Vor fi mai puţini şoferi şi avocaţi specializaţi în divorţuri pe măsură ce aceste sarcini devin mai previzibile şi de rutină, deşi oamenii încă se vor ocupa de şofatul mai complex şi de divorţurile dificile. Locurile de muncă rămase vor fi mai creative sau vor implica îngrijirea celorlalţi. Vor fi locuri de muncă cu rezultate imprevizibile sau unele unde este necesară o cantitate enormă de empatie. Vor fi locuri de muncă provocatoare, umane, mulţumitoare şi chiar distractive.

Cu mai avem mult timp la dispoziţie şi mai multă siguranţă fizică, va avea loc ceva uimitor. Nu ne vom mai petrece vacanţa pentru a ne recupera după muncă, ci o vom folosi pentru a crea un nou tip de muncă unde vom face lucruri la care suntem talentaţi. Vom avea mai multe idei şi vom pune în aplicare multe dintre acestea. Vom face lucruri mai creative şi creativitatea noastră va angrena creativitatea. Va genera noi descoperiri în domenii precum ştiinţa, va aborda noi direcţii în artă, noi mişcări politice şi noi surse de creştere economică. Nu banii şi investitorii creează noi pieţe. O face însă creativitatea inventatorului, imaginaţia designerului şi viziunea fondatorului. Imaginaţia este cea mai puternică forţă de pe planetă. Ideile creează pieţe. Imaginaţia noastră creativă este cea care împinge politica, societatea şi lumea afacerilor mai departe.

Ideea venitului de bază este una practică. A fost testată în moduri restrânse în multe locuri. Aceste teste demonstrează întotdeauna că atunci când le oferi oamenilor bani, ei vor face lucruri constructive cu ei. În loc să-i cheltuiască pe băutură, îi investesc în ei înşişi.

Unii spun că venitul de bază nu este un panaceu, dar se înşală. Când nu ai bani şi îi primeşti deodată, rezolvi cele mai critice probleme din viaţa ta. Banii sunt cea mai bună soluţie de fiecare dată când eşti lefter, înfometat sau îndatorat.

Ideea venitului de bază este şi utopică. A fost propusă de multe ori în trecut, dar nu a fost niciodată implementată nicăieri. Chiar şi atunci când testele merg bine, intervine politicul. Cel puţin o dată, în Dauphin, Canada, rezultatele au fost ascunse pur şi simplu într-un depozit, fără să fi analizate. Cu o altă ocazie, şi anume sistemul Speenhamland în Anglia secolului al optsprezecelea, au fost răspândite ştiri false ce spuneau că venitul de bază a dus la trândăvie în masă, când nu a fost nici vorbă de aşa ceva.

Venitul de bază este o idee ce se împiedică de bariera bunului simţ. Este respins instantaneu, fără prea multă ruminaţie. Dar pentru a depăşi obstacolul, trebuie să încurajăm un simţ "ne-bun".

Venitul de bază nu o să se întâmple de la sine. Elitele ce posedă maşinăriile nu vor accepta cu uşurinţă obligaţia de a-i plăti pe oameni ca să nu muncească. Dreapta se va îngrijora cu privire la moralitatea de a-i plăti pe oameni să nu muncească, iar centrul va urî extremismul acestei idei. Stânga se va îngrijora că este un Cal Troian menit să submineze statul bunăstării. Dar venitul de bază este o idee nouă, iar politicii i-ar prinde bine câteva idei noi acum. Este încurajator că este deja parte a politicii Partidului Verzilor din Marea Britanie, iar Laburiştilor începe să le surâdă şi lor ideea.

La începutul lui 2017, am băut o cafea cu Pat Kane şi Indra Adnan. O cunoşteam pe Pat de câţiva ani, de când mi-a luat interviul pentru cartea sa, The Play Ethic / Etica Jocului. Pat şi Indra lansau Th Alternative. Au descris-o ca fiind o platformă politică şi nu un partid.

Urma să creeze noi idei politice. Pat şi Indra au fost inspiraţi de Alternativet, un partid politic danez de centru-dreapta, care fusese lansat cu câţiva ani mai devreme. Alternativet a făcut turul oraşelor şi municipalităţilor din Danemarca, desfăşurând ateliere sau laboratoare politice unde cetăţenii, artiştii şi politicienii se puteau întâlni pentru a susţine un manifest. S-au descurcat extraordinar de bine la alegerile din 2015, câştigând 4,8% din voturi, alegând nouă deputaţi şi devenind al şaselea cel mai mare partid. Una din politicile Alternativet a fost venitul universal de bază.

Pat şi Indra m-au rugat să vin la evenimentul de lansare şi să vorbesc despre cum aş vinde ideea venitului de bază. Evenimentul de lansare, "ca între prieteni", aşa cum a fost numit, a fost unul electrizant. Câteva sute de oameni adunaţi într-un spaţiu social de lucru al antreprenorilor la King's Cross din Londra. Actori, muzicieni şi poeţi s-au prezentat pe scenă, iar antreprenorii politici şi-au explicat ideile şi proiectele. Din când în când, au existat momente când tensiunea creativă se putea tăia cu cuţitul. La un moment dat, părea că s-ar isca o ceartă: doi tineri de culoare se certau. După câteva clipe stânjenitoare, a devenit clar pentru toată lumea că erau actori. Cearta lor cu privire la spaţiul dintr-o staţie de autobuz s-a încheiat violent. Infracţiunile cu arme albe sunt o problemă arzătoare a Londrei.

Anabelle Macfayden, unul din fondatorii Flat Pack Democracy, a vorbit despre cum un grup de vecini şi prieteni din oraşul Frome din Somerset s-au organizat ca independenţi şi au preluat frâiele consiliului local. Apoi mi-am prezentat strategia de vânzare a venitului de bază.

Stând acolo, în mijlocul sălii, cu tot publicul grămadă în jur, ţinând un microfon la piept, cu prezentarea plină de slogane licărind în spate pe ecrane, mi s-a părut că locul deborda de energie creativă.

Am simţit cercetările mele de o lună despre venitul universal de bază ca pe o uşă pe care nu o văzusem înainte în casă, pe care acum o deschideam pentru a descoperi un tărâm imens plin de poveşti fantastice. Aici era, în faţa ochilor mei, o idee atât de simplă care inspirase oameni pentru această cauză preţ de mii de ani, iar eu abia auzisem de ea. Aici era un mecanism de a-i scoate pe oameni din sărăcie şi de a le oferi tuturor o bază mai solidă pe care să îşi construiască vieţile. Era o idee frumoasă, era utopică, dar practică, şi era foarte relevantă pentru vremurile noastre.

Pentru a-mi da seama cum să vând venitul de bază, a trebuit mai întâi să identific un beneficiar universal care avea să atragă cât de mulţi oameni cu putinţă. Unii vor susţine ideea doar din motive altruiste. Vor vrea să fie generaţia care a pus capăt sărăciei. Din nefericire, nu mulţi sunt cei pe care-i motivează ajutorarea celorlalţi. Altruismul şi atât nu ar fi de ajuns. De asemenea, ar fi greşit să prezentăm venitul de bază ca fiind caritate; aşa cum vom vedea, este un instrument economic puternic, nu o donaţie.

Când problemele financiare dispar din viaţa cuiva, ce face acea persoană? Am lucrat recent cu câteva start-up-uri tehnologice. Adesea, fondatorii lor proveneau din medii înstărite. Aveau un venit privat în spate, dar nu-şi petreceau vieţile în vacanţe, ci demarând afaceri. Am lucrat şi cu alte companii din domeniul muzical. Se discuta despre un declin al trupelor provenite din clasa muncitoare pentru că ai nevoie de bani să stai pe tuşă un an sau doi. Părea în regulă să vorbim despre ipoteza conform căreia, având un sistem al venitului de bază în funcţiune, ar putea apărea mai mulţi antreprenori şi mai multe trupe din medii diferite.

Ideea că venitul de bază i-ar elibera pe oameni şi i-ar face să se simtă mai creativi, mai aventuroşi şi mai dornici să-şi asume riscuri, să-şi urmeze talentele şi să investească timp în noi iniţiative se simţea ca şi cum ar fi un mecanism foarte relevant. La urma urmei, cu toţii ne pricepem la ceva.

Se simţea şi ca o idee necesară. În 2017, la nouă ani după criză, nouă ani de austeritate severă, cu Brexitul arătându-se la orizont şi niciun semn de recuperare economică solidă, o idee ce ar putea stimula un val enorm de creativitate şi spirit de antreprenoriat trebuie să fie relevantă.

Discuţia Alternativet a fost una productivă şi ulterior am descoperit că venitul de bază nu avea să mă elibereze. În loc să merg mai departe, încă ruminam la implicaţiile acestei idei, devenind tot mai entuziasmat. Odată ce îţi intră pe sub piele, ideea venitului de bază va rămâne cu tine.

Venitul de bază nu va fi uşor de câştigat dar este ceva posibil dacă vasta majoritate alege să vadă conceptul ca pe ceva benefic pentru fiecare dintre cei implicaţi, nu doar pentru ceilalţi.

Ce urmează este o strategie pentru a câştiga, susţinerea publicului pentru venitul de bază. Începe cu viziunea că majoritatea oamenilor sunt de părere că venitul de bază este o idee ridicolă. Este vorba de ce trebuie făcut pentru a schimba mentalitatea aceasta. Ar trebui văzută ca un manifest organic, ce evoluează constant, care se poate schimba pe măsură ce oamenii îl adoptă.

În prezent există două strategii pentru popularizarea venitului de bază. Prima este utopică: dacă facem asta, eradicăm sărăcia globală. Această abordare spune că venitul de bază ar trebui să fi un drept de bază al omului. Este o abordare atrăgătoare, optimistă şi altruistă.

Cealaltă abordare este distopică. Spune că automatizarea va eradica atât de multe locuri de muncă, încât, dacă nu producem un venit de bază, o să ne ducem pe apa sâmbetei. Fără locuri de muncă sau bani, nu va mai cumpăra nimeni produsele fabricate de maşinării şi, chiar dacă vor mai exista locuri de muncă, vor fi prost plătite şi precare, plus că vor oferi un teren fertil de recrutare pentru neo-fascişti. Venitul de bază este ultima noastră speranţă. Alternativa este înspăimântătoare. Aşa cum China Miéville a scris la începutul protestelor de la Londra din 2011, "Ei bine, hai să aşteptăm ca lucrurile - de fapt, haosul, să aibă loc."

Există un strop de adevăr în ambele viziuni. Sărăcia este lipsa banilor şi există multe dovezi ce demonstrează că oamenii răspund cu simţ de răspundere când li se dau bani pentru a ieşi din sărăcie, în timp ce oamenii blocaţi în sărăcie se pot lovi de tot felul de probleme sociale. Cu toate acestea, abordarea utopică este prea altruistă. Îi roagă pe oameni să o facă pentru ceilalţi. Unii oameni sunt cu adevărat altruişti, dar nu este posibil să existe suficienţi astfel de oameni pentru a câştiga susţinere în masă.

Un sondaj din Regatul Unit ce analiza valorile din anii '90 şi 2000 a dezvăluit că aproximativ o treime dintre adulţi au spus că viaţa în Marea Britanie ar fi cel mai bine îmbunătăţită dacă s-ar pune comunitatea pe primul loc, ştiind că şi ei, individual, vor avea de câştigat la un moment dat. Două treimi s-au pus pe ei înşişi pe primul loc, ştiind că şi ceilalţi vor avea de câştigat ulterior. Două treimi din cetăţeni se vor pune mereu pe ei pe primul loc. Singura dată când acest lucru s-a schimbat a fost la mijlocul şi spre sfârşitul anilor '90, când Laburiştii au ajuns la putere cu o majoritate zdrobitoare de voturi. Pentru o perioadă scurtă, valorile noastre s-au inversat şi două treimi dintre oameni spuneau că sunt altruişti, dar asta a durat doar câţiva ani şi până la începutul noului mileniu eram înapoi în situaţia în care două treimi dintre cetăţeni se pun pe ei pe primul loc. Am putea să ne ţinem pumnii şi să sperăm la o inversare similară a valorilor sau am putea căuta o nouă strategie.

În acelaşi timp, abordarea distopică este prea negativistă. Campaniile ce promovează frica s-au bucurat de succes limitat când a venit vorba despre schimbarea comportamentelor; de fapt, oamenii sunt mai predispuşi să-şi consolideze viziunile existente. Campaniile timpurii anti-SIDA i-au speriat pe mulţi, au alimentat o atitudine negativă vis-à-vis de grupurile vulnerabile şi nu a reuşit să încurajeze comportamente pozitive precum sexul protejat. În mod similar, mesajele "Fumatul ucide" de pe pachetele de ţigări nu i-au convins pe oameni să se lase de fumat. Într-adevăr, unii spun că doar au încurajat noi acte de răzvrătire, mai exact, de a aprinde prima ţigară. Aşa cum a scris Richard Klein: "Ţigările nu sunt frumoase în sens bun, dar sunt sublime prin virtutea puterii lor şarmante de a propune ce Kant ar numi o plăcere negativă: O plăcere tenebros de frumoasă, inevitabil de dureroasă, ce se naşte din aluzia eternităţii; gustul infinitului dintr-o ţigară stă în amărăciunea pe care fumătorul învaţă să o iubească. Fiind sublime, ţigările, de principiu, rezistă tuturor argumentelor direcţionate împotriva lor din perspectiva sănătăţii şi utilităţii. Avertizarea fumătorilor sau a novicilor cu privire la pericole îi aţâţă şi mai mult până pe marginea abisului, unde, precum călătorii ce trec printr-un peisaj elveţian, pot fi exaltaţi de grandoarea subtilă a perspectivelor mortalităţii deschise de micile terori din fiecare fum. Ţigările sunt rele. De aceea sunt bune - nu bune, nu frumoase, ci sublime."

Atât Trump, ca preşedinte al Statelor Unite (N.r. Donald John Trump, cel de-al 45-lea preşedinte al Statelor Unite între 20 ianuarie 2017 şi 20 ianuarie 2021), cât şi Brexitul, au prăpastia abisului în spate. Când mass-media este plină de poveşti de groază despre ce năpaste ne-ar mai putea paşte, unii simt fiori reci pe şira spinării. Aceiaşi fiori pe care ţi-i dă şi un film SF distopic. O lume ca cea creată de Cory Doctorow în Walkaway conferă o anumită grandoare şi entuziasm - aventura noastră Mad Max e completată de imprimante 3D. Distopia este prea atrăgătoare pentru a-i convinge pe oameni despre meritele evitării ei.

Mai există o a treia abordare, cea de a dovedi că toţi vom avea de câştigat din venitul de bază. Vom beneficia pentru că suntem oameni talentaţi, avem idei şi imaginaţie, iar venitul de bază este o investiţie în creativitate. Din ziua în care venitul de bază va fi implementat, fiecare dintre noi va şti că este asigurat financiar pentru a-şi urma visurile. Această abordare este atât altruistă, cât şi egoistă în acelaşi timp.

Acum ni se pare că venitul de bază este imposibil, dar visele imposibile provoacă imaginaţia, devin o problemă arzătoare ce necesită răspuns şi se rostogolesc devenind o cauză unitară la început, iar mai apoi o mişcare în adevăratul sens al cuvântului; la urma urmei, cu susţinere colosale, ele trec printr-o transformare completă şi devin un vis complet posibil. Trec de la vise utopice la politică, iar singura întrebare care apare este cât de departe poţi merge.

Visele imposibile de odinioară
Sclavia ar trebui interzisă.
Săptămâna de lucru ar trebui limitată la 70 de ore.
Toţi copiii ar trebui să meargă la şcoală.

 
***
 
 

În cadrul LibFest, Târg online de carte şi experienţe culturale, aflat în 2021 la prima ediţie în mediul virtual (25-28 martie 2021), va avea loc o discuţie despre creativitatea aplicată iar în dialog vor intra Anca Ghinea, autoarea volumului Creatori în acţiune. Ghid de creativitate şi Phil Teer, autor al cărţii Noua eră a imaginaţiei. Dialogul va avea loc pe 28 martie 2021, de la ora 16.00, pe pagina de Facebook Libris, Editura Creator, Kreatoria şi este moderată de Iuliana Răducan, manager al editurii Creator.

În cartea Creatori în acţiune, proaspăt lansată în luna februarie 2021, Anca Ghinea abordează creativitatea şi provocările întâmpinate de creativi în lipsa ei atât din perspectiva emoţională, cât şi din cea a procesului creator. Volumul răspunde la întrebări legate de originea creativităţii şi capacitatea noastră de a controla acest proces şi propune o serie de idei şi de sfaturi aplicate care ajută la stimularea creativităţii, chiar şi mai ales în momentele dificile. Pornind de la premisa că spiritul creativ e prezent în oricare dintre noi şi dă acea abordare nouă, funcţională şi utilă oricărui proiect, Anca Ghinea explică pe înţelesul tuturor cum se poate flexa acest muşchi şi cum se poate transpune orice vis în realitate: "Cred cu toată forţa mea, că, da, creativitatea se poate exersa: se poate menţine în viaţă. E ca la dans. Omul creşte creativitatea şi creativitatea îl creşte pe om. Mai concret spus: este un duet care face un ceva să se întâmple în viaţa acelei persoane care alege să îşi manifeste talentul creator indiferent de arie. Creativitatea joacă un rol din ce în ce mai important în viaţa personală şi profesională, fiind astfel puşi în faţă necesităţii de a trece această noţiune din abstract în concret. Cartea ajută cititorul ca acest transfer să se realizeze cu uşurinţă, cu plăcere şi entuziasm, oferindu-i un impuls pentru a-şi pune în practică ideile creative şi a le trece prin toate fazele unui proces creator."

"Ambele cărţi abordează tema creativităţii şi a importanţei ei în viaţa cotidiană, dacă titlul lui Phil Teer - Noua eră a imaginaţiei este un manifest ce pledează pentru existenţa unui venit de baza universal care să vină în sprijinul oamenilor, care nemaifiind preocupaţi de grija zilei de mâine, şi-ar putea folosi resursele pentru a fi creativi, cartea Ancăi Ghinea - Creatori în acţiune ne ajută să stimulăm creativitatea, să găsim inspiraţia în beznă, să ne folosim de limbaj pentru a crea magie prin scris." menţionează Iuliana Răducan, manager Editura Creator.

Noua eră a imaginaţiei a lui Phil Teer, este în schimb un manifest creativ pentru venitul universal de bază. Autorul analizează care sunt efectele creative, dar şi antreprenoriale ale experimentelor despre venitul de bază, ce ar putea deveni o soluţie universal pentru blocajele din procesul de creaţie. În carte sunt dezvoltate adevărate poveşti despre modul în care poeţii romantici au inventat consumerismul, artiştii au regenerat oraşe precum New York, Glasgow şi Berlin iar genii precum David Bowie, Bob Dylan, Kurt Vonnegut, Haruki Murakami şi mulţi alţii şi-au eliberat spiritele creative şi şi-au schimbat vieţile.

Phil Teer în cartea sa: "Când nu mai trebuie să ne facem griji cu privire la bani, avem ocazia să fim creativi pe scară largă. Venitul universal de bază este o idee foarte veche, dar care devine rapid ideea radicală a secolului XXI. Ar putea eradica sărăcia şi evita un viitor distopic mult previzionat de automatizare şi şomaj ridicat - dar ar putea avea şi un efect neaşteptat: o explozie a creativităţii în masă. Pur şi simplu, venitul de bază are potenţialul de a schimba totul."

Parteneri media: Radio România Cultural, Liternet, Zile şi Nopţi, Ziarul Metropolis, Suplimentul de Cultură, Spotmedia, Iqads, Observator Cultural, PRwave, Bookblog, Iqool, 4arte, SMARK.

ANANSI. World Fiction, noua colecţie de literatură universală de la Editura Pandora M

 

septembrie 2020

Începând din luna octombrie 2020, o nouă colecţie de traduceri din literatura universală îi aşteaptă pe cititori în librăriile fizice şi online din întreaga ţară. Este vorba despre ANANSI. World Fiction, un proiect iniţiat de Editura Pandora M, parte a Grupului Editorial TREI, şi coordonat de Bogdan-Alexandru Stănescu, scriitor şi unul dintre cei mai apreciaţi editori români, cu o bogată experienţă, de peste 15 ani, în sfera traducerilor din literatura universală.

Noua colecţie, aşezată sub semnul lui Anansi, zeul african al poveştilor, include cinci serii: Anansi. Contemporan -dedicată literaturii actuale, Anansi. Clasic - un spaţiu al clasicilor secolului XX, Anansi. Mentor - ce reuneşte eseuri literare, Anansi. Ego - seria dedicată memorialisticii şi Anansi. Blues - seria poeziei.

"De ce o nouă colecţie de literatură universală? E o întrebare adecvată în legătură cu o piaţă de carte în care traducerile predomină, iar cele de beletristică fac legea. S-ar putea spune că orice nouă iniţiativă în acest domeniu este osândită la eşec, însă o analiză atentă a profilului acestor traduceri arată că ele acoperă - ca să nu zic că abia zgârie - doar suprafaţa literaturilor care exportă. Sunt traduse premiile şi mai puţin cărţile nominalizate, sunt traduse cărţile care se menţin onorabil într-un top al vânzărilor, nu şi cele care devin încet-încet de referinţă, sunt traduse, în proporţie covârşitoare, produsele culturii anglo-saxone, ignorând faptul că şi în ţările învecinate nouă se scrie literatură de foarte bună calitate. O astfel de analiză ne-a condus la schiţarea unei noi colecţii, care-şi propune să fie un spaţiu în care să se regăsească toate acele cărţi pe care le căutăm pe piaţa noastră de carte, dar nu le găsim.

Mai rămâne întrebarea «De ce Anansi?»... Pentru că facem parte din Grupul Editorial Trei, o să vă dau răspunsul cel mai adecvat profilului nostru: pentru că aşa ni s-a arătat într-un vis, pentru că am vrut să rămânem în zona mitologiei şi, în fine, pentru că Anansi e un zeu jucăuş şi înţelept, aşa cum ne propunem să fie această colecţie", a mărturisit Bogdan-Alexandru Stănescu.

Colecţia debutează cu şase titluri, semnate de nume de primă mărime ale scenei literare internaţionale. Copertele colecţiei şi layoutul sunt realizate de artistul vizual Andrei Gamarţ. Fragmente din toate aceste volume vor putea fi citite pe LiterNet în săptămânile următoare.

Viaţa mincinoasă a adulţilor - Prima carte scrisă de Elena Ferrante după Tetralogia Napolitană (fragment aici)
Elena Ferrante este una dintre prozatoarele contemporane cele mai puternice, o stilistă desăvârşită, cu o intuiţie artistică ieşită din comun, o autoare extrem de iubită şi de cititorii din România. Viaţa mincinoasă a adulţilor, prima sa carte scrisă după Tetralogia Napolitană, este cu siguranţă una dintre cele mai aşteptate apariţii editoriale ale acestei toamne de către cititorii din întreaga lume. Romanul spune povestea Giovannei, a cărei lume se prăbuşeşte când îşi aude tatăl spunând că faţa ei îşi pierde drăgălăşenia şi începe să semene cu cea a dispreţuitei mătuşi Vittoria. Viaţa ei devine o căutare chinuitoare a oglinzii în care să se poată vedea cu adevărat. Giovanna se caută pe sine în două oraşe înrudite ce se urăsc reciproc: un Napoli al înălţimilor şi al rafinamentului şi acelaşi oraş, dar al adâncurilor, un loc al excesului şi al vulgarităţii. Fata se mişcă între cele două realităţi înainte şi înapoi, fără a găsi răspunsuri sau o cale de a se salva, ajungând, în schimb, la o maturizare pe care nu a dorit-o şi care nu e nici pe departe atât de frumoasă pe cât crezuse. Ediţia în limba română a cărţii apare în traducerea Ceraselei Barbone.

Nu voi mai vedea lumea niciodată - Memoriile scrise în închisoare de Ahmet Altan, unul dintre cei mai citiţi prozatori turci şi un jurnalist redutabil
Nu voi mai vedea lumea niciodată, volumul de memorii scrise în tenebrele închisorii de Ahmet Altan, unul dintre cei mai citiţi prozatori turci şi un jurnalist redutabil, apare de asemenea în traducere în colecţia ANANSI. World Fiction. Conştient că atâta vreme cât regimul Erdoğan se va afla la putere el nu va mai vedea lumea cu ochii unui om liber, Ahmet Altan îşi află libertatea în scris, în citit şi în adâncurile memoriei. Această bijuterie scoasă din genunile tiraniei este un adevărat credo ce demonstrează că în carceră se află trupul, dar că adevărata libertate nu-i poate fi confiscată niciodată unui scriitor: imaginaţia şi cuvintele au puterea de a dărâma zidurile cele mai groase. Ediţia în limba română poartă semnătura lui Andrei Covaciu.
Sper că oricine ştie să citească, indiferent de orientarea sa politică, va pune mâna pe această carte în care Ahmet Altan îşi înfruntă încarcerarea. Regimurile totalitare speră că, dacă întemniţează scriitorii, îi şi amuţesc. Vor da întotdeauna greş. - Neil Gaiman

Bine ai venit în America! - Linda Boström Knausgård, scriitoare suedeză tradusă în premieră în limba română
Una dintre surprizele de debut ale colecţiei ANANSI. World Fiction o reprezintă scriitoarea suedeză Linda Boström Knausgård, un nume aflat în plină ascensiune. Cartea cu care apare în traducere în premieră în limba română este Bine ai venit în America!, descrisă de critici drept "o proză intensă, obsedantă, ce evocă disperarea rece a unui film de Bergman" (Kirkus Reviews). Romanul, apărut în traducerea Roxanei Dreve, a fost recompensat în 2016 cu prestigiosul Premiu August. Naratoarea este o fetiţă care refuză să mai vorbească. Înfăşurată în întuneric, tăcere şi singurătate, ea se retrage din faţa vieţii. Fratele ei mai mare trăieşte închis în camera lui, de unde refuză să iasă. Tatăl lor a murit, însă apare de-a lungul cărţii în amintiri şi în viziunile fetei. Mama, o actriţă frumoasă, îşi vede de viaţa ei, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pe toţi aceştia, chiar şi pe tatăl reconstruit din amintiri, îi uneşte o dorinţă neexprimată de a fi împreună, într-o stranie comuniune.

Autobiografia - Îndrăgitul scriitor portughez José Luís Peixoto, cu un roman inspirat din relaţia sa cu laureatul Nobelului pentru literatură, José Saramago
Din opera lui José Luís Peixoto, pe care José Saramago îl numea "una dintre revelaţiile cele mai surprinzătoare ale literaturii portugheze", în colecţia ANANSI. World Fiction apare, în traducerea Siminei Popa, romanul Autobiografia.
În Lisabona anilor '90, drumul unui tânăr scriitor aflat în plină criză existenţială - similară celei pe care a trăit-o Peixoto însuşi - se intersectează cu cel al unui mare scriitor mai vârstnic: José Saramago. Din relaţia celor doi se naşte această poveste, în care graniţele dintre ficţiune şi autobiografie se diluează până la dispariţie. José Luís Peixoto explorează în acest joc de oglinzi absolut unic creaţia literară şi frontiera translucidă dintre viaţă şi literatură. În acelaşi timp, îşi sondează propriile obsesii într-o proză plină de detalii şi de lirism, care a marcat literatura contemporană portugheză.

Dora şi Minotaurul - Slavenka Drakulić, una dintre cele mai puternice voci din spaţiul ex-iugoslav, şi romanul său care porneşte de la relaţia fotografei Dora Maar cu Pablo Picasso
Scriitoarea croată Slavenka Drakulić, supranumită "Simone de Beauvoir a Europei de Est", una dintre cele mai puternice voci din spaţiul ex-iugoslav, apare şi ea în colecţia ANANSI. World Fiction, cu un roman tradus în premieră în limba română: Dora şi Minotaurul.
Celebra fotografă suprarealistă Dora Maar, pe numele ei real Henriette Theodora Markovitch, a murit în 1997. Printre însemnările făcute în limba franceză, în apartamentul său a fost găsit şi un carnet scris în croată, limba tatălui, pe care o vorbea perfect. Viaţa Dorei alături de Picasso, aşa cum reiese din însemnări, şi consecinţele traumatizante pe care le-a avut despărţirea lor asupra ei dezvăluie relaţia tumultuoasă a două personalităţi creatoare, dintre care una este zdrobitor de dominatoare. Cartea apare în traducerea Octaviei Nedelcu.

Jurnalul unui librar - Jurnalul celui mai cunoscut librar independent din Scoţia, o perspectivă asupra relaţiei dintre micii proprietari de afaceri din lumea cărţii şi giganţi precum Amazon
Cu siguranţă, una dintre cele mai simpatice apariţii din lista cărţilor cu care debutează colecţia ANANSI. World Fiction este volumul de memorii al lui Shaun Bythell, cel mai cunoscut librar independent din Scoţia: Jurnalul unui librar (traducere de Mihaela Buruiană).
Când Bythell, orgoliosul patron al celui mai mare magazin de cărţi vechi din Scoţia şi-a înfiinţat, în 2010, pagina de Facebook, a hotărât, în mod premeditat, să se concentreze asupra comportamentului clienţilor. Acest jurnal, ţinut timp de un an, nu face altceva, ba chiar mai aduce şi alte personaje pitoreşti în colimatorul autorului. Deşi este foarte amuzantă, cartea conţine şi un miez mai mult decât serios: este o scrisoare furibundă din linia întâi a luptei dintre proprietarii micilor afaceri cu cărţi şi giganţi precum Amazon.

Pe lista autorilor care urmează să apară în următoarele luni în cadrul colecţiei ANANSI. World Fiction se află nume precum Paul Auster, Martin Amis, Manuel Vilas, William S. Burroughs sau Robert Graves. De asemenea, două romane recompensate recent cu premii importante - Hamnet de Maggie O'Farrell (Women's Prize for Fiction) şi The Discomfort of Evening de Marieke Lucas Rijneveld (Man Booker International) - se află deja în pregătire în colecţia ANANSI. World Fiction.

*
Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979) este scriitor şi editor, cu o bogată experienţă în sfera traducerilor din literatura universală. Timp de 15 ani, din 2005 pînă în 2019, a fost director editorial Polirom, coordonatorul colecţiei "Biblioteca Polirom". De-a lungul anilor, a participat la cele mai importante stagii de pregătire din lumea publishing-ului din cadrul târgurilor de carte la Frankfurt, Londra, Ierusalim, Istanbul, Guadalajara, Buenos Aires sau Amsterdam. În 2006, a câştigat premiul secţiunii de retorică a "Young Publisher of the Year", o competiţie internaţională desfăşurată la Londra şi organizată de British Council. În 2018, a fost invitat să susţină o conferinţă în cadrul celui mai important târg de carte din lume, Frankfurter Buchmesse.
Bogdan-Alexandru Stănescu s-a alăturat echipei Grupului Editorial TREI la începutul lui 2020. În prezent, este director editorial Pandora M, coordonatorul colecţiei ANANSI. World Fiction.

(foto: Bogdan-Alexandru Stănescu by Anto Magzan)

Viaţa mincinoasă a adulţilor

 

Elena Ferrante
Viaţa mincinoasă a adulţilor
Editura Pandora M, 2020
traducere din italiană de Cerasela Barbone
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordinator Bogdan-Alexandru Stănescu

***
Intro

Lumea interioară a Giovannei se prăbuşeşte când îşi aude tatăl spunând că faţa ei îşi pierde drăgălăşenia şi începe să semene cu cea a dispreţuitei mătuşi Vittoria. Viaţa ei devine o căutare chinuitoare a oglinzii în care să se poată vedea cu adevărat. Giovanna se caută pe sine în două oraşe înrudite ce se urăsc reciproc: oraşul Napoli al înălţimilor şi al rafinamentului şi acelaşi oraş, dar al adâncurilor, un loc al excesului şi al vulgarităţii. Fata se mişcă între cele două realităţi înainte şi înapoi, fără a găsi răspunsuri sau o cale de a se salva, ajungând în schimb la o maturizare pe care nu a dorit-o şi care nu e nici pe departe atât de frumoasă pe cât a crezut ea.

"Fără nicio îndoială, acest roman reprezintă evenimentul editorial al anului." (Elle)

"Am crescut într-o lume în care părea normal ca bărbaţii (taţi, fraţi, iubiţi) să aibă dreptul să te lovească pentru a te corija, să te educe ca femeie, în fine, pentru că-ţi voiau binele... Puterea masculină, fie că e exercitată în mod grosolan, fie politicos, vrea să ne subordoneze în continuare. Prea multe femei sunt umilite în fiecare zi, şi nu doar în plan simbolic." (Elena Ferrante)

"Fanii Tetralogiei Napolitane vor regăsi şi în acest roman temele la care Ferrante se întoarce obsesiv: tensiunile dintre clasele sociale, suprapunerea frumuseţii şi a vulgarităţii, banii, prietenia dintre femei, relaţiile dintre mame şi fiice." (Times Literary Supplement)

*

Încă de la apariţia romanului Prietena mea genială, care deschide Tetralogia Napolitană, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în aşa-numita "Febră Ferrante".

Este considerată una dintre prozatoarele contemporane cele mai puternice, o stilistă desăvârşită, cu o intuiţie artistică ieşită din comun, care a câştigat admiraţia mai multor scriitori celebri - Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud - şi a unor critici importanţi: James Wood, John Freeman, Eugenia Williamson etc.

Dar, fără îndoială, primirea cea mai călduroasă a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare ce le vorbeşte într-un stil plin de frumuseţe şi de forţă despre sentimentul de apartenenţă, despre relaţiile umane, dragoste, familie şi prietenie.

La Editura Pandora M au apărut toate volumele Tetralogiei Napolitane: Prietena mea genială, Povestea noului nume, Cei care pleacă şi cei ce rămân şi Povestea fetiţei pierdute, romanele Fiica ascunsă, Iubire amară, Zilele abandonului şi Viaţa mincinoasă a adulţilor, volumul de interviuri, eseuri şi confesiuni Frantumaglia, precum şi cartea pentru copii Noaptea pe plajă.

Povestea fetiţei pierdute a fost nominalizată la Man Booker Prize (2016) şi a primit Medalia de Aur pentru ficţiune în cadrul Independent Publisher Book Awards (2016).

Tetralogia Napolitană este ecranizată de HBO sub forma câte unei miniserii pentru fiecare volum.

Fragment

Învăţam până la epuizare, dar rezultatele continuau să fie dezamăgitoare. În după-amiaza aia, în mod special, mama se dusese să vorbească cu profesorii şi se întorsese foarte necăjită. Nu mă mustrase, părinţii mei nu mă mustrau niciodată. Se limitase să spună: cea mai nemulţumită e profesoara de matematică, dar a zis că dacă vrei, o să reuşeşti. Apoi se dusese în bucătărie să pregătească cina şi între timp se întorsese şi tata. Din camera mea am auzit doar că-i făcea rezumatul plângerilor primite de la profesori, am înţeles că, în semn de justificare, aducea în discuţie schimbările din preadolescenţă. Dar el a întrerupt-o şi, pe un ton pe care nu-l folosea niciodată cu mine - făcând chiar şi o concesie dialectului, complet interzis în casa noastră - a lăsat să-i iasă pe gura ceea ce în mod sigur n-ar fi vrut să-i iasă:
- N-are nicio legătură cu adolescenţa: începe să aducă la faţă cu Vittoria.

Dacă ar fi ştiut că puteam să-l aud, sunt sigură că n-ar fi vorbit niciodată în felul ăla atât de diferit de obişnuita noastră distracţie frivolă. Amândoi credeau că uşa camerei mele e închisă, o închideam mereu, şi nu şi-au dat seama că unul dintre ei o lăsase deschisă. Aşa s-a întâmplat că, la doisprezece ani, am aflat din vocea tatălui meu, înăbuşită de efortul depus să o menţină şoptită, că deveneam ca sora lui, o femeie în care - de când îmi puteam aminti îl tot auzisem spunând-o - convieţuiau la perfecţie urâţenia şi răutatea.

Acum cineva ar putea obiecta: poate că exagerezi, tatăl tău n-a zis literalmente: Giovanna e urâtă. E adevărat, nu era în firea lui să pronunţe cuvinte atât de brutale. Dar treceam printr-o perioadă de mare fragilitate. Îmi venise ciclul de aproape un an, sânii erau chiar prea evidenţi şi mi-era ruşine, mă temeam că put, mă spălam încontinuu, mă duceam la culcare apatică şi mă trezeam apatică.

Singura mea alinare, în acea perioadă, singura mea certitudine era că el adora absolut totul la mine. Astfel că, în momentul în care m-a asemuit cu mătuşa Vittoria, a fost mai rău decât dacă ar fi zis: Giovanna odată era frumoasă, acum a devenit urâtă. Numele Vittoria răsuna în casa mea ca acela al unei creaturi monstruoase care maculează şi infectează pe oricine o atinge în treacăt. Despre ea nu ştiam mare lucru, o văzusem foarte rar, dar - şi asta e problemă - îmi aminteam doar dezgustul şi frica din acele momente. Nu dezgustul şi frica pe care mi le putea stârni ea în carne şi oase, nu-mi aminteam deloc asta. Ce mă speria erau dezgustul şi frica pe care le simţeau părinţii mei. Tatăl meu se referise dintotdeauna în mod misterios la sora lui, ca şi cum ar fi practicat ritualuri ruşinoase care o spurcau pe ea şi pe oricine ar fi frecventat-o. Mama, în schimb, nu o pomenea niciodată şi, dimpotrivă, când intervenea în defulările soţului ei, scopul era să-l reducă la tăcere, ca şi cum s-ar fi temut că Vittoria, oriunde s-ar fi aflat, poate să-i audă şi imediat o să alerge în sus pe San Giacomo dei Capri, cu paşi mari şi iuţi, deşi e o stradă lungă şi în pantă, şi o să târască înadins după ea toate bolile spitalelor cu care ne învecinam, o să zboare până la noi acasă, la etajul al şaptelea, o să distrugă mobilierul aruncând din ochi fulgere negre şi ameţite de băutură, şi o s-o ia la palme dacă doar încercă să protesteze.

Desigur, intuiam că în spatele acelei tensiuni trebuia să fie povestea unor nedreptăţi pe care şi le făcuseră reciproc, dar ştiam puţin, la vremea aia, despre poveştile de familie şi, mai ales, nu o consideram pe mătuşa aia îngrozitoare o membră a familiei.

Era o sperietoare din copilărie, era o siluetă uscată şi posedată de un spirit demonic, era o figură zbârlită, la pândă prin cotloanele caselor când se lăsa întunericul. E posibil deci ca astfel, fără niciun preambul, să fiu nevoită să aflu că începeam să aduc la faţă cu ea? Eu? Eu, care până în momentul ăla mă crezusem frumoasă şi consideram, graţie tatălui meu, că aşa o să rămân pentru totdeauna? Eu, care prin confirmarea lui neîncetată credeam că am un păr splendid, eu, care voiam să fiu foarte iubită, aşa cum mă iubea el, cum mă obişnuise să mă cred, eu, care deja sufeream pentru că îi simţeam pe amândoi părinţii mei, dintr-odată, nemulţumiţi de mine, şi nemulţumirea aia mă neliniştea, umbrind totul?

Am aşteptat cuvintele mamei mele, însă reacţia ei nu m-a consolat. Deşi le ura pe toate rudele soţului ei şi deşi îşi detesta cumnata aşa cum deteşti o şopârlă care ţi se urcă pe piciorul gol, n-a reacţionat strigându-i: eşti nebun, fiica mea şi sora ta nu au nimic în comun. S-a limitat în schimb la un firav, foarte scurt: ce tot spui, nici gând... Şi eu, acolo în camera mea, am dat fuga să închid uşa ca să nu mai aud altceva. Apoi am plâns în tăcere şi m-am oprit doar când tatăl meu a anunţat iarăşi - de data asta cu vocea bună - că era gata cina.

M-am dus după ei în bucătărie cu lacrimile şterse, a trebuit să suport, ţinând privirea în farfurie, o serie de sfaturi utile ca să-mi îmbunătăţesc randamentul şcolar. Pe urmă m-am întors să mă prefac că învăţ, în timp ce ei se aşezau în faţa televizorului. Simţeam o durere care nu voia să înceteze şi nici să se atenueze. De ce rostise tatăl meu fraza aia, de ce mama nu-l contrazisese cu tărie? Fusese o nemulţumire de-a lor cauzată de notele proaste sau o nelinişte care nu ţinea seama de şcoală, care dura cine ştie de când? Şi el, el mai ales, rostise acele cuvinte urâte dintr-o supărare de moment pe care i-o provocasem sau, cu privirea lui ascuţită, de persoană care ştie şi vede totul, identificase de ceva vreme trăsăturile unui eşec de-al meu viitor, ale unui rău care înainta şi care îl descuraja şi împotriva căruia el însuşi nu ştia cum să acţioneze? În noaptea aia m-am lăsat pradă disperării. Dimineaţă am fost sigură că, dacă voiam să mă salvez, trebuia să merg să văd cum era, în realitate, faţa mătuşii Vittoria.

3.

A fost o acţiune dificilă. Tatăl meu - într-un oraş ca Napoli, locuit de familii cu numeroase ramificaţii, care chiar şi în mijlocul certurilor, unele de-a dreptul sângeroase, nu ajungeau să rupă niciodată cu adevărat relaţiile - trăia, dimpotrivă, într-o autonomie absolută, ca şi cum n-ar fi avut rude de sânge, ca şi cum s-ar fi autocreat. Bineînţeles, eu avusesem adesea de-a face cu părinţii mamei mele şi cu fratele ei. Erau toţi oameni afectuoşi, care-mi făceau multe cadouri şi, până când au murit bunicii - mai întâi bunicul şi apoi, la un an după, bunica: dispariţii neaşteptate care mă tulburaseră, mama mea plânsese cum plângeam noi, fetiţele, când ne loveam -, până când unchiul meu nu plecase să muncească departe, avuseserăm cu ei o relaţie foarte apropiată şi plină de bucurie. Despre părinţii tatălui meu, în schimb, nu ştiam aproape nimic. Apăruseră în viaţa mea doar în rare ocazii - o nuntă, o înmormântare - şi mereu într-o atmosferă de afecţiune atât de prefăcută, că nu rămăsesem decât cu disconfortul legăturilor păstrate din obligaţie: salută-l pe bunicul, dă-i un pupic mătuşii. Pentru rubedeniile alea, aşadar, nu manifestasem niciodată prea mult interes, asta şi pentru că, după acele întâlniri, părinţii mei erau nervoşi şi de comun acord le uitau ca şi cum ar fi luat parte la un spectacol de proastă calitate.

Trebuie spus, apoi, că dacă rudele mamei mele locuiau într-un spaţiu precis cu un nume sugestiv, Muzeul - erau bunicii de la Muzeu -, spaţiul în care aveau locuinţa rudele tatălui meu era nedefinit, fără nume. Aveam o singură certitudine: ca să mergi la ei, trebuia să cobori jos, mai jos, tot mai jos, la capătul capătului oraşului Napoli, şi călătoria era atât de lungă, că mi se părea, cu acele ocazii, că noi şi rudele tatălui meu locuim în două oraşe diferite. Ceea ce, pentru mult timp, mi s-a părut a fi adevărat. Noi aveam casa în partea cea mai de sus a oraşului şi ca să ajungem oriunde trebuia, în mod necesar, să coborâm. Tatăl meu şi mama mea coborau cu plăcere doar până în cartierul Vomero sau, deja cu oarecare iritare, până la casa bunicilor de la Muzeu. Şi aveau prieteni mai ales pe strada Suarez, în Piaţa Artiştilor, pe strada Luca Giordano, pe strada Scarlatti, pe strada Cimarosa, care-mi erau foarte cunoscute pentru că acolo locuiau şi mulţi colegi de-ai mei de şcoală. Fără să mai pun la socoteala că toate duceau la parcul Floridiana, un loc pe care-l iubeam, unde mama mă scosese la aer şi la soare încă de când eram un bebeluş şi în care petrecusem multe ore plăcute cu două prietene de-ale mele din copilărie, Angela şi Ida. Abia după acele toponime, toate în mod fericit colorate în plante, frânturi de mare, grădini, flori, jocuri şi bune maniere, începea adevărata coborâre, aceea pe care părinţii mei o considerau enervantă. Pentru serviciu, pentru cumpărături, pentru nevoia pe care mai ales tatăl meu o avea de a studia, de întâlniri şi de dezbateri, ei coborau zilnic, de obicei cu funicularele, până în cartierul Chiaia, până pe strada Toledo, şi de acolo mergeau mai departe până la Piaţa Plebiscito, la Biblioteca Naţională, la Port'Alba şi pe strada Ventaglieri şi pe strada Foria şi cel mult până în Piaţa Carol al III-lea, unde se afla şcoala la care preda mama mea. Cunoşteam bine şi numele alea - părinţii mei le pronunţau în mod recurent -, dar nu se întâmpla prea des să mă ia cu ei şi poate că de aceea nu-mi ofereau aceeaşi fericire. Dincolo de Vomero, oraşul nu-mi prea aparţinea, ba, cu cât înaintam în câmpie, cu atât se dovedea că-mi-e mai necunoscut. Era firesc, aşadar, ca zonele unde locuiau rudele tatălui meu să aibă, în ochii mei, trăsăturile lumilor încă sălbatice şi neexplorate. Pentru mine, ele nu doar că nu aveau un nume, ci, după felul în care erau menţionate, simţeam şi că nu e uşor de ajuns acolo. De fiecare dată când trebuiau să meargă, părinţii mei, care de obicei erau plini de energie şi bine dispuşi, păreau foarte obosiţi, foarte neliniştiţi. Eram mică, dar încordarea lor, dialogul lor - mereu acelaşi - mi-au rămas întipărite.
- André, zicea mama mea cu vocea ei sfârşită, îmbracă-te, trebuie să mergem. Dar el continua să citească şi să sublinieze pasaje din cărţi cu acelaşi creion cu care scria într-un caiet pe care-l avea alături.
- André, se face târziu, o să se supere.
- Tu eşti gata?
- Sunt gata.
- Şi fetiţa?
- Şi fetiţa.

Tatăl meu lasă cărţi şi caiete deschise pe birou, îşi punea o cămaşa curată şi costumul bun. Dar era tăcut, crispat, ca şi cum ar fi repetat în minte replicile unui rol inevitabil. Mama, între timp, care nu era deloc gata, nu făcea decât să verifice înfăţişarea ei, pe a mea şi pe a tatălui meu, de parcă numai îmbrăcămintea adecvată ar fi putut garanta că toţi trei o să ne întoarcem acasă teferi. În fine, era evident că, în toate acele ocazii, ei considerau că trebuie să se apere de locuri şi de persoane despre care mie, ca să nu mă tulbure, nu-mi spuneau nimic. Dar eu simţeam oricum neliniştea anormală, adică o recunoşteam, existase dintotdeauna, era poate singura amintire angoasantă dintr-o copilărie fericită. Mă îngrijorau fraze de genul asta, de altfel rostite într-o italiană care părea - nu ştiu cum să spun - destrămată:
- Te rog, dacă Vittoria spune ceva, tu prefă-te că n-ai auzit.
- Cu alte cuvinte, dacă ea face pe nebuna, eu tac?
- Da, nu uita că e Giovanna cu noi.
- În regulă.
- Nu zice în regulă dacă pe urmă n-o să fie aşa. E un efort mic. Stăm jumătate de oră şi ne întoarcem acasă.

Nu-mi aminteam aproape nimic de vizitele alea. Rumoare, căldură, sărutări distrate pe frunte, voci în dialect, miros urât pe care probabil că toţi îl emanau de teamă. Atmosfera asta mă convinsese, de-a lungul anilor, că rudele tatălui meu - siluete care urlă, de o dezgustătoare lipsă de bună-cuviinţă, mai ales a mătuşii Vittoria, cea mai rea, cea mai lipsită de bună-cuviinţă - constituiau un pericol, chiar dacă era dificil să înţeleg în ce consta pericolul. Zona în care locuiau trebuia considerată riscantă? Erau periculoşi bunicii, unchii, verii sau doar mătuşa Vittoria? Singurii care păreau să aibă informaţii erau părinţii mei, iar acum, pentru că simţeam nevoia urgentă de a şti cum era închegată mătuşa mea, ce tip de persoană era, ar fi trebuit să apelez la ei ca să găsesc o soluţie. Dar şi dacă i-aş fi luat la întrebări, ce aş fi obţinut? Ori ar fi scăpat de mine cu un refuz blând - vrei s-o vezi pe mătuşa ta, vrei să mergi la ea, şi de ce anume ai nevoie de asta? -, ori s-ar fi alarmat şi ar fi încercat să nu-i mai rostească numele. Astfel, m-am gândit că, pentru început, trebuia să caut o poză de-a ei.

*

Cum să prinzi un spion. Arta contraspionajului

 

James M. Olson
Cum să prinzi un spion. Arta contraspionajului
Editura Meteor Press, 2020
traducere din engleză de Eugen Damian

***
Intro

Statele Unite suferă pierderi în războiul contraspionajului. Serviciile de informaţii străine, în special cele din China, Rusia şi Cuba, recrutează spioni americani şi fură secrete importante din domeniul tehnologiilor de vârf.

În Cum să prinzi un spion. Arta contraspionajului, James M. Olson, fost şef al contraspionajului din CIA, trage un semnal de alarmă şi oferă un ghid pentru o mai bună protejare a securităţii naţionale şi a secretelor comerciale. Olson conduce cititorul în zona de umbră a lumii contraspionajului, acolo unde şi-a desfăşurat, vreme de treizeci de ani, cariera în CIA. După o trecere în revistă a activităţii serviciilor de spionaj chineze, ruseşti şi cubaneze în Statele Unite, autorul explică principiile şi metodele fundamentale ale contraspionajului. Cunoaştem astfel aspectele specifice ale acestui domeniu, printre care se numără operaţiunile cu agenţi dubli şi supravegherea.

Cartea mai analizează şi 12 studii de caz reale pentru a ilustra motivul pentru care unii îşi spionează propria ţară, arta contraspionajului şi situaţiile în care contraspionajul repurtează succese sau înregistrează eşecuri. Fiecare studiu de caz este însoţit de o secţiune care cuprinde lecţiile învăţate.

***
Fragment
Unu. China
 

Încă nu am început să considerăm spionajul Chinei Roşii o ameninţare serioasă la adresa securităţii SUA, deşi în anii care vin ar putea deveni un instrument formidabil pentru activităţi de spionaj sau subversive. (Allen Dulles, The Craft of Intelligence, 1965)

Dacă ar fi să iau de la început cariera în CIA, aş încerca să intru în programul despre China, să învăţ mandarina şi să devin un specialist în contraspionajul chinez. China este, fără îndoială, ameninţarea numărul unu la adresa Statelor Unite. Nu cunosc nici măcar un singur expert în contrainformaţii care să susţină altceva. Chinezii atacă masiv SUA prin intermediul acţiunilor de spionaj, cibernetice şi sub acoperire. Obiectivul lor este acela de a ajunge cât mai repede din urmă Statele Unite din punct de vedere tehnologic, militar şi economic. Dacă poporul american ar înţelege pe deplin îndrăzneala şi eficienţa acestei campanii, ar fi revoltat şi ar cere să se acţioneze imediat. În prezent, principala prioritate în contraspionajul american - ca şi în viitor - trebuie să fie stoparea sau reducerea drastică a spionajului Chinei.

Chinezii au fost întotdeauna adepţii spionajului. În primii ani ai comunismului, ruşii le-au furnizat tovarăşilor lor instruire în domeniul informaţiilor şi sprijin material. Scindarea sino-sovietică a pus capăt acestei cooperări, aşa că, începând din anii 1960, serviciile de informaţii chineze au rămas să se descurce pe cont propriu. În anii 1970, China a ajuns o putere mondială din acest punct de vedere şi a decis că spionajul, în special cel comercial şi cel industrial, era cea mai rapidă şi mai ieftină cale de a dobândi putere economică şi militară.

Vastul aparat chinez de informaţii a fost restructurat în 2015 şi 2016. Principalul serviciu de informaţii extern este Ministerul Securităţii Statului (MSS), care răspunde de operaţiunile de spionaj din străinătate. Ministerul Securităţii Publice (MSP) se concentrează asupra activităţilor interne, dar, ocazional, supraveghează şi agenţii din străinătate. MSS şi MSP au fost relativ neafectate de recentele schimbări organizatorice din cadrul comunităţii serviciilor de informaţii chineze. Impactul major a fost suportat de Armata Populară de Eliberare (APE), care, încă din anii 1950, s-a implicat masiv în operaţiuni de spionaj. Deşi, în teorie, APE se concentrează asupra informaţiilor militare, ea şi-a asumat un rol mai extins şi, în plus faţă de ţintele sale militare tradiţionale, a concurat cu MSS în cadrul unei mari varietăţi de operaţiuni de colectare a informaţiilor economice, politice şi tehnologice derulate în străinătate. APE răspunde de grosul spionajului cibernetic al Chinei, însă există indicii că şi MSS a primit misiuni extinse în acest domeniu. Supravegherea capacităţilor tehnice de spionaj (inclusiv cel cibernetic, SIGINT ŞI IMINT) revine noii Forţe de Sprijin Strategic, subordonate Comisiei Militare Centrale. Operaţiunile APE, de culegere şi prelucrare a informaţiilor obţinute din surse umane (HUMINT - Human Intelligence), sunt gestionate de noul Departament al Statului Major Comun, aflat şi el în subordinea Comisiei Militare Centrale. Divizarea anterioară a APE în departamente de informaţii, familiară unei întregi generaţii de ofiţeri de informaţii americani, a fost eliminată. Nu mai există un reprezentant al APE2 pentru HUMINT, un reprezentant al APE3 pentru operaţiuni cibernetice sau un reprezentant al APE4 pentru războiul electronic. Aceste funcţii rămân, dar au fost integrate în noua structură.

Pentru operaţiunile din SUA, MSS şi APE folosesc în mod regulat acoperiri diplomatice, comerciale, jurnalistice şi studenţeşti. Pentru a suplimenta colectarea de informaţii, sunt utilizaţi în mod agresiv chinezi care călătoresc în America, în special reprezentanţi de firme, cadre universitare, oameni de ştiinţă, studenţi şi turişti. Experţii americani sunt uimiţi de voracitatea chinezilor în privinţa activităţii de colectare. Aceştia recurg la o abordare de tip aspirator şi adună orice fel de date pe care reuşesc să pună mâna.

Problema studenţilor chinezi din SUA este extrem de sugestivă. Potrivit portalului german Statista, în perioada 2016-2017, 350.755 de cetăţeni chinezi studiau în colegiile şi universităţile din Statele Unite, reprezentând aproximativ o treime din totalul studenţilor străini. Cei mai mulţi dintre aceşti studenţi chinezi urmează facultăţi ştiinţifice sau de inginerie, domenii cu o relevanţă directă pentru aspiraţiile industriale şi militare ale Chinei. Numeroşi studenţi chinezi sunt încurajaţi de serviciile de informaţii din ţara lor să rămână în SUA, să se angajeze şi să obţină statutul legal de rezidenţi permanenţi. Aceştia pot cere cetăţenia americană după cinci ani, iar în cazul în care se căsătoresc cu un cetăţean american, după trei. Cetăţenii naturalizaţi pot primi autorizaţii guvernamentale de securitate la cinci ani după ce devin cetăţeni americani. Acest interval de timp este un compromis între nevoia de anumite competenţe - în special tehnice - şi securitate. Niciun serviciu de informaţii demn de această denumire nu va lăsa să-i scape ocazia de a-şi infiltra ofiţerii sau persoanele cooptate în agenţiile guvernamentale, laboratoarele naţionale şi firmele de înaltă tehnologie ale unei ţări ce reprezintă o ţintă prioritară. Nu avem cifre, desigur, dar mi se pare de neconceput ca MSS şi APE să ignore această cale spre succes, ispititoare şi uşor de exploatat.

Dimensiunile acestui efort al spionajului chinez sunt uluitoare. Şi situaţia devine şi mai gravă. FBI a anunţat în 2015 că, în anul anterior, s-a înregistrat o creştere cu 53% a spionajului economic împotriva companiilor americane, majoritatea operaţiunilor provenind din China. FBI face o treabă minunată atunci când le prezintă firmelor de înaltă tehnologie natura ameninţării, dar admite că spionajul chinez este atât de generalizat şi de neobosit, încât companiile americane rămân extrem de vulnerabile.

În cadrul operaţiunilor de recrutare, MSS şi APE joacă mai întâi cartea etnică. Este vizat marele număr de etnici chinezi - aşa-numiţii chinezi din străinătate - care trăiesc în Statele Unite şi, în principiu, în toate celelalte ţări ale lumii. Numărul etnicilor chinezi din Statele Unite este de aproximativ un milion, iar mulţi dintre ei se află la doar o generaţie sau mai puţin de cei născuţi în China. Unii mai au încă rude în China comunistă şi, lucru de altfel de înţeles, sunt mândri de cultura şi de realizările ţării lor de baştină, în special de creşterea puterii economice şi militare din vremea lui Mao şi a succesorilor acestuia. Tactica obişnuită constă în specularea loialităţii lor faţă de patria mamă şi în exercitarea de presiuni prin intermediul rudelor care locuiesc încă în China. Un american de origine chineză care lucrează în guvernul american sau într-o firmă de înaltă tehnologie este abordat de obicei pe această bază. Nu trebuie însă trecut cu vederea şi faptul că venalitatea şi lăcomia pot juca şi ele un rol important în recrutarea unui spion. Toţi americanii care vizitează China, dar mai ales cei de origine chineză, sunt evaluaţi ca potenţiale ţinte de recrutare - iar cei care au acces şi prezintă anumite predispoziţii sunt individualizaţi şi fac obiectul unei abordări agresive.

Funcţionează? Fireşte că da. Putem presupune că multe dintre aceste abordări sunt respinse, dar iată mai jos o listă parţială a americanilor de origine chineză care au căzut în această capcană:

Comandant locotenent Edward C. Lin, Marina SUA, un specialist în SIGINT de pe avionul de recunoaştere Lockheed Martin P-3E, a fost acuzat că a comunicat Chinei informaţii militare clasificate; a fost condamnat la şase ani de închisoare.

Szuhsiung Ho, inginer specializat în domeniul nuclear de la Tennessee Valley Authority, a fost acuzat că a recrutat cel puţin alţi şase ingineri americani pentru a transmite Chinei tehnologie nucleară confidenţială; a fost condamnat la doi ani de închisoare şi a fost amendat cu 20.000 de dolari.

Peter Lee, fizician la Los Alamos National Laboratory şi TRW, a fost acuzat că a transmis Chinei o tehnologie de detectare cu microunde a submarinelor, precum şi alte informaţii clasificate din domeniul apărării; a fost condamnat la un an într-o instituţie de reeducare.

Chi Mak, un inginer care lucra în California pentru Power Paragon, a fost acuzat că a transmis Chinei informaţii strict secrete despre navele de suprafaţă şi submarinele Marinei americane; a fost condamnat la douăzeci şi patru de ani de închisoare.

Fe Yei, un inginer din Silicon Valley, a fost acuzat că a furat tehnologie pentru microprocesoare de computer în beneficiul Chinei; a fost condamnat la un an de închisoare.

Walter Lian-Heen Liew, patronul şi preşedintele companiei Performance Technology Inc. din Oakland, California, a fost acuzat de divulgarea tehnologiei de producere a dioxidului de titan pe bază de clor; a fost condamnat la cincisprezece ani de închisoare.

Greg Chung, inginer la Boeing, a fost acuzat că a transmis Chinei informaţii brevetate despre programul spaţial al SUA; a fost condamnat la cincisprezece ani de închisoare.

Katrina Leung a fost un alt fel de spion. Obiectivul ei nu era furtul de tehnologie americană, ci infiltrarea contrainformaţiilor SUA - şi a reuşit în mod strălucit. Leung s-a născut în China, în 1954. A imigrat în SUA în 1970, pe când era adolescentă, şi a absolvit un liceu din New York, în 1972. Fiind evident foarte inteligentă, a absolvit apoi, în 1976, Universitatea Cornell şi şi-a luat masteratul la Universitatea din Chicago. În 1980, Leung şi soţul ei s-au mutat în Los Angeles, unde au lucrat cu succes într-o companie de export-import şi într-o firmă de consultanţă în domeniul afacerilor. Au avut un stil de viaţă luxos şi au cultivat prietenii influente în lumea afacerilor şi a politicii californiene. Leung era activă în cadrul comunităţii locale a americanilor de origine chineză şi se lăuda că are relaţii excelente în China, inclusiv cu lideri politici importanţi. De fapt, atunci când veneau în California vizitatori chinezi de rang înalt, Leung îndeplinea serviciul de ghid, traducător şi gazdă.

Activităţile lui Leung nu au scăpat atenţiei FBI, iar în 1982 ea a fost recrutată de birou pentru a da informaţii despre oficialii guvernamentali chinezi. Agentul FBI care a recrutat-o şi s-a ocupat ulterior de ea a fost James J. Smith. Acesta a rămas agentul de caz al lui Leung vreme de optsprezece ani, până la pensionarea sa în 2000. La indicaţia primită de la FBI, Leung a călătorit frecvent în China pentru a intra în graţiile celor cu care avea relaţii sau pentru a-şi face altele noi. FBI a fost încântat să afle că unele dintre contactele lui Leung erau ofiţeri din MSS. În scurt timp, Leung, care avea numele de cod Camerista, a devenit unul dintre cei mai buni informatori ai FBI despre personalul informativ chinez şi activităţile acestuia. Smith a îndemnat-o pe Leung să-i momească pe cei de la MSS, în speranţa că ar putea deveni un agent dublu (AD). Planul a funcţionat, iar Leung a fost recrutată de MSS în 1984, anul în care a devenit cetăţean american.

Vreme de douăzeci de ani, Leung a fost o sursă productivă pentru FBI. Informaţiile ei ajungeau la cel mai înalt nivel al guvernului Statelor Unite. Încrederea lui Smith în ea era atât de mare, încât a ignorat indiciile timpurii apărute încă din 1991, potrivit cărora Leung nu era sinceră şi, mai mult decât atât, avea relaţii neautorizate şi neştiute de nimeni cu ofiţeri din MSS. Smith i-a împărtăşit informaţii clasificate pentru a o ajuta să-şi îndeplinească rolul de agent dublu. FBI i-a plătit sub formă de salariu şi cheltuieli suma de 1,7 milioane de dolari. În 2000, când s-a pensionat, Smith a primit distincţia Intelligence Medal Achievement pentru activitatea legată de Cameristă.

Unul dintre motivele pentru care Smith a fost atât de protector cu Leung şi a îndepărtat toate bănuielile contraspionajului în privinţa ei a fost acela că, de la începutul anilor 1980, avea o aventură cu ea. În plus, Leung se mai culca şi cu un alt agent special de contraspionaj, William Cleveland, care lucra în cadrul biroului FBI din San Francisco. Smith a fost atât de neglijent, încât avea în servietă documente strict secrete atunci când se întâlnea cu Leung în casa ei din Los Angeles, oferindu-i astfel ocazia să copieze hârtiile în timp ce el dormea într-o altă cameră. Leung a lucrat în tot acest timp pentru MSS.

Duplicitatea a început să iasă la iveală în 2000. FBI a pus-o sub urmărire pe Leung şi i-a percheziţionat în ascuns locuinţa. Acolo, agenţii au găsit un vraf de documente ale FBI. Leung şi Smith au fost arestaţi în 2003. FBI nu agrea spălarea rufelor murdare în public şi nici dezvăluirea surselor şi metodelor folosite. În plus, elementele de spionaj sunt extrem de greu de dovedit în instanţă. Prin urmare, cazul a fost soluţionat cu ajutorul înţelegerilor. Smith a pledat vinovat în 2004, a recunoscut că a minţit FBI-ul în legătură cu aventura sa cu Leung şi a fost amendat cu 10.000 de dolari. Leung a pledat vinovată, în 2005, pentru falsul în declaraţiile de venituri şi pentru că a minţit FBI-ul. A fost condamnată la trei ani de supraveghere judiciară, o sută de ore de muncă în folosul comunităţii şi o amendă de 10.000 de dolari. Cleveland nu a fost condamnat niciodată, iar după ce a părăsit FBI-ul, a devenit şef de securitate la Laboratorul Naţional Lawrence Livermore.

Lista este cu siguranţă incompletă şi nu-i conţine pe cetăţenii chinezi cu statut permanent de rezidenţi străini în Statele Unite sau care călătoresc frecvent în SUA pentru afaceri. Nu sunt listaţi nici cetăţenii americani care nu sunt de origine chineză, dar au fost prinşi spionând pentru China. Deşi sunt relativ puţini la număr din cauza puternicei tendinţe a chinezilor de a recruta americani de origine chineză, unii dintre ei au produs prejudicii grave. Un exemplu recent este nefericitul Benjamin Bishop, un fost locotenent-colonel din armata americană, care lucra la Comandamentul american pentru Pacific, condamnat pentru că i-a comunicat iubitei sale de origine chineză informaţii clasificate din domeniul apărării. Femeia, care avea pe atunci douăzeci şi şapte de ani şi urma cursuri postuniversitare în SUA, pe baza unei vize de vizitator J-1, a început o idilă cu Bishop, care avea cincizeci şi opt de ani.

Pe 28 martie 2017, Candace Claiborne, un ofiţer administrativ de şaizeci de ani din Departamentul de Stat, a fost arestată de FBI şi învinuită de "obstrucţionarea unei proceduri oficiale" şi de faptul că a minţit biroul în legătură cu relaţiile sale cu oficiali din serviciile de informaţii chineze. Se presupune că Claiborne încheiase diverse tranzacţii neautorizate cu chinezii între 2011 şi 2016 şi că obţinuse beneficii pentru ea şi rudele ei în valoare de zeci de mii de dolari. Nu există indicii că etnia ar fi fost aici un factor. Claiborne a început să lucreze pentru Departamentul de Stat în 1999 şi avea acces la documente strict secrete. Îndeplinise mai multe misiuni în străinătate, inclusiv la Shanghai şi Beijing. Încă nu s-a vorbit public despre ce anume le-a transmis chinezilor, cum şi unde a fost recrutată sau cum a fost coordonată. Totuşi, se cunoaşte faptul că şi după plecarea ei din Beijing, petrecută în 2012, colaborarea cu serviciile de informaţii chineze a continuat, ea fiind atunci repartizată din nou la sediul Departamentului de Stat din Washington, DC.

Un alt exemplu de recrutare non-etnică a americanilor de către chinezi este Glenn Duffie Shriver. Shriver era un student de nouăsprezece ani din Michigan, care studia limba chineză şi relaţiile internaţionale. A plecat în China în 2001, în cadrul unui program de studiu pe timpul verii. A fost atât de impresionat de limba şi de cultura chineză, încât s-a întors în China în 2002, pentru a urma în străinătate anul trei de facultate. După ce a absolvit, în 2004, Grand Valley State University, a revenit în China pentru a-şi perfecţiona cunoştinţele de mandarină şi pentru a pătrunde mai adânc în lumea chineză. A căzut curând pradă unui mecanism clasic al serviciilor de informaţii; a răspuns la un anunţ în care se căuta un voluntar care să scrie un articol despre relaţiile dintre SUA şi China. A scris articolul, a fost evident lăudat de sponsorul acestuia şi a primit un onorariu de 120 de dolari. MSS avea acum o perspectivă promiţătoare, aşa că a trecut la atac.

Shriver şi-a dat seama curând că se afla în contact cu ofiţeri de informaţii chinezi, dar asta nu l-a deranjat. A acceptat 10.000 de dolari de la MSS ca să participe la examenul de la Serviciul Extern american, lucru pe care l-a făcut în 2005. Nu l-a luat. Pentru alte 20.000 de dolari, Shriver a mai dat o dată examenul în 2006, dar a picat din nou. Apoi a fost instruit de un ofiţer de caz de la MSS să se întoarcă în Statele Unite şi să aplice la serviciul clandestin al CIA, ceea ce a şi făcut în 2007. Vorbind acum fluent mandarina, Shriver era un candidat atrăgător pentru CIA. Evaluarea lui a fost suspendată totuşi atunci când s-a întors în China (pentru a se întâlni cu ofiţerul său de caz de la MSS), după care a plecat în Coreea de Sud să predea limba engleză. În timpul popasului în China, Shriver a primit 40.000 de dolari de la MSS pentru a continua să aplice pentru CIA. MSS credea că se apropie de penetrarea mult dorită a serviciului clandestin al CIA. Shriver a plecat la Washington în mai 2010, pentru ceea ce el credea că este evaluarea finală. În realitate, CIA şi FBI, din motive care nu au fost făcute publice niciodată, îl urmăreau deja. Shriver a fost arestat de FBI pe 22 iunie 2010 şi a fost acuzat că a făcut declaraţii false în cererea de angajare la CIA şi că a conspirat şi i-a transmis Chinei informaţii despre apărarea naţională a Statelor Unite. În cadrul negocierii pedepsei, a recunoscut capul de acuzare privitor la conspiraţie şi a fost condamnat la patru ani de închisoare. A fost eliberat în 2013.

Aproximativ 14.000 de americani studiază în China. MSS are un program elaborat de urmărire şi identificare a studenţilor care manifestă simpatie politică sau culturală faţă de China, sunt potenţiali candidaţi la obţinerea de slujbe guvernamentale şi sunt ahtiaţi după bani. Shriver a căzut în această capcană. În aprilie 2014, FBI a lansat un filmuleţ de douăzeci şi opt de minute, intitulat Game of Pawns, bazat pe cazul Shriver, pentru a-i avertiza pe studenţii americani care pleacă în China de potenţialele capcane existente acolo.

China a furat tehnologie americană secretă pentru arme nucleare, rachete, submarine, computere, radare tip phased-array, sisteme de ghidaj militare, comunicaţii prin satelit, camere cu termoviziune, amplificatoare cu microunde, ochelari cu vedere nocturnă şi aşa mai departe. Noul vehicul aerian fără pilot, prezentat la marele show aviatic al Chinei din 2012, seamănă leit cu avionul american MQ-1 Predator. Experţii militari americani au afirmat că nu există niciun sistem de arme care să nu se bazeze pe tehnologie furată de la ei. Poate că un oficial superior din contraspionajul de la FBI a exagerat puţin - sau poate că nu - atunci când şi-a mărturisit, la o conferinţă de la Bush School, cea mai mare temere: copiii şi nepoţii lui se vor duce într-o zi la război împotriva Chinei şi vor fi ucişi cu arme fabricate cu tehnologie americană.

Şi asta nu e tot. Chinezii încearcă, cel puţin din anii 1990, să influenţeze campaniile politice din SUA, prin contribuţii ilegale. S-a făcut mare tam-tam în 1996, atunci când Washington Post a afirmat că Departamentul de Justiţie investiga posibile contribuţii chineze ilegale destinate Comitetului Naţional Democratic (DNC) cu scopul de a influenţa alegerile prezidenţiale şi congresionale din acel an. Omul de afaceri Johnny Chung a finanţat ilegal DNC, cu peste 300.000 de dolari; în cele din urmă, a recunoscut că e vinovat de violarea legii alegerilor. Un alt om de afaceri chinez, John Huang, a aranjat ca vicepreşedintele Al Gore să participe la o strângere de fonduri de la un templu budist din California, de unde DNC a primit contribuţii ilegale în valoare de aproximativ 170.000 de dolari. Evident, China a negat orice implicare în cumpărarea de influenţă, însă o activitate sub acoperire de acest fel trebuie să beneficieze obligatoriu de o sponsorizare oficială. FBI a stabilit că operaţiunea de finanţare ilegală din 1996 fusese coordonată de la ambasada chineză din Washington, DC. Regretatul senator Fred Thompson, preşedintele din 1997 al Comitetului pentru Afaceri Guvernamentale al Senatului, a declarat: "Oficiali guvernamentali chinezi de rang înalt au pus la cale un plan pentru creşterea influenţei Chinei asupra procesului politic din SUA." Miza pentru guvernul chinez nu e greu de presupus: sprijinul acordat de americani Taiwanului, legile proprietăţii intelectuale, politicile comerciale, mediul, drepturile omului şi securitatea Asiei.

Pentru a cumpăra influenţă, au fost luaţi la ţintă candidaţi ai ambelor partide. Începând cu anul 2000, au fost detectaţi hackeri chinezi, pe website-urile de campanie ale celor doi candidaţi, la toate alegerile prezidenţiale, un alt indiciu că ameninţarea de falsificare a alegerilor prin intervenţia chinezilor nu dispăruse. În 2016, guvernatorul Virginiei, Terry McAuliffe, a fost anunţat de Departamentul de Justiţie că este ţinta unei investigaţii pentru presupusa acceptare a unei contribuţii de campanie discutabile, în valoare de 120.000 de dolari din partea omului de afaceri chinez Wenliang Wang. McAuliffe nu a fost acuzat de comiterea vreunui delict. Ulterior, a existat o controversă considerabilă în privinţa presupusului amestec rusesc în alegerile prezidenţiale din 2016. Această acuzaţie trebuie investigată minuţios, desigur, dar trebuie să nu se uite că, de douăzeci de ani, chinezii se ocupă cu astfel de lucruri.

Atacurile cibernetice din partea Chinei nu sunt ceva nou. Primul mare atac a fost descoperit în 2005, dar s-a stabilit rapid că infiltrări în reţelele de computere ale guvernului american se petreceau încă din 2003. Operaţiunea din 2003, numită Titan Rain, a fost un atac coordonat de spioni cibernetici chinezi, pentru a descărca date secrete din reţelele deţinute de Departamentul de Apărare, Departamentul de Stat, Departamentul Energiei şi Departamentul Securităţii Naţionale. Într-o singură zi, hackerii au furat stive de documente secrete despre cercetările aerospaţiale, conţinând schiţe cu sisteme de propulsie, panouri solare şi cisterne de combustibil pentru Mars Reconnaissance Orbiter, nava spaţială concepută de NASA. Alte locaţii avute în vedere au fost Information Engineering Command, Naval Ocean Systems Center, Missile Defense Agency şi laboratoarele naţionale ale SUA. Atacuri cibernetice precum Titan Rain reprezintă o provocare unică din punct de vedere al atribuirii. Autorii sunt spioni guvernamentali, hackeri individuali sau o întreprindere criminală organizată? În cazul lui Titan Rain nu putem trage concluzia că o operaţiune complexă şi sofisticată de o asemenea anvergură ar putea fi altceva decât o activitate sponsorizată de guvernul chinez. Oficial, spionajul cibernetic a fost ani de zile domeniul de activitate al Departamentului 3 din cadrul Armatei Populare de Eliberare (APE3), echivalentul aproximativ al Agenţiei Naţionale de Securitate (NSA). Aşa cum am văzut, începând cu 2016, a devenit principala responsabilitate a Forţei de Sprijin Strategic din APE.

În 2010, Google a anunţat că "a detectat un atac extrem de sofisticat îndreptat împotriva infrastructurii [sale] corporatiste, a cărui origine se afla în China şi care a avut ca rezultat un furt de proprietate intelectuală." Implicarea Chinei în atacuri cibernetice nu era deloc surprinzătoare. Însă decizia companiei Google de a face publică intruziunea era neobişnuită. În general, companiile sunt precaute în privinţa publicării acestui tip de scurgeri de informaţii de teamă că senzaţia de nesiguranţă provocată în rândul publicului ar putea avea un efect negativ asupra afacerilor. Explicaţia ar putea fi găsită în faptul că executivii de la Google, care au întâmpinat permanent rezistenţă din partea guvernului chinez în privinţa cenzurii după ce compania a intrat, în 2006, pe piaţa chineză, au decis în cele din urmă că era prea mult.

Google a aflat de atac de la activiştii pentru drepturile omului din SUA, care au declarat că toate conturile lor de Gmail fuseseră accesate de utilizatori necunoscuţi. Atunci când au ieşit la iveală detalii despre Operaţiunea Aurora, a devenit clar că atacul fusese extrem de complex şi de bine organizat. Spionii cibernetici au exploatat un defect existent în Internet Explorer 6.0 şi au avut acces la computerele vizate. Odată identificată vulnerabilitatea, hackerii au determinat care dintre oficialii de la diverse companii aveau acces la informaţii sensibile. De pe mai multe servere din Taiwan au fost trimise oficialilor aleşi e-mailuri care, odată deschise, au instalat viruşi pe computerele ţintite. Din acel moment, hackerii au avut acces nelimitat la computerele oficialilor şi au putut fura orice fel de informaţii pe care le considerau valoroase.

Google nu era singura companie americană vizată de spionii cibernetici de la Aurora. De fapt, au fost afectate nu mai puţin de treizeci şi patru de companii, inclusiv Yahoo, Symantec, Adobe, Northrop Grumman şi Dow Chemical. Potrivit ziarului Washington Times, "fiecare companie era vizată în mod diferit, folosindu-se un software creat prin intermediul cunoaşterii de către atacatori a reţelelor individuale şi a dispozitivelor de stocare a informaţiilor, a sistemelor de operare, a localizării datelor vizate, a modului în care acestea erau protejate şi a persoanelor care aveau acces la ele." Experţii în securitate cibernetică din guvernul Statelor Unite afirmă că atacuri de o asemenea precizie şi complexitate nu pot fi realizate decât cu un sprijin substanţial din partea guvernului Chinei. APE loveşte din nou.

Poate cel mai spectaculos atac asupra sistemelor computerizate americane este cel devenit public în iunie 2015, atunci când Oficiul de Management al Personalului (OMP) a anunţat că baza sa de date fusese spartă de persoane necunoscute. Au fost furate date cuc caracter personal aparţinând unui număr de 21,5 milioane de angajaţi ai guvernului american, trecuţi şi prezenţi - inclusiv codul numeric personal, informaţii biografice şi rezultatele anchetelor de fond privind securitatea. Căzând în mâini nepotrivite, aceste informaţii puteau fi folosite împotriva persoanelor vizate. Mie mi s-a părut extrem de îngrijorător faptul că informaţii sensibile despre unii dintre studenţii mei de la Bush School, care aplicau pentru diverse posturi guvernamentale şi se aflau la începutul carierei lor în serviciul public, erau acum compromise.

Comunitatea serviciilor de informaţii americane a identificat China, drept vinovat de aceste atacuri. Guvernul chinez a negat orice responsabilitate în privinţa încălcării securităţii datelor şi, în decembrie 2015, a anunţat că arestase un mic grup de hackeri nonguvernamentali care comiseseră acest delict. Nu au fost furnizate niciun fel de informaţii despre identitatea hackerilor, locul unde lucrau sau condamnările primite. Scepticii au bănuit că era vorba de o acoperire având ca scop dezamorsarea tensiunii din relaţiile cu SUA, înainte de vizita de stat programată a preşedintelui Jinping Xi. Singura entitate chineză, sponsorizată de stat sau nu, despre care pot crede că a avut un motiv să fure datele de la OMP este MSS. Aceste informaţii ar putea fi o mină de aur pentru orice serviciu de informaţii care încearcă să identifice, să evalueze şi să abordeze angajaţi ai guvernului american în vederea unei viitoare recrutări.

Statele Unite şi China au semnat, în septembrie 2015, un acord bilateral prin care ambele ţări se angajau să nu folosească atacuri cibernetice pentru a fura proprietate intelectuală în scopuri comerciale. Directorul serviciului de informaţii, James Clapper, a declarat în aceeaşi lună în faţa Comitetului pentru Servicii Armate al Senatului că, după părerea lui, acordul nu va putea stopa spionajul cibernetic practicat de China. De fapt, o companie de securitate cibernetică a confirmat un atac asupra unei companii americane chiar a doua zi după semnarea acordului. În trei săptămâni au avut loc cel puţin alte şapte atacuri ale Chinei asupra unor companii americane de înaltă tehnologie. În ulterioara sa declaraţie în faţa Senatului, din decembrie 2016, Clapper a furnizat o actualizare a ameninţării: "China continuă să deruleze acţiuni de spionaj de succes împotriva guvernului american, a aliaţilor noştri şi a companiilor americane." Mike McConnell, fostul director al serviciilor naţionale de informaţii şi director al NSA, s-a exprimat şi mai direct: "Chinezii au penetrat toate corporaţiile importante din Statele Unite şi au extras informaţii. Nu am găsit niciodată vreun soft chinezesc rău intenţionat."

Care este următoarea ţintă cibernetică a Chinei în Statele Unite? Clapper şi amiralul Mike Rogers, pe atunci director la NSA, au avertizat Congresul în legătură cu vulnerabilitatea reţelei energetice americane. Clapper a afirmat că posibilităţile cibernetice ale Chinei sunt atât de ridicate, încât ar putea prăbuşi întreaga reţea energetică. Nu a exclus un "atac masiv, de proporţiile unui Armagedon, împotriva infrastructurii noastre". Din declaraţia lui Rogers în faţa Comisiei pentru Informaţii a Camerei Reprezentanţilor din noiembrie 2014: "Odată ce ai intrat în sistem... asta îţi permite să faci diverse lucruri, de pildă, dacă vreau să închid turbinele ca să nu mai genereze energie, pot s-o fac. Îţi permite să scoţi din funcţiune părţi segmentate, foarte individualizate ale infrastructurii, care inhibă capacitatea de a furniza acele servicii cetăţenilor."

Singura posibilitate de a descoperi ce fac serviciile de informaţii chineze este aceea de a le penetra. E greu - dar nu imposibil - să înfrângi o societate închisă, dotată cu un contraspionaj eficient. Şi facem progrese. Dar, pe 20 mai 2017, New York Times a scris că între optsprezece şi douăzeci dintre cei mai buni spioni ai CIA din interiorul Chinei au fost întemniţaţi sau executaţi. Times s-a bazat pe informaţiile furnizate de "zece foşti sau actuali oficiali americani" care au ales să-şi păstreze anonimatul. Pierderile au avut loc se pare între 2010 şi 2012 şi au desfiinţat excelentul capital deţinut de CIA în interiorul guvernului chinez.

Dacă este adevărat, acest dezastru aminteşte într-un mod straniu de decimarea programului CIA din 1985 referitor la agenţii sovietici. Între 1975 şi 1985, CIA a realizat un remarcabil inventar al agenţilor bine plasaţi în interiorul Uniunii Sovietice - doar pentru a-i vedea dispărând, unul câte unul, din cauza perfidiei lui Edward Lee Howard şi Aldrich Ames. Potrivit relatărilor din Times, teoriile contraspionajului din CIA despre ce anume a mers prost în China au oglindit posibilităţile explorate după 1985. Oare compromisurile noastre au fost rezultatul unor acţiuni neglijente? Am fost oare învinşi pe stradă? Ne-au fost interceptate comunicaţiile secrete? Sau a existat vreo cârtiţă în rândurile noastre?

Arestările făcute într-o succesiune rapidă şi într-o perioadă scurtă de timp indică de obicei existenţa unei cârtiţe. De fapt, un fost ofiţer de caz de la CIA, Jerry Chun Shing Lee, a fost arestat de FBI în ianuarie 2018 şi a fost acuzat de spionaj. După ce a plecat din CIA în 2007, Lee s-a mutat în Asia împreună cu familia şi şi-a deschis acolo o afacere. În 2010 se pare că a fost abordat de ofiţeri de informaţii chinezi. Dacă Lee a dezvăluit identităţile spionilor CIA din China, fie a luat cu el notiţe atunci când a părăsit agenţia, în 2007, fie şi-a amintit cine sunt. Ca parte a anchetei sale, FBI cercetează îndeaproape sumele inexplicabile depuse în contul bancar al lui Lee. A durat nouă ani până l-au prins pe Ames. Sper că nu va dura la fel de mult să ne dăm seama ce s-a petrecut în China şi, dacă problema este în realitate de natură umană, să-l aducem pe trădător în faţa justiţiei.

Există spioni, şi prin urmare există spioni chinezi. China nu are pereche în domeniul spionajului, al acţiunilor sub acoperire şi al capacităţilor cibernetice. Este unică şi datorită obsesiei pe care o manifestă faţă de furtul secretelor Americii. Trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a o împiedica. Deocamdată nu depunem suficiente eforturi.

Peştele din noi (II)